PROGRAM DE MASTERAT: DREPTUL UNIUNII EUROPENE [604189]

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
PROGRAM DE MASTERAT: DREPTUL UNIUNII EUROPENE

LUCRARE DE DISERTAȚIE
ADERAREA UNIUNII EUROPENE LA CONVENȚIA PENTRU
APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ȘI A LIBERTĂȚILOR
FUNDAMENTALE

Coordonator științific:
Prof. univ. dr. Ștefan DEACONU

Masterand: [anonimizat], 2018

2
Cuprins
Abrevieri ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …3
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 4
Capitolul I. Protecția drepturilor omului în spațiul european și în Uniunea Europeană ……6
1. Protectia drepturilor omului prin intermediul Consiliului Europei și în dreptul Uniunii Europene –
principale le diferențe dintre cele două entități cu priv ire la integrarea drepturilor omului …………………… 6
1.1.Protecția și garantarea drepturilor omului în dreptul Uniunii Europene pe cale jurisprudențială .. 8
2.Carta Drepturilor Fundamentale a UE ………………………….. ………………………….. ………………………….. 10
Capitolul II. Dificultăți și impedimente în legătură cu aderarea Uniunii Europene la
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ………….. 14
1.Dualitate în protecția drepturilor omului în spațiul european ………………………….. ………………………… 14
1.1.Relația dintre Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Europeană a Drepturilor Omului 14
1.2.Poziția CEDO față de CJUE – dreptul european în viziunea Curții de la Strasbourg …………….. 17
2.Recunoașterea statu tului Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale
de către CJUE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 21
Capitolul III. Situația existentă în legătură cu aderarea UE la Convenția pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ………………………….. ………………………. 23
1. Beneficiile aderării UE la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 23
2. Stadiul aderării Uniunii Europene la Convenție ………………………….. ………………………….. …………….. 24
2.1.Avizul 2/94 al Curții – o primă încercare eșuată de aderare ………………………….. …………………. 24
2.2.Alte încercări de aderare după eșecul cunoscut în urma Avizului 2/94 ………………………….. ….. 27
3. De la Avizul 2/94 la Avizul 2/13 al Curții de Justiție a Uniunii Europene – o nouă încercare de aderare .
……………………………………………………………………………………………………………. 29
3.1.Evoluția negocierilo r referitoare la aderarea UE la Convenție ………………………….. ……………… 29
3.2.Negocierile purtate între Uniune și statele membre ale Consiliului Europei ………………………… 31
3.3.Proiectul Acordului de Aderare ………………………….. ………………………….. …………………………. 32
3.4.Avizul 2/13 al Curții ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 34
3.4.1. Motivele de incompatibilitate ………………………….. ………………………….. ……………………… 35
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 41
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 43

3
Abrevieri

alin. – alineat
art. – articolul
CEDO –Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CDDH – Comitetul Director pentru Drepturile Omului
CJCE –Curtea de Justiție a Comunităților Europene
CJUE –Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Convenția /Convenție – Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale
TCE –Tratatul de instituire a Comunității Europene
TFUE –Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
TUE –Tratatul Uniunii Europene
UE –Uniunea Europenă

4
Introducere

Uniunea Europenă a fost construită pe ideea integrării economice, ulterior intervenind și
integrarea politică, fiind considerată și catalogată drept un „gigant economic și un pitic politic ”1,
astfel că se contura absența unor instrumente cu forță juridică în materia drep turilor omului. Este
adevărat că la baza acestei entități au stat patru libertăți fundamentale, respectiv: libera circulație
a bunurilor, a capitalurilor, a persoanelor și a serviciilor, însă acestea reprezintă libertăți
economice, și nu libertăți fundamentale, în sensul de categorie de drepturi ale omului. Cu toate
acestea, odată cu dezvoltarea și diversificarea competențelor c omunitare, a început să apară un
interes și în ceea ce privește protecția drepturilor omului, punându -se astfel problema legăturii
dintre dreptul comunitar și libertățile fundamentale. Acest lucru a fost consacrat și în TUE, unde,
potrivit art. 2 „Uniunea Europeană se întemeiază pe valorile respectării demnității umane,
libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului,
inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor
membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție,
solidaritate și egalitate între femei și bărbați”.
Mai mult decât atât, Tratatul de la Lisabona aduce schimbări majore în materia protecției
drepturilor omu lui, căutând să confere o nouă dimensiune acestui domeniu. Noile modificări se
referă la: se conferă un catalog propriu de drepturi Uniunii Europene , Carta Drepturilor
Fundamentale, care se bucură de aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor; personalit atea
Uniunii Europene devine unică, aspect ce conduce la una dintre cele mai importante prevederi
introduse prin TFUE și anume, se prevede expres obligația Uniunii de a adera la Convenție.
Dat fiind contextul, s -au făcut numeroase demersuri în vederea aderării UE la Convenția
pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale . În lucrarea de față, am căutat
să conturăm un traseu, de la apariția ideii de aderare și până la înce rcarea de implementare a
ideii.
Așadar, în primul capitol intitulat Protecția drepturilor omului în spațiul european și în
Uniunea Europeană am abordat problematica drepturilor omului din cele două perspective: din

1 A se vedea, Ion Gâlea, Aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană a drepturilor omului ,
Analiză critică, Ed. C.H.Beck, București, 2012, p.1.

5
perspectiva ordinii juridice a Uniunii E uropene și din perspectiva ordinii juridice a Consiliului
Europei, cu eventuale diferențe și asemănări. De altfel, un aspect foarte important îl constituie și
modul în care drepturile omului au fost introduse în dreptul Uniunii Europene.
După cum îi spune și numele, cel de -al doilea capitol , Dificultăți și impedimente în
legătură cu aderarea Uniunii Europene la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a
Libertăților Fundamentale , caută să ară te ce relație există între cele Curți, respectiv Curtea de la
Luxemburg și Curtea de la Strasbourg. Între cele două au existat suficiente divergențe și
contradicții din punct de vedere al jurisprudenței, însă ambele au constatat necesitatea
îmbrățișării unui punct comun, tocmai pentru atingerea unui scop mai înalt și anume
îmbunătățirea protecției drepturilor fundamentale.
În ultimul capitol, intitulat Situația existentă în legătură cu aderarea UE la Convenția
pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale , a fost analizat parcu rsul
procesului de aderare. Având în vedere că vorbim despre un proces extrem de complex, care
presupune studiu și analiză sub multe aspecte, rezultatele nu au fost întotdeauna favorabile, dar
cel puțin, au cunoscut îmbunătățiri. Inițial, au existat două pr opuneri de aderare la inițiativa
Comisiei, în anii 1979 și 1986. Mai târziu, în 1990, Consiliul a suspus această problemă a
aderării , Curții de Justiție, inițiativă care s -a soldat cu un rezultat negativ, sub forma Avizului
2/94, în care Curtea a subliniat că Uniunea nu deține competențele necesare aderării. Încercând
să acopere primele neajunsuri, dar și ținând seama de noul context, a fost elaborat un Proiect de
Aderare, prin care UE a fost abilitată expres să adere la Convenție. Cu toate că lucrurile păr eau
favorabile, Curtea de Justiție a găsit suficiente nereguli care au condus la blocarea procesului de
aderare.

6
Capitolul I. Protecția drepturilor omului în spațiul european și în Uniunea Europeană

1. Protecția drepturilor omului prin intermediul Consiliului Europei și în dreptul
Uniunii Europene – principale le diferențe di ntre cele două entități cu privire la
integrare a drepturilor omului

Sistemul european de protecție a drepturilor omului se conturează începând cu anii 50,
primul tratat în această materie fiind Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a
Libertăților Fundamentale , elaborat și semnat la inițiativa Consiliului Europei. Această
organizație internațională avea însuși scopul de a proteja regimurile democratice existente în
statele membre, prin integrarea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Așadar, drepturile omului apar aici ca un ideal pe ca re Consiliul Europei urmărește să îl atingă.
Funcționarea Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale , dar și a organismelor sale de control, respectiv Comisia și Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (care a contribuit prin jurisprudența sa la consacrarea drepturilor omului la
nivelul Consiliului Europei2), reprezintă primele mecanisme care i -au permis acestei organizații
internaționale să asigure un înalt nivel de protecție al drepturilor omului în statele membre. În
acest sens, originalitatea Convenției rezidă în mecanismul instituțional de protecție realizat. De
asemenea, de -a lungul timpului, semnificația Convenției a fost cu adevărat îmbogățită de
jurisprudența Curții de la Strasbourg.3
În timp ce protecția drepturilor omului, la nivelul Consiliului Europei se conturează pe
cale convențională, în baza unui tratat, la nivelul Uniunii Europene (fostele Comunități
Europene) lucrurile stau altfel.
Încă de la începutul existenței lor, Comunitățile Europene plasau în prim plan un caracter
pur economic al acestora. Cu toate acestea, odată cu dezvoltarea și diversificarea competențelor

2 Corneliu -Liviu Popescu – Les exigencies conventionnelles de l’adhésion de l’Union européenne à la
Convention européenne des droits de l’homme , Noua revistă de Drepturile Omului nr.1/2012, Vol. 8 –
Ianuarie -Martie, Ed. C.H.Beck, București, p.3.
3 Bianca Selejan -Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului , Ediția a 4 -a revăzută și adăugită, Ed.
C.H.Beck, București, 2011, p.28.

7
comunitare, a început să apară un interes și în ceea ce privește pr otecția drepturilor omului,
punâ ndu-se astfel problema legăturii di ntre dreptul comunitar și libertățile fundamentale.4
Într-o prima fază, Curtea de Justiție a manifestat o reticență în a exercita un „control de
legalitate asupra actelor comunitare sub aspectul drepturilor omului, garantate doar de
Constituțiile statelor membre,”5 apreciind că nu are sarcina de a asigura respectarea regulilor
interne, în vigoare, într -unul din statele membre (Cauza Storck – 1959). Această interpretare este
extrem de importantă tocmai datorită faptului că, în baza acesteia, Curtea de Justiție respinge
aplicarea principiilor din materia drepturilor omului, acestea fiind considerate ca făcând parte în
întregime, din dreptul n ațional.
Cu toate acestea, de -a lungul timpului, jurisprudența Curții de Justiție a fost marcată de
interpretări diferite, trecându -se astfel de la refuzul inițial al aplicării regulilor cu privire la
protecția drepturilor fundamentale, la acceptarea acest ora, finalizându -se cu stabilirea unor reguli
proprii, în dreptul comunitar. Eforturile întreprinse de Curtea de Justiție nu au rămas lip site de
rezultat, astfel încât s -a ajuns la o consacrare convențională prin art. F parag. 2 din Tratatul de la
Maastric ht, potrivit căruia: Uniunea respectă drepturile fundamentale, așa cum au fost garantate
de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,
semnată la Roma în 4 noiembrie 1950, și așa cum rezultă din tradițiile consti tuționale comune
ale statelor membre, toate acestea fiind considerate principii generale ale dreptului comunitar.
Cu toate că au luat naștere în aceeași perioadă, în baza aceluiași context, respectiv în
timpul desfășurării celui de -al Doilea Război Mondi al și în același spațiu din punct de vedere
regional, în ciuda evidentelor diferențe, Consiliul Europei și Uniunea Europeană ajung să
colaboreze și uneori să se suprapună în ceea ce privește protecția drepturilor omului, influențele
fiind însă reciproce.6

4 Bianca Selejan -Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului , Ediția a 4 -a revăzută și adăugită, Ed.
C.H.Beck, București, 2011, p.241.
5 Ibidem.
6 Corneliu -Liviu Popescu – Les exigencies conventionnelles de l’adhésion de l’Union européenne à la
Convention européenne des droits de l’homme , Noua revistă de Drepturile Omului nr.1/2012, Vol. 8 –
Ianuarie -Martie, Ed. C.H.Beck, București, p.4.

8
1.1.Protecția și garantarea drepturilor omului în dreptul Uniunii Europene pe cale
jurisprudențială

Așa cum reiese din cele menționate anterior, originea drepturilor omului în dreptul comunitar
este strâns legată de jurisprudența Curții de Justiție. Având în vedere că Uniunea Europeană
(fostele Comunități Europene) a apărut inițial ca o organizație internațională cu competențe
preponderent economice, o perioadă îndelungată de timp, tratatele Uniunii Europene nu au avut
în vedere necesitatea unor reglementări referitoare la protecția și respectarea drepturilor
fundamentale. Tratatele constitutive au rămas neschimbate cu privire la poziția adoptată în
materia protecției drepturilor omului, până în 1992, când Tratatul de la Maastricht consacră în
mod expres respe ctarea drepturilor fundamentale de către Uniunea Europeană, așa cum au fost
garantate de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale . Mai
târziu, Tratatele de la Amsterdam și Nisa introduc dispoziții importante cu privire la respectul
drepturilor omului, evidențiind intenția statelor membre de a mări posibilitatea de intervenție a
Curții de Justiție în această materie. Tratatul de la Amsterdam consacră „garanția jurisdicțională
a respectului drepturilor omului prin recunoaște rea competenței Curții de Justiție în domeniul
controlului respectului drepturilor fundamentale de către organele comunitare ”7 (art. 46 alin.
d).8
Jurisprudența Curții de Justiție a fost marcată de interpretări diferite, trecându -se de la refuzul
inițial a l aplicării regulilor cu privire la protecția drepturilor fundamentale, până la acceptarea
acestora. Așadar, se aprecia că, în calitate de persoană juridică de drept internațional,
Comunitatea nu este obligată printr -un tratat cuprinzător în sfera protecți ei drepturilor omului ori
chiar printr -un catalog de drepturi intern, să le respecte.9

7 Bianca Selejan -Guțan, Protecția europeană a dreptu rilor omului , Ediția a 4 -a revăzută și adăugită, Ed.
C.H.Beck, București, 2011, p.242.
8 Dispozițiile Tratatului de instituire a Comunității Europene, ale Tratatului de instituire a Comunității
Europene a Cărbunelui și Oțelului și ale Tratatului de institu ire a Comunității Europene a Energiei
Atomice care se referă la competența Curții de Justiție a Comunităților Europene și la exercitarea
competenței respective se aplică numai următoarelor dispoziții din prezentul tratat: articolul 6 alineatul
(2), în ceea ce privește acțiunea instituțiilor, în măsura în care Curtea este competentă în conformitate cu
tratatele de instituire a Comunităților Europene și cu prezentul tratat;
9 Ion Gâlea, Aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană a drepturilor omului , Analiză critică,
Ed. C.H.Beck, București, 2012, p.13.

9
Cu toate acestea, Curtea de Justiție își schimbă ulterior abordarea , prin intermediul cauzei
Stauder , în care instanța comunitară ia în considerare protecția juridică a drepturilor omului.
Avocatul General se întreaba dacă principiile fundament ale ale sistemelor dreptului național
pot funcționa î n drept ul comunitar, propunând astfel o interpretare cu totul diferită față de
jurisprudența anterioară: „reglementările privind drepturile fundamentale ale omului care
fuseseră invocate nu au fost privite ca principii ale dreptului constituțional al Statelor Membre, ci
ca principii generale ale dreptului comun itar în vigore, doar conținutul acestor principii generale
urmând a fi determinat prin raportare la dreptul intern.”10 Cu toate că instanța comunitară nu a
oferit un răspuns clar, lucru datorat interpretării în baza mai multor versiuni li ngvistice, un lucru
este cert și anume că instanța s -a referit la „drepturile fundamentale conținute de principiile
generale ale dreptului comunitar”.
În acest sens, Curtea de Justiție a subliniat că protecția drepturilor fundamentale este un
principiu al dreptului comunitar , atât în cauza Stauder (12 noiembrie 1969), cât și în cauzele
Internationale Handelsgesellschaft (17 decembrie 1970) și Nold11 (14 mai 1974).
Cauza Internationale Handelsgesellschaft evidențiază mai ales dificultatea relației dintre
Curtea de Justiție de l a Luxemburg și instanțele naționale ale statelor membre. Se afirma că era
practic imposibil ca instanțele naționale să accepte supremația dreptului comunitar fără o
garanț ie a protecției drepturilor omului. În baza celor invocate de reclamantă, Curtea a st atuat că
„protecția drepturilor invocate, deși inspirată din tradițiile constituționale comune ale statelor
membre, trebuie asigurată în cadrul structurilor și obiectivelor Comunității ”. În acest sens, se
afirmă pentru prima dată într -un mod deosebit de cl ar că protecția drepturilor omului face parte
integrantă din principiile dreptului comunitar12. Cu toate că părea că s -a ajuns la un consens,
lucrurile nu erau atât de simple. În timp ce Curtea de Justiție de la Luxemburg a ajuns la
concluzia că Regulamentu l nr. 120/67 invocat în cauză nu încalcă drepturile omului, Curtea
Constituțională a Germaniei a ajuns la concluzia că, din contră, prezentul Regulament aduce o
încălcare a drepturilor fundamentale, deoarece, atâta vreme cât dreptul comunitar nu dispune d e

10 Ion Gâlea, op. cit . p.13.
11 Curtea de Justiție reține că: drepturile fundamentale reprezintă parte integrantă a principiilor generale
de drept, a căror respectare o asigură.
12 Ion Gâlea, op. cit . p.14.

10
un catalog de drepturi, drepturile garantate de Constituția germană vor fi aplicate în mod
prioritar. Ceea ce evidențiază cu adevărat cele două soluții diametral opuse , constă în
neîncrederea statelor membre în funcționabilitatea unui mecanism de protecț ie incipient a Cur ții
de Justiție.
Aceste cauze reprezintă dovada evoluției jurisprudenței instanței comunitare, în sensul de a -i
atribui Curții competența de a judeca încălcări ale drepturilor fundamentale, drepturi care apar în
ordinea juridică a Uniunii sub forma unor principii generale13. De asemenea, determinarea
drepturilor fundamentale de către Curtea de Justiție se face atât în baza tradițiilor constituționale
comune ale statelor membre, cât și în baza textelor internaționale referitoare la drepturil e omului.
Ulterior, aceste acumulări jurisprudențiale au condus la elaborarea unui adevărat catalog de
drepturi, respectiv a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
2. Carta Drepturilor Fundamentale a UE

Deși, la prima vedere, adoptarea unei Carte fundamentale a drepturilor omului, aplicabilă la
nivelul Uniunii Europene nu era necesară, utilitatea sa a fost demonstrată de -a lungul timpului.
Necesitatea unei astfel de măsuri rezultă atât din motive de ordin tehnic și juridic, precum
evitarea un or posibile contradicții între jurisprudențele Curților de la Luxemburg și Strasbourg în
vederea protejării unor drepturi, cât și din unele considerente de ordin politic, având în vedere
procesul de transformare pe care îl cunoștea Europa.14 De asemenea, avem în vedere și motive de
ordin legislativ, în sensul în care instituțiile proprii ale Uniunii nu aveau obligația de a respecta
drepturile și libertațile fundamentale garantate prin Convenția pentru Apărarea Drepturilor
Omului și a Libertăți lor Fundamentale , deoarece Uniunea ca un totunitar nu era parte la această
Convenție, spre deosebire de autoritățile naționale ale statelor membre, ce apar drept părți
contractante.15 Nu în ultimul rând, necesitatea adoptării unei Cartei fundamentale a drep turilor
omului aplicabilă la nivelul UE, rezultă și din jurisprudența relevantă în materie. În acest sens,

13 Ion Gâlea, Aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană a drepturilor omului , Analiză critică,
Ed. C.H.Beck, București, 2012, p.15.
14 Bianca Selejan -Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului , Ediția 4 revăzută și revizuită, Editura
C.H.Beck, București, 2011, p.246.
15 Mihaela Vrabie, Cetățenie și drepturi europene , Editura Tritonic, București, 2007, p.11.

11
putem aminti de motivul invocat de Curtea Constituțională a Germaniei în cauza Internationale
Handelsgesellschaft, și anume lipsa unui catalog de dre pturi în dreptul comunitar.

În baza acestor considerente s -a decis elaborarea unei Carte fundamentale a drepturilor
omului, în urma Consiliului European de la Koln, din 3 -4 iunie 1999, aceasta fiind adoptată mai
târziu, de către Consiliul European la Sum mit-ul de la Nisa, din 7 decembrie 2000. Ea „apare ca
un acord interinstituțional – fiind o declarație comună a Parlamentului european, a Consiliului
Uniunii și a Comisiei Europene.16 Argumentul avut în vedere pentru adoptarea Cartei a constat în
necesitate a de a „regrupa drepturile fundamentale în vigoare din Uniunea Europeană, astfel încât
să le confere o mai mare vizibilitate și care să marcheze importanța lor excepțională”.17
Cu toate că protecția drepturilor fundamentale a cunoscut o adevarată evoluție prin
intermediul jurisprudenței Curții de Justiție, aspecte analizate anterior, acest lucru nu a fost
suficient, având în vedere că nu era foarte clar ce drepturi revin cetățenilor Uniunii Europene ori
în ce condiții și cazuri le pot aplica.18 În acest sens , s-a decis elaborarea unei Carte a drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene. Carta a fost elaborată de un organism creat de Consiliul
European numit „Convenție”, ce era alcătuit din reprezentanți ai șefilor de stat și de guvern, un
reprezentant al preș edintelui Comisiei Europene, 16 membri ai Parlamentului European și 30 de
membri ai parlamentelor naționale, la care s -au adăugat și patru observatori: doi reprezentanți ai
Curții de Justiție și doi reprezentanți ai Consiliului Europei, organismul în cauză evidențiindu -se
prin compoziția sa mixtă.19 În procesul de redactare al Cartei, s -a urmărit „reunirea tuturor
drepturilor civile, politice, economice și sociale de care beneficiază atât cetățenii, cât și
rezindenții UE, într -un singur document juridic”20 spre deosebire de celelalte documente
internaționale care tratează aceste categorii de drepturi în mod separat.

16 Bianca Selejan -Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului , Ediția 4 revăzută și revizuită, Editura
C.H.Beck, București, 2011, p.247.
17 Florentina Burlacu, Uniunea Europeană și drepturile omului , a se vedea documentul la următoarea
adresă: http://cogito.ucdc.ro/2012/vol4n1/ro/7_uniuneaeuropeanasidrepturileomuluiflorentinaburlacu.pdf.
18 Ibidem .
19 Bianca Selejan -Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului , Ediția 4 revăzută și revizuită, Editura
C.H.Beck, București, 2011, p.247.
20 Mihaela Vrabie, Protecția judiciară a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene , Editura
Universul Juridic, București, 2017, p.26.

12
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prezintă o noutate din punct de vedere
al conținutului său, având în vedere că reunește toate categoriile de drepturi, pentru a le spori
vizibilitatea, dar și pentru a „ridica gradul de cunoaștere și exercitare a acestor drepturi".21 În
ceea ce privește conținutul său, Carta este împărțită în șapte titluri. Partea de fond este împărțită
în șase titluri, după cum urmează: Demnitatea, libertățile, egalitatea, solidaritatea, drepturile
cetățenilor și justiția. Ultimul titlu este rezervat pentru clarificarea domeniului de aplicare al
Cartei, dar și a principiilor care reglementează interpretarea acesteia.22 În ceea ce privește
beneficiarii acestei Carte, potrivit art. 51, dispozițiile Cartei se adresează instituțiilor, organelor,
oficiilor și agențiilor Uniunii Europene, precum și statelor membre, numai în cazul în care
acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.23

Datorită naturii sale inițiale de acord interinstituțional, Carta nu se bucura de forță
juridică obligatorie, însă putea dobândi un astfel de caracter dacă era introdusă într -un tratat sau i
se recunoștea valoarea juridică. La data adoptării, au fost stabilite două date -reper, respectiv anul
2001 pentru stabilirea statu tului Cartei și anul 2004 pentru modificarea tratatelor constitutive,
prin introducerea Cartei în cadrul acestora.

Un prim eșec cu privire la încor porarea Cartei într -un tratat pentru a dobândi forță
juridică obligatorie are loc prin compromisul de la Nisa, când opoziția a șase state membre UE,
respectiv Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Finlanda, Suedia și Olanda, a făcut să rămână
doar la nivelul unui document politic24, lipsit de valoare juridică obligatorie (soft law) . Ulterior,
după eșecul Tratului de instituire a unei Constituții pentru Europa, unele state au solicitat
renunțarea la încorporarea Cartei în tratate. Având în vedere că unele state susțineau totuși
menținerea Cartei, s -a ajuns la un compromis: Carta nu mai este încorporată propriu -zis în tratat,
ci doar se face referire la aceasta25, menționându -se în mod expres că are aceeași valoare juridică
cu cea a tratatelor.

21 Mihaela Vrabie, Cetățenie și drepturi europene , Editura Tritonic, București, 2007, p.11
22 http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_4.1.2.html
23 http://eur -lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0389:0403:ro:PDF
24 Jinga Ion, Uniunea Europeană în căutarea viitorului , Editura C.H.Beck, București, 2008, p.34.
25 Ion Gâlea, Aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană a drepturilor omului , Analiză critică,
Ed. C.H.Beck, București, 2012, p.31.

13
Astfel, în loc s ă facă parte integrantă din Tratatul de la Lisabona, Carta drepturilor
fundamentale rămâne „externă” tratatelor, deși i se recunoaște statutul de act cu „valoare juridică
egală cu cea a tratatelor” (art. 6 alin. 1 TUE)26. Chiar și așa, în doctrină , s-a apre ciat că în urma
intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Carta a devenit principala sursă normativă de
protecție a drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii Europene.27 Această schimbare a
statutului juridic al Cartei urmărește o luptă îndelungată în ceea ce privește dacă și cum ar putea
Carta să devină obligatorie din punct de vedere juridic. Cu toate acestea , reiese în mod
indubitabil din prevederile art. 6 alin.1 că valoarea Cartei est e de drept primar.

26 Robert Schutze, Drept ul constituțional al Uniunii Europene , Editura Universitară, București, 2012,
p.41.
27 Mihaela Vrabie, Protecția judiciară a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene , Editura
Universul Juridic, București, 2017, p.29.

14
Capitolul II. Dificultăți și impedimente în legătură cu aderarea Uniunii Europene la
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

1. Dualitate în protecția drepturilor omului în spațiul european

1.1.Relația dintre Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea
Europeană a Drepturilor Omului

Așa cum am arătat anterior, în spațiul european există două organizații inter naționale care
se preocupă de protecția drepturilor și libertăților fundamentale, respectiv Consiliul Europei și
Uniunea Europeană. Protecția drepturilor omului nu este asigurată doar prin intermediul statelor
membre, ci și prin intermediul celor două Curți existen te la nivelul celor două organizații: Curtea
de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acestea au dezvoltat o
jurisprudență bogată, având drept sursă de inspirație atât dreptul european, cât și Convenția
pentru Apărarea Drept urilor Omului și a Libertăților Fundamentale .
Cu toate că prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale au fost adoptate sub egida Consiliului Europei, acestea au fost ridicate la gradul de
principii generale și î ncorporate în dreptul Uniunii, în conformitate cu jurisprudența Curții
Europene de Justiție, dar și cu art. 6 TUE.28 Având în vedere situația din prezent, în care Uniunea
Europeană nu este încă parte în mod formal la Convenție, se pot da interpretări diferi te în baza
acelorași norme29, respectiv cele cuprinse în Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a
Libertăților Fundamentale . În mod evident, interpretarea originară a Convenției este realizată de
CEDO, în timp ce CJUE interpretează aceste norme în calitate de principii generale de drept.
O problemă extrem de sensibilă în cadrul discuțiilor purtate privind aderarea Uniunii
Europene la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale a
constat în raportul care va exista înt re cele două jurisdicții, CJUE și CEDO. Aparent, este o
situație normală ca într -un sistem normativ să existe o instanță supremă care să interpreteze

28 Ion Gâlea, Aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană a drepturilor omului , Analiză critică,
Ed. C.H.Beck, București, 2012, p.36.
29 Ibidem .

15
normele cu valoare constituțională cu privire la drepturile omului. Deși se caracterizează prin
competențe , structuri și proceduri diferite, cele două instanțe (și cele două ordini juridice pe care
le reprezintă) interacționează în materia drepturilor omului30. Analizând caracteristicile celor
două Curți, reiese faptul că, relația dintre CEDO și CJU E în privința drepturilor omului devine,
în mod evident, una de cooperare.
Competența CJUE este stabilită prin intermediul dispozițiilor Tratatului de la Roma, cu
modificările ulterioare aduse, Curtea de Justiție de la Luxemburg fiind singurul organism
jurisdic țional comunitar cu caracter permanent. În ceea ce privește competența ratione persoane
a CJUE , aceasta acoperă rezolvarea conflictelor31 dintre statele membre, statele membre și
instituțiile UE, instituțiile UE, particulari, persoane fizice și juridice, re sortisanți ai statelor
membre, cu îndeplinirea anumitor condiții , și particulari și organe sau instituții UE.32 În ceea ce
privește competența ratione materiae însă, aceasta este dată de interpretarea și aplicarea corectă
a dispozițiilor dreptului comunitar, așa cum rezultă din tratatele UE, dar și din actele instituțiilor
europene.
Competența Curții Europene a Drepturilor Omului acoperă „toate problemele privind
interpretarea și aplicarea Convenției și a protocoalelor sale”33. Așadar, competența ratione
personae vizează acele litigii în care ambele părți sunt state contractante (pentru cauzele
interstatale), iar pentru cauzele individuale, acele litigii în care figurează ca reclamant o persoană
aflată sub jurisdicția unui stat parte, iar ca pârât figurează statul -parte respectiv. Competența
ratione materiae însă, acoperă acele litigii în care îi sunt supuse fapte concrete prin care se
pretinde violarea unuia dintre drepturile prevăzut e în Convenție.34
Analiza jurisprudenței celor două instanțe este probantă în ceea ce privește relația
acestora. Inițial, CJUE evită orice referire la interpretarea drepturilor fundamentale garantate prin
jurisprudența CEDO, pentru a nu influența sistemul c omunitar sau pur și simplu susținând că

30 Art. 6 al TUE recunoaște Convenția Europeană drept standard de apreciere a drepturilor fundamentale
pentru statele membre ale UE.
31 Obie ctul confilictelor/litigiilor trebuie să îl constituie interpretarea, aplicarea uniformă a legislației UE.
32 Augustina Dumitrașcu, Roxana -Mariana Popescu, Dreptul Uniunii Europene , Ediția a II -a revăzută și
adăugită, Ed.Universul Juridic, București, 2015, p.83.
33 Art. 32 al Convenției Europene a Drepturilor Omului – a se vedea,
https://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf.
34 Bianca Selejan -Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului , Ediția a 4 -a revăzută și adăugită, Ed.
C.H.Beck, București, 2 011, p.48.

16
interpretarea Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale este
inadecvată în raport cu sistemul comunitar. Mai mult decât atât, CJUE apreciază că interpretarea
Curții de la Strasbourg reprezintă doar o sursă de inspirație și nu un element de legalitate
comunitară35.
Mai târziu însă, CJUE începe să facă trimiteri la deciziile CEDO . Astfel, în cauza P.c.S.
c. Cornwall County Council36, cu privire la accesul la locul de muncă, condițiile de muncă și
tratamentul egal al bărbaților și al femeilor – prin care o persoană transsexuală a fost concediată
din cauza faptului că și -a făcut operații de schimbare de sex, CJUE face referire la decizia Rees
c. Regatul Unit din 17 octombrie 19 86 pronunțată de CEDO , astfel : „menționăm că, așa cum a
declarat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, înțelegem prin transsexual acele persoane care
aparțin fizic unui sex, dar au sentimentul că aparțin celuilalt sex”.37
În ceea ce privește libertatea de exprimare, CJUE dă o soluție interesantă în cauza
Vereinigte Familiapress Zeitungsverglas und vertiebs Gmbh c. Heinrich Bauer Verlag38,
integrând prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale . Așad ar, Curtea subliniază că, deși un stat membru invocă ar ticolul 30 din TCE ,
pentru a justifica o legislație care împiedică libera circulație a mărfurilor, această măsură trebuie
interpretată în lumina principiilor generale de drept, dar și a drepturilor fundamentale, printre
care se poate menționa libertatea de exprimare, garantată de art. 10 al Convenției.
Cu toate că au existat decizii care au suprapus prevederile dreptului comunitar cu cele ale
Convenției, în perioada după intrarea în vig oare a Tratatului de la Amsterdam s -a evidențiat o
relativă creștere a numărului cazurilor de „jurisprudență paralelă” între cele două Curți.39 În
acest sens, au existat cazuri în care CJUE și CEDO au aplicat standarde diferite cu privire la
același drept. Aici putem aminti despre cazul Hoechst c. Comisie i40 (în contextul unor presupuse
practici anti -concurențiale), în care s-a invocat dreptul la inviolabilitatea domiciliului. CJCE a

35 Flauss Jean -François, Les droits de l’homme comme élément d’une constitution et de l’ordre européen ,
Les Petites Affiches, no. 52, 1993, p.13.
36http://curia.europa.eu/juris/showPdf.jsf?text=&docid=99622&pageIndex=0&doclang=FR&mode=lst&d
ir=&occ=first&part=1&cid=841036.
37 https://www.doctrine.fr/d/CEDH/HFJUD/CHAMBER/1986/CEDH001 -62121.
38 http://curia.europa.eu/juris/showPdf.jsf?docid=100748&doclang= EN.
39 Ion Gâlea, Aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană a drepturilor omului , Analiză critică,
Ed. C.H.Beck, București, 2012, p.37.
40 Cauzele conexate 46/87 și 227/88 Hoechst AG împotriva Comisiei Comunităților Europene.

17
concluzionat că „nu poate fi identificată o încălcare a art. 8 parag. 1, din Convenția pentru
Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ”. Cu toate acestea, într -o
interpretare diametral opusă, Curtea de la Strasbourg a reținut, în cazul Niemitz că termenii
„viață privată” și „domiciliu” includ și activități profesionale (sau de afaceri), această
interpretare fiind în conconcordanță cu prevederile art. 8 mai sus menționat.41
Într-o cauză mai recentă, în temeiul aceluiași obiect, Curtea de la Strasbourg a statuat în
sensul în care noțiunea de domiciliu potrivit art. 8 din Convenție poate cuprinde, în anumite
limite, sediile și agențiile unei societăți comerciale.42 În baza acestei decizii, reacția Curții de la
Luxemburg a intervenit imediat, astfel că în cauza Roquette Freres SA c. Direction generale de
la concurrence de la consommation et de la repression des fraude (22 octombrie 2002), Curtea a
decis că „aplicarea principiului de drept comunitar al protecț iei dreptului la domiciliu cu privire
la localurile comerciale, va trebui să țină seama de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului, posterioară hotărârii Hoechst c. Comisia .”43
Având în vedere cele discutate anterior, rezultă cum cele două Curți au căutat să
colaboreze în materia drepturilor omului, cu toate că uneori s -a ajuns la același rezultat, alteori
nu. Este evident însă, că cele două sfere de competență jurisdicțională nu pot fi ignorate și că se
creează o relație de cooperare între acestea din ce în ce mai accentuată . Totuși, așa cum este
firesc , Curtea de la Strasbourg va avea ultimul cuvânt de spus în această materie , rămânând , cu
alte cuvinte, cea mai în altă jurisdicție în acest domeniu .

1.2.Poziția CEDO față de CJUE – dreptul european în viziunea Curții de
la Strasbourg

În secțiunea dezvoltată anterior, am amintit de cazuri în care CJUE s -a raportat la
jurisprudența CEDO, evidențiind astfel o relație de cooperare între cele două Curți. Cu toate
acestea, au existat și situații în care însăși Curtea de la Strasbourg a ridic at probleme legate de

41 Ion Gâlea, Idem, p.38.
42 Corneliu Bîrsan, Uniunea Europeană și Convenția Europeană a Drepturilor Omului: Unitate sau
dualitate în protecția europeană a drepturilor omului , Revista Română de Drept Comunitar, nr.1/2003,
p.28, A se vedea Cauza Sociétés Solas c. Franța, 16 aprilie 2002, nepublicată.
43 Ibidem , op. cit.

18
Comunitățile Europene, luând astfel în considerare jurisprudența CJUE. Curtea de la Strasbourg
utilizează deseori jurisprudența CJUE tocmai pentru a demonstra că există un consens la nivel
european, care poate justifica fie o inversare a jurisprudenței, fie o menținere, fie chiar o evoluție
în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor Convenției. Mai mult decât atât, Curtea de la
Strasbourg a precizat în mai multe rânduri că democrația reprezință în mod evident un element
fundamental al ordinii publice europene.44

La sfârșitul anilor 70, CEDO, pentru prima dată, a fost pusă în situația de a se pronunța
cu privire la respectarea drepturilor fundamentale de către Comunitățile Europene. Astfel
amintim cauza CFDT c. Comunităților Europene , în care reclamanții își îndreptau plângerea
împotriva Comunității Europene, dar și împotriva statelor membre, privite în mod colectiv.
Având în vedere obiectul litigiului, CEDO a respins cererea, argumentând că noțiunea de
„colectivitate a state lor membre” este o noțiune necunocută pentru ea, și în plus, Comunitățile
Europene nu sunt parte la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale .

În cauzele Moustaquim c. Belgia – având drept obiect expulzarea domnului Moustaquim
din Belgia45, și Chorfi c. Belgia, s-a recunoscut specificitatea ordinii juridice comunitare în
interpretarea principiului nediscriminării pe criteriul naționalității, apreciindu -se că tratamentul
preferențial al celor care au cetățenia unui stat membru al Comunităților Europene are o
justificare obiectivă și rațională, Belgia făcând parte, împreună cu statele respective, dintr -o
ordine juridică specifică.
De asemenea, în cazul Matthews c. Regatul Unit , Curtea Europeană a Drepturilor Omului
arată că ține seama de „schimbările structurale" operate de tratatele comunitare și de natura sui
generis a Comunităților Europene. În prezenta cauză , s-a solicitat constatarea încălcării art. 3 din
Protocolul nr.1, care prevedea că: „Înaltele Părți contractan te se angajează să organizeze, la

44 Corneliu Bîrsan, Uniunea Europeană și Convenția Europeană a Drepturilor Omului: Unitate sau
dualitate în protecția europeană a drepturilor omului , Revista Română de Drept Comunitar, nr.1/2003,
p.21.
45 S-a apreciat că tratamentul preferențial al celor care au cetățenia unui stat membru al Comunităților
Europene are o justificare obiectivă și rațională, Belgia făcând parte, împreună cu statele respective, dintr –
o ordine juridică specifică.

19
interval e rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condițiile care asigură libera exprimare a
opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ ”46. Situația era deosebită prin statutul
special al teritoriului Gibraltar, statut recunoscut de toate statele membre ale UE. Analizând dacă
Parlamentul European se încadrează în noțiunea de „legislativ” potrivit art. 3 din Protocolul nr. 1
și examinând compe tențele acestuia47, s-a apreciat că „Parlamentul European este suficient de
implicat în procesul care duce la adoptarea legislației în conform itate cu art. 189b și 189c TCE ș i
este suficient de implicat în supravegherea democratică a activităților Comunităț ii, pentru a
reprezenta o parte a legislativului din G ibraltar, pentru scopurile prevăzute de art. 3 din
Protocolul nr.1”48, Curtea apreciind că există astfel o încălcare din partea Regatului Unit.
Această decizie este foarte importantă prin soluția sa, ast fel că un stat membru nu va putea fi
exonerat de răspundere, chiar dacă încălcarea ar proveni dintr -un act al UE.

De asemenea, în cauza Etienne Tete c. Franța, cu ocazia alegerilor parlamentare în
Franța, Comisia Europeană a Drepturilor Omului s -a pronunțat în sensul în care, încheierea unor
tratate internaționale în cadrul UE, nu scuză statele membre de obligativitatea îndeplinirii
sarcinilor ce rezultă din cali tatea lor de state membre la Convenție. Așadar, statelor membre le
este permis să își transfere o parte din competențe unor organizații internaționale, însă cu
condiția să respecte în continuare drepturile garantate de Convenția pentru Apărarea Drepturilor
Omului și a Libertăților Fundamentale . Această jurisprudență a fost ulterior confirmată în cauza
M&CO c. Germaniei , unde Comisia a statuat că: „ statele comunitare sunt responsabile de
implementarea dreptului comunitar dar și de garanțiile prevăzute de Convenția pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale , transferul competențelor nefiind exclus
atâta timp cât drepturile fundamentale se bucură de o protecție echivalentă.”49 Această decizie
este extrem de importantă, deoarece acum Curtea își asumă competența de a verifica sistemul de
protecție al UE.

46 S-a pus în vedere încălcarea acestui drept în ceea ce privește lipsa posibilității organizării d alegeri
pentru Parlamentul European în Gibraltar.
47 Ion Gâlea, Aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană a drepturilor omului , Analiză critică,
Ed. C.H.Beck, București, 2012, p.42.
48 https://jurisprudentacedo.com/Matthews -contra -Marea -Britanie -Drepturi -electorale -Domeniul -de-
aplicabilitate.html
49 Alice Mariana Apetrei, Drepturile omului în Uniunea Europeană , Ed. Lumen, Iași, 2010, p.129.

20
Astfel, se introduce un nou principiu, guvernat de relația dintre respectarea obligațiilor ce
decurg din dreptul internațional și respectarea drepturilor din Convenție , ce a fost definit de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului drept protecția echiva lentă . Acest principiu este afirmat
în jurisprudența CEDO50, unde se arată c ă prevederile Convenției nu interzic părților să transfere
competențe suverane către o organizație internațională. În acest sens, statele membre ale
Consiliului Europei pot colabora cu alte organzații internaționale, inclusiv cu Uniunea
Europeană, atâta vreme cât nu se aduce atingere obligațiilor stabilite în temeiul Convenției, dar și
respectării drepturilor prevăzute d e aceasta. Noțiunea de protecție echivalentă poate fi înțeleasă
astfel: prin echivalent (definit ca și comparabil) se înțelege că poate exista o protecție mai
scăzută la nivelul UE, atâta vreme cât este comparabilă.51

Un alt aspect dificil apare și la nivel național, cu privire la riscul unor interpretări diferite.
Judecătorul național (care este judecătorul de drept comun atât în cazul Convenției, cât și în
cazul dreptului european) este pus în situația dificilă de a a lege între cele două sisteme de
protecție . Astfel că, rezolvarea eventualelor divergențe generate de dublul standard impus
statului , ar trebui să revină judecătorilor de la Strasbourg și de la Luxemburg. Spre exemplu, în
cazul Vermeire c. Belgia, Curtea Eu ropeană a Drepturilor Omului a stabilit că în momentul în
care o dispoziție dintr -o decizie anterioară a Curții, cu privire la același drept contestat, nu este
nici imprecisă și nici incompletă, judecătorul de drept comun, respectiv judecătorul național ar e
posibilitatea de a trece peste carențele organului legislativ care nu a corelat legislația cu
prevederile Convenției, având posibilitatea de a aplica direct norma convențională care este mai
favorabilă.52

În baza celor discutate, putem remarca faptul că, pornind de la refuzul in ițial de a verifica
legalitatea actelor comunitare din perspectiva drepturilor și libertăților fundamentale,
jurisprudența CEDO a evoluat, ajungând chiar la o recunoaștere a jurisprudenț ei Curții de
Justiție. Trebuie menționat însă , că această recunoaștere se referă doar la drepturile neprevăzute
de Convenție, și nu la drepturile interpretate de CEDO.

50 Cauza M&CO c. Germaniei.
51 Ion Gâlea, Aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană a drepturilor omului , Analiză critică,
Ed. C.H.Beck, București, 2012, p.47.
52 https://www.doctrine.fr/d/CEDH/HFJUD/CHAMBER/1991/CEDH001 -62271

21
2. Recunoașterea statu tului Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a
Libertăților Fundamentale de către CJUE

În ceea ce privește cele două sisteme existente la nivel european, reiese clar ideea potrivit
căreia, UE, care nu este parte la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale , nu este obligată prin tratatele europene să respect e obligațiile cuprinse în
Convenție și în Protocoale le sale. În această privință, unii judecători de la Luxemburg au apreciat
că (fostele) Comunități Europene sunt obligate să respecte prevederile Convenției datorită
transferului de competențe , însă acest punct de vedere nu a fost integrat în jurisprudența Curții.53
Așadar, rezultă că UE ar putea fi obligată numai dacă aceasta ar adera la Convenție. Totuși,
această perspectivă, adesea menționată, a fost compromisă în mod grav din cauza Avizului
instanței europene din 28 martie 1996, însă acest aspect îl vom dezvolta în cele ce urmează.
Curtea de Justiție a apreciat că „ în stadiul actual al dreptului comunitar, Comunitatea nu are
competența de a adera la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Lib ertăților
Fundamentale ”. Datorită „ domeniului său constituțional", o astfel de apartenență ar impune,
potrivit Curții, o revizuire prealabilă a tratatelor comunitare.54 În aceste condiții și oricare ar fi
fost semnificația declarațiilor politice repetate prin care instituțiile europene sau statele membre
și-au reafirmat angajamentul față de democrație, față de statul de drept și de respectarea
drepturilor omului, celei că reia îi revine responsabilitatea concretă de a stabili locul drepturilor
fundamentale , inclusiv a celor consacrate de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a
Libertăților Fundamentale în dreptul european , este instanța europeană.
După ce a susținut că actele comunitare erau compatibile cu drepturile fundamentale cuprinse
în principiile generale de drept a căror respectare o asigură, Curtea a așteptat până în 1974 să
menționeze în mod explicit drept sursă a acestor drepturi fundamentale „instrumentele
internaționale în domeniul drepturilor omului la care statele m embre au cooperat sau au aderat "
și, în plus, afirmând că ar putea „să ofere orientări în contextul dreptului comunitar ”. Cu toate

53 Pierre Pescatore, La CJCE et la Convention européenne des droi ts de l’homme , Protecting Human
Rights, The European Dimension, Studies in Honour of G.J. Wiarda , Cologne, Heymanns Verlag, 1988,
p. 441.
54 Denys Simon, Des influences réciproques entre CJCE et CEDH : « je t'aime, moi non plus »?,
Pouvoirs, Les Cours européennes, Luxembourg et Strasbourg, Ed. Le Seuil, 2001, p.33.

22
acestea, în ciuda consolidări i practice a rolulu i jucat de Convenția pentru Apărarea Drepturilor
Omului și a Libertăților Fundamentale în definirea drepturilor fundamentale în ordinea juridică
comunitară, Curtea de Justiție nu a admis nicio schimbare de statut, și mai mult decât atât, s -a
abținut în a r ecunoaște că aceasta ar putea, într -un fel sau altul, să se aplice în Comunitatea
Europeană.
În plus, după cum a subliniat Curtea, protejarea drepturi lor garantate de Convenție trebuie să
fie asigurată în concordanță cu structura și obiectivele Comunitățilo r Europene – obiectivele
europene în materia drepturilor fundamentale determină atât încorporarea, folosirea și uneori,
limitarea lor55; pe de altă parte însă, în ordinea comunitară, pare legitim să se rezerve pentru
aceste drepturi , aplicarea unor limite justificate de obiectivele urmărite de UE, cu condiția să nu
fie prejudiciată substanța acestor drepturi sau nu existe o intervenție disproporționată și
intolerabilă care ar submina conținutul acestor drepturi. În ceea ce privește Convenția îns ă,
aceasta este în același timp, atât un tratat internațional, cât și expresia unei tradiții
constituționale a statelor membre, ce reprezintă cadrul esențial european al protecției unor
drepturi fundamentale ale omulu.56, astfel că uneori poate părea că scopurile se suprapun.
Este de înțeles că ambiguitatea57 rezultată poate afecta statutul Convenției pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, în consecință, relațiile dintre Curtea de la
Luxemb urg și Curtea de la Strasbourg. Pozițiile contradictorii susținute de avocații generali sunt,
de altfel, extrem de semnificative: dacă, pentru unii, Convenția pentru Apărarea Drepturilor
Omului și a Libertăților Fundamentale nu face parte direct din dreptul c omunitar , alții nu ezită
să afirme că dispozițiile Convenției trebuie considerate parte integrantă a dreptului comunitar .
Această situație este cu atât mai îngrijorătoare, deoarece aceleași incertitudini afectează
jurisprudența de la Strasbourg cu privire la condițiile de aplicare a Convenției pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale în ordinea juridică comunitară.

55 Denys Simon, Y a-t-il des principes généraux du droit communautaire? , Droits , 1991, n° 14, p.73.
56 Corneliu Bîrsan, Uniunea Europeană și Convenția Europeană a Drepturilor Omului: Unitate sau
dualitate în protecția europeană a drepturilor omului , Op. cit. p.23.
57Jean-Michel Larralde, Convention européenne des droits de l’homme et jurisprudence
communautaire , L’Union européenne et les Droits fondamentaux , Bruxelles, Bruylant 1999, p . 105.

23
Capitolul III. Situația existentă în legătură cu aderarea UE la Convenția pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

1. Beneficiile aderării UE la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a
Libertăților Fundamentale

În momentul de față, drepturile consacrate de Convenție nu au un caracter obligatoriu pentru
Uniunea Europeană ca entitate juridică, însă au un astfel de caracter față de statele membre ale
UE. Acest lucru poate conduce la o instabilitate, sens în care nu se cunoaște cu exactitate care
este cea din urmă instanță responsabilă cu privire la încălcarea drepturilor recunoscute de
Convenție. Astfel că, ideea de aderare a Uniunii Europene la Convenția pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale a apărut dintr -o necesitate practică, importanța
acesteia fiind din ce în ce mai evidentă.
În primul rând, calitatea de membru a UE la Convenție ar consolida și mai mult ideea de
protecție a drepturilor omului, prin supunere a sistemului juridic al Uniunii la un control extern
indepedent. Astfel, noul context ar permite oricărei persoane interesate să sesiseze Curtea de l a
Strasbourg cu privire la o încălcare a unor drepturi prevăzute de Convenție, generată de UE.58 De
asemenea, această aderare reprezintă cea mai bună modalitate de a obține un sistem coerent de
protecție a drepturilor fundamentale în întregul spațiu europea n – cu toate că UE își reafirmă
propriile valori prin intermediul Cartei Drepturilor Fundamentale, aderarea la Convenție ar avea
o puternică încărcătură politică, simbolizând astfel o coerență între Uniunea Europeană și restul
Europei. De altfel , prin ader are, toate sistemele juridice europene ar fi supuse aceluiași control în
ceea ce privește protecția drepturilor omului, astfel evitându -se ipoteza unui vid juridic.
În prezent, art. 34 din Convenție stabilește următoarele aspecte: „Curtea poate fi sesizată ,
printr -o cerere, de orice persoană fizică, organizație neguvernamentală sau grup de particulari
care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre Înaltele Părți Contractante a
drepturilor recunoscute în Con venție sau în Protocoalele sale .” În acest sens, orice persoană care
se află sub jurisdicția unui stat semnatar al Convenției, și nu doar cetățenii acestora, va putea

58 A se vedea – L’adhésion de l'Union européenne à la Convention européenne des Droits de l'Homme,
Réponses à des questions fréquemment posées, 1 iunie 2010, document disponibil la următoarea adresă:
https://www.echr.coe.int/Documents/UE_FAQ_FRA.pdf

24
sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului în caz de încălcare a drepturilor sale, protejate
prin Convenție, după epuizare a tuturor căilor de atac interne. În caz de aderare, cererile
individuale introduse împotriva UE vor trebui să urmeze același regim, urmând a fi soluționate în
baza acelorași reguli ca și când cererile ar fi fost introduse împotriva unui stat semnatar al
Convenției. Aderarea UE la Convenție nu ar trebui să modifice, în principiu, sistemul actual al
căilor de atac prevăzute de dreptul UE. Epuizarea acestor căi de atac va rămâne însă, o condiție
prealabilă pentru sesizarea Curții de la Strasbourg.
Un aspect foarte important îl constituie dezvoltarea jurisprudențelor celor două Curți. În
ipoteza aderării, acest proces ar putea constitui o garanție la o dezvoltare armonioasă a
jurisprudenței CJUE, cât și a jurisprudenței CEDO. Chiar dacă cele două Curți încearc ă să evite
pronunțarea unor hotărâri contradictorii, acest lucru este foarte greu de realizat.
Cu toate că există câteva puncte forte în favoarea aderării, la momentul analizei acestora,
Curtea de Justiție va avea în vedere și punctele negative, însă acest aspect îl vom dezvolta în cele
ce urmează.

2 .Stadiul aderării Uniunii Europene la Convenție

2.1. Avizul 2/94 al Curții – o primă încercare eșuată de aderare

Riscul unor soluții contradictorii pronunțate în cauze similare a determinat apariția ideii de
aderare a Uniunii Europene la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale . Cu toate că ideea de aderare a UE la Consiliul Europei s-a conturat încă din anii
50, acest lucru nu s -a putut realiza din cauza opoziției celor șase state fond atoare. Ulterior, ca
urmare a evoluției cunoscute de UE, de la o uniune exclusiv economică la o uniune politică, a
fost redeschisă calea discuțiilor c u privire la relația UE cu Consiliul Europei, în vederea aderării
la aceasta din urmă. În mod real, problema aderării s -a pus în discuție după semnarea Tratatului
de la Maastricht, sub semnul întrebării, dacă această aderare este posibilă din punct de vede re
juridic.

25
Acest lucru a fost posibil tocmai din cauza faptului că, odată cu intrarea în vigoare a TUE,
rolul judecătorului comunitar a fost mai simplu de asumat, sens în care art. 6 alin. 2 al Tratatului
afirmă că Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale așa cum sunt garantate prin
Convenție si „rezultă din tradițiile constituțional e comune ale statelor membre, ca principii
generale ale dreptu lui comunitar.”59
În baza celor discutate anterior, se poate concluziona că, în prezent, se poate vorbi despre o
dualitate a protecției europene a drepturilor omului. Cu toate că s -a putut observa o „apropiere”
în ceea ce privește jurisprudența celor două C urți și în ciuda faptului că fiecare dintre acestea
recunosc și afirmă caracterul autonom și natura specifică a ordinii juridice apărută la fiecare
dintre ele, acest lucru nu este suficient, astfel apărând ideea de aderare a UE la Convenția
pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale .
Inițial, în anul 1976, Comisia Europeană prezintă Parlamentului European și Consiliului un
Raport, prin intermediul căruia a fost exclusă necesitatea aderării (fostei) Comunități i la
Convenție. Ulterior, la 4 aprilie 1979 Comisia propune Consiliului, într -o etapă inițială, aderarea
oficială la „Memorandumul privind aderarea Comunităților Europene la Convenția pentru
Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale”60. Acea stă propunere a fost
reînnoită prin comunicarea Comisiei cu privire la aderarea Comunității la Convenția europeană
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 19 noiembrie 1990. Mai
târziu, la data de 26 octombrie 1993, Comisia a publicat un document de lucru intitulat
„Aderarea Comunității la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale și ordinea juridică comunitară”, în care aceasta examinează în special problema
temeiului juridic al aderării și pr oblema monopolului de jurisdicție al Curții.61
La data de 26 aprilie 1994 , CJUE a fost sesizată cu o cerere de aviz formulată de Consiliul
Uniunii Europene în temeiul art. 228 alin.6 TCE, potrivit căruia: Consiliul, Comisia sau un stat

59 Corneliu Bîrsan, Uniunea Europeană și Convenția Europeană a Drepturilor Omului: Unitate sau
dualitate în protecția europeană a drepturilor omului , Op. cit. p.26.
60 Bulletin des Communautés européennes, suplimentul 2/79, a se vedea documentul disponibil l a
următoarea adresă: https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2010 -01/tra -doc-ro-avis-c-
0002 -1994 -200802181 -05_00. pdf, punctul 7.
61 A se vedea Avizul 2/94 al Curții din 28 martie 1996 , disponibil la următoarea adresă:
https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2010 -01/tra -doc-ro-avis-c-0002 -1994 –
200802181 -05_00.pdf , pct. 9 si 10.

26
membru pot obține avizul Curții de Justiție cu privire la compatibilitatea acordului avut în
vedere cu dispozițiile prezentului tratat. În cazul în care avizul Curții de Justiție este negativ,
acordul poate intra în v igoare numai în condițiile stabilite la articolul N din T ratatul privind
Uniunea Europeană . În temeiul acestui articol, Consiliul solicită avizul Curții cu privire la
următoarea întrebare: „Aderarea Comunității Europene la Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembri e 1950 ar fi compatibilă cu Tratatul de
instituire a Comunității Europene?”
În ceea ce privește admisibilitatea cererii de aviz, guvernul irlandez și cel al Regatului Unit
apreciază că „cererea de aviz nu este admisibilă, având în vedere că nu există nicio propunere
specifică de acord de aderare ”. De altfel, guvernele danez, finlandez și suedez ridică problema
caracterului eventual prematur al cererii, apreciindu -se că nu există un proiect de acord
negociat.62
Acestă propunere de aderare înaintată de Consili u, a fost refuzată de Curtea de Justiție, în
Avizul său nr. 2/94 din 28 martie 1996, ce a fost emis în temeiul art. 300 alin. 6 TCE. Motivând
absența unui proiect concret de aderare, Curtea a declarat că „în stadiul actual, Comunitatea nu
are competența necesară pentru a adera”, având în vedere că dispozițiile din tratatele comunitare
nu îi confereau posibilitatea și competența de a hotărî în domeniul drepturilor omului. Mai mult
decât atât, UE nu avea competențe exprese în acest domeniu, singura posibili tate constând în a
apela la prevederile art. 308 TCE63, însă acest lucru nu va putea conduce la extinderea
competențelor UE. Astfel că, o aderare a UE la Convenție ar fi posibilă numai în măsura în care
ar fi modificate tratatele constitutive și astfel s -ar conferi UE competențe exprese în acest sens .64
Cu toate că a declarat în mod ferm că nu poate decide cu privire la ce a fost sesizată, Curtea a
realizat totuși o analiză cu privire la „existența, în conformitate cu tratatele în vigoare a unor

62 Ibidem, pct.1.
63 Actualul art. 352 TFUE: În cazul în care o acțiune a Uniunii se dovedește necesară în cadrul politicilor
definite în tratate, pentru a atinge unul dintre obiectivele menționate în tratate, fără ca acestea să fi
prevăzut atribuțiile necesare în acest sens, Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei și
după aprobarea Parlamentului European, adopt ă măsurile corespunzătoare. În cazul în care dispozițiile
respective sunt adoptate de Consiliu în conformitate cu o procedură legislativă specială, acesta hotărăște
în unanimitate, la propunerea Comisiei și după aprobarea Parlamentului European .
64 Alice Mariana Apetrei, Drepturile omului în Uniunea Europeană , op. cit .

27
competențe su ficiente pentru Comunitatea Europeană pentru a adera la Convenție”.65 În urma
analizei, s -a constatat că, în stadiul dreptului comunitar de la acel moment, o aderare a UE la
Convenție ar fi condus la o modificare substanțială a regimului protecției drepturilor
fundamentale „deoarece ar fi presupus atât inserarea Comunității într-un sistem instituțional
internațional distinct, cât și integrarea dispozițiilor Convenției în ordinea sa juridică”66, lucru ce
necesita în mod cert o revizuire a tratatelor constitutive. Este important faptul că, prin acest Aviz,
Curtea „nu s -a pronun țat cu privire la a ști dacă o aderare la Convenția pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ar fi compatibilă cu tratatul, ci mai ales, cu
privire la faptul de a ști dacă aderarea este compatibilă cu principiul autonomiei dreptulu i
comunitar și competențele Curții”.67 În acest sens, potrivit Curții, o asemenea aderare ar fi
posibilă numai cu condiția modificării tratatelor.

2.2. Alte încercări de aderare după eșecul cunoscut în urma Avizului 2/94

Chiar dacă încercarea inițială de aderare s -a lovit de un refuz, ideea nu a fost abandonată.
Așadar, Consiliul Europei a conferit în mod expres prin Protocolul 1468 din 2004, posibilitatea
UE de a fi parte la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale , acest lucru fiind prevăzut în mod explicit. Din formularea noului alineat introdus
reiese clar că se acordă un drept special de aderare, valabil numai în cazul Uniunii Europene,
evidențiindu -se astfel disponibilitatea de a soluționa conflictul în materie de jur isdicții, dar și de
a găsi noi modalități de cooperare.
Pornind de la noile prevederi cuprinse în Protocolul nr. 14, intrat în vigoare începând cu data
de 1 iunie 2010, s -a creat un context de aderare. În baza acestuia, Tratatul de la Lisabona face și
el progrese importante cu privire la reglementarea relației dintre cele două jurisdicții. În acest
sens, amintim de art. 6 alin. 2 TFUE care prevede că: Uniunea aderă la Convenția Europeană

65 Ion Gâlea, op. cit. p.76.
66 CJCE, avizul 2/94 din 28 martie 1996.
67 Mihaela Augustina Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia , Ed. a II -a,
revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p.130.
68 Se adaugă la art. 59 din Convenție un nou alin. potrivit căruia: Uniunea Europeană poate adera la
prezenta Convenție.

28
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; com petențele Uniunii, astfel
cum sunt definite în Tratate, nu sunt modificate de această aderare”. În cuprinsul TFUE regăsim
Protocolul nr. 8, cu privire la art. 6 alin. 2, în care se prevede că „Înaltele Părți Contractante au
convenit cu privire la dispoziți ile următoare, care se anexează la Tratatul privind Uniunea
Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene:
Articolul 1 – Acordul privind aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare "Convenția
europeană"), prevăzută la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană,
trebuie să reflecte necesitatea de a conserva caracteristicile specifice ale Uniunii și ale dreptului
Uniunii, în sp ecial în ceea ce privește:
(a) modalitățile speciale ale participării eventuale a Uniunii la autoritățile de control ale
Convenției europene;
(b) mecanismele necesare pentru a garanta că acțiunile formulate de statele nemembre și
acțiunile individuale sunt îndreptate în mod corect împotriva statelor membre și/sau, după
caz, împotriva Uniunii.
Articolul 2
Acordul menționat la articolul 1 trebuie să garanteze că aderarea Uniunii nu aduce
atingere nici competențelor Uniunii, nici atribuțiilor instituțiilor acesteia. Acesta trebuie să
garanteze că niciuna dintre dispozițiile sale nu aduce atingere situației speciale a statelor
membre în ceea ce privește Convenția europeană și, în special, protocoalele acesteia,
măsurile adoptate de statele membre prin derogar e de la Convenția europeană, în
conformitate cu articolul 15 din convenție, precum și rezervele cu privire la Convenția
europeană formulate de statele membre, în conformitate cu articolul 57 din convenție.
Articolul 3
Nicio dispoziție a acordului menționat la articolul 1 nu trebuie să aducă atingere
articolului 344 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.”
Analizând prevederile TFUE putem observa cum UE nu a renunțat nicio clipă la ideea
de a introduce prevederile Convenției în dreptul european. Totuși, viitoarea încercare de

29
aderare, pentru a fi eficientă, trebuie făcută în condiții stricte, trebuind luate în calcul atât
caracteristicile specifice ale Uniunii, cât și cele ale dreptului european. Este necesar a fi
menționat că, din punct de vedere politic, aderarea UE la Convenție ar fi de natură să pună
în evidență importanța pe care atât statele membre, cât și Convenția în sine o acordă
protecției drepturilor omului. De asemenea, odată cu intrarea în vigoare a Protocolului
nr.14 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale , aderarea nu mai reprezintă o simplă dorință, ci devine o obligație juridică.69

3. De la A vizul 2/94 la Avizul 2/13 al Curții de Justiție a Uniunii Europene – o nouă
încercare de aderare

3.1.Evoluția negocierilor referitoare la aderarea UE la Convenție

Spre deosebire de contextul în care a fost emis Avizul 2/94, ulterior a existat un alt
proiect de aderare, Uniunea Europeană fiind abilitată să adere la Convenție. Chiar și în ipoteza în
care președinții celor două Curți au ajuns la un punct comun, susținând că aderarea va fi un pas
major în protejarea drepturilor și libertăților fundamentale, arătându -și astfel disponibilitatea de a
continua un dialog în acest sens, Curtea de Justiție a găsit și de această dată suficiente nereguli.
Imediat după ce a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, au fost deschise negocierile în
cadrul Consiliului Uniunii Europene în vederea stabilirii mandatului de negociere pentru
încheierea Acordului priv ind aderarea UE la Convenție, având în vedere că lipsa unui astfel de
acord a reprezentat un impediment în procesul de aderare, aspect subliniat de însăși CJUE.
La 26 mai 2010, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a mandatat Comitetul
Director pentru Drepturile Omului70 să elaboreze împreună cu Comisia Europeană un instrument
juridic necesar aderării. Mai târziu, la 13 iunie 2012, Comitetul de Miniștri a dat un nou mandat

69 Răzvan Horațiu Radu, Alexandra Georgiana Văcaru, Aderarea Uniunii Europene la Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prudență sau reticență? , Revista Romnână de
Drept European, nr. 1/2015, p.138.
70 Comitetul Director pentru Drepturile Omului (CDDH), înființat de Comitetul Miniștrilor al Consiliului
Europei și compus din reprezentanți ai celor 47 de state membre ale organizației, definește politicile și
cooperare în domeniul drepturilor omului din cadrul Consiliului Europei.

30
Comitetului Director pentru Drepturile Omului, scopul fiind acela de a finaliza negocierile și
instrumentul juridic care să stabilească modalitățile de aderare a Uniunii la Convenție.71
La data de 4 iunie 2010, Consiliul Uniunii Europene a adoptat o decizie de autorizare a
deschiderii negocierilor pentru acordul de adera re a Uniunii Europene la Convenție, mandatul
fiind aprobat în cadrul Consiliului Justiție și Afaceri Interne. Așadar, la această dată, miniștrii de
justiție din statele membre UE, reuniți în JAI, au mandatat Comisia Europană să negocieze
aderarea în numele Uniunii Europene, cu toate că nu toate statele membre au susținut această
decizie, unele dintre acestea considerând că negocierile trebuie să fie purtate de Înaltul
Reprezentant pentru Relații Externe și Politica de Securitate.
În zilele de 11 -14 octombri e 2010, la Strasbourg , a avut loc o ședință extraordinară a
Comitetului Director pentru Drepturile Omului , în care s -a realizat o analiză a stadiul ui
discuțiilor referitoare la aderarea Uniunii Europene la sistemul Convenției Europeane a
Drepturilor Omului . În considerarea acestei ședințe extraordinare, s -a avut în vedere ultima
variantă a documentului produs în vederea aderării UE la Convenție.72
Negocierile purtate s -au finalizat la data de 5 aprilie 2013, printr -un acord cu privire la
proiectele de instrumente de aderare, iar la 4 iulie 2013, Comisia Europeană s -a adresat Curții de
Justiție a Uniunii Europene pentru a obține Avizul acesteia cu pr ivire la compatibilitatea
proiectului de acord cu tratatele UE, în baza articolului 218 alin. 11 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene .

71 Răzvan Horațiu Radu, Alexandra Georgiana Văcaru, Aderarea Uniun ii Europene la Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prudență sau reticență? , Revista Romnână de
Drept European, nr. 1/2015, p.139.
72 A se vedea documentul disponibil la următoarea adresă: https://www.juridice.ro/170027/stadiul –
aderarii -uniunii -europene -la-conventia -europeana -a-drepturilor -omului.html

31
3.2.Negocierile purtate între Uniune și statele membre ale Consiliului
Europei

În urma mandatului acordat, negocierile dintre Uniunea Europeană, reprezentată de
Comisie, și statele membre ale Consiliului Europei , au debutat la data de 7 iulie 201073, la
Strasbourg.
La 26 mai 2010, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a dat un mandat ad -hoc
Comitetului D irector pentru Drepturile Omului (CDDH) pentru a elabora împreună cu Comisia
Europeană un instrument juridic necesar aderării.
Părțile care au participat la negocieri, respectiv CDDH și Comisia Europenă, au stabilit
că este necesar să aibă loc întâlniri regulate, în vederea elaborării acordului de aderare. Acordul
în cauză va fi încheiat între cele 47 de state membre ale Consiliul ui Europei, semnatare ale
Convenției, dar și ale Uniunii Europene (cel puțin câteva dintre acestea). Așadar, problema care
apare în această situație, se referă la dubla calitate a statelor în cadrul procesului de elab orare și
adoptare a acordului de aderar e. Acesta va trebui ratificat de cele 47 de state semnatare ale
Convenției, ca apoi să fie încheiat, în numele Uniunii Europene, de către Consiliu, după
aprobarea Parlamentului European. Decizia Consiliului, luată în unanimitate, va trebui să fie
aprobată de toate cele 27 de state membre (la acel moment) ale Uniunii Europene.
În încercarea de a depăși această situație dificilă, CDDH a stabilit formatul de negocieri
astfel: au fost desemnați 14 experți în vederea redactării instrumentului de aderare, dintre care 7
experți proveneau din cadrul statelor membre UE, iar 7 din cadrul celorlalte state ale Consiliului
Europei. Cei 14 experți au lucrat împreună cu Comisia Europeană (în calitate de negociator al
UE), grupul de lucru fiind cunoscut generic sub denumire a de CDDH -UE.74 Grupul de lucru a
condus 8 runde de negocieri, purtate în perioada iulie 2010 – iunie 2011.
Așa cum apreciază și domnul profesor Ion Gâlea în lucrarea sa de analiză critică,
Aderarea UE la Convenția Europeană a Drepurilor Omului , formatul de negocieri nu poate fi

73 Comunicat de Presă al Consiliului Europei, nr.545 (2010), European Commission and Council of
Europe kick off joint talks on EU’s accession t o the Convention on Human Rights, 7 iulie 2010.
74 Ion Gâlea, Aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană a drepturilor omului , Analiză critică,
Ed. C.H.Beck, București, 2012, p.93.

32
lipsit de critici, având în vedere poziția pe care i -o conferea Comisiei. Cooperarea loială
prevăzută de TUE își pune clar amprenta asupra negocierilor, având în vedere că cei 7 experți
desemnați din rândul statelor memb re ale UE trebuiau să aibă o abordare cât mai retrasă. Mai
mult decât atât, tocmai din cauza calității de state membre, Comisia a avut oportunitatea de a nu
cere instrucțiuni în cadrul fiecărei întâlniri a comitetului special FREMP75, stabilit prin mandatul
de negociere.76 Acest lucru nu a fost lipsit de consecințe, astfel că la final , statele membre UE nu
au fost de acord cu textul convenit de grupul de lucru CDDH -UE.
La finalul rundelor de negocieri, în iunie 2011, a fost finalizat textul Acordului de
Aderare, dar și raportul explicativ.77 Ulterior, proiectul de Acord a fost prezentat la data de 19
iulie 2011.
La 14 octombrie 2011, CDDH a trimis un raport Comitetului de Miniștri, în legătură cu
activitatea desfășurată de grupul de lucru, dar și proiectu l de Acord. Întrucât s -au conturat în mod
evident implicații politice, dar și din cauza unor probleme care au fost puse în discuție, la data de
13 iunie 2012, Comitetul de Miniștri a comunicat experților CDDH să continue negocierile cu
UE și să finalizeze instrumentul juridic necesar aderării. Ultima întâlnire a avut în perioada 2 -5
aprilie 201378, însă, c u toate acestea, negocierile s -au finalizat cu un blocaj, iar aderarea UE la
Convenție n u a reușit să se materializeze.

3.3.Proiectul Acordului de Aderare

Proiectul de Acord întocmit de grupul de lucru , prevede faptul că UE va adera atât la
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale , cât și la unele
Protocoale adiționale ale acesteia, respectiv: Protocolul nr. 1 – care aduce noutăți importante,
mai ales în materia proprietății și a educației și Protocolul nr. 6 – care are drept obiect abolirea

75 Grupul de lucru pentru drepturi fundamentale, drepturile cetățenilor și libera circulație a persoanelor .
76 Ion Gâlea, Ibidem .
77 A se vedea documentul disponibil la următoarea adresă: https://www.coe.int/en/web/human -rights –
intergovernmental -cooperation/accession -of-the-european -union -to-the-european -convention -on-human –
rights
78 Ibidem .

33
pedepsei cu moartea. În ceea ce privește celelalte Protocoale adiționale , acestea nu se vor aplica
în cazul UE, având în vedere că nu a u fost ratificate de toate statele membre ale UE.
Acesta stabilește că: „Aderarea la Convenție și la Protocoalele sale, va impune obligații
în sarcina Uniunii Europene, numai în ceea ce privește actele, măsurile sau omisiunile
instituțiilor, organelor, ofi ciilor sau agențiilor sale, sau cu privire la persoanele care acționează
în numele acestora. Nicio prevedere din Convenție sau din Protocoalele sale nu va impune în
sarcina Uniunii Europene să efectueze un act sau să adopte o măsură pentru care nu are
comp etență în temeiul dreptului european ”. De asemenea, „un act, o măsură sau o omisiune a
organelor unui stat membru al UE ori a persoanelor care acționează în numele său, se va
atribui acelui stat membru, chiar dacă actul, măsura sau omisiunea are loc în mom entul în care
statul pune în aplicație legislația Uniunii Europene, inclusiv în legătură cu deciziile luate în
temeiul TUE sau în temeiul TFUE. Acest lucru nu va împiedica UE să fie responsabilă în
calitate de co -pârât pentru o încălcare ce rezultă dintr -un astfel de act, măsură sau omisiune. ”79
Proiectul de Acord de Aderare conține o serie de particularități, printre care și
mecanismul de implicare prealabilă , aflat într -o strânsă legătură cu mecanismul de co -pârât ce îi
conferă UE dreptul de a participa la procedurile împotriva unui stat memb ru al UE, în fața Curții
de la Strasbourg, într -o cauză în care se pune în discuție compatibilitatea legislației UE. În
momentul în care mecanismul de co -pârât este declanșat, CJUE are posibilitatea de a evalua în ce
măsură sunt comparabile prevederile apl icabile din dreptul UE, în cazul în care nu a fost
efectuată deja o astfel de evaluare într -o etapă anterioară – mecanimsul de implicare prealabilă .80
De asemenea, î n conținutul Proie ctului se regăsesc trei prevederi extrem de importante ,
respectiv:81
1. Acordul nu modifică în niciun fel competențele UE, acestea continuând să existe așa
cum au fost definite de dreptul UE. Mai mult decât atât, Acordul trebuie să garanteze

79 A se vedea documentul disponibil la următoarea adresă:
https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016
8045fe08 , art. 1, pct.3.
80 Idem, art. 1, pct.4.
81 Corneliu -Liviu Popescu – Les exigencies conventionnelles de l’adhésion de l’Union européenne à la
Convention européenne des droits de l’homme , Noua revistă de Drepturile Omului nr.1/2012, Vol. 8 –
Ianuarie -Martie, Ed. C.H.Beck, București, p.3.

34
faptul că aderarea Uniunii la Convenție nu va afecta în niciun fel nici competențele
UE, dar nici atribuțiile instituțiilor sale;
2. Acordul trebuie să reflecte necesitatea de a conserva caracteristicile specifice ale
Uniunii și ale dreptului Uniunii, în special în ceea ce privește modalitățile speciale
ale participării eventuale a Uniunii la autoritățile de control ale Convenției
europene, dar și mecanismele necesare pentru a garanta că acțiunile formulate de
statele nemembre și acțiunile individuale sunt îndreptate în mod corect împotriva
statelor membre și/sau, după caz, împotriva Uniunii;82
3. Nicio dispoziție din Proiectul de Acord nu poate să aducă atingere articolului 344 din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, potrivit căruia : Statele membre se
angajează să nu supună un diferend cu privire la interpretarea sau aplicarea
tratatelo r unui alt mod de soluționare decât cele prevăzute de prezentul Tratat.
Nerespectarea condițiilor impuse prin prezentul Acord, va conduce la un blocaj inițiat de
CJUE, care are posibilitatea de a bloca procesul de aderare în temeiul art. 218 alin. 11 TFUE,
lucru care s -a și întâmplat si pe îl vom prezenta în secțiunea următoare.

3.4.Avizul 2/13 al Curții

În urma eșecului inițial, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost chemată din nou să se
pronunțe cu privire la aceeași solicitare, respectiv aderarea UE la Convenție. De această dată
Curtea a declarat admisibilă cererea de emitere a Avizului83, atât în ceea ce privește acordul de
aderare, dar și proiectele de instrumente de aderare care au făcut obiectul negocierilor, „întregul
pachet fiind considerat drept un acord preconizat, în sensul art. 218 alin. 11 TFUE”84, potrivit
căruia: Un stat membru, Parlame ntul European, Consiliul sau Comisia poate obține avizul Curții
de Justiție cu privire la compatibilitatea unui acord preconizat cu dispozițiile tratatelor. În cazul

82 Protocolul nr. 8, cu privire la art. 6 alin. 2. din Tratatul privind Uniunea Europeană referitor la aderarea
Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
83 Avizul 2/13, pct. 152.
84 Răzvan Horațiu Radu, Alexandra Georgiana Văcaru, Aderarea Uniunii Europene la Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prudență sau reticență? , Revista Romnână de
Drept European, nr. 1/2015, p.140.

35
unui aviz negativ al Curții, acordul respectiv poate intra în vigoare numai după modificar ea
acestuia sau revizuirea tratatelor .
În ceea ce privește respingerea Proiectului de aderare prin Avizul 2/13, aceasta se bazează pe
argumente care țin de specificul sistemului juridic al UE. Cu toate că triunghiul instituțional al
UE, statele membre, precum și avocatul general au avut o poziț ie favorabilă cu privire la
Proiectul de aderare, Curtea de Justiție a apreciat că autonomia ordinii juridice a Uniunii nu este
suficient protejată de respectivul Proiect, fiind astfel pusă în pericol. Principalele argumente pe
care Curtea de Justiție a Un iunii Europene le -a prezentat în defavoarea Proiectului de aderare
rezultă , în primul rând din abordarea generală a problemei aderării, din aplicarea principiului
egalității între UE și celelalte state semnatare ale Convenției.85
3.4.1. Motivele de incompatibilita te
Considerentele care au determinat Curtea să aprecieze că Proiectul de Acord de aderare este
incompatibil cu dreptul primar al UE sunt cele cuprinse în ulimele rânduri ale Avizului, astfel că
acordul preconizat :86
– este susceptibil să aducă atingere caracteristicilor specifice și autonomiei dreptului
Uniunii deoarece nu asigură coordonarea între articolul 53 din CEDO și articolul 53 din
Cartă;
– nu previne riscul de a aduce atingere principiului încrederii reciproce între statele
membre în dreptul Uniun ii;
– nu prevede nicio corelare între mecanismul instituit prin Protocolul nr. 16 și procedura de
trimitere preliminară prevăzută la articolul 267 TFUE;
– este susceptibil să aducă atingere articolului 344 TFUE deoarece nu exclude posibilitatea
ca litigiile di ntre statele membre sau dintre acestea și Uniune referitoare la aplicarea
CEDO în domeniul de aplicare material al dreptului Uniunii să fie deduse judecății Curții
Europene a Drepturilor Omului;

85 Carmen Gina Achimes cu, Protecția drepturilor omului și autonomia ordinii juridice a UE – Avizul
2/2013 al CJUE , Revista de Șiințe Juridice nr.1/2015, Vol.28, Ed. Universul Juridic, p.171.
86 Avizul 2/13, pct. 258.

36
– nu prevede modalități de funcționare a mecanismului copârâtul ui și a procedurii
implicării prealabile a Curții care să permită conservarea caracteristicilor specifice ale
Uniunii și ale dreptului său și
– nu ține seama de caracteristicile specifice ale dreptului Uniunii în ceea ce privește
controlul jurisdicțional al actelor, acțiunilor sau omisiunilor în materie de PESC deoarece
încredințează controlul jurisdicțional al unora dintre aceste acte, acțiuni sau omisiuni
exclusiv unui organ extern Uniunii – astfel, Curtea de Justiție a UE a apreciat că aderarea
UE la CEDO trebuie realizată cu luarea în considerare a caracteristicilor specifice și a
autonomiei dreptului Uniunii, pentru a se asigura respectarea caracteristicilor specifice
ale dreptului Uniunii în ceea ce privește controlul jurisdicțional al actelor, acțiunilo r sau
omisiunilor în materie de politică externă și de securitate comună (PESC).

În cele ce urmează, o să dezvoltăm pe scurt câteva din motivele de incompatibilitate
enunțate.
Primul motiv de incompatibilitate invocat de Curtea de Justiție presupune analiza
prevederilor articolelor 53 din Convenție, respectiv din Cartea Drepturilor Fundamentale.

 Articolul 53 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale prevede că: Nicio dispoziție din prezenta Convenție nu va fi interpretată ca
limitând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale care ar
putea fi recunoscute conform legilor oricărei părți contractante sau oricărei alte
convenții la care această parte contractantă este parte .

 Articolul 53 din Carta Drepturilor Fundamentale prevede că: Nici una dintre dispozițiile
prezentei carte nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor
omului și libertăților fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare
corespunzătoare, de dreptul Uniunii și dreptul internațional, precum și de convențiile
internaționale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părți, și în special
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,
precum și prin constituțiile statelor membre.

37
Pornind de la prevederile celor două articole, în Avizul său, Curtea a constatat că: „ În măsura
în care articolul 53 din CEDO rezervă, în esență, părților contractante posibilitatea de a prevedea
standarde de prot ecție a drepturilor fundamentale mai ridicate decât cele garantate de această
convenție, trebuie să se asigure coordonarea dintre această dispoziție și articolul 53 din cartă,
astfel cum a fost interpretat de Curte, pentru ca posibilitatea conferită de art icolul 53 din CEDO
statelor membre să rămână limitată, în ceea ce privește drepturile recunoscute de cartă
corespunzătoare unor drepturi garantate de convenția menționată, la ceea ce este necesar pentru a
evita compromiterea nivelului de protecție prevăzut în cartă, precum și supremația, unitatea și
caracterul efectiv al dreptului Uniunii”87, apreciind în punctul următor că „în acordul preconizat
nu s-a prevăzut nicio dispoziție pentru a asigura o asemenea coordonare.”

În ceea ce privește ce de -al doilea mo tiv de incompatibilitate, acesta este strâns legat de
primul, Curtea accentuând necesitatea respectării principiului încrederii reciproce între statele
membre în dreptul Uniunii, apreciind că acesta se bucură de „o importanță fundamentală, având
în vedere că permite crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare .”88 Problema pe
care a constat at-o Curtea este că Acordul asimiliează UE unui stat, neținând seama de „natura
intrinsecă a Uniunii”89 și nu conține prevederi referitoare la respectarea principiului încrederii
reciproce90 între statele membre ale Uniunii. De asemenea, Acordul omite faptul că „statele
membre, datorită apartenenței lor la Uniune, au acceptat ca relațiile dintre ele, în ceea ce privește
materiile care fac obiectul transferului de competențe ale statelor membre în favoarea Uniunii, să
fie reglementate de dreptul Uniunii, cu excluderea, daca acesta o impune, a oricărui alt drept.”91
Un aspect foarte important se referă la faptul că Acordul nu este în concordanță cu principiul
enunțat, care este esențial pentru spațiul de libertate, securitate și justiție.

87 Avizul 2/13, pct.189.
88 Avizul 2/13, pct.191.
89 Augustin Fuerea, Considerentele pe care întemeiază avizul negativ al Curții de Justiție de la
Luxemburh referitor la Acordul privind aderarea Uniunii Europene la Convenția pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale , Revista de Drept Public, nr.1/2015, Ed. Universul
Juridic, p.85.
90 Acest principiu presupune ca un stat membru să prezume respectarea drepturilor fundamentale de către
celelalte state membre – Avizul 2/13, pct.192.
91 Avizul 2/13, pct.193.

38
Cel de -al treilea motiv de incompatibilitate este legat de lipsa corelării între Protocolul nr.16
al Convenției și procedura de trimitere preliminară în fața CJUE. Potrivit art. 1 din Protocolul
nr.16 instanțele supreme din Înaltele Părți contractante, cum sunt cele desemnate în
conformitate cu art. 10, pot adresa Curții cereri de aviz consultativ privind chestiuni de
principiu referitoare la interpretarea sau aplicarea drepturilor și libertăților definite în
Convenție sau în protocoalele la aceasta , în tim p ce dreptul Uniunii impune ca, în acest scop,
aceste instanțe să introducă în fața Curții o cerere de decizie preliminară în temeiul art. 167
TFUE.92 În punctele următoare însă, Curtea recunoaște că proiectul de Acord nu prevede
aderarea Uniunii la Protoco lul nr.16 (deschis spre semnare la data de 2 octombrie 2013), tocmai
din cauza faptului că Acordul a intervenit înainte de semnarea Protocolului, respectiv la data de 5
aprilie 2013. Curtea evidențiază temerea sa potrivit căreia prev ederile Convenției vor face parte
integrantă din dreptul Uniunii, iar mecanismul instituit ca urmare a adoptării Protocolului nr.16
ar aduce atingere autonomiei și eficacității procedurii de trimitere preliminară în fața CJUE,
prevăzută de art. 267 TFUE, în special cu privire la acele drepturi garantate de Cartă ce
corespund celor recunoscute de Convenție.93

Al patrulea motiv de incompatibilitate ține de competența exclu sivă a CJUE în temeiul art.
344 TFUE, potrivit căruia: Statele membre se angajează să nu supună un diferend cu privire la
interpretarea sau aplicarea tratatelor unui alt mod de soluționare decât cele prevăzute de
acestea. Curtea amintește că potrivit unei jurisprudențe constante, un acord internațional nu
poate să aducă atingere ordinii competențelor stabilită prin tratate și, prin urmare, autonomiei
sistemului juridic al Uniunii, a cărei respectare o asigură Curtea94. Pe de altă parte, Curtea
apreciază că statele membre au obligația de a recurge la proceduri re feritoare la soluționarea
diferendelor instituite de dreptul Uniunii – și în special de a respecta competențele Curții, care
constituie o caracteristică fundamentală a sistemului Uniunii. Aceas tă obligație trebuie să fie
înțeleasă ca o manifestare specifică a îndatoririi lor generale de loialitate care decurge din
cuprinsul articolului 4 alineatul (3) TUE . La aceste prevederi se adaugă și dispozițiile art. 3 din
Protocolul nr.8 UE, care consacră expres faptul că acordul de aderare nu trebuie să aduc ă
atingere articolului 344 TFUE . Tot în motivarea sa, Curtea a statuat următoarea idee: ca urmare

92 Avizul 2/13, pct.196.
93 Augusti n Fuerea, Idem , p.86.
94 Avizul 2/13, pct.201.

39
a aderării, CEDO ar face parte integrantă din dreptul Uniunii. În consecință, atunci când acesta
este în discuție, Curtea are competența exclusivă de a soluți ona orice litigiu dintre statele
membre, precum și dintre acestea și Uniune cu privire la respectarea acestei convenții.95 Pentru
CJUE însă, o astfel de situație este inacceptabilă96, astfel că reia ceea ce a menționat în hotărârea
Irlanda c. Comisia , respec tiv: regimul de soluționare a diferendelor instituit de dreptul Uniunii
prevalează . Cu toate acestea, în temeiul art. 33 din Convenție, procedura de soluționare a
diferendelor este susceptibilă să se aplice oricărei părți contractante, astfel inclusiv liti giilor
dintre statele membre sau dintre acestea și Uniune, în condițiile în care este în discuție dreptul
Uniunii.97
Cel de -al cincilea motiv de incompatibilitate se referă la o problemă delicată a Curții și
anume mecanismul co -pârâtului. Acesta a fost introdus, „astfel cum reiese din cuprinsul
punctului 39 din proiectul de raport explicativ ”, pentru a „evita orice lacună în sistemul [CEDO]
referitoare la participare, la răspundere și la opozabilitate, lacună care, ținând seama de
caracteristicile specif ice Uniunii, ar putea rezulta din aderarea acesteia la convenția
menționată.”98 De asemenea, mecanismul are drept finalitate să asigure că, potrivit cerințelor
prevăzute la articolul 1 litera (b) din Protocolul nr. 8 UE99, acțiunile formulate de statele
neme mbre și acțiunile individuale sunt îndreptate în mod corect împotriva statelor membre
și/sau, după caz, împotriva Uniunii.
Altfel spus, mecanimsul co -pârâtului permite, ca în anumite cazuri, atât Uniunea, cât și unul
din statele sale membre să poată fi pârâți în sol idar, pe cale de consecință, părți cu drepturi egale
într-o procedură desfășurată în fața instanței de la Strasbourg, chiar și atunci când acțiunea
formulată de reclamant a fost îndreptată fie numai împotriva Uniunii, fie numai împotriva unuia

95 Avizul 2/13, pct.204.
96 Augustin Fuerea, Idem, p.87.
97 Ibidem.
98 Avizul 2/13, pct.215.
99 Acordul privind aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale (denumită în continuare "Convenția europeană"), prevăzută la articolul 6
alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, trebuie să reflecte necesitatea de a conserva
caracteristicile specifice ale Uniunii și ale dreptului Uniunii, în sp ecial în ceea ce privește: mecanismele
necesare pentru a garanta că acțiunile formulate de statele nemembre și acțiunile individuale sunt
îndreptate în mod corect împotriva statelor membre și/sau, după caz, împotriva Uniunii.

40
sau mai multor state membre UE.100 Acest lucru se poate realiza, potrivit art.3 alin 5 din
Proiectul de Acord astfel: o parte contractantă devine co -pârât, fie prin accepta rea unei invitații
din partea Curții Europene a Drepturilor Omului (invitația nu are forță obligatorie), fie printr -o
decizie a acesteia ca urmare a cererii părții contractante.101 Atunci când Uniunea sau statele
membre solicită să intervină în calitate de c o-pârâte într -o cauză în fața Curții Europene a
Drepturilor Omului, ele trebuie să prezinte argumentele care permit să se determine că cerințele
privind participarea lor la procedură sunt îndeplinite, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului
se pronunță a supra acestei cereri în raport cu plauzibilitatea respectivelor argumente.102 În
considerarea argumentelor sale, Curtea consideră că „este necesar să se constate că modalitățile
de funcționare a mecanismul copârâtului prevăzute de acordul preconizat nu garantează
conservarea caracteristicilor specifice ale Uniunii și ale dreptului său.”103
Astfel că, pri n avizul 2/13 emis la data de 18 decembrie 2014 , CJUE s -a pronunțat cu privire
la compatibilitatea proiectului de acord cu tratatele UE, apreciind că în redactarea sa
actuală, „acordul preconizat privind aderarea UE la CEDO nu este compatibil cu art. 6 alin. 2
TUE și nici cu Protocolul nr. 8 cu privire l a art. 6 (2) din Tratatul privind Uniunea
Europeană .”104 Conform articolul 218 alin. 11 teza a doua TFUE, „ în cazul unui aviz negativ al
Curții, acordul respectiv poate intra în vigoare numai după modificarea acestuia sau revizuirea
tratatelor ”. Emiterea Avizului 2/13 nu este lipsită de consecințe, așa cum apreciază și
majoritatea doctrinarilor . Având în vedere termenii în care acesta a fost formulat, nu determină
reluarea negocierilor, revizuirea tratatelor rămânând unica posibilitate de deblocare a situa ției.105

100 Augustin Fuerea, Idem , p.88.
101 Augustin Fuerea, Ibidem .
102 Avizul 2/13, pct. 223.
103 Avizul 2/13, pct. 235.
104 Avizul 2/13, pct.258.
105 Carmen Gina Achimescu, Protecția drepturilor omului și autonomia ordinii juridice a UE – Avizul
2/2013 al CJUE , Revista de Șiințe Juridice nr.1/2015, Vol.28, Ed. Universul Juridic, p.171.

41
Concluzii

Aderarea Uniunii Europene la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a
Libertăților Fundamentale presupune interacțiunea, dar mai ales integrarea a două sisteme
juridice diferite. În ciuda diferențelor care stau la baza constitutirii celor două ordini juridice
(Sistemul Convenției a pornit chiar de la protecția drepturilor fundamentale, în timp ce or dinea
juridică a UE a fost construită pe integrarea economică, protecția drepturilor fundamentale
apărând ca un obiect iv secundar), necesitatea integrării acestor sisteme a început să fie din ce în
ce mai evidentă, făcându -se importante demersuri în acest sens.
Transformarea Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale într-un instrument juridic obligatoriu pentru UE și nu doar pentru statele membre
ale acesteia, a apărut ca o idee atractivă, chiar în ciuda faptului că UE avea deja un catalog
propriu în materia protecției drepturilor fundamentale, obligatoriu pentru sta tele membre, potrivit
Tratatului de la Lisabona. C onștientizând impactul de care se bucură Convenția , care nu include
doar prevederile efective ale acesteia, ci și o jurisprudență bogată a Curții de la Strasbourg ,
Uniunea Europeană a dorit să preia întregul pachet conferit de sistemul Convenției.
Procesul aderării, cu toate minusurile și plusurile sale, a reușit să evidențieze atât
asemănările, cât și divergențele aparent ireconciliabile existente între cele două sisteme. În ciuda
acestor aspecte, obiectivul principal rămâne același, respectiv simplificarea apărării drepturilor
fundamentale în spațiul european, incluzând astfel și evitarea unor posibile contradicții între
jurisprudențele Curților de la Luxemburg și Strasbourg. În urm a mai multor dezbateri, aderarea
UE la Convenție a devenit o certitudine după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona .
În absența unui proiect concret de aderare , procesul de aderare s -a lovit de un eșec,
concretizat prin Avizul 2/94 . În urma acestuia, s-ar pute a spune că negociatorii au învăț at din
greșeli, încercând o îmbunătățire care să con ducă în final la scopul urmărit, astfel că, în a doua
încercare de aderare a fost elaborat un Proiect de Acord de Aderare. În Avizul 2/13, Curtea a
aprec iat că aderarea UE la Convenție trebuie realizată, mai ales, cu luarea în considerare a
caracteristicilor specifice și a autonomiei dreptului Uniunii, pentru a se asigura, în principal:
respectarea principiului încrederii reciproce între statele membre în dreptul Uniunii, corelarea
între mecanismul instituit prin Protocolul nr. 16 și procedura de trimitere preliminară prevăzută

42
la articolul 267 TFUE, excluderea posibilității ca litigiile dintre statele membre sau dintre acestea
și Uniune referitoare la apli carea CEDO în domeniul de aplicare material al dreptului Uniunii să
fie deduse judecății Curții Europene a Drepturilor Omului și respectarea caracteristicilor
specifice ale dreptului Uniunii în ceea ce privește controlul jurisdicțional al actelor, acțiunil or sau
omisiunilor în materie de politică externă și de securitate comună (PESC), acestea fiind aspecte le
de bază . Cu toate că s -a încercat acoperirea acestor puncte extrem de importante, Curtea de
Justiție a apreciat prin Avizul său , că Proiectul nu este compatibil cu anumite dispoziții din TUE,
astfel că a intervenit un blocaj care nu poate determina reluarea negocierilor, singura posibilitate
rămânând revizuirea tratatelor.
Aderarea Uniunii Europene la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a
Libertăților Fundamentale reprezintă un proces care, dacă s -ar concretiza, ar reprezenta o
adevărată evoluție atât la nivelul Consiliului Europei, cât și la nivelul Uniunii Europene, în ceea
ce privește protecția drepturilor fundamentale. Având în vedere to ate demersurile care s -au făcut
până în prezent, putem aprecia că aderarea este un obiectiv important la nivel european, astfel că
nu este ex clusă ideea potrivit căreia s e va declanșa un nou proces de a derare, care să și conducă
la o reușită.

43
Bibliografie

I. Cursuri, tratate, monografii

1. Alice Mariana Apetrei, Drepturile omului în Uniunea Europeană , Ed. Lumen,
Iași, 2010 .
2. Augustina Dumitrașcu, Roxana -Mariana Popescu, Dreptul Uniunii Europene ,
Ediția a II -a revăzută și adăugită, Ed.Universul Juridic, București, 2015 .
3. Bianca Selejan -Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului , Ediția a 4 -a
revăzută și adăugită, Ed. C.H.Beck, București, 2011 .
4. Ion Gâlea, Aderarea Uniunii Europene la Convenția pentru Apărarea Drepturilor
Omului și a Libertățil or Fundamentale , Analiză critică, Ed. C.H.Beck, București,
2012 .
5. Jean-Michel Larralde, Convention européenne des droits de l’homme et
jurisprudence communautaire , L’Union européenne et les Droits fondamentaux ,
Bruxelles, Bruylant, 1999 .
6. Jinga Ion, Uniunea Europeană în căutarea viitorului , Editura C.H.Beck,
București, 2008 .
7. Mihaela Vrabie, Cetățenie și drepturi europene , Editura Tritonic, București, 2007 .
8. Mihaela Vrabie, Protecția judiciară a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene , Editura Univer sul Juridic, București, 2017 .
9. Robert Schutze, Dreptul constituțional al Uniunii Europene , Editura Universitară,
București, 2012 .

II. Articole și studii de specialitate

1. Augustin Fuerea, Considerentele pe care întemeiază avizul negativ al Curții de
Justiție de la Luxemburh referitor la Acordul privind aderarea Uniunii Europene
la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale , Revista de Drept Public, nr.1/2015, Ed. Universul Juridic .

44
2. Carmen Gina Achimescu, Protecția drepturilor omu lui și autonomia ordinii
juridice a UE – Avizul 2/2013 al CJUE , Revista de Șiințe Juridice nr.1/2015,
Vol.28, Ed. Universul Juridic .
3. Corneliu Bîrsan, Uniunea Europeană și Convenția pentru Apărarea Drepturilor
Omului și a Libertăților Fundamentale : Unitate sau dualitate în protecția
europeană a drepturilor omului , Revista Română de Drept Comunitar, nr.1/2003 .
4. Corneliu -Liviu Popescu – Les exigencies conventionnelles de l’adhésion de
l’Union européenne à la Convention européenne des droits de l’homme , Noua
revistă de Drepturile Omului nr.1/2012, Vol. 8 – Ianuarie -Martie, Ed. C.H.Beck,
București .
5. Denys Simon, Y a-t-il des principes généraux du droit communautaire? , Droits ,
1991, n° 14.
6. Denys Simon, Des influences réciproques entre CJCE et CEDH : « je t'aime, moi
non plus »?, Pouvoirs, Les Cours européennes, Luxembourg et Strasbourg, Ed. Le
Seuil, 2001 .
7. Flauss Jean -François, Les droits de l’homme comme élément d’une constitution et
de l’ordre européen , Les Petites Affiches, no. 52, 1993 .
8. Florentina Burlacu, Uniunea Europeană și drepturile omului , a se vedea
documentul la următoarea adresă:
http://cogito.ucdc.ro/2012/vol4n1/ro/7_uniuneaeuropeanasidrep turileomuluifloren
tinaburlacu.pdf .
9. Pierre Pescatore, La CJCE et la Convention européenne des droits de
l’homme , Protecting Human Rights, The European Dimension, Studies in Honour
of G.J. Wiarda , Cologne, Heymanns Verlag, 1988 .
10. Răzvan Horațiu Radu, Alexandr a Georgiana Văcaru, Aderarea Uniunii Europene
la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Prudență sau reticență? , Revista Romnână de Drept European, nr. 1/2015 .

45
III. Tratate și documente internaționale

1. Avizul 2/13 al Curții din 18 decembrie 2014
2. Avizul 2/94 al Curții din 28 28 martie 1966
3. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
4. Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și
Procoalele sale adiționale
5. Tratatul privind Funcționar ea Uniunii Europene
6. Tratatul privind Uniunea Europeană

IV. Resurse internet
1. http://cogito.ucdc.ro
2. http://curia.europa.eu
3. http://eur -lex.europa.eu
4. http://europarl.europa.eu
5. https://doctrine.fr
6. https://echr.coe.int
7. https://juridice.ro
8. https://jurisprudentacedo.com
9. https://rm.coe.int