Program de studii DREPT FRECVEN ȚĂ REDUSĂ [615313]

MINISTERUL EDUCA ȚIEI, CERCET ĂRII ȘI INOV ĂRII
UNIVERSITATEA TRAN SILVANIA DIN BRA ȘOV
Facultatea de Drept și Sociologie
Program de studii DREPT FRECVEN ȚĂ REDUSĂ

DREPT

– POLITOLOGIE –

Note de curs

NICOLAE BUJDOIU

2009

– CUPRINS –

Unitatea de înv ă
țare nr.1
pag. 3 Introducere
Unitatea de înv ățare nr.2
pag. 5 Puterea politic ă. Trăsături specifice
Unitatea de înv ățare nr.3
pag. 10 Sistemul politic. Rela ții, instituu ții și actori
Unitatea de înv ățare nr.4
pag. 18 Statul ca institu ție central ă a sistemului politic
Unitatea de înv ățare nr.5
pag. 24 Democraț ia și regimurile democratice
Unitatea de înv ățare nr.6
pag. 28 Sisteme electorale și configura ții democratice

2

___________________________________________________________________Introducere
Unitatea de învăț are nr.1

INTRODUCERE

OBIECTIVELE CURSULUI
Cunoa șterea și aprofundarea conceptelor gener ale privind politologia,
familiarizarea studen ților cu elementele esen țiale ale dreptului acesteia
prezentând o deosebit ă importan ță atât în plan teoretic cât și practic.
Explica țiile teoretice privind știința politologiei particularizeaz ă această știință
în raport cu alte științe.
O parte considerabil ă a manualului se refer ă la principiile statului de drept
și la institu țiile specifice ale democraț iei modeme, la procedurile și sistemele
electorale, la funcț iile și organizarea partidelor, la doctrinele politice modeme
și la dezbaterile ce au loc în ultima perioad ă cu privire la rolul factorilor politici
în lumea globaliz ării. Pentru a ilustra mecanismele sistemului democratic,
raporturile sale cu stru cturile economice, sociale și culturale, m-am referit la
procedurile și structurile func ționale din societ ățile cu democra ție consolidat ă,
dar am f ăcut apel și la realit ățile politice din spa țiul românesc actual,
considerând c ă studenții trebuie să cunoasc ă și să înțeleagă procesele de
construc ție instituț ională a democra ției în perioada tranzi ției postcomuniste,
modul în care partidele și actorii scenei politice se raporteaz ă la agenda
problematic ă a societății.
Întrucât în telegerea vietii politice presupune în mod firesc o perspectiv ă
interdisciplinar ă, am apelat adeseori la cuno ștințele și abord ările pe care
studenț ii le-au dobândit din studierea unor discip line învecinate, precum istoria,
filosofia, sociologia, dreptul, econom ia sau psihologia. Având în vedere
destinaț ia didactic ă a acestei lucr ări, am încercat s ă rezum și să sintetizez
dezbaterile teoretice ce au loc ast ăzi în legă tură cu o serie de concepte și teme
majore ale disciplinei, pr ezentându-le într-o manier ă pe care am considerat-o
mai ușor de asimilat de c ătre studen ți. Dar, în unele cazuri, am renunț at la stilul
expozitiv și didactic în favoarea unei problematiz ări analitice, apreciind c ă, în
felul acesta, pot sugera studen ților interesa ți teme de reflectie, abord ări,
metodologii și căi de acces spre o aprofundare a u nor procese ale vietii politice
contemporane.

MOTIVA ȚIE CURRICULAR Ă

Syllabusul de fa ță își propune dezvoltarea cuno ștințelor dobândite anterior la
materii esen țiale de drept, și aplicarea acestora la specificul acestei materii în
deplină corelație cu legisla ția în vigoare.
Este un dom eniu dedicat, cu activit ăți specifice, prevederi corespunz ătoare
care nu pot decât s ă întregeasc ă cunoștiin țele în domeniu ale studen ților de la
specializarea drept.

SCOPUL UNITĂȚ ILOR DE ÎNV ĂȚARE
Unitățile de înv ățare au fost alese astfel încât s ă ajute cursan ții în primul rând
să identifice locul și rolul acestei discipline în cat egoria disciplinelor de drept. De
asemenea printr-o selec ție atent ă a tematicii a fost posibil ă corelarea
cunoștințele dobândite la alte discip line cu aplicarea practic ă a institu țiilor
acestuia.
__________________________________________________________________________ 3

___________________________________________________________________Introducere
Nu în ultimul rând, acest curs vine s ă aprofundeze no țiuni specifice
domeniului, s ă ofere no țiuni noi care pot fi asimilate, eviden țiate și puse în
valoare în rezolvarea situa țiilor practice pe care le poate rezolva cel care
studiază această disciplin ă.
Cursul se dore ște a fi o aprofundare pertinent ă a domeniului, astfel încât
acesta să-i ajute pe cursan ți în cariera lor juridic ă ulterioară .

TEMATICA UNIT ĂȚILOR DE ÎNV ĂȚARE

Unitatea de înv ățare nr.1
Introducere
Unitatea de înv ățare nr.2
Puterea politic ă. Trăsături specifice
Unitatea de înv ățare nr.3
Sistemul politic. Rela ții, instituții și actori
Unitatea de înv ățare nr.4
Statul ca institu ție central ă a sistemului politic
Unitatea de înv ățare nr.5
Democra ția și regimurile democratice
Unitatea de înv ățare nr.6
Sisteme electorale și configura ții democratice

BIBLIOGRAFIE

Gh.FULGA – Politologie. Editura Universul Juridic, Bucure ști. 2005
A. I. Filipescu – Tratat de drept interna țional privat. Editura Universul Juridic,
București. 2007
O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa – Manual de drept interna țional privat. Editura
Hamangiu, Bucure ști. 2007

__________________________________________________________________________ 4

Unitatea de învăț are nr.2

PUTEREA POLITICA. TRASATURI SPECIFICE. ABORDARI.TEORII

2.1 OBIECTIVE
– să familiarizeze cursan ții cu tematica specifica cursului
– să prezinte condi țiile de fond și de form ă privind politologia
– să dezvolte capacitatea cursan ților de a identifica notiuni specifice acestei
materii de drept

Puterea politica
DEFINI ȚII ȘI DELIMIT ĂRI CONCEPTUALE. POLITICUL ȘI POLITICA
Axioma acceptat ă de gândirea politic ă actuală este aceea c ă în toate societ ățile
istorice organizate întâlnim structuri mai mult sau mai pu țin autonome ce au func ția
de reglementare și de conducere, de asigurare a ordinii și de coordonare a
activităților sociale. Aceste instanț e de autoritate îmbrac ă diverse forme, dar ele sunt
un element absolut necesar pentru supravie țuirea și evoluția istoric ă a societ ăților.
Unii antropologi merg pân ă la afirma ția că politicul este un factor întemeietor al
societătii, că este anterior statului sau c ă "politicul precede socialul".
al
Problema puterii politice și a specificit ătii sale nu poate fi în țeleasă fără a
disocia și a lă muri mai întâi sensul conceptelor implicate în orice teorie ce aspir ă să
descrie și să explice mecanismul inti m al sistemului politic și relațiile sale complexe
cu structura societ ății. Deși teoriile sociologice și politice se str ăduiesc să disocieze și
să defineasc ă cât mai precis termenii pe care îi utilizeaz ă, în reprezentarea comun ă
persistă adesea confuzia dintre notiuni pr ecum: sistem politic, putere politică , politic,
politică, stat, guvernare, autoritate public ă, dominatie, legalitate, legitimitate, regim
politic, politici publice etc. Aceste concepte se amestec ă de-a valma în reprezent ările
comune și este greu s ă găsești repere și criterii prin care s ă le separi în mod tran șant
și să le clasifici în cat egorii de fenomene autonome.
De aceea, înainte de a avansa în analiz a universului politic se cuvine s ă facem
câteva preciz ări conceptuale pentru a evit a unele confuzii. Cum am ar ătat, termenul
de politică (și multiplele sale derivate: politic, politici, putere politică etc.) provine din
cuvântul grecesc polis, care însemna în lumea antic ă statul-cetate, cetatea privit ă ca
organizare autonom ă sub raport politic sau organizarea politic ă a unei cet ăti
determinate. În consecin ță, termenul de politică s-a impus în limbajul comun de ast ăzi
cu înțelesul de activitate specific ă, desfăș urată de persoane alese sau desemnate,
potrivit unei tradi ții sau a unor reguli acceptate, persoane ce iau decizii prin care
reglementeaz ă și asigur ă organizarea societ ății în ansamblu. De la acest în țeles
primar, gândirea politic ă modernă a construit termenul de politic pentru a desemna, în
limbajul teoretic, un dom eniu specific al vie ții sociale, un ansamblu de norme,
autorități și institu ții acceptate, cu func ție de conducere și administrare a treburilor
publice. Acest domeniu mai este numit și sistem politic. Așadar, exist ă distincții
semnificative între în țelesurile pe care le au termenii de politic și politică , termeni care
nu se confund ă în privin ța zonei lor referen țiale. În limbile francez ă și englez ă, dar și
în alte limbi moderne, termenul de politic (le politique, politics) se refer ă la un
domeniu structural al societ ății, ce are func ții specifice de coordonare, normare,
organizare și decizie în orice societate, iar po litica (la politique, policy) se refer ă la
activitatea celor care exercit ă puterea sau la activitatea celor care doresc s ă o obț ină,
la manifest ările variabile ale grupurilor, partidelor și liderilor, la confrunt ările și
dezbaterile ce privesc ideile, atitudinile și acțiunile de natur ă politică ale agen ților
sociali.
__________________________________________________________________________ 5

Astfel, politicul reprezint ă un domeniu constitutiv al sistemului social, pe când
politica se refer ă la activitatea curent ă de conducere, de decizie și aplicare a unei
direcții de ac țiune, de c ătre forțele ce de țin puterea politic ă. Dar, într-un regim
democratic, no țiunea de politic ă are un spectru foarte larg. Ea se refer ă și la
participarea cet ățenilor la procesul politic, la activitatea partidelor și a grupurilor de
interese, care elaborează programe alternative și militeaz ă pentru obț inerea unui
suport social și electoral în favoarea schimb ărilor pe care le propun.
Sistemul politic reprezint ă (simbolic) societatea, dar în acela și timp o și
administreaz ă (real) prin institutiile sale. Științele politice și-ar putea asuma ca deviz ă
teoretică, dar și ca program de cercetare, urm ătoarea afirma ție a sociologului și
antropologului francez Georges Balandier: "Puterea politic ă reprezint ă, în toate
accepț iunile termenului, societatea pe care o guverneaz ă".43 Într-o prim ă accepț iune,
sistemul politic, ce are ca nucleu mecani smul puterii, trebuie privit ca o"emanaț ie" și o
expresie sintetic ă a societ ății, fiind determinant și condiționat, în ceea ce prive ște
geneza, organizarea internă și functionarea sa efectiv ă, de structura global ă a
respectivei societ ăți. Oricât de mu lt s-ar extinde și specializa câmpul autonom al
structurilor politice, mai ales în societ ățile moderne și postmoderne, agen ții și
instituțiile sale nu pot ac~iona independent de cerintele sociale și de efectele pe care
le provoac ă deciziile lor în mediul profund al societ ății.
Intr-o perspectiv ă structural ă și funcționalistă, societatea constituie deci o
realitate de fundal, o matrice generativ ă care, printr-o logic ă istorică a difereniierii și
specializ ării, produce în mod firesc polit icul ca un domeniu cu func ții vitale, de
stabilire a normelor obligatorii și a procedurilor de rezolvare a conflictelor, de
mentinere a ordinii social e, de coordonare, organizare și control, cu aplica ție
macrosocial ă. Astfel, puterea politic ă, având rolul de comand ă în morfologia
societății, nu poate sc ăpa din câmpul gravita țional al acesteia. Ea este simultan o
expresie a societ ății, dar și o component ă structural ă a acesteia.
A1 doilea sens al ideii c ă puterea politic ă "reprezint ă" societatea pe care o
guverneaz ă este cel expresiv și simbolic. Orice form ă de putere politic ă presupune și
o"reprezentare", o"punere în scenă " a puterii, o scenarizare și o dramaturgie
specifică, prin care urmă rește obtinerea consim țământului din partea celor supu și, a
legitimitătii sociale. Politica este astfel un spectacol perpetuu, de la ceremoniile de
consacrare a faraonilor și de adulare a împ ăratilor pân ă în perioada actual ă, când
sistemul mediatic a deveni t arena de confruntare politic ă și de legitimare (sau
delegitimare) a actorilor publici. Rela țiile și tensiunile sociale sunt reprezentate prin
mituri, ritualuri, simbolur i, ceremonii, ce au func ția de a justifica ordinea social ă și de
a elibera pulsiunile sociale contestare în forme simbolice, adesea parodice, precum
sunt adesea manifest ările electorale, cu ingredie nte artistice sau sportive,
carnavalurile și serbările populare, utilizate în scopuri politice.
Caracterul organic al rela țiilor dintre putere ș i societate este probat și de faptul
că schimbă rile sociale majore sunt înso țite (urmate sau anticipate) de schimb ări
corespunz ătoare în natura și compozitia puterii po litice. În orice epoc ă istorică ,
puterea politic ă s-a sprijinit pe anumite for țe economice, sociale și culturale, pe
anumite grupuri sau frac țiuni ale societăț ii, care i-au asigurat resurse și instrumente
de manifestare. Diferen țierile și clivajele din corpul societ ății și-au găsit totdeauna
expresia în raporturile tensionat e din câmpul puterii, în competitia dintre elite, partide,
facțiuni și grupuri de interese.
TEORII MODERNE PRIVIND NA TURA PUTERII POLITICE
Înainte de a problematiza co nceptul de putere politic ă, este firesc s ă ne
raportăm la modelul standard ce s- a impus în gândirea modern ă pentru a defini și a
întelege geneza și funcțiile acestui tip de putere. Este vorba de paradigma pe care
au elaborat-o, în etape succesive, autorii t eoriilor contractualiste, Thomas Hobbes
__________________________________________________________________________ 6

(1588-1679), John Locke (1632-1704) , David Hume (1711-1776) și J.J. Rouseau
(1712-1778), teorii ce au furnizat, cu diferenț e notabile în ceea ce modul de a vedea
raporturile dintre indivizi și puterea politic ă, fundamentele democra țiilor pluraliste
moderne.
Operând cu distinctia ipotetic ă dintre starea de natur ă (în care raporturile
interumane nu sunt reglementate) și starea social ă (în care aceste raporturi sunt
reglementate și controlate de o autoritate politic ă recunoscut ă), teoreticienii
respectivi au v ăzut puterea politic ă instituită printr-un contract vol untar al indivizilor,
iar cei investiti s ă exercite aceast ă putere delegat ă (construit ă printr-o conven ție
socială și rational ă) au obliga ția de a asigura pacea social ă, de a concilia interesele
diverse în numele interesului comun. Puterea politic ă, întrupat ă în stat, are menirea
de a impune respectarea regulilor de c ătre toți membrii societ ălii.
Hobbes justific ă necesitatea antropologic ă a unei autorit ăti politice
supraindividuale pornind de la viziunea sa as upra naturii umane. În starea de natur ă,
indivizii s-ar afla în rela ții de agresivitate și de conflict perpetuu, fiind condu și doar de
instincte și porniri egoiste ("naturale"), pentru a- și satisface nevoile individuale și
binelui personal. În absen ța unei instan țe exterioare care s ă le impun ă indivizilor să
respecte anumite reguli în rela țiile dintre ei, instant ă care să functioneze ca o form ă
de constrângere sau ca o limit are a pornirilor naturale, pentru a nu prejudicia sau
leza prin ac țiunile lor drepturile naturale, la fel de legitime, ale celorlalti indivizi,
rezultatul este un conflic t generalizat, o"stare de r ăzboi al fiec ăruia împotriva
fiecăruia" ("homo homini lupus").
Soluția pentru dep ășirea acestei st ări de beligerant ă, "când fiecare om este
dușmanul fiec ărui om", stare ce caracterizeaz ă conditia natural ă a omului, ar fi
instituirea unui "contract", prin care indivizii accept ă să își transfere unele drepturi și
libertăti (naturale), ce ră mân însă ancorate în sfera lor strict individual ă și privată,
unei autorit ăji supraindividuale, ce ar avea menirea de a gestiona sfera public ă și
"civilă", sfera interac țiunilor complexe dintre indivizi. Scenariul teoretic al lui Hobbes
(expus în lucrarea sa Leviathanul, din 1651) are ca substrat presupozi ția unei st ări
naturale presociale, în care indivizii ar putea ac ționa liberi de orice constrângeri,
trăind într-o permanent ă luptă pentru supravie țuire, în relaț ii de concuren ță și
nesigurant ă, cu teamă de moarte, indivizi care ar ajunge apoi la convingerea
"rațională " că nu își pot realiza scopuri individuale decât dac ă acceptă, printr-o
negociere intersubiectiv ă, să instituie, prin "conven ție", o putere comun ă care să
asigura convie țuirea interuman ă într-o "comunitate civil ă".
Termenul de "comunitate civilă " are la Hobbes sensul de comunitate organizat ă
politic, de stat, prin instituirea unui contract origi nar între indivizi, spre deosebire de
starea de natur ă în care indivizii nu alc ătuiesc un "corp politic". Puterea politic ă apare
astfel din necesitatea de a concilia conflictele inerente care apar între indivizi si
grupuri sociale, fiind singura solu ție de a impune pacea social ă Și siguran ța
personal ă. "Comunitatea civilă " (civilă în sensul eă este distinet ă de starea de natur ă)
se formeaz ă prin faptul c ă indivizii consimt s ă își cedeze o parte din drepturile de care
dispun unei autorit ăți suverane supraindividuale, form ând astfel un "corp politic",
o"putere comun ă". Aceast ă putere comun ă ar avea menirea de a garanta atât
drepturile naturale ale indivizilor, cât și obligatia acestora de a respecta "legile civile",
instituite prin acord și conven ție, astfel încât autoritatea public ă să poată impune și
garanta respectarea de c ătre toți a "contractului" iniț ial, arbitrând totodat ă tensiunile
dintre interese divergente, condi ție a conservă rii societății.
Această putere comun ă este statul, întruchipat în tr-un singur om, "suveranul",
sau într-o "adunare de oameni", în care indivizii se recunosc și se supun voinț ei lor,
întrucât aceast ă putere comun ă este "capabilă să-i apere pe oameni de atacurile
străinilor și de vătămările ce și le pot aduce unii altora".44 Realizarea acestui "transfer
__________________________________________________________________________ 7

reciproc de drepturi", adic ă a contractului politic originar între indivizi "reprezint ă –
spune Hobbes – mai mult decât un simplu consim țământ sau în țelegere: este o
unitate reală a tuturor într-una și aceea și persoan ă [este vorba de persoana
suveranului – nota ns.], realizat ă printr-o conven ție a fiecărui om cu fiecare alt om; ca
și când fiecare i-ar spune fiec ăruia: Autorizez acest om sau aceast ă adunare de
oameni, și îi cedez dreptul meu de a m ă cârmui singur, cu condi ția ca și tu s ă-i cedezi
dreptul tău și să-i autorizezi toate ac țiunile în aceea și manier ă
Această formulare a contractului politic are drept consecin ță instituirea puterii
politice bazate pe legile naturale și civile totodat ă, prin care cel care întruchipeaz ă
statul și are puterea suveran ă (Hobbes este un adept al monarhiei) este în drept s ă
ceară ascultare și supunere, în virtutea faptului c ă puterea îi reprezint ă pe indivizi și
aceștia î și recunosc vointa lor în legile instituite de comunitatea civil ă, căreia i-au
transferat puterile lor. In paragraful ce urmeaz ă, Hobbes își expune mai explicit
raționamentul s ău politic pentru a justifica instit uirea statului, a puterii politice
suverane, numite metaforic "Leviathan" (preluând semnifica țiile unui personaj biblic,
din "Cartea lui Iov", o fiin ță înzestrat ă de divinitate cu for ță și putere absolut ă asupra
altor viețuitoare).
"Odată înfâptuit acest lucru [adic ă contractul politic], mul țimea astfel unit ă într-o
singură persoan ă este numit ă COMUNITATE CIVIL Ă sau, în latină , CIVITAS. Iar
aceasta este na șterea acelui mare LEVIATHAN sau, pentru a vorbi cu mai mult ă
veneraț ie, a acelui dumnezeu muritor c ăruia îi dator ăm, sub domnia Dumnezeului
nemuritor, pacea și apărarea noastr ă. Căci prin aceast ă autoritate, conferit ă lui de
fiecare individ particular din comunitatea civil ă, el prime ște atâta putere și forță încât,
prin spaima fa~ ă de aceast ă putere, este capabil s ă îndrume voin țele tuturor c ătre
pacea intern ă și către ajutor reciproc în fa ța dușmanilor din afar ă. Și în el const ă
esența comunit ății civile, pe care o definim ca o singur ă persoan ă, pentru ale că rei
acțiuni fiecare om dintr-o mul țime a devenit, prin convenț ii reciproce cu ceilal ți, autor,
cu scopul ca aceasta s ă poată folosi for ța și mijloacele tuturor, a șa cum va crede el
de cuviin ță, pentru pacea și apărarea lor comun ă. Iar purtătorul acestei persoane este
numit suveran, și se poate spune c ă deține puterea suveran ă; oricine altcineva îi este
supus".
Teoria politic ă a lui Hobbes, apreciat ă drept una de referin ță pentru liniile de
dezvoltare ale gândirii politice moderne, a fost interpretat ă în moduri diferite, fiind
apreciată fie ca o prefigurare a doctrinei liberale, fie ca o justificare a unei autorit ăți
nelimitate și a absolutismului. Teoria contractualist ă, prin care statul este v ăzut ca
fiind rezultatul unei conven ții raționale și voluntare stabilite între indivizi, a fost
dezvoltat ă de John Locke, care a insistat pe ideea c ă puterea politic ă trebuie limitat ă
prin lege, pentru a preveni astfel abuzul de putere al autorit ăților publice în raport cu
libertățile naturale de care trebuie s ă se bucure indivizii. Astfel, pentru Locke, un
întemeietor al doctrinei liberale, existen ța societății este conditionat ă de instituirea
unor raporturi polit ice bazate pe reguli și legi, pe
care trebuie s ă le respecte atât puterea, pus ă în situafia de a se autolimita îr
exercițiul ei public și de a se supune unui cadru al reglement ărilor prin care atitudinile
sale arbitrare sunt cenzurate, cât și cetătenii, care î și poi manifesta initiativa în sfera
libertăților publice și private doar dac ă respectă regulile jocului social și politic.
În schimb, pentru Rousseau, "omul este bun de la natur ă", nicidecum rapace și
egoist, cum 1-a prezentat Hobbes, iar starea natural ă este înf ățișată ca una
paradisiac ă și egalitar ă, pe care indivizii o pierd prin trecerea lor în starea social ă,
organizat ă potrivit unor reguli și conven ții acceptate. Dac ă pentru gânditorii englezi,
comunitatea politic ă și aranjamentele sale institu ționale sunt necesare și benefice,
întrucât asigur ă pacea socială , garanteaz ă proprietatea și libertățile indivizilor,
limitează puterea în cadrul unu i sistem de reglement ări juridice, prevenind astfel
__________________________________________________________________________ 8

abuzul de putere, Rousseau a inaugurat o viziune critic ă radicală asupra spa țiului
politic, recuperat ă ulterior de utopiile sociale și de orient ările revolu ționare de stânga.
El aprecia c ă în starea de natur ă omul este bun, autentic, nealterat, orientat de
instinctul de supravie țuire și de compasiunea fa ță de semeni, pe când societatea,
convențiile și instituțiile la care este obligat s ă se supun ă în cadrele civiliza ției 1-au
transformat într-o fiin ță slabă, egoistă , dominat ă de răutate și orientat ă de instinctul
de a acapara propriet ăți private în dauna semenilor.
Elementul de noutate pe care îl in troduce Rousseau în gândirea politic ă
modernă este factorul numit proprietate privat ă, care ar fi declan șat procesul istoric
de genez ă a puterii politice, dar și denaturarea ulterioar ă a acestei autorit ăți
colective, consacrând di ferentierea dintre boga ți și săraci, tensiune ce a alimentat
de-a lungul istoriei maladiile sociale, pe care autorul le diagnostica atât de expresiv
în condițiile civiliza ției moderne.
El considera c ă "starea politic ă", instituit ă ca rezultat al contractului social, "a
rămas mereu imperfect ă", iar evolu ția socială nu a reu șit să remedieze multe dintre
"viciile ei constitutive". Cu toate aces tea, apreciaz ă Rousseau, apari ția puterii politice
este un moment ce se înscrie în logica istoriei umane, expresie a unei necesit ăți pe
care Rousseau o pune în conexiune strâns ă cu procesul de diferen țiere socială , cu
evoluția fireasc ă a raporturilor interumane și cu apari ția propriet ătții private, atunci
când indivizii au sim țit nevoia unei instante generale care s ă arbitreze între interesele
lor. "Toți s-au gr ăbit să se încă tușeze, crezând c ă-și asigur ă libertatea; că ci, având
destule temeiuri pentru a sim ți avantajele unei organiz ări politice, ei nu aveau și
destulă experiență pentru a prevedea și pericolele acesteia; cei mai capabili de a
presimți abuzurile erau tocmai cei care scontau s ă profite de ele". Astfel, aparitia
structurilor de ordin politic și instituirea legilor "au pus noi obstacole în calea celor
slabi și au dat forț e noi celor boga ți, distrugând definitiv libertatea natural ă", întrucât
aceștia din urmă "au stabilit pentru totdeauna legea propriet ății și a inegalit ății, au
făcut dintr-o uzurpare abil ă un drept irevocabil".
Dincolo de aceast ă atitudine de ordin filosofic, Rousseau define ște puterea
politică în rela ție cu "voin ța generală ", care este la rândul ei o rezultant ă a
"contractului social", pe care îl formuleaz ă astfel: "Fiecare dintre noi pune în comun
bunurile sale, persoana sa, via ța și toată puterea sa, sub conducerea suprem ă a
voinței generale; și accept ăm toți la un loc pe fiecare memb ru drept parte indivizibil ă a
întregului". Acest contract social este sursa legitimit ății puterii, deoarece orice putere,
dacă se bazeaz ă pe consim țământul și voința indivizilor uniț i prin pactul de mai sus,
este expresia voin ței generale, în care se contopesc voin țele individuale. Întrucât
legile sunt o formulare juridic ă a voinței generale, iar voin ța particular ă a individului-
cetățean nu este decât o component ă intrinsec ă și indivizibil ă a acestei voin țe
generale, supunându-se acestor legi, in dividul se supune de fapt lui însu și,
participând la suveranitatea colectiv ă și păstrându-și libertatea ca cet ățean pentru c ă
legea îi exprim ă voința.

BIBLIOGRAFIE
Gh.FULGA – Politologie. Editura Universul Juridic, Bucure ști. 2005

A. I. Filipescu – Tratat de drept internaț ional privat. Editura Universul Juridic, Bucure ști. 2007

O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa – Manual de drept interna țional privat. Editura
Hamangiu, Bucure ști. 2007

__________________________________________________________________________ 9

Unitatea de învăț are nr.3

SISTEMUL POLITIC. RELA TII, INSTITUTII SI ACTORI

3.1 OBIECTIVE
– să familiarizeze cursan ții cu tematica specifica cursului
– să prezinte condi țiile de fond și de form ă privind politologia
– să dezvolte capacitatea cursan ților de a identifica notiuni specifice
acestei materii de drept

Sistemul politic

SISTEMUL POLITIC CA SUBSISTEM AL SOCIET ĂTII
Politicul reprezint ă o zonă structural ă a sistemului social global, un subsistem
cu rol de organizare, administrare și de orientare a vie ții sociale. Procesul de
secularizare și raționalizare a deciziilor politice, scoaterea lor de sub autoritatea
instanțelor religioase și aristocratice în epoca modern ă au determinat
autonomizarea politicului și constituirea sa pe alte surs e de legitimitate decât cele
tradiționale.
Ca domeniu în care se elaboreaz ă și se instrumenteaz ă orientările strategice
ale unei societ ăți, deciziile macrosociale, ce implic ă destinul colectivit ăților mari,
sistemul politic și-a cucerit, în societ ătile moderne, secularizate, functia de
coordonare și de comand ă a ansamblului social, func ția de fixare a scopurilor și de
opera#onalizare a mijloacelor care duc spre realizarea lor.
Concepțiile autonomiste, interesate s ă delimiteze sferele s pecifice ale valorilor
și să marcheze dimensiunea ireductibil ă a unor componente ale societ ătii, au
proiectat asupra politicului o viziune care izoleaz ă domeniul politic de substan ța
vietii sociale, pozi ție ce intr ă în contradic ție cu fenomenul de politizare masiv ă pe
care-1 cunosc societ ătile moderne și contemporane. Dup ă cum se poate observa,
toate problemele ep ocii noastre au implica ții și componente politice, de la
globalizare la problema domeniilor de competen ță ale auterit ătii publice într-un stat,
de la problemele ecologice la mi șcarea feminist ă.
Sistemul politic al unei societ ăti face parte din sistemul social global, fiind un
subsistem ce interacționează permanent cu celelalte subsisteme, dar fa ță de care
dispune de o autonomie relativ ă. Abordarea politicului ca sist em integrat în sistemul
social are avantajul de a sublinia astfel corelațiile multiple dintre via ța politică Și
viața socială, de a pune în eviden ță dependen ța sa de cadrul social, dar și de a
înfățișa mai coerent func țiile pe care le are politicul în raport cu societatea. Sistemul
politic este releul ce traduce permanent cerintele, nevoile și aspiraț iile majore ale
unei societ ății în acte de decizie și în programe de actiuni, func ționând ca o
interfață între stările sociale reale și idealurile ce anim ă o societate anumit ă, în
functie de tendin țele majore ale epocii istorice.
Cercetarea sistemului politic ca subsistem al societ ătii globale s-a impus odat ă cu
perspectivele func ționaliste și structuraliste, ce vă d în societate un ansamblu de
subsisteme articulate functional în vederea proiect ării și a desf~ șurării acțiunilor
practice și simbolice prin se reproduce ordinea social ă. Orientările teoretice din câmpul
științelor sociale și umane (de la cele behavioriste la cele psihologiste, de la cele
instituționale, func ționaliste, structuraliste pân ă la sociologiile interac ționiste)
proiecteaz ă imaginii diferite asupra sferei politice a societ ății, privilegiind fie structura
sistemului politic (reguli, institu ții, actori), fie ac țiunile politice și procesele de
__________________________________________________________________________ 10

schimbare, fie elementele de context social și cultural.
Abordă rile difer ă mai ales în func ție de proiec țiile teoretice as upra sistemului
politic, de temele de cercetare predilecte și de conceptele majore cu care opereaz ă.
Astfel, unele teorii politice privilegiaz ă analiza structurilor interne ale sistemului politic,
a instituțiilor reprezentative și executive, altele ce sunt interesate de investigarea
proceselor politice real e, de participarea politic ă și de comportamentul actorilor
(partide, asocia ții, grupuri de interese etc), altele ce sunt focalizate pe analiza
contextelor sociale și culturale în care ac ționează actorii și institu țiile politice.
Perspectiva din urm ă, interesat ă cu prec ădere de geneza social ă a politicului și de
funcțiile sale în raport cu ansamblul societal, apar ține politologiei și sociologiei politice.
Fiind legat organic de sistemul social global, sistemul politic trebuie s ă satisfacă o
serie de cerin țe primare și derivate al societ ății, să distribuie resursele, s ă coordoneze
componentele și activit ătile sociale, tinând cont nu numai de orient ările de valoare
dominante din societate, de idealul de performan ță pe care îl vizează la un moment
dat, ci și de mijloace concrete de care di spune efectiv o societate pentru a- și realiza
obiectivele.
Înainte de a prezenta analitic com ponentele sale, este necesar s ă facem câteva
precizări. Noțiunea de sistem politic exprim ă caracterul integrat al tuturor
componentelor sale st ructurale, faptul c ă domeniul politic dispune de o organizare
internă, că între elementele sale exist ă o interdependen ță și o coeren ță funeț ională.
Statul este componenta fundamental ă a sistemului politic, dar el este doar o parte a
acestuia. Există și alte elemente ale sistemului politic care nu pot fi reduse la stat.
Preluă m o definitie sintetic ă a acestor componente: "S istemul politic integrează cu
necesitate institu țiile politice și întregul lor proces de func ționare, rela țiile politice și
întregul mecanism al leg ăturilor directe și nemijlocite dintre «conduc ători» si
«condusi». deciziile nolitice si mecanismele de luare a
acestora, înfaptuirea practic ă a acestor decizii, normele politic Și juridice și aplicarea
lor efectiv ă, ideile Și comportamentul pclitic".6o
Analiza sistemului politic trebuie s ă aibă în vedere toate aceste elemente, privite
în unitatea lor func țională .
PERSPECTIVE TEORETICE ȘI ABORDĂ RI ALE SISTEMULUI POLITIC
Semnificaț iile și funcțiile acordate conceptului de sistem politic difer ă în raport cu
dispozitivul conceptual, cu presupozi țiile și angajările teoretice ale diverselor orient ări
consacrate în gândirea sociologică sau în perimetrul științelor politice. Un teoretician
italian contemporan aprecia c ă "știintele sociale și politice (în sens larg) trebuie divizate
în științe ale realit ătii culturale și cele ale realit ății structurale (sau institu ționale)".61
Cum vom vedea, distinc ția dintre cultur ă ,și structur ă e prezent ă la mulți analiști ai
sistemului politic.
"Anumite discipline privilegiaz ă studierea realit ății culturale, altele – studierea
realității structurale. Locul științei politice este în cadrul celei de a doua categorii" –
afirmă Domenico Fisichella. Dacă știința politic ă se focalizeaz ă pe analiza
mecanismului structural al sist emului politic, sociologia politic ă este disciplina de
sinteză ce pune în rela ție expresiv ă structura și cultura, institu țiile formale cu actorii
politici și cu mediul social în care aciioneaz ă. Este important s ă examinăm structura
sistemului politic, modul cum func ționează parlamentele, guvernele și administratia
publică sau institutiile judi ciare, propunând clasific ări și distinetii între tipurile de
regimuri politice, dar toate aceste institu ții și procese politice î și au rădăcinile în
structurile de fond ale societ ătii.
Sociologia politic ă nu poate pierde din vedere nici analiza intern ă a sistemului
politic, nici studierea compor tamentului politic al actor ilor în contexte reale. Ea
încearcă să articuleze perspective și să le integreze într-o abordare interdisciplinar ă.
Structuri, actori, ac țiuni și contexte – iat ă care ar fi domeniile de cercetare și planurile
__________________________________________________________________________ 11

de abordare pe care trebuie s ă le integreze politologia.
Viziunea sistemic ă exprimă tentativa unor t eoreticieni de a proiecta o imagine
coerentă asupra universului politic, dezv ăluind atât componentele structurale ale
politicului, cât și raporturile sale multiple cu mediul social.
Un sociolog al vie ții politice, Phili ppe Braud, considera c ă, dacă schematiz ăm
perspectivele, atunci întâlnim dou ă tipuri de abordă ri consacrate ale puterii politice:
Abordă ri substantialiste ce consider ă că puterea este un fel de capital
(proprietate sau calitate) ce apar ține intrinsec unor actori (sau subiecii) sociali, capital în
virtutea c ăruia guvernan ții sunt îndrept ătiti să-și impună dominatia asupra cetăț enilor.
Abordă ri interac ționiste și funcționaliste ce pun accentul pe caracterul
relațional al puterii, pe sistemul de influen țe, pe interacț iunea
comportamentelor individuale și de grup, subliniind faptul c ă actiunea
guvernan ților provoacă efecte de retroac țiune, ră spunsuri ale popula ției.62
Abordă rile substanț ialiste au fost treptat înlocuite de abord ările relaționale, ce v ăd
în puterea politic ă un tip specific de rela ție socială , ce pune în conexiune instituț iile
politice și mediul social. Important este ce statut este acordat institu țiilor politice, dac ă
sunt definite ca un domeniu distinct și separat de societate și în ce fel se articuleaz ă
ele cu mediul divers al societ ătii.
Perspectiva relational ă a alimentat în chip firesc și abordă rile psihologice și
psiholosociologice ale politicului, cele care au investigat cu prec ădere problema
raportului dintre individual și social în geneza comportamentelor politice, modul în care
interacțiunile dintre aceste comportamente modeleaz ă opțiunile politice ale cet ățenilor,
curentele de opinie public ă, iar acestea au influen ță considerabil ă asupra
guvernan ților. Totu și, aceste perspective au o for ță explicativ ă limitată, întrucât a șa
cum nici socialul nu este reductib il la psihologic (pe care îl implic ă și îl cuprinde), nici
politicul nu se reduce la comporta mentele actorilor politici, tie c ă aceștia sunt actori
individuali sau de grup, fie c ă este vorba de lideri, partide sau actori institu ționali.
Totodată, perspectivele interacț ionist-simbolice asupra socialului, cele care
domină în ultimele decenii disciplinele sociale și umane, a șa cum am ar ătat, au avut o
contribuț ie majoră și la reconfigurarea sociologiei polit ice. Insistând asupra faptului c ă
individul este simultan "construit" de societate, c ă este un "produs" al limbajului și al
procesului de socializare, al cult urii pe care a interiorizat-o, dar și un subiect sau actor
ce construiește prin interac țiunile sale intersubiective semnifica țiile și contextul în care
acționează, această paradigm ă comprehensiv ă a pus în eviden ță implicit și
dimensiunea simbolic ă a politicului, faptul c ă atât procesele de legitimare a puterii
politice, cât și opțiunile variabile ale indivizilo r sunt dependente de procesele de
comunicare socială , de imaginile și reprezent ările impuse de sistemul mediatic asupra
unor evenimente și procese sociale.
Deși teoreticienii f enomenului politic su nt adesea tentati s ă aleagă între
psihologism și sociologism, sociologia politic ă încearc ă să pună în evidență atât
dimensiunea psihologic ă a comportamentului politic cât și determin ările sale
sociologice, mai ample. Exist ă orientări care studiaz ă cu mijloace empirice psihologia
actorilor politici (indivizi, personalităț i, grupuri, lideri, multimi, aspecte psihoculturale) ș i
altele ce abordeaz ă cu precădere fenomene politice și sociale obiective și au tendin ța
de a eluda orice referin ță la valori, atitudini sau aspecte subiective.
Extins dup ă al doilea r ăzboi mondial din psihologie și în câmpul disciplinelor
politice, behaviorismul a renun țat la studierea institutiilor și a structurilor formale pentru
a se impune prin analiza comportamentelor empirice și observabile, care pot fi
măsurate prin indicatori mai preci și. Acest gen de cercet ări au o utilitate social ă
imediată în sociologia electoral ă. Pornind de la premisa c ă singurul obiect adecvat de
studiu este comportamentul observabil al agen ților politici, "f ără vreo referire la
experien ța conștientă",63 behaviorismul nu ia în calcul fundamentele axiologice ale
__________________________________________________________________________ 12

actorilor sociali, factorii motiva ționali, con știenț i sau incon știenți, care structurează
opinia electoratului. Abord ările de tip func ționalist, prelungite în cele structuraliste, s-au
concentrat asupra "dependenț elor func ționale" dintre componentele societ ății, în dauna
analizei cauzale, fiind interesate de raporturile dintre sistemul politic și celelalte
subsisteme ale societ ății, de raportul dintre institutii și practicile sociale.
ANALIZA SISTEMICĂ A UNIVERSULUI POLITIC
Sub influen ța puternic ă a teoriilor func ționaliste, ce au dominat gândirea socială
până după al doilea r ăzboi mondial, anali știi vieții politice au dezvoltat o viziune
sistemică asupra universului politic privit ca ansamblu coerent de institu ții, relații,
norme, roluri și actori. Cea mai cunoscut ă și dezbătută perspectiv ă sistemic ă asupra
politicului, lansat ă în anii 'S0 ai secolului XX, apar ține gânditorului canadian David
Easton. Potrivit acestui teoretician, via ța politică poate fi conceput ă ca un sistem de
componente, rela ții și activități legate între ele, activit ăti ce influenteaz ă modul în care
deciziile – imperative și legitime sub raport democratic formal – sunt formulate și
executate. În aceast ă viziune, ac țiunile politice sunt cele care au raporturi relevante cu
mecanismele de formulare a intereselor și de elaborare a deciziilor legitime și
"constrâng ătoare", precum și cu aplicarea lor administrativ ă.
David Easton acord ă sistemului politic caracter ul de ansamblu de activit ăți, roluri
și structuri specializate, deschise spre mediul social, prin care sunt receptate cerin țele
și revendic ările grupurilor sociale și prin care se elaboreaz ă răspunsuri sub form ă de
decizii și acțiuni. Sistemul politic este integrat astfel într-un sistem de inputs-uri și
outputs-uri, într-un circuit cu retroacț iune, prin care el reu șește să mențină o ordine
interioară a societ ății, să consacre modele legitime de interactiuni sociale și să
răspundă la solicită rile mediului.
Sistemul politic nu ac ționează în vid, fiind în rela ții de schimb cu diverse elemente
ale mediului economic, cultural , social, cu starea demografic ă, ecologic ă, socială etc.
Sistemul politic recepteaz ă impulsurile și cerințe din exterior, confruntându-se cu
sfidări, recep ționând mesaje și resurse. Fiind prin excelen ță un sistem deschis la
mediu, sistemul politic este expus influen țelor și presiunilor din partea altor sisteme ale
societății. Astfel, cerinț ele extrem de diversificate ale altor sisteme ale societ ății, ale
grupurilor sociale și ale indivizilor, se reg ăsesc în interiorul lui. Masa extrem de
eterogen ă a acestor revendică ri poate fi redus ă la două feluri de inputs-uri: "cerinț e și
suporturi",64 prin care este influenț at comportamentul protagoni știlor și al structurilor
politice.
Cerinț ele vin fie din interiorul sistemului polit ic, fie din spatiul social, din sfera
economic ă, socială și cultural ă, fiind captate și formulate de partide, organiza ții, grupuri
de presiune sau de c ătre opinia public ă și transmise mediului politic. Sus ținerile (sau
suporturile) sunt și ele diverse: partizanat deschis sau moderat, încrederea de care se
bucură guvernan ții, sprijinul oferit de anumite grupuri sociale și contestarea
guvernan ților de către grupurile de opozi ție, atitudini și acțiuni favorabile deciziilor luate
de guvernan ți, stări de spirit și opțiuni în acord sau în dezacord cu anumite valori și
principii (ata șamentul la valorile democratice, pat riotismul, respectul pentru diferen ță și
toleranț a etc.).
Coeficientul de sus ținere public ă pe care o anumit ă structură politică reușește să-
1 coaguleze, prin diferite strategii, reprezint ă un factor decisiv al legitimit ății sale,
susținere relativ ă ce permite autorit ăților publice s ă inițieze și să aplice un program de
natură reformatoare, chiar dacă el nu întrune ște decât par țial acordul unor grupuri
sociale.
Sistemul politic trebuie să răspundă la aceste cerinț e, funcția sa global ă fiind
aceea de a converti cerin țele în decizii, prin care să fie rezolvate problemele societ ății.
Puterea politic ă este mereu pus ă în situația de a alege, de a satisfac e prin deciziile sale
anumite solicit ări sociale și de a oculta sau respinge altele, întrucât autorit ătile publice,
__________________________________________________________________________ 13

receptând prin diverse canale cerin țele sociale, au rolul de a reglementa rela țiile sociale
și de a solu ționa conflictele majore, asigurând ordinea social ă și coexisten ța grupurilor
de interese economice și a orient ărilor politice și culturale.
În ceea ce prive ște outputs-urile, acestea sunt "m ăsuri autoritare, decizii și acțiuni
executorii", ce pot fi privite drept consecin țe, efecte ș i rezultate ale deci ziilor politice.
Outputs-urile reprezint ă "produc ția" sistemului politic: deciz ii, politici publice, acte și
reglement ări ale guvernan ților, dar și de "produc ția simbolic ă (semnale și mesaje care
se adresează imaginarului și inconștientului)",
Aceste outputs-uri exercit ă o influen ță retroactivă asupra exigentelor externe și
interne, care sunt satisf ăcute sau eludate, comb ătute sau rezolvate par țial. Sistemul
politic nu poate r ămâne în inertie f ără a fi pus în pericol. El trebuie s ă rezolve cerinț ele
care i se adreseaz ă, pentru c ă "într-o societate în care cet ățenii au încredere c ă puterile
publice le vor rezolva problemel e, sistemul politic se afl ă în situația turnului de control
de pe un aeroport aflat în încurc ătură".66 Sistemul trebuie s ă recepteze toate semnalele
expresive ale societ ă~ii și să le dea r ăspuns, s ă dezvolte politici de rezolvare a
problemelor.
Dacă versantul intră rilor (al inputs-urilor), este cel care fundamenteaz ă deciziile –
prin informatii, solicit ări, cerințe -, versantul ie șirilor (al outputs-urilor) este cel al
deciziilor Și al politicilor publice care eman ă din interiorul câmpului politic și care
modifică starea sistemului social prin ac țiuni politice.
Circuitul politic nu se opre ște aici. Efectele ac țiunilor politice sunt evaluate de
cetăteni și de grupuri sociale în func ție de raportul dintre proiecte și rezultate, dintre
scopuri și efecte, iar aceste reac ții și evaluări sunt retransmise sistemului politic prin
relația de retroac țiune. Astfel, prin acest mecanism de feedback, sistemul politic î și
poate ajusta deciziile și acțiunile în raport cu efectele și consecintele, intenț ionate sau
nu, pe care le au acestea în mediul social. Este vorba de r ăspunsul popula ției la
deciziile autorit ăților și, implicit, de informa țiile pe care le de ține sistemul politic despre
reacția popula ției.
Aplicând schema tehnic ă a retroac țiunii cibernetice, Karl Deutsch, un alt
teoretician interesat de abordarea sistemic ă a politicului, consider ă că politicul și funcția
sa de guvernare pot fi interpretate prin analogie cu arta de a pilota o nav ă. Dispozitivele
tehnice, precum termostatul, sistemele de teleghidaj, dispozitivele automate, sunt
referințe analogice ale mecanismului de guvernare, prins în tensiunea dintre nevoia de a
realiza echilibrul societ ătii și de a asigura evolu ția și schimbarea sa. Functia de
guvernare este astfel esen țialmente un exerci țiu de "pilotaj", cu ajutorul informa ției
privitoare la starea sistemului social, la rezultatele ac țiunilor anterioare întreprinse și la
direcția de evolu ție, exprimat ă prin intermediul valorilor politice și sociale.
Modul în care structurile politice pot s ă-și corecteze erorile, printr-o adaptare
sporită la cerințele sociale, ne ajut ă să evaluăm mai precis eficacitatea sistemului politic.
Putem astfel aprecia timpul și viteza de reac ție a unei structuri politice la situa țiile nou
apărute, natura acestor r ăspunsuri și capacitatea sa de anticipare. Din aceast ă
perspectiv ă se subliniaz ă importanț a excepțională a comunic ării între sistemul politic și
alte sisteme ale societ ății, între politic și social, precum și între elementele componente
ale sistemului politic. Sistemul se echilibreaz ă, asigurându- și homeostazia, prin
corectarea erorilor în funcț ie de efectele produse.
Prin aceast ă imagine sistemic ă, instituțiile politice, cu rol de coordonare, normare
și organizare, apar ca fiind ancorate în spa țiul social, atât prin intră rile sale (agenda
socială pe care o recepteaz ă), cât și prin ie șirile sale (decizii și acțiuni de răspuns). Din
această reprezentare schematică , dar expresiv ă, rezultă că actorii sistemului politic
(guvernan ții, demnitarii, exper ții etc.) trebuie s ă țină cont de interesele și cerințele
societății, de modul în care agen ții sociali î și definesc situa ția în care se afl ă, valorile și
scopurile ce le orienteaz ă atitudinile, precum și de efectele pe care le produc deciziile și
__________________________________________________________________________ 14

acțiunile lor asupra societ ății.
În felul acesta, un sistem politic deschis la cerinț ele mediului social, cum ar trebui
să fie un sistem democratic autentic, î și poate ameliora presta ția sa public ă, își poate
exersa capacitatea de a delibera în mod ra țional asupra mijloacelor, în func ție de
susținerile de care se bucur ă, de resurse și oportunit ăți, pentru a- și îndeplini într-un
mod performant func țiile sociale specifice, anume de a solu ționa conflictele de interese
din societate, de a aloca în mod eficient și echilibrat resursele și valorile, de a gestiona
potenț ialul intrinsec al unei societ ăți și de a pilota cu succes schimb ările spre
orizonturile dezvolt ării durabile.

FUNCTIILE GENERALE ALE SISTEMULUI POLITIC
Pornind de la analogiile s ugerate de paradigma cibernetic ă, sistemul politic
poate fi considerat drept "cutia neagr ă" a unui circuit social amplu, în care intr ările
reprezint ă cerinț ele, nevoile și așteptările societ ății, iar ieșirile sunt politicile publice ale
guvernantilor, r ăspunsurile sistemului la solicit ările diverse (interne și externe) ale
mediului. În această metafor ă, cutia neagr ă este sfera guvernamental ă, în sens larg,
cea care recepteaz ă și prelucreaz ă informațiile despre starea societ ății și elaboreaz ă
deciziile ce devin obligator ii (întrucât sunt în acor d cu legile în vigoare și au suportul
unei legitimit ăți parțiale și relative) pentru institu țiile executive și administrative, ca și
pentru cet ățeni.
Această viziune sistemic ă are drept consecin ță teoretică disocierea tran șantă a
politicului, ca mecanism structural și institu ționalizat, cu func ții specifice, prezent în
orice societate, de politic ă, activitate curent ă de guvernare, de exercitare practic ă a
puterii, de administrare și rezolvare a trebur ilor publice, dar și de dezbatere, deliberare
și confruntare între diverse grupuri și partide ce aspir ă să obțină puterea.
În aceast ă paradigm ă, orice societate (istoric ă) dispune de un sistem politic,
oricât de rudimentar, indife rent de gradul lui de autonomie și de institu ționalizare,
sistem ce poate fi considerat ca un element invariant al existen ței umane, cu toate c ă
întruchip ările sale istorice concrete sunt de o varietate ce desfide tentativele unor
teoreticieni de a le clasifica și tipologiza.
Perspectiva sistemic ă a permis disocierea aspectului invariabil Și constitutiv al
politicului de aspectele variabile și conjuncturale al politicii.
Astfel, teoreticienii au putut identifica unele funcții universale ale sistemelor politice,
functii ce pot fi îndeplinite de diferite structuri politice și aranjamente institu ționale, mai
mult sau mai pu țin specializate, în raport ci anumite contexte istorice și sociale. Una
dintre aceste fune ții, ce pare indiferent ă față de contextele istorice, este cea
normativă , de elaborare a regulilor și a legilor, dar care pr esupune subiacent referinta
la anumite orient ări de valoare.
Adept al acestei viziuni funciionalist-st ructuraliste, Gabriel Almond, cunoscutul
sociolog și politolog american, propune urm ătoarea definitie a sistemului politic.
"Definifia sistemului politic pe care noi o propunem este urm ătoarea: sistemul politic
este sistemul de interac țiuni ce exist ă în toate societ ățile independente, sistem care
îndepline Ște funcțiile de integrare Și de adaptare (în plan interior Și față de alte
societăți) prin recursul – sau amenin țarea cu recursul – la o constrângere fizic ă mai mult
sau mai pu țin legitim ă. Sistemul politic este sistemul legitim îns ărcinat cu func ția de a
menține ordinea în societate sau,
dimpotrivă , de a o transforma ".
Modul în care este construit ă această definitie, cu acc ent pe functiile de
"integrare și adaptare" și pe relativitatea legitimit ății, ne permite o raportare pertinent ă
atât la sistemele dem ocratice moderne, cât și la sistemele totalitare, în deficit de
legitimitate, precum și la regimurile revolu ționare, cu o legitimitate relativ ă și în
schimbare, sau la cele aflate în tranziț ie spre un regim democratic. În aceast ă viziune,
__________________________________________________________________________ 15

ce preia teza cunoscut ă a lui Max Weber, constrângerea fizic ă legitimă este singura
caracteristic ă a sistemelor politice prin care acestea se disting fa ță de alte sisteme
sociale, far ă a reduce îns ă politicul la constrângere fizic ă. În opinia lui Almond, aceste
funcții sunt îndeplinite de toate si stemele politice, indiferent de tipurile diferite de
structuri politice.
Caracterul universal al functiilor îndeplinite de sistemul politic se conjugă însă cu
existenta unor structuri de putere diferen țiate și variabile în plan istoric și social. Deș i
functiile sisternului politic s unt universale, satisfacerea lor cade astfel în sarcina unor
structuri politice diferentia te (în privinta compoziț iei, a elitelor și a aranjamentelor
instituționale), structuri ce depind de configura țiile variabile ale societ ăților concrete.
Elementele care difer ă și variaz ă privesc modul de îndeplinire a func țiilor și
configura ția institutiilor constitu ționale, executive și .idministrative prin care se
manifest ă. Activităț i de natur ă legislativ ă, -excutivă și judiciar ă întâlnim în orice
societate organizat ă politic, dar iceste activit ăti conținuturi diferite și forme variate prin
care sistemele politice î și realizeaz ă functiile lor legitime.
Almond consider ă că o analiză comparativ ă a regimurilor politice și t formelor de
guvernă mânt în diversitatea lor istoric ă și geografic ă ne
permite să stabilim un ansamblu de criterii și de categorii ce definesc func țiile
universale ale sistemelor politice. Astfel, e1 separ ă aceste func ții în dou ă mari
categorii, pe versantul intr ărilor și al ie șirilor.

"A. Input: 1. Socializare și recrutare politic ă 2. Exprimarea
intereselor 3. Agregarea intereselor 4. Comunicare politică
B: Output: 1. Elaborarea de reguli 2. Aplicarea regulilor
3. Funcția judiciar ă".
68

Această clasificare a func țiilor sistemului politic reprezint ă un ghid teoretic util și
pentru operaț ia de determinare a componentelor sale (structuri, institu ții, actori,
aciiuni, politici publice). Dac ă în sistemele moderne și democratice occidentale avem
de a face cu o specificitate func țională a structurilor politice, în societ ățile tradiț ionale,
bazate pe tradi ție, structurile politice și sociale sunt mai pu țin diferentiate, iar functiile
de mai sus sunt exercitate în mod difuz, întrucât nu d;jspun de aparate institu ționale
autonome. În schimb, în societ ățile moderne, conform principiului cunoscut al
separaț iei puterilor, aceste funccii sunt specializate și asumate de structuri
determinate.
Astfel, afirm ă Almond, dac ă ne punem întrebarea: "Cum sant exprimate
interesele în sisteme politice diferite?" vom descoperi c ă modalitatea de realizare a
funcției de exprimare a intereselor difer ă în regimurile democra tice (unde libertatea de
expresie și de asociere sunt garantate) de formele pe care le ia aceast ă funcție în
regimurile autoritare s au dictatoriale, care o restrâng sau o blocheaz ă. La întrebarea
"Cum sunt agregate sau combinate cerin țele și interesele exprimate în sisteme politice
diferite"? – ne conduce Ia "functia de agregare a intereselor",6g funcție ce o îndeplinesc
în mod prioritar partidele polit ice în sistemele democratice.
Proiectând aceste func ții universale asupra realit ăților politice din societ ățile
aflate în tranzitie postcomunist ă, și în special asupra realitu ților din România,
constatăm că aceste func ții au fost adesea îndeplinite într-un mod deficitar și
inconsecvent (agregare slab ă a intereselor, partide insuficient consolidate, nivel ridicat
de conflictualitate, comunicare politic ă dificilă între guvernanti și societate, legisla ție
__________________________________________________________________________ 16

incomplet ă, criză de autoritate a institu țiilor publice, corupJia administraț iei și a
sistemului juridic etc.). În țările aflate în tranzitie, actorii politici, partidele mai ales, sunt
în prefacere și au un caracter fluc tuant, structurile politice sunt insuficient
instituționalizate. Regulile sunt instabile și insuficient codificate juridic, exprimarea
intereselor este nesigur ă, comunicarea politic ă între sfera puterii și societate este
precară și marcat ă de disfunc ționalități, activitatea legislativ ă, cea care are menirea de
a elabora regulile jocului politic și ale vieții sociale, este str ăbătută de tensiuni majore,
aplicarea legilor este marcat ă de birocra ție și de ineficien ță. La fel, funcț ia judiciar ă a
sistemului este alterat ă de interese clientelare și practici de corup ție. Consolidarea
sistemului democratic implic ă depăș irea acestor deficienț e și realizarea celor șapte
funcții în mod coerent și performant.
Principalele functii ale sistemului politic vizeaz ă transformarea solicit ărilor
sociale (formulate și agregate pe versantul intr ărilor în sistem) în decizii și acte
politice, articularea intereselor și a revendic ărilor, elaborarea de reguli obligatorii,
punerea în aplicare a acestora și funeția judiciar ă. La acestea se adaugă și funcția de
comunicare politic ă, adică circulația informa ției între într ările și ieșirile sistemului,
ceea ce favorizează funcția de adaptare și de anticipare a sistemului politic.

BIBLIOGRAFIE

Gh.FULGA – Politologie. Editura Universul Juridic, Bucure ști. 2005
A. I. Filipescu – Tratat de drept interna țional privat. Editura Universul Juridic,
București. 2007
O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa – Manual de drept interna țional privat. Editura
Hamangiu, Bucure ști. 2007

__________________________________________________________________________ 17

Unitatea de învăț are nr.4

STATUL CA INSTITUTIE CENTRA LA A SISTEMULUI POLITIC

4.1 OBIECTIVE
– să familiarizeze cursan ții cu tematica specifica cursului
– să prezinte condi țiile de fond și de form ă privind politologia
– să dezvolte capacitatea cursan ților de a identifica notiuni specifice acestei
materii de drept

Statul
STATUL ȘI ELEMENTELE SALE CARACTERISTICE
O problema central ă a gândirii politice se refer ă și la locul și rolul statului în
configura ția de ansamblu a unei societ ăti. Statul poate fi privit ca instrument și formă
instituționalizată de exercitare a puterii politice. Din aceast ă perspectiv ă, statul are
funcții complexe de organizare, coordonare, conducere și exercitare legitim ă a
autorității în raport cu populaț ia ce trăiește pe un teritoriu, fiind institu ția prin care
societatea î și asigură ordinea intern ă și apărarea de agresiunile externe.
Notiunea de stat este strâns legat ă de noliunea de putere politic ă. Într-o
definiție prealabil ă, statul este o organizatie complex ă de institutii și reglement ări
juridice menite s ă asigure ordinea social ă, coexistenja indivizilor și a grupurilor în
organismul social și să administreze func ționarea coerent ă a societ ăJii. Noțiunea de
sistem politic este mai larg ă decât cea a statului, dar st atul este o întruchipare
determinat ă a puterii politice și elementul central al sistemul ui politic dintr-o societate.
De aceea, analiza statului e fundamental ă pentru disciplinele politice.
Politicul nu se confund ă cu statul, care este doar o ipostaz ă istorică a sa.
Indiferent de ipostazele sale de m anifestare, politicul este institu ția ce nu lipse ște din
nici o societate uman ă (indiferent de formele ei de organizare sau de treapta de
evoluție), chiar dacă politicul nu îmbrac ă tiparul statului dec ât în anumite condiiii
determinate. Dac ă există "societăți f~ră stat", nu exist ă, în schimb, societ ăți în care
să nu întâlnim fenomene de domina ție, de control și de influen ță relativă, corelate cu
modul inegal de reparti ție a resurselor economice, politice sau simbolice. Clarificarea
semnificaț iilor pe care le are conceptul de stat, din perspectiva antropologiei și a
sociologiei politice, va lumina mai bine și conceptele de politic și de putere politic ă.
Din tezele lui Max Weber rezult ă că puterea politic ă se desprinde treptat din
complexul rela țiilor sociale și se întruchipeaz ă în manifest ări istorice variabile, ce iau
progresiv forma statului, care devine astfel o structur ă de putere și de domina ție
autonom ă într-o societate dat ă. Politicul era asociat în concep ția antică (la Aristotel
sau Cicero) cu ideea de lege și cetăți sau ai unei "societ ăli politice" consimt s ă o
respecte pentru a garanta promovarea binelui comun și a restrânge sfera de
manifestare a egoismului individual.
Acesta este sensul primordial al polit icului în orice societate. Pentru a- și realiza
funcțiile de organizare, de control și administrare, sistemul politic al societ ății
legifereaz ă, elaborează norme, ia decizii la nivel societal, organizeaz ă serviciile
publice, sancț ionează și dă recompense, garanteaz ă aplicarea și respectarea legilor,
încaseaz ă impozite etc.
Statul este principala institu ție a sistemului politic al unei societ ăjii, fiind alc ătuit
dintr-un ansamblu de institu ții ierarhizate și codificate legislativ, institu ții distincte de
societatea civil ă și care dispun de instrumente și resurse pentru a- și exercita
autoritatea asupra unei societ ăți și asupra unui teritoriu delimitat.
__________________________________________________________________________ 18

Statul are o organizare juridic ă explicită și este reprezentat de principalele
instanțe ale puterii politice (un sistem legislativ, unul executiv ș i unul judec ătoresc) și
de ansamblul institu țiilor administrative și de asigurare a ordinii publice. Astfel, statul
trebuie privit ca rezultat al unei asocieri intime a ideii de norm ă juridică obligatorie
(impusă de conduc ători) și a unui sistem complex de institu ții ce asigura respectarea
legilor și aplicarea lor.
Statul are func ția de a organiza și administra o societate în ansamblul s ău, fiind
în același timp o element constitutiv al ei, dar și o institu ție autonom ă, o expresie și
un produs al respectivei societ ăți. Statul este o surs ă a dreptului pent ru o societate,
un factor ce emite norme, legi și decizii obligatorii, fi ind un element cu func ție de
autoreglare, ce asigur ă ordinea interioar ă și regulile competi ției într-o societate, în
plan economic și social.
Gânditorii antichit ătii, precum Aristotel sau Cicero, au v ăzut în stat un promotor
al "binelui comun", iar gânditorii moderni l-au conceput ca factor indispensabil de
organizare a spatiului pub lic, ca reprezentant al interesului general. Via ța
democratic ă a statelor moderne presupune competi ția partidelor politice pentru
cucerirea puterii politice în structurile instituț ionale ale statului, conform unor norme
constituționale și reglement ări legale pe care trebuie s ă le respecte atât guvernan ții,
cât și cei guverna ți.
Definirea statului și a func țiilor sale specifice, explicarea genezei și a evolu ției
sale istorice, rolul statului în societ ățile tradiț ionale și în cele moderne au reprezentat
principalul obiect de studiu al disciplinel or politice. În chip firesc, politologia și
sociologia politic ă sunt interesate de raportur ile complexe dintre stat și societate,
dintre institu țiile sale și structurile sociale.
În definirea statului, recursul la conceptele elaborate de Max Weber e obligatoriu
și de neocolit. El afirm ă că statul trebuie definit "printr-un instrument ce-i este propriu"
și anume prin "constrângere fizic ă legitimă". El invocă o afirma ție a revolu ționarului
rus Troțki, care ar fi spus c ă "Orice stat se bazeaz ă pe constrângere". Iar Weber
comenteaz ă sec: "Și aceasta este realitatea".84 Fără acest element definitoriu al
constrângerii nu ar fi existat organiz ări politice și state, iar societatea ar fi c ăzut pradă
"anarhiei". Cei trei termeni utiliza ți de Weber pentru definirea statului -"constrângere
fizică legitimă" – au fiecare semnifica ții distincte, dar sintagma respectiv ă provoac ă un
scurtcircuit semantic , legându-i într-un lan ț organic de sensuri.
De ce insist ă Weber pe ideea c ă statul se întemeiaz ă primordial pe o
"constrângere legitim ă" și de ce nu recurge la tema gânditorilor antici și moderni
potrivit c ărora statul ar fi instrumentul de promovare a"binelui comun" sau
a"interesului general"? Pentru a în țelege, chiar în sens weberian (disociind, adic ă,
planul descriptiv de judec ățile de valoare), de ce sociologul german asociaz ă ideea de
stat cu cea de constrângere legitim ă, trebuie să avem în vedere contextul istoric și
social în care autorul a form ulat aceste teze. Lucrarea sa, Politica, o voca ție Și o
profesie (Politik als Beruf), în care subliniaz ă natura coercitiv ă a statului, este de fapt
textul unei conferin țe pe care celebrul sociolog a sus ținut-o în fa ța studen ților din
Munchen, îndat ă după terminarea primului r ăzboi mondial, în 1919, în perioada
tulburărilor revolu ționare din Germania. Subliniind însemn ătatea constrângerii
acceptate de cet ățeni, Weber avea în vedere starea de atunci a Gerrnaniei, pe cale
de a fi cuprins ă de mișcări anarhice (care contestau legitimitatea și autoritatea
statului).
Contextualizarea istoric ă și socială a tezelor weberiene nu le diminueaz ă însă
semnificaț ia teoretic ă de fond. Să urmărim pașii pe care îi parcurge demonstra ția sa.
După ce definește statul ca un inst rument de constrângere și de domina ție, el
precizeaz ă: constrângerea "fizic ă" nu e instrumentul normal sau singurul instrument
al statului, dar constituie "instrumentul s ău specific". Astfel, Weber afirmă , totodată,
__________________________________________________________________________ 19

că în istorie întâlnim diferite "uniuni po litice" – începând cu cele tribale – care au
folosit constrân2erea fizic ă asunra sunusilor ca un "instrument normal".
Însă, mai ales în lumea modern ă, puterea politic ă este asociat ă cu o "constrângere
legitimă", acceptat ă și recunoscut ă de către cei domina ți.
Astfel, Weber ajunge la faimoasa lui defini ție a statului, pe care o formulează în
termeni explici ți:
"Statul este acea asociere umană care își arogă (cu succes) dreptul de a avea, în
graniț ele unui anumit teritoriu – și acest «teritoriu» face parte din caracteristicile sale
– monopolul asupra constrângerii
fizice legitime ".
Statul reprezint ă, așadar, elementul central al sist emului politic, fiind forma
caracteristic ă de manifestare a puterii polit ice, ipostaza sa specific ă și specializat ă,
iar institu țiile sale sunt singurele care de țin dreptul "legitim" de a utiliza violen ța
pentru a impune sau a conserva ordinea social ă.
Pentru a putea def ini puterea politic ă, în generalitatea și în esen ța sa, trebuie să
cercetăm mecanismul de func ționare al statului, care este o întrupare specific ă a
puterii politice. Statul constituie singura surs ă a "dreptului" de exercitare a
constrângerii, drept pe care stat ul îl poate "ceda" unor institu ții sau persoane
individuale. Deci statul, mai precizeaz ă autorul, "constituie un raport de dominare a
oamenilor de că tre oameni" (domina ția unei minorit ăți asupra majorit ății), un raport
asimetric, bazat pe "instrumentul exercit ării legitime (mai bine zis: considerate
legitime) a constrângerii".
Precizarea din parantez ă a lui Weber î și va dovedi semnifica ția când va
problematiza conceptul de legitimita te. Puterea se poate exercita și împotriva voinț ei
celor domina ți, dar, pentru ca statul s ă existe și să dureze, trebuie ca cei domina ți să
se supun ă celor care exercit ă dominația. În consecint ă, orice structur ă de conducere
politică trebuie s ă obțină "o atitudine de supunere din partea cet ățenilor și să dispună
de instrumentele necesare pentru a exercita constrângerea", adică de un "aparat
administrativ" (o birocratie eficient ă) și de organisme specializate de ordine public ă.
Spre deosebire de alte forme de domina ție ce pot fi întâlnite în societate,
dominația politică se bazeaz ă pe faptul că există un specific ireductibil al politicului,
ce se traduce prin teritoria litatea sa, continuitatea în spa țiu și timp, o structur ă
administrativ ă specializat ă (forma cea mai împlinit ă este statul modern) care
revendic ă cu succes "monopolul legitim al coerci ției fizice".

DEFINIȚII ȘI ABORD ĂRI ALE STATULUI
Din cele expuse pân ă acum rezult ă că elementele definitor ii ale statului sunt:
populația, teritoriul, structura politic ă de conducere (bazată pe o anumit ă formă de
legitimitate), precum și existenta unui aparat administrativ (birocrația) și a unor
instituții și organisme specializate de impunere a ordinii și a constrângerii fizice.
Noțiunea de stat evoc ă în mod firesc un teritoriu determinat asupra c ăruia
autoritatea politic ă instituită (statul ca institu ție suprem ă de decizie și de control) î și
exercită suveranitatea intern ă și extern ă. Această semnificaț ie a statului o gă sim la
vechii greci, unde statul era i dentificat cu polis-ul, o ce tate cu organizare politic ă de
sine stătătoare, și la romani, care disociau între st at ca teritoriu (civitas, civitate) și
stat ca institu ție politică ("res-publica") ce are menirea de a conduce o cetate sau un
teritoriu delimitat. În perioada medieval ă are loc o fragmentare a unit ăților statale și o
dependen ță crescută a suveranilor fat ă de institu țiile religioase.
Alte caracteristici ale statului vor fi prezentate din perspectiv ă sistemic ă, anume
statul ca element central al subsistemului politic, ca form ă de organizare
instituționalizată a puterii suverane, ca aparat de guvernare a societ ăților. Statul este
un sistem autonom de institu ții, dar alc ătuirea sa intern ă și funcțiile sale sunt în rela ții
__________________________________________________________________________ 20

de conditionare complexă cu structura societ ății respective, cu morfologia grupurilor
sociale și cu nivelul de dezvoltare economic ă.
În orice defmi ție a statului intervin câteva elemente și note caracteristice.
Populație, teritoriu, norme de drept obligatorii, aut oritate politic ă legitimă și
instituționalizată, actori cu func ții specifice – iat ă care sunt reperele definitorii ale unui
stat, indiferent de con ținutul normelor de drept și de aranjamentele variabile de ordin
instituțional pe care le întâlnim în diverse societ ăți istorice.
Statul este nu numai un concept politic, ci și unul juridic. S ă menționăm și o
definitia a sa din perspectiva dreptului constituț ional: "Statul se definește drept o
modalitate de organizare a puterii public e. Tehnic vorbind, el reprezint ă o ordine
juridică, structurată și eficient ă. Statul modern se caracterizeaz ă prin aceea c ă
puterea poporului se exercit ă într-un cadru teritorial determinat și cu privire la o
comunitate de oameni organizat ă; această putere este institu ționalizată într-o entitate
distinctă de cea a guvernan ților, entitate ce beneficiaz ă de capacitate juridic ă proprie,
dar care exprimă voin~a lor politic ă".86
Pentru a defini statul este necesar ă o perspectiv ă interdisciplinar ă, întrucât
există o legătură strânsă între stat, putere politic ă și drept. Puterea politic ă este
prezentă în orice ipostaz ă a comunit ăților umane și în orice tip de organizare
socială , chiar în formele pe care antropologia politic ă le nume ște primitive, dar
statul, ca ansamblu coerent institutii și norme prin care se exercit ă puterea politic ă
legitimă, a apărut în anumite condi ții economice, sociale și istorice.
Pentru a elimina o serie de confuzii este necesar s ă distingem între politic ă,
putere, putere politic ă și stat. Politica este prezent ă și în forme nestatale sau
exterioare statului, iar rela țiile de putere se întâlnesc și în câmpul social, dep ășind
sfera politicului. Puterea, pe de alt ă parte, se poate manifesta nu doar prin
constrângere și forță, ci și prin forme variate de colaborare și de consens.
În aceast ă privință, teoreticienii au ajuns la un punct de vedere larg acceptat
prin care statul este considerat "o form ă tranzitorie de organizarea politic ă", o form ă
ce nu acoper ă întreaga istorie uman ă, ci numai anumite segmente specifice ale ei.
Pasquino rezum ă acest punct de vedere: "politic a a existat înainte de a lua fiin ță
statul așa cum îl cunoa ștem de câteva secole; va exista politică și atunci când statul
înlocuit cu alte forme de organizare politic ă; și bineînteles c ă există politică și la
niveluri inferioare statului (în subsisteme ca cel de partid, sindical, cel al intereselor
organizate), și la nivele superioare statului (în r aporturile ce se stabilesc între state,
în planul politicii interna ționale)".87 Însă, în orice concep ție modern ă asupra
politicului, analiza statului ocup ă un loc central, a șa cum statul este apreciat drept
instituția central ă a sistemului politic.
O tendin ță cunoscut ă în științele sociale americane și continentale este aceea
de a identifica politicul cu no țiunea de putere, apreciaz ă Jean Baudouin. Din aceast ă
perspectiv ă, puterea, indiferent c ă este vă zută la modul "substanț ialist" (ca o
instanță fixă și determinat ă) sau la modul "interac ționist" (ca raport de for țe instabil și
reversibil între actori) "constituie un fel de invariabil ă a societ ăților umane", iar
sociologia politic ă va avea drept obiect relatiile de putere din societate, investiga ție
ce "va fi astfel mult mai pertinent ă decât dac ă s-ar rezuma la analiza statului".
Dar, în acest caz, sociologia politică își va contopi obiectul cu "sfera
nediferenț iată a raporturilor de putere" din societate, uitând de analiza internă a
sistemului politic. Reamintind definiț ia euristic ă a lui David Easton dup ă care sistemul
politic reprezint ă "ansamblul interac țiunilor prin care obiectele de valoare sunt
repartizate într-o societat e prin intermediul autorit ății", J. Baudouin conchide: "Exist ă
«societăți fără stat», dar nu exist ă societăți care să nu fie traversate de fenomene de
dominațție sau de influenj ă legate de reparti ția inegal ă a resurselor politice,
economice sau simbolice".
__________________________________________________________________________ 21

Statul este un ansamblu de institu ții și norme prin care sunt organizate
activitățile cu implicalrii macrosociale și prin care se exercit ă constrângerea legitim ă
asupra popula ției statornicite pe un teritoriu dat, dup ă cum 1-a definit Max Weber.
Organizarea instituirional ă a statului difer ă în funci:ie de natura lui, dar principalele
instituții, care nu lipsesc din nici o form ă istorică a sa, sunt cea de șef al statului, apoi
institutii legislative și executive, împreun ă cu aparatul administrativ și birocratic.
Statul este o macroinstitu tie, un sistem de institu ții și organizatii cu func ții de
decizie și de coordonare social ă, de exercitare a autorit ății publice și de impunere a
ordinii. Din aceste caracteristici au decurs tendintele de a identific a statul cu puterea
politică în ansamblu, pierzând di n vedere aspectele nonstatale ale puterii politice,
activitatea partidelor de opozitie și a grupurilor de pr esiune, precum și faptul c ă statul
se sprijin ă pe și utilizeaz ă și alte mecanisme ale puterii, de natur ă socială și
economic ă și cultural-simbolic ă.

CARACTERISTICI ALE STATULUI MODERN
Statul trebuie privit ca o structur ă distinctă în compozi ția societ ăl;ii, raportând-l
simultan la popula ție și la teritoriul, dar mai al es la organizarea institu țională a puterii
politice. Statul a cunoscut forme di ferite de-a lungul istoriei, dar a pă strat anumite
trăsături prin care îl putem defini ca structur ă invariant ă ce s-a manifestat în forme
variabile, determinate de natura societ ăitilor, de evolu ția formelor de proprietate și de
diviziunea social ă a muncii, de varietatea societ ăJii civile și de modelele culturale pe
care le-au consacrat practicile și experien țele istorice ale unor comunităț ii definite.
Epoca modern ă va impune no țiunea de stat cu sensul de putere politic ă
legitimă, bazată pe reglement ări juridice clare, ce au acordul tacit
Antropologia politic ă, sociologia politică și științele politice moderne au acordat o
importan ță deosebit ă genezei istorice a statului și formelor determinate pe care le-a
luat în decursul evolu ției sale de milenii, c ăutând totodat ă să-și defineasc ă esenț a,
structura și atributele majore. Astfel, putem c onsemna doctrinele teocratice asupra
statului, din societ ătile antice și medievale, în care șeful statului și institu țiile sale
componente erau considerate ca o crea ție divină, iar legitimitatea lor era pusă în
legătură cu un set de cutume și de obliga ții religioase.
După intervalul medievai, în care dreptul divin era invocat ca temei al puterii
politice, perioada de tr ecere la epoca modern ă și la organizarea capitalist ă a
producției și a schimbului economic impune treptat o nou ă viziune asupra statului și a
puterii politice, concretizat ă în teoria dreptului natural și în teoria contractului social,
abordă ri ce exprim ă interesele noilor for țe sociale burgheze în competi ția lor
economic ă și politic ă pe care au declan șat-o împotriva instituț iilor feudale și a
"vechiului regim".
Este un moment de ruptur ă, de schimbare fundamental ă, ce întemeiaz ă o nouă
paradigm ă a statului și a puterii politice. Dup ă ce mișcarea renascentist ă a difuzat în
cercuri sociale tot mai largi viziunea antropocentric ă și secularizant ă, așa cum apare
ea în scrierile lui Machiavelli, de exemplu, statul nu mai este privit ca o întruchipare a
puterii divine pe p ământ, ci ca o institu ție pământeasc ă, laică , umană, istorică. Statul
apare acum ca fiind separat în atribu țiile sale sociale fa ță de instituț iile puterii spirituale
și religioase, fat ă de biseric ă.
Disociat de instantele tradi ționale de legitimitate și organizat dup ă alte norme
juridice, statul modern devine, mai întâi în un ele zone occidentale, un stat de drept, în
care supremaț ia legii este recunoscut ă ca un principiu fundamental, iar legile devin
treptat reglement ări obligatorii impuse nu de institu ția monarhiei, care va fi limitat ă în
drepturile sale, ci de adun ări reprezentative numite sau alese prin proceduri tot mai
democratice.
Treptat, statul, ca institu ție cu func ții publice, dup ă ce s-a eliberat de tutela
__________________________________________________________________________ 22

bisericii, se va retrage și din sfera privat ă și a societ ății civile, din sfera activit ăților
economice și sociale, c ăutându-și alte surse de legitimitate, în primul rând cele strict
formale și legale, apoi cele de ordi n economice, social sau cultural-simbolic. Noile
condiț ii sociale vor favoriza astfel teoria contractualist ă, după care statul ar fi ap ărut,
potrivit unui scenariu teoret ic, dintr-o nevoie natural ă, pe baza unei întelegeri și
negocieri între cet ățeni, prin care aceștia (reprezentând în ansamblu "voin ța generală ")
și-ar fi încredinț at interesele și op țiunile unor lideri ale și sau unor institu ții politice,
pentru ca acestea s ă le foloseasc ă în beneficiul societăț ii și al binelui comun.
Statul modern se sprijină așadar pe o nou ă structur ă juridică (constitupi), pe
distinctia dintre public și privat, pe existenț a unor instituț ii cu rol de coordonare și
control asupra unui teritoriu definit, asupra c ăruia își exercit ă în mod legitim
suveranitatea, având totodat ă în subordine numeroase st ructuri centralizate,
administrative și birocratice (armat ă permanent ă, un sistem central de impozitare,
organisme diplomatice prin care se între țin raporturile cu alte state). Teoriile moderne
despre stat v ăd în el fie un instrument de domina ție a burgheziei (concep țiile
marxiste), fie ca o autoritate politic ă supremă în cadrul unui teri toriu, ca structur ă de
dominație legitim ă (concep țiile de origine weberiene), fie o aren ă de confruntare și
negociere a unor grupuri diverse de interese organizate (concep ția pluralist ă a lui R.
Dahl).
In perspectiva teoriilor juridice asupra statului, acesta a ap ărut și se men ține din
necesitatea de a reglementa pr in acte normative interac țiunile variate dintre oameni,
raporturile dintre grupuri și clase sociale. Acordând dreptului un rol de întemeiere și
de tipar organizatoric al statului, aceste viziuni consider ă că instituțiile politice ale
statului sunt o personificare a ordinii ju ridice. Diversitatea formelor de organizare a
statului în epoca modem ă se explic ă prin morfologia variat ă a societ ăților și prin
nivelul de dezvoltare economic ă, precum și prin configura ția particular ă a asocia țiilor
și a grupurilor sociale ce formeaz ă rețeaua societ ății civile, structuri intermediare
între economie și stat, care joac ă un rol major în articularea intereselor și în
constituirea grupurilor ce pot exercita o influen ță reală asupra institu țiilor politice.
Liberalismul și conservatorismul, doctrine politice majore, ce s-au constituit în
perioada de modernizare, de și împărtășesc și o serie de puncte comune privind
natura democratic ă a puterii politice și funcționarea statului de drept, se deosebesc
prin valorile și functiile prioritare pe care le acord ă statului. Liberalismul a pus
accentul pe distincț ia public-privat și pe ideea de libertate individual ă, conferind
statului un rol minimal, acela de arbitru neimplicat în raporturile și afacerile
economice, având doar functia de a elabor a cadrul juridic adecvat pentru buna
funcționare a societ ății.

BIBLIOGRAFIE

Gh.FULGA – Politologie. Editura Universul Juridic, Bucure ști. 2005
A. I. Filipescu – Tratat de drept interna țional privat. Editura Universul Juridic,
București. 2007
O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa – Manual de drept interna țional privat. Editura
Hamangiu, Bucure ști. 2007

__________________________________________________________________________ 23

Unitatea de învăț are nr.5

DEMOCRATIA SI REGIMURILE DEMOCRATICE

5.1 OBIECTIVE
– să familiarizeze cursan ții cu tematica specifica cursului
– să prezinte condi țiile de fond și de form ă privind politologia
– să dezvolte capacitatea cursan ților de a identifica notiuni specifice acestei
materii de drept

Democratia

Epoca modern ă a redescoperit formula guvern ării democratice, bazate
pe o serie de principii: pluralismul politic, egalitatea în drepturi a cet ăjenilor,
libertatea de exprimare, principiul suveranit ății populare și principiul
reprezent ării, schimbarea nonviolent ă a conduc ătorilor prin alegeri libere,
separaț ia și echilibrul puterilor. Pornind de la ideea ` generoas ă că "puterea
aparține poporului", democrati a a beneficiat de teoretiz ări și interpret ări
diverse și abundente în câmpul teoriilor politic e moderne, cele mai multe dintre
acestea subliniind faptul c ă în regimurile democratic e puterea se constituie și
funcționează pe baza unor reglement ări explicite (constitui ții și legi), î și are
sursa și legitimitatea în voinț a corpului electoral, este exercitat ă prin
reprezentan ți aleși în mod liber de c ătre cetățeni, care au și posibilitatea de a
influența, controla și contesta deciziile și ac țiunile actorilor politici, printr-un
ansamblu de proceduri bine definite.
Democraț ia modernă s-a nă scut în condi țiile afirm ării unor noi grupuri și
clase sociale, ce au fortat sistemele politice tradi ționale să se transforme și să
se reorganizeze radical. Proc esul de secularizare a vie ții sociale și de
autonomizare a valorilor, activit ăților și institu țiilor a dus în mod firesc la
separarea puterii secula re de cea reprezentat ă de instan țele religioase. În
prima instan ță, disocierea dintre stat și biseric ă este aspectul fundamental.
Constituirea politicului ca un domeniu distinct al societ ății, ca o sfer ă ce
cuprinde norme, institu ții și actori cu roluri, functii și responsabilit ăti bine
precizate, a fost un proces istoric real și complex, ce a implicat, între secolele
XVI și XVIII, numeroase conflicte și războaie în spa țiul european, devenind și o
temă majoră a gândirii filosofice, istorice și sociologice. In aceste condi ții, după
cum se știe, societ ățile moderne, industrializate și urbanizate, în care burghezia
a devenit o clas ă cu funcții economice pred ominante, au c ăutat un nou mod de
guvernare și de exercitare a puterii, care s ă corespund ă morfologiei lor sociale și
economice.
Guvernările democratice s-au constituit pe m ăsură ce societ ățile au parcurs
procesul de modernizare social ă, un proces complex ce a implicat tranzi ția de la
o societate agrar ă de tip tradi țional la civiliza ția de tip industrial, care dizolv ă
ierarhiile consacrate de avere și poziție politic ă, în care grupurile sociale sunt
cuprinse într-o schimbare extrem de dinamic ă.
Constituirea statelor-naț iuni, urbanizarea, noile forme ale educaliei și evolutia
tehnologic ă, produclia intensivă de bunuri, libert ătile economice și politice ale
indivizilor accentueaz ă și circula ția elitelor politice, pe baze competitive.
De aceea, în spa țiul european, putem sesiza faptul c ă procesul de
modernizare socială a antrenat în chip firesc consolidarea economiei de pia ță,
__________________________________________________________________________ 24

în varianta ei capitalist ă modernă, și răspândirea viziunii liberale asupra statului
și a puterii politic e. Noua structur ă economic ă de tip capitalist, de și este o
condilie necesar ă pentru un regim democratic, nu este și o conditie suficient ă a
acesteia. Istoria ne arat ă că pot exista combinatii conjuncturale între un regim
nedemocratic sub raport politic cu o economie de pia ță relativ funciională (cum
ne arată cazul mai recent al Chinei), dar nu se întâlnesc regimuri democratice
autentice f ără să aibă un suport corespunz ător într-un sistem economic de
liberă concuren ță.
Noile for țe sociale au reu șit să impună până la urmă (prin revolutii sau
prin ample mi șcări reformatoare) o nou ă formulă de sistem politic, anume una
care să garanteze concomitent libertatea individual ă, drepturile omului,
alegerea liber ă a conduc ătorilor politici și controlul guvernantilor de c ătre
cetăleni egali în drepturi, ordinea social ă, promovarea intereselor publice și
securitatea indivizilor într-un cadru politic reglementat. Aceast ă nouă formulă
de sistem politic este numit ă democra ție.
Problema politic ă majoră a societ ăților moderne, inclusiv a societ ăților ce
au ieșit recent din chingile unui regim totalitar și se află în tranzitie spre un
sistem democratic, ar putea fi rezumat ă printr-o întrebare esen țială: cine este
îndreptătit să guverneze și să exercite în mod legi tim puterea? Sistemul
democratic are un r ăspuns consistent și argumentat la aceast ă întrebare. Cei
îndreptățiți să exercite autoritatea sunt cei ale și de cet ățeni, pe baza unor
reglement ări și proceduri explicite care au fost aprobate tot de cetăț eni.
Aspectul problematic prive ște raportul tensionat și variabil dintre public și
privat, dintre autoritate și libertate, dintre egalitate și liberate, di ntre drepturi și
obligații. După cum se știe, societ ățile moderne sau în curs de modernizare au
promovat idealul libert ăJii individuale, iar în planul normelor și al
aranjamentelor instit utionale, sub presiunea curentel or liberale, au optat pentru
solutia limit ării autorit ății statului, pentru a preveni abuzul de putere.
În orice societate organizat ă politic întâlnim însă o tensiune relativ ă între
necesitatea libert ății individuale și necesitatea ordinii sociale.
Oamenii solicit ă libertate de ac țiune și de exprimare, dar, în anumite împrejur ări,
ei solicită ca puterea s ă-i protejeze, s ă le facă dreptate, și, drept urmare, "statul
(ca instrument oficial de putere) este chemat s ă acționeze nu numai în direc ția
asigurării libertătii necesare vie ții oamenilor, ci și a exercit ării autorit ății". Pentru
asigurarea libert ății și a ordinii sociale, la fel de necesare pentru ca societatea s ă
evite atât dictatura, cât și anarhia, este nevoie de o autoritate recunoscut ă și
eficientă, care să garanteze coexisten ța cetățenilor într-un cadru armonios. Dar
ordinea trebuie impus ă prin constrângere, prin reglement ări, prin reguli care s ă
aibă consimțământul cet ătenilor.
Împăcarea acestor solicit ări contradictorii a fost g ăsită de gânditorii politici
moderni în ideea de suveranitate na țională (ideea c ă poporul este delin ătorul de
drept al puterii) și în ideea reprezent ării, adică a deleg ării puterii prin alegeri
căkre un grup de ale și care s ă reprezinte vointa majorit ății și să acționeze în
numele cet ățenilor. Libertatea se mentine dac ă autoritatea ce exercit ă
constrângerea, pentru a ap ăra tocmai libertatea individual ă și a proteja bunurile
cetătenilor, nu exprim ă o voință stră ină, ci propria lor voință , prin intermediul
reprezentanlilor ale și. Guvernarea societ ății nu mai este expresia unei vointe
arbitrare, ci ea se exercit ă prin intermediul legilor și al reglement ărilor ce apar
acum ca expresii ale autoc onstrângerii, la care in divizii consimt pentru a- și
prezerva libertatea și a- și asigura convie țuirea.
Dar, și în acest caz, pericolul sesizat de gânditorii moderni a fost acela ca
aleșii să se îndep ărteze de la binele comun și de la mandatul de a exprima
__________________________________________________________________________ 25

vointa celor care i-au ales și de a acț iona în virtutea propriilor lor interese. La fel,
o majoritate poate abuza de puterea cu care a fost investit ă, acționând împotriva
minorității. De aceea, în concep ția liberal ă, puterea trebuie limitat ă și redusă
doar la ac țiunile de legiferare și la cele care asigur ă manifestarea liber ă a
indivizilor, exercitând doar ac ele constrângeri care previn v ătămarea intereselor
legitime ale altor persoane.
Autoritatea legitim ă în cadrul regimurilor democratice moderne se
manifest ă nu prin for ță și violen ță, ci prin reguli, norme și legi, prin instituț ii a
căror legitimitate este recunoscut ă de cetățeni. Aceste norme sunt formulate de
cei aleși și mandata ți de cetățeni în acest sens, astfel c ă legile sunt privite de
cetățeni ca exprimând pân ă la urmă interesele lor comune, fiind astfel acceptate
și recunoscute în calitatea lor de principii și norme obligatorii.
Democraț ia este operaț ională pe versantul inputs-urilor, dup ă care, pe
baza legitimit ății obținute de o minoritate conduc ătoare, aceasta, ca factor de
putere, decide efectiv politicile publice, adic ă outputs-urile. Îns ă, democra ția
este prezent ă și în interiorul mecanismului politic propriu-zis de luare a
deciziilor, care este unul deliberativ și respect ă, în principiu, regula majorit ătii,
chiar dacă intervin grupurile de presiune di n interiorul puterii. Democra ția mai
intervine pe rela ția de feed-back, una de reac ție și răspuns la deciziile puterii și
la conseciniele ei sociale.

DEMOCRATIA ȘI ALEGERILE COMPETITIVE
O teorie consistent ă asupra democra ției, invocat ă adesea ca sistem de
referintă de către comentatori și analiști, este cea a lui Giovanni Sartori.
Politologul italian opereaz ă o disociere teoretic ă de principiu, ce are implicit și
consecin țe metodologice importante în ceea ce prive ște agenda tematic ă a
disciplinelor care studiaz ă fenomenele din procesele politice.
Este vorba de distinctia dintre democra ția orizontal ă și democra ția vertical ă.
Democra ția orizontală implică extinderea dreptului de vot, pluralismul
politic, competi ția dintre partide și grupuri de interese, libertatea opiniilor,
participarea politic ă, alegeri libere și diverse forme de consultare a popula ției în
legătură cu politicile avansate de partide fa ță de unele chestiuni sociale
controversate, inclusiv recu rgerea la instrumentul democra ției directe, la
referendumuri populare.
In aceast ă privință, sistemele democratice m oderne au eliminat treptat
restricțiile legale ce condi ționau participarea politic ă a cetățenilor de o serie de
criterii de ordin social și religios, de sex și apartenen ță etnică, dar mai ales de
criterii de ordin economic, pe care se baza votul cenzitar, practicat mult ă vreme
în spațiul românesc, pân ă în perioada interbelic ă. Deși sub raport legal și formal
cetățenii sunt egali în drepturi în tr-un regim democratic, totu și ei nu dispun de
condiț iile sociale, materiale și economice egale de participare politic ă. Studiile
de sociologie politic ă au furnizat numeroase dovezi c ă există o corela ție de fond
între atitudinile indivizilor și ale grupurilor de a se implica în via ța politică și o
serie de variabile economice, sociale și culturale ce caracterizeaz ă respectivele
societăți și grupuri.
În schimb, democra ția verticală se referă la procesul decizional ce se
desfășoară în interiorul sistemului politic, la procesul de luare a deciziilor prin
regula majorit ății, la guvernarea pe baza l egilor elaborate de institu țiile
deliberative și reprezentative, deci la democra ția reprezentativ ă. Primele
aspecte reprezint ă "temelia edificiului democra tic", iar ultimele se refer ă la
"structura suprapus ă", la mecanismul puterii democratice, la democra ția ca
mod de guvernare și de luare a deciziilor de c ătre cei care au fost mandata ți
__________________________________________________________________________ 26

__________________________________________________________________________ 27să decidă în chestiunile vitale, ce opun adesea grupurile sociale.
Precizările lui Sartori sunt esen țiale pentru a caracteriza democratia ca
sistem de guvernar e. El spune c ă democra ția electorală este doar o premis ă,
întrucât cet ățenii, în cadrul alegerilor legislativ e, "decid cel mult , sau în cel mai
bun caz, «cine urmeaz ă să decidă»", alegând actorii politici care vor decide
efectiv asupra chestiunilor controversate.
Analizând diverse accep țiuni și interpret ări ale democratiei, care
subliniaz ă importan ța faptului c ă electoratul are puterea de a- și selecta
reprezentan ții, de a-i alege pe cei care au misiunea de a decide, Sartori
amintește și o defini ție procedural ă a lui Schumpeter: "Metoda democratic ă
este acel aranjament institu țional pentru a ajunge la dec izii politice, în care
indivizii dobândesc puterea de a decide într-o lupt ă competitiv ă pentru voturile
cetătenilor".
Comentând semnifica ția acestei defini ții procedurale, Sartori apreciaz ă
că ea trebuie combinat ă cu principiul "reac țiilor anticipate", principiu formulat
de Carl Friedrich, din aceast ă sinteză rezultând o"teorie competitiv ă a
democra ției", ce poate fi rezumat ă în următoarele enun țuri: "oficialit ățile alese
care caut ă realegerea (într-un context competitiv) sunt condi tionate, în deciziile
lor, de anticiparea modului în care electoratul va reactiona fat ă de deciziile lor.
Regula reacliilor anticipate ofer ă astfel leg ătura necesar ă între input și
output, între proceduri (a șa cum sunt descrise de Schumpeter) și consecin țe.
Încât, defini ția complet ă ar trebui s ă fie formulat ă astfel: demceraț ia este
produsul derivat al metodei co mpetitive de recrutare a conduc ătorilor. Aceasta
se datoreaz ă faptului c ă puterea de a alege are ca rezultat, prin conexiune
inversă, punerea celor ale și în situatia de a fi cu b ăgare de seam ă față de
puterea celor care îi aleg. Pe scurt, alegerile competitive produc democra ția."
Această perspectiv ă de înțelegere ne arat ă care sunt condiț iile necesare și
suficiente ale unui regim democratic, oferind astfel, afirm ă Sartori, o definitie
"minimală " a democratiei, ce poate func ționa ca un model pentru analizele
teoretice și empirice. Însă , pe lângă această definilie procedural ă, ce trebuie să
reprezinte un punct de pornire pentru orice dezbatere serioas ă asupra sistemului
democratic, Sartori nu pierde din vedere nici aspectul valoric, foarte problematic,
pe care-l presupune implicit alegerea democratic ă a conduc ătorilor, astfel c ă el
amintește și definiț ia normativ ă a democra ției, ce cumuleaz ă două exibențe
complementare, greu de armonizat: "democra ția trebuie s ă fie (a) o poliarhie
selectivă si (b) o noliarhie de merit".

BIBLIOGRAFIE
Gh.FULGA – Politologie. Editura Universul Juridic, Bucure ști. 2005
A. I. Filipescu – Tratat de drept internaț ional privat. Editura Universul
Juridic, Bucure ști. 2007
O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa – Manual de drept interna țional
privat. Editura Hamangiu, Bucure ști. 2007

Unitatea de învăț are nr.6

SISTEME ELECTORALE SI CONFIGURATII DEMOCRATICE

6.1 OBIECTIVE
– să familiarizeze cursan ții cu tematica specifica cursului
– să prezinte condi țiile de fond și de form ă privind politologia
– să dezvolte capacitatea cursan ților de a identifica notiuni specifice acestei
materii de drept

Sisteme electorale
IMPORTANTA SISTEMELOR ELECTORALE
Alegerile libere și periodice, în condi ții de manifestare a pl uralismului politic
și a competitiei dintre partide și candida ți, reprezint ă elementul definitoriu al
sistemului democratic modern. Prin acest mecanism, societăț ile democratice î și
aleg periodic conduc ătorii politici și îi pot schimba prin pr oceduri nonviolente.
Acest fapt diferen țiază în mod categoric regimurile democratice de cele
totalitariste, autoritaris te sau dictatoriale.
De aceea, orice prezent are a sistemului democ ratic modern trebuie s ă
cuprindă , în mod obligatoriu, analiza acestui mecanism al alegerilor libere și
concuren țiale. Alegerile se desia șoară într-un cadru bine definit de reguli și
proceduri ce prive sc toate etapele și operatiunile pe care le trebuie s ă le
parcurgă acest proces, de la conditiile politice preliminare pân ă la procedurile
tehnice de atribuire a mandatelor și de validare a rezultatelor alegerilor. Aceste reguli și proceduri sunt codificate într-un pachet de reglement ări legislative și
procedurale ce poart ă denumirea de sistem electoral.
Sistemele electorale reprezint ă ansamblul normelor și procedurilor ce
definesc condiț iile ce trebuie s ă le îndeplinească un cetățean pentru a putea s ă-și
exercite drepturile politice fundamentale, dreptul de a alege și dreptul de a fi ales, garanțiile pe care trebuie s ă le ofere autorit ățile pentru desfâ șurarea corect ă a
alegerilor, regulile de organizare și desfășurare practic ă a scrutinului, precum și
principiile și mecanismele de atribuire a mandatelor în urma alegerilor. A șadar,
sistemele electorale definesc condi țiile în care cet ățenii își pot exercita dreptul de
vot și modalitatea de depunerea a candidaturilo r, felul în care sunt aleși
candidații pentru func țiile politice și mecanismul prin care voturile obț inute se
transformă în mandate reprezentative.
Sistemele electorale au o influen ță majoră asupra vieț ii politice deoarece
ele determin ă în bună măsura configura ția sistemelor de partide și raporturile
funcționale dintre diverse for țe ce se confrunt ă atât pe versantul democratiei
orizontale, cât și poziția de putere pe care o vor avea diferitele categorii de
demnitari (unii ale și direct de cet ățeni, alții în mod indirect) în interiorul structurilor
verticale și ierarhice ale democra ției reprezentative.
Pornind de la existen ța mai multor partide în competi ția pentru putere este
important să vedem în ce m ăsură modalitatea de scrutin influen țează
constituirea, activitatea și numărul partidelor, precum și anumite rela ții funcționale
dintre ele, adic ă sistemul de partide. Legi le care definesc modalit ățile de scrutin,
întrucât stabilesc implicit și modul în care se distri buie mandatele între partide și
candidați în funcție de voturile ob ținute, stârnesc confrunt ări politice majore între
partide. Pozi ția acestora fat ă de sistemul de scrutin ales difer ă în funcție de
ponderea și influen ța lor în societate și de ș ansele lor într-o conjunctur ă politică
__________________________________________________________________________ 28

anumită. Partidele mari sunt favorizate de si stemul majoritar, iar cele mici de
sistemul propor țional, astfel încât este firesc ca ele s ă militeze pentru tipuri
diferite de scrutin. De aceea, preocuparea lor merge adesea pân ă la detalii
tehnice, întrucât ele nu pot fi indiferente fa țâ de modul în care sunt delimitate
circumscrip țiile electorale, fat ă de pragul electoral și nici față de modul în care se
redistribuie resturile, la nivel na țional sau la nivel de circumscrip ție, după metoda
"celui mai mare rest" sau dup ă metoda "celei mai mari medii" etc.
Semnificaț ia și importan ța sistemelor electorale și de scrutin vine din faptul
că ele produc sau favorizeaz ă fie concentrarea și reducerea num ărului de partide
(sistemele majoritare), fie fragmentarea spectrului politic în partide multiple
(sistemele propor ționale). În acest fel, tipul de scrutin influen țează masiv modul
de constituire a majorit ăților ce vor guverna și chiar modul în care aceste
majorități vor exercita efectiv puterea. M odurile de constituire a majorit ății
guvernante se r ăsfrâng și asupra modurilor de constituire și functionare a
opoziției, care poate fi concentrat ă sau dispersat ă. Astfel, sistemele electorale
proiecteaz ă sistemele politice și modul lor de func ționare.
Unii teoreticieni consider ă că există doar trei mari categorii de
sisteme electorale:
"1) sisteme electorale ma joritare cu un singur tur
(pluralitare) în circumscrip ții uninominale;
2) sisteme majoritare cu dou ă
tururi în circumscrip ții uninominale;
3) sisteme de reprezentare propor țională "
În alte clasific ări, ce țin cont tot de modul în care sunt distribuite mandatele, în
raport cu numă rul voturilor ob ținute de candida ți și de partide, se apreciaz ă că
"sistemele electorale au individualizat trei sisteme diferite de atribuire a
mandatelor: sistemul majori tar, reprezentarea propor țională și sisteme
mixte".Diversele variante și combina ții ale acestor sisteme au avantaje și
dezavantaje, ce pot fi evaluate în func ție de caracteristicile sistemelor de partide
pe care le favorizeaz ă și de configura ția reprezent ării politice pe care o
determin ă.

SISTEMUL MAJORITAR Ș I VARIANTELE SALE
Sistemul majoritar cunoa ște două variante: sistemul majoritar uninominal și
sistemul majoritar de list ă. În sistemul majori tar uninominal, cu unul sau dou ă
tururi, este ales în organele reprezent ative (consilii locale, Parlament) sau în
funcții eligibile candidatul care întrune ște cel mai mare num ăr de voturi valide din
partea aleg ătorilor într-o circumscripț ie bine delimitat ă. Avantajul acestui sistem
constă în faptul c ă tranșeaz ă direct competi ția politică dintre candida ți individuali
în funcție de num ărul de voturi ob ținute în circurnscriptia electoral ă respectiv ă.
Este sistemul care asigur ă o strâns ă legătură între candida ți și masa aleg ătorilor
dintr-o anumit ă circumscrip ție electoral ă. Cetăț enii au posibilitatea de a cunoa ște
și evalua personalitatea c andidatilor, de a cânt ări activitatea, moralitatea și
potenț ialul lor politic, exprimându- și opțiunile prin vot în favoarea celor pe care îi
apreciaz ă ca fiind cei mai capabili s ă le reprezinte interesele și opiniile.
Totodată, sistemul uninominal are avantajul c ă este relativ simplu, iar
procesul electoral este mai bine și mai ușor asimilat de că tre cetățeni. Aceștia
au posibilitatea unei mai bune cunoa șteri a candida ților și înțeleg semnifica ția
deosebit ă a actului de a vota, întrucât vo tul are consecinje directe, f ără
intermedierea unor proceduri complicate de repartizare a mandatelor. Teritoriul
statului este divizat în atâtea circumscripț ii electorale câte mandate sunt de
repartizat în cazul alegerilor parla mentare, în fiecare circumscrip ție fiind ales un
__________________________________________________________________________ 29

singur candidat, anume cel care ob ține cele mai multe voturi. Toate opera țiunile
de votare și de repartizare a mandatelor se desf ășoară la nivelul circumscriptiei
electorale și, în consecin ță, rolul alegă torilor este mult mai mare în desemnarea
candidaților care îi vor reprezent a în organismele politice.
Datorită acestor caracteristici, sistemul uninominal este și un mijloc eficace
de a stimula participarea politic ă a cetățenilor și de a combate absenteismul
electoral. Aceste virtu ți ale sistemului uninominal, despre care s-a discutat mult ă
vreme și în mediile politice române ști în anii tranziț iei postcomuniste, sunt vizibile
mai ales la nivel local, unde aleg ătorii sunt mai profund motivati s ă participe la vot
și să aleagă din grupul de candida ți cunoscuti pe cel mai capabil s ă le reprezinte
interesele. Este semnificativ faptul că în multe state prezen ța alegătorilor la urnele
de vot este mai mare în cazul alegerilor locale și mai sc ăzută în cazul alegerilor
parlamentare și preziden țiale. Aceast ă constatare solicit ă o explica ție sociologic ă
și politic ă mai ampl ă, privind raporturile complementare și atât de tensionate
dintre globalizare și regionalizare, dintre global și local. Paradoxal, globalizarea
stimuleaz ă demersurile și acțiunile comunit ăților locale pentru conservarea
patrimoniului istoric și cultural, pentru promovarea identit ătilor specifice. În plan
politic, cet ățenii sunt interesa ți să aleagă personalit ăți capabile s ă gestioneze
problemele curente ale comunit ății, să asigure bunul mers al lucrurilor în
circumscrip ția lor (municipiu, ora ș, comun ă) și sunt mai pu țin interesaț i de
alegerea celor care vor ocupa func ții majore în conducerea statului.
Totodată, acest sistem diminueaz ă mult influen ța partidelor și favorizează
candidații cu personalitate puternic ă, astfel c ă cel ales î și poate sus ține relativ
independent ideile și programul fă ră a mai fi obligat s ă respecte o anumit ă
ideologie sau directivele partidului, a șa cum se întâmpl ă în cazul scrutinului
majoritar de list ă sau în cazul scrutinului propor țional. Totu și, partidul care are cei
mai mulți candida ți aleși va obține majoritatea parlamentar ă și va forma guvernul,
iar liderul s ău va deveni prim-ministru, precum în "modelul Westminster", aplicat
în Marea Britanie și extins apoi în Australia, Noua Zeelandă și în Canada. Astfel,
în sistemele bipartidiste, votul aleg ătorilor are o relevan ță directă asupra
compoziției și a orient ării politice pe care o va avea guvernul, iar sus ținătorii
acestor sisteme invocă mereu virtuț ile simplit ății procedurale și eficien ța
scrutinului, întrucât alegerile sunt orientate de mecani smul unei conexiuni clare și
evidente între etapele procesului electoral, actorii spatiului politic și institu țiile
sistemului de guvernare, asigurâ nd un transfer de legitimitate și de putere, dup ă
principiul: "un candidat, un partid, un guvern".
În același timp, sistemul uninominal ar e numeroase dezavantaje, pe care
experienla democratic ă a unor state le-a scos în evident ă. Astfel, el poate altera
sensul pluralismului politic și poate facilita constituirea unui Parlament eterogen și
fărâmițat sub raport politic, incapabil s ă susțină o guvernare stabil ă și coerent ă.
Legătura acreditat ă teoretic de principiul "un candi dat, un partid, un guvern" poate
fi oricând fracturat ă și dizolvat ă de circumstan țe politice variate. Întrucât
favorizeaz ă personalit ățile cu influen ță și diminueaz ă importanț a partidelor,
scrutinul uninominal cu un singur tur poate duce la un Parlament format dintr-un
corp de elite (locale sau regionale), care s ă nu realizeze o reprezentare corect ă a
voinței electoratului.
Avantajând candidatii independen ți, cu personalitate, sistemul uninominal nu
produce totdeauna majorit ăți stabile la nivel parlamentar , întrucât membrii forului
legislativ, chiar cei care au fost ale și prin sus ținerea unor partide, sunt uneori prea
dependen ți de problematica local ă a circumscrip ției, iar armonizarea pozi țiilor
politice și obținerea unor voturi necesare în favoar ea unui proiect legislativ sunt
precedate de negocieri și tratative anevoioase. Este dificil, în aceste condi ții, când
__________________________________________________________________________ 30

în Parlament intr ă personalit ăți independente (ata șate de anumite interese locale)
și membri ai mai multor partide, s ă se ajung ă la o majoritate parlamentar ă stabilă
care să impună și să susțină un program consecvent de guvernare.
Totuși, acestea sunt excep țiile și nu regula, întrucât si stemul majoritar, în
toate variantele sale, produce conc entrarea sistemului de partide și favorizeaz ă
bipartidismul. Partidele mari sunt din start avantajate, întrucât dispun de un
electorat stabil, uneori consolidat de o tradi ție politică, iar partidele mici pot ob ține
scoruri competitive doar în unele circumscrip ții, acolo unde sunt mai bine
reprezentate prin lideri locali foarte puternici și bine cunoscu ți de către electorat.
Treptat, electoratul se obi șnuiește cu mecanismele acestui sistem și se
orienteaz ă spre candida ții cu cele mai mari șanse de a fi ale și, de obicei spre
primii doi, între care se dezvolt ă astfel o competi ție bipolar ă ce divizeaz ă
alegătorii din circumscrip ție.
Teoreticienii au stabilit o corelatie semnificativ ă între scrutinurile majoritare
cu un singur tur și bipartidism, corela~ie ce a fost considerat ă o lege sociologic ă
în formularea iniț ială a lui Maurice Duverger, care afirma c ă "țările dualiste sunt
majoritare și țările majoritare sunt dualiste", iar excep țiile se explic ă prin situaț ii
particulare. Aceste excep ții, ce pot împiedica bipolarismul, se întâlnesc în ță rile în
care exist ă minorități (etnice, religioase, lingvi stice), concentrate geografic și care,
fiind "de neclintit în comportament ul lor politico-electoral", pot ob ține un num ăr
considerabil de mandate în circumscrip țiile lor, astfel încât nici unul dintre cele
două partide mari s ă nu poat ă forma de unul singur guver nul, fiind nevoite s ă
apeleze la sprijinul acestor parti de cu electorat minoritar. Dup ă cum arată Sartori,
bipartidismul se menț ine însă dacă cele două partide semnificative sunt puternic
consolidate la nivel naț ional și dacă împărțirea voturilor între diverse circumscripffi
este limitat ă, iar partidele acestor minorit ăți nu sunt concentrat e numai în anumite
circumscriptii.
Dar, dezavantajul major al sistemului uninominal, mai ales în varianta sa cu
un singur tur, const ă în faptul c ă genereaz ă mari injusti ții electorale, ce pun sub
semnul întreb ării principiul democratic al reprezent ării. În cazul scrutinului cu un
singur tur, este ales candidatul care a ob ținut mai multe voturi (majoritate simplă ),
chiar dacă ceilalți candida ți întrunesc mai multe voturi laolalt ă decât câ știgătorul
alegerilor. Partidul pe care îl reprezint ă respectivul câ știgător își va amplifica
scorul electoral și acest fapt înl ătură reprezentarea celorl alte partide în
Parlament. În cazul în ca re într-o circumscripț ie avem 100.000 de voturi, iar
acestea se împart între trei candida ți în felul urm ător: A – 42.000 de voturi, B –
40.000 de voturi, iar C – 18.000 voturi, candidat ul declarat ales este A, iar voturile
celorlalț i doi candidati, de și întrunesc peste jum ătate din opț iunile electoratului
(58.000 de voturi), se pierd și nu sunt luate în calcul. Astfel, candidatul care a
obținut cele mai multe voturi (majoritatea simpl ă) în alegerile dintr-o
circumscrip ție este declarat câștig ător, iar voturile în favoarea celorlal ți candida ți,
indiferent de procent aj, se pierd, de și ele sunt o ex presie a unei p ărți
considerabile a electoratului.
Un alt exemplu posibil ilustreaz ă în mod edificator distorsiunile pe care le
produce sistemul uninominal. Dac ă, de exemplu, într-o circumscrip ție electorală
se prezint ă cinci candidati, care ob țin, în ordine, urmă toarele rezultate: 30%,
25%, 20%, 15% și 10%, atunci alegerile vor fi câ știgate de cel care a ob ținut 30%
din voturile aleg ătorilor. Aparent, principiul democratic al majorit ătii a fost
respectat, dar observ ăm că cetățenii din respectiva circumscrip ție vor fi
reprezentaț i de un parlamentar care nu a fost votat de 70% din electorat. În
consecin ță, este posibil ca cei mai mul ți cetățeni dintr-o circumscrip ție să nu se
regăsească în atitudinile și în politicile promovate de parlamentarul ales, de și
__________________________________________________________________________ 31

acesta ar trebui, formal, s ă exprime voin ța majorit ății.
În scrutinul uninominal cu dou ă tururi, un candidat poate fi ales în primul tur
dacă obține majoritatea absolut ă a voturilor, iar în al doilea tur dac ă obține
majoritatea simpl ă. În cel de-al doilea tur particip ă de regul ă primii doi candida ți,
care au ob ținut cele mai multe voturi în primul tur de scrutin, f ără a obț ine, însă, o
majoritate absolut ă. În aceste condi ții, voturile celorlalț i candiți se negociaz ă,
realizându-se compromisuri și alian țe conjuncturale, pentru a orienta voturile spre
unul dintre cei doi candida ți aflați în competi ție.
Alte dezavantaje ale sistemul ui uninominal privesc aloca țiile suplimentare
din bugetul statului pentru organizarea unor circumscrip ții electorale în func ție de
numărul de mandate parlam entare, precum și fondurile financiare, adesea
exorbitante, pe care trebuie s ă le mobilizeze candida ții pentru a- și susține
campania electoral ă. În astfel de situa ții, sunt avantajate grupurile cu for~ ă
economic ă, oamenii de afaceri care pot suporta astfel de cheltuieli.
Sistemul majoritar cu scrutin de list ă, cu unul sau dou ă tururi. În acest sistem
alegătorii voteaz ă nu pentru un anumit candidat, ci pentru una dintre listele de
candidați, liste propuse de c ătre partide sau coali ții electorale. În acest caz,
partidele joac ă un rol important, întrucât ele stabilesc listele de candida ți, iar
alegătorii își exprim ă opțiunile politice pentru un program sau pent ru o doctrin ă,
reprezentate de candida ții propuși pe liste.
În sistemele majoritare cu un singur tur (numite și "pluralitare", întrucât la
alegeri se pot prezenta mai mul ți candida ți, în func ție de num ărul de partide
semnificative aflate în competi ție) învinge candidatul care în circumscriptia
uninominal ă obține cele mai multe voturi, deci majoritatea relativă .
În sistemele cu dou ă tururi (numite și "majoritare"), în primul tur învinge
numai candidatul care a ob ținut majoritatea absolut ă a voturilor exprimate
(jumătate plus unul), iar dacă nici unul dintre candidati nu îndepline ște acest
barem, atunci se organizeaz ă al doilea tur de scrutin, în care este declarat
învingător candidatul ce obț ine cele mai multe voturi, iar ă condiția de a ob ține
majoritatea absolut ă a voturilor. A șadar, în sistemul cu un singur tur (precum cel
aplicat în Australia, combinat cu varianta votului preferen țial) se aplic ă regula
majoritătii simple, pe când în istemul cu dou ă tururi (precum cel din Fran ța, dar și
din alte țări) principiile se inverseaz ă: la primul tur se aplic ă regula majorit ății
absolute, iar la al doilea tur regula majorit ății simple, dup ă ce au fost eliminaji
andidații care au ob ținut cele mai mici procente.
Candidații care au dreptul de a participa la al doilea tur sunt fie primii doi
clasati în primul tur (în sist emul numit "dublul tur închis" sau ulotaj), fie cei care au
depășit la primul tur un anumit prag, stabilit prin egile electorale. În Franta, de
exemplu, acest prag a fost ridicat de la 5 la sut ă, cât era în 1958, la 12,5 la sut ă în
1976, fiind un prag foarte ridicat, leoarece, în eventualitatea c ă prezența la vot a
electoratului se situeaz ă în ur de 80 la sut ă, un candidat trebuie s ă obtină cel
puțin 20 la sut ă din voturile exprimate pentru avea dreptul de a participa la al
doilea tur de scrutin. Datorit ă acestor prevederi și faptului c ă cele mai multe
mandate se distribuie abia în al doilea tu r, partidele extremis te, cu un electorat
captiv și imitat, de și își semnaleaz ă prezența prin atitudini radicale și fac uneori
nult zgomot mediatic în dem ocratiile occidentale, ajung să fie reprezentate în
structurile parlamentare.
Stabilirea unui prag ridicat de acces în al doilea tur este un factor deosebit de
important pentru atitudinea și comportamentul candidatilo r, pentru proiectarea
strategiilor electorale ale partidelor, precum și pentru orientarea inten țiilor de vot
ale cetățenilor. Al doilea tur înl ătură fărâmițarea sistemului de partide și duce la
concentrarea acestora, la formarea de coalitii preventive și, implicit, la scoaterea
__________________________________________________________________________ 32

din competiț ie a partidelor mici și a celor extremiste. Acestea din urm ă sunt
eliminate din curs ă fie pentru c ă nu depășesc pragul de acces în al doilea tur, fie
pentru c ă nu gă sesc pe scena politic ă a l i a t i c a r e s ă-i sprijine în al doilea tur,
întrucât partidele democratice refuz ă, de obicei, s ă coopereze cu for țele
extremiste.
Astfel, sistemul majoritar cu dou ă tururi pune în mi șcare un mecanism eficace
de selec ție a candida ților și a partidelor, ce func ționează si ca un antidot la
pluripartidismul excesiv și anarhic, favorizând partidele mari și articularea
coalitiilor electorale. Acest mecanism restrânge mult spectrul politic și duce, în
final, la o regrupare bipolar ă a sistemului de partide, astfel încât majoritatea
parlamentar ă ce rezult ă în urma alegerilor s ă fie una solid ă și să dispună de
capacitatea de a form a un guvern stabil.
Sistemul majoritar cu dou ă tururi de scrutin are implica ții și influen țe
considerabile asupra electoratului și a strategiilor politic e adoptate de partide.
Analizele politice au scos în eviden ță faptul că voturile din primul tur și cele din al
doilea tur au implicaț ii și semnifica ții politice diferite. Voturile ob ținute în primul tur
sunt de obicei "voturi sincere", care exprim ă preferin țele electoratului pentru
anumite partide și candida ți, fapt care permite partidelor s ă își estimeze mai
precis fort la de care dispun în teritoriu și sprijinul electoral de care se bucur ă. In
schimb, voturile exprimate în al doilea tur sunt votu ri "strategice", date de
alegători în favoarea unor coali ții de partide ce ar putea accede la guvernare.
Al doilea tur încurajeaz ă formarea coali țiilor, astfel c ă alegătorii care au votat
pentru unii candidati ce au ie șit din curs ă se reorienteaz ă spre candida ții rămași
în competi ție. In acest fel, ei sunt nevoi ți să voteze uneori chiar în favoarea unui
candidat pe care nu îl prefer ă, dar care este indicat de partidul lor, întrucât ar
putea participa la o coali ție electorală ce are șanse să ajungă la guvernare. Dar,
aceste alianț e electorale nu sunt totdeauna durabile. În multe cazuri ele au un
obiectiv limitat, anume obtinerea unor vo turi în dauna altor partide, astfel c ă, după
alegeri, ele se destram ă dacă nu au și o motiva ție mai profund ă, care s ă le
confere o solidaritate în privin ța programului politic și a apropierii doctrinare.
Putem spune că primul tur este semnificat iv pentru reprezentativitatea
partidelor, pe când în al doilea tur aleg ătorii sunt orienta ți și motiva ți de
necesitatea de a acorda sprijin pentru acele coali ții care ar putea ob ține o
majoritate parlamentar ă ce ar avea dreptul de a forma guvernul. În sistemul
majoritar de list ă, votul este orientat politic spre partide și mai pu țin spre candida ții
pe care acestea îi propun. Listele de candida ți pe care le propun partidele sunt de
obicei "liste blocate", stabilite prin negocieri între grupurile de influen ță și de
presiune din interiorul partidelor. Aleg ătorul care este ata șat firesc de o anumit ă
orientare politic ă și este motivat s ă participe la viaț a publică se vede pus în
situația de a vota list ă partidului în întregime, chiar dac ă nu este de acord cu
anumite persoane înscrise pe list ă.
Totuși, aceast ă modalitate de scrutin cunoa ște și două variante deosebite
ce dau posibilitatea aleg ătorului să modifice ordinea candida ților de pe list ă sau
să alcătuiască chiar el o list ă personală de preferin țe, combinând candida ți
propuși pe mai multe liste ale parti delor. Astfel, votul prefere țial (sau alternativ)
permite aleg ătorului să modifice ordinea candida ților propuși pe lista electoral ă a
unui partid, f ără însă a putea combina listele. Aleg ătorii refac ordinea candida ților
de pe list ă, în funcție de preferintele lor pentru un candidat sau altul, astfel c ă cei
care au fost indica ți cu cele mai multe preferinț e vor fi ale și.
Candidații care au obtinut cele mai puline preferin țe sunt elimina ți, iar
voturile în favoarea lor sunt ad ăugate candidatilor mai bi ne clasati, proportional
cu ponderea voturilor ob ținute. Prin acest mecanism electoral, aplicat în
__________________________________________________________________________ 33

Australia, se pot afla preferinjele și op țiunile electoratului pentru anumite
persoane înscrise pe lista unui partid, dar, indiferent dac ă cetățeanul voteaz ă
lista așa cum a fost stabilit ă inițial de către partid sau dac ă o modific ă, schimbând
ordinea candida ților, votul să u va fi contabilizat to t în favoarea partidului
respectiv.
O modalitate mai complicat ă a scrutinului majoritar de list ă este cea numit ă
panașaj, care d ă posibilitatea aleg ătorului de a întocmi o list ă proprie de
candidați, combinând diverse nume aflate pe lis te ale unor partide diferite. Astfel,
alegătorul voteaz ă o listă pe care o concepe singur, selectând din listele propuse
de partide candida ții pe care îi apreciază ca fiind demni de a face parte din
reprezentan ța naț ională . Aceast ă procedur ă de scrutin este evident foarte
greoaie și presupune o cultur ă politică dezvoltat ă din partea aleg ătorilor, având,
în schimb, avantajul că oferă cetățenilor o mare libertate de op țiune și
posibilitatea de a- și exprima preferintele pentru anumiti candida ți, indiferent de
apartenenta lor la anumit e partide politice.
Sistemul majoritar, cu unul sau dou ă tururi, avantajează partidele mari,
capabile s ă mobilizeze electoratul și să susțină logistic eforturile unei campanii la
nivel național. În sistemele cu dou ă partide mari, cum este cazul Marii Britanii și,
parțial, al Germaniei, majoritatea parlamentar ă obținută de unul dintre ele este
suficient de consistent ă pentru a forma guvernul, astfel c ă în sistemele bipartide
se întâlnesc arareori coaliffile guvernam entale, care, de obicei, sunt minate de
instabilitate și de conflictele interne privind politicile publice sau pozi țiile în
structurile executive și administrative.
Sistemul majoritar de list ă, specific sistemelor biparti diste, este în ansamblu
caracterizat de simplitate și eficien ță, cu exceptia pana șajului și a votului
preferențial, care sunt mai complicate și presupun o cunoa ștere mai detaliat ă de
către cetăleni a mecanismului de alocar e a mandatelor. Principalul să u avantaj
constă în faptul că , stimulând bipartidismul, produce majorit ăp parlamentare
stabile și omogene, oferind astfel un s uport pentru o guvernare stabil ă și
consecvent ă. Partidul sau coali ția care câștig ă alegerile dispune astfel o
majoritate stabil ă în cadrul Parlamentului și are posibilitatea de a- și impune
programul s ău politic.
În același timp, întrucât persoanele care au fost alese pe listele respectivului
partid sunt, în principiu, expon enti sau militanli ai unei orient ări politice bine
definite, majoritatea parlamentar ă astfel ob ținută este una relativ omogen ă,
capabilă să colaboreze și să lucreze în echip ă. Fără îndoială, condi~ia primar ă
este aceea ca partidul s ă întocmească listele sale dup ă criterii de performanj ă, să
selecteze și să propună electoratului spre votare oamenii s ăi cei mai valoro și în
privința capacit ății lor politice și manageriale, cei care pot sus ține și aplica
programul partidului și politicile sale publice. Este important ca partidul care
câștigă alegerile s ă dispună de resurse politice, organizatorice și umane pentru a
prelua sarcinile complexe ale guvern ării, acoperind diversele domenii ale activit ătii
politice.
O majoritate parlamentar ă de acest tip, rezultat ă în urma scrutinului de list ă,
favorizeaz ă stabilitatea guvernamental ă, spre deosebire de majo ritatea care este
objinută în urma scrutinului uninominal, situatie în care parlamentarii au tendinta
de a se manifesta ca personalit ăți independente, fiind mai pu țin sau deloc
dependen ți de politica unui partid și de un program politic și social congruent.
Guvernul va fi astfel mai stabil și mai pu țin vulnerabil, deoarece este aprobat,
numit și susținut de c ătre Parlament, unde partidul respectiv dispune de o
majoritate stabil ă și omogen ă. Această condiț ie protejeaz ă executivul de jocurile
și combina țiile politice ale partidelor, precum și de negocierile costisitoare și
__________________________________________________________________________ 34

__________________________________________________________________________ 35vicioase pentru func ții și "posturi" în administra ția public ă, negocieri pe care le
presupune existen ța unei coalitii la guvernare.
În concluzie, sistemul majoritar, în toate variantele sale, are avantaje mari și
dezavantaje pe m ăsură. Avantajele constau în simplitatea și eficien ța scrutinului,
în faptul c ă tranșeaz ă într-o manier ă directă competitia electoral ă, atât în
alegerile locale, cât și în cele parlamentare. Votul are o relevan ță politică
transparent ă și evident ă pentru alegă tori, fiind orientat prioritar, și în cazul
scrutinului parlamentar, spre grupurile politice și candida ții ce au șanse de a
realiza majoritatea parlamentar ă, cea care va forma guvernul și va gestiona
treburile publice pentru peri oada ciclului electoral.
În sistemele majoritare, alegerilor liber e, cuplate cu mecanismul cunoscut
de distribuire a mandatelor dup ă principiul "câ știgătorul ia tot", sunt utilizate ca un
instrument ce are în primul rând menirea de a asigura legitimitatea și eficien ța
guvernă rii publice, de a produce majorit ă~ii parlamentare și de guvernare. Astfel,
principiul democratic al reprezent ării apare oarecum subordonat fa ță de
necesitatea de a asigura majoritatea guvernant ă.
Din aceast ă perspectiv ă, a reprezentativit ătii democratice, sunt iidente și
dezavantajele majore ale sistemelor majoritare. Criticile cele ai severe acuz ă
aceste sisteme pentru injustiț iile
electorale pe care le ~oduc și pentru faptul c ă
alterează principiul democratic al reprezent ării, trucât partidele mari ajung s ă fie
suprareprezentate în st ructurile irlamentare, iar cele mici sunt în mod categoric
subreprezentate.
În felul acesta, unele tendinte sociale și curente politice din societate și dispun
de reprezentan ți în forurile legislative, întruc ât majoritatea este reprezentat ă în
defavoarea partidelor care exprim ă aceste orient ări minoritare sub raport politic.
Sistemele majoritare amputeaz ă astfel unele proceduri și reguli pe care le
presupune implicit principiul reprezent ării democratice și pluraliste, dar sunt
sisteme electorale ce produc, în trepte și eficien ță.

BIBLIOGRAFIE

Gh.FULGA – Politologie. Editura Universul Juridic, Bucure ști. 2005
A. I. Filipescu – Tratat de drept internaț ional privat. Editura Universul
Juridic, Bucure ști. 2007
O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa – Manual de drept interna țional
privat. Editura Hamangiu, Bucure ști. 2007