Program de studii de licență: [611822]

Program de studii de licență:
Limba și literatura română – Limba și literatura franceză

LUCRARE DE LICENȚĂ
cu tema
Romanele lui Augustin Buzura

Absol vent,
Tudoricu Maria
Denisa Mihaela

Coordonator științific ,
Conf . dr. Mihai Ignat
BRAȘOV
2019 B-dul Eroilor 25
5000 30 – Brașov
tel.: (+40) 268.4 74.059 | fax: (+40) 268.4 74.059
[anonimizat] | www.unitbv.ro /litere

2

Cuprins

Argument ………………………………………………………………….. .3
Capitolul 1. AUGUSTIN BUZURA : OMUL ȘI ROMANCIERUL… ….5
1.1. Viața……………………………………………………………. …………………… …5
1.2. Opera………………………………………………………….. …………… ………. …8
1.3. Modul în care elementele autobiografice s e reflectă în operă…… …13
Capitolul 2. Romanele ………………………… ……………………… ………………… 27
2.1. Absenții ……………………………………………. …………. ……….. …………….. ..27
2.2. Fețele tăcerii …………………………………. …………….. ……………………….. .32
2.3. Orgolii …………………………………… ……………………. ……………………….. .36
2.4. Vocile nopții ……………………………………………………… …………………… .42
2.5. Refugii ……………………………….. ………………………. ……………………….. ..47
2.6. Drumul cenușii ……………. …………………….. ……….. ……………………….. ..54
2.7. Recviem pentru nebuni și bestii ……….. ……………. ……………………….. …59
2.8. Raport asupra singurătății ……………………………. …………………. …….. ..64
Capitolul 3. Studiu comparatist ………… …………………….. ……………………… 68
Capitolul 4. Receptarea critică a romanelor ……………. ………………………… 77
4.1. Receptarea critică a vremii…………………………….. ………………………. ..77
4.2. Considerente critice personale……………………….. ……………………… ….84
Concluzii ……………………………………………………………….. ……………………… 87
Bibliografie …………………………………………. ……………………… ………………… 90

3
Argument

Deși s -a scris multă literatură pe tema ,,obsedantului deceniu” de către autori diverși,
stilul, temele și personajele lui Augustin Buzura sunt i nconfundabile, ceea ce m -a determinat să -l
aleg drept subiect al acestei lucrări. Trebuie să mărturisesc că la o primă lectură a reușit să -mi
stârneasc ă un amalgam de sentimente, dintre cele mai diverse, însă în cea mai mare parte
negative. De asemenea, m -a predispus la numeroase meditații, așa cum a făcut și cu propriile
personaje. Pe parcurs însă, obișnuindu -mă cu stilul său, cu obsesiile sale pentru d reptate și
adevăr, cu temele sale, am început să privesc lucrurile și dintr -o altă perspectivă, mai optimistă
de această dată. Ceea ce mi -a plăcut în mod deosebit la Augustin Buzura a fost faptul că a reușit
să mă ,,absoarbă” în universul personajelor sale , cu care m -am și identificat adesea.
Astfel că din această pasiune pentru literatura lui Buzura ia naștere l ucrarea de față , care
își propune să ofere o imagine de ansamblu a societății pe fondul literaturii obsedantului deceniu
prin intermedi ul romanelor scriitorului ardelean Augustin Buzura.
Lucrarea este structurată în patru capitole, care vor încerca să surprindă aspectele cele
mai importante și cele mai diverse ale celor opt romane buzuriene.
Așadar, î n primul capit ol vom oferi o imagine asupra vieții și a operei autorului, urmând
ca apoi să ilustrăm modul în care își pun amprenta elementele autobiografice asupra literaturii
sale.
Cel de -al doilea capitol va ordona cronologic romanele lui Augustin Buzura și va
surprinde specificul fiecăruia. Analiza va fi una amplă și va prezenta aspecte ce țin de încadrarea
romanelor în tipurile corespunzătoare, teme și motive literare, tehnici narative, limbaj,
dimensiunea psihologică și morală, structura personajelor, p ortretistica personajului feminin,
realitate și fantastic etc.
Al treilea capitol își propune să realizeze un studiu comparatist în vederea identificării
similitudinilor și a diferențelor dintre romane.
Ultimul capitol va trece în r evistă receptarea critică, urmărind modul în care au fost
întâmpinate romanele de către critica vremii. Tot aici se vor include și o serie de considerente
personale, care sperăm că vor da o notă de originalitate analizei.

4
În concluzie, ne propu nem să realizăm o lucrare cât mai amplă și diversificată, bazată pe
romanele lui Augustin Buzura, care să accentueze particularitățile specifice autorului, ce anume
îl definește și ce anume îl face valoros.
Ceea ce așteptăm este să ajungem la i dei noi, interesante care să aibă un efect persuasiv
asupra cititorilor și care să dea o n otă de autenticitate cercetării .

5
Capitolul 1. Augustin Buzura: Omul și Romancierul
1.1 Viața
Augustin Buzura se naște în anul 1938 în Maramureș, satul Berința, într-o familie
modestă care își câștigă existența din munca la câmp și cea de la întreprinderile din apropiere.
Buzura începe să studieze în satul natal, apoi continuă în satul vecin, distanța nefiind una
nesemnifi cativă, ba mai mult decât atâ t, pentru a ajunge acolo trebuie să mea rgă printr -o pădure
în care sunt foarte mulți lupi. Tocmai de aceea este însoțit de mama sa până într -un anumit
punct, după care îl are în vizor până ajunge în satul cu pricina. Deci, se poate remarca faptul că
pentru educați e este dispus să facă sacrificii însemnate.
Ȋnvață cum să se comporte în societate de la u n intelectual care este găzduit în casa
familiei lui pentru a -l învăța limbi străine , iar pasiunea pentru lectură o dobândește de la o vârstă
fragedă:
În copilărie citeam mult – se confesează el în Tentația risipirii . În spatele casei noastre se
afla casa preotului din sat. Avea o bi bliotecă incredibil de bogată. Î n anii aceia, când s -a
instaurat dictatura proletariatului, iar mașinile Securității ridicau oamenii, printre cei
arestați fiind adesea preoții, mai cu seamă dacă puneau preț pe cultură, el și -a adus o mare
parte din cărți la noi. Le socotea la adăpost, deoarece tata era muncitor. Așa se face că,
exact la vârst a când ești avid de cunoaștere, am avut privilegiul să -i descopăr pe clasicii
români și pe clasicii literaturii universale și să am la dispoziție colecțiile complete ale
revistelor transilvane din perioada Imperiului și din ce ea ce a urmat Mar ii Uniri: Luceafărul
lui Goga, Cosânzeana , Viața ilustrată , precum și o seamă de scrieri ezoterice din care nu
pricepeam mare lucru, dar care aveau meritul de a -mi stimula o nati vă înclinație spre
raționalism; socoteam că nu toate câte se petrec au o expl icație , dar datoria mea era s -o
caut.1
După finalizarea liceului, dorința lui Augustin Buzura este să devină sculptor, fiind
pasionat din copilărie: ,,Trăiam într -o zonă agricolă și, cum misiunea mea principală de
primăvara până toamna era să îngrijesc vacile, toată zi ua păzeam animalele și modelam. Aveam
sute de modelaje. Figuri omenești.ˮ2 Se pare că norocul nu este însă, de partea lui, întrucât
Școala de Pictură di n Baia Mare tocmai atunci se desființeaz ă. În consecință, tatăl său îl

1 Constantin Cubleșan, Augustin Buzura – Prozatorul sondărilor abisale , Editura Ș coala Ardeleană, 2018, pp. 15 -16.
2 Ibidem , p. 16 .

6
sfătui ește să ia drum ul preoției, iar mama îl îndrumă spre me dicină veterinară. Buzura merge la
București și susține admiterea la Facu ltatea de Filosofie, fără ca părinții să știe. Neavând
susținere materială , se descurcă extrem de greu (ajunge să deguste alimentele vândute în piață
pentru a se hrăni și se odihnește pe o bancă a Grădinii Botani ce ), lucrează în diverse domenii,
însă salariile nu sunt mulțumitoare. După toate acestea , se apucă să învețe extrem de mult pentru
a da admitere și la F acult atea de Medicină umană, la Cluj , unde de altfel reușește cu note mari.
Cu toate acestea însă, întâmpină probleme de sănătate din cauza cărora își ratează primele
examen e, astfel rămânând repetent. Reia anul întâi și obține rezultate bune, însă în anul al treilea
își descoperă pasiunea pentru lectură. Ia parte la cenaclul profesorului Mircea Z aciu, unde citește
povestirea Pământ , pe care ulterior, Buzura o publică în revista Tribuna , povestire foarte
apreciată, de altfel. Astfel, începe să asiste în paralel și la cursurile organizate de Facultățile de
Filologie și Filosofie, dar și la cele de Istoria artelor.
În anul al patrulea este pasionat de psihiatrie, avâ nd susținerea profesoarei care ,, vedea în
mine un viitor psihiatruˮ3, dar dat fiind că are de parcurs extrem de multe studii de spe cialitate,
simte că trebuie să abandoneze literatura, cauza fiind reprezentată de timpu l prea scurt care nu îi
permite satisfacerea ambelor pasiuni.
Se pare că cele două vocații ale autorului, la o primă vedere diferite, au totuși un punct în
care se intersectează , un bun exemplu fiind fapt ul că teza lui de licență are ca temă analiza
eroilor din piesele de teatru ale lui Shakespeare, urmărind tocmai dimensiunea lor psihiatrică.
Debutează cu povestirile pe care le publică în revista Tribuna , iar în volum cu Capul Bunei
Speranțe .
Se poate remarca vasta activitate pe care o are de -a lungul vieții. Lucrează și ca dactilograf
la Filiala Uniunii Scriitorilor cu sediul la Cluj, dar nu p entru mult timp, fiindcă după aceea
ajunge în redacția revistei Tribuna, activitate ce o va închei a în 1990. Pe lângă cele enumerate,
după evenimentele care au loc în România anilor '89, se implică politic, întemeind chiar ceea ce
se numește Fundația Culturală Română. În 1993 se alătură Academiei Române, urmând ca în
2004 să creeze revista Cultura , al cărei director este până la trecerea în neființă.
Augustin Buzura, reprezentant de seamă al literaturii scrise pe tema obsedantului d eceniu ,
oscilează de la o pasiune la alta, având profesii din cele mai diverse de -a lungul vieții (muncitor
necalificat la mina Săsar, funcționar la Starea civilă, muncitor forestier , învățător suplinitor

3 Ibidem , p. 21.

7
ș.a.m.d.) . Cu toate acestea , adevăratele pasiuni se dovedesc a fi psihiatria și literatura, aceasta din
urmă ajutându -l foarte mult să analizeze în detaliu ceea ce se petrece în societ atea în care
trăiește și reprezentând totodată drumul pe care alege să-l urmeze, dovada fiind romanele lui pe
care le avem ˮîn fațăˮ și le putem citi, noi, generația de astăzi. Pasiunea nemărginită pentru
literatură reies e din mărturisirea sa: ,, Era o foame îngrozitoare de literatură, o spaimă care mă
îndemna să -mi ajung din urmă generația .ˮ4 Astfel, descoperim că Buzura intenționează să fie la
zi cu tot ce înseamnă literatură , să nu îi scape niciun deta liu, oricât de neînsemnat ar fi .
După ce Revoluția ia sfârșit, Buzura se dedică vieții culturale , renunță la Cluj, ajungând să
se stabilească la București, dar cu toate acestea refuză să se angajeze în politică, motivul invocat
fiind acela că a făcut politică atunci când a fost cel mai greu, și nu pentru puțin timp, ci pentru
trei decenii . Pe parcursul întregii perioade își foloseș te cum știe mai bine propriile puteri și
propria gândire, perioadă dominată de condiț ii ce țin de imposibil, dat fiind faptul că s-a aflat în
vizorul cenzurii .
Augustin Buzura este doctor honoris causa al Universității ,, Lucian Blagaˮ din Sibiu,
membru corespondent al Südost europa Gesellschaft și membru al Academiei Braziliene de
Litere și al Academiei Latinității, pe lângă Academia Română.
Cu toate acestea însă, în epocă se zvoneau foart e multe lucruri despre el, zvonuri care îl
puteau compromite. P entru a lămuri ceea ce s -a afirmat s -a simțit nevoia une i reluări a propriei
biografii, astfel că Buzura își rememorea ză viața într -o singură frază: ,, Am trăit și în mediul de
țărani, și în cel de mineri, iar de vreo treizeci de ani încoace, în cel intelectual.ˮ5
Referindu -se la viața generației din car e face parte, Buzura afirmă că: ,, Cei din generația
mea au avut șansa sau neșansa să trăiască timpuri interesante. Chiar prea interesante. O istorie
brutală s -a rostogolit peste noi cu furie, nelăsându -ne prea mult timp să scriem despre ceea ce am
fost obligați să trăim.ˮ6
Putem observa că accentul în această frază cade pe cuvinte gr ele ca ,,istorie brutalăˮ,
,,furieˮ, ,, obligaț iiˮ, cuvinte care desemnează chiar trăsăturile anilor ʼ50, al căror reprezentant de
seamă este Augustin Buzura, printre alții precum : Fănuș Neagu, Nicolae Breban, Șt efan
Bănulescu etc. Despre această gener ație, însuși Buzura afirmă: ,,Am prins, de la Carol al II -lea și
până în zilele noastre , toate dictaturile, de la cele brutale, până la cele și mai brutale, deghizate

4 Constantin Cubleșan, Augustin Buzura – Prozatorul sondărilor abisale , Editura Școala Ardeleană, 2018, p. 7.
5 Ibidem , p. 14.
6 Augustin Buzura, Canonul periferiei, Editura Limes , 2012, p. 185.

8
însă în democrații.ˮ7 Augustin Buzura trece în neființă la dat a de 10 iulie 2017, din cauza unei
boli de inimă și a unei orbiri în stadiu incipient . Boala de inimă era prezentă de la începutul
anilor ʼ90, fiind datorată stresului acumulat de -a lungul acestei grele perioade ( prin care a trecut
de-a lungul vieții ), la care s -a adăugat și numărul ma re de cafele și țigări, consumate pe fondul
stresul ui.
Conclu zionând, putem afirma că Buzura omul are o viață ,,contorsionată ”, plină de
evenimente, fie ele fericite sau nu, care vom vedea că au condus la ceea ce va reprezenta mai
târziu, Buzura romancierul . Tocmai faptul că nu are o viață rectilinie, ci una care oscilează de la
o pasiune la alta, de la o meserie la alta, de la u n statut social la altul, îl face și mai interesant și
ne stârneșt e și mai mult interesul de a -l ,,cunoașteˮ pe atât de bine pe cât e posibil.

1.2 . Oper a
Augustin Buzura face parte din categoria liderilor d e opinie ai anticonformismului,
succedându -i și completându -i pe Marin Preda și pe Alexandru Ivaș iuc. Important de precizat
este și faptul că în cadrul însemnărilor cu caracter informativ din dosarele securității, Buzura
apare ca oponent al comunismului în mod invariabil. Mai mult decât atât, într -o informare cu
caracter secret din septembrie 1980, numele lui Buzura apa re în categoria scriitorilor ,, care se
opun, într -un fel sau altul, liniei politice promovate de partid în sectoarele de creație, refuză
sistematic să scrie despre evenimen tele politice din țară, să se angajeze în disputa cu ideologia
occidentală și să combată propaganda ostilă a posturilor de radio și presei străine’’8, alături de el
aflându -se și Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Dorin Tudoran, Eugen Simion, Nicolae Manolescu,
Marin Sorescu, Ștefan Augustin Doinaș, Ion Negoițescu.
Despre romancier sunt relatate discuții și întrevederi cu alți scriitori, propriile opinii,
postura sa ca scriitor general de redacție la revista Tribuna , alăturarea la grupul l ui Mircea Zaciu,
grup care îi include și pe echinoxiști. M ențiuni le de acest tip, referitoare atât la un comportament
social, cât și la unul politic sunt cantitative și toate remarcă faptul că Augustin Buzura nu aderă
la comunism. Atitudinea de opoziție față de dog matism reiese în mod clar și din romanele lui,
care sunt plasate, în cadrul unui raport din septembrie 1983, în același flux polemic cu cele care
sunt semnate de Ion Lăncrănjan și Petre Sălcudeanu.

7 Ibidem , p. 5.
8 Ion Simuț, Augustin Buzura – monografie, Editura Aula , 2001, p. 8.

9
De ce scriu ? este întrebarea la care ne oferă răspunsul chiar autorul în finalul volumului
Bloc notes , titlul capitolului care datează din 1977 fiind constituit chiar din această întrebare.
Astfel, Buzura mărturisește că: ,,Scriu, așadar pentru că sunt dator. Firește, n-am certitudinea că
voi reuși vreodată să -mi plătesc această grea și complicată datorie. Și tocmai acest sentiment îmi
dă iluzia că munca mea este necesară, că drumul pe care am pornit, drumul răscumpărării, deja
lung, accidentat, este singurul care mi s e potrivește.ˮ9 El mărturisește, de asemenea, faptul că
drumul pe care trebuie să -l urmeze scriitorul est e plin de obstacole, pe care le identifică cu niște
cuie, dar nu or ice fel de cuie, ci a celea mai mari, iar pe scriitor îl vede asemenea unui om descul ț,
care trebuie să meargă prin ele, deci va curge sânge, din ce în ce mai mult, de la an la an,
cantitatea suferind modificări. Astfel, concluzia autorului este că dacă dai dovadă de slăbiciune
nu vei ajunge într -un punct favorabil întrucât ,,ai să te ofil ești vrând să pari pom înflorit.ˮ10 În
schimb, dacă demonstrezi că ești un om a cărui trăsătură fundamentală est e cinstea, lucrurile se
schimbă, deoarece această acțiune dificilă va oferi drept răsplată celui ce reuș ește să o ducă la
îndeplinire ,, o mare ci nste.ˮ11
Buzura însuși își exprimă at itudinea față de scris astfel: am socotit de datoria mea să -mi
spun cuvântul azi, atât cât înse amnă el, convins că nu este bine să mă ascund după draperii roze sau în
spatele unor metafore, formule sau tipuri umane acceptate . N-a trebuit să inventez nimic din simplul
motiv că realitatea este infinit mai bogată, îmi depășește puterea de imaginație […]. Nu știu câtă literatură
este în ceea ce am scris, nici cât <<intelectualism pe centimetrul pătrat>>, n ici dacă personajele sunt sau
nu <<suportabile>>. Satisfacția mea este că am încercat să spun că din modesta mea bancă așa se vede
lumea, iar opinia mea este una din numeroasele posibile .12
În acest fel, el anticipează sinceritatea de care va da dovadă în romanele sale, f aptul că va
prezenta realitatea ,, obsedantului deceniuˮ în ipostazele sale reale, fără a diminua tragismul
sau, cu atât mai mult, fără a -l îmbrăca în ,, straie colorateˮ pentru a avea efect asupra cititorului.
Tocmai pentru această sinceritate debordantă va fi criticat scriitorul. Este, într -adevăr , o
manieră brutală de a prezenta lucrurile, la o primă vedere, însă sinceritatea este una din
calitățile lui Buzura, de care se pare că nu poate și nici nu intenționează să scape .

9 Augustin Buzura, Bloc notes, Editura Dacia , 198 1, p. 229 .
10 Ibidem , p. 44.
11 Ibidem .
12 Ibidem , p. 43.

10
Convingerea scriitorului este aceea că literatura este menită să creeze conștiințe, într -o
luptă în care ,, atâția confrați au murit ș i încă mai mor pentru idei .ˮ13 Totodată, Buzura reflectă
astfel la eficiența socială a scriitorului și a literaturii: Cred în eficacitatea ei, în rolul ei modelator și
mobilizator de conștiințe. Nu trebuie să uităm că sunt scriitori care au deschis ochii lumii asupra unor
fenomene tragice, pe care istoria nu s -a grăbit sau nu a putut să le consemneze la timp. Nu trebuie u itat că
s-au plătit foarte scump anumite adevăruri spuse deschis, adevăruri pe care toată lumea, de altfel, le știa,
dar nu îndrăznea să le spună. Deci, scriitorul nu este numai omul din umbră, care consemnează fapte de
istorie, este și cel care, ca persoa nă biologică și socială, trebuie să se opună răului, primitivismului,
degradării de orice fel.14
De asemenea, romancierul susține că: ,, O literatură care se vrea de interes universal,
trebuie să exprime cu maximă obiectivitate întrebările, neliniștile, durerile colectivității din care
s-a ivit; ea trebuie să răscolească, să conteste, să impute, să devină expresia căutării chinuitoare,
pasionante, lucide a adevărului .ˮ15 Deci, Buzura afirmă că nu e nevoie doar de o analiză de
suprafață a soc ietății și a metehnelor cu care aceasta se confruntă, ba dimpotrivă, se cere o
analiză care să ajungă în profunzimile ei și cu atât mai mult, privitor la personaje, accentul
trebuie să cadă pe psihologia lor, iar pentru acest lucru Buzura propune metoda ps ihanalizei,
despre care crede că: ,, are ceva din particularitățile microscopului : mărește enorm infrastructura,
este un mij loc foarte precis în diagnostic și se îndreaptă cu pași repezi în dire cția cunoașterii
omului din interior .ˮ16Aceasta este modalitatea prin care literatura ia forma unei conștiințe, care
creează la rândul său conștiințe, fiind perceput ă de scriitor ca: ,, un reflex al nevoii generale,
firești, de dreptate, de adevăr, de nou. Pentru că numai cei tari au curajul să se privească deschis,
sincer, să accepte adevărul așa cum este și nu cum le -ar conveni. Succesul unei asemenea <<
cercetări>> a depins – și azi mai mult ca oricând – de curaj, de cultură , de t alent și poate în primul
rând de conștiința profesională .ˮ17 Deci, prin aceste a firmații, scriitorul anticipează de fapt, ceea
ce va urma să vedem în romanele sale, sinceritate a la cote maxime, o sinceritate brutală pe care
trebuie să o privim cu tărie, deoarece, fie că ne place, fie că nu, ni se prezintă o realitate, nu ceva
ce ține de mitolog ie sau de domeniul fantasticului.

13 Ibidem , p.35
14 Ion Simuț, Augustin Buzura – monografie, Editura Aula , 2001, p. 9.
15 Augustin Buzura, Bloc notes, Editura Dacia , 1981, p. 54.
16 Ibidem .
17 Augustin Buzura, Bloc notes, Editura Dacia, 1981, p. 35.

11
Prin procedeele artistice caracteristice prozei, Augustin Buzura prezintă o parte
consistentă din tristul adevăr al comunismului. Ȋntregul adevăr nu poate fi spus de un singur
scriitor. Proza lui Buzura urmărea adevărul întreg referitor la condiția precară a oamenilor în
vremuri le dictatur ii, fiind accentuată implicarea morală a individului, pe realizarea unei tensiuni
etice . Prozatorul percepe și expune nevoia de a se angaja meliorist să creeze o lume mai bună, să
trezească ș i să sensibilizeze conștiințele. Prin aceasta se definește adevărul parțial,
conjuncturalismul și ampren ta pe care epoca și -o pune, elemente ce sunt vizibile în tiparul epic al
prozei lui. Meliorismul e marca ideologic ă major ă a acestei subversități. Raportându -ne la
incisivitatea realismului cu care prezintă din interior aspectele evidente, dar si pe cele secrete ale
epocii comuniste, singurul adversar al lui Augustin Buzura este Marin Preda.
Dar ce înseamnă adevărul în viziunea romancierului ? Răspun sul ni -l oferă însuși Buzura:
,,Scriitorul își afirmă adevărul său cu mijloacele artistice cele mai adecvate […]. Noul se află în
idei, în dramele epocii, în aspirațiile ei […]. Arta devine din ce în ce mai cerebrală, oamenii luptă
pentru idei .ˮ18 Tocmai prin această afirmație, romancierul încearcă să ne pregătească p entru ce
vom întâlni în romanele sale și totodată ne induce ideea că fiecare scriitor are propriul adevăr pe
care îl pune în valoare prin mijloacele artistice pe care el le consideră cele mai potrivite. Astfel,
dacă unii aleg să prezinte acest adevăr nuanț at, Buzura este adeptul unei maniere mai brutale,
tocmai de aceea afirmă că nu știe dacă ceea ce a scris este literatură în adevăratul sens al
cuvântului.
Augustin Buzura debutează în anul 1963 cu volumul de nuvele intitulat Capul Bunei
Speranțe , cărui a i se alătură în 1966 un altul, De ce zboară vulturul ?, constituit de asemen ea, din
nuvele. Astfel , autorul ,,se anunța ca un prozator de forță.ˮ19 Atenția sa se concentr ează în mod
special asupra condiției umane în societatea contemporană. Cele mai importante opere ale sale,
care îl vor face cuno scut vor fi însă romanele , care sunt în număr de opt, iar ordinea în care au
fost publicate sunt următoarele: Absenții (1970), Fețele tăcerii (1974), Orgolii (1977), Vocile
nopții (1980), Refugii (1984), Drumul cenușii (1988), Recviem pentru nebuni și bestii (1999),
Raport asupra singurătății (2009).
Despre literatura lui Buzura s-a scris de -a lungul timpului că este una ,, ce intră adânc în
analiza mecanismelor opresive ale sistemulu i totalitar, instituția Direcției Presei (Cenzura)

18 Ibidem , p. 74.
19 Constantin Cubleșan , op.cit., p. 49 .

12
punându -i adevărate obstacole în exprimare, cenzurându -i aproape cu sadism romanele,
prozatorul aflându -se astfel într -un permanent conflict deschis cu aceasta, apărându -și din
răsputeri opera. ”20
Perso najele buzuriene sunt marcante, ele aflându -se într -o totală și permanentă opoziție
cu regimul socialist, protestând de fiecare dată sub o formă sau alta. Cât despre temele buzuriene ,
merită amintite două dintre ele : moartea biologică, r espectiv ,, moartea psihică ”, înțeleasă ca
imposibilitatea de a fi tu însuți. Acestora li se mai adaugă și altele, precum: singurătatea, ura,
răzbunarea, dar nu numai.
Pentru autor, societatea este identică cu un organism suferind, aflat într -un spital sau
chiar într-o casă de nebuni (în acest fel subliniindu -se tragismul), în care atât pacienții cât și
personalul sunt amenințați de depersonalizare. Criticii literari îl consideră apropiat de scriito rul
Ernesto Sabato , motivând că ambii împărtășesc : ,,aceeași viziune critică a mediului ce produce
oameni condamnați la o viață duplicitară, de subterană emoțională, blocați în evoluția lor de o
continuă teamă a ratării umane în condițiile existențiale ca rcerale impuse.ˮ21
Augustin Buzura, încă de la începuturile sale ca scriitor țintește spre nou, n u se
mulțumește să fie doar un ,, scriitor -funcționarˮ22, așa cum îi percepe pe mulți din preajma sa.
Ceea ce își dorește cu adevărat scriitorul este să abordeze problematica omului văzută într -un
plan superior. Totodată, își propune să ofere ,, imaginea autentică a viețuirii tensionate într -o
lume rigid construit ă (concepută politic), pentru ca tocmai astfel să se poată considera liber în
gândire și demn în utilizarea verbului mărturisitorˮ. Prin aceste idealuri ale sale, pe care le
utilizează de altfel ca romancier, va fi considerat un scr iitor incomod, adesea ad evărul ,, fără
perdeaˮ devenind sinonim cu incomoditatea. Prezentarea regimului dictatorial în toate aspectele
sale, precum și a efectelor sale asupra conștiinței umane, a manevrelor politice necinstite , sunt
doar câteva exemple pentru care Buzura romancier ul se va dovedi ,,greu de digerat ”.
O altă intenție a lui Buzura, privitor la propria sa operă, reiese chiar din propria
confesiune: ,, A scrie înseamnă a salva de la moarte câteva din infinitele fețe ale lumii în care
trăim, a lăsa celor ce vi n documente în speranța că vor dezlega o parte, cât de neî nsemnată a ceea
ce numim viață. ˮ23 Așadar, Buzura nu urmărește ca opera sa să aiba o calitate estetică , el vede în

20 Ibidem , p. 7.
21 Ibidem .
22 Ibidem , p. 109.
23 Ibidem , p. 137 .

13
ceea ce scrie niște mărturii, dovezi, ale evenimentelor ce se petrec, astfel încât pot avea acces și
generațiile care nu pot lua contact direct cu acestea. În acest caz nu poate oferi o imagine
distorsionată a unor evenimente care s -au petrecut cândva în viața reală, tocmai pentru a nu
induce în eroare. Mai mult decât atât, Buzura vede î n actul scrisului o lu ptă fără între rupere cu
moartea sau cel puțin o încercare de a o amâna.
Referindu -ne la nevoia de a spune adevărul care va fi prezentă într -un mod obsedant în
romanele sale, putem aduce în discuție răspunsul lui Buzura la întrebarea adresată de Petru
Eugen Gora în cadrul unui interviu din revista Convorbiri literare , întrebare legată de ,, registrul
politicˮ, prez ent în mod obsedant în romane: În paralel cu înțelegerea rigorilor și principiilor politicii,
sporește și nevoia de a spune adevărul. Într -o țară ca a noastră, acest lucru este necesar ca aerul […] eu
spun adevărul meu, în limbajul meu, filtrat prin subiectivitatea mea care, evident, poate avea și erori.
Reușesc numai atunci când această subiectivitate se întâlneș te, se împletește cu cea a celorlalți. În
definitiv, nu scriem pentru noi înșine. Dincolo de țelurile artistice, ceea ce scriu este, printre altele, și
reacția mea de răspuns la evenimente.24 De aici reiese o altă trăsătură definitorie pentru romancier:
subiectivitatea, care se ascunde sub aparenta prezentare obiectiv ă a evenimentelor petrecute în
,,obsedantul deceniuˮ. Obiectivitatea este relativă, întrucât subiectivitatea, chiar și într -o do ză
mică, ține de însăși condiția umană, care o precedă pe cea de scriitor.

1.3. Modul în care elementele autobiografice se refractă în operă

Ȋn cadrul unui comunicat se arată că ,,scriitorul și -a pus talentul literar, vreme de pest e o
jumătate de secol, în slujba valorilor libertății și demnității umane, cultivate cu mijloacele artei și
culturii. A fost, din această perspectivă, unul din cei mai mari intelectuali români care a crezut în
rezistența civică prin cultu ră”25. De aici reiese în mod evident o primă relație între viața și opera
lui Buzura; scriitorul se raportează la valorile umane în cadrul literaturii pe care o produce. Cele
două dimensiuni – om și scriitor – sunt complementare și doar împreună formează un întreg.
Ȋn structurile motivaționale ale scrisului, despărțirea lui Buzura de medicină nu s -a produs, de
fapt, niciodată. Angajamentul etic al romancierului va avea mereu, ca termen de raport,

24 Augustin Buzura în Convorbiri literare , 1972.
25 Sorina Sorescu, op.cit ., p. 234.

14
angajamentul dentologic al doctorului, într -un complicat scenariu al renunță rii și redescoperirii,
al depășirii și întoarcerii, în vederea unor noi echivalări metaforice a literaturii cu medicina:
Mai spuneam că meseria asta ( de scriitor), atât de dificilă, cu indice de periculozitate sporit , dacă
este făcută cu conștiinciozitate și răspundere, nu -ți permite să -ți mai aparții: ești, în același timp,
cobai și cercetător, călău și victimă, învins și învingător, dar mai ales învins, căci cuvintele nu vor
putea fi obligate să exprime infinitele nuanțe ale binelui și r ăului, ale frumosului și urâtului sau,
mai direct, culorile tulburi și complexe ale vieții, căderile și înălțările pe care trebuie să le suporte
ființa umană în scurtul și neînțelesul ei drum spre care a răsărit pentru o clipă. A scrie înseamnă a
salva de la moarte câteva din infinitele fețe ale lumii în care trăim, a lăsa celor ce vin documente în
speranța că vor dezlega ei o parte, cât de neînsemnată, din tainele a ceea ce numim viață.26
Opera literară poate fi asumată profesionist, la fel ca și medicina. Autorul poate să -i
atribuie oricâte nobile îndatoriri deontologice în relația cu publicul, fără să -i anuleze gratuitatea
estetică de principiu.
Interesant de menționat este și faptul că în acea epocă nu erau mulți scriitori care să
admită că în formarea lor ca artiști au contribuit și a numite calificări extraliterare: De-a lungul
anilor șaizeci – optzeci ai secolului trecut, literatura de ficțiune a tins să devină un domeniu profesional
hiperspecializat, aproape în aceeași măsură ca și critica literară, cu fiecare generație întărindu -se
autoritatea scriitorilor de formație (exclusiv) filologică. Probabil că a fost, în primul rând, o reacție
polemică împotriva artei de amatori, stimulate demagogic în anii cincizeci. Dar a avu t și o componentă
defetistă, de restrângere a accepțiunii purității estetice la unicul plan al analizelor de limbaj, singurul care
putea fi apărat de ingerințele ideologice.27
,,Îmi măsor viața în cărți ”28, afirmația autorului este pe cât de scurtă, pe atât de concisă
referindu -ne la ceea ce ne interesează. O altă mărturisire a lui Buzura, care vine să accentueze
ideea precedentă este că: "în ultimă instanță, suntem cărțile noastre […] exiști prin fărâma de
eternitate pe care ai reușit să o în credințezi hârtiei. ˮ29 Această fărâmă de eternitate nu este nimic
altceva decât experiența de viață a scriitorului, deci putem spune că omul ajunge chiar să se
contopească cu ceea ce scrie. Deși au existat critici și istorici literari, dar și cititori, și nu în
număr mic, care au susținut că viața scriitorului nu este relevantă pentru a -i putea înțelege opera
și pentru a o analiza, afirmația este eronată, dat fiind faptul că profesia autorului și -a pus

26 Ibidem , p. 44.
27 Ibidem .
28 Augustin Buzura, Teroarea iluziei. Convorbiri cu Crisula Ștefănescu , Editura Polirom, 2004, p. 50.
29 Ibidem.

15
amprenta asupra dimensiunii sale de romancier. Sorina So rescu, în argumentul la Romanele lui
Augustin Buzura – O lectură metacritică , susține că ,,Augustin Buzura a adus în roman mitologia
fondatoare a unei profesii nefilologice, medicina, profesie care, de -a lungul ti mpului, dăduse
mulți scriitori, mai puțin însă o tematică, o spiritualitate, un mo d anume de a gândi și de a
visa”30. În continuare face o observație pe cât de inte resantă, pe atât de adevărată : ,,Reușita
autorului Orgoliilor în a reinventa literar – ca expresivitate, raționalitate specifică, dar ș i ca etică
profesională – codul de luptă cu moartea al meseriei celei mai nobile este fără precedent în
literatura român ă”31, tocmai acestea fiind unul dintre multele motive pentru care valoarea lui
Buzura ca scriitor este de necontestat.
În ceea ce privește relația care se stabilește între viața și opera lui Augustin Buzura,
relevantă este profesia de medic, care vom observa că se refractă foarte bine în romanele sale. În
primul rând putem spune că rațiunea este trăsătura care domină în re lația scriitor -medic.
Amândoi sunt raționali, realiști, spun lucr urilor pe nume . Sinceritatea pe care meseria o cere se
contopește cu figura romancierului, dată fiind maniera brutală, tragică în care prezintă efectele
comunismului, colectivizării, maniera brutală prin care oferă o imagine a situației statului român
la acel moment de răscruce. Medicul îl precedă pe scriitor, reprezentând un resort de seamă
pentru acesta. Nevoia de sincer itate stă în așa numita conștiință a profesiei, pe care Buzura nu
numai că și -o asumă, dar face din ea un stil de viață, dovada stând chiar în cele opt romane ale
sale.
Semnificativi pentru această relație sunt și termenii medicali utilizați î n textele
romanelor, dar mai ales două dintre temele fundamentale ale scriitorului, care mai întâi au fost
studiate datorită formației de medic și anume: moartea psihică și moartea psihologică. Scriitorul
s-a dovedit a fi preocupat mai ales de cea dintâi, dat fiind faptul că i se părea mult mai dureroasă,
de o amploare mult mai mare decât cea din urmă de c are mărturisea că era interesat ,,mai ales
când rămâneam singur cu mine, în pauza dintre cărți, în spațiul sufletesc dintre cărți.ˮ32
Aceste teme sunt de asemenea dezvoltate în romanele sale c a o consecință a
evenimentelor ,, obsedantului deceniuˮ, la care el însuși a asistat. Devenise obișnuință să vadă
cum oamenii mor, spiritual vorbind, sub comunis m, sub dictatură, care nu făcea decât să -i
dezumanizeze. Erau lipsiți de libertatea de a acționa, de a trăi, transf ormându -se în niște

30 Sorina Sorescu, Romanele lui Augustin Buzura – O lectură metacritică , Editura Aius Printed, 2014, p. 43.
31 Ibidem , p. 229.
32 Constantin Cubleșan, op.cit ., p. 157 .

16
instrumente; aceste evenimente le răpea dreptul de a fi cu adevărat oameni, de a se manifesta în
modul propriu al ființelor umane.
Dat fiind faptul că Bu zura are profesia de medic psihiatru , pune diagnost ic precis
societății în care este menit să -și ducă existența, atât pe cea de ființă umană, cât și pe cea de
scriitor, percepând comunismul ca pe o mișcare generatoare de denaturări cumplite la nivelul
societății ,,ce nu se pot lecui nici cu generozitate, nici cu brutalitate […] deformările pe care
securiștii le -au produs în sufletul oamenilor prin intermediul fricii au fost, în ultimă analiză, mai
rele decât moartea.ˮ33
Tot el mărturisește că Tendința de a cerceta omul și societatea din toate unghiurile, fără
complexe și fără rețineri, adică de a sublinia atât trăsăturile nobile, câștigurile în sine, cât și aspectele
neplăcute, elementele degradante, lipsurile, balastul de inuman se face tot ma i simțită în proza ultimilor
ani, cu pregnanță, a acestui moment. Ea este, cred, un reflex al nevoii generale, firești, de dreptate, de
adevăr, de nou. Pentru că numai cei tari au curajul să se privească deschis, sincer, să accepte adevărul așa
cum este și nu cum le -ar conveni.34
Absenții , romanul de debut al lui Buzura, are ca substanță o ,,acută criză de conștiință”35.
Aceasta se poate observa la nivelul protagonistului Mihai Bogdan, care este doctor de profesie,
această criză fiind dusă la ext rem astfel încât devin e o fidelă reprezentare a groazei pe care o
trăiește el într -un mediu violent, care pare a fi închis, fiind imposibilă evadarea. Putem obser va,
deci de la acest prim nivel, cum Buzura alege să plaseze în centrul romanului său un per sonaj
care este medic psihiatru . Acest prim roman se învârte în jurul c onceptului de depersonalizare,
concept ce ajunge să se transforme într -un sentiment simțit și resimțit de Mihai Bogdan, pe care
viața în Institutul de Cercetare nu îl încântă, fiind monotonă și generându -i sentimente negative
precum umilința, depersonalizarea căreia preferă să i se sustragă, într -o absență ce se va
manifesta ostentativ, de unde și titlul romanului. Simțindu -și bolnav sufletul, alege să stea în pat,
singur, împrejurare care îl va înd repta către autoanaliză, un concept central al Absenților :
,,Plonjez în mine ca într -o mlaștină și nu prididesc să descopăr că sunt legat de mâini și de
picioare.”36 De fapt, tot ceea ce încearcă personajul în discuție este să evadeze dintr -o realitate
care nu numai că nu îl satisface, dar îl și chinuie , principalele modalități fiind interpretarea unor
scene de viață, rememorând sau chiar inventând, astfel fiind evidențiat tragismul. Buzura va

33 Ibidem, p. 138.
34Augustin Buzura, op.cit ., p. 35 .
35 Sorina Sorescu, op.cit ., p. 11.
36 Augustin Buzura, Absenții , Editura L itera Internațional, 2008, p. 58.

17
ajunge să se identifice cu Mihai Bogdan , fiind chi ar alter -ego-ul său, scriitorul nefăcând altceva
decât să -și rostească propriile nemulțumiri, să -și arate propriile sentimente prin intermediul
personajului, care nu este decât un actant pe scena propriei sale vieți.
Fiind de profesie medic, p ersonajul central al acestui roman are tend ința de a face o
autoterapie: ,, să-ți pui singur diagnosticul, să strigi ce te doare, prima dată în tine, deschis, apoi
către alți adormiți întru fricăˮ37. Totodată, este evocat un întreg univers spitalicesc, care
reprezintă una din dominantele romanului. În institutul de cercetări în care profesează medicul
Mihai Bogdan, ni se prezintă un mediu bolnăvicios, care nu reprezintă altceva decât metehnele
societății în care a trăit Buzura, însă văzute la o scară mai mică . Așadar, corespondența dintre
viața și opera autorului este din nou evidențiată. Viața în Institut este marcată de o rutină și o
monotonie deranjante pentru tânărul psihiatru, ba mai mult decât atât îi conferă un sentiment de
umilire și depersonalizare di n ce în ce mai acut : ,,Am fost cu și fără voia mea depersonalizatˮ38,
situație pe care o poate depăși printr -o singură modalitate, aceea a unei absențe manifestate în
mod ostentativ . Mai mult decât atât, prin afirmația ,, Mi-e greață să -mi amintesc mereu cât sunt
de imperfect, cât sunt de descoperit, mai ales, cât voi continua să rămân astfelˮ39, se accentuează
acestă stare de depersonalizare trăită de personaj, subliniindu -se totodată și caracterul de
parabolă al romanului. Faptul că tânărul medic nu își mai găseșt e locul, liniștea sufletească ,
rezultă din descrierea camerei drept un sp ațiu asfixiant , care nu îi mai oferă nici măcar cantitatea
de aer necesară pentru a trăi.
Așadar, întregul roman de debut al lui Buzura e dominat de o atmosferă grea,
apăsătoare, unde personajul principal, medicul Mihai Bogdan, nu își poate găsi locul și liniștea.
Deși aparent aceste stări copleșitoare sunt puse pe seama normalității mediului s pitalicesc, în
esență ele ilustrează problemele societății ,,obsedantului deceniuˮ resimțite de Buzura. Mihai
Bogdan este alter -ego-ul scriito rului, acesta din urmă își exprimă gândurile, stările, neliniștile
provocate de acea perioadă cumplită pri n interm ediul primului , în acest fel putând să se descarce,
dar totodată, să păstreze vie imaginea acelor ani și pentru generațiile ce vin în urma lui și nu au
nenorocul de a lua contact direct cu ceea c e înseamnă comunism și dictatură .
Următorul să u roman, Fețele tăcerii , publicat în anul 1974, pune problema nevoii de
adevăr care ajunge să obsedeze. În centru se afla Dan Toma, care de această dată nu mai e

37 Ibidem , p. 34.
38 Ibidem , p. 36.
39 Ibidem .

18
doctor, ci ziarist, prin vocea lui Buzura transmițând dezastrele de ordin moral produse de
comunism. Ceea ce putem observa este că de această dată, deși Buzura nu -și mai îmbracă
protagonistul în haine medicale, mesajul pe care vrea să-l transmita prin prisma lui este de fapt
imaginea unei sumbre realități pe care din păcate a trăit -o. Totodată, în spatele meseriei
protagonistului se află nevoia de adevăr, una dintre virtuțile lui Buzura, pe care acesta din urmă a
plasat -o protagonistului, întrucât atât meseria de doctor a scriitorului, cât și cea de ziarist a lui
Dan Toma au la bază nevoia de adevăr, care este prezentă într -un mod evident încă din primele
pagini ale cărții: ,, Să-i spun adevărul! Nici mai mult, nici mai puțin.ˮ40
Foarte sugestivă pentru relația dintre scriitor și protagonistul romanului este
mărturisirea pe care însuși Augustin Buzura o face în postfața Fețele tăcerii – de la comunism la
anticomunism la ediția din anul 2011 a romanului : ,,Pe mine mă obseda adevărul și mă interesau
istoria care nu convenea și profunzimile psihologiilor umane , viața pe linia îngustă ce separă
omul de fiară, dragostea și moartea în vremi de teroare. Candid fiind, mă teroriza ideea de a fi
util, de a striga întrebările celor care nu aveau curajul să o facă, de a arăta chipul real al unei lumi
bântuite d e frică, agresiviatate și ură.ˮ41Aceasta este și atitudinea demonstrată de Dan Toma, care
vrea să descopere prin diverse metode (evocări, conversații cu alte personaje sau chiar cercetări
profesionale proprii) acea epocă în toate aspe ctele sale. Cele două personaje care se spovedesc
protagonistului sunt reprezentate de pensionarul Radu Gheorghe, care fusese activist și de Carol
Măgureanu, care vorbește din perspectiva unui melancolic dotat cu înțelepciune, al cărui sfârșit
nu se află p rea departe. Intenția celor doi este să îl determine pe ziaristul tânăr, chinuit neîncetat
de ratarea în ceea ce privește rigoritatea și nulitatea, să îi admită adevărul propriu și să -l
convingă de faptul că ceea ce ei relatează stă sub semnul realului.
Amprenta pe care și -o pun investigațiile ziaristului asupra colectivității și mai ales
asupra gândirii caracteristice acelei epoci, destinate cunoașterii adevărului, nu este nimic altceva
decât provocarea lui Augustin Buzura, care și de această dată își pune propriile gânduri pe seama
vocii protagonistului. Spre exemplu, necesitatea învingerii fricii, a dubiului, ne voia de a spune
adevărul, idei conform că rora doar fricoșii se plâng în loc să ia atitudine , pe care Dan Toma le
susține, reprezintă în mod clar propriile concepții ale scriitorului, pe care le u rmează și în acest
roman ,, cu eroi supuși violenței și abuzului, pe de -o parte, și pe de alta a celor angajați a impune

40 Augustin Buzura, Fețele tăcerii , Editura Curtea Veche Publishing, 2011, p. 45.
41 Idem, postfața la Fețele tăcerii.

19
prin orice mijloace, programul de înfăptuire al unei istorii de împrumutˮ42. Atât tatăl, cât și fiul
împart sentimentul unei frici a speciei, acestea conducând la îndoială în ceea ce privește bunele
intenții ale oamenilor , fiind de părere că în spatele oricărei bune purtări stă un interes anume, că
nimic nu e gratuit : ,,Frica mea și -a tatii existentă în noi de ani, teamă dură, deformantă.
Întotdeauna m -au inhibat cei care au vorbit frumos cu mine; cu fiecare cuvânt calm, nestrigat,
sau gest prietenesc deveneam prudent: ce vrea de la mine? De ce se poartă frumos cu mine? Cât
mă costă acest zâmbet?ˮ43
Deși meseria de jurnalist a lui Dan Toma implică curiozitate, interes pentru a descoperi
și apoi pentru a transmite și altora infor mațiile la care a ajuns prin diverse cercetări, el nu face
altceva decât să își transforme profesia într -o ustensilă de dezumanizare a celorlalți.
Totodată, rememorarea copilăriei implică o combinație de elemente ficționale și
autobiografice. În acest sens un bun exemplu este scena în care preotului i se ard cărțile pe care
tatăl naratorului, respectiv tatăl lui Buzura, raportându -ne la realitate, făcuse efortul de a le salva
de activiștii comuniști. Dat fiind că scena de față are resorturi în realitate, se poate găsi printre
mărturisirile autorului.
Deci, și la nivelul acestui roman ni se descoperă strânsa legătură ce se stabilește între
om și romancier . Buzura își pune propriul crez, propria concepție de viață pe seama
protagon istului, care reprezintă de fapt masc a prin intermediul căreia reflect ează însuși scriitorul.
Ȋn primele pagini ale romanului următor, Fețele tăcerii , aflăm, ca fapt divers, că
tânărul psihiatru: a părăsit cercetarea definitiv, s -a făcut medic de țară în cel mai îndepărtat cătun și s -a
apucat de pescuit și de crescut albine. Ȋn plus, pentru a nu se plictisi, scria, bineînțeles în glumă, poezii pe
la toate revistele ̸…̸ :
Ȋntr-o zi obișnuită, mă dusei să cumpăr pită
Dar cum coada era mar e, hotărâi să iau ziare.
Și văzui că n -am parale.
Ce bine că -i coada mare! Azi nu voi citi ziare,
Azi sunt scutit de mâncare. Ȋncă -s foarte optimist,
C-am văzut un popă trist conversând cu -n conțopist
Despre petele din soare 44.

42 Constantin Cubleșan, op.cit., p. 60.
43 Augustin Buzura, Fețele tăcerii , Editura Curtea Veche Publishing, 2011, p. 59.
44 Ibidem , p. 51.

20
În Orgolii , roman apărut în anul 1977, se prezintă tot lumea spitalului, iar răspunsul
la întrebarea de ce? îl deț ine Constantin Cubleșan: ,,Prin extensie, lumea spitalului e lumea societății
actuale, în ea regăsindu -se toate metehnele acesteia, de la suferința fizică la cea psihică, de la sentimentul
privațiunii de libertate la sindromul decăderii morale, dinamica ființială oscilând mereu în afrontul dintre
aspirația la onestitate și agresiunea meschinei mediocrități degradante, totul sub semnul unor o rgolii
înălțătoare versus ambițiile de căpătuire, mizând pe dobândirea prin aranjamente a unor poziții pe diverse
trepte într-o banală schemă ierarhică”45. Dacă privim atent la spusele lui Cubleșan, putem afirma că
în acest pasaj nu face altceva decât să pr ezinte esența romanului. Și aici apare în centru un
medic, p rofesorul Cristian, un cercetăt or care s -a consacrat luptei împotriva cancerului. Pe de o
parte excelează în domen iul său, având studii la Paris; dar pe de altă parte viața lui personală, cu
precădere cea de familie, nu e tocmai organizată, motiv pentru care se nasc totul felul de intrigi,
toate îndre ptându -se într -o unică direcție : vânarea locului său în ierarhia instituțională. Acest
roman pune problema moralităț ii, o problema reală de altfel pentru deceniul în care se trăia sau
cel puțin se încerca o supraviețuire a indivizilor.
Buzura își pune personajele din romanul de față să se confeseze continuu ,, în cele mai
diverse ipostaze ale confruntărilor directe sau indirecte, […] în medii aparent banale, însă
particularizate printr -un specific profesional, ce sugerează, de obicei prin conotații de subtilitate,
starea generală a întregii societăți.ˮ46
Astfel, înțelegem că Buzura vrea să surprindă prin intermediul personajelor sale aspecte
ale întregii societăți. Tocmai din această cauză cadrul de desfășurare a romanului este mediul
spitalicesc, ca dovadă a unei societăți suferinde. Este suficient să urm ărim câteva personaje ca să
avem o imagine de ansamblu asupra respectivei epoci.
Acest mediu urmărește atât personalul medical, care trebuie să găsească antidot pentru a -i
vindeca pe bolnavi, astfel încât aceștia să trăiască în adevăratul sens al cuvântului, cât și pe
aceștia din urmă; cu toate acestea însă, Buzura își concentrează atenția asupra personalului
medical, care se află într -o stare bolnăvicioasă, stare care î i stârnește scriitorului un sentiment de
îngrijorare.
Referitor la dimensiunea de romancier a lui Buzura, un lucru foarte interesant de
remarcat este acela că toate personaj ele sale sunt suferinde, boala fiind extinsă la nivelul întregii
societăți , imaginea reprezentativă în acest sens fiind cea a clinicii.

45 Constantin Cubleșan, op.cit ., p. 65.
46 Ibidem , p. 65.

21
Romanul intitulat Orgolii are ca temă investigarea realității, a relațiilor dintre oameni,
concentrându -și atenția asupra ideii de moralitate a societății din acea epocă.
Astfel, și Orgolii se alătură romanelor în care relația dintre om și scriitor este evidentă.
Și de această dată Buzura își propune să studieze cu o deosebită atenție problemele cu care se
confrunta societatea acelori ani de cumpănă, ce însemna m oralitatea la vremea respecti vă etc. De
asemenea, nu renunță nici la prezentarea mediului spitalicesc, care pentru el este cea mai
reprezentativă imagine pentru întreaga societate deoarece asemenea personalului din spital , care
este bolnăvicios , este și societatea .
Următ orul roman, Vocile nopții , apărut în 1980, accentuează întunericul din sufletul
indivizilor din societatea acelor ani, Buzu ra prin intermediul eroilor săi demonstrându -și propria
inadaptibilitate în acea lume a înstrăin ării obsedantul ui deceniu. În acest roman se urmărește un
subiect care aparține sferei comunului, având o doză mare de dramatism, personajele sunt vii,
situațiile în care acționează nu sunt excepționale, ba dimpotrivă, avem de -a face cu unele ce țin
de viața cotidiană. ,, Totul este însă un soi de truc parabolic, pe care romancierul îl aruncă practic
în față, pentru a putea vorbi, sub acoperire, în cheia particularului, despre condiția opresivă a
umanității unui întreg uni vers domina t constrictiv, în care individul este obligat să se comporte,
disciplinat, în limitele condiției programate a obștii, confundându -se, fără ieșire, cu aceasta.ˮ47
În centrul Vocilor nopții stă Ștefan Pintea, reprezentând tipologia tânărului independent,
un inadaptat al societății sau, așa cum susține Paul Cernat, un ˮdezadaptatˮ. Intră mereu în
conflict cu cei din jurul lui , din cauza unei relații il egale cu Lena, are o atitudine recalcitrantă
privitor la muncă și la viață, are relații bune cu părinții să i cărora inundațiile le distrug casa,
acesta ajutându -i prin ridicarea unei alte clădiri, în locu l celei vechi. Referitor la form ația lui
intelectuală, începe studii universitare, însă le aband onează, argumentând că îl domină
sentimentul de a lua totul de la capăt, toate acestea în favoarea munc ii la uzină.
Însuși titlul r omanului trimite la lumea care ,, trăiește orbecăind într -un întuneric
existențial, dictat și menținut de sistemul social lipsit de vreun orizont luminos, în care oamenii
se mișcă oarecum ireal, abrutizați și depers onalizați […] în care totul pare difuz și grotesc,
nebulos, singura trăire adevărată fiind teama, frica de a nu greși față de instituția puterii .ˮ48
Protagonistul ajunge să se întrebe cine e el de fapt, comparându -se cu un număr dintr -o cifră

47 Ibidem, p. 69.
48 Ibidem , p. 71.

22
mare, astfel atribuind propriei persoane o valoare nesemnificativă, conștientizând micimea lui ca
om.
Ceea ce propune Buzura drept intrigă este încurajarea glasurilor care se exprimă într -un
mod pe atât de liber pe cât le permite universul ficțional con turat în legătură cu condiția omului;
contextul este cel al unor drame manifestate la nivel particular, fiecare demonstrându -și propriile
apăsări și încercând să pară vii, deși era greu, dat fiind că vorbim despre perioada regimului
socialist.
Deci, și de data aceasta se observă că unul din resorturile acestei scrieri e reprezentat
chiar de ceea ce constituie experiența de viață a autorul ui, evenimentele mai puțin fericite din
vremea în care a fost nevoit să trăiască . Romancierul pune pe seama personajelor sale propriile
neliniști, propriile senzații, propriile trăiri. Totodată, cu acea lume pictată doar în negru, fără
nicio nuanță vie, s -a confruntat însuși Buzura , care a reprezentat la rândul său figura
inadaptatului , ștafetă pe care a predat -o de această dată lui Ștefan Pintea.
Refugii, apărut în 1984, este un roman în care domnește o stare apăsătoare, ba mai mult
decât atât, scrierea de față stă sub semnul sumbrului, al terifiantului.
Așa cum ne -a obișnuit Buzura, cadrul cu care începe și se termină este reprezentat de un
ospiciu, iar o parte consistentă a acestuia se constituie din amintirile uneia dintre pacientele
internate, amintiri referitoare la viața dusă de aceasta îna inte de moment ul internării.
Dacă până aici lucrurile sunt ambigue, la fel este și atitudinea pe care o adoptă
psihiatrul, dar și situația pacientei care, suferind un accident, ajunge într -un spital psihiatric,
nicidecum într -un spital de urgențe.
În acest roman se prezintă o lume constituită din personaje care nu sunt în deplinătatea
facultăților mintale, care nu judecă lucrurile cu luciditate , aceasta fiind tipică pentru imaginea lui
Buzura asupra universului. Chiar în centrul cărții stă un astfel de personaj, Ioana, din ale cărei
povestiri rezultă acest roman. Ca o aluzie la aspectele reale ale vieții sunt puse în joc personaje
cu probleme psihice accentuate până la dimensiunea caricaturalului.
Buzura pune în structura protagonistei cultul fundamentalelor principii, pe care de -a
lungul romanului le evocă. Ioana are conștiința eticului, care reiese numeroase le meditații și
discuții .
Descrieril e mediului ospiciului țin de estetica urâtului și sunt de -a dreptul tu lburătoare:
,,- Și eu zac printre moartele astea, zise Tatiana așezându -i-se pe pat și cuprinzând -o de umeri.

23
Trebuie să te obișnuiești și tu cu ideea…Nu -s periculoase. Doar sonate și cretine… Și cam jegoase
[…]. Curtea e plină de smintiți și șontorogi…incapabili să lege două vorbe suportabile…Căci
dragoste bănuiesc că n -au știut face niciodată! […] Cum să suporți? Te rogi, bei, te curvești sau
cauți blocul cel mai înalt. Eu n -am curajul să mor, dar n ici să trăiesc!ˮ49
Ceea ce face Augustin Buzura este să dea de înțeles că acest mediu ostil (nimic nu e
curat, dezinteresat, sincer) este peste tot, exercitând chiar o influență asupra relațiilor dintre
oameni.
Sub semnul Refugiilor romancierul clădește un roman de dragoste , care, de fapt
reprezintă ,,analiza (perfidă? ) a unei lumi ce și -a impus statututul de sistem concentraționar, din care
individul caută a se salva prin subterfugiul unor…refugii […] Așa încât Refugii se dovedește a fi , poate, cel
mai sumbru dintre romanele lui Augustin Buzura, în care sentimentul iubirii apare ca un fetiș al societății
înțeleasă ca ospiciu, mai degrabă soljenițian decât cehovian, dacă e să -l plasăm pe linia de universalitate a
dezbate rilor privitoare la condiția omului contemporan în cadrul unor societăți concentraționare.ˮ50
Drumul cenușii este al șaselea roman al lui Augustin Buzura, apăru t în 1988, iar
alcătuirea sa însumează toate celelalte romane care l -au precedat . A fost considerată ,, încă o
schiță, în ridicol, a portretului autorului , făcând pereche bufonă cu introspecția neputinței de a
scrieˮ51, aceasta fiind c hiar tema dominantă .
Caracteristică pentru crezul lui Buzura în ceea ce privește pretenția literaturii acelor ani
de a înlocui istoria este creația lui Eustațiu Găină, având pseudonimul de Eustațiu G. Călinescu,
creație menită să educe poporul: ,, Spune Traian: – Decebale, Decebale!/ Nu îmi sta tu mie -n
cale!/ De nu te supui pe loc,/ Am să dau Daciei foc! Iar marele rege Decebal răspunde cu
deminitate: – Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul/ Și mai bine mor eroic decât să dau Romei
banul!ˮ52
Protagonistul romanului, Adrian Coman , este ziarist și, plictisit să mai scrie articole la
cerere despre sumbrele realități , trece la o misiune detectivistă, încercând să descopere ce s -a
întâmplat cu David Helgomar, un inginer dispărut în mod subit în urma unui prote st al
muncitorilor de la o mină situată în Maramureș, la care luase parte și el, disparițiile de acest fel

49 Augustin Buzura, Refugii, Editura Rao, 2014, p. 26.
50 Constantin Cubleșan, op.cit ., p. 81.
51 Sorina Sorescu, Romanele lui Augustin Buzura – O lectură metacritică , Editura Aius Printed, Craiova, 2014, p.
108.
52 Augustin Buzura, Drumul cenușii , Editura Cartea Românească, 1988, p. 286.

24
petrecându -se des în acea epocă. Asemenea l ui Dan Toma, și Adrian Coman urmărește să afle tot
adevărul, cei doi prot agoniști având aceeași profesie.
Romanul de față are un caracter confesiv; Buzura nu face decât să își prezinte propria
concepție despre scris și, to todată, despre sine ca scriitor ,,într-o atare lume obtuză, devenind el
însuși o conștiință a lumii.ˮ53 Astfel, în spatele acestei creații artistice se află chiar crezul lui
Buzura omul care îi dă romanului său un aspect de mărturie. Autorul vede în scris o metodă de
supraviețuire, un antidot al unei posibile sinucideri și tocmai din această cauză, de -a lungul
timpului criticii considerau Drumul cenușii un ,,exercițiu de supraviețuire ”54.
Astfel, mai mult decât în romanele anterior aduse în discuție, relația dintre om și
romancier ține de domeniul evidenței, fie că ne referim la protagonistul care este în căutarea
adevărului prin natura profesiei de ziarist, fie că ne raportăm la faptul că Buzura își mărturisește
propriile concepții despre scris și despre dimensiunea sa de scriitor, alegând astfel să facă din
roman ul său o confesiune , nicidecum o ficțiune.
Recviem pentru nebuni și bestii , apărut în 1999, este primul roman postdecembrist al lui
Augustin Buzura, de altfel romanul cu cea mai mare importanță în ceea ce privește trecerea de la
regimul comunist la cel postcomunist, surprinzând cele mai semnificative aspec te ale celor două
regimuri.
Din nou avem de -a face cu un protagonist de profesie ziarist, al treilea din romanele lui
Buzura. Profesia este aleasă de autor întrucât îi îngăduie într -un mod credibil parcurgerea în
diverse me dii ale societății , și totodată oferă justificare pentru afirmațiile cu privire la moralitatea
și defectele mediului politic.
Matei Popa are o continuă preocupare în viață, aceea de a se defini pe sine, de a -și găsi
propria identitate. Acesta mărturisește că este încercat de un sentiment de nostalgie uneori, iar
alteori de o neliniște accentuată, dat fiind că propria ființă îi e ste necunoscută . Sentimentele
aduse în discuție de pro tagonist sunt sugestive pentru întreaga societate a anilor în care e nevoit
să trăiască. Buzura oferă prin personajul său o imagine de ansamblu pentru întreaga epocă.
Destinul societății accentuează în tr-un mod dramatic capacitatea noastră, a oamenilor, de a ne
face iluzii, o capacitate de altfel ce rută în astfel de epoci în alb și negru. Astfel, Matei Popa este
plasat în centrul romanului de scriitor pentru a înfățișa soarta pe care o are un supraviețu itor al

53 Constantin Cubleșan, op.cit ., p. 86.
54 Ibidem , p. 82.

25
acelor ani de cotitură, care acum pentru noi este istorie, fiind nevoit să suporte și vremurile
societății actuale , lucru pe care îl și duce la îndeplinire, însă nu fără o anumită tensiune.
Buzura nu renunță nici aici la adevăr, care este prezentat ca fiind deranjant chiar și
după încheierea Revoluției.
Și de această dată confesiunile protagonistului stârnesc o mulțime de stări sufletești,
ceea ce este de altfel semnificat iv pentru Augustin Buzura care ,, este un b un constructor de
tensiuni lăuntrice, de investigații în adâncul subconștientului eroilor săi, dar mai cu seamă
disecând mecanismele ce implică, la vedere, atitudinile tranșante ale acestora .ˮ55 Aici se poate
observa cu ușurință relația care se stabilește între om și romancier , deoarece psihanaliza îi este
caracteristică formației lui Buzura de medic psihiatru. Mai întâi a fost studiată tocmai prin
prisma psihiatrului, însă ulter ior, descoperindu -și pasiunea pentru literatură, întrebuințează
psihanaliza și în scrierile sale. S -ar putea spune că cele două pasiuni nu se anulează reciproc, ci
sunt complementare.
Raport asupra singurătății , ultimul roman al lui Augustin Buzura, a apărut î n 2009 și
este considerat ,, o carte întru totul revelatoare pentru fața de azi a marelui scriitor Augustin
Buzura .ˮ56
La fel cum se întâmplă și în restul romanelor sale, personajele, prin trăirile lor, oferă o
imagine de ansamblu a întregii lumi din care ele fac parte.
Eroul romanului își pune întrebări cu privire la semnificația vieții și a morții, însă ce
este cu adevărat interesant este că viața o plasează într -un timp trecut, iar moartea în prezent.
Drumul dintre cele două coordonate este reprezentat de dragoste. Toate acestea fiind datorate
faptului că romanul plasează iubirea mai presus de orice, este despre dragoste în orice
circumstanță.
Cassia n Robert este de profesie medic și, simțindu -se apropiat de înt âlnirea cu moartea ,
se retrage undeva în munți, unde să nu fie înconjurat de oameni, nici măcar de turiști. Astfel,
fiind singur decide să scrie tot ce a trăit în această viață, să rememoreze experiențele care stau
sub semnul erosului, experiențe ale căror trăsături fundamentale sunt reprezentate de dramatism
și de dificultate.

55 Constantin Cubleșan, op.cit., p. 90.
56 Ibidem, p. 94.

26
Protagonistul mărturisește că se află la o vârstă la care nu își mai poate găsi locul, nimic
nu-i mai satisface dorințele, prietenii i -au dispărut, printre tineri nu se poate integra, deși există
momente în care se simte la fel ca ei. În mai puține cuvi nte, el ajunge să se considere ,, căzut între
lumiˮ57, tocmai de aceea se retrage în munte. Scrisul reprezintă de fapt o purificare a propriului
sine, prin propriile consemnă ri face o incursiune în străfundurile ființei sale, întrucât deși nu se
poate întâlni cu nimeni , locul în care se află e favorabil pentru întâlnirea cu propria persoană.
Raport asupra singurătății prezintă pe o tonalitate marcată de tragism inutili tatea trăită
de personaje, reprezentând ,,cu toții fațete, ipostaze ale trăirilor vitale ale doctorului, în
biografiile lor acesta se regăsește contemplându -și viața ca într -o oglindă poliedrică.ˮ58 Ne sunt
prezentate poveștile de dragoste ale unor c upluri, povești marcate de disperare, cadrul fiind
societatea aflată sub semnul grotescului pe fondul unor evenimente precum războiul, vizita de
lucru pe care Ceaușescu o face, aceasta impunându -i doctorului o măsurare a atașamentului său
politic și revolu ția. Cu toate acestea, ideea transmisă de Buzura prin intermediului acestui roman
este aceea că trăirile sunt măsurate pr in însuși sentimentul dragostei; acesta îndeamnă la
asumarea vieții în adevăratul său sens, sau a morții, care se află de partea cealal tă a baricadei.
Ceea ce este de remarcat în acest roman privitor la relația dintre om și romancier este
faptul că, asemeni lui Buzura, și Cassian Robert profesează ca medic, dar ulterior se dedică
scrisului în care își găsește alinarea și pe care îl vede ca pe o modalitate de cunoaștere a sinelui.
,,La urma urmei, suntem cărțile noastre, faptel e noastre, și dacă nenorocirile care ne încearcă
mereu ne ajută să înțelegem profunzimile psihicului uman, înălțările și abisurile lui, înseamnă că
nu ne -am ales degeaba meseria, că suferința ne -a fost dată pentru a cunoaște și a ne cunoaște mai
bine.”59
Așadar, din această trecere în revistă ale romanelor buzuriene, observăm că ele au un
puternic resort autobiografic .

57 Ibidem .
58 Ibidem , p. 97.
59 Augustin Buzura, Canonul periferiei , Editura Limes, 2012, p. 182.

27
Capitolul 2. Romanele
2.1. Absenții
Romanul d e debut al lui Augustin Buzura apare în anul 1970 și este caracterizat prin
noutate la nivelul expresiei și al atitudinii, ceea ce îi asigură imediat un loc în seria celor mai
importanți romancieri de origine română de după cel de -al Doilea Război Mondial. El aduce în
literatură un tip de discurs narativ nou, al cărui punct de forță îl reprezintă confesiunile
introspective, psihanaliza realizată într -un mod obsedant de către personajul central al romanului,
Mihai Bogdan, raportându -se permanent la realitatea asupritoare în cadrul căreia își duce
existența. Absenț ii este, în fapt, un roman de tip existențialist. Doctorul Mihai Bogdan, fiind un
personaj lucid, analizează adânc mecanismele sistemului social, în cadrul căruia se află, dar mai
important decât atât este faptul că are și conștiința pro priei condiții exis tențiale: Știu, există o lume
în mine, neclară, liberă, cu parametri dificili… Există o lume în afara mea, cea de care mă izbesc mereu,
pe care mă străduiesc să o înțeleg, să mă integrez în ea, pe care o iubesc și o disprețuiesc cu o putere
neobișnuită, pe care aș v rea să o îndrept, pe care o refuz și mă refuză. Mai am una în mine: ea ține de
viitor, de povestea mea cea mai frumoasă tocmai pentru că îmi aparține în exclusivitate, pentru că mi -am
construit -o singur și ea nu se va materializa niciodată, deci nu mă va d ecepționa…Mai am, în sfârșit, și
ultima lume, de rezervă, în afara legilor cunoscute…Dar ea depinde de o minune, de un
miracol…Tragedia constă numai în faptul că n -am curajul să renunț la nici una, dar nici măcar tăria de a
mă gândi că ar trebui să renunț.60 Personajul își judecă șansele de supraviețuire. El nu se poate
integra în s ocietatea pe care o plasează ,,în afara lui” din cauza faptului că aceasta nu corespunde
orizontului lui de așteptare. Acest fapt îl determină să -și proiecteze o lume interioară c are să
corespundă așteptărilor lui, însă personajul nu are convingerea că aceasta se va putea materializa
vreodată, iar acest fapt îi aduce confirmarea că nu o să fie dezamăgit. De fapt, Mihai Bogdan, nu
putem spune că trăiește, el există în această lume e xterioară sumbră, însă din punctu l de vedere al
trăirilor sale interioare, el este absent în propria sa viață; nu se poate adapta societății în care
trăiește, cauză care -l determină să -și proiecteze lumi mai bune, care i -ar permite să simtă cu
adevărat că trăiește. Dovada faptului că realitatea exterioară în care este ancorat nu -i satisface
nevoile, ba chiar îi induce sentimente de repulsie stă chiar în c uvintele rostite de medic: ,, Azi, în

60 Augustin Buzura, Absenții , Editura Litera Internațional, 2008, p. 76 .

28
institut, de exemplu, când se schimbă prieteniile asemeni cămășilor , când micul interes domină
totul, era firesc să părem ciudați, să indispunem. ’’61
La nivelul acestui roman putem remarca tehnica psihodramei, prin intermediul căreia se
dorește regăsirea trăirilor și sentimentelor autentice. Elementul definito riu pentru tehnica în
discuție este înlănțuirea alter -ego-urilor teatrale: clovnul în roz din propriile vise, cerșetorul de
afară, care era angajat într -o pantomimă lipsită de sens, bătrânul din vecini, care își recită ratarea
într-un mod spectaculos, iar în cele din urmă propriul eu, surprins doar din afară, fiind golit de
orice conținut psihic, iar în cadrul romanului fiind reprezentat prin marca gramaticală a celei de -a
III-a persoană.
Alături de psihodramă vine și somnu l, factorul care îi declanșează personajului viziuni
ale propriei ieșiri în afara dimensiunii temporale. Interesant este faptul că ambele sunt
caracterizate de reversibilitate și figurează asemeni relației otravă – leac.
Ȋn cadrul Absenților , Augustin Buzura realizează o dezbatere, tema fiind aceea a
dramei omului la nivel individual, dezbatere în care să rezoneze realitatea generală, caracterizată
de dramatism, realitate a unei societăți în care Mihai Bogdan joacă rolul inadaptatului, întrucât
aceasta pe lâng ă faptul că nu corespunde orizontului de așteptare, îi oferă doar condiția de o m
supus regimului totalitar: scaunul are patru picioare dar, cu toate că are cu două mai mult decât mine,
tot nu poate umbla, ceea ce înseamnă că mersul nu depinde de numărul picioarelor. Eu am, în schimb,
două picioare, umblu, dar sunt scaun, șade cine vrea pe mine, mă mută de ici -colo și chiar dacă am păreri
proprii despre cel care șade pe mine, tot n -are importanță, tot eu sunt scaun […] e mult mai bine să ai
patru picioare decât două […] cine a învățat să trăiască în patru picioare nu concepe că se poate trăi și în
două picioare […] cine are patru picioare n -are probleme.62 Mai mult decât atât, acest pasaj relevă
dramatismul condiției umane din acea perioadă, comparația per sonajului Mihai Bogdan cu
scaunul ne trimite cu gândul la imaginea omului îngenuncheat în fața sistemului totalitar. Deși
fizic este prezent, personajul se simte absent în propria viață din cauza faptului că nu e liber în
nicio privință, el este doar pionu l regimului, pion pe care acesta -l mută după bunul plac,
indiferent dacă personajului îi place sau nu. Concluzia pe care ne -o oferă Buzura prin voc ea
personajului este că: ,, Ești însă singur pe baricadă. Ridicol de singur. Toți și -au dat seama că nu e

61 Ibidem .
62 Ibidem , p. 272 -273

29
bine și, mai ales, nu e practic să mergi împotriva curentului…Nu se uită nimic, nu neglija
amănuntul ăsta, aparent neînsemnat. Nu e bine să fii absent…’’.63
Aceasta este maniera în care autorul enunță adevărul cu privire la relația om – societate,
adevăr pe care nu mulți îndrăzneau să -l spună în acea perioadă a obsedantului deceniu . Totodată,
este și maniera prin care autorul demonstrează propriile sentimente protestatare, de nemulțumire,
de revoltă, deoarece precum Mihai Bogdan a fost și el prizon ier al comunismului. Astfel,
protagonistul este chiar alter -ego-ul autorului, acesta din urmă plasându -și propriile idei și
sentimente asupra personajului său.
Romanul ne prezintă universul spitalicesc, personajul central, Mihai Bogdan, fiin d
medic într -un institut de cercetare, care se situează în preajma unei clinici de psihiatrie. Astfel,
Buzura prezintă prin intermediul mediului spitalicesc situația întregii societăți: așa cum institutul
este caracterizat prin boală, societatea este varia nta extinsă, fiind tot una bolnăvicioasă. Dacă la
nivelul societății avem de -a face cu o libertate a individului redusă, aproape inexistentă am putea
spune, la institut situația este similară din cauza șefilor dictatoriali care nu îi permit personajului
să se manifeste la nivel individual, singura permisiune fiind aceea de a fi supus. Unul dintre
exemplele ce pot fi amintite aici este reprezentat de faptul că Mihai Bogdan elaborează o lucrare
științifică referitoare la avantajele unor noi soluții de tratame nt, lucrare în spatele căreia se află
multă muncă, un studiu amplu. Cu toate acestea însă, el nu ajunge să o prezinte, întrucât
profesorul Poenaru o preia, urmând să o susțină la un congres de specialitate. Ȋn plus, are
cinismul de a și -o însuși, făcând ac est lucru sub nume propriu, producând chiar și schimbări
asupra ei, lucru pe care îl aflăm prin i ntermediul lui Mihai Bogdan: ,, în proxima sesiune
științifică, Poenaru prezentă lucrarea mea, dar dublase numărul cazurilor și îi adăugase o
bibliografie imens ă […]. Propunerile privind modificarea terapiei atrăseseră atenția invitaților
străini. Niște nemți îi oferiseră în grabă laboratoarele pentru un schi mb de experiență. ’’64 Deci,
putem observa că la acea vreme doar pentru faptul că erai inferior, șefii te ma nevrau după bunul
lor plac, obținând chiar foloase de pe urma muncii tale, ceea ce e trist pentru personajul nostru.
Ȋncă din prima pagină a romanului avem acces la sentimentele tânărului medic:
,,Camera mă umilea prin dimensiunile ei, încât păream un modest preparat supus unui microscop
imens, iar conștiința dimensiunii mele micronice îmi impunea un singur mod de reacție: să stau

63 Ibidem , p. 36 .
64 Ibidem , p. 114.

30
nemișcat, să văd ce mi se mai poate întâmpla. ”65 După cum putem observ a, principalul sentiment
al protagonistului este acela de umilire, el este conștient de micimea sa și de faptul că este , , ținut
de mâini și de picioare” de superiorii lui, astfel încât constatând acest fapt, decide să nu se mai
implice în niciun fel, luân d o postură pasivă pentru că oricum soarta îi va fi decisă de alții și nu
de el. Acest sentiment se va amplifica și va duce la ceea ce numim depersonalizarea
personajului, concluzie la care chi ar el ajunge: Am fost cu și fără voia mea depersonalizat, încât în
momentul de față e suficient ca profesorul să se uite mai nu știu cum la mine, să -mi accentueze o frază
mai altfel sau cel puțin să mi se pară mie numai, ca toată ziua să mă întreb de ce a făcut -o, cu ce scop?
Sunt fără să vreau un fel de rob al său. N -am izbutit să -mi câștig experiența prin muncă. Toate lucrările
reușite, toate micile mele descoperiri le -a semnat și el, deci cum pot dovedi că de fapt eu sunt autorul?
Trebuie să fiu corect ca să mă apere de alții […] Dar înainte de toate trebuie să fiu corect și datorită
laboratorului ce -l am la dispoziție și care, așa cum e, îmi dă posibilitatea să cercetez – de altceva nefiind
bun- să cercetez în paralel, fără știrea lui, în speranța că voi găsi minunea ce -mi va asigura imunitatea…66
Observăm că Mihai B ogdan își dă seama că în momentul de față nu mai este o persoană în
adevăratul sens al cuvântului, ci el devine fără a fi întrebat robul profesorului său. Deși atitudinea
cinică a lui Poenaru îl deranjează, se conformează fără a -și spune nemulțmirile pentr u că știe că
profesorul îl poate apăra, dar totodată, el vede în institut singura șansă de a deveni independent
pentru că singura meserie care i se potrivește este aceea de medic. Tot de aici reiese foarte bine
faptul că acțiunile personajelor sunt în stri ctă legătură, deci societatea obsedantului deceniu
poate fi considerată una ghidată de interesele oamenilor.
Un alt sentiment dominant în ceea ce îl privește pe protagonist este acela de lașitate.
Eroul se învinovățește de nenumărate ori pe p arcursul romanului că este laș. Ȋnsă de această
lașitate nu este vinovat personajul, ci împrejurările care nu -i dau de ales.
Tocmai din cauza faptului că dictatura nu-i permite lui Mihai Bogdan ,,să spună ce îl
doare” , Buzura folosește o teh nică ingenioasă: el plasează gândurile eroului asupra profesorului
bătrân care locuiește chiar în camera alăturată, astfel încât protagonistul poate auzi foarte clar
discuțiile bătrânului cu soția sa. Gândurile pe care profesorul bătrân i le împărtășește s oției sub
forma unor discursuri coincid c u cele ale protagonistului: Ȋl știu. Ȋmi ascultă convorbirile telefonice.
Sub pat – magnetofoane. Ȋn baie, în WC, la slujbă, nu mai pot! izbucni el. Pe stradă, în restaurant, oriunde,
pas cu pas în urma mea. Acum îi știu, mi -au furat gândurile. Mi -au furat gândurile, mi -e frică să scot un

65 Ibidem , p. 33.
66 Ibidem, pp. 36 -37.

31
cuvânt. Și nici măcar nu se mai ascund […]. Știu tot ce vorbesc…Dar cu cine să vorbesc? Cine nu -i de-al
lor? […]. Nicăieri nu ești în siguranță. Nu există un singur loc unde să mă as cund. Un singur loc curat,
unde să stai în liniște, unde să poți gândi. Totul e murdar.67 Asemeni lui Mihai Bogdan, și bătrânul
este obsedat de faptul că întotdeauna cineva din umbră îi urmărește toate mișcă rile, ba mai mult
decât atât, nici măcar gândurile nu mai sunt individuale. El își exteriorizează toate nemulțumirile
și devine chiar alter -ego-ul lui Mihai Bogdan. Prin intermediul profesorului, cititorii au acces
indirect la gândurile lui Mihai Bogdan, în mod direct nefiind posibil din cauza dicta turii. Se
poate observa astfel modul în care Buzura manevrează aceste alter -ego-uri, ajungând să se
stabilească o relație de înșir uire și de dependență între ele : Mihai Bogdan reprezintă alter -ego-ul
lui Augustin Buzura, iar bătrânul profesor reprezintă alter -ego-ul lui Mihai Bogdan. Ȋn acest fel
avem acces la gândurile tuturor, iar acest tablou complet de gânduri, sentimente, nemulțumiri
conduc la o mai bună înțelegere a romanului.
O altă caracteristică a romanului este reprezentată de faptul că perso najul se întreabă în
mod obsedant asupra condiției umane, ce suntem noi, oamenii, de fapt, astfel încât romanul în
întregimea sa constituie de fapt o parabolă. Răspunsurile la această întrebare le află, după spu sele
lui Constantin Cubleșan ,, într-un soi de pseudo rechizitoriu la adresa sistemului existențial impus
ideologic.’’68 Ȋn acest fel B uzura își demonstrează curajul, prin faptul că prezintă adevărul epocii
oricât d e dur ar fi, tocmai acest lucru conferind dramatism scrierii.
Autoanaliz a și moarte a psihică sunt două teme importante în jurul cărora se învârte
romanul buzurian . Personajul central era predispus autoanalizei când se afla singur în camera sa
de care nu es te deloc încântat : ,,camera asta păduchioasă’’69, autoanaliză care îl ajut ă să înțeleagă
că nu are scăpare. Moartea psihică îl caracterizează cel mai bine pe Mihai Bogdan, deoarece
acesta doar există, nu trăiește în adevăratul sens al cuvântului, viața fii ndu-i controlată din to ate
punctele de vedere, el reprezentând doar o mari onetă pe care ceilalți o manevrează după bunul
plac și în funcție de propriile interese. El are o existență plină de automatisme în care nu se
petrece nimic nou, o existență monotonă, anostă, care va culmina cu ratarea, eșecul personajului.
De altfel, în Absenții totul este apăsător, dramatic, începând de la atmosfera orașului în
care ploaia nu pare a se sfârși și culminând cu trăirile personajelor. Parcă și natura ar vrea să -și
arate nemulțumirile privitoare la regimul comunism, întregul roman fiind colorat doar în negru.

67 Ibidem , p. 317.
68 Constantin Cubleșan, Augustin Buzura – Prozatorul sondărilor abisale , Editura Școala Ardeleană, 2018, p.53
69 Augustin Buzura, op. cit ., p. 34

32
Aceasta pentru că Buzura are o obsesie pentru a spune adevărul indiferent de consecințele pe
care acest lucru le implică, astfel dovedindu -și curajul, lucru pe care nu mulți au îndrăznit să -l
facă în acele vremuri de dictatură.

2.2. Fețele tăcerii
Fețele tăcerii , publicat în 1974, este al doilea roman al lui Augustin Buzura pe care Mircea
Iorgulescu îl cataloghează drept ,, cel mai radical politic dintre toate romanele lui Augustin
Buzura’’70.
Începând cu acest roman, proza lui Buzura capătă un aspect din ce în ce mai politic și din
ce în ce mai ,, periculos pentru regimul comunist, arătând erorile cooperativizării forțate și
dramele de conștiință provocate de ea. ”71
Romanu l se deschide cu imperativu l ,,Să -i spun adevărul! ’’72, fiind sugerată încă de la
început obsesia pentru cunoașterea adevărului a protago nistului Dan Toma, acesta fiind, de fapt,
alter-ego-ul scriitorului.
Se poate observa faptul că romanul Fețele tăcerii are un important resort aut obiografic și datorită
faptului că , prin vocea naratorului subiectiv, Augustin Buz ura spune povestea psihiatrului :
Omul a părăsit cercetarea definitiv, s -a făcut medic de țară în cel mai îndepărtat
cătun și s -a apucat de pescuit și de crescut albine. În p lus, pentru a nu se plictisi,
scria, bineînțeles în glumă, poezii pe la toate revistele :
Într-o zi obișnuită, mă dusei să cumpăr pită
Dar cum coada era mare, hotărâi să iau ziare.
Și văzui că n -am parale.
Ce bine că -i coada mare! Azi nu voi citi ziare,
Azi sunt scutit de mâncare. Însă -s foarte optimist,
C-am văzut un popă trist conversând cu -n conțopist
Despre petele din soare.73
Faptul că este utilizat substantivul comun ,,omul ’’ sugerează o experiență generică.

70 Constantin Cubleșan, op.cit. , p. 55.
71 Ion Simuț, Augustin Buzura – monografie , Editura Aula, 2001, p. 10.
72 Augustin Buzura, Fețele tăcerii , Editura Curtea Veche Publishing, București, 2011, p. 45.

73 Ibidem , p. 51 .

33
Totodată, este foarte importan t de precizat faptul că reamintirea vulnerabilei sale copilării
combină autobiograficul cu ficțiunea, o scenă suges tivă fiind reprezentată de momentul în care
preotului satului îi sunt arse cărțile pe care tatăl narator ului a încercat să le salveze din ,,mâinile’’
activiștilor comuniști. Această scenă are loc nu numai în roman, ci și în realitate, tatăl lui Buzura
însuși făcând același lucru. Naratorul din Fețele tăcerii își amintește aici imaginea tatălui care se
roagă să moară, deoarece în acest fel fiul său va învăța să se apere.
Se poate ob serva că cei doi au în comun ,, o frică transindividuală, o frică a condiției
istorice și o frică a speciei’’74. Această frică este demonstrată de ei prin faptul că nu cred niciun
moment că oamenii din jurul lor pot avea intenții bune: ,, Frica mea și -a tatii, existentă în noi de
ani, teamă dură, deformantă. Întotdeauna m -au inhibat cei care au vorbit frumos cu mine; cu
fiecare cuvânt calm, nestrigat, sau gest prietenesc deveneam prudent: ce vrea de la mine? De ce
se poartă frumos cu mine? Cât mă costă acest zâmbet? 75’’ Tatăl și fiul sunt dominați de această
frică deoarece contextul istoric este de așa natură. Într -o astfel de epocă istorică este greu să crezi
în bunele intenții ale oamenilor, tocmai de aceea apa r atâtea întrebări în mintea personajului și
chiar și un gest bineintenționat poate fi interpretat negativ și se poate crede că în spatele acestuia
se ascund intenții rele.
În relația tată -fiu, deși fiul nu -și înțelege tatăl, nici nu se revoltă împotriva lui, singura
formă de revoltă fiind cea împotriva istoriei și a n edreptăților cu care aceasta ,, vine la pachet’’.
Pentru Dan Toma, tatăl nu reprezintă o autoritate.
Fețele tăcerii este un roman cu tematică socială, ilustrând o dramă colectivă. Romanul se
caracterizează prin dinamism, prin senzaționalism în anumite puncte, prin vioiciunea la nivelul
epicului, dar și prin conflictele antitetice cu încărcătură politică și morală.
Structurat pe trei voci, romanul conferă din amism relatării. Cea dintâi voce îi aparține
ziaristului Dan Toma, care reprezintă conștiința scriitorului în constituire. Ceea ce realizează el
este o investigație pentru a afla adevărul cu privire la cooperativizarea forțată a agriculturii,
proces care a avut loc în anii ’50. Ce a de-a doua voce îi aparține lui Gheorghe Radu, socrul
ziaristului, care , în cal itatea sa de activist de partid, este trimis în satul Arini, unde țăranii nu erau
supuși la cooperativizare, ba mai mult de atât chiar, se manifestau î n mod violent și răzbunător,
un motiv fi ind acela că în zonă se afla ,, banditul Sterian’’ care era conducătorul unui clan de

74 Sorina Sorescu, Romanele lui Augustin Buzura – O lectură metacritică , Editura Aius Printed, Craiova, 2014, p. 81.
75 Augustin Buzura , op.cit ., p. 114.

34
partizani înarmați, foști legionari, ceea ce făcea ca lucrurile să fie mai complicate. Cea din urmă
voce, respectiv a treia, îi apa rține lui Carol Măgureanu, cel care supraviețuiește acestui conflict.
Este fiu de chiabur, care amână înscrierea în gospodăria agricolă colectivă, și mai mult decât atât,
este suspectat că ar comunica cu Sterian și clanul său.
Dan Toma este cel care colect ează confesiunile lui Gheorghe Radu și pe cele ale lui Carol
Măgureanu, însă acestea în loc să -l ajute pe protagonist să identifice unicul adevăr, mai mult îl
pun în dificultate: ,,în orice moment, oriunde, când se confruntă acești indivizi, poți fi sigur că se
izbesc adevărurile laolaltă, dar sar scântei, și fiecare, pe lângă numele și prenumele său, își poate
pune, fără grijă, o liniuță urmată de cuvântul ,, adevăr’’ : Gheorghe Radu – adevăr, Vasile Lupan
– adevăr, Carol Măgureanu – adevăr, și așa de 3 mi liarde de ori. Ad evărul e dincolo de noi,
există ’’.76
Dan Toma este obsedat de adevăr și urmărește ca prin reconstituiri, prin discuțiile sale cu
diverse personaje, prin documentare personală să ajungă la un adevăr unic asupra epocii. Cu
toate acestea însă, în ciuda așteptărilor sale, Dan Toma va descoperi că fiecare personaj cu care
discută are propriul adevăr, deci nu există un adevăr unic pe care să -l confirme toate personaje le,
dimpotrivă, adevărul este relativ. Pe lângă acest relativism, în urma anchetei sale, ziaristul
descoperă și sentimentele de ură din spatele fiecărui adevăr, sentimente ce -și căutau în acesta
justificarea unor crime și demnonstrarea ,, nevinovăției’’.
Narațiunea este, de asemenea, caracterizată prin dramatism . De această dată, dramatismul
vine din evenimentele cu caracter senzaționa l, evenimente care pun în lumină conflictul dintre
tabere: politica partidului vs. rezistența conservatoare a țăranilor, lor adăugându -li-se și opoziția
legionară anticomunistă retr asă în munți.
Deci, acest roman mizează pe aceste raporturi de forțe, pe care Buzura le conturează
foarte bine în fragmentul epic , cel care reprezintă confesiunea lui Măgureanu. Totodată, în acest
fragment este evidențiat și caracterul tulburăt or, emoționant al romanului care se derulează în
contextul unei vaste politici a obsedantului deceniu . Fragmentul în discuție este cel în care cei
doi reprezentanți ai comunismului ( Gheorghe Radu și Lupșe) după ce îi bat și îi fugăresc pe cei
doi fii ai bătrânului Măgureanu ( Ilie și Iuliu ), mută ștafeta asupra tatălui, pe care îl obligă să
semneze înscrierea în colectiva agricolă. Alături de ei va fi ținut captiv și Carol, cel de -al treilea

76 Ibidem , p. 145.

35
fiu al lui Măgureanu. Cei trei vor fi eliberați , deoarece Sterian și grupul său vor ataca mașina în
care cei trei se aflau captivi, însă , conform vremii, nu fără interes, singura condiție fiind aceea de
a se alătura partizanilor din munți. Gheorghe Radu și Lupșe sunt și ei obligați să mănânce
carnetele lor de partid, ac easta fiind încă o dovadă că în acea vreme domnea violența.
O altă întâmplare cu o încărcătură emoțională considerabilă este aceea când Măgureanu
își pierde cei doi fii. El este nevoit să ia o măsură extremă în ceea ce -l privește pe cel de -al
treilea, Carol, pentru a -l salva și pentru ca acesta să ducă numele mai departe prin perpetuarea
speciei. Ceea ce decide Măgureanu este să -l zidească de viu în pivniță, fiind nevoit să se ascundă
când îi duce mâncare și mai mult decât atât, să facă o înmorm ântare de fațadă pentru ca această
moarte a lui Carol să fie verosimilă, dar și pentru a -l scăpa de grupul lui Sterian.
Putem observa că subiectul Fețelor tăcerii redus la coordonatele sale esențiale este unul
comun, similar în toate romanele des pre colectivizare: ț ăranii erau obligați să se înscrie în
gospodărie, regula de aur a vremii fiind aceea că ei trebuiau să se supună ordinelor partidului,
fără drept la replică. De asemenea, în cadrul acestui roman banalitatea poate fi remarcată și la
nivelul personajului Melania. Ea apare în legătură cu temele de ordin casnic, neeroic, neistoric,
temele nesemnificative, asociate convențional opiniei feminine. Melania este un personaj care nu
convinge prin propria prezență. Prin evocările lui Gheorghe Rad u, ea își câștigă profilul de minte
,,fără repere și fără direcție, purtând, în derivă, povara morală a culpa bilității paterne. ’’77
Romanul se remarcă prin densitatea relatărilor. În paginile unui singur roman avem o
mulțime de fapte, stări, med itații ale personajelor care le evocă, le reconstituie în monologuri și
dialoguri considerabile, ce par fără sfârșit. Dificultatea gazetarului constă în faptul că toate aceste
evenimente sunt stocate în memoria oamenilor, însă ele sunt relatate în mod dife rit, fiecare
persoană are propria versiune, iar misiunea cea mai grea îi revine lui Dan Toma care trebuie să
discearnă. De asemenea, Augustin Buzura își demonstrează curajul tocmai prin faptul că încearcă
să recompună istoria prin toate aceste frânturi pus e cap la cap.
Salvarea pentru oamenii din acea perioadă era căutată în libertate, deoarece aceștia nu
erau li beri din niciun punct de vedere: E îngrozitor să știi că ai mereu pe cineva în spate, zi și noapte,
că nu poți merge nici până la clos et fără ca el să știe, că nu poți să fii tu însuți nici când dormi, de frică să
nu vorbești cumva prin somn. Pe stradă, la crâșmă, acasă, nicăieri nu te simți în siguranță, nu ai curajul să
vorbești. Urechi și ochi peste tot, încât în unele momente îți pie rzi încrederea și în cămașa de pe tine și

77 Sorina Sorescu, Romanele lui Augustin Buzura – O lectură metacritică , Editura Aius Printed, Craiova, 2014, p. 51 .

36
nu-ți vine decât să fugi, să mergi sus, în pădure, și să urli până îți piere glasul […]. Cui să te plângi? Cine
să te ajute? Îți spui: << Cum, domnule, nu sunt om, n -am voie să -mi folosesc mintea, n -am dreptul să
trăiesc cum cred, nu se scrie peste tot asta? >> << Da, îți spun ei, sigur e așa>>, și te umflă. Uneori îți
spun cu cinism de ce, alteori însă motivează că -ți lipsește un cui în blan cheu și că ai zgâriat asfaltul .78
Dramatismul acelei perioade rei ese foarte bine din acest fragment, oamenii nu puteau fi
ființe individuale, nu puteau acționa după propriile legi, în fața parti dului erau doar niște
marionete a căror existență era întotdeauna controlată și influențată. De asemenea, în acest
fragment stă și dovada faptului că oamenii nu mai puteau crede în bune intenții, întotdeauna
gândindu -se că în spatele unor gesturi sau vorbe aparent bineintenționate se ascund alte interese.
Concluzionând, romanul poate fi considerat o epopee prin dimensiu nile sale, o epopee
care pune în lumină chinul oamenilor din perioada comunistă cărora totul le era impus, nimic nu
era propriu ființei lor. Cu toate acestea însă, ei căutau să -și afirme demnitatea de ființe umane,
integritatea morală, fermitatea gândirii, în diferite moduri .
Este un roman al unui destin colectiv, al confruntării cu istoria, ce urmărește a scoate la iveală
tragicul adevăr al cooperativizării forțate, care până la Buzura fusese pus sub semnul tăcerii.

2.3. Orgolii
Trei ani mai târziu, în 1977, apare romanul Orgolii , moment în care Augustin Buzura era
deja cunoscut ca un romancier greu ,,de digerat”. Cu toate acestea însă, publicarea Orgoliilor
este primită ca un eveniment literar autentic datorită curajului pe care îl demonstrea ză autorul
prin analiza relațiilor dintre oameni, dar și prin formula epică întrebuințată de acesta, prea puțin
utilizată până atunci. Buzura alege să se detașeze de mijloacele clasice ale prozei realiste, mizând
pe tehnica psihanalizei, concentrându -se as tfel pe cele mai ascunse colțuri ale conștiinței umane
actuale, pe trăirile individului, interesant fiind faptul că deși punctul de plecare este cel al
individului, ulterior acesta va fi circumscris colectivității. Toate se întâmplă datori tă dorinței
roman cierului de ,, a prezenta , într-un mod oarecum parabolic, nu neapărat fața ascunsă a lumii,
cât imaginea ei contorsionată dintr-un al doilea plan de existență afectiv ă”.79 Principala
caracteristică a personajelor din acest roman este aceea că par a se confesa fără încetare,
împrejurările fiind variate: confruntări directe sau indirecte cu cei ce le sun t în preajmă, adică

78 Augustin Buzura, op.cit. , p. 190.
79 Constantin Cubleșan, Augustin Buzura – Prozatorul sondărilor abisale , Editura Școala Ardeleană, 2018, p. 64.

37
parteneri, colegi, coechipieri . Deși mediile în care se petrec acestea par neînsemnate, fiind
caracterizate de banalitate, ele au ceva particular, ceva ce le individualizează și anume specificul
profesiei, care sugerează într -un mod subtil situația societății în ansamblul ei.
Romanul poate fi încadrat în proza -discurs, mai precis reflecției de tip politic și moral,
dat fiind faptul că în componența acestuia intră foarte multe confesiuni și replici de factură
monologică, împreună alcătuind o narațiune cu caracter de profundă meditație ce urmărește
istoria și relațiile ei cu indivizii, cu personalitatea lor. O astfel de relație a omului cu istoria poate
fi identificată chiar în afirmația lui Ion Cristian: ,, trăisem mârâind mereu”80, care reprezintă o
autocaracterizare ce scoate la iveală nemulțumirile, înverșunările eroului împotriva nazismului,
dar și a primitivismului ale cărui caracteristici de bază erau absurdit atea și violența. Aici verbul
,,a mârâi” accentuează faptul că aceste nemulțumiri nu puteau fi exprimate, din cauza libertății
aproape inexistente, așadar ele sunt interiorizate sub forma unor mârâituri, cu care eroul v a trăi
mereu.
Acțiunea romanului este plasată în cadrul unei clinici de chirurgie, clinică foarte bine
organizată, pe două paliere, după cum urmează: primul și cel mai important palier e acela al
medicilor și cercetătorilor în sfera sănătății pu blice, unde ierarhiile și sarcinile fiecăruia sunt
foarte bine stabilite, unde indivizii sunt reprezentați atât de personalități remarcabile, cât și de
figuranți, iar al doilea, cel secundar este reprezentat de bolnavii pentru care personalul medical
trebu ie să găsească tratamente corespunzătoare pentru a le oferi acestora o viață normală.
Buzura nu acordă atât de mult interes celui de -al doilea palier, întrucât ceea ce îl
neliniștește este starea bolnăvicioasă a personalului medical. Așa cum ne -am obișnuit la Buzura,
prin extindere, atmosfera bolnăvicioasă a clinicii este de fapt starea întregii societății, cauzată de
toate ,, rănile” acesteia: durerea de ordin fizic și psihic, privarea de libertate, sentimentul de
decădere din punctul de vedere a l moralității. Astfel că ființa umană se va situa mereu între două
extreme: pe de -o parte dorința de a fi cinstit, iar pe de alta, atacul banalei mediocrități
compromițătoare, toate acestea stând sub semnul unor orgolii care îi ridică pe oameni din punct
de vedere spiritual, acestea aflându -se în opoziție cu ambițiile de a -și asigura viitorul, bizuindu –
se pe diverse înțelegeri în vederea dobândirii de poziții pe diferitele trepte ale neînsemnatei
scheme ierarhice.

80 Augustin Buzura, Orgolii , Editura Dacia, 1977, p. 95.

38
Subiectul Orgoliilor se desf ășoară într -un mod destul de lent, greoi, am putea spune
chiar monoton, din cauza faptului că romancierul în fiecare moment despică firul în patru, din
numeroase puncte de vedere, latura sa profund analitică neputând fi contestată. Ca exemplu în
acest caz, ne putem raporta la disputele eroului cu opozanții,care, violente sau nu, sunt analiz ate
în cele mai mici detalii ,, într-un adevărat proces de decantare a stărilor afective”81 de către
romancier.
Interesant este faptul că Buzura plasează asu pra tuturor personajelor sale diverse boli, ca
simbol al întregii lumi suferinde, lume care dispune de aceleași condiții ca bolnavii din spital.
Unul din mijloacele întrebuințate de romancier în vederea obținerii biografiei
personajelor este constituit de în toarcerea în timp . În aces t fel, Buzura obține biografii care sunt
caracterizate astfel: ,, contorsionate, v icioase si viciate, au momente î ntunecate, dar si luminoase,
par eroice sau lamentabile.”82
Existența lor este redată prin liniște și cuvinte, cu precădere interiorizate, t oate acestea sugerând
de fapt modul în care ei își pot trăi viața într -o lume dată ca atare, care nu ține cont de propriile
idei, dorințe: ,, Toți avem defecte, natura e cea mai mare risipitoare. Nu ține seama de materi al și
nici de ani. Până să producă o calitate cheltuiește foarte mult … Există în noi dureri mari de tot,
care te imbătrânesc, iți impun un punct de vedere asupra celor din jur, te obligă la o anumită
perspectivă.”83 Aici se poate observa atitudinea de re semnare a personajului, care este conștient
de faptul că într -o lume ca aceea în care el este nevoit să trăiască , termenul de ,,voință” este
automat înloc uit de ceea ce am putea numi ,, supunere”. Astfel, durerile, nemulțumirile rămân în
interior, neputând fi rostite, iar ulterior conduc la o îmbătrânire prematură.
Eroul romanului, profesorul Ion Cristian, este o adevărată forță, punându -și întreaga
viață în slujba luptei împotriva cancerului, bo ală care i -a ucis soția: Vezi tu – i se destăinuie fiul său,
Andrei – ai o mare pasiune , o nebunie după care alergi. În cazul meu a fost cercetarea… Și tocmai când ți –
e lumea mai dragă apar niște împrejurări care -ți deviază traiectoria, te obligă s -o iei de la capăt. De trei ori
am fost nevoit să renunț și renunțarea s -a măsurat în ani…Și, de câte ori poți face lucrul acesta într -o
viață? Nevinovatul de Redman, printre alții, m -a ajutat să mă îndepărtez…Pot oare să -i fiu recunoscător
pentru gestul r atării simțit atâția ani?84 Pasajul evidențiază fapt ul că trecutul eroului poate fi privit
din două perspective aflate la poli opuși: pe de o parte îl înalță deoarece își pune viața în slujba

81 Constantin Cubleșan, Augustin Buzura -Prozatorul sondărilor abisale , Editura Școala Ardeleană, 2018, p. 67.
82 Ibidem , p. 66.
83 Augustin Buzura, Orgolii , Editura Dacia, 1977, p. 77.
84 Ibidem , p. 57.

39
unui scop nobil, iar pe de alta îl coboară, dată fiind ratarea, Ion Cristian ner eușind să găsească
antidotul ,, perfe ct” care să înlăture cancerul. Profesorul este un personaj de mare forță, având
studii făcute la Paris; în tinerețe s -a dat de partea regimului politic de stânga, a stat la Târgu Jiu
în lagăr, dar și în temniță, fiind învinovățit de o crimă care nu putea f i demonstrată. Deși
profesorul e o somitate, un savant, privind la viața acestuia de familie putem observa că nu este
deloc organizată. Toate acestea oferă posibilitatea creării intrigilor, care au drept scop precis
discreditarea lui, sau mai rău decât atâ t, înlăturarea acestuia din schema ierarhică pentru a -i
ocupa poziția.
Ion Cristian este prins în trecut, cele două ,, imagini ” de care se simte atașat fiind în
primul rând cea a soției lui ucise de cancer, iar în al doilea rând aceea a med icului Popa, cel care
l-a salvat din punct de vedere profesional. Personajul nu face altceva decât să se încăpățâneze să
refuze că cei doi s -au stins din viață; el vrea să mențină trează legătura cu propriul trecut care se
leagă de numele celor doi, astfel că atât acasă, cât și în cabinet el duce o existență de tipul
,,scenografiei comemorative”85. De asemenea, se iscă foarte multe dispute cu cei din jurul său,
dat fiind faptul că orice încercare a lor de modificare a cadrului este refuzată de către el, fiind de
părere că acest lucru nu ar face altceva decât să distrugă legătura sufletească cu cei doi, legătură
care rezistă în ciuda despărțirii fizice cauzate de moarte. Deci, putem spune că Ion Cristian e
mult mai atașat sufletește de trecutul său decât d e prezentul în care trăiește. Din acest motiv,
Sorin a Sorescu susține că romanul ,, are structura psihodramei doliului”.86
Mai mult decât atât, profesorul se proiectează pe sine raportându -se la sfârșit;
caracteristica de bază a autoanalizelor es te reprezentată de relatarea la persoana a treia, ca semn
al distanțării. Ele sunt indiferente, de tip medical, oferind un diagnostic sigur: Sorbi cu grabă o
gură de cafea apoi se întinse pe patul din colțul laboratorului și abia după câteva momente de aba ndon își
dădu seama că e foarte obosit: îl durea spinarea, ochii și, după un timp, își descoperi niște ciudate spasme
coronariene, însă, ca de obicei nu le dădu atenție. << Într -o zi o să vină unul mai mare și cam asta ar fi…În
cinci -șapte minute…Scoar ța se va descompune și drama va lua sfârșit, simplu, fără ceremonii. Încet, calm,
spre capătul drumului>>. Observația îl făcu să tresară: nu mai exista întoarcere, numai că de la o mare
atitudine parcă -și contempla proiectele, gândurile, se vedea optimist și încrezător plutind printre ele și -i
venea să râdă: << Atât de repede>>. Își aminti de absența din timpul raportului de gardă: << Cam așa

85 Sorina Sorescu, Romanele lui Augustin Buzura -O lectură metacritică , Editura Aius Printed, 2014, p. 76.
86 Ibidem , p. 75.

40
ceva. Un salt în gol, ușoară plutire și gata… De fapt, după toate câte le -am trăit…Și totuși, atât de repede?
se întrebă speriat. Acum? >>87
Așa cum susține el însuși în finalul pasajului expus, Ion Cristian este figura individului
care a trecut prin toate și care a trăit tot ce se poate trăi într -o viață. Mai mult decât atât,
raportându -ne la propriile l ui amin tiri, întâlnim ceea ce numim ,, moarte afectivă” , procedeu des
întrebuințat de Buzura în romanele sale. De această dată, în spatele conceptului se află moartea
Stelei, răpusă de cancer. Din această cauză el încearcă să găsească antidot ul aceastei bo li
necruțătoare, devenind singurul și cel mai important scop în viață.
Din monologul doctorului Cristian putem desprinde însuși crezul autorului din perioada
maturității, una din cele mai importante teme ale discursului fiind reprezentată de obsesie: ,,am
vorbit de atâte a ori despre moartea psihică…” . Într-adevăr, atât personajul cât și Augustin Buzura
însuși întrebuințează acest concept de nenumărate ori, căpătând astfel valențe obsedante. Singura
diferență ține de nuanța în care lucrurile sunt spus e. Ion Cristian o spune din unghiul
personajului, ia r Buzura din unghiul scriitorul ui, în cazul lui sunând așa: ,, am vorbit de atâte a ori
despre moartea psihică…”88.
Deși la o primă vedere am fi tentați să afirmăm că fără doar și poate personajul principal este
profesorul Ion Cristian, romanul orientându -se în jurul său, ,,adevăratul ” protagonist este Stela,
în ciuda faptului că joacă rolul personajului absent. De fapt, toate gândurile, sentimentele,
remușcările și obsesiile lui Ion Cristian pleacă de la ea: ochii triști ai Stelei, ochii ei enormi, fața
pergamentoasă, uscată, gemetele disperate, rămase în minte la fel de vii, îi tulburau nopțile, lungile nopți
în care nu mai avea chef de nimic și, până atunci adormită în nu știu ce unghere ale creie rului, neliniștea
vie, dureroasă, lua proporții, îl uimea, o redescoperea după atâția ani în forme inedite însă nu și -o mai
putea stăpâni, înfrâna, îi lipsea puterea de a se concentra asupra acestui subiect, sau de a analiza, până la
pulverizare, detaliile neliniștii. Făcea scurte vizite prin saloane, își ținea cursurile mai mult din obligație și
se retrăgea în laborator unde -și servea câinii cu țigări .89 Din punct de vedere afectiv Stela este vie în
sufletul lui Ion Cristian, însă ceea ce îl neliniștește și îi provoacă sentimente negative este
imaginea ei în suferință, imagine care inevitabil îi revine în memorie.

87 Augustin Buzura, Orgolii , Editura Dacia, 1977, p. 10.
88 Sorina Sorescu, Romanele lui Augustin Buzura -O lectură metacritică , Editura Aius Printed, 2014, p. 101.
89 Augustin Buzura, op.cit ., p. 108.

41
De asemenea, o altă caracteristică importantă a romanului este aceea că Buzura creează
personaje care, deși sunt episodice, au un impact deosebit asupra cititorului. În această serie pot
fi menționate Elvira, Cristina, doamna Șoimescu.
Tot la nivelul personajelor este accentuată și dimensiunea grotescă ce se leagă de două
nume: Constantin Redman, respectiv Varlaam. Primul este jurist, apoi devenin d procuror și
profesor universitar la începutul perioadei comuniste; deși în perioada tinereții l -a legat o
prietenie cu Ion Cristian, ulterior îl trădează. Cel de -al doilea, anchetatorul Securității și dușman
al doctorului pe care îl v a denunța sub pretex t politic ( luptător împotriva regimului comunist).
Deci ambele personaje sunt malefice, urmărindu -și propriile interese de natură socială, însă nu
sunt singurele. Turnătorul anonim vine în completarea acestui tablou, personajul fiind
caracterizat prin unic itate. Ceea ce sugerează este modul în care erau urmăriți indivizii în acei ani
de cumpănă ai comunismului . Deși nu mulți scriitori au acceptat această provocare, Buzura își
demonstrează și de această dată curajul, oferindu -i personajului un dinamism apart e.
Semnificativă în cazul acestui roman este și relația tată – fiu. În primul rând, Andrei
Cristian, fiul lui Ion Cristian , este unicul personaj din romanele buzuriene care își condamnă
tatăl. Andrei este privat de afectivitate, este educat în tr-un mod distant, iar ceea ce urăște cel mai
tare este supunerea tatălui rezultată din frecventele sale momente de tăcere: << M -a învățat literele
pentru a -mi da posibilitatea să citesc și singur cuvântul interzis >>, spusese el mai demult și, treptat,
sentimentul acesta suferise o ușoară metamorfoză. În ochii lui, tatăl său fusese însuși Profesorul, grandios,
solemn, omul ce se confrunta cu catedra, expresia vie a Pedagogiei în numele căreia vorbea. Dar pe
măsură ce întâmplările evocate se înmulțeau și în dezacord cu purtarea lui la anchete, în ochii lui Andrei
el se micșora, devenea un altul, curajul și rezistența îi spuneau altceva: << Pare -se că pricepe mai bine
limbajul pumnului, se opune numai forței brute, știe să tacă sau să riposteze doar când este maltratat.
Acum însă, când ar avea altceva de spus , tace, se face că nu vede, se rezumă la sfaturi. Nu mai crede în
ideile pentru care a luptat? E prea bătrân? Are certitudinea că și -a îndeplinit misiunea? În acest caz, de
fapt, în aceste cazuri, trecutu l, suferințele sale și -au pierdut valoarea. Poate că a fost purtat de val. Poate
că a fost victima unor întâmplări și nu un luptător sau, mai exact, nu un suferind pentru niște idei.90
Pasajul citat accentuează răceala dintre cei doi, fiul admirându -l pe Ion Cristian ca
profesor și nu ca tată. După aceea, începe să se micșoreze această admirație superlativă în
momentul în care el vede că tatăl său preferă să tacă în loc să -și mărturisească propriile
nemulțumiri, lucru care îi displace total. În acest sens, părerea fiului despre tatăl său, de data asta

90 Ibidem , p. 327.

42
în cuv inte puține și totodată ironice, este următoarea: ,, Tata? La vârsta lui? Nici măcar nu
vorbește. El respectă și legile care vor apărea peste câțiva ani .”91
Pin intermediul lui Andrei Cristian, Buzura reușește să obțină o imagine deformatoare
a lui Ion Cristian. Tot prin intermediul relației dintre cei doi reușește să redea conflictul dintre
generații deoarece, pe lângă f aptul că fiul urăște supunerea tatălui prin tăcere, care poate fi
considerat un lucru minor, Andrei este foarte nemulțumit de faptul că trebuie să poarte același
nume ca tatăl lui. El simte nevoia să se individualizeze și în acest sens încearcă să le aducă la
cunoștință colegilor de la Facultatea de Medicină, unde este s tudent, dar și profesorilor săi, faptul
că el și profesorul și academicianul Ion Cristian sunt două persoane distincte, deși acest lucru era
evident.
Ceea ce -l determină să simtă și să cread ă că est e privat de individualitate constă în faptul
că tatăl său fiind chirurg cu reputație bună, profesor universitar, cercetător, director al Clinicii de
chirurgie și membru al Academiei Române și implicit având o foarte mare influență îl apără
excesiv pe Andrei, iar acesta nu poate acționa de unul singur.
În fapt, romanul constituie o reflecție din dublă perspectivă, politică și morală , cu privire
la o epocă istorică nefericită, o satiră privitoare la prostia care distruge principii fundame ntale de
viață, aspirații dintre cele mai frumoase, satiră care necesită un personaj idealizat precum Ion
Cristian, erou de o mare forță și influență. Toate intervențiile profesorului însumat e de-a lungul
romanului ( discuțiile cu Andrei, cursurile pe care le ține studenților pe tema moralei civice , etc)
alcătuiesc un monolog ,, despre omenie, curaj, demnitate si adevar’’92, ceea ce îi este specific
crezului romancierului. Astfel, se subliniază problema moralității, f iind evidențiat conceptul de
,,realism eti c” pe care Buzura îl întrebuințează în cadrul Orgoliilor .

2.4. Vocile nopț ii
Cel de -al patrulea roman b uzurian aduce odată cu apariția sa, în 1980, o noutate la nivel
tematic . Este primul său roman în care se poate observa o schimbare de perspectivă, axându -se
pe mediul industrial. Autorul mărturi sește în 1978, într -un interviu, că întâmplarea a făcut ca în
perioada în care lucra la scrierea romanului se înfăpt uise ,,o secțiune î n socie tatea ultimil or 30 de

91 Ibidem , p. 39.
92 Ion Simuț, Augustin Buzura – monografie , Editura Aula, 2001, p. 62.

43
ani, axată pe ideea omului î n istorie, a conexiunii sale cu istoria, a luptei cu destinul .’’93 Tot
Buzura este de părere că ,, observația socială se impacă foarte bine cu analiza .’’94 Astfel că în
Vocile nopții chiar aceasta este tendința autorului: să întrebuințeze cele două perspective în
vederea obținerii unui întreg, ceea ce va fi chiar romanul în discuție. Din această cauză, dacă
vrem să -l încadrăm într -una din noțiunile definitorii pentru tipurile de roman pe care Nicolae
Manolescu le dezvoltă în Arca lui Noe , vom descoperi că nu putem realiza o încadrare fixă, doar
într-o singură noțiune. Din contră, vom oscila între doric , raportându -ne la perspectiva obiectivă,
și ionic, dată fiind perspectiva subiectivă de tip psihologic, care vine în mare parte din conflictele
plasate de autor între perso naje și lumea căreia îi aparțin; dar și din tehnica narațiunii.
Totodată, începând cu acest roman, Buzura își are stabilit propriul sistem de analiză a
societății din România în timpul socialis mului. În ceea ce privește narațiunea, vorbim de o
relatare cu un grad înalt de generalitate, fiind urmărit un subiect în mare parte comun, cu un grad
ridicat de dramatism în general, personajele fiind extrem de dinamice, puse să acționeze în
situații obiș nuite, cotidiene, chiar banale în aparență. Ele sunt surprinse în dialoguri și
monologuri foarte insistente, tema acestora fiind sensul lor moral și etic în viața personală, dar și
sensul lor în cadrul comunității din care fac parte. Aici se poate identifi ca o modalitate specifică
lui Buzura și anume faptul că viața particulară a personajelor este doar un pretext pentru a arăta
situația întregii colectivități, toate metehnele acesteia, modul în care indivizii sunt obligați să se
comporte, limitele cărora tr ebuie să se supună, astfel ajungând să își piardă individualitatea și să
se identifice cu întreaga colectivitate. Este motivul pentru care personajele ajung la autoanalize
de mare profunzime. Unul dintre acestea este și eroul Vocilor nopții , Ștefan Pintea, care aju nge
să se întrebe: ,, Unde sunt? Ce se întâmplă cu mine? ”95 sau și mai profund decât atât: ,, Oare ce
sunt eu? Un număr dintr -o mare cifră? ”96 Practic, ceea ce ne este sugerat prin întrebările
personajului central este faptul că el nu se mai regăseș te în niciun fel, ajunge să nu mai știe unde
se află, ce se întâmplă, ba mai mult decât atât, ajunge în ipostaza în care nu -i mai este clar nici
măcar cine este. Comparația pe care o face Buzura între ființa umană și numărul dintr -o cifră
mare este foarte sugestivă pentru a reda ideea de efemeritate, cifra cea mare fiind de fapt
colectivitatea, întregul, iar indi vidul o mică parte a întregului și, conform ideii cum că

93 Ibidem , p. 10.
94 Ibidem
95 Augustin Buzura, Vocile nopții , Editura Cartea Românească, 1980, p. 7.
96 Ibidem , p. 43.

44
minoritatea trebuie să se supună majorității, și individul trebuie să se supună regulilor de la
nivelul colectivității; în cazul romanului de față însă, Buzura duce lucrurile la extrem, personajul
central ajungând să se piardă pe sine, să -și piardă individualitatea, contopindu -se cu
colectivitatea, așa cum partea se contopește cu întregul. Astfel, autorul reușește să investigheze
conștiințe prin intermediul celor mai intime trăiri emoțional e.
În cadrul unui interviu menționat de Adrian Păune scu, autorul însuși afirmă că
,,Obsesia lit eraturii inconfortabile e adevărul… Adevărul t rebuie ș i poate fi spus .”97 Crezul
autorului era acela că literatura se face pe cât posibil fără literatură. ,, Proza sa nu e atinsă de
morbul devitalizator al intertextualității. Ea nu parodiază, p astișează, parodiază sau imită. ”98
În cazul Vocilor nopții , subiectul, deși întins pe aproximativ 500 de pagini, este relativ
simplu și poate fi sintetizat. Personajul central, Ștefan Pintea, este un tânăr independent încadrat
de că tre Paul Cernat în tipologia ,,dezadaptatului ”, care se trage dintr -o familie cu descendență
atât țărănească, cât ș i muncitorească. Personajul devin e interesant și datorită faptului că este
reprezentantul lumpenproletariatului, clasă socială nou -apărută în urma industrializarea forțată
care are loc în România comunistă. El îș i abandonează studiile universitare dintr -un impuls,
crezând că odată cu aceast ă renunțare va fi un alt om: ,, Când îmi propusesem să -mi întrerup
studiile, mă hotărâsem să renunț pe cât posibil și la cel ce fusesem /…/ De fapt, tot ceea ce
simțeam era nevoi a de a fug i, de a lua totul de la început ”99. Ceea ce Ștefan Pintea își dorea să
facă în locul studiilor era să se angajeze la Fabrica de țevi din cadrul uzinei metalurgico -chimice,
aflate într -un oraș provincial : Râul Doamnei, calificat prin trăsături co ntradictorii: ,, oraș
muncitoresc, aspru, frumos și rece în același timp.”100 Acolo va locui într -un cămin pentru
nefamiliști, având astfel șansa de a întâlni o lume periferică a cărei trăsătură fundamental ă este
promiscuitatea. Între timp, o cunoaște pe Lena , femeie tânără , dar căsătorită cu Filipaș: ,,un ștab
bătrân și capricios. ”101 Nu durează mult și se îndrăgostește de ea, creându -se astfel un triunghi
conjugal. Pe această relație necinstită mizează Pintea pentru e vadarea din acea lume marginală.
Iubirea es te însă una unilaterala, care vine doar din partea lui Ștefan, Lena fiind interesată doar
de partea trupească . Cei doi oscilează între o foarte bună înțelegere și dialoguri contradictorii,
amândoi fiind predispuși la autoanaliză, ceea ce permite interpreta rea conform căreia Lena e

97 Ion Simuț, Augustin Buzura – monografie , Editura Aula, 2001, p. 13.
98 Ibidem , p. 14.
99 Augustin Buzura, Vocile nopții , Editura Cartea Românească, 1980, p. 100.
100 Ibidem, p. 53.
101 Ibidem , p. 183.

45
alter-ego-ul feminin al lui Ștefan Pintea. Stările de conflict nu apar însă doar în relație cu Lena,
ci și cu lumea în totalitatea ei, deoarece este împotriva regimului de muncă și al traiului impus.
El conștientizează că nu se ma i poate diferenția de ceilalți, că ajunge să trăiască într -o lume ,,a
copiilor fidele”, singurul lucru prin care se mai poate difere nția fiind modul de gândire:
,,semănăm toți, facem aceleași lucruri, mâncăm din aceleași magazine, ne îmbrăcăm cu aceleași
stofe, spunem aceleași vorbe, trăim cam după aceeași rețetă. Atâta doar că, spre fericirea noastră,
nu gândim la fel.”102 Tot în acea lume a orașului începe să -l obsedeze ideea med iocrității,
întrucât vede că ,, devine tot mai șters, mai anonim”103. E urmărit d e gândul că prezența lui este
lipsită de vreo importanță. Deși se află în conflict cu lumea căreia îi aparține, el păstrează la fel
de ,,caldă” relația cu părinții. Aceștia locuiau în Arini, un sat în care inundațiile erau frecvente,
din nefericire aceasta fiind și cauza distrugerii casei lor bătrânești. Ștefan Pintea promite că o va
repara și faptele o vor demonstra, el va cons trui una nouă. Asta și datorită faptului că și el își
dorea o casă în mediul rural, în speranța că acolo va fi ocolit de conflicte și va fi înconjurat
numai de liniște și valori morale: ,,Ființa sa ultragiată nu se poate regenera decât î ntr-un singur
fel : construind o casă, î ntr-un loc curat, din dis perare, din refuzul dezordinii și al vieții mediocre,
pline de compromisuri. ”104 Aceast ă construcție este încă rcată de semnificație simbolică, întrucât
induce ideea de împlinire a personajului, chiar el însuși mărturisind că nu a reușit să ducă nimic
la bun sfârșit în viață. Cu toate acestea însă, tocmai de ridicarea noii locuințe se leagă c eea ce va
declanșa intriga romanului pentru că se descoperă că îi lipsea o sumă considerabilă de bani
colectivului al cărui membru era și el. Și cum salariul lui Ștefan Pintea nu era foarte mare, devine
suspectă investiția pentru const rucția casei, fiindu -i cerute justificări financiare, deși personajul
este nevinovat. Totodată , de această întemeiere la nivel simbolic se leagă încă un eveniment
nefericit, și anume moartea tatălui, care îl face să simtă că ceea ce a reușit să facă a fost în zadar.
Locotenent ul Veza va investiga cazul, însă ciudat este faptul că în loc să avem de -a face cu o
anchetă de ordin penal, în roman luăm contact cu una ce se sprijină mai degrabă pe valori
morale.
În finalul romanului, personajul își pune nenumărate întrebări cu privire la ființa umană,
revoltat fiind din cauza faptului că locotenentul îl judecă fără nicio îndreptățire, acesta văzându -l
pe Pintea ca pe o co mbinație de ,,entuziasme frânte, hotărâri neduse la capăt, foarte

102 Ibidem , p. 178.
103 Ibidem , p. 160 .
104 Ion Simuț, Augustin Buzura – monografie , Editura Aula, 2001, p. 65.

46
contradictoriu’’105. Întrebările pe care și le adresează personajul devin obsedante, la fel cum și el
este obseda t de dreptate și de adevăr : ,, Ce fel de fi ințe suntem? Pledezi p entru cunoaștere, însă
când ți se oferă ocazia, o refuzi speri at. Vrei dreptate, dar, în esență , nu faci nimic p entru ea.
Vorbești de adevăr, îl cauți, însă, când îl găsești, ț i se face fric ă de el și te porți de parcă nu l -ai
cunoaș te. Ce fel de f iințe suntem?”106 . Sub masca generalului, personajul își prezintă de fapt
temerile personale, romanul încheindu -se cu o întrebare r etorică mult mai profundă, care
îndeamnă la medit ație și lasă finalul deschis ,, Ce fel de ființe suntem noi dacă renunțăm atât de
ușor până și la viață? ”107 Tot în cadrul finalului, lumea ficțională este deschisă către cea reală,
prin schimbarea relatării, d e la persoana întâi la persoana a treia.
Personajele din acest roman, fiind ancorate într -o realitate crudă, d enaturată, sunt într -o
permanentă căutare de refugii, care să -i salveze de moartea psihică, cele mai frecvente aflându -se
sub semnul ade vărului, moralității, iubirii, demnității și nu în ultimul rând a libertății, valori de
care sunt private.
Esența romanului poate fi redusă chiar la semnificația titlului pe care Buzura l -a dat
romanului său. Vocile sunt reprezentate chiar de nem ulțumirile, frustrările pe care personajele le
rostesc, iar noaptea la nivel simbolic sugerează faptul că lumea trăiește într -un întuneric
continuu, și chiar dacă se revoltă, viața lor nu se l uminează, fiind lipsiți de sentimente autentice,
singurul de ace st tip fiind teama de a nu face vreo mișcare greșită și de a fi pede psiți de cei care
dețin puterea: ,, Teama. Dacă mă gândesc bine, îmi dau seama că încă n -am avut tăria să mă
furișez până la rădăcinile acestui sentiment incomod, pe care, de când mă știu, îl târăsc mereu,
oriunde, după mine, fără să mă pot obișnui cu el.”108 În afara acestui sentiment, oamenii sunt
precum roboții, lipsiți d e trăiri propii, neinfluențate. Totodată, noaptea poate avea și o
semnificație interioară, sufletească, fiind sugestivă pentru ideea conform căreia în sufletele
personajelor este instaurată o noapte continuă, fiind animate mereu de sentimente negative,
neavând parte de nicio bucurie care să poată aprinde o luminiță ce ar putea îndepărta întunericul.
Ba dimpotrivă, parcă din ce în ce se adâncește mai tare întunericul, neavând nicio șansă de
salvare. Chiar dacă personajul principal are numeroase șanse de evadare, acestea nu sunt
autentice, motiv pentru care le refuză, el fiind lucid pe tot parcursul romanului. Câteva exemple

105 Sorina Sorescu, Romanele lui Augustin Buzura – O lectură metacritică , Editura Aius Printed, 2014, p. 151.
106 Augustin Buzura, op.cit ., p. 467 .
107 Ibidem , p. 476.
108 Ibidem , p. 42.

47
în acest sens pot fi : propunerea colegului său de muncă, Neamțu, de a fugi amândoi în Canada
sau Australia; Lena îi oferă o dragoste lipsită de interese, însă falsă, trăsătură care încli nă mai
tare balanța; Violetta, ziarista de stânga, îi lansează și ea o ofertă, aceea a unei vieți primitive,
însă Ștefan o refuză foarte hotărât: ,, Nu, i -am răspuns întristat. Dacă ai știi cât urăsc viața
primitivă, pământul scormonit cu îndârjire, mizeria , foamea, aștep tarea, înjosirea la care te
coboară sărăcia. Niciun sentiment întreg, nicio urmă de demnitate, tot ce -ar putea fi frumos în
tine se ofilește și moare. Ce mult urăsc a nu cunoaș te, a nu putea fi. ”109 Într-adevăr, așa cum
mărturisește personajul , viața lui se rezumă la ,,a nu putea fi”, el doar există, dar nu poate fi el
însuși, nu se poate manifesta în propriul mod deoarece trebuie să se supună scenariului prestabilit
pentru propria lui viață, libertatea fiindu -i îngrădită, dacă nu, chiar anulat ă.
Tonul agresiv ce domină întregul roman poate fi perceput ca reacție la dezumanizarea
personajelor. Acesta este însoțit și de instinctul animalic, care este sugerat prin prezența
exclamației de o mare gravitate ,,mușcă! ”110, dar și a verbului ,,a urla”111, care apare frecvent în
operă.
Astfel, Vocile nopții , unul din romanele de maturitate ale lui Buzura, accentuează
efemeritatea ființei umane într -o lume a înstrăinării și, totodată, prezintă efectele devastatoare
ale sistemului socialist asupra oamenilor care se află într -un continuu întuneric sufletesc, lipsit
de orice rază de lumină, care ar putea însemna salvarea lor.

2.5. Refugii
Sub acest titlu apare, în 1984, al cincilea roman buzurian și primul din ciclul Zidul morții ,
,,afectat” și el de dualism la nivelul narațiunii, aflându -se între ,,doric” și ,,i onic”, respectiv între
perspectiva obiectivă și cea subiectiv -psihologică; de fapt, putem observa că această oscilație
apare începând cu Fețele tăcerii . Iar motivul pentru care romanul este caracterizat astfel e acela
că încearcă să împace două sensuri c are i se par esențiale: analiza ,,abisu lui lăuntric al
subiectivității ”112, respectiv dorința de a prezenta societatea în mod obiectiv, fără niciun fel de
artificiu care ar reuși să distorsioneze această imagine ce se vrea autentică.

109 Ibidem , p. 461 .
110 Ibidem , p. 48.
111 Ibidem , pp. 123, 476.
112 Ion Simuț, Augustin Buzura – monografie , Editura Aula, 2001, p. 13.

48
Din punctul de vedere al narațiunii, avem de -a face cu un fir narativ constituit din
confesiuni, rememorări, introspecții ale personajelor, întoarceri în timp, Augustin Buzura despică
totul în patru c a un adevărat psihanalist: ,, Putem despica la nesfârșit firele. Acum sunt într -o stare
atât de bizară, încât aș fi capabilă să înnebunesc disecând un gest, o frază sau să mor de fericire
ascultându -l pe marele M.N.S. Simt cum încolțește în suflet o nouă ființă și încă nu -mi dau
seama dacă va fi înger, monstru, sau, cum mi s -a mai întâmplat, doar o banală plăsmuire sortită
ridicolului.”113 Aceasta este mărturisirea Ioanei, Buzura subliniindu -și prin intermediul
personajului său propria capacitate analitică. Mai mult decât atât, privitor la personajele în jurul
cărora se învârte romanul, putem afirma că există o intenție la nivelul confesiunii: aceea de a se
face trecerea de la subiectiv spre obi ectiv; astfel înțelegem că prin intermediul personajului,
romanul vrea să sugereze de fapt, imaginea generalului. Buzura se identifică cu personaje care au
noțiunea de morală, asupra altora își plasează propriile concepții despre viață, astfel încât aceast ă
perspectivă obiectivă nu înseamnă distanțare față de operă așa cum suntem obișnuiț i, ci
dimpotrivă, un grad mare de apropiere .
Romanul în discuție se caracterizează prin noutate la nivelul personajelor, întrucât pentru
prima dată în romanele sale apare un personaj feminin în centru, probabil din cauza criticii care îi
reproșa că până la acest moment nu reușise în cadrul scrierilor sale să construiască un portret
plauzibil al femeii. Astfel că Refugii , romanul său inedit, poate fi înțeles ca o reco nstituire
dramatică a sorții unei femei, în cadrul unei povești de iubire pe care o putem caracteriza drept
cutremurătoare, răscolitoare.
Mai mult decât atât, putem afirma că Ioana Olaru, personajul central, e cea care se află în
căutarea propriei fericiri, astfel că în jurul ei s e dezvoltă povești de dragoste, care, cu toate
acestea, se vor dovedi un eșec. Așa cum afirmă Sartre, per fect valabil și în cazul romanului de
față, ,,istoria unei vieț i, oricar e ar fi ea, este istoria unui eș ec’’114. În ciuda posibilelor așteptări,
deznodămân tul este unul fericit: iubirea triumfă . Chiar dacă Ioana Olaru încearcă să își
împlinească dragostea în mai multe rânduri, fie că este vorba de cei pe care îi cucerește sau de
cei care o cuceresc, fie de bărbații di n anturajul ei, ea nu reușește; totul este predestinat eșecului,
care se leagă de problemele de conștiință pe care le are personajul central a l romanulu i. Acest
lucru se întâmplă însă și din cauza societății, care în loc să încurajeze crearea relațiilor

113 Augustin Buzura, Refugii, Editura Rao, 2014, p. 404.
114 Ion Simuț, op.cit. , p. 20.

49
interumane, ceea ce ar putea duce la reușita socială a individului, nu face decât să -i stimuleze
acestuia înstrăinarea.
Deși prota gonista, având profesia de traducătoare în cadrul unui grup industrial , și
Iustin, profesor la sat , sunt căsătoriți și se iubesc, distanța dintre locurile lor de muncă reușește
să-i îndepărteze unu l de celălalt, și în același timp să -i apropie pe fiecare d intre ei de altcineva.
Astfel că Iustin își găsește alinarea în brațele Codruței, o femeie foarte seducătoare, de altfel, iar
Ioana cu Anton, un bucureștean pe care îl întâlnește la uzină, când el vine în inspecție. Ceea ce
încearcă cei doi parteneri, Ioan a și Iustin, să facă este să -și înlocuiască partenerul mai mult
absent din cauza distanței, cu unul în totalitate prezent, care să -i consoleze din punct de vedere
erotic. Astfel, Ioana va reprezenta punctul de legătură al celor două triunghiuri amoroase ce se
formează, după cum urmează: Ioana – Iustin – Codruța, respectiv Ioana – Iustin – Anton. Primul
triunghi nu are șanse să evolueze și chiar tinde spre pieire, dat fiind faptul că se produce un
blocaj cauzat de necesitatea divorțului dintre soții Olaru și presupusa căsătorie dintre Iustin și
Codruța. Spre deosebire de acesta însă, cel de -al doilea triunghi amoros va duce la constituirea
altor două. Anton nu e singur, are soție, deci unul dintre triunghiurile care se constituie este cel
format din Ioana – Anton – Iulia. Anton o aduce pe soția sa în capitală, îi găsește un loc de muncă
și o locuință ( care se va transforma într -un loc al plăcerilor amoroase pe care ei și le satisfac în
secret, fără știrea Ioanei ). Însă vine un moment în care aceasta din urmă se plictisește să -și dedice
viața unu i amant care e mult prea ocupat , ea reprezentând tipologia intelectualei predispuse la
tulburări de conștiință și, drept urmare, decide să iasă din această relație. Bineînțeles că totul se
va întâmpla în secret, fără șt irea lui Anton. Pentru ea refugiul va fi reprezentat de arhitectul
Sabin, astfel formându -se un nou triunghi amoros format din Ioana – Anton – Sabin.
Ceea ce se poate observa este faptul că niciunul dintre aceste personaje nu țin e cont de
valori le morale, ele caută pur și simplu refugii pentru a ieși din niște situații care nu le mai
satisfac așteptările, care nu -i mai fac fericiți. Însă ei dau dovadă de un egoism la cote maxime,
întrucât nu se gân desc și la celă lalt, se plasează doar pe sine în centru.
Deși la început, în raport cu soțul ei, Ioana Olaru reprezenta tipologia femeii devotate,
lucrurile se schimbă întrucât Iustin va reprezenta pentru ea o dezamăgire care va reuși să o
dezechilibreze din punct de vedere psihic. El reușește să-i creeze o viață dezamăgitoare, motivul
fiind distanța, care nu reușește doar să îi îndepărteze, ci mai rău de atât, reușește chiar să producă
înstrăinarea celor doi. Toate acestea din cauza faptului că persoana cea mai apropiată ajunge să

50
fie mai mult absentă în viața celuilalt, în loc să facă parte din ea, cum ar fi fost de dorit. Iar în
acest roman personajele nu pot vedea viața fără dragoste, I ustin însuși mărturisind că: ,, Putem
renunța la orice, dar nu la iubire și la libertate.”115 Deci, valorile c ele mai de preț erau
reprezentate de dragoste și libertate. Dacă cea de libertate e general -valabilă în cazul romanelor
de până acum, Refugii este primul roman care accentuează și această latură, a iubirii, care este
văzută ca fiind esențială vieții. În ca zul de față este elocvent exemplul Ioanei, care în urma
despărțirii irevocabile de soțul ei vede viața cu alți ochi. Își dă seama că a căzut în abisul unei
singurătăți necunoscute până atunci, singurătate ce îi dă sentimente de disperare, de frică. Își dă
seama de slăbiciunea ei ca ființă. Are impresia de zădărnicie deoarece în interior are îndoieli cu
privire la despărțirea care s -a produs. Se simte învinsă și disperarea atinge cote atât de înalte
încât ajunge să se gândească și la posibilitatea sinucideri i. Asta pentru că cea mai importantă
aspirație a sa în viață era aceea de a atinge fericire a, iar fericirea fiind aproape sinonimă cu
împlinirea amoroasă, automat odată ce una se pierde, dispare și cealaltă, cele două aflându -se
într-o relație de interdepe ndență.
Un personaj masculin demn de atenție al romanului este M.N.S. care se leagă de imaginea
ospiciului cu care începe și se termină romanul buzurian, ospiciu în care se trezește și Ioana în
urma unui acciden t, neștiind unde și cum a ajuns, înt rebându -se în mod obsesiv: ,,Unde sunt ? [se
întrebă iarăși. Unde sunt?] ”116 Acesta este de fapt motivul pentru care au loc rememorări de viaț ă
ale Ioanei. M.N.S îi propune la un moment dat Ioanei un subiect de reflecție – puterea în raport
cu esența omului: ,,Unii aleargă după așa ceva mai mult decât după dragoste . A dispune de alții.
A-ți oficializa complexe le, a interzice altora ceea ce ți -e inac cesibil. A avea posibilitatea să ceri
altora să creadă că ești ceea ce ești, în realitate, știi sigur că nu poț i fi , a te iubi pe tine însuți cu
intensitatea cu care ș tii că ai provocat ura celorlalț i…’’117 Ideea pe care o sugerează este aceea că
excesul de putere poate orbi omul, îi poate distruge adevăratele valori, care pot fi scoase în
evidență cu ajutorul dra gostei.
O obsesie foarte interesantă a romanului e reprezentată de nehotărârea în vederea adoptării
uneia dintre cele două decizii aflate la extreme: fie o viață asumată, morală, intensă la nivelul
trăirilor, fie moartea acceptată ca un final, ca o pedeapsă pentru greșelile făcute. Însă aici
personajele nu preferă nici una, nici cealaltă, situându -se cumva între cele două. Ioana Olaru,

115 Augustin Buzura, Refugii, Editura Rao, 2014, p. 130.
116 Ibidem , p. 20.
117 Augustin Buzura, op.cit ., p. 154.

51
spre exemplu, nu are o viață morală, nici intens trăită, iar când se desparte de Iustin, deși știe că e
vinovată, că nu a dus o viață morală, îi apare gândul sinuciderii ca urmare a disperării ce o
cuprinde, însă nu își asumă moart ea ca pe o pedeapsă meritată pe ntru acțiunile sale imorale.
Romanul anunță chiar din incipit, prin imaginea ospiciului, faptul că va întrebuința
grotescul pentru a prezenta mediile de viață, lumea denaturată, ieșită din normele moralității.
Câteva exemple ce p ot fi evidențiate aici sunt: ,, încurajările” pe care Ioana le primește de
la o pacientă în momentul în care nu știa ce se întâmplă cu ea, de ce se află în acel ospiciu, unde
nimic nu i se părea că are legătură cu normalitatea, totul era de factură grotescă pentru ea. Atunci
cealaltă paci entă r ostește următoarele cuvinte: ,, Mai bine să ne consolăm că în rezervația asta nu
sunt numai nebuni…Habar n -ai pentru câte lucruri nu se refugiază omul aici […]. Află de la
mine că mai mulți nebuni sunt afară. Și mai periculoși! Aici ai toate libertăți le…”118
Deși aceste cuvinte erau menite să fie unele încurajato are, Ioana le primește chiar invers,
situația îngrijorând -o mai degrabă. Intenția autorului este aceea de a sugera prin intermediul
ospiciului imaginea de ansamblu a societății. Ac esta pune în balanță libertatea, îngrădită am fi
tentați să o numim, din cadrul ospiciului cu cea din afara lui, însă categoric cele două tipuri de
libertate sunt similare, sau chiar mai rău, contrar așteptărilor, chiar pe dos. Tot de factură
grotescă, îns ă la un nivel mult mai avansat este și descrierea pe care o face Tatiana ospiciului ,
internată fiind și ea acolo: – Și eu zac printre moartele astea, zise Tatiana așezându -i-se pe pat și
cuprinzând -o de umeri. Trebuie să te obișnuiești și tu cu ideea…Nu -s periculoase. Doar sonate și
cretine…Și cam jegoase […] Curtea e plină de smintiți și șontorogi…incapabili să lege două vorbe
suportabile…Căci dragoste bănuiesc că n -au știut face niciodată! […] Vizita mare, altă apă de
ploaie…profesorul se f ace că -ți dă importanță, în realitate i se rupe de noi, niște bețive banale, cu viitorul
compromis, dar și mie de el… Apoi tratamentul, partea cea mai scârboasă a zilei, masa, pe urmă dă
Domnul și se cărăbănesc toți, iar Tatiana pune la bătaie vodculița ascunsă bine de tot și împușcăm un
bairam pe cinste […]. Cum să suporți? Te rogi, bei, te curvești sau cauți blocul cel mai înalt. Eu n -am
curajul să mor, dar nici să trăiesc!119 Chiar dacă acest pasaj e terifiant, Buzura întrebuințează ironia
pentru a mai detensiona măcar puțin atmosfera. De asemenea, exclamația finală sugerează faptul
că personajul n -are tăria necesară pentru niciuna dintre ipostaze, Tatiana aflându -se la fel ca alte
personaje undeva la mijlocul celor două.

118 Augustin Buzura, Refugii, Editura Rao, 2014 , p. 25.
119 Ibidem , p. 24.

52
Este important de pre cizat că Ioana Olaru cunoaște un soi de emancipare. Apar scene în
care aceasta se privește în oglindă, scene care au un caracter psihologic, întrucât ceea ce dorește
Ioana să obțină prin acest gest este recăpătarea încrederii în sine. Emanciparea la care f ăceam
apel mai sus stă în schimbarea care se observă în cazul protagonistei , deoarece dacă la început
Ioana își dorea să fie frumoasă pentru o prezență masculină, după aceea dorința rămâne aceeași,
însă de data aceasta își dorește să fie frumoasă doar pent ru ea: Împinsă parcă de o necesitate
urgentă, ieși repede din sufragerie și se duse în cameră unde, cu aceeași grabă, deschise dulapul și începu
să arunce pe pat umerașele cu rochii, fuste /…/ era proaspătă, frumoasă, chiar frumoasă și rochia bine
întins ă și toate câte le avea erau un fel de răspuns spaimei ce o încercase atâta vreme. << Exist!>>, ar fi
vrut să spună, stăpânită de un sentiment curios, între revoltă și satisfacție. Apoi începu să -și mângâie
fața.120 Ceea ce este cel mai sugestiv în acest pas aj e chiar imperativul ,,Exist! ”, urmat de gestu l
prin care Ioana își mângâie fața ca și cum și -ar confirma singură existența, de care , trecând
numai prin eșecuri , începuse să se îndoiască. Suferința ei de ordin psihic provine din dorința ei
înflăcărată de a găsi un alt sens al vieții, care să -i schimbe cursul, să o facă mai frumoasă, mai
fericită, să o scoată din mizeria ei; obsesia mediocrității, frica, umilința pe care o resimte când
ajunge să cerșească iubire, în condițiile în care știe că o merită , reprezintă tot cauze ale suferinței
ei psihice. În momentul în care ea își mai recapătă încrederea în forțele proprii, înțelege că nu își
poate găsi liniștea dacă își ,, contemplă” eșecurile și frica de singurătate a cărei prizonieră devine:
,,Trebuie să mă el iberez cumva, își spuse. Nu -ți poți contempla la nesfârșit înfrângerile, mizeria,
umilința. Trebuie. Acum câ nd nu e prea tarziu .’’121
Augustin Buzura ilustr ează prin intermediul acestui roman devieri comportamentale ale
ființei umane, erorile care se petrec peste tot, fie sat sau oraș, fapt demonstrat prin existența și la
sat, mai exact în comuna Măgura, a unei situații aproximativ similare din ceea ce relatează chiar
Iustin, el făcând naveta în ideea în care acolo activa ca profesor: peste satul a cesta plutește un fel de
rugină, ceva trist și moleșitor care -ți năclăiește mintea, îți paralizează voința, te îmbătrânește, iar când te
afli printre << somitățile>> lui, și n -ai cum să le eviți, ajungi să ți se facă rușine că ai citit o carte […]. Am
avut timp să le cercetez casele; faianță țipător colorată înăuntru, faianță afară, flori artificiale, imitații de
cristal, sticlărie multă, inutilă, flori stridente […] trebuie să fii tâmpit la cap să stai într -un loc unde soarele
nu întârzie nici vara mai mult de cinci ore pe zi. Din hoți de pădure, băștinașii au ajuns, cu timpul,
muncitori forestieri […] trag ca nebunii două săptămâni, își consumă apoi câștigul în două zile și atunci în

120 Ibidem , p. 198.
121 Ibidem , p. 442.

53
Măgura e un prăpăd ce nu s -a văzut, se cherchelește tot ce are sâng e sau clorofilă, ca apoi să o ia de la
capăt de parcă nu s -a întâmplat nimic.122 Așadar, Augustin Buzura ne lămurește faptul că această
situație denaturată , terifiantă , se regăsește și în mediul rural , cu deosebirea că acolo lucrurile
sunt puțin amplificate .
În această lume denaturată, care a pierdut valorile esențiale ale ființei umane, există și un
personaj care aspiră chiar la restabilirea ordinii în lume, ordine bazată pe valori morale,
Helgomar David, foa rte revoltat, mâniat împotriva celor ce se petrec, multe dintre
comportamentele deviate datorându -se chiar puterii practicate în mod abuziv.
Augustin Buzura mizează pe diverse tipologii de personaje care sunt purtătoare de mesaje.
Spre exemplu, prin Iustin Olaru autorul ne descoperă vi ața din mediul rural în ansamblu, cu
aspectele ei legate de exercitarea puterii, de ispitele ce se găsesc pe plan local, ispite precum
Codruța, cea căreia Iustin îi cade pradă. Ioana Olaru este cea prin intermediul căreia ni se
dezvăluie răspunderea din ca drul unei întreprinderi muncitorești neînțeleasă corespunzător.
Helgomar David, fiind miner, e folosit drept reper pentru a lua contact cu aspectele pe care le
implică viața minerilor. Dacă cei trei ne descoperă viața socială în diferitele sale aspecte, ex istă
un alt personaj, Valeriu Cristea, care reprezintă ipostaza omului aflat într -un moment critic a l
vieții, ce meditează, aflat în pragul disperării. Meditația acestuia este întreruptă mereu de
rememorări, acestea fiind elemente constitutive ale Refugiil or.
Așa cum afirmă Sorina Sorescu, în ceea ce privește romanul în discuție ,, boala este văzută
ca simptom social.”123 Aceasta este bineînțeles favorizată de regimul comunist, pe fondul căruia
se dezvoltă.
Dacă ne referim la roman prin te rmenul propus de titlul, putem afirma că refugiul pentru
Ioana Olaru stă sub semnul dragostei, în acest sentiment văzându -și unica salvare. Ea caută să își
împlinească acest refugiu în brațele pictorului Sabin, pronunțându -i numele într -un moment de
inconș tiență, în timpul unui delir petrecut în clinica de psihiatrie. Acesta e salvarea ei , în sensul
că atunci când nu mai primea atenție din partea lui Anton, se refugiază în brațele lui, fiind omul
ei de încredere.
Ion Simuț, referindu -se la romanu l Refugii , afirmă că: ,, are un memorabil contur
psihol ogic al victimei alienării in contextul comunist ( Ioana Olaru) și prin enigmatica siluetă a

122 Ibidem , p. 75.
123 Sorina Sorescu, Romanele lui Augustin Buzura – O lectură metacritică , Editura Aius Printed, Craiova, 2014, p.
39.

54
opoza ntului politic (Helgomar David) […]Scriitorul explorează î n profunzime , prin analiza
psihologică, viciile regimului comunist.”124
Concluzionând, ceea ce face Augustin Buzura prin intermediul acestui roman este să scrie
un roman cu puternice influențe sociale și politice, care, ne arată el, se pot influența între ele,
contactul producându -se in evitabil. Într -un fel, Buzura revine la tema lui Marin Preda care s e
poate releva prin următoarele : eșecul la nivelul relației de cuplu, conflictul care se naște între
ființa umană și epoca istorică. Toate acestea nu fac altceva decât să ducă la sentimente negative
cum sunt frica, dezamăgirea, pierderea încrederii în sine, indignare, stimulate fiind de regimul
comunist opresiv. Buzura nu face altceva decât să ne demonstreze toate aceste lucruri aflate în
relație cauză – efect, apelând la personajul Ioanei O laru. Practic, ea este predestinată pentru a fi
subiectul unui soi de experiment pe cele două coordonate mai sus amintite: socialul și politicul.

2.6. Drumul cenușii
Apărut în 1988, Drumul cenușii ne atrage atenția încă din titlu. Oare ce este acest drum al
cenușii? Deși la o primă vedere am fi tentați să afirmăm că sensul este unul negativ, funerar, vom
fi surprinși să descoperim că sub această metaforă se află alte semnificații decât cele așteptate.
Drumul cenușii are un sens general car e face trimitere la acele drumuri cu caracter fabulos, atât
în timp, cât și în spațiu, drumuri istorice care traversau grupări sociale sau continente, riscurile
fiind neașteptate. Ceea ce le era specific acestor drumuri era faptul că dețineau bogății, de a ltfel
necesare omului.
O caracteristică extrem de importantă a acestui roman buzurian este aceea că, întâmplător
sau nu, ne apare ca o colecție a tuturor romanelor care l -au precedat. Așa cum afirmă Con stantin
Cubleșan ,, fiecare roman în parte, asumat sau nu, programat acelei construcții epice
monumentale, poate fi judecat ca un segment al viziunii metaforic -închipuită de zidul provocator
pentru temerarii ce caută, în ultimă instanță, o ascensiune riscantă în cercul închis al ringului –
acceptat (impus) ca o normă existențială – din care, se știe, orice ieșire nu poate fi decât fatală,
căci regula ascensiunii impune tocmai mersul obtuz în spațiul închis al unei severe captivități.”125
Îndreptându -ne atenția către narațiune, putem sp une că lucrurile rămân similare
acelorași cu care ne -am obișnuit încă de la nivelul celui de -al doilea roman. Și Drumul cenușii

124 Ion Simuț, Augustin Buzura – monografie , Editura Aula, 2001, p. 27.
125 Constantin Cubleșan, Augustin Buzura – Prozatorul sondărilor abisale , Editura Școala Ardeleană, 2018, p. 82.

55
oscilează între doric și ionic, întrucât îmbină cele două perspective, cea subiectiv – psihologică și
cea obiectivă, din dorința autorului de a investiga atât un plan intern, reprezentat de criza de
conștiință a personajelor, cât și unul extern, reprezentat de realitatea acelor ani la nivelul
societății.
Ca tipologii de personaje demne de interes , îl avem precum în Refugii pe Helg omar
David, cel care și de această dată aspiră la rearanjarea lumii pe o temelie stabilă alcătuită din
valori morale, fiind extrem de revoltat; de această dată revolta apare în contact direct cu epoca,
spre deosebire de Adrian Coman care își interiorize ază aceste nemulțumiri și va tinde către
resemnare. Un alt personaj interesant este Eustaț iu Găină, al cărui pseudonim este Eustațiu G.
Călinescu. El compune o istorie a țării în versuri, cu scopul de a ilumina mințile populației
necunoscătoare: ,,Spune Traia n: / – Decebale, Decebale! / Nu îmi sta tu mie -n cale! / De nu te
supui pe loc / Am să dau Daciei foc! / Iar marele rege Decebal răspunde cu demnitate: / – Eu îmi
apăr sărăcia și nevoile și neamul / Și mai bine mor eroic decât să dau Romei banul!”126 În cazu l
de față interesant este faptul că nu întâmplător lui Eustațiu i s -a dat un pseudonim de mare istoric
literar și nu întâmplător el compune astfel de versuri ce pretind a alcătui o istorie a țării, dar care
se dovedi a avea o singură caracteristică de bază , și anu me kitsch -ul. Ceea ce a vrut Buzura să
schițeze prin intermediul personajului este propria concepție despre literatura cu caracter
agitatoric a acelei epoci, care se credea capabilă de a înlocui istoria propriu zisă a țării. Astfel,
este vizibil că între numele real și pseudonimul lui Eustațiu este o discrepanță la fel de mare ca
între ceea ce este literatura agitatorică și ceea ce pretindea a fi. Ana Maria este proiecția Ioanei
Olaru din Refugii , însă destinul este diferit, Ana Maria luând parte la investigația în care se va
aventura eroul romanului. Personajul feminin este unul absent, însă noi, cititorii, luăm contact cu
ea din evocările lui Adrian Coman, el aflându -se în ipostaza îndrăgostitului: ,,… să încerci să o
recompui din gesturi și culo ri, să readuni ca într -un mozaic frânturi de cuvinte, zâmbete și priviri,
dar din cauza acestei dureri aspre, persistente care istovește gândul, respirația, mișcările, nimic să
nu se închege. Totul e confuz, incert, alunecos, o dibuire absurdă, continuă. S entimentul că
supraviețuiești fără să o fi dorit…”127
Coordonatele generale ale epocii sunt stabilite încă din primele pagini ale romanului și
se leagă de scena din tren, scenă în care un personaj aflat în același vagon cu Adrian Coman

126 Augustin Buzura, Drumul cenușii, Editura Rao, 2018, p. 352.
127 Ibidem , p. 7.

56
cunoșt ea că cel din urmă a realizat anchete, în condițiile în care nu erau publicate. Momentul
confruntării celor doi are un deosebit caracter istoric, fiind aduse în discuție probleme importante
precum Greva minerilor care a avut loc în 1977, imaginea dictatur ii și a dictatorului, lașitatea
(care însemna tăcere în primă fază, ca mai apoi să se agraveze situația întrucât devine o tăcere
aprobatoare a mulțimii ).
Subiectul romanului gravitează în jurul protagonistului, ziaristul Adrian Coman, care, pe
fondul unei plictiseli ce atinge cote maxime, plictiseală datorată scrierii de articole, reportaje
anoste privito are la imaginea evoluției planificate a societății, decide să înceapă o investigație pe
propria răspundere. Ceea ce își propune este să descop ere ce s -a întâmplat cu David Helgomar,
inginerul dispărut în mod paradoxal în urma unui protest în care a fost implicat, protest al celor
care lucrau în mină, la o exploatare aflată în Maramureș. Adrian Coman se autodefinește ca fiind
mai m ult decât un si mplu gazetar: ,, Un gazetar cu experiență nu se aruncă în necunoscut, nu? ”128
După cum putem observa, opinia personajului coincide cu a autorului, întrucât amândoi
consideră meseria de gazetar una de o mare importanță dat fiind faptul că este una dintre cele
care au ca scop investigarea adevărului. Este și motivul pentru care Adria n Coman este deja al
treilea ziarist din cadrul romanelor de până acum. Revenind la David Helgomar, deși dispariția
lui era consumată de o perioadă bună de timp, Adrian Coman începe investigația sa prin
numeroasele contacte cu mai multe persoane care l -au cunoscut pe inginer, unii având dorința de
a-și ami nti de el, pe când alții nu: ,, Nu-mi mai amintesc nimic – spune unul din interlocutori – se
îndârjea el, n -am memoria numelor, poate dacă l -aș vedea… De atunci a trecut ceva vreme, am
cunoscut destulă lu me… Și – apoi nu tot ceea ce ți se întâmplă îți rămâne în minte. Pe unele e
chiar bine să le uiți pentru a putea trăi mai departe…”129 Într-adevăr, în acea epocă, întâmplându –
se numeroase evenimente negative, cum ar fi aceste dispariții enigmatice, uitare a putea fi privită
ca un avant aj, o încurajare de a merge mai departe, de a -ți trăi viața, fie ea și controlată. În
același timp, oamenii aveau conștiința faptului că nu trebuie să te amesteci când v ine vorba de
dispariții ca aceea a inginerului, deoarece implicate erau organele ordinii și securității publice, iar
într-o situație ca aceasta pentru binele per sonal era să te îndepărtezi: ,, A fi martor înseamnă a -ți
asuma un risc, a avea o părere sau măcar a nu susține altceva decât ceea ce vezi și știi /…/
martorii trebuiau păstrați pentru clipa când nu vor mai avea nevoie de cur aj pentru a spune ceea

128 Augustin Buzura, op.cit ., p. 229.
129 Ibidem , p. 222.

57
ce știu! ”130 De asemenea, în primele pagini ale cărții, gazetarul își aduce aminte de afișele din
perioada războiului, imagine de altfel sugestivă: ,, Un individ cu degetul la gură, iar sub el două
versuri: ,, <<Cine limbă lungă are/ Cinci ani va săpa la sare! >>”131 Tocmai de aceea unii dintre
cei cu care intră în contact gazetarul nu -și amintesc sau mai bine zis nu vor să -și aminteasc ă
nimic legat de cel dispărut: aleg să ia distanță față de caz, să țină doar pentru ei ce știu, în ideea
în care în joc era binele lor, cu organele vremii neexistând loc de negocieri. Toate acestea nu fac
altceva decât ca investigația pe care și -o asumă gazetarul să aibă un caracter de s fidare a ordinii,
fie ea de natură socială sau politică. E motivul pentru care în epocă a fost considerat u n roman
cu puternice valențe ,, subversive”, unul din susținătorii acestei idei fiind chi ar Mircea Martin
care afirmă că: Nu am citi t – și nici nu cr ed că există – vreun roman apărut în România comunistă mai
subversiv la adresa regimului totalitar decât Drumul cenușii de Augustin Buzura. Termenul însuși de
subversiv riscă să pară nepotrivit în acest caz, căci subversivitatea presupune ascundere, evitare a
confruntării directe, subminare prin aluzie și oblicitate eventual ironică. Or, ceea ce uimește în paginile
acestui roman, scris în 1987 și publicat în chip miraculos în 1988 în plină teroare, este tocmai transparența
și directețea discursului narativ, s usținut fie de către un personaj, fie, mai ales, de naratorul care se
confundă cu personajul principal. Nimic parabolic, nimic metaforic, trimiterile la un context socio – istoric
recognoscibil sunt cât se poate de clare.132 Cele afirmate de criticul Mircea M artin nu fac altceva
decât să definească romanul în ansamblul său. Există un amalgam de narațiuni secundare, care
duc chiar la o dezaxare a epicului, însă prin intermediul lor Buzura nu vrea altceva decât să dea
un plus de intensitate intrigii.
Odată cu avansarea în ancheta lui, protagonistul este predispus la meditații pe tema
condiției umane, care ne permit accesul la gândurile personajului, altfel nemărturisite în mod
direct: ,, Ce fel de ființe suntem? Catastrofa cea mai mare este că ne-am obișnuit cu umilința, nu o
mai simțim, am ajuns să o suportăm, să ne lăsăm transformați de ea, să devenim complici cu ea,
să nu ne putem desprinde de chipul ce ni l -a hărăzit, nici măcar atunci când suntem singuri.
Saltul de la umilință la curaj și d emnitate – mai dificil poate decât cel de la maimuță la om – nu
pare apropiat… Ce fel de oameni suntem?”133 Ziaristul ajunge să își pună aceste întrebări de mare
gravitate din cauza faptului că această anchetă îi oferă șansa de a vedea diferitele atitudini ale
oamenilor în probleme existențiale de factură socială, politică, amoroasă, el reușind să

130 Ibidem , p. 279.
131 Ibidem , p. 19.
132 Augustin Buzura, Prefața la Drumul cenu șii, Editura Rao, 2018.
133 Augustin Buzura , op.cit ., p. 178.

58
reconstituie din toate detaliile banale în aparență, o atmosferă apăsătoare care îl aduce în pragul
meditației și, totodată, ajunge la concluzia că oamenii sunt vinovați de propriile destine, din
cauza lașității și a f aptului că oamenii se complac în anumite situații n u tocmai optimiste.
Observăm că Buzura nu renunță la ideea de a arăta prin intermediul particularului
imaginea generală a lumii. În firul epic întâlnim diferite situații particulare, care ne creează o
viziune a în tregii societăți din acea epocă; sentimentele care pluteau în aer la acel moment erau
dintre cele mai nedorite , precum teama sau mai mult decât atât, frica sau chiar teroarea, de regim,
de reducerea propriei personalități la întregul reprezentat de societate. Ideea de teroare, precum și
intențiile unui dictator sunt rostite de Buzura prin intermediul eroilor lui: ,, Ce vrea în esență
dictatorul? Să intimideze prin orice mijloc, vrea deci să -ți fie frică. Iubirea ta îl lasă rece, frica e
mult mai sigură și mai trainică. De aceea se chinuie să-ți creeze impresia că știe tot, că stăpânește
tot, că este veșnic […] teroarea este, în ultimă instanță, expresia fricii celui ce o practică.”134 Ceea
ce putem adăuga la acest comentariu este că dictatorul nu numai că încearcă să intimideze și să
insufl e frică în rândul oamenilor care alcătuiesc societatea, el chiar reușește aceste lucruri.
Investigația pe care și -o asumă gazetarul se află la un moment dat pe punctul de a -l
ditruge. Aceasta se întâmpl ă întrucât intră în contact cu o ficialită țile vremii, care se aflau printre
cei care îl cunoscuseră pe Helgomar David, se încrede în spusele lor, care nu fac decât să -i ofere
o direcție greșită a unei posibile rezolvări a cazului. De fapt acea direcție pe lângă faptul că nu ar
rezolva cazul, ar trebui să -l ducă la pieire: ,, în timp ce încerca să treacă frontiera clandestin, nu s –
a oprit la numeroasele somații ale grănicerilor și, normal, aceștia au trebuit să -și facă datoria…
Dacă vei ajunge în țara cu pricina, pot să -ți dau și numărul careului din cimitirul în care a fost
obligat să -și găsească liniștea.”135 Luăm deci contact cu gândurile gazetarului, care își descoperă
adevăratul său scop, care este de natură literară de fapt, în centrul ei aflându -se chiar actul
scrierii. Astfel, este accentuată dimensiunea confesivă a romanului, confesiune ce -i aparține chiar
lui Augustin Buzura; autorul o plasează asupra ga zetarului, alter -ego-ul său: Ce soartă ciudată! Să
scriu cu orice preț, fiindcă așa trebuie. Să te simți în interiorul unui coșmar și să fii obligat să -l descrii
[…]. Să scriu așadar nu pentru a fi în rând cu alții, deși exact asta vreau și probabil chiar aș reuși, ci de
dragul iluziei că mai poți fi util celor din jur. A scrie, adică a te opune cu toată energia morții psihice, dar
și celeil alte căreia numai în acest fel i te poți sustrage. A spune fără teamă exact ceea ce crezi și fiindcă
memoria hârtiei este unicul mijloc de apărare împotriva brutelor, forța care le reașează la locul cuvenit în

134 Ibidem , p. 50.
135 Ibidem , p. 230.

59
menajeria istoriei .136 Din acest fragment cu car acter confesiv, așa cum am precizat anterior, reiese
chiar concepția despre scris și t otodată, despre scriitor . Într -o astfel de lume dominată de
sentimente negative, de stări apăsătoare, de restricții, de obligația reducerii propriei ființe la
acțiunile g rupului, moartea psihică, care nu e departe, poate fi ținută la distanță doar cu ajutorul
scrisului. Practic, scriind te eliberezi de gândurile care nu pot fi exprimate în mod direct; actul
scrierii este un refugiu și chiar mai mult decât atât, este singur a salvare într -o lume a
depersonalizării ființei umane . Această concepție este dez voltată chiar de către erou: …să scriu?
Trebuie totuși, n -am încotro, pentru mine nu există alt drum, altă salvare, deși, deși, de o mie de ori
deși…a face din propria ta durere o temă de meditație pentru alții, a o răscoli la nesfârșit, asemenea unui
cuțit în rană, pentru a -i găsi un sens, o explicație, poate o salvare, a fi cobaiul semenilor tăi, dar și
berbecele ce izbește, uneori singur, în zidul de ignoranță, agresivi tate, orbire […] pentru mine cel puțin
scrisul este an tidotul sinuciderii , șansa de a -mi târî zilele până la capăt, de a înfrunta cu ochii deschiși
moartea sufletului, îngrozitoarea moarte care, asemenea deșerturilor africane, înaintează încet și sigur,
transformând mințile, sufletele și aspirațiile în tăcere și uniformitate, anulând treptat orice pâlpâire de
viață autentică .137
Citit în această ch eie, romanul devine chiar un ,, exercițiu de supraviețuire”, așa cum îl
numește însuși Adrian Coma n: ,,Scriu…Ciudat și absurd exercițiu de supraviețuire […], dar nu
mă pot socoti liber atâta timp cât alții nu sunt, mi -e imposibil să abdic de la ceea ce am ajuns să
cred, după dificilul și întortocheatul drum străbătut împotriva morții propriului meu suflet.”138

2.7. Recviem pentru nebuni și bestii
Al șaptelea din seria celor opt romane buzuriene apare sub titlul Recviem pentru nebuni și
bestii în anul 1999, după revoluție; în el începe să fie vizibil senti mentul resemnării. Autorul
reușește cu ajutorul acelorași strategii narative și prim temele specifice prozei lui, cu care ne -am
familiarizat, să contureze imaginea evenimentelor ce se învârt în jurul anului 1989, evenimente
care reprezintă centrul îndoielilor, al provocărilor, al d iverselor trăiri afective. Așa cum afirmă
chiar Augustin Buzura, când vine vorba d espre romanele sale, acestea ,, depun mă rturie despre un

136 Ibidem , p. 242.
137 Ibidem , p. 190.
138 Ibidem , p. 191.

60
timp, un spațiu și o experiență. ”139 Într-adevăr, în jurul celor trei concepte se învârt punctele de
interes ale tuturor romanelor buzuriene.
Ceea ce individualizează însă rom anul de față este firul narativ ( a cărui densitate și ritm
alert sunt inconfundabil e), ,,capabil să mobilizeze cititorul ca î ntr-un veritabil roman de
aventuri .”140 Acest lucru se întâmplă da torită confesiunii personajului, care este de -a dreptul
impresionantă, îți dă senzația că trăiești alături de el, că ești supus acelorași evenimente, că
împarți cu el trăirile, crizele de conștiință. În acest caz, afirmația făcută de Constantin Cubleșan
este mai mult decât îndreptățită: ,, Augustin Buzura este un bun constructor de tensiuni lăuntrice,
de investigații, în adâncul subconștientului eroilor săi, dar mai cu seamă disecând mecanismele
ce implică atitudinile tranșante ale acestora.”141
Dacă ne raportăm la termenul de ,, mărturie” utilizat de Ion Simuț, cel desemnat să o
depună în cadrul prezentului roman este Matei Popa, eroul romanului, de meserie ziarist, care se
află într -o continuă căutare a propriului sine, iar ceea ce descoperă nu este ceea ce ar fi vrut el:
,,Cobor adesea în mine cu sentimentul că vizitez o casă părăsită cu zeci de ani în urmă, un spațiu
important, apropiat, spre a vedea pur și simplu ce mai găsesc pe acolo. Uneori sunt stăpânit de
nostalgie, alteori însă mă încearcă o cumplită neliniște, căci ceea ce mă întâmpină este o
construcție stranie.”142 Faptul că nu se mai regăsește pe sine, nu se mai poate defini ca individ
este o modalitate de a arăta situația întregii societăți, iar Buzura, așa cum am văzut până acum,
face de seori apel la strategia de față, prin intermediul căreia apelează la un caz particular pentru a
arăta o imagine de ansamblu a întregului, respectiv a societății. Contextul care a generat
sentimentul înstrăinării este de factură istorică, la fel ca până acu m, fiind vorba despre o perioadă
de trecere de la revoluție la perioada de după, perioadă în care decorul social era de factură
grotescă, centrul unor trăiri afective n egative, profund deprimante: monștrii au fost creați de
Ceaușescu, dar au ajuns abia acum la maturitate. Ei s -au instalat atât de violent în viața noastră, încât ne
rod din interior, ne iau aerul și, încet, pe nesimțite, zilele […]. Cu o naturalețe exasperantă plutim printre
sisteme politice și economice dând impresia că am optat, de mult, pentru ceva deosebit, un ceva doar al
nostru […]. În realitate, totul se rezumă la acum , imediat […]. Viața este o succesiune de momente, fără o
legătură reală, vizibilă […]. Nu te -ai întreba t niciodată, după ce te -ai uitat în jur, dacă mai poate
supraviețui țara asta? Am senzația că e în curs de părăsire, că totul a fost tocat, distrus, anihilat, și tot eu

139 Ion Simuț, Augustin Buzura -monografie , Editura Aula, 2001, p. 28.
140 Ibidem , p. 29.
141 Constantin Cubleșan, Augustin Buzura -Prozatorul sondărilor abisale , Editura Școala Ardeleană, 2018, p. 90.
142 Augustin Buzura, Recviem pentru nebuni și bestii , Editura Polirom, 2009, p. 299.

61
vin și zic: au fost momente și mai grele – războaie, calamități, revolte…Și am trăit.143 De aici reiese
imaginea țării, aflată într -o continuă degradare din cauza faptului că în loc să fie condusă după
legi, e mai degrabă condusă în funcție de dorințele celor care vor să plătească, după articole de
ziar, ceea ce nu e de dorit și totuși se în tâmplă. Faptul că oamenii sunt văzuți ca plutind printre
sistemele politice și economice ne trimit cu gândul la ideea că de fapt ei există, au impresia că
trăiesc, dar asta nu se poate numi viață. Ceea ce e cu adevărat impresionant este că, în ciuda
situaț iei de -a dreptul terifiante, există un strop de optimism, care sugerează că de -a lungul istoriei
au existat situații și mai dificile, cărora oamenii au reușit să le supraviețuiască.
Augustin Buzura, pentru a schița această imagine a unei soc ietăți la răscruce, îl plasează
în centrul romanului pe Matei Popa, ziarist de profesie, însă nu unul oarecare, ba c hiar
dimpotrivă: ,, cel mai mare gazetar al târgului, un fel de Attila al presei, spaima escrocilor și a
oamenilor cinstiți deopotrivă”144; el este supraviețuitorul revoluției, având șansa de a trăi și în
contemporaneitate. Destinul său este urmărit minuțios pe parcursul Recviemului pentru nebuni și
bestii tocmai pentru că nu este doar ,, al său”, ci al întregii societăți românești din această
perioadă importantă a istoriei.
Cele două fire narative care fac romanul veritabil se învârt în jurul lui Matei Popa, însă
din două unghiuri diferite, primul este cel social, iar al doilea este cel amoros.
Orientându -ne atenția că tre primul, luăm contact cu informații biografice ale eroului. În
primul rând, putem observa că acesta are o carieră oscilantă: dacă în prezent e ziarist, înainte de
revoluție lucrează în mină, însă e și un bun fotbalist. Din cauza faptului că e nedreptăți t revine la
locul de muncă anterior, dar de data aceasta intră în componența echipajului de salvare.
Ilustrativă pentru condițiile de trai în timpul guvernării lui Ceaușescu este dorința arzătoare a
fratelui său, Visarion, de a pleca din România. El vede î n asta singurul refugiu împotriva vieții
mizerabile din timpul lui Ceaușescu, iar acesta este și motivul pentru care vrea să facă pasul
,,decisiv” alături de fratele său pe care îl instruiește în acest scop. Ceea ce nu îi mai dă pace lui
Visarion află m chi ar din mărturisirea sa: ,, M-am săturat să -mi petrec viața așa cum mi -au gândit –
o alții, alături de cei ce, din lașitate, caută argumente pentru a salva niște idei tâmpite.”145
Revolta lui Visarion se datorează regimului care îi îngrădea libertățile, neavând practic niciun
cuvânt de spus chiar dacă era vorba de propria viață. El refuză cu îndârjire să fie doar o

143 Ibidem , pp. 563 -565.
144 Augustin Buzura , op.cit ., p. 38.
145 Ibidem , p. 64 .

62
marionetă supusă, nedorindu -și decât libertatea de a face propriile alegeri, de a simți prin asta că
trăiește, nu doar că trăiește. De nemulțumir e est e acaparat și Matei Popa, a cărui durere se
datorează unei societăți mult prea dure, care în loc să îi satisfacă idealurile, se dovedește că are
cu totul altceva pregătit. De aceea, el se confesează, susținând o idee perfect adevărată chiar și în
societate a în care trăim noi, cei de azi: ,, Trăim în miturile pe care noi ni le -am creat și apoi ne
mirăm că realitatea nu este la înălțimea mitului: ne ucide încăpățânarea de a nu accepta realitatea
așa cum este.”146 Ideea sugerată în pasajul expus este aceea că dac ă societatea se dovedește a fi
incapabilă de a -ți satisface propriile dorințe, omul tinde prin însăși natura sa constitutivă să își
creeze un univers compensatoriu. Practic nu face altceva decât să se iluzioneze, aceasta fiind
singura cheie care ar fi putu t deschide măcar puțin lacătul fericirii sau împlinirii ca ființă umană.
Decizia celor doi frați însă va constitui factorul declanșator al multor evenimente: în momentul
în care Securitatea, cu care nu era de glumă în acele vremuri, e pe urmele lor din cau za
bănuielilor, ei sunt nevoiți să se ascundă c ât de mult pot ca să muncească; tot Securitatea este cea
care va încerca prin diferite modalități, să -l convingă să devină sursa lor de informații. Matei
Popa nu numai că nu -și dorește aces t lucru, dar îl consideră o umilință de mari proporții. Această
indignare, venită din partea lui ca răs puns la regimul comunist care îngrădește libertatea, se află
într-o continuă creștere, până la momentul în care decide să ajungă să ia dinamita într -un mod
subtil, ajutat fiind și de prietenul său, Radu. El vede în dinamită soluția pentru a scăpa orașul de
partidul comunist, vrând să c omită un atentat asupra sediului pe care îl avea în or așul de
provincie. Deși Matei și Radu lucrează, g hidați fiind de precauție, în final vor fi prinși.
Al doilea fir narativ, care se orientează către viața amoroasă a lui Matei Popa, o aduce în
prim plan pe Elena Filipescu, prezența feminină de care se îndrăgostește eroul. Acesta o cunoaște
la orele de limba engleză, fiind chiar fata profesorului său. Cei doi trec prin diverse întâmplări,
prin a căror înlănțuire Buzura obține un fir narativ afla t într -un continuu dinamism, care ajunge
să acapareze . Spre exemplu, în seara când cei doi îndrăgostiți se plimbă la marginea pădurii,
apare o tabără de tractoriști, care atentează asupra vieții lor. Din această întâmplare, Matei Popa
iese bătut și legat d e un copac, iar Elena are o soartă și mai crudă , întrucât nu are parte doar de
răni fizice (bătaie), ci și psihice (viol) . Protagonistul nu va lăsa lucrurile așa. Văzând că organele
miliției nu au nici cel mai mic interes în rezolvarea acestui caz, el nu r ămâne cu brațele
încrucișate. Ajutat și de această dată de prietenul său Radu, dă de urma celui ce a reprezentat

146 Ibidem , p. 302.

63
,,capul răutăților” . Matei Popa vrea să își ia revanșa, vinovatul iese accidentat, iar din cauza
faptului că situația este gravă, de aici i se trage pedeapsa cu închisoarea.
Elena nu va fi însă singura prezență feminină din viața protagonistului. După ce va
pleca în Germania cu tatăl său, el cunoaște o altă femeie, pe numele ei Estera, de origine
evrei ască, sportivă de performanț ă pe care mai întâi o vede ca pe o prietenă adevarată, însă în
cele din urmă îi devine iubită. Aceasta vine din Israel și pune la cale evadarea lui Matei. Destinul
celor trei care iau parte la această aven tură, Estera, Matei și Visarion (care în aparență s unt
pregătiți din toate punctele de vedere să treacă Dunărea spre Iugoslavia ), va lua o turnură
neașteptată, întrucât grănicerii o împușcă pe Estera, ea fiind cea care moare în urma propriului
plan. Visari on reușește să treacă, iar Matei ar fi reușit și el , dacă nu s -ar fi întors pe malul
României, ghidat fiind de conștiința care n u îi dă pace. Astfel că e și arestat, descoperit fiind că
poseda dinamită, iar când își absolvă pedeapsa și iese din închisoare devine unul din fruntașii
Frontului Salvării Națion ale. Deși până în momentul de față destinul lui nu e unul tocmai de
dorit, în urma obținerii unei sume considerabile de bani de la fratele său din America, va conduce
ziarul local cel mai important din oraș. El vede în acest ziar o sursă de demascare a ile galităților
care aveau loc în societate, însă este amenințat să renunțe. Matei o cunoaște pe Anca Negru, de
profesie traducătoare, care ulterior îi va deveni și soție. Deci, după cele expuse se poate observa
cu ușurință faptul că el nu are o viață amoroas ă prea fericită, ci mai degrabă tumultoasă, întrucât
norocul a fost de partea lui abia la a treia încercare, primele două terminându -se prost. De
asemenea, evenimentele sunt relatate într -o înlănțuire de tipul cauză – efect, ceea ce duce la
dinamism, dinam ism care reprezintă o importantă trăsătură a firului narativ.
Protagonistul ajunge să -și piardă identitatea, ba chiar să se confunde cu mulțimea care
reprezenta societatea, ceea ce îl predispune la meditație: ,, Mă gândisem, nu o dată, cum sunt și
cum mă văd alții, ce e bun și ce nu în alcătuirea ce -mi poartă numele, dar nu aveam sentimentul
că sunt agresiv, dimpotrivă, eram mereu dispus să cedez, să nu mă grăbesc, să -mi cântăresc de
zeci de ori fiecare gest înainte de a acționa.”147 Într-adevăr, într-o astfel de societate este normal
să nu te mai regăsești pe tine însuți, dat fiind că destinul oamenilor ajunge să semene, nimic nu
mai este individualizator, nimic nu poate face diferența dintre propria persoană și întreaga
societate. Toate acestea n u reușesc decât să te debusoleze, să te aducă în pragul disperării și a l
durerii, să nu îți mai regăsești propriul sine .

147 Ibidem , p. 113.

64

Așa cum afirmă chiar Constantin Cubleșan, ,,Recviem pentru nebuni și bestii nu poate fi
un bocet la catafalcul defunctei societăți, ci freamătul frisonat al unei conștiințe care, tocmai
despărțindu -se de aceasta, se simte trădat în însuși nutrimentul propriei speranțe.”148 Această
trăsătură este fundamentală pentru întreaga operă a lui Buzura, întrucât ceea ce e cu adevărat
important pentru el e să ilustreze crizele de conștiință ale personajelor pe fondul unei societăți
conduse de un regim nefast. Pentru a ne exprima în termenii cheie ai titlului romanului, am putea
spune că ,, bestiile” sunt chiar cei ce se află la putere, cei care vor să dețină controlul deplin, iar
,,nebunii”, cei ce trebuie să se supună, să se lase conduși chiar dacă direcțiile nu le sunt pe plac,
această nebunie fiind punctul extrem în care se ajunge din cauza durerii, r evoltei, cri zelor de
conștiință etc.

2.8. Raport asupra singurătății
Augustin Buzura își încheie seria romanelor cu Raport asupra singurătății , publicat la zece
ani distanță față de Recviem pentru nebuni și bestii . Probabil prima întrebare pe care ne -o
adres ăm cu privire la acest roman, luând în considerare că e cel mai recent, ar fi dacă se schimbă
ceva în actul scrierii. Ceea ce putem menționa în cazul de față, un f apt de o deosebită importanță
este că Raport asupra singurătății ne oferă cea mai apropiată i magine a lui Buzura scriitorul . Se
dovedește a fi un roman de dragoste, o profundă meditație, întrebările existențiale cu privire la
viață și la moarte pe care și le va adresa protagonistul, fiind de o profundă rezonanță.
De data aceasta eroul romanului nu mai este de profesie ziarist, așa cum ne obișnuisem;
Buzura revine la ,, obiceiurile” de la începutul seriei de romane, plasând în centru un medic, pe
numele său Cassian Robert, alter -ego-ul scriitorului. Ironia so rții este că, fiind medic , îi tratează
pe toți ceilalți, însă numai pe sine nu. Contextul romanului este cu totul inovator: Cassian simte
că nu mai are mult de trăit și își găsește refugiul în actul scrierii, departe de tot ce înseamnă
lume. A cest lucru se întâmplă la nivel teoretic, deoarece practic vorbind el , deși nu mai este

148 Constantin Cubleșan, op.cit ., p. 92.

65
înconjurat de oameni, (aflându -se în munți) ei își fac simțită prezența prin intermediul semnalelor
pe care i le trimit doctorului, în ciuda fugii lui; interesant este felul în care percepe fiul său care
activează tot în același mediu ca tatăl său, fiind medic psihiatru. El caracterizează refugie rea
tatălui prin termenul de ,, vagabondaj senil”149. Locul în care se izolează Cassian se află în munți
și e re prezentat de o cabană aflată , ,departe de lume și de traseele turistice.”150 Această
singurătate îi este prielnică pentru a -și rememora afectele, trăirile din timpul vieții și , bineînțeles,
pentru a le diseca ( trăsătură specific chiar scriitorului) spre înțelegerea motivelor de atunci, c el
mai bun mod prin care ar putea face aceste lucr uri fiind evident scrisul: Trebuie să scriu, firește, nu
îmi dau seama ce va fi. Dar oare știm cu adevărat ce a fost? Ce se cuvine să reținem și ce nu? E o
întrebare pe care însă nu e cazul să mi -o pun deoc amdată. Oricum, voi scrie. Este un ordin al întregii
ființe, a tot ce sunt, o decizie ce nu poate fi contestată ori pusă la îndoială. Sentimentul zădărniciei, până
acum foarte viu și ascuns în spatele oricărui gest, m -a părăsit și el, nu mai există așadar întoarcere, voi
scrie ceea ce cred și ce simt, acum, când timpul, prea răbdător cu mine, se poate opri oricând, fără veste.
Prin urmare, doar masa, hârtia, pixul, tăcerea grea a munților dimprejur și biata -mi ființă care a rămas să
se lupte cu spaimele, ri dicolul și cu singurătatea, o altă singurătate, cu totul alta decât cea pe care o
căutasem cu obstinație, o singurătate sau o brutal frumusețe amintindu -mi, în orice secundă, de moarte.151
Fragmentul expus este foarte sugestiv în ideea în care relevă condiția scriitorului, mai ales prin
întrebuințar ea verbului ,, a trebui” și a cu vintelor cu rezonanță precum ,, ordin al întregii ființe”.
Doctorul știe că la urma urmei ceea ce va rămâne în urma unei posibile morți, care poate veni
oricând vor fi cele cons emnate. În timp ce omul este efemer, scriitorul e nemuritor.
Prin această refugiere în munți, protagonistul își dorește singurătatea care îi poate permite
să coboare în propriul sine, iar ceea ce descoperă în interiorul său este faptul că evenim entele
prin care a trecut de -a lungul vieții sunt întortocheate și dramatice. Trecutul pe care și -l amintește
Cassian se leagă de numele Marei, o domnișoară frumoasă, însă insistent, care îi face vizite
acestuia. Cum nimic nu e întâmplător, Mara e chiar fi ica unei femei pe care doctorul a iubit -o în
tinerețe, dar nu era vorba de o dragoste consumată. În situația de față, cu Mara lucrurile stau
diferit, din cauza personalității sale care este una puternică și a metodelor sale de a se apropia de
el, spre exem plu alintul ,, moșule”152. Deși la început Cassian nu știe cum să i se sustragă mai
repede, fie ajutându -se de gesturi, fie de explicații, în tot cazul, de toate mijloacele posibile, între

149 Augustin Buzura, Raport asupra singurătății , Editura Polirom, 2009, p. 9.
150 Ibidem , p. 14.
151 Ibidem , p. 10.
152 Ibidem , p. 108.

66
cei doi ajunge să se stabilească o relație platonică, spiritual ă, iar după un timp îndelungat se
ajunge și la o relație trupească; cu toate acestea însă, relația dintre cei doi este destul de
complicată. Rememorările sale la care este predispus de către Mara aduc dragostea în prim -plan,
fiind inventariate toate femeile pe ca re el sau cunoscuții lui le -a iubit, fie că fusese vorba de
iubiri pasagere, fie că nu. Acest lucru se întâmplă pentru că prezentul nu -i mai oferă satisfacții,
iar alternativa în acest caz e rememorarea trecutului, care joacă în acest caz rolul de refugiu.
Chiar protagonistul își mărturisește nemulțumirile, ceea ce confer ă romanu lui și un caracter
confesiv: Am ajuns la vârsta când nimic nu mă mulțumește: nici viața, nici moartea; prietenii mei, puțini
câți au fost, sunt dispăruți, printre tineri nu -mi mai g ăsesc locul, deși sufletește, mă simt uneori proaspăt,
ca ei; mai exact: nu mă acceptă, mă tolerează doar și asta mă îngrozește. Tânăr, dar cu niște nuanțe aparte;
știu ce nu se poate, mi -e limpede că totul este necontenit și pierdere, dar, ciudat, mă încă pățânez să trăiesc
de parcă nu aș cunoaște aceste adevăruri. Căzut între lumi, dincolo de vârstă, într -un spațiu al nimănui,
obligat să accept inacceptabilul și totuși cutreierat de o speranță absurdă, din care binele și liniștea nu
lipsesc.153
Din mărturisi rea doctorului reiese diferența dintre moartea fizică și moartea psihică , concepte
întrebuințate foarte des de Buzura în scrierile sale. Astfel că personajul se află într -o stare de
imposibilitate, într -o stare de criză, o stare contradictorie de altfel, î ntrucât nu -și mai poate găsi
împlinirea în nimic, nici măcar în extremele reprezentate de viață și respectiv, moarte. Deși are
momente când se simte tânăr, nu -și găsește alinarea printre ei, deși cunoaște anumite adevăruri,
se încăpățânează să le ignore, f iind o variantă mai bună pentru el sau mai bine zis pentru
sănătatea sufletului său. Aș a cum se autodefinește este ,, căzut între lumi”.
Dacă până acum romanele sale făceau să răsune conștiința cititorilor prin intermediu l
dramaticului, de data aceasta elementul răsunător este tragicul care vine din conștiința
efemerității vieții.
Personajul principal, doctorul Cassian Robert, este foarte interesant construit întrucât
reprezintă ansamblul trăirilor celorlalte personaje ale romanulu i. El se regăsește în toate
experiențele celorlalți, prin intermediul acestora se derulează propria viață, cu propriile
experiențe și trăiri sufletești. Astfel, imaginea Raportului asupra singurătății se compune din
poveștile amoroase ale numeroaselor cupluri, care sunt tulburătoare, încărcate chiar cu o oarecare
doză de disperare, iar cadrul acestora este reprezentat de societatea care apare în manieră

153 Ibidem , p. 120.

67
grotescă din cauza războiului, a revoluției decem briste din 1989, a vizitei lui Ceaușescu care îl
obligă pe doctor să aibă grijă la atitudinea lui din punct de vedere politic. De altfel, chiar
protagonistul afirmă următoarele: ,,…cam tot ce a apărut după Revoluție, aproape întreaga faună,
face parte din categoria: nu m -am așteptat să fie chiar așa!”154 Toate aceste situații tragice din
societate erau prezentate prin prisma iubirii, care era văzută ca dătătoare de sens vieții, deci la un
superlativ absolut.
În ansamblul său, romanul este o confesiune care se poate reduce la trei termeni: viață,
moarte și iubire . Doctorul simte nevoia să se detașeze de tot, de toți și de toate, ba chiar și de
propria ființă pentru a putea da un nou sens vieții pe care o trăise, pentru a -și putea justifica toate
acțiunile. Nu întâmplător poate face acest lucru doar refugiat pe munte, care trimite la Divina
Comedie a lui Dante, reprezentând de fapt Purgatoriul prin care trebuia să treacă pentru a ajunge
în Paradis.
Deși se întoarce de pe munte, abandonând singurătatea, starea de spirit a doctorului nu
se ameliorează, continuă să -și pună întrebări existențiale, să resimtă o stare de tristețe, de
suferință, acestea fiind întreținute de incertitudini, de autoiluzionare, așa cum s usține chiar
Cassian Robert: Lăcrimez de câte ori apune soarele. Va mai exista încă o zi și pentru mine? Va mai veni
și o altă noapte? Voi mai privi vreodată alt cer și alți nori? Sau noaptea ce vine mă va pierde în noaptea
cea mar e, definitivă? Scriu, sufăr și încerc să înțeleg ceva din aiureala care mă înconjoară. Nu știu să fac
altceva, dar mă iluzionez că printre cuvintele încredințate hârtiei se va strecura și minunea care să dea
sens ori măcar o explicație căutărilor mele. Așt ept. Acest cuvânt acoperă tot ceea ce fac și tot ceea ce îmi
doresc. Respir, lăcrimez, îmi iau mecanic pulsul și mă concentrez asupra unei raze de soare ce inundă
încăperea.155 Putem observa astfel că doctorul își pune singura speranță care îi mai rămâne în actul
scrierii.
Cele două teme fundamentale ale ultimului roman buzurian sunt apropierea sfârșitului
resimțită în termenii unei obsesii, iar de cealaltă parte, cu un plus de optimism, se află iubirea,
care dă sens atât vieții, cât și morții. Num ai că această cale, a iubirii, nu este deloc simplă, ci mai
degrabă tragică, (așa cum o demonstrează chiar eroul romanului ), romanul fiind considerat astfel
unul ,, al conștiinței tragice a umanității.”156

154 Ibidem , p. 385.
155 Ibidem , p. 382.
156 Constantin Cubleșan, op.cit ., p. 98.

68
Capitolul 3. Studiu comparatist
Dacă cel de -al doilea capitol a urmărit să redea în linii mari specificul fiecăruia din cele
opt romane ale lui Augustin Buzura, prezentul capitol își propune să le aducă laolaltă,
permițându -ne astfel să identificăm asemănările și deosebirile c are se stabilesc între ele. Deși
într-o primă fază am fi tentați să afirmăm că stilul lui Buzura seamănă de la o carte la al ta, în cele
mai multe privințe vom vedea că există, de asemenea, destule diferențe majore, care fac diferența
între perioada de debu t a scriitorului și aceea a maturității.
Primul roman , Absenții , este un roman existențialist. În centru este plasat Mihai Bogdan,
care trece printr -o stare de criză atât de ordin moral, cât și de ordin intelectual. Este deci un
roman care pla sează în prim -plan indiv idul. Ceea ce urmărește revolta medicului -psihiatru este
schimbarea în plan moral, întrucât cele mai bune lucrări științifice ale sale erau asumate de
Poenaru prin semnătură. Cazul eroului Absenților poate fi asemănat cu eroii lui Albert Camus ș i
Jean-Paule Sartre deoarece ,, odată cu revolta față de inerție și injustiție se naște conștiința
valorii.”157 De cealaltă parte se situează însă Fețele tăcerii , romanul care îl succedă, deoarece
observăm mutarea accentului dinspre individ spre colectivitate. Este urmărit destinul unei întregi
colectivități ce se află în confruntare directă cu istoria. Totodată, în cadrul acestui roman este
accentuată dimensiunea politică, Buzura arătând prin intermediul lui aspe cte legate de
colectivizarea forțată, efectele produse de acest fenomen asupra ființei și a psihicului uman.
Deci, în acest caz avem de -a face cu un roman de ordin social și politic. Ceea ce este cu adevărat
interesant este faptul că cele două dimensiuni a le romanului amintite anterior, cea personală,
respectiv socială , se contopesc și astfel duc la alcătuirea unitară a Vocilor nopții . Acest roman are
un puternic caracter inovativ, întrucât accentuează socialul, mutându -și cadrul acțiunii în mediul
industri al, autorul arătând într -un mod realist problema industrializării în mod excesiv, apelând
pe alocuri și la satiră. Orgolii de asemenea are caracter inovativ, dat fiind faptul că plusează
asupra problematicii morale, demo nstrând astfel conceptul de ,,r ealism etic”. Totodată, pentru
Buzura maturizarea din punct de vedere artistic se caract erizează prin aflarea eșecului ca fiind
inevitabil, aceasta constituind de fapt tema Orgoliilor .
Din punctul de vedere al narațiunii putem afirma că, începâ nd cu Fețele tăcerii , toate
romanele lui Buz ura sunt caracterizate de un ,, dualism narativ”158, aflându -se între doric și ionic.

157 Ion Simuț, Augustin Buzura – monografie , Editura Aula, 2001, p. 20.
158 Ibidem , p. 10.

69
Acest lucru se datorează faptului că avem de -a face cu o dublă perspectivă: pe de -o parte se
situează individul cuprins de o criză de conștiință, pe de alta autorul încearcă să surprindă
aspecte ale vieții din perioada sumbră a comunismului. Ceea ce putem observa este că așa cum
întotdeauna există cel puțin o excepție de la regulă, în cazul de față aceasta excepție este
constitu ită de romanul de debut , Absenții , singurul care nu oscilează între perspective, întrucât
situează problema exclusiv la nivel individual.
Un alt aspect caracteristic fiecăruia dintre cele opt romane, de data aceasta fără nicio
excepție este reprezentat de obsesia pentru adevăr și pentru dreptate, două valori mult dorite în
acele perioade sumbre ale istoriei. De asemenea, așa cum se poate observa încă de la un prim
nivel al lecturii, stil ul lui Buzura este unul greu ,, de digerat” în toate roma nele sale, întrucât
dorința romancierului a fost aceea de a prezenta realitatea brută a acelor per ioade istorice, fără a
o nuanța foarte mult. Și el optează pentru anticalofilism, având aceeași opinie precum Livi u
Rebreanu care susținea că: ,, nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsația
vieții”159. Chiar dacă nu este cu putință pentru Buzura scriitorul să redea întregul adevăr al
epocii, el își propune să redea măcar o parte a acestuia prin intermediul romanelor sale. Acesta
este și mo tivul pentru care sunt dure, având un puternic efect asupra conștiinței cititorului. În
momentul în care citești romanele ajungi să te identifici cu personajele, să -ți pui alături de ele
întrebări existențiale, să te identifici cu mediul în care trăiesc, s ă le împărtășești trăiril e și chiar
viața .
Raportându -ne la personajele care stau în centrul acestor romane, putem identifica
tipologia individului revoltat împotriva societății lipsită de valori morale, individ care speră la
reașezarea e i în limitele moralității și de ce nu, chiar ale normalității. Reprezentanții acestei
tipologii sunt personaje precum: Mihai Bogdan din Absenții , Ștefan Pintea din Vocile noptii ,
Helgomar David din Refugii și Drumul cenuș ii, Matei Popa din Recviem pentru n ebuni si bestii .
La acest nivel al personajelor putem observa că avem de -a face cu personaje comune mai multor
romane sau personaje diferite ca nume, însă aproape identice la nivel comportamental și al
trăirilor, personaje cu meserii identice: doctori, res pectiv ziariști. E de înțeles că Buzura alege
astfel de meserii pentru personajele sale întrucât sunt cele mai reprezentative raportându -ne la
obsesia sa pentru adevăr și pentru dreptate. Faptul că personajele sale seamănă atât de mult între

159 Liviu Rebreanu, Amalgam , p. 10 .

70
ele va fi cons iderat un minus în ceea ce privește critica vremii, așa cum vom vedea în capitolul
următor.
Dacă în primele cinci romane avem de -a face cu revolta individului împotriva
societății, cu o atitudine de atac, cu urlete și strigăte ce vin din străfundurile ființei, ultimele trei
își pierd aceste caracteristici. Ele sunt dominate de sentimentul resemnării și de tristețea
provocată de acesta.
Tipic pentru fiecare roman este refugiul în căutarea căruia se află în permanență eroi i
buzurieni. Ceea ce d iferă este însă natura acestuia, deoarece în timp ce unii își identifică refugiul
cu libertatea, așa cum se întâmplă în cadrul Absenților și al Fețelor tăcerii , spre exemplu, alții își
găsesc salvarea doar în iubire, cum este cazul Refugiilor . În acest roman dragostea este văzută ca
valoare supremă fără de care nu ar putea exista viață. Niciun alt roman nu plasează iubirea la un
nivel atât de înalt, ceea ce îl și individualizează. Paradoxul este constituit de faptul că deș i
premisa r omanului poate fi ,, unde dragoste nu e, nimic nu e”, iubirea chiar se dovedește a fi un
eșec. Din nefericire însă nu un eșec minor, ci unul care produce un profund dezechilibru în
conștiința Ioanei. Chiar dacă va ajunge și Iustin la ideea aceasta, va fi pr ea târziu pentru a mai
îndrepta viața Ioanei, tipul femeii devotate, și nici pe a sa, deja sortită înstrăinării și ratăr ii. Așa
cum afirmă și Sartre istoria unei vieți devine sinonimă cu cea a unui eșec. Acest lucru nu se
aplică numai în cazul de față, ci și în cazul altor eroi precum: Mihai Bogdan, Ștefan Pintea, Ion
Cristian.
Dacă ne raportăm la personaje precum Ioana Olaru și Ștefan Pintea putem observa cum
tinde confesiunea spre obiectivizare, spre ieșirea din limitele impuse de subiectivita te. În cazul
lui Buzu ra este interesant faptul că ,,obiectiv” nu este sinonim cu ,, distanțare” ca în cazul altor
autori. Aici înseamnă chiar participare efectivă în cadrul operei, întrucât scriitorul tinde să se
identifice cu personajele morale, iar asupra unora își plasează propria viziune de viață.
Toate romanele lui Buzura au un substrat filosofic. În ceea ce privește romanul de debut,
Absenții , chiar Alexandru Piru face o afirmație fundamental ă, aceea că este ,,mai mult un roman
filosofic asu pra condiției umane și asupra condiției ei speciale a unui intelectual.’’160 De
asemenea, o altă trăsătură definitorie pentru cele opt romane este aceea că fiecare are în centru
stări apăsătoare, de criză.

160 Cinci critici despre o carte, în Romania literară , nr. 10/1971.

71
În ceea ce îl privește pe scriitor put em spune că, deși ajuns la maturitate, el nu uită de
unde a plecat. Afirm asta pentru că în Refugii , el revine la aspecte pe care le -am întâlnit în cadrul
primului său roman. Unul dintre acestea este faptul că el construiește și de această dată un om
care se află într -o situație limită, mai mult decât atât, într -un plin proces de conștiință prin prisma
unei subiectivități marcate de disperare, care tinde însă să -și depășească limitele, ajungând să se
obiectivizeze. Astfel că prin intermediul lui Valeriu Cri stea sunt redate aspecte ale întregii
societăți, starea personajului nu este doar a lui, ci a întregii societăți. De asemenea, prin
intermediul a trei prototipuri umane se descriu aspecte ale vieții din diferite unghiuri, după cum
urmează: Iustin Olaru, pr ofesor în Măgura și soțul necredincios al Ioanei este personajul prin
intermediul cărora suntem familiarizați cu aspecte legate de puterea și ispitele din Măgura; Ioana
Olaru este prototipul responsabilității greșit înțelese dintr -o întreprindere muncitore ască;
Helgomar David este cel care ne introduce în aspectele definitorii ale vieții minerilor. Factorul
individualizator pentru acest roman este plasarea pentru prima dată în roman a unui narator
feminin , dar și analiza din punct de vedere psihologic a sen timentului iubirii. De asemenea
portretul Ioanei Olaru este unul reușit și cu caracter inovativ nefiind întâlnit la romanele
precedente.
În Tentația risipirii , Buzura mărturisea, cu privire la ultimele sale romane, că dorește să
revină la form ula introspectivă a romanului, pe care o abandonase d upă primul roman din datoria
,,pentru ceilalți”: Firește că, după o anumită experiență, poți scrie diverse cărți care să nu coboare sub
calitatea cu care ți -ai obișnuit cititorii, ești în măsură, adică, să-ți păstrezi altitudinea de zbor, dar pentru
tine, aflat la cea mai dificilă confruntare, ultima, acest gen de cărți nu te mai poate amăgi, căci de data
asta scrii numai și numai pentru tine. Alții nu mai există. A scrie pentru alții este de domeniul tre cutului,
este o perioadă depășită […] Contează mai puțin ce s -a spus sau ce se va spune despre cărțile mele, de
bine sau de rău, atâta vreme cât știu că încă n -am reușit să port bătălia decisivă cu mine îns umi, adică să
scriu acea Carte.161
Odată cu următorul său roman, Drumul cenușii , se poate observa că ambiguizează din
punct de vedere simbolic și mai tare structura personajelor, ,, între prezență și absență, între
esențialitate și verbiaj, între ideal și iluzie”162. Astfel, se aj unge aproape de corintic.
Recviem pentru nebuni și bestii se individualizează față de celelalte prin faptul că este
cel mai important roman care vorbește despre perioada de tranziție de la comunism la

161 Augustin Buzura, Tentația risipirii , Editura Fundației Culturale Române, 2003, p. 8.
162 Sorina Sorescu, Romanele lui Augustin Buzura – O lectură metacritică , Editura Aius Printed, 2014, p. 24.

72
postcomunism, dar și datorită faptului că are cel mai dens fir narativ ,,efectiv trepidant, capabil
sa mobilizeze cititorul ca într -un veritabil roman de aventuri.”163 De asemenea, ziaristul Matei
Popa are o biografie compusă din tot felul de întâmplări palpitante, chiar excepțională pe alocuri,
iar imaginea societății românești din perioada de tranziție nu se lasă mai prejos, putând fi
caracterizată prin aceleași atribute. Ceea ce reușește să facă Buzura prin intermediul acestuia este
să îmbine socialul cu ideologicu l, combinație care s -a dovedit a fi de un real succes.
Raport asupra singurătății este dovada că opera romancierului are un caracter circular,
întrucât pornește în carieră cu un roman orientat către individ și încheie în aceeași notă. Cassian
Robert, protagonistul romanulu i, simte că nu mai are mult de trăit și decide să se retragă în munți
la o cabană, lăsând în urmă societatea, singurul său refugiu fiind constituit de actul scrierii. De
fapt, am putea spune că aceasta este chiar o temă veritabilă a romanului, întrucât med icul
Cassian Robert este alter -ego-ul lui Buzura. Este de asemenea și un roman al purificării sinelui,
care nu se poate realiza decât prin actul scrierii.
Dacă revenim asupra primelor două romane pe care le -a publicat Buzura, observăm că
între ele stă o strânsă relație de continuitate. De ce spunem asta? Absenții poate fi considerat
romanul psihiatrului Mihai Bogdan, care este nevoit să renunțe la această meserie din cauza
împrejurărilor nefaste; iar din romanul următor aflăm că tânărul a ren unțat la cercetare definitiv
și a devenit medic la țară. În acest fel este asigurată continuitatea între cele două romane, Fețele
tăcerii aducându -ne la c unoștință, încă de la început, ceea ce Absenții nu a mai reușit.
Dacă doctorul Mihai Bogdan din Absenții se gândește să renunțe la cercetare, la polul
opus se află Ion Cristian din Orgolii , pe care Buzura îl plasează în culmea onoarei științifice și
într-o continuă luptă cu boala care i -a ucis nevasta, canc erul. El speră să găsească un antidot, iar
prin asta vede o răscumpărare a morții Stelei. Cu toate acestea însă, nu se gândește să
abandoneze, așa cum face Mihai Bogdan. Aici se vede chiar atitudinea scriitorului care nu mai
vrea să abandoneze literatura. Tragicul co ndiției atât a personajului -narator, cât și a lui Buzura
însuși, își are rădăcinile, în perioada de maturitate, în greutatea de a -și găsi forța interioară de a
rezista la constrângerile de tip administrativ – politic.

163 Ion Simuț, Augustin Buzura – monografie , Editura Aula, 2001, p. 29.

73
După primul său r oman, Buzura își modifică modul de a scrie literatură ,, cu propriile
ritmuri de devenire intrinsecă”164. Deși acest lucru s -ar crede că este de bine, că ar fi mai
important decât ceea ce se întâmplase în cazul romanului de debut, vom vedea că o altă părere o
au criticii, care vor susț ine că în niciun alt roman al să u, Buzura nu va mai atinge concentrarea și
perfecționarea din punct de vedere stilistic a capodoperei, atributul de bază al Absenților. Printre
procedeele cele mai interesante care sunt întrebuinț ate în cadrul Absenților pot fi enumerate:
rozul prez ent în mod obsesiv, alternanțele de persoana I și a -III-a la nivelul narațiunii, fenomenul
de dilatare a timpului, tehnica psihodramei, prin care încearcă să redescopere autenticitatea
trărilor de ordin sufletesc etc. Acestea pe lângă faptul că îi dau titlul de capodoperă,
individualizează romanul, întrucât din aceste puncte de vedere niciunul dintre celelalte nu îi face
concurență.
Spre deosebire de Absenții , Fețele tăcerii aduc e în discuție o problemă de ordin moral,
care se caracterizează printr -o mare gravitate, ceea ce va însemna că se va trece dincolo de
individ, respectiv personajul -narator, către istoria postbelică. Deci, se face trecerea de la
subiectiv către obiectiv. To t în cadrul Fețelor tăcerii este important de precizat faptul că putem
observa o apropiere de retorică, tema fiind aceea a lumii văzute ca spectacol: << Iarăși jucăm
aceeași farsă ieftină, observă Melania. Nimeni nu crede în nimic. Nici cel ce spune măgări i, nici cel ce le
pretinde. Totul e un teatru dezgustător; piesa imbecilă, actori subdezvoltați, abulici, lipsiți de imaginație
>>. << De ani și ani piesa e cam aceeași, recunoscui sincer. Nenorocirea e că amândoi uităm că ne
enervează rolurile și le jucăm prostește până la epuizare. În fond, crezi, simți sau intuiești ceva deosebit?
Ce adevăr să spun? >>165 Din acest pasaj reiese, bineînțeles și obsedanta nevoie de adevăr.
Dacă ne raportăm la tematica psihanalitică, putem afirma că dinspre Abse nții spre Fețele
tăcerii sau Vocile nopții se observă o adâncire progresistă a acesteia, prin intermediul unei întregi
galerii de personaje -martor, pentru a putea oferi o imagine cât mai reală și mai cuprinzătoare a
lumii în decădere. Romanele sunt dominat e de stări negative precum: agresivitate, greață,
indiferență nu numai față de lumea înconjurătoare, ci și față de pro priul sine, instinctul animalic
etc.
Relația tată – fiu este un alt element de importanță la nivelul romanelor buzuriene. În
Fețele tăcerii , tatăl și fiul au în comun ,, o frică transindividuală, o frică a condiției istorice și o

164 Sorina Sorescu, Romanele lui Augustin Buzura – O lectură metacritică , Editura Aius Printed, 2014, p. 48 .
165 Augustin Buzura, Fețele tăcerii , Editura Curtea Veche Publishing, 2011, p. 66.

74
frică a speciei’’166. Această frică este demonstrată de ei prin faptul că nu cred niciun moment că
oamenii din jurul lor pot avea intenții bune: ,,Frica mea și -a tatii, existentă în noi de ani, teamă
dură, deformantă. Întotdeauna m -au inhibat cei care au vorbit frumos cu mine; cu fiecare cuvânt
calm, nestrigat, sau gest prietenesc deveneam prudent: ce vrea de la mine? De ce se poartă
frumos cu mine? Cât mă costă acest zâmbet? 167’’ Chiar dacă în cadrul acestui roman fiul nu va
încerca să -și înțeleagă tatăl, nici nu se revoltă împotriva lui. Același principiu se aplică și în cazul
Absenților , al Fețelor tăcerii și al Vocilor nopții , unde tatăl deși nu re prezintă o autoritate în fața
lui Mihai Bogdan, Dan Toma sau Ștefan Pintea, nici nu este judecat de către fiu. Singura
excepție de la regulă este reprezentată de Andrei Cristian din Orgolii , care își judecă tatăl în
nenumărate rânduri din cauza educației r eci și distante primite, dar și din cauza faptului că urăște
momentele de tăcere ale tatălui pe care le percepe ca pe un semn al conformării: ,,Tata? La vârsta
lui? Nici măcar nu vorbește. El respectă și legile care vor apărea peste câțiva ani.”168 Bineînțel es
că se poate observa în acest pasaj chiar și o ironizare a lui Ion Cristian de către fiul său, Andrei
Cristian.
Se creează o antiteză la nivelul a două personaje, medici de profesie: Mihai Bogdan este
un psihiatru tânăr aflat la începutul carierei, pe când profesorul Ion Cristian se află la polul opus,
fiind cel care a trecut prin toate experiențele, care a trăit tot ceea ce se poate, ba mai mult decât
atât, în amintirile lui putem identifica pragul morții afective, care este mult mai dureroasă decât
cea fizică. De moartea afectivă se leagă decesul soției sale, pe care încearcă să -l răscumpere prin
descoperi rea unui medicament, a unui tratament care să reprezinte un antidot pentru acea boală
necruțătoare. El își ocupă timpul cu această luptă împotriva cancerului, fiind de părere că nimic
altceva nu este mai important, fie că e vorba de propria ființă, fie că e vorba de societate, sau
chiar de relația dintre el și societate.
Odată cu Fețele tăcerii , Buzura plasează definiția morții psihice din punct de vedere et ic
în cadrul fiecărui roman: ,, Moartea biologică a Măgurenilor, moarte biologică în ge neral, este o
salvare în comparație cu moartea spirituală, când, singur și nesilit de nimeni, observi că nu poți
să te manifești ca om, când suveran este numai instinctul de conservare.”169 Astfel, înțelegem de
aici că moartea psihică este mult mai chinuitoa re decât cea fizică, care poate că în acele vremuri

166 Sorina Sorescu, op. cit. , p. 81.
167 Augustin Buzura, Fețele tăcerii , Editura Curtea Veche Publishing, 2011, p. 114.
168 Idem, Orgolii , Editura Dacia, 1977, p. 39.
169 Augustin Buzura, Fețele tăcerii , Editura Curtea Veche Publishing, 2011, p. 94.

75
ar fi fost considerată chiar o soluție de scăpare dintr -o lume unde deși exiști, nu poți trăi după
propriile reguli, întotdeauna trebuie să joci rolul unei marionete care se supune voinței celor care
dețin puterea.
Tot o moarte psihică resimte și doctorul Cassian, protagonistul ultimului roman buzurian
în momentul în care decide să se ret ragă în munți. El afirmă că: am ajuns la vârsta când nimic nu mă
mulțumește: nici viața, nici moartea; prietenii mei, puțini câți au fost, sunt dispăruți, printre tineri nu -mi
mai găsesc locul, deși sufletește, mă simt uneori proaspăt, ca ei; mai exact: nu mă acceptă, mă tolerează
doar și asta mă îngrozește. Tânăr, dar cu niște nuanțe aparte; știu ce nu se poate, mi -e limpede că totul
este necontenit și pierdere, dar, ciudat, mă încăpățânez să trăiesc de parcă nu aș cunoaște aceste adevăruri.
Căzut între lumi, dincolo de vârstă, într -un spațiu al nimănui, obligat să accept inacceptabilul și totuși
cutreierat de o speranță absurdă, din care binele și liniștea nu lipsesc.170 Aici se face chiar distincția
între moartea fizică și cea psihică, însă dacă în cazul lui Mihai Bogdan din Absenții , spre
exemplu, moartea fizică putea însemna o salvare, în cazul lui Cassian nici măcar asta nu l -ar
mulțumi, întrucât se află într -un moment de criză existențială, într -un moment în care nici măcar
el nu -și mai cunoaște propriile dorințe.
Printre temele valoroase ale anilor cincizeci putem aminti de ura activiștilor c are au pus
bazele regimului comunist, reprezentanții fiind în Fețele tăcerii , Gheorghe Radu, iar în Orgolii ,
Varlaam. De asemenea, înlăturarea valorilor spirituale, sugerată în Fețele tăcerii prin intermediul
scenei arderii cărților.
Deplasând accentul către celelalte decenii totalitare identificăm alte tematizări importante
precum: setea de putere, de celebritate, de onoare, care apare sub figurile lui Poenaru în Absenții
și a lui Dornești în Orgolii , care vor recunoașterea și aprecierea celor din jur pe baza lucrărilor
științifice ale subalternilor pe care și le asumă fără nicio remușcare. De asemenea, realitatea
cotidiană este văzută într -o manieră grotescă în toate cele opt romane. Fie că e vorba despre
mediul urban sau rural, despre mediul p rofesional, despre relația om – societate sau chiar despre
relația om – sine, lucrurile sunt lipsite de orice urmă de frumusețe, fiind dominate de un întuneric
care plutește mereu deasupra lor. O altă temă demnă de interes este aceea a Grevei minerilor din
anul 1977, care se face remarcată în Drumul cenușii și în Recviem pentru nebuni și bestii , unde
luăm contact cu lumea minerilor în aspectele ei esențiale.

170 Idem, Raport asupra singurătății , Editura Polirom, 2009, p . 120.

76
Dacă aruncăm o privire asupra imaginii de ansamblu a romanelor buzuriene, putem
observa că sub aspecte diverse este redată aceeași idee de bază și anume indignarea omului care
se simte umilit fie de societate, fie de conștientizarea faptului că a exista nu e suficient. În acest
caz îl putem lua drept exemplu pe doctorul Mihai Bogdan care se simte umilit chiar și de
dimensiunile camerei de la institut, totul îl indispune, chiar și lucrurile pe care am fi tentați să le
numim mărunte, nesemnificative.
Romancierul își încheie seria romanelor cu Raport asupra singurătății , unde
contextul este cu totul inovativ, până atunci nemaifiind vorba de o retrager e în munți și de
găsirea refugiul ui chiar în actul scrierii. Pe lângă aceasta, dacă până acum ceea ce făcea să răsune
conștii nța cititorilor era dramaticul , de data aceasta, elemen tul răsunător este tragicul , care vine
din conștiința efemerității vieții. Un element ce ține de inovație este și acela că doctorul Cassian,
protagonistul romanului, este creat prin acumularea tuturor trăirilor celorlalte personaje din
cadrul romanului. El se regăsește în toate experiențele celorlalți, prin intermediul acestora se
derulează propria viață, cu propriile experiențe și trăiri sufletești. De asemenea, în cadrul
ultimului său roman , Buzura apelează la intertextualitate a cu mulți autori importanți precum:
Camus, Flaubert, Borges, Vergiliu, Vasili Rozanov, Carlos Fuentes, Seneca etc.
La fel ca în Refugii , și aici avem de -a face cu tema iubirii, întrucât Cassian trăiește o poveste de
iubire cu Mara în munți, chiar dacă la început se eschivează, ba ma i mult decât atât, el își
rememorează toate iubirile, fie ele pasagere sau nu, reconstituind astfel firul propriei vieți,
considerând că ceea ce i -a rămas de făcut este să scrie, restul fii nd predestinate zădărniciei:
Trebuie să scriu. Firește, nu îmi dau seama ce va fi. Dar oare știm cu adevărat ce a fost? Ce se cuvine să
reținem și ce nu? E o întrebare pe care însă nu e cazul să mi -o pun deocamdată. Oricum, voi scrie. Este un
ordin al întregii ființe, a tot ce sunt, o decizie ce nu poate fi contestată ori pusă la îndoială. Sentimentul
zădărniciei, până acum foarte viu și ascuns în spatele oricărui gest, m -a părăsit și el, nu mai există așadar
întoarcere, voi scrie ceea ce cred și ce simt, acum, când timpul, prea răbdător cu mine, se poate opri
oricând, făr ă veste. Prin urmare, doar masa, hârtia, pixul, tăcerea grea a munților dimprejur și biata -mi
ființă care a rămas să se lupte cu spaimele, ridicolul și cu singurătatea, o altă singurătate, cu totul alta
decât cea pe care o căutasem cu obstinație, o singură tate sau o brutal frumusețe amintindu -mi, în orice
secundă, de moarte.171 În pasajul citat identificăm chiar crezul scriitorului, pe care Buzura îl
plasează asupra personajului său. Cassian având sentimentul zădărniciei, știe că singurul lucru

171 Ibidem , p. 10.

77
care e durabil e ceea ce rămâne scris pe hârtie, așa că prin intermediul rememorării își
reconsti tuie experiențele amoroase .
Având drept supo rt această analiză comparatistă, putem afirma că între romanele lui
Buzura se stabilesc puternice legături, însă exis tă de asemenea caracteristici proprii fiecărui
roman, care au rolul de a le individualiza, cel puțin în anumite aspecte. Fiecare dintre cele opt
romane are o anumită influență asupra formației scriitorului pe care cu toții îl cunoaștem astăzi.
Într-adevăr, există anumite personaje care nu fac parte doar dintr -un roman, spre exemplu
Helgomar David, care apare atât în Vocile nopții , cât și în Drumul cenușii , sau personaje care ,
deși sunt diferențiate prin onomastică, sunt asemănătoare prin atitudine, trăiri sau comportament.
Această caracteristică nu este tocmai una dezirabilă și vom vedea că nici de critică nu a fost bine
primită. Cu toate acestea însă, toate cele opt romane bu zuriene sunt importante pentru mărturiile
pe care le depun despre vremuri deja apuse, din fericire am putea spune. Atât prin asemănările
sau continuitățile pe care le stabilesc între ele, cât și prin diferențieri, romanele în discuție ne
oferă o imagine pa noramică, imagine ce reconstituie aspecte ale vieții, ale trăirilor, ale societății,
ale individului în acele vremuri de înstrăinare, o înstrăinare ce nu se produce doar în relația cu
ceilalți, ci și cu propriul sine, ceea ce accentuează gravitatea situați ei.

Capitolul 4. Receptarea critică a romanelor
4. 1. Receptarea critică a vremii
În ceea ce privește modul în care sunt întâmpinate romanele lui Augustin Buzura de către
critica vremii, vom realiza o trecere în revistă a opiniilor c elor mai v aloroși critici ai acelei
perioade. Ceea ce vom observa este că punctele lor de vedere vor oscila, astfel că nu vom putea
da un verdict sigur în ceea ce privește evoluția sau regresul lui Buzura ca scriitor.
Romanul Absenții este întâmpinat cu bi ne de către revistele literare di n Bucureștiul acelor
ani sumbri , primul care oferă o imagine critică asupra cărții fiind Mircea Iorgulescu: ,,o carte
zguduitoare, poate cea mai însemnată apariție din proza anului trecut. Prin acest roman, Augustin
Buzura devine un nume de referință în proza contemporană. Este cartea definitivei
consacrări.”172 Tot aceeași primire o are și din partea criticii militante din exil, a cărei
reprezentantă , Monica Lovinescu, susține că din lecturile sale îi rămăsese întipărită una din

172 Mircea Iorgulescu, 1971 în România literară , nr. 8.

78
temele fundamentale ale lui Buzura: ,,îmbolnăvirea anumitor cuvinte (cuvinte mari precum
<<curaj, adevăr>>) prin întrebuințarea lor sistematic incorectă.”173
Pentru a sublinia impactul pe care îl are romanul asupra criticii, demnă de adus în discuție
este pole mica stârnită între patru mari critici care se ,,duelează” în opinii. Este vorba despre
Mircea Iorgulescu, Alexandru Piru, Mihai Ungheanu și Alexandru Piru reuniți pentru discutarea
romanului care tocmai apăruse:
M. Iorgulescu: Eu recunosc în romanul lui Buzura o lume care, pe spațiul literaturii
române, pornește de la scriitorii intelectuali din 1930: Camil Petrescu, M. Sebastian,
A. Holban și ceilalți.
Al. Piru: N u văd nicio asemănare cu Camil Petrescu. Buzura nu se înscrie în această
tradiție, este mai nou, cum rezultă din chiar referirile lui: Camus, Eugen Ionescu,
Beckett /…/ La Buzura se poate vorbi mai puțin de Gide și Proust. Nu am ce compara
la Buzura cu Hol ban sau Sebastian. /…/
M. Ungheanu: Augustin Buzura este prin Absenții sincronic literaturii occidentale.
Al. Piru: De văzut, mai ales, noul roman francez, Alain Robbe -Grillet, Michel Butor,
Claude Simon.174
Acestor critici li se alătură și teoreticianul Adrian Marino care în puține cuvinte
caracterizează romanul drept ,,manufactură de forme .”175 Dacă cei patru critici amintiți fac
referire la Absenții ca roman , Adrian Marino îi contestă încadrarea înt r-o formă literară, oricare
ar fi ea, considerând că unul din lipsurile sale majore este chiar literatura. Argumentul pe care îl
aduce în vederea susținerii propriului punct de vedere este faptul că Buzura ar fi scris primul său
roman fără să apeleze la mi jloace sau convenții artistice. Cu toate acestea, plusul pe care
teoreticianul îl acordă romanului, anterior discreditat, este acela că nota de autenticitate îi este
conferită de ceea ce el numește ,,psihologia creației”. În viziu nea lui, aceasta este comp let străină
de preocuparea reclamei, succesului imediat și al carierei ostentative. Buzura e o figură retrasă,
inconformist discret, tenace și blazat /…/ . Literatura lui e mai mult decât simplă literatură. Se simte
imediat <<angajamentul>> total, particip area, solidarizarea dintre <<trăire>>, <<existență>> și
<<scriere>> /…/ Tragedie în formă paroxistică, care nu mai poate fi repetată. Autorul ar face o eroare
dacă ar relua tema și formula în altă carte. Ea nu trebuie folosită decât o singură dată.176

173 Sorina Sorescu, Romanele lui Augustin Buzura – O lectură metacritică , Editura Aius Printed, 2014, p. 14.
174 Cinci critici despre o carte, ..Absenții” de Augustin Buzura , în ,, România literară”, nr. 10 din 4 martie 1971.
175 Sorina Sorescu, op. cit , p. 13.
176 Adrian Marino, Un roman actual, nr. 23 din 3 iunie 1971.

79
Cea care susține îi susține punctul de vedere al lui Marino în privința faptului că ceea ce a
scris Buzura ar fi antiliteratură este Monica Lovinescu. Totodată în comentariul ei dezbate și o
problemă care a fost pusă și de Alexandru Piru, respectiv apr opierea lui Buzura de Camus, idee
pe care ea o consider ă falsă, după cum urmează: revolta personagiului său a fost comparată cu L'
Étranger al lui Camus (probabil numai pentru că orice revolt trebuie neapărat să se refere la acest
exemplu, acum clasic), dar absurditatea general a existenței lui Camus n -are nimic de -a face cu
absurditatea reală, dată, explicabilă din motive précis sociologice a lumii descrise de Buzura. Nu numai
calitatea revoltei diferă (ea atingând la Camus un prag de reîntoarcere al indiferenței și menționându -se la
Buzura în continua ei ardere), dar și obiectul acestei revolte. Meursault se comport ă ca și cum faptul
însuși de a fi în lume ar fi intolerabil, pe când pentru eroul lui Buzura nu e insuportabil decât de a fi într -o
anumită lume.177
Toată această primire călduroasă a Absenților , însă, pare să anunțe că în 1971 cartea va fi
interzisă în librării, șocul auto rului fiind de nedescris, având în vedere această d eturnare de
situație . Cu toate acestea însă, chiar dacă în primă fază interzicerea romanului îl demoralizează,
dat fiind faptul că nu cunoaște un motiv concret pentru care s -a adoptat această soluție drast ică,
în cele din urmă are un efect pozitiv după cum el însuși mărturisește: ,,În 1971, când Absenții a
fost interzis, nu se mai scria nimic despre mine, eram într -o stare psihică foarte proastă, mi se
tăiaseră aripile și nu știam de ce. Cred că atunci am î nceput să înțeleg mai bine lumea. Incidentul
cu Absenții a fost un rău necesar, care m -a făcut să mă concentrez asupra mecanismelor politice
și sociale.”178
Chiar dacă Buzura acceptă în cele din urmă că această interzicere a romanu lui său de
debut , este un ,,rău necesar”, acest lucru nu -l împiedică să se revolte în cadrul instituțiilor
cultural e, argumentul său, total îndreptățit de altfel, fiind acela că romanul fusese foarte bine
receptat de către cei mai importanți critici ai vremii. Bineînțeles că nu a reușit să sensibilizeze cu
acest argument, raportându -ne la acea perioadă și la administrația de atunci.
Dacă în romanul de debut romancierul investighează limitele limbajului ca formă de
manifestare a psihicului uman, prin mijloace specifice poeziei mai degrabă decât prozei, în
Fețele tăcerii mărește mi za. Aici investighează și limitele ce țin de dimensiunea ideologică,
respectiv politică a ceea ce putea fi spus. Obsesia pronunțării ,,cuvintelor vitale fără de care un

177 Monica Lovinescu, Unde scurte , Ed. Humanitas, 1990, p. 501.
178 Augustin Buzura, Teroarea iluziei , Editura Polirom, 20 04, p. 55 .

80
om nu poate fi considerat om”179, constanța încercărilor de limitare a traiectoriilor introspective,
toate aspectele ce țin de continuitate, din structura profundă a romanului, conferă originalitate
literaturii experimentale buzuriene ( în cazul de față, Fețele tăcerii ), ca încăpățânare a repetării
aceleiași ipoteze, în succesiunea nesfârșită a experimentelor medicale, de laborator. Confruntarea
zilnică era aceea cu absența libertății de exprimare. Din această cauză, Buzura risca interdicția
ideologică a fie cărui rând scris, ceea ce implica și anumite traume de ordin psihologic.
Pentru observarea modului în care a fost primit romanul Fețele tăcerii de către critica
vremii, sugestivă este opinia lui Mihai Ungheanu: ,,[…]În romanele de acum cincispr ezece ani,
chiaburul era negru și activistul roz. Acum e invers. Fețele tăcerii de Augustin Buzura are mai
ales caracterul de replică a literaturii vechilor șabloane. Soluția suferă însă de simplismul
arătat.”180. La această critică adusă roman ului de cronicar, Lucian Raicu răspunde scurt și la
obiect : ,,Gheorghe Radu nu e o caricatură simplistă”181, la care adaugă ulterior un comentariu
mult mai complex: ,,Amestecul de pasionalitate și oboseală, de trezie și somnolare al relatării
mereu reluate din alte unghiuri de vedere conferă romanului un ton original, persistent. Agitația
dusă la paroxism și căderea într -un soi de abulie, violența și apatia, înaintarea anevoioasă sau
brusc însuflețită de un detaliu străfulgerător contribuie la definirea climatului i nterior al Fețelor
tăcerii .”182
Astfel, putem observa că au existat atât păreri pro, cât și contra, opiniile fiind împărțite și
fiind determinate de factori de naturi diferite.
Cel de -al treilea roman, Orgolii, nu a reușit să cucereasc ă, să convingă critica literară, ba
chiar este vorba de o relație deficitară între el e, dovadă fiind faptul că a fost romanu l cu cele mai
mari dificultăți legate de publicare. Buzura susține și că au existat și pierderi de text, chiar
semnificative pentru roman în ansamblul său. Această întâmpinare negativă este datorată
personajului principal, care ,,le -a apărut criticilor esteți construit din exterior, prins în antiteze
lipsite de nuanță.”183
Putem obse rva că Buzura acceptă defectele pe care critica i le găsește de această dată, ba
chiar mai mult de atât , ia atitudine și le corectează, ceea ce va fi vizibil în cazul următorului său
roman, Vocile nopții . Aici el revine la structura psihologică a lui Mihai Bogdan, protagonistul

179 Sorina Sorescu, op. cit , p. 22.
180 Sorina Sorescu, op. cit , p. 35.
181 Ibidem.
182 Ibidem, p. 36.
183 Ibidem, p. 22.

81
din Absenții , adă ugându -i însă un plus: acela al cercetării unui mediu social de o mai mare
complexitate decât în romanul de debut.
Vocile nopții este un roman considerat de către criticul Vasile Pistolea ,,cronica
mediului muncitoresc.”184 Tot el consideră că există: ,,o mare virtuozitate stilistică”185,
argumentele fiind : ,,lirismul tensionat al iubirii dintre protagonist și ziarista Violetta; monologul
dramatic al introspecției interioare”186, etc. O precizare ce trebuie făcută este aceea că Vocile
nopții reprezintă unul dintre cele mai cotate romane ale lui Augustin Buzura.
Odată cu Orgolii putem afirma că Augustin Buzura atinge maturitat ea din punct de
vedere artistic, deoarece pentru el aceasta este sinonimă cu aflarea iminențe i înfrângerii, care se
regăsește ca temă atât în ceea ce îl privește pe Ion Cristian, eroul romanului, cât și privitor la
însuși Buzura. Ceea ce încearcă scriitorul să f acă este să depășească constrân gerile exterioare,
centrându -și atenția asupra celor int erioare: O operă, cât ni s -ar părea de bine închegată – și din
fericire sunt atâtea! – nu a însemnat, adesea, pentru autorul ei în plan intim, decât o sumă de eșecuri,
uneori mărturisite, alteori nu, de tentative îndârjite de a trece dincolo de ceea ce se știe, dincolo de ceeea
ce s-a spus până la un moment dat, dincolo de ceea ce tu ca individ dăruit cu acest incomod har, poți face
de unul singur. Produsul muncii, cartea tipărită – este urmat de nemulțumirea sinceră a imperfecțiunilor
ei, a articulațiilor precare, abia la sfârșit puse mai bine în lumină.187
Refugii , al cincilea roman al său, este receptat cu o foart e mare căldură de către critici ,
însă aprecierile lor vor fi caracterizate de superficialitate, întrucât nu evaluează la adevărata sa
valoare naratorul feminin,element de noutate în ceea ce privește romanele lui Buzura, dar nici
iubirea care este analizată din perspectivă psihologică. Ceea ce va constitui punctul de interes al
criticilor militanți va fi reprezentat de personajul secunda r Helgomar David, căruia ei vor căuta
să-i pătrundă în străfunduri, identificându -i semnificațiile ascunse deoarece personajul este
inspirat din viața reală, trimițând la unul din capii Grevei minerilor care a avut loc în anul 1977.
Pe cel de -al șaselea roman al său, Drumul cenușii , Augustin Buzura îl centrează
autoreferențial pe tema scrierii unei cărți neficționale, Biografii comune . Totodată, accelerează, până
aproape de corintic, ambiguizarea simbolică a structurii personajelor, între prezență și absență, între
esențialitate și verbiaj, între ideal și iluzie. Semn că bifurcarea direcțiilor receptării critice nu determină

184 Constantin Cubleșan, Augustin Buzura – Prozatorul sondărilor abisale , Editura Școala Ardeleană, 2018, p. 200.
185 Ibidem.
186 Ibidem.
187 Greutatea cuvântului scris, 1979, în Bloc notes , p. 102.

82
devierea d e curs a proiectului auctorial […], ci ca orice dublu standard acceptat de subiect ca necesar, îi
sporesc autoexigențele de coerență interioară.188
Monica Lovinescu este cea care discreditează acest roman, minusul major pe care i -l
acordă fiind criteriul estetic: Nu credeam că atitudinea cea mai bună față de romanul lui Augustin
Buzura, Drumul cenușii poate fi comentariul solar al distanței critice. E o carte de noapte albă, tensionată,
de problematizare a existenței și a sensului ei, și nu în c ele din urmă de iubire. Dacă nu participi, dacă
lectura ei nu -ți provoacă și ție insomnii prielnice întrebărilor ultime, dacă de -a lungul povestirii chinuite,
gâfâite, nu simți cum te modifici o dată cu personajul -narator, înseamnă că nu ți se adresează, c ă e mai
bine să nu te apropii de un astfel de text care arde .189
Criticul Marian Papahagi consideră că până la Refugii , ceea ce face Buzura în cadrul
romanelor sale este să -și asume atribuțiile a ceea ce poate fi redat prin intermediul concep tului de
,,intelectual public”190. Din punctul de vedere al criticului, Buzura vede narațiunea ca pe un act
de convingere absolută, iar personajul ca pe o oglindire a sinelui său cel bun , ca pe unul care este
capabil să vorbească despre propriile obsesii de ordin moral. Atunci când vorbește despre această
tehnică narativă, criticul are o oarecare rezervă, susținând următoarele: ,,În termeni colocviali,
argotici sau în limbajul lucid al autoanalizei, personajul lui Buzura rămâne obsedat de adevăr și
de drepta te, cuvinte pe care le rostești aproape cu stânjeneală, de frică de a nu cădea în retorică și
demagogie.”191
Același Marian Papahagi este de părere că scriitorul în discuție reușește să confere un
caracter ambiguu mesajului real, printr -o ma nieră caracteristică modernismului, mesaj pe care îl
atribuie unor personaje ca re nu sunt foarte creditabile. Utilizarea a cestui tip de personaj era
considerat ă de către reprezentanții generației șaizeci o regulă estetică.
După anul 1989 î nsă, ironia sorții face posibilă apariția regulii inverse, de această dată
Buzura fiind criticat pentru cee a ce anterior fusese lăudat . Motivul adus în discuție este acela că
în acest fel impactul mesajului asupra cititorului ar fi sărăcit din punctul de vedere al
profunzimii: În confruntarea – plină de burlești inventivități și de viclenii tragicomice – cu instituția
cenzurii, devenită și mai puternică prin desființarea ei oficială, cu această jivină ieșită din infernul totalitar
și căreia îi creștea două capete în locul celui tăiat, Augustin Buzura a contat, cum am văzut, pe o
stratagemă care, în alte versuri, ar fi fost evitată pentru demonismul ei. A pus adevărul în gura

188 Sorina Sorescu, op. cit ., p. 24
189 Monica Lovinescu, Unde scurte. 2. Seismografe , Editura Humanitas, 1993, p. 172
190 Sorina Sorescu, op. cit ., p. 102.
191 Marian Papahagi, Imposibilitatea refugiului, Gustul cenușii și Obsesia eticului, în Cumpănă și semn , Editura
Cartea Românească, p. 93 -112.

83
personajelor ponegrite, dezaxate sau pline de slăbiciuni și astfel percutanța lui a părut vlăguită, nu
suficient de primejdioasă pentru a fi luată la ochi.192
Dacă pentru cele șase romane de până acum critic ii au avut multe de spus, lucrurile se
vor schimba în ceea ce le privește pe ultimele două, poate și din cau za faptului că sunt mai
recente, dar și din cauza saturației la care ajunge piața, odată cu asimilarea stilului autorului.
În ceea ce privește Recviem pentru nebuni și bestii , o afirmație cu caracter neu tru, care
nu se declară nici să susțină, nici să critice penultimul roman, vine din partea criticului Ion Simuț
care susține că: ,,În Recviem pentru nebuni și bestii , Augustin Buzura reia temele romanelor sale
de dinainte de 1989 (culpabilitatea, eradicarea răului, obsesia eșecului etc.) ca o formă de
răspuns la provocarea actualității. Conștiința revoltată de starea societății postcomuniste nu are
perspective de izbândă sau speranțe de ma i bine.”193
Un alt cri tic care se pronunță , de data aceasta, în favoarea romanului este Alex
Ștefănescu. El, raportându -se la roman, susține următoarele:
,,Masivul roman Recviem pentru nebuni și bestii reprezintă, printre altele, răspunsul să u,
sincer și tranșant, la întrebarea obsesivă Ce credeți despre societatea românească de
azi?
Din acest punct de vedere, romanul s -ar putea intitula Sfârșit de secol în România. Cu
mențiunea însă că valoarea sa nu se reduce nici pe departe la curajul opin iei. Este vorba
de un roman -roman, de o imagine a unui mod de a trăi transfigurată literar. Augustin
Buzura este Augustin Buzura cel dintotdeauna, grav și lucid – grav până la patetism și
lucid până la sarcasm. Cartea sa are mai mult dramatism decât o mie de cărți ale altora la
un loc. Și, spre deosebire de cărțile anterioare ale autorului însuși, este scrisă și foarte
clar. […]
Romanul are o tensiune maximă, de la prima până la ultima pagină. Totul este intens,
răscolitor, extenuant. Când Matei Popa, pur tătorul de cuvânt al romancierului obosește,
alte personaje preiau sarcina atacării cititorului cu întrebări fără răspuns, neîngăduindu -i
nici o clipă să adoarmă din punct de vedere moral. Chiar și personajele care disprețuiesc
morala contribuie, printr -un fel de surescitare, la întreținerea atmosferei de incandescentă
luciditate. Uneori îți vine să arunci cartea din mână, dar nu pentru că te -ar plictisi, ci
fiindcă nu o mai poți suporta.”194

192 Eugen Negrici, Literatura română sub comunism , Editura Fundației Pro, 2003, p. 276.
193 Augustin Buzura, Prefața la Recviem pentru nebuni și bestii , Editura Polirom, 2009, p. 16 .
194 Cronica literară din România literară , nr. 24 din 16 -22 iunie 1999, p. 4.

84

Dintre criticile care îi sunt aduse lui Buzura, referindu -ne la întreaga sa operă ne at rag
atenția în mod special două, și anume: similaritatea care se găsește la nivelul personajelor
principale, considerată excesivă de către critici, precum și tendința lui Buzura de a se proiecta
prea mult pe sine în p ersonajele pozitive ale romanelor. Papahagi, în contextul schițat deja,
consideră că: ,,eul cel bun al romancierului e pus numai în situații epice diferite, dar, ca
psihologie, mai deloc schimbător de la o carte la alta. ”195
După cum putem obs erva, Absenții a fost cel mai discutat roman în rândul criticii, iar
acest lucru s -a datorat și faptului că a fost romanul de debut, romanul prin intermediul căruia
Buzura a încercat să se afirme. De cealaltă parte se situează cele mai recente romane ale s ale,
Recviem pentru nebuni și bestii , respectiv Raport asupra singurătății . Ele nu au fost prea
pomenite de critici, iar unul dintre motive poate fi constituit și de faptul că sunt cele mai recente.
Un al doilea argument, mult mai puternic, poate fi acela că piața ajunsese la saturație, stilul lui
Buzura fusese asimilat deja, nu mai constituia un element de noutate ca în cazul primelor
romane, dar mai ales al Absenților .
Opiniile critice referitoare la romanele buzuriene au oscilat, între plusuri și minusuri,
însă Augustin Buzura, spirit conformist, a încercat să -și redreseze literatura, ținând cont de ceea
ce i-a fost reproșat. Totodată, putem afirma că cel m ai bine întâmpinat roman de către criticii
vremii a fost ce l de debut, Absenții , ei considerând că la nivelul acestuia nu s -a ridicat niciunul
dintre cele publicate ulterior.

4.2. Considerente personale
Încep prin a spune că ceea ce m -a determin at să-i acord credit autorului a fost sinceritatea
sa nemăsurată, apreciez, de asemenea, faptul că prezintă realitatea anilor de groază ai
comunismului și ai colectivizării ,,fără perdea” . El prezintă tragicul în toată intensitatea sa, fără a
apela la mijl oace și procedee ce țin de domeniul estetic care l -ar putea diminua, din această cauză
fiind criticat de -a lungul vremii.
Dacă ne raportăm la calitatea sa de a fi sincer, consider că ea vine din interior, din ceea ce
reprezintă imaginea lui Augus tin Buzura, omul . Acest fapt se datorează și formației sale de
medic, meseria precizată fiind cea care cere sinceritate, i ndiferent de situație . Spre exemplu, ca

195 Sorina Sorescu, op.cit ., p. 96.

85
medic întâlnești tot felul de cazuri, de la cele mai nesemnificative la cele mai tragice. Nu a i cum
să nu dai vestea familiei indivizilor în cauză în mod direct, fără ocolișuri , pentru că oricum nu ar
ajuta la nimic; dar cel mai important răspuns la întrebarea de ce? este faptul că meseria o cere,
iar medicul și -a asumat asta odată cu alegerea profesiei.
Afirm toate acestea deoarece părerea mea este că elementele autobiografice reprezintă un
resort de seamă al operei autorului. Sinceritatea pe care meseria o cere se contopește cu figura
romancierului, dată fiind maniera brutală, tragică în care prezintă efectele comunismului, ale
colectivizării, maniera brutală prin care oferă o imagine a situației statului român la acel moment
de răscruce.
Deci, referitor la relația pe care o stabilesc elementele autobiografice cu opera lui
Augustin Buzura, putem afirma că este una strâns legată, mai mult decât atât, primele
menționate reprezintă chiar un resort important pentru cea din urmă. Datorită acestui fap t se
poate spune că autorul este original. Prin limbajul brutal, prin sinceritatea fără margini care te
marchează, prin contopirea cu propriile personaje îți răpește și ultimul strop de optimism, însă
caracterul istoric se confirmă, iar acestora li se adau gă și plasarea propriilor gânduri, sentimente,
trăiri personajelor sale. Toate cele menționate sunt unele dintre numeroasele motive pentru care
autorul merită citit.
Dacă până la acest moment am accentuat strânsa legătură care se stabilește între
elementele autobiografice și literatura lui Augustin Buzura, în cele ce urmează voi trece în
revistă propriile opinii referitoare la aspectele esențiale ale romanelor, aspecte ce au fost sau nu
discutate și de către criticii vremii.
Așadar, vom începe printr -un comentariu negativ al criticilor , coment ariu cu care sunt
total de acord. Este vorba despre personajele principale pe care Buzura le construiește izbitor de
asemănătoare. Aici nu ne referim la faptul că sunt medici și gazetari, pentru că este de înțeles
motivul pentru care a ales aceste meserii: acela că ambele vizează adevărul, obsesia lui Buzura;
ceea ce vrem să subliniem este că sunt extrem de asemănătoare sub aspect comportamental sau al
trăiri lor și neliniști lor sufletești. De cele ma i multe ori unul din aspectele care le diferențiază este
dată de onomastica diferită. Însă acest lucru nu se întâmplă mereu, întrucât Helgomar David spre
exemplu apare atât în Refugii , cât și în Drumul cenușii . El ne dă parcă senzația de continuitate
între cele două romane din ciclul Zidul morții.

86
Mutând discuția către aspectele pozitive ale romanelor, putem spun e că printre cele mai
mari atuu uri ale sale se numără acela al modului foarte abil în care acesta creează tensiune. În
ciuda faptului că roamanele sale se întind pe sute de pagini, fiind foarte dense în ceea ce privește
conținutul, ele nu îi creează cititorului plictis. Sunt atât de meticulos dozate cu energie, încât
inevitabil pătrunzi în univer sul personajelor, le înțelegi temerile, sufe ri și te bucuri alături de ele,
ajungi chiar să te identifici cu ele, ceea ce este un mare plus pentru opera sa.
Una dintre temele principale ale romancierului, temă care este tratată dintr -o perspectivă
extrem de profundă, astfel încât poate ave a efecte asupra conștiinței cititorului, este moartea
psihică . Este foarte meticulos modul în care Buzura minimalizează efectele morții fizice în raport
cu cea psihică, văzută la cel mai înalt nivel al tragismului. Personajele sale ajung să nu -și mai
găsea scă în niciun fel liniștea, fiind aduse la disperare și de cele mai mici lucruri, cum am fi
tentați să spunem. Mihai Bogdan, protagonistul din Absenții , este un astfel de exemplu, întrucât
ajunge să nu se mai simtă bine înconjurat de oameni, însă este ener vat și de dimensiunile camerei
din Institut, care i se par prea mici și de asemenea, este enervat și de momentul în care decide să
se așeze în pat pentru a se odihni deoarece îl predispune la meditații pe tema condiției umane, dar
nu numai. Deci, vorbim de spre meditații de o profunzime vizibilă.
Într-adevăr, așa cum reiese din critică , Absenții se pare că nu este doar primul roman al
romancierului, ci și cel mai bun. De asemenea, Refugii este romanul care plasează iubirea la un
nivel înalt, Buzura transmițând prin intermediul lui Iustin ideea conform căreia viața se reduce la
două aspecte esențiale: iubirea și libertatea.
Totodată, romanul care vine cu o nouă perspectivă și care încheie ciclul romanelor
buzuriene, Raport asupra singur ătății este unul de interes, deși nu a fost discutat la nivelul la
care au fost celelalte . Caracterul de noutate reiese din faptul că, dacă până la acel moment eram
obișnuiți cu personajele care nu -și găseau locul în lume, dar continuau să trăiască în soci etate,
Cassian Robert r eprezintă excepția de la regulă, deoarece , simțindu -și sfârș itul aproape, decide să
se exileze la o cabană în munți, unde își dorește să se izoleze, să fugă de societate, însă nu
reușește. El își rememorează viața, ajungând la conclu zia că singura salvare este chiar actul
scrierii. Un alt aspect de o importanță majoră este că eroul Cassian Robert reprezintă o imagine a
tuturor celorlalte personaje ale romanului. De asemenea, există numeroase scene de violență în
roman, numeroase răstu rnări de situație, evenimente cu caracter senzațional, ceea ce conferă
dinamism. Un alt aspect care atrage atenția este acela că nu întâmplător Cassia n se retrage în

87
munți; muntele reprezintă simbolul care face trimite re la Divina Comedie a lui Dante, suge rând
de fapt Purgatoriul prin care trebuia să treacă pentru a ajunge în Paradis. Așadar , după cum se
poate observa, Raport asupra singurătății este un roman plin de semnificații, plin de sub straturi,
tocmai de aceea demn de interes.
Despre Refugii putem spune că unul dintre aspectele care îl individualizează este
imaginea naratorului feminin, Ioana Olaru . Deși criticii nu apreciază foarte mult portretul pe care
Buzura i-l construiește Ioanei Olaru, acesta ar fi meritat mai multe laude, fiind unul re ușit.
De fapt, am putea spune că fiecare dintre cele opt romane are ceva specific, marcând
astfel fiecar e etapă a lui Buzura ca scriito r.
Concluzionând, putem afirma că prin intermediul romanelor sale, mai mult sau mai puțin
apreciate, mai mult sau mai puțin comentate, Augustin Buzura reușește să ofere cititorilor săi o
frescă a acelor vremuri marcate de un profund tragism, vremuri de cumpănă, prin intermediul
personajelor sale care nu reușesc să își găsească alinarea nici în viață, dar nici în moarte, aflându –
se într -o criză existențială ce pare fără ieșire.

Concluzii

Acest studiu al romanelor lui Augustin Buzura, scrise pe tema ,,obsedantului deceniu”
ne-a condus spre o serie de concluzii interesante, atingându -ne astfel obiectivele propuse.
O primă concluzie este aceea că romanele lui Aug ustin Buzura au un puternic resort
autobiografic. Am observat faptul că, prin intermediul personajelor sale, Buzura își enunță
propriile nemulțumiri și neajunsuri. Ele sunt înzestrate cu o dorință aprigă de adevăr și de
dreptate, având meserii specifice în acest sens: doctori, ziariști. De asemenea, în cadrul
romanelor sale am întâlnit numeroși termeni medicali, dar și evocarea universului spitalicesc,
care ne trimit la formația de medic a autorului. Este interesant faptul că Buzura își propune să
ilustreze prin intermediul spitalului starea întregii societăți bolnăvicioase.
În urma prezentării specificului celor opt romane, am ajuns la concluzia că Absenții
are cel mai mare succes la public și este de altfel, cel mai reușit. I se acordă un inter es aparte
deoarece este inovativ la nivelul expresiei și al atitudinii, fiind și primul care deschide seria.

88
Romanul are ca temă principală drama omului la nivel individual. Mihai Bogdan, protagonistul,
ajunge la un moment în care nu îi mai este suficientă existența, ar vrea să simtă că trăiește, însă
nu reușește din cauza regimului comunist. Următorul roman, Fețele tăcerii , pune problema unui
destin colectiv, al confruntării cu istoria, ce urmărește a scoate la iveală tragicul adevăr al
cooperativizării f orțate, care până la Buzura fusese pus sub semnul tăcerii. Romancierul dă
dovadă de foarte mult curaj în acest sens . Orgolii este interesant din perspectiva moralei, în
cadrul său, Buzura evidențiind conceptul de ,,realism etic”. Vocile nopții marchează de ja
maturizarea scriitorului. Romanul a ccentuează efemeritatea ființei umane într -o lume a
înstrăinării și, totodată, prezintă efectele devastatoare ale sistemului socialist asupra oamenilor
care se află într -un continuu întuneric sufletesc, lipsit de ori ce rază de lumină, car e ar putea
însemna salvarea lor; de aici vine și titlul. Refugii pune în centru pentru prima dată un personaj
feminin, Ioana Olaru, iar specificul său este dat de faptul că accentuează eșecul la nivelul relației
de cuplu, conflictul c are se naște între ființa umană și epoca istorică. Prin intermediul Ioanei
Olaru, Buzura ilustrează doi factori de o importanță deosebită: socialul și politicul. Drumul
cenușii este considerat a fi un ,,exercițiu de supraviețuire”, întrucât într -o lume în alb și negru,
dominată de sentimente negative, protagonistul își găsește alinarea în actul scrierii. În Recviem
pentru nebuni și bestii se ilustrează, așa cum ne -am obișnuit, c rizele de conștiință ale
personajelor pe fondul societății, conduse de un regim nefast. Astfel că ,,bestiile” sunt
reprezentate de cei ce se află la putere, cei care vor să dețină controlul deplin, iar ,,nebunii” sunt
cei ce trebuie să se supună, să se las e conduși chiar dacă direcțiile nu le sunt pe plac, această
nebunie fiind punctul extrem în care se aju nge din cauza durerii, a revoltei și a crizelor de
conștiință . La nivelul ultimului roman, Raport asupra singurătății , cele două teme care se
remarcă sun t apropierea sfârșitului resimțită în termenii unei obsesii, iar de cealaltă parte, cu un
plus de optimism, se află iubirea, care dă sens atât vieții, cât și morții. Calea iubirii se dovedește
a nu fi simplă, ba mai mult de atât, este una tragică.
Studiul comparatist ne -a dezvăluit faptul că există foarte multe similitudini între cele opt
romane, dar și deosebiri, însă în număr mai mic. În centrul acestor romane, putem identifica
tipologia individului revoltat împotriva societății lipsită de valori morale, individ care speră la
reașezarea ei în limitele moralității: Mihai Bogdan din Absenții , Ștefan Pintea din Vocile nopți i,
Helgomar David din Refugii și Drumul cenuș ii, Matei Popa din Recviem pentru nebuni si bestii .
Tot la nivelul personajelor putem identifica asemănarea orbitoare dintre ele, singurul lucru care

89
diferă fiind numele; dar uneori nici acest aspect nu diferă, exemplul cel mai elocvent fiind
Helgomar David care apare în două romane, stabilind astfel o leg ătură între ele. De asemenea,
temele cele mai des folosite în cadrul romanelor sale sunt moartea fizică și ,,moartea psihică”.
Dacă până acum am menționat câteva dintre similitudinile identificate, a venit momentul să
trecem în revistă și câteva diferențe importante. Absenții se diferențiază de restul romanelor prin
faptul că este singurul care nu oscilează între perspective, situând problema exclusiv la nivelul
individului. Din primele cinci romane se desprinde revolta individului împotriva societății,
atitudinea de atac și nu în ultimul rând urletele și strigătele. În schimb, ultimele trei sunt
dominate de tristețe și resemnare. Dacă fiecare erou buzurian se află în căutare de refugii, ceea ce
îi diferențiază este natura acestuia ; pentru unii ,,refugiu” de vine sinonim cu ,,libertate”, cum este
cazul romanului Absenții sau Fețele tăcerii , iar alții identifică salvarea doar cu iubirea, așa cum
se întâmplă în Refugii .
Ultimul capitol, cel al considerentelor critice, ne -a arătat faptul că opiniile cr iticilor
sunt oscilante, astfel că nu putem da un verdict sigur în ceea ce privește evoluția sau regresul lui
Buzura ca scriitor. Ceea ce putem spune este că cel mai lăudat și cel mai comentat dintre romane
este Absenții . Din păcate, portretistica personajului feminin pe care Buzura îl plasează pentru
prima oară în centrul unui roman (Ioana Olaru în Refugii ) nu se bucură de aprecierile meritate.
Un alt lucru ce merită amintit aici este acela că Augustin Buzura își însușeșt e toate criticile
aduse, încercând să -și amelioreze stilul.
Dacă până acum am pus în lumină opiniile criticilor, vom trece și de cealaltă parte a baricadei,
respectiv aceea a opiniilor critice personale. Ceea ce apreciez la Augustin Buzura este
sinceritate a sa debordantă, chiar obsedantă am putea spune. El reușește în acest fel să
reconstruiască și pentru generațiile actuale tabloul anilor de groază ai comunismului și ai
colectivizării, fără a diminua tragismul. De cealaltă parte, un comentariu negativ pe c are îl pot
aduce, la fel cum au făcut -o și criticii vremii, este acela că personajele principale sunt prea
asemănătoare, chiar dacă au nume diferite, prin comportament, atitudini, sentimente, trăiri sunt
aproape similare. În acest fel piața ajunge la satur ație, dovada fiind că ultimele două romane n -au
prea fost discutate de criticii vremii.
Așadar, prezenta lucrare ne -a oferit prilejul de a -i cunoaște cât mai bine cele două
laturi ale lui Augustin Buzura: omul și romancierul .

90
Bibliografie
Buzura, Augustin , Absenții , Editura Litera Internațional , București, 2008.
Buzura, Augustin , Fețele tăcerii , Editura Cartea Veche Publishing , București, 2011.
Buzura, Augustin , Orgolii, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1977.
Buzura, Augustin , Vocile nopții , Editura Cartea Românească , București, 1980.
Buzura, Augustin , Refugii , Editura Rao, București, 2014.
Buzura, Augustin , Drumul cenușii , Editura Cartea Românească , București, 1988.
Buzura, Augustin , Drumul cenușii , Editura Rao, București, 2014.
Buzura, Augustin , Recviem pentru nebuni și bestii , Editura Rao, București, 2013.
Buzura, Augustin , Raport asupra singurătății , Editura Poliro m, Iași, 2009.
Buzura, Augustin , Bloc notes , Editura Dacia , Cluj -Napoca, 1981.
Buzura, Augustin , Tentația risipirii, Editura Fundaț iei Cul turale Române, București, 2003.
Buzura, Augustin, Canonul periferiei , Editura Limes, Cluj -Napoca, 2012.
Buzura, Augustin, Teroarea iluziei. Convorbiri cu Crisula Ștefănescu, Editura Polirom, Iași,
2004.
Cubleșan, Constantin , Augustin Buzur a-Prozatorul sondărilor abisale , Editura Școala Ardeleană,
Cluj-Napoca, 2018.
Iorgulescu, Mircea , Augustin Buzura, Absenții (recenzie) , în ,,România literară ”, 18 februarie
1971.
Lovinescu, Monica, Unde scurte , Editura Humanitas , București, 1990.
Lovinescu, Monica , Unde scurte. 2. Seismografe , Editura Humanitas , București, 1993.
Marino, Adrian, Un roman actual , în ,,România literară ”, 3 iunie 1971 .
Negrici, Eugen, Literatura română s ub comunism , Editura Fundației Pro, București, 2003.
Papahagi, Marian, Cumpănă și semn , Editura Cartea Românească , București, 1990.
Rebreanu, Liviu, Amalgam , Editura Librărie Socec , București, 1943.
Simuț, Ion, Augustin Buzura -monografie , Editura Aula , Brașov, 2001.
Sorescu, Sorina, Romanele lui August in Buzura -O lectură metacritică , Editura Aius Printed ,
Craiova, 2014.
Valeriu Cristea, S. Damian, Mircea Iorgul escu, Al. Piru, Mihai Ungheanu , Cinci critici despre o
carte, în ,,România literară ”, 4 martie 1971.