PROGRAM DE STUDII ASISTENȚĂ DE FARMACIE Avizat Data Semnătură coordonator PLANTE MEDICINALE RECOMANDATE ÎN LITIAZA RENALĂ COORDONATOR ȘTIINȚIFIC… [306810]

UNIVERSITATEA "OVIDIUS" CONSTANȚA

FACULTATEA DE FARMACIE

PROGRAM DE STUDII ASISTENȚĂ DE FARMACIE

Avizat

Data

Semnătură coordonator

PLANTE MEDICINALE RECOMANDATE ÎN LITIAZA RENALĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

CONF.UNIV.DR. MARIANA ARCUȘ

Absolvent: [anonimizat]

2018

INTRODUCERE

Universul plantelor reprezină un arsenal impresionant de compuși chimici activi. Aproximativ o treime din medicamentele utilizate în zilele noastre au la bază plantele medicinale.

[anonimizat] a-[anonimizat] o rană superficială sau o boală, omul a utilizat plantele. [anonimizat], oamenii erau siguri ca plantele dețin puteri magice.Odată cu trecerea timpului aceștia au început să descopere proprietățile terapeutice ale plantelor și astfel acestea au ajuns să posede în zilele noastre o importanță deosebită.

În antichitate omul aplica planta direct pe rană sau o consuma ca atare. Treptat, o [anonimizat] a [anonimizat] a evoluat și astfel s-a [anonimizat], decocturi, extracte și multe alte forme de utilizare a plantelor medicinale.

Lucrarea de licență își propune să evidențieze anumite caracteristici legate de utilizarea unor specii de plante medicinale în cazul litiazei renale.

Speciile luate în studiu au un rol complementar valoros în tratamentul litiazei renale datorită proprietăților sale referitoare la dizolvarea și eliminarea calculilor și a nisipului, mărirea diurezei dar și datorită acțiunii lor terapeutice.

[anonimizat]. [anonimizat].

CAPITOLUL I

GENERALITĂȚI PRIVIND LITIAZA RENALĂ

Litiaza renală este o afecțiune a tractului urinar și este caracterizată de apariția calculilor la nivelul rinichiului sau a întregului aparat urinar.

[anonimizat] "pietre la rinichi" apar ca urmare a cristalizării sărurilor ce sunt prezente în urină. Aceștia pot fi de natură minerală(din oxalat de calciu sau fosfat de calciu) sau de natură organică(calculi din acid uric sau de cisteină).

[anonimizat], fără a genera niciun simptom. [anonimizat].

[anonimizat]-dietetic corespunzător.

I.1 Cauzele litiazei renale

Apariția calculilor este favorizată de o serie de factori dintre care amintim:

– deshidratarea sau aportul insuficient de lichide are drept consecință scăderea volumului urinei și creșterea concentrației de săruri a acesteia. Sărurile minerale precipită cu celelalte substanțe din urină și astfel iau naștere calculi ;

– diferite afecțiuni medicale sau boli metabolice precum sindromul Cushing sau hiperparatiroida reprezintă cause ale litiazei renale ;

– [anonimizat], [anonimizat]ului de oxalați din urină ;

– consumul excesiv de proteine este de asemenea un factor favorizant apariției calculilor renali deoarece determină mărirea nivelului de acid uric, oxalate și calciu din urină dar și scăderea nivelului de citrați ;

– consumul insuficient de fructe și legume ;

– sedentarismul .

I.2 Semne și simptome

Litiaza renală poate fi asimptomatică în cazul în care calculi au dimensiuni foarte mici. Atunci când aceștia au un diametru mare și reprezintă un obstacol pentru funcționarea corespunzătoare a căilor urinare, apar semnele și simptomele litiazei renale și anume :

– durerea este cel mai reprezentativ semn al acestei afecțiuni. Prezintă un debut brusc, este constantă și poate fi localizată initial la nivel lombar sau în flancuri. Pe măsură ce calculii migrează de la ureter către vezică, durerea poate fi localizată la nivel abdominal și în regiunea inghinală ;

– urinare frecventă, dureroasă, urina prezintă un aspect tulbure și un miros neplăcut ;

– hematurie ce poate fi microscopică sau macroscopică și este de obicei generată de efort ;

– inapetență ;

– febră ;

– senzație de greață și vărsături ;

– diaforeză ;

– fatigabilitate .

I.3 Complicații

Complicațiile ce apar în urma litiazei renale pot fi :

– risc crescut pentru dezvoltarea infecțiilor la nivelul tractului urinar;

– exacerbarea unei infecții precedente ;

– apariția leziunilor la nivel renal, ce pot conduce la instalarea insuficienței renale;

– recidiva calculilor renali în anumite cazuri.

I.4 Diagnostic

Când dimensiunile calculilor sunt foarte mici și nu declanșează niciun fel de simptomatologie, diagnosticarea acestora poate fi întâmplătoare, la un examen de rutină sau prin intermediul investigațiilor efectuate în alte scopuri medicale.

Calculii cu dimensiuni mari sunt diagnosticați la pacienții ce prezintă infecții urinare cornice sau la cei care acuză durere acută la nivelul zonei lombare.

Diagnosticul poate fi pus de medicul de medicină internă, de un medic urolog sau de medicul de familie în urma învestigațiilor efectuate.

I.5 Investigații necesare în litiaza renală

Litiaza renală este diagnosticată în cele mai multe cazuri în momentul în care pacientul se adresează medicului acuzând dureri de intensitate mare în zona flancurilor, abdomenului, pelvisului sau la nivel inghinal.

I.5.1 Anamneza și examenul clinic

Anamneza este esențială deoarece astfel medicul curant află informații importante ce îi vor servi la diagnosticarea corectă a afecțiunii.

Prin anamneză medicul este pus la current cu modul de viață al pacientului, regimul alimentar, istoricul și evoluția semnelor și simptomelor, antecedentele familiale precum și medicamentele pe care acesta le-a utilizat recent în scopul ameliorării simptomelor.

Examenul clinic prezintă:

– dureri la palpare la nivelul zonei lombare ;

– dureri la aplicarea de presiune la nivelul punctelor ureterale ;

– meteorism abdominal .

I.5.2 Tomografia computerizată

Tomografia computerizată în spirală, fără contrast, reprezintă una dintre cele mai importante investigații efectuate în cazul pacienților suspecți de litiază renală și este metoda de elecție la ora actuală.

Acest tip de investigație oferă imagini mai bune ale rinichilor și a altor organe, permite vizualizarea lor din diferite unghiuri, poate detecta calculi și permite aprecierea compoziției chimice a acestora.

I.5.3 Pielografia intravenoasă (IVP)

IVP se realizează cu ajutorul unei substanțe ce este administrate intravenos în braț. Această investigație are capacitatea de a preciza poziția calculilor la nivelul sistemului urinar și poate determina gravitatea obstrucției cauzate de aceștia.

I.5.4 Radiografia reno-vezicală simplă (RRSV)

RRSV pune în evidență calculi radioopaci, arată locația lor, aspectul sub care se prezintă (spiculați, rotunjiți) dar oferă și informații cu privire la funcția renală.

I.5.5 Urografia intravenoasă

Urografia intravenoasă se realizează cu ajutorul unei substanțe de contrast ce conține iod, substanță ce este introdusă prin injectarea intravenoasă a brațului.

Acest tip de urografie oferă informații cu privire la localizarea, aspectul și dimensiunea rinichilor, poate pune în evidență calculii și poate prezenta de asemenea informații legate de capacitatea de formare a urinei.

I.5.6 Alte investigații recomandate în cazul pacienților suspectați de litiază renală

– ecografie;

– analize sanguine: se urmăresc calcemia, PH-ul sanguin, fosfatemia și fosfataza alcalină ;

– examen de urină : permite analizarea unui calcul eliminate în mod direct ;

– urocultura ;

– analiza chimică a calculului .

I.6 Tratamentul litiazei renale

Tratamentul litiazei renale trebuie să se stabilească în funcșie de fiecare pacient în parte, de gradul de afectare a funcției renale, de aspectul, mărimea și localizarea calculilor dar și în funcție de intensitatea semnelor și simptomelor.

Dacă medicul curant este de părere că piatra (calculul) se poate elimina cu ușurință și că durerea va atinge un prag tolerabil pentru pacient, acesta îî poate recomanda pacientului tratamentul la domiciliu.

Acest tratament face referire la :

– utilizarea medicamentelor antialgice ce au scopul de a diminua durerea ;

– aport mărit de lichide, în special apă și ceaiuri neîndulcite ;

– evitarea consumului de sucuri și băuturi carbogazoase ;

– consumul de alimente hiposodate.

I.6.1 Tratamentul medicamentos

Medicul poate recomanda administrarea de medicamente ce au rol în dizolvarea calculilor sau pentru prevenirea formării de noi calculi.

În funcție de compoziția calculului, medicația prescrisă poate varia astfel :

– în cazul calculilor din calciu se recomandă tiazidele și citratul de potasiu deoarece previn formarea de calculi de calciu ;

– pentru calculii din acid uric se sugerează bicarbonatul de sodiu ce previne modificarea acidității urinei și allopurinol ce are rol în împiedicarea producției de acid uric ;

– pentru calculii de cisteină se recomandă penicilamina și captoprilul ce au acțiune benefică în dizolvarea cisteinei în urină.

I.6.2 Tratamentul chirurgical

Majoritatea calculilor sunt eliminate pe cale naturală într-o perioadă scurtă de timp, mai ales dacă pacientul a mărit cantitatea de lichide ingerate.

Calculii cu dimensiuni mari, ce provoacă dureri intense, constante, este necesar să fie îndepărtați chirurgical pentru a ușura suferința pacientului.

I.6.2.1 Litotriția extracorporală

Litotriția extracorporală este o intervenție chirurgicală bazată pe unde de șoc.

Permite pulverizarea calculilor în granule de dimensiuni mici ce se vor elimina ulterior pe cale naturală.

I.6.2.2 Nefrolitotomia percutanată

Nefrolitotomia percutanată reprezintă intervenția chirurgicală ce presupune introducerea unui nefroscop în rinichi, ce va permite extragerea unui calcul sau fragmentarea acestuia.

I.6.2.3 Ureteroscopia

Ureteroscopia este intervenția chirurgicală utilizată pentru extracția calculilor poziționați în uretere.

Presupune introducerea unui ureteroscop până în locul în care se află poziționat calcului pe care îl va extrage întreg sau pe care îl va fragmenta.

I.6.3 Tratamentul naturist

Tratamentul naturist recomandat în cazul litiazei renale reprezintă de fapt o terapie adjuvantă.În cazul acestei afecțiuni, tratamentul medicamentos este indispensabil dar anumite plante medicinale pot avea un rol deosebit în ameliorarea simptomelor.Acestea pot fi administrate sub diferite înfățișări : infuzie, decoct, tinctură sau macerat.

Dintre cele mai valoroase plante cu efecte benefice în cazul litiazei renale amintim : zămoșița, coada-racului, turița mare, osul iepurelui, păpădia, merișorul dar și multe altele ce urmează a fi menționate pe parcursul lucrării.

Aceste plante, utilizate singure sau în diverse combinații, completează cu success tratamentul medicamentos individualizat,recomandat în litiaza renală.

CAPITOLUL II

CONSPECTUL SPECIILOR MEDICINALE RECOMANDATE ÎN LITIAZA RENALĂ

Plantele medicinale reprezintă arsenalul cu care natura vine în sprijinul omului. Acestea au fost întotdeauna materii prime în tratamentul diferitelor boli și afecțiuni și au reprezentat singurul remediu în timpurile îndepărtate.

II.1 Istoricul plantelor medicinale

Din antichitate și până în ziua de azi, arta vindecării și ameliorării afecțiunilor a mers mână în mână cu un aliat puternic : plantele medicinale.

Omul a identificat plantele ce prezentau potențial benefic pentru menținerea stării de sănătate, pentru tratarea rănilor și pentru ameliorarea sau vindecarea diferitelor afecțiuni.

Civilizațiile străvechi au contribuit la identificarea, cunoașterea și întrebuințarea numeroaselor specii de plante medicinale.Dintre acestea amintim : China, India, Egiptul antic, Grecia antică, Roma antică.

Din vremea Egiptului antic a fost descoperit Papirusul de laEbers, document ce reunește aproximativ 200 de specii de plante medicinale.

În Grecia antică, Hipocrate cunoscut și sub pseudonimul de " părintele medicinii " a evidențiat și susținut importanța naturii în vindecarea afecțiunilor și a descris în lucrările sale peste 200 de specii de plante medicinale.

În India și China s-a practicat medicina tradițională bazată pe utilizarea plantelor medicinale din cele mai vechi timpuri.În India sunt descirse plantele medicinale în Cărțile Sfinte numite "Vede".

În China antică a fost redactat primul tratat de farmacologie datorită împăratului Sen Nong care se ocupa cu colectarea plantelor medicinale și verificarea proprietăților sale terapeutice.

Din Roma antică, o importanță deosebită au avut-o lucrările lui Galenus și ale lui Pinius cel Bătrân.

II.2 Plantele medicinale selectate la elaborarea lucrării

II.2.1 Agrimonia eupatoria L. ( Turița mare)

Turița mare este o specie erbacee perenă din familia Rosaceae și mai este cunoscută popular sub denumirile de : leușteanul muntelui, turiuță, asprișoară sau cornățel.

Descriere

Turița mare este o plantă dreaptă ,poate atinge înălțimi cuprinse între 30-100 cm, cu rizom scurt, ramificat sau simplu și prezintă o rădăcină firoasă.

Frunzele sunt dispuse alternativ pe tulpină, prezintă foliole inegale, sunt dințate pe margine iar din punct de vedere cromatic, culoarea verde intens este prezentă pe fața superioară iar pe cea inferioară, verde cenușiu.

Tulpina prezintă peri neglanduloși și are în vârf flori galbene simetrice de dimensiuni mici.

Areal și răspândire

Turița mare se dezvoltă atât în zona de câmpie cât și în zona de munte, la marginea pădurii, în locuri cu semi-

umbră și umiditate mare.Preferă solurile bazice și afânate.

Compoziție chimică

Turița este o plantă medicinală bogată în :

– taninuri (elagitanin, galotanin) ;

– flavonozide (rutozid, hiperină) ;

– substanțe amare ;

– acid nicotinic ;

– dioxid de siliciu ;

– vitamina K ;

– vitamina C ;

– cvercetină liberă .

Proprietăți terapeutice

Turița mare prezintă proprietăți astringente, acțiune coleretic-colagogă, acțiune antidiareică, antiinflamatoare și acțiune diuretică.

Recomandări

Preparatele din turiță mare sunt indicate în numeroase afecțiuni din care amintim :

– colecistopatii ;

– litiază renală ;

– hipoaciditate gastrică ;

– gută ;

– diateză urică ;

– hipertrofie de prostată ;

– faringită .

Produse vegetale utilizate în scop terapeutic din specia Agrimonia eupatoria L

De la turița mare se utilizează părțile aeriene, frunzele și mugurii înfloriți ce au fost recoltați în perioada înfloririi.

Contraindicații

Preparatele din turiță mare sunt contraindicate în :

– ulcer gastric ;

– sarcină și alăptare.

Turița mare în litiaza renală

Turița mare este indicată în cazul litiazei renale datorită proprietăților sale de a elimina calculi renali. Se prepară o infuzie din 1 linguriță plantă triturată ce se adaugă peste 200 ml apă clocotită. Se recomandă consumul a 2-3 căni infuzie de turiță pe parcursul zilei.

II.2.2 Arctium lappa L. ( Brusture)

Brusturele este o plantă erbacee bianuală din familia Asteraceae și deși este privită deseori ca o simplă buruiană, aceasta reprezintă de fapt o plantă medicinală foarte valoroasă.

Descriere

Brusturele este o plantă ce poate atinge înălțimi cuprinse între 50-180 cm. Prezintă o rădăcină ramificată, pivotantă, ce atinge 50-60 cm lungime și 5-6 cm grosime.

Tulpina cilindrică are prevăzute șanțuri longitudinale și este ramificată.

Frunzele sunt mari, triunghiular-ovate, albicioase pe fața inferioară și verzi pe cea superioară.

Florile au o cromatică purpurie și prezintă pe suprafața lor mici țepi cu vârful întins.

Areal și răspândire

Brusturele poate fi întâlnit atât în zona de câmpie cât și în zona de munte, pe marginea drumurilor, pe suprafața terenurilor necultivate sau în buruienișuri.

Preferă locurile însorite și solurile bogate în compuși ai azotului.

Este o specie larg răspândită în Europa și Asia.

Compoziție chimică

Brusturele este o plantă medicinală bogată în :

– acid cafeic, acid palmitic, acid stearic ;

– inulină ;

-vitaminele B ;

-săruri de potasiu .

Proprietăți terapeutice

Brusturele prezintă proprietăți diuretice, antiseptice, hipoglicemiante, antitumorale și depurative.

Produse vegetale utilizate în scop terapeutic din specia Arctium lappa L.

De la brusture se utilizează rădăcina și frunzele. Rădăcina se recoltează primavera și toamna iar frunzele în lunile mai-iunie, înainte de înflorire.

Recomandări

Preparatele din brusture sunt indicate în numeroase afecțiuni din care amintim :

– litiază renală ;

– hipertensiune ;

– afecțiuni renale ;

– boli cutanate .

Nu prezintă contraindicații!

Brusturele în litiaza renală

Se prepară un decoct din 2 lingurițe de rădăcină de brusture fragmentată mărunt ce se adaugă peste 250 ml apă clocotită.

Se fierbe câteva minute iar apoi se lasă în repaus, acoperit, până la 10 minute.

Se recomandă consumul a 2 căni pe zi.

II.2.3 Betula verrucosa ( Mesteacăn)

Mesteacănul este un arbore foios din familia Betulaceae și prezintă proprietăți terapeutice deosebite.

Descriere

Mesteacănul este un arbore ce poate atinge înălțimea de 30 m, are rădăcina ramificată iar trunchiul are un aspect neted și este de culoare albă.

Frunzele au formă triunghiular-romboidale cu vârful ascuțit și margini dințate.

Florile sunt unisexuate, au dimensiuni mici și sunt grupate în amenți : cei feminini apar cu apariția frunzelor iar cei masculini apar din vara precedentă înfloririi.

Areal și răspândire

Mesteacănul este întâlnit frecvent în zona dealurilor dar se poate dezvolta atât în zona de câmpie cât și în cea montană ( până la 1500 m altitudine).

Preferă solurile acide și suportă atât temperaturile caniculare din timpul verii cât și gerul mare caracteristic anotimpului rece.

Compoziție chimică

Frunzele de mesteacăn sunt bogate în :

– hiperozide ;

– quercitrină ;

– rezine ;

– ulei esențial ( format din oxizi sesquiterpenici ) ;

– alcooli triterpenici ;

– flavonozide .

Proprietăți terapeutice

Frunzele de mesteacăn prezintă proprietăți diureice, hipotensive, bacteriostatice, depurative și antiedematoase.

Produse vegetale utilizate în scop terapeutic din specia Betula verrucosa

Se utilizează frunzele tinere recoltate în lunile mai-iunie deoarece în această perioadă ele conțin cea mai mare cantitate de rezine.

Recomandări

Preparatele pe bază de frunze de mesteacăn sunt indicate în afecțiuni precum :

– litiază renală și litiază biliară

– nefrită

– edeme renale

– afecțiuni ale căilor urinare inferioare.

Nu prezintă contraindicații!

Frunzele de mesteacăn în litiază renală

Preparatele din frunze de mesteacăn măresc diureza din punct de vedere volumetric și ajută la dizolvarea calculilor.

Se administrează intern sub formă de infuzie ce se prepară prin adăugarea a 1-2 lingurițe plantă triturată peste 200-250 ml apă clocotită.

Înainte de a fi consumată infuzia se adaugă puțin bicarbonat de sodiu, pentru a neutraliza acidul betulinic ce are rol în încetinirea diurezei, se lasă în repaus 5 ore iar apoi se filtrează.

Se recomandă consumul a 2-3 căni pe zi, la distanță de 3-4 ore.

II.2.4 Capsella bursa-pastoris L. ( Traista ciobanului )

Traista ciobanului este o plantă erbacee anuală sau bienală, ce face parte din familia Brassicaceae. Denumirea sa populară provine de la aspectul capsule plantei și anume forma de " traistă ".

Figura 7 Capsella bursa-pastoris L.

Descriere

Traista ciobanului este o plantă dreaptă, ce poate atinge înălțimi cuprinse între 10-50 cm. Are rădăcina pivotantă, tulpina este glabră iar la bază prezintă o rozetă compusă din frunzele ce se dezvoltă la nivelul bazei.

Frunzele de pe tulpină sunt din ce în ce mai mici și mai rare cu cât se înaintează spre inflorescență.

Florile au dimensiuni mici, prezintă 4 petale albe și înfloresc de la baza tulpinii spre vârf.

Are o perioadă scurtă de vegetație.

Areal și răspândire

Traista ciobanului este una dintre plantele cele mai representative pentru flora spontană. Se dezvoltă atât în zona de câmpie cât și în zona de munte.

Preferă zonele însorite sau semi-umbrite și solurile bogate în azot.

Compoziție chimică

Traista ciobanului este o specie bogată în :

– alcaloizi ;

– colină ;

– acetilcolină ;

– histamină ;

– taninuri ;

– oxid de potasiu ;

– vitamina C .

Proprietăți terapeutice

Traista ciobanului are acțiune diuretică, hemostatică, analgetică, antitumorală, vasoconstrictoare și hemostatică uterină.

Produse vegetale utilizate în scop terapeutic din specia Capsella bursa-pastoris L.

Se utilizează părțile aeriene ale plantei, părți ce se recoltează în timpul înfloririi.

Recomandări

Preparatele pe bază de traista ciobanului sunt indicate în afecțiuni precum :

– hemoragie uterină ;

– metroragie ;

– dismenoree ;

– ateroscleroză ;

– litiază renală .

Traista ciobanului în litiaza renală

Traista ciobanului este foarte utilă în litiaza renală deoarece are rol în micșorarea dimensiunii calculilor și expulzia acestora. Se administrează sub formă de infuzie preparată din 2 lingurițe de plantă mărunțită, adăugate peste 200 ml apă clocotită.

Se pot consuma până la 3 căni pe zi.

Figura 8 Capsella bursa-pastoris L. [1]

II.2.5 Cerasus vulgaris Mill ( Vișin)

Vișinul este un arbore fructifer ce face parte din familia Rosaceae. Deși este cultivat preponderent în scop alimentar, vișinul, mai precis codițele de vișine posedă proprietăți terapeutice deosebite.

Figura 9 Fructe de Cerasus vulgaris Mill

Descriere

Vișinul este un arbore ce poate atinge înălțimi de până la 6 m și un diametru cuprins între 3-6 m.

Frunzele vișinului sunt lucioase, cu margini dințate, iar în perioada de înflorire vișinul prezintă flori albe dispuse în fascicule sub formă de umbelă.

Areal și răspândire

Vișinul este o specie care se dezvoltă și se adaptează cu ușurință în zona de câmpie, la deal sau la munte.

Preferă solurile fertile, profunde, drenate, locurile însorite și temperaturile cuprinse între 14-27ș C.

Nu crește spontan.

Compoziție chimică

Vișinele și în special cozile de vișine sunt bogate în :

– flavonozide ;

– acizi organici ;

– săruri de potasiu, vitamin E, B1 , B2 .

Proprietăți terapeutice

Preparatele pe bază de cozi de vișine au acțiune diuretică, ușor laxativă, antiinflamatoare, depurativă și calmantă.

Produse vegetale utilizate în scop terapeutic din specia Cerasus vulgaris Mill

Se utilizează codițele de vișine care, după recoltare, se utilizează sub formă de infuzie.

Recomandări

Codițele de vișine prezintă efecte benefice în cazul următoarelor afecțiuni :

– litiază renală și litiază biliară

– nefrită

– colici renali

– cistită

-ascită

– gută

Nu prezintă contraindicații!

Cozile de vișine în litiaza renală

Datorită conținutului mare de flavonozide și săruri de potasiu, cozile de vișine sunt indicate în litiaza renală având rol în diminuarea și eliminarea calculilor.

Se prepara un decoct din 2 lingurițe de codițe măcinate ce se adaugă la 250 ml apă.

Se pot consuma până la 3 căni pe zi.

II.2.6 Cichorium inthybus L. (Cicoare)

Cicoarea este o specie perenă ce face parte din familia Asteraceae.

Descriere

Cicoarea este o plantă cu o rădăcină lungă de aproximativ 1,5 m și o grosime de 1-1,5 cm.

Tulpina este dreaptă, ajunge la înălțimea de 0,3 m și prezintă o rozetă de frunze la bază.

Florile au culoarea albastră și sunt grupate terminal. Frunzele sunt lanceolate.

Areal și răspândire

Cicoarea este întâlnită atât în zona de câmpie, de deal și la munte. Se găsește frecvent pe suprafața fânețelor, pășunilor, pe pajiști sau pe marginea drumurilor. Preferă solurile alcaline.

Compoziție chimică

Cicoarea este o plantă medicinală bogată în :

– cicorină ;

– arginină ;

– colină ;

– substanțe minerale ( calciu, fosfor, magneziu, fier) ;

– rezine ;

– inulină .

Proprietăți terapeutice

Cicoarea prezintă acțiune diuretică, laxativă, depurativă și acțiune hipoglicemiantă.

Produse vegetale utilizate în scop terapeutic din specia Cichorium intybus L.

De la cicoare se utilizează rădăcina și părțile aeriene. Rădăcina se recoltează toamna iar părțile aeriene,vara.

Recomandări

Cicoarea este indicată în cazul următoarelor afecțiuni :

– litiază renală ;

– litiază biliară ;

– angiocolite ;

– constipație ;

– gută ;

– furunculoze .

Nu prezintă contraindicații !

Cicoarea în litiaza renală

Se administrează intern, sub formă de decoct și se prepară din 2 lingurițe de rădăcină triturată ce se adaugă la aproximativ 200 ml apă.

Se fierbe, se filtrează și se recomandă a se consuma 2-3 căni pe zi.

II.2.7 Corylus avellana L. (Alun)

Alunul este un arbust ce înflorește din luna februarie până în aprilie și aparține familiei Betulaceae.

Descriere

Alunul este un arbust ce poate atinge înălțimi de până la 5 m, are frunzele rotunde, cu vârful ascuțit și baza cordată.

Florile femeiești sunt grupate câte 1-4 iar florile bărbătești sunt grupate în amenți denumiți "mâțișori".

Areal și răspândire

Alunul poate fi recunoscut și în zona de câmpie dar se întâlnește mai ales în zona de deal și în zona submontană, în special de-a lungul apelor curgătoare. Mai poate fi găsit în poieni sau la marginea pădurilor.

Alunul preferă zonele umbrite sau semi-umbrite și solurile profunde.

Compoziție chimică

Produsele vegetale caracteristice alunului sunt bogate în :

– polifenoli ;

– flavonoide ;

– ulei volatil ;

– săruri minerale ( potasiu, fier, calciu) ;

– vitaminele A și B ;

– proteine .

Proprietăți terapeutice

Produsele vegetale ale alunului au acțiune diuretică, vasoconstrictoare, tonifiantă, antihemoragică, antibacteriană, antiinflamatoare, cicatrizantă și emolientă( la utilizarea externă) și acțiune hipotensivă.

Produse vegetale utilizate în scop terapeutic din specia

Corylus avellana L.

Se utilizează frunzele tinere ce se recoltează la debutul verii, fructele ce se recoltează după ce s-au copt în totalitate, scoarța și amenții.

Recomandări

Produsele obținute din Corylus avellana L. sunt indicate în numeroase afecțiuni cum ar fi :

– litiaza renală ;

– colică nefritică ;

– hepatită epidemică ;

– astm bronșic ;

– emfizem pulmonar ;

– hemoragie .

Nu prezintă contraindicații !

Alunul în litiaza renală

Se vor utiliza frunzele de alun ce se vor pregăti sub formă de infuzie. Se adaugă 2 lingurițe plantă triturată peste 200-250 ml apă clocotită. Se lasă 10 minute în repaus după care se filtrează și se consumă.

Este indicat consumul a 2-3 căni pe zi.

Uleiul obținut din alune este de asemenea foarte eficient în cazul litiazei renale deoarece poate facilita migrarea calculului în cazul în care acesta se elimină.

Seadministrează o linguriță de ulei de alune seara la culcare.

II.2.8 Galium verum L. ( Sânziana galbenă)

Sânziana este o plantă erbacee perenă, face parte din familia Rubiaceae și mai este cunoscută popular și sub denumirile de : drăgaică, smântânică, floarea Sfântului Ion sau închegătoare.

Descriere

Sânziana este o plantă simplă sau ramificată și poate atinge înălțimi de până la 1 m.

Tulpina este aeriană, cilindrică, poate avea o înălțime de 30-80 cm iar muchiile sunt foarte puțin vizibile.

Frunzele sunt în număr mare, liniare, cu suprafață lucioasă, înguste și ascuțite la vârf și sunt grupate câte 8-12 la fiecare nod .

Florile sunt mici din punct de vedere al dimensiunii, sunt îngrămădite și sunt poziționate spre vârful tulpinii. Sunt de culoare galbenă și au un miros foarte plăcut, asemănător mirosului dulceag la mierii.

Areal și răspândire

Sânziana se poate localiza ataât în zona de câmpie, în zona de deal cât și în zona de munte. Se găsește de obicei la marginea pădurilor, pe ogoare, pe pajiști sau în fânețe.

Preferă solurile alcalin-neutre, nisipoase sau lutoase dar cu un conținut corespunzător de umiditate.

Sânziana poate fi identificată în natură de la începutul lunii mai, când începe înflorirea propriu-zisă și până la debutul toamnei.
Figura 15 Galium verum L.[3]

Compoziție chimică

Sânziana este o plantă medicinală bogată în :

– izocvercitină ;

– flavone, taninuri;

– luteolină, cumarine ;

Proprietăți terapeutice

Sânziana prezintă acțiune diuretică, depurativă, antireumatică, laxativă, antispastică, sedativă dar are și acțiune afrodisiacă.

Produse vegetale utilizate în scop terapeutic din specia Galium verum L.

Sunt utilizate părțile aeriene ale plantei ce se recoltează în timpul înfloririi.

Recomandări

Preparatele obținute din sânziană sunt recomandate în numeroase afecțiuni precum :

– retenție urinară ;

– litiază renală ;

– nevroză ;

– epilepsie ;

– paralizia corzilor vocale ;

– ateroscleroză ;

– erizipel ;

– reumatism .

Nu prezintă contraindicații !

Sânziana în litiaza renală

Sânziana se poate utiliza sub formă de infuzie. La 200 ml apă clocotită se adaugă 1 linguriță de plantă triturată. Se recomandă consumul a 2-3 căni pe parcursul zilei.

II.2.9 Glycyrrhiza glabra L. (Lemn-dulce)

Lemnul-dulce este un subarbust drept, face parte din familia Fabaceae și mai este cunoscut popular sub denumirea de " răculeț ".

Descriere

Lemnul dulce este un subarbust ce poate ajunge până la înălțimea de 1-1,5 m. Frunzele sunt imparipenat compuse, cu 5-9 foliole.

Florile au culoarea albastru violet, sunt de dimensiuni mici, grupate în raceme orientate în sus.

Fructele sunt sub formă de păstaie cu dimensiuni cuprinse între 1,5-2,5 cm.

În partea subterană prezintă un rizom gros cu numeroase ramificații secundare și multe rădăcini cu lungimi destul de impunătoare.

Areal și răspândire

Lemnul dulce face parte din flora spontană și poate fi regăsit în zona de șes, pe suprafețe necultivate nisipoase sau în fostele albii ale unor ape curgătoare.

Cultivarea lemnului dulce este indicată a se realiza în locuri foarte însorite, foarte călduroase deoarece acestea sunt preferințele acestei specii.

Compoziție chimică

Lemnul dulce este o specie bogată în :

– glicirizină ;

– flavonoide ;

– amine ;

– cumarine ;

– rezine ;

– uleiuri esențiale .

Proprietăți terapeutice

Lemnul dulce este o plantă medicinală cu acțiune diuretică, laxativă, purgativă, expectorantă, antiulceroasă, antiinflamatoare și antispasmodică.

Produse vegetale utilizate în scop terapeutic din specia Glycyrrhiza glabra L.

De la lemnul dulce se recoltează și se utilizează în scop terapeutic rizomii și rădăcinile de la speciile cu vârsta minima de 3-4 ani.

Recomandări

Lemnul dulce este o specie indicată în afecțiuni precum :

– bronșite ;

– tuse ;

– ulcer gastro-duodenal ;

– litiază renală și litiază biliară ;

– constipație ;

– dismenoree .

Contraindicații

Deși au numeroase efecte benefice și acțiuni terapeutice, produsele obținute pe bază de lemn dulce pot fi contraindicate în :

– hipertensiune arterială ;

– afecțiuni cardiace ;

– sarcină ;

– ciroză ;

– hipokalemie.

Lemnul dulce în litiaza renală

Datorită acțiunii sale diuretice, lemnul dulce este foarte recomandat în litiaza renală și poate fi consumat sub formă de infuzie .

Infuzia se prepară dintr-o linguriță de rădăcină triturată ce se adaugă peste 250 ml apă clocotită. Se lasă în repaus, se filtrează și se recomandă a se consuma 2-3 căni pe zi.

II.2.10 Hibiscus trionum L. ( Zămoșița )

Zămoșița este o plantă erbacee perenă ce face parte din familia Malvaceae și mai este cunoscuta popular și sub denumirea de "macul-ciorii".

Figura 20 Hibiscus trionum L.

Descriere

Zămoșița este o plantă cu rădăcina pivotantă, cu o lungime de 12-15 cm, moderat ramificată. Tulpina este dreaptă, frunzele sunt numeroase, cu dimensiuni diferite iar florile sunt mari, plăcut colorate alb sau violet.

Areal și răspândire

Zămoșița este întâlnită frecvent pe coline, în grădini sau în mediul urban în jurul blocurilor.

Înflorește în intervalul iunie-septembrie.

Figura 21 Frunză de Hibiscus trionum L.

Compoziție chimică

Zămoșița este o plantă bogată în acid galacturonic, flavonoide, mucilagii, substanțe minerale și arabinoză.

Proprietăți terapeutice

Zămoșița are acțiune puternică diuretică, analgetică și saluretică (favorizează eliminarea din organism a ionilor de Ca și Na).

Produse vegetale utilizate în scop terapeutic din specia Hibiscus trionum L

Se utilizeaza Hibiscus trionii herba ce se recoltează la debutul perioadei de înflorire.

Recomandări

Zămoșița este indicată în următoarele afecțiuni :

– litiază renală

– pielite

– cistite

– nevralgii dentare .

Nu prezintă contraindicații !

Zămoșița în litiaza renală

Se administrează sub formă de infuzie preparată din 1 linguriță de plantă la 250 ml apă clocotită. Se recomandă consumul a 1-2 căni pe parcursul zilei.

II.2.11 Inula helenium L. (Iarba mare)

Iarba mare este o plantă perenă ce face parte din familia Asteraceae și mai este cunoscută popular și sub denumirile de iarbă neagră, omac, ochiul boului sau alaut.

Descriere

Iarba mare este o specie ce poate atinge înălțimi de până la 1m.

Tulpinile sunt drepte,muchiate,ramificate doar în partea superioara.

Frunzele superioare sunt sesile,au marginea dințată,cu perișori pe față și catifelate pe dos iar frunzele inferioare sunt lung pețiolate.

Florile au un diametru de aproximativ 6-8 cm, sunt galbene și sunt prezente în număr mare.

Areal și răspândire

Iarba mare face parte din flora spontană și este des regăsită atât în zona de câmpie,în zona de deal cât și la munte, la marginea pădurilor, în lunci și de-a lungul apelor curgătoare.

Preferă solurile relativ umede, mai mult sau mai puțin bogate în substanțe hrănitoare.

Compoziție chimică

Iarba mare este o plantă medicinală și are un conținut bogat de :

– inulină ;

– substanțe volatile sub formă de ulei esențial ;

– helenină ;

– vitamina C ;

– fitoncide ;

– săruri minerale .

Proprietăți terapeutice

Iarba mare are acțiune diuretică, antiinflamatoare, expectorantă și antihelmintică.

Produse vegetale utilizate în scop terapeutic din specia Inula helenium L.

Se utilizează rădăcina și rizomii ce se recoltează spre sfârșitul toamnei și apoi suportă procedeul de uscare în uscătorii artificiale.

Recomandări

Iarba mare este indicată a fi administrată în cazul numeroaselor afecțiuni precum :

– litiază renală ;

– litiază biliară ;

– astm bronșic ;

– bronșită ;

– reumatism ;

– ascaridioză .

Contraindicații

Supradozarea cu doze foarte mari din preparate obținute din iarbă mare poate duce la paralizie bulbo-medulară.

Iarba mare în litiaza renală

Datorită acțiunii sale diuretice și antiinflamatoare, preparatele pe bază de iarbă mare sunt foarte indicate în litiaza renală.

Se prepară un decoct din 2 ligurițe plantă la 200-250 ml apă rece.

Se recomandă a se consuma 2-3 căni pe zi.

II.2.12 Juglans regia L. ( Nuc)

Figura 23 Juglans regia L.

Descriere.Areal și răspândire

Nucul este un arbore cu rădăcină puternic ramificată și prezintă o tulpină ce poate ajunge la 30 m. Scoarța este netedă, cenușie, frunzele sunt imparipenat compuse,mari,cu margini netede și prezintă un luciu pe fața superioară. Face parte din familia Juglandaceae.

Este des întâlnit la marginea pădurilor sau în rariști. Deși are nevoie de temperaturi moderate pentru a se dezvolta armonios, nucul poate suporta temperaturi până la -30șC.

Compoziție chimică

Frunzele de nuc sunt bogate în taninuri, uleiuri esențiale, clorofilă, vitamina C, săruri minerale, pectine, inozitol și tirozină.

Proprietăți terapeutice

Produsele pe bază de frunze de nuc au acțiune diuretică, depurativă, bactericidă, antiseptică, antiinflamatoare, astringentă, hipotensivă și bacteriostatică.

Produsul vegetal utilizat de la specia Juglans regia L. sunt frunzele ce se recoltează în luna mai.

Recomandări

Produsele preparate din frunze de nuc sunt indicate a fi consumate în caz de :

– litiază renală ;

– incontinență urinară ;

– diaree ;

– ateroscleroză ;

– infecții streptococice sau stafilococice ;

– eczeme .

Nu prezintă contraindicații!

Nucul în litiaza renală

Datorită proprietăților sale diuretice și nu numai, frunzele de nuc sunt foarte utilizate în litiaza renală.

Se prepară o infuzie din 1 linguriță plantă ce se adaugă la 200-250 ml apă clocotită.

Se recomandă consumul a 2 căni pe zi.

II.2.13 Lycopodium clavatum L. ( Pedicuța)

Pedicuța este o specie erbacee perenă și face parte din familia Lycopodiaceae.

Descriere.Areal și răspândire

Pedicuța prezintă rădăcini subțiri,de culoare albă și are tulpini târâtoare prevăzute cu ramuri laterale ce au sensul de creștere orientat în sus.

Frunzele sunt mici, înguste și sunt poziționate spiralat pe tulpină.

Se găsește mai frecvent în zona de deal și de munte și preferă solurile acide.

Figura 25 Lycopodium clavatum L.[2]

Compoziție chimică

Pedicuța conține 35 alcaloizi, substanțe triterpenice, flavonoide și substanțe minerale.

Proprietăți terapeutice

Pedicuța are acțiune diuretica, laxativă, antitumorală și antireumatică.

Produsul vegetal utilizate în scop terapeutic din specia Lycopodium clavatum L. este reprezentat de partea aeriană ce se recoltează în timpul verii.

Recomandări

Produsele pe bază de pedicuță sunt indicate în:

– litiază renală

– litiază biliară

– constipație cronică

– cârcei

– boli de natură genitală

Pedicuța în litiaza renală

Se administrează sub formă de infuzie ce se prepară din 2 lingurițe plantă uscată la 250 ml apă. Se consumă dimineața după micul dejun.

II.2.14 Melilotus officinalis L. (Sulfina)

Sulfina este o plantă ierboasă anuală, face parte din familia Fabaceae iar popular mai este cunoscută și sub denumirile de "floare de piatră" sau "solcină".

Descriere.Răspândire și areal

Sulfina este o plantă cu o rădăcină ramificată ce prezintă numeroase noduri.

Tulpina este verticală,poate ajunge până la 100 cm înălțime și este ramificată.Frunzele au dimensiuni mici, sunt zimțate pe margini și au o lungime de aproximativ 3 cm.

Florile sunt galbene, mici și sunt grupate în raceme compuse.

Sulfina poate fi regăsită și în câmpie,deal sau munte,pe căile ferate,în păduri sau prin fânețe.

Compoziție chimică

Sulfina este o plantă bogată în acid cumarinic, alantoină, mucilagii, taninuri, uleiuri esențiale și săruri minerale.

Proprietăți terapeutice

Sulfina are acțiune diuretică, antiseptică, expectorantă, cicatrizantă și antiinflamatoare

Produsul vegetal utilizate în scop terapeutic din specia Melilotus officinalis L. este reprezentat de flori și de părțile aeriene, ce se recoltează în perioada de înflorire.

Recomandări

Preparatele pe bază de sulfină sunt indicate în litiază renală, pionefrită, pielită,boli gastro-intestinale, uretrită,reumatism, ciroză hepatică, laringită, boli cutanate.

Sulfina în litiaza renală

Se utilizează sub formă de infuzie preparată dintr-o linguriță plantă la 250 ml apă clocotită. Se recomandă consumul a 1-2 căni pe zi.

II.2.15 Ononis spinosa L. ( Osul-iepurelui)

Osul-iepurelui este o plantă ierboasă perenă, face parte din familia Fabaceae iar tradițional mai este cunoscută și sub denumirile de "ciocul ciorii", "asudul calului" sau "lemnic".

Descriere.Areal și răspândire

Osul-iepurelui este o specie subarbustivă, ramificată și poate atinge înălțimea de 50 cm.Prezintă o rădăcină lungă de 30-40 cm, tulpina este ascendentă este bogat ramificată și este lemnificată la bază.

Florile sunt solitare, au culoarea roz și au formă de fluture, de aceea se numesc flori papilionate.

Fructul este reprezentat de o păstaie scurtă ce conține 2-3 semințe.

Este frecvent întâlnită în zona de câmpie și de deal, nu este pretențioasă referitor la sol însă preferă umiditatea.

Compoziție chimică

Osul iepurelui este o plantă bogată în ononozidă, săruri minerale, acid citric, saponozide și uleiuri esențiale.

Proprietăți terapeutice

Osul iepurelui este o specie ce posedă acțiune diuretică, depurativă, hemostatică, antiseptică și nu în ultimul rând antimicrobiană.

Figura 27 Ononis spinosa L. [1]

Produsul vegetal utilizat în scop terapeutic din specia Ononis spinosa L este reprezentat de rădăcină. Aceasta se recoltează primăvara devreme sau spre sfârșitul toamnei.

Recomandări

Osul-iepurelui este indicată în caz de :

– litiază renală ;

– gută ;

– boli cutanate ;

– hernie ;

– bronșită ;

– afecțiuni cardio-vasculare .

Nu prezintă contraindicații!

Osul-iepurelui în litiaza renală

Se utilizează sub formă de decoct sau macerat. Decoctul se prepară dintr-o lingură de rădăcini ce se fierb în 250 ml apă,timp de 20 minute.Se consuma 3 căni pe zi.

Maceratul se prepară la rece, dintr-o linguriță rădăcină la 200 ml apă, se lasă în repaus 12 ore la loc răcoros iar apoi se consumă. Se recomandă 2-3 căni pe zi.

Figura 28 Ononis spinosa L. [1]

II.2.16 Potentilla anserina L. ( Coada-racului)

Coada-racului este o plantă erbacee perenă, face parte din familia Rosaceae și mai este cunoscută popular și sub denumirile de argintică, argințel, buruiana junghiurilor sau zolotnic.

Descriere.Areal și răspândire

Coada racului este o plantă cu rizom gros, cu rădăcini firoase și cu numeroase tulpini.

Frunzele sunt numeroase, alungite, argintii pe fața inferioară și verzi pe cea superioară. Florile sunt solitare și au culoarea galben-auriu.

Se găsește începând de la câmpie și până în zona montană, de-a lungul apelor curgătoare, în lunci și chiar și pe lângă șanțuri.

Compoziție chimică

Coada racului este o plantă bogată în taninuri, uleiuri esențiale,săruri minerale și flavonoide.

Proprietăți terapeutice

Această plantă are acțiune diuretică, spasmolitică, astringentă și hemostatică.

Produsul vegetal utilizat este partea aeriană ce se recoltează în timpul înfloririi.

Recomandări

Coada racului este indicată în afecțiuni precum litiaza renală, enterocolite, pancreatite, candidoze, dismenoree, diaree și în gută.

Contraindicații

Produsele obținute din coada racului sunt contraindicate în constipația cronică.

Coada racului în litiaza renală

Se administrează sub formă de infuzie ce se prepară din 1 linguriță de plantă la 250 ml apă.

Se consumă 2-3 căni pe zi, indicat după mesele principale.

II.2.17 Rosa canina L. (Măceș)

Figura 30 Rosa canina L. [1]

Descriere.Areal și răspândire