. Program de Marketing Pentru Lansarea Statiunii Turistice de Litoral Thasos pe Piata Romaniei

1

TEORIA PROMOVĂRII

Din multitudinea de nevoi cărora omul trebuie să le facă, cea de turism este de ordin superior, manifestându-se evident numai după ce au fost deja acoperite nevoile pe treptele inferioare ale piramidei lui Maslow. Pentru ca aceasta să se transforme în cerere, este necesar ca veniturile rămase disponibile în urma stingerii nevoilor inferioare (de existență, de securitate etc.) să fie suficient de mari, produsele turistice fiind relativ scumpe.

Începuturile turismului se pierd în adâncurile vremurilor. Este cât se poate de probabil că oamenii au efectuat, de pildă, deplasări „de agrement” dintr-o zonă în alta imediat după ce s-au desprins de strămoșii lor, oricare ar fi fost aceștia. Voiajele de studiu ale tinerilor romani în Grecia erau frecvente în antichitate, la fel ca și cele legate de jocurile olimpice. Evul mediu consacră vizitele la unele temple de renume, în timp ce renașterea generează voiajele de plăcere, precum și pe cele legate de curiozitățile intelectuale. Capitalismul impulsionează călătoriile în scopuri de afaceri, la începutul secolului al XIX-lea apărând pentru prima dată (în Marea Britanie) și cuvântul turist, derivat din cuvântul francez „tour”, pentru a desemna pe tinerii englezi care, pentru plăcere sau argument, efectuau așa-numitul „grand tour” al Franței. Turismul înregistrează o dezvoltare deosebită îndeosebi după cel de-al doilea război mondial.

Marketingul turistic, fiind un domeniu specific al preocupărilor de marketing, își propune studierea cu atenție a nevoilor de turism al e clienților potențiali autohtoni și străini, în vederea identificării posibilităților de satisfacere a lor în condiții mai bune decât o face concurența, cu asigurarea unui profit (oarecare, normal sau maxim).

Dintr-o astfel de modalitate de concepere a sa, rezultă că specialistul în marketing al firmei de turism trebuie să-și concentreze atenția și acțiunile în două direcții fundamentale: 1) spre clientelă și 2) spre concurență. Orice neglijare a uneia sau alteia din aceste două ținte poate periclita iremediabil poziția firmei pe piață.

1.1 Marketing turistic – generalități

Fie că recunoaștem sau nu, toți suntem implicați, cu voia sau fără voia noastră, în marketing. Suntem implicați în calitate de cumpărători, vânzători sau consumatori de bunuri și servicii sau cititori de reclame publicitare.

Marketingul reprezintă mai mult decât un set de metode și tehnici folosite în procesul oferirii de satisfacții reciproce; în multe companii el reprezintă un mod esențial de a face afaceri. Aceste companii care pretind adesea că nu au vânzări mai bune și profituri record, au adoptat marketingul ca „logica lor de a face afaceri”. Conceptul de marketing constă din trei propoziții independente; când o companie operează cu aceste trei propoziții, se spune că au adoptat conceptul de marketing ca o orientare de afaceri fundamentală. Cele trei propoziții sunt:

un client sau un consumator cu o anumită orientare trebuie să fie punctul esențial în luarea deciziilor unei companii;

asemenea decizii trebuie să aducă vânzări profitabile;

întreaga companie trebuie să fie conștientă de nevoile și dorințele clientului și trebuie să fie astfel organizată încât dorințele consumatorului să fie satisfăcute.

Marketerii din domeniul hotelier trebuie să se orienteze foarte bine, deoarece în general în acest domeniu oferta excede cererea, iar hotelurile fiind imobile nu pot fi mutate în locuri unde cererea este mai mare și nici nu pot fi convertite pentru folosințe noi, cum ar fi birouri, apartamente, fără cheltuieli considerabile. Marketerii hotelieri trebuie în mod frecvent să demonstreze îndemânările lor pentru a construi cererea în așa fel încât riscurile pe termen lung să fie minime.

Marketingul, în sens general, se confruntă cu diverse probleme, cum ar fi: analiza piețelor obiectiv, forța de marketing concurentă, impactul legislației de publicitate asupra activităților promoționale, oportunități de marketing. Apoi urmează planificarea strategiilor de marketing pentru a îndeplini obiectivele propuse, a canalelor de distribuție și campaniilor publicitare.

Următorul pas îl reprezintă implementarea strategiilor de marketing, a schemelor de instruire a personalului de vânzare, găsirea de soluții publicitare creative la problemele de marketing.

În final, se efectuează controlul bugetului de marketing și extinderea publicității.

Fluctuațiile care intervin în domeniul cererii pot cauza dificultăți de management considerabile. Pe parcursul perioadei de utilizare incompletă a capacității, acesta rămâne parțial nefolosită, dar personalul permanent trebuie plătit; de asemenea, și alte costuri fixe trebuie amortizare. În timpul perioadei cu cerere mare, trebuie angajat personal sezonier și instruit, iar unele bunuri trebuie împrumutate sau cumpărate pentru a satisface cererea în creștere. Managementul poate răspunde acestor fluctuații fie manipulând cererea, în așa fel încât neregularitățile sezoniere să fie corectate, fie prin realizarea ofertei atât de flexibilă încât neregularitățile sezoniere să fie corectate, fie prin realizarea ofertei atât de flexibilă încât cererea să fie adaptată în mod profitabil. Un număr de strategii sunt propuse pentru fiecare alternativă.

Pentru a manipula cererea, strategiile pot fi:

introducerea prețurilor diferențiale pentru a descuraja cererea foarte mare din timpul sezoanelor de vârf și a încuraja cererea în timpul extra-sezoanelor;

dezvoltarea de noi produse pentru a exploata capacitatea neutilizată;

dezvoltarea unor produse complementare, care pot absorbi cererea care depășește oferta (un restaurant poate deschide un bar pentru a reține excesul de cererea până când mesele se eliberează);

crearea sistemului de rezervări.

Pentru a manipula oferta se folosesc următoarele strategii:

folosirea angajaților cu jumătate de normă la orele de vârf;

încercarea de a da eficiență maximă în perioadele de vârf;

creșterea participării clienților astfel încât cererea de angajați să fie redusă (restaurantele pot introduce autoserviri, baruri de salate sau bufete);

împărțirea capacității cu concurența (în timpul perioadei cu cerere mare există posibilitatea să se folosească personalul sau echipamentul concurenței);

investirea în construcții noi (când construcțiile și clădirile pot deveni gazda mai multor scopuri);

Când cererea este egală cu oferta, marketerul are sarcina să mențină această poziție. Cererea completă semnifică în general o piață profitabilă. Aceste piețe profitabile atrag concurența, care lansează produse similare, cu versiuni de cost mai scăzute sau versiuni noi și îmbunătățite, pentru a lua o parte profitabilă. Un marketer în acest caz poate doar evita această eroziune a cererii, oferind satisfacții și servicii suplimentare clienților, construind un produs mai atractiv.

Pentru a influența cererea, marketerul folosește o serie de instrumente, care reunite poartă denumirea de „mix de marketing”. Lista de mai jos cuprinde exemple ale dimensiunilor celor patru componente ale mixului pe care marketerul le poate manipula pentru a influența schimbarea comportamentului pe piața sa:

Produsul – poate fi tangibil prin dimensiune, culoare, aromă, gust, miros, calitate, nume și durată sau intangibil prin imagine, garanție etc.

Prețul. Recomandat este prețul amănuntul. Stabilirea de reduceri precum și prețurile diferențiale sunt necesare pentru a atrage grupuri specifice de clienți.

Promovarea – se poate realiza prin contact direct cu clientul, prin telefon, prin reclamă, prin poștă, vânzări promoționale, public relations sau sponsori.

Distribuția. Trebuie luate în considerare facilitățile în plasamente și amplasare.

1.2 Teoria promovării

Una din sarcinile cele mai importante asumate de marketingul mix este aceea de a furniza clientelei toate genurile de informații, sfaturi și îndemnuri prin intermediul cărora aceasta să fie atenționată de existența unei anumite oferte, să i se trezească interesul în legătură cu utilitatea acesteia, să fie atrasă spre ea, să i se creeze convingerea că ea este în măsură să o satisfacă mai bine decât altele și să o determine să ia decizia de cumpărare.

Acțiunile promoționale în domeniul turismului, la fel ca în toate celelalte sectoare, vizează atât atragerea unor noi clienți, cât și păstrarea celor vechi, adresându-se, direct sau prin rețele de intermediari, fie întregului public, fie unor categorii bine identificate de clienți țintă. În timp ce producția și comercializarea se realizează mai cu seamă la nivel local (prin firmele sau grupurile de firme turistice), promovarea poate favoriza firmele turistice de la toate nivelurile (local, zonal, național și chiar internațional). Tocmai de aceea, în efortul de promovare sunt angrenate nu numai organismele teritoriale și naționale ale statelor interesate în atragerea turiștilor. Aducerea pe primul plan a principiului celor trei C (continuitate – convergență – coordonare) este rezultatul unei astfel de maniere de promovare, efectele ei fiind cu atât mai benefice cu cât se respectă mai strict acest principiu.

Fiind orientată în primul rând spre turiștii potențiali, promovarea nu va neglija în nici un caz comercianții și ceilalți intermediari.

Date fiind legăturile foarte strânse dintre promovare și vânzări, la fel ca în celelalte domenii de activitate, în turism pot fi puse în evidență două stiluri promoționale distincte:

promovarea imaginii, având în centrul atenției destinațiile turistice pe care urmărește să le facă pe larg (și cât mai favorabil) cunoscute;

promovarea vânzărilor, care implică nemijlocit operațiunile de comercializare.

În timp ce promovarea este o acțiune care preocupă pe toți cei implicați în turism, comercializarea este un domeniu exclusiv al profesioniștilor.

1.2.1 Obiectivele promovării

Fundamentarea deciziilor privind promovarea ocupă o mare parte din timpul responsabilului de marketing al firmei turistice, întreaga acțiune presupunând definirea cu atenție a obiectivelor de atins, efortul financiar antrenat și efectele scontate derivând direct din acestea.

Jucând un rol determinant în realizarea echilibrului ecnomico-financiar al firmei de turism, promovarea presupune implicarea intelectuală și financiară a tuturor firmelor care asigură „fabricarea” produselor turistice integrale.

Punctul de plecare în definirea obiectivelor promovării turistice îl constituie definirea obiectivelor de marketing ale firmei, primele derivând din celelalte. De exemplu, dacă o agenție turistică își fixează ca obiectiv general creșterea numărului de clienți, ea trebuie să aibă în vedere, mai întâi, cel puțin trei niveluri ale clientelei (cea aparținând ei, cea aparținând concurenței și cea care încă nu s-a hotărât să facă turism), putându-și formula apoi cel puțin patru strategii diferite de marketing:

Întărirea fidelității clienților proprii;

Mărirea numărului de ocazii în care clienții ei fideli pot solicita pentru satisfacerea nevoilor de turism;

Atragerea clienților firmelor turistice concurente;

Transformarea neconsumatorilor de produse turistice în consumatori (mai întâi potențiali, iar apoi efectivi).

Pasul următor va presupune identificarea stadiilor prin care un neconsumator relativ poate fi transformat într-un consumator fidel:

cel cognitiv, în care obiectivul promovării este atragerea atenției neconsumatorului, aducându-i-se la cunoștință faptul că firma și serviciile sale există și îi pot sta la dispoziție;

cel afectiv, în care, în urma identificării și cunoașterii gusturilor acestuia, obiectivul trebuie să fie trezirea interesului și dorinței de a deveni clientul potențial al firmei;

cel comportamental, în care, utilizând cele mai eficiente metode de convingere, obiectivul țintă este transformarea clientului potențial în client efectiv fidel.

Dacă se decide ca promovarea să fie realizată prin intermediul publicității, obiectivele acesteia vor fi, prin urmare, diferite de la un stadiu la altul, realizându-se o concretizarepatru strategii diferite de marketing:

Întărirea fidelității clienților proprii;

Mărirea numărului de ocazii în care clienții ei fideli pot solicita pentru satisfacerea nevoilor de turism;

Atragerea clienților firmelor turistice concurente;

Transformarea neconsumatorilor de produse turistice în consumatori (mai întâi potențiali, iar apoi efectivi).

Pasul următor va presupune identificarea stadiilor prin care un neconsumator relativ poate fi transformat într-un consumator fidel:

cel cognitiv, în care obiectivul promovării este atragerea atenției neconsumatorului, aducându-i-se la cunoștință faptul că firma și serviciile sale există și îi pot sta la dispoziție;

cel afectiv, în care, în urma identificării și cunoașterii gusturilor acestuia, obiectivul trebuie să fie trezirea interesului și dorinței de a deveni clientul potențial al firmei;

cel comportamental, în care, utilizând cele mai eficiente metode de convingere, obiectivul țintă este transformarea clientului potențial în client efectiv fidel.

Dacă se decide ca promovarea să fie realizată prin intermediul publicității, obiectivele acesteia vor fi, prin urmare, diferite de la un stadiu la altul, realizându-se o concretizare a lor.

1.2.2 Informarea în promovarea turismului

Concluzia principală care se desprinde din cele prezentate în paragraful anterior este aceea că activitatea de promovare este înainte de toate o activitate comunicațională, informarea clientelei în legătură cu produsul și firma care-l furnizează fiind unul din obiectivele ei de primă importanță. Aceasta se poate realiza pe căi și cu mijloace multiple, sub formă verbală sau scrisă, vizuală sau auditivă, directă sau indirectă etc.

Firmele, organizațiile și instituțiile interesate în promovarea pe scară largă a turismului își organizează, aproape fără excepție, centre de informare (puncte, birouri sau oficii), având caracter permanent sau ocazional.

Centre permanente de informare sunt organizate pe principiul teritorial, pe cheltuiala firmelor, oficiilor de turism sau a statului, fiind amplasate în localitățile, zonele și țările în care clientele turistică este cea mai numeroasă, ele îmbrăcând, de cele mai multe ori, forma birourilor sau oficiilor de informare.

Punctele ocazionale de informare se prezintă sub forma saloanelor și standurilor.

Saloanele (foier-uri sau expoziții) de vacanță sunt punctele de informare de primă importanță la care firmele turistice, individuale sau asociate, au posibilitatea să contacteze direct o bună parte din clientela potențială și, mai ales, intermediarii (profesioniștii) interesați în distribuirea produselor turistice.

Standurile se organizează, de regulă, la nivel național, multiregional sau regional, cu participarea firmelor, grupurilor de firme și organismelor naționale de turism, scopul lor fiind acela de a asigura (în condiții mai economice decât prin saloane) distribuirea documentelor promoționale (pliante, broșuri) către intermediari sau clientela finală.

Centrele și punctele de informare de toate genurile, în afară de informațiile scrise, trebuie să fie în măsură să transmită celor interesați și informații verbale, prin tehnici operative (cum ar fi cele de vorbire accelerată). De regulă aceste informații (prin viu grai sau prin telefon) trebuie să fie însoțite imediat de informațiile din documentele de promovare.

Cu toată amploarea luată de alte mijloace de informare turistică (radioul, televiziunea etc.), informarea prin documente scrise (broșuri, pliante) își menține încă primul loc sub aspectul utilității și eficacității.

Pe măsura intensificării concurenței interne și internaționale, centrele și punctele de informare turistică își extind în permanență stocurile de broșuri și de alte documente, numărul lor (ca și al titlurilor pe care le poartă) devenind impresionant. Tirajul acestora variază între câteva sute sau mii și zeci de milioane de exemplare, numărul limbilor în care sunt redactate fiind în continuă creștere. Este vorba aici în primul rând de tipăriturile oficiilor naționale de turism, dar și de cele redactate și puse în vânzare (sau distribuite gratuit) de transportatori, de voiajiști și de alte categorii de organisme, particulare ori de stat, interesate în promovarea turismului.

Pentru a-și atinge ținta, aceste documente trebuie să fie, în egală măsură, atrăgătoare și utile.

În funcție de rolul pe care-l au în procesul de promovare turistică, documentele pot fi: de apel (propunându-și doar stârnirea interesului pentru anumite genuri de turism, prezentându-se mai ales sub formă de imagini) și de informare (conținând toate datele – inclusiv sfaturile – de care are nevoie clientul pentru a se hotărî să devină turist). În ultimul timp însă, organizațiile de turism sunt pe cale de a adopta documente unice, care le reunesc pe celelalte două.

1.2.3 Formele promovării

Comunicarea între firmele turistice și piață se realizează pe căile obișnuite, care se află la dispoziția oricărui întreprinzător. Varietatea acestora fiind foarte mare, s-a impus necesitatea sistematizării lor în așa fel încât, plecându-se de la strategiile generale de marketing și de la obiectivele specifice strategiilor promoționale, să se creeze posibilitatea selectării celor mai adecvate forme de promovare. Așa s-a ajuns la gruparea lor în următoarele modalități:

publicitate;

promovarea vânzărilor;

relațiile publice;

forța de vânzare;

marketingul direct;

promovarea prin marcă;

sponsorizarea;

saloanele profesionale.

Pentru a-și atinge obiectivele, promovarea turistică trebuie realizată combinând cât mai multe din aceste forme, nefiind excluse nici cazurile în care firmele le folosesc pe toate.

1.2.3.1 Publicitatea turistică

Publicitatea reprezintă principala modalitate de promovare a produselor și serviciilor turistice.

Termenul de publicitate provine din verbul latinesc publico-publicare, desemnând acțiunea de adresare către public sau de aducere la cunoștință publicului, respectiv din substantivul publicatio, care înseamnă mod de adresare către public.

Fiind o formă impersonală de comunicare cu piața turistică, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, publicitatea își propune crearea și păstrarea clientelei prin informarea, incitarea, sfătuirea și convingerea ei asupra necesității cumpărării serviciilor turistice ale firmei care o susține, apelându-se la profesioniști plătiți și la mijloace materiale specifice.

Un profesionist al publicității va trata întotdeauna cu maximum de atenție clientul, considerându-l un partener bine instruit, priceput, exigent, sensibil care nu trebuie (în nici un caz) amăgit cu promisiuni fără acoperire deplină, sinceritatea fiind poate cea mai importantă condiție pe care trebuie să o îndeplinească publicitatea.

Principalele etape ale unei campanii publicitare ar fi:

stabilirea rolului ei în cadrul strategiilor de marketing ale firmei;

fixarea constrângerilor bugetare;

selecționarea piețelor țintă;

stabilirea obiectivelor publicității în cadrul fiecărei piețe țintă;

alegerea agențiilor și a mijloacelor publicitare;

evaluarea eficienței.

Ca parte componentă a unei strategii de marketing, publicitatea în turism trebuie să asigure (la fel ca și promovarea din care face parte):

informarea clientelei potențiale în legătură cu existența pe piață a unui anumit produs sau serviciu turistic și a firmei care-l furnizează;

suscitarea interesului clientelei și al distribuitorilor (agențiilor de voiaj) care asigură vânzarea acestuia (prin campanii de presă sau pe alte căi);

promovarea evenimentelor (sportive, culturale, religioase) generatoare de turism;

anunțarea reducerilor de preț acordate în anumite condiții (pentru grupuri, pentru oferta extrasezon);

crearea unei imagini de marcă;

fidelizarea clientelei etc.

Cu alte cuvinte, publicitatea își propune, mai cu seamă, atragerea clientelei spre agențiile de voiaj sau centrele de rezervări prin intermediul informațiilor, deosebindu-se astfel de promovarea vânzărilor, care se ocupă mai ales de incitarea vânzătorilor și distribuitorilor prin mijloace mai presante (reduceri de preț, cadouri etc.).

O încercare de explicare a modului cum funcționează publicitatea a fost făcută de JOYCE (în 1967).

Schematic, acest model se prezintă ca în diagrama din fig. I.1:

Fig.I.1 Modelul JOYCE de publicitate – vânzări.

Ca în toate celelalte cazuri de altfel, ținta principală a campaniilor de publicitate turistică o constituie publicul de audiență, care se identifică, în principiu, cu clientela potențială a firmei angajate în derularea lor. Totuși, spre deosebire de ținta de marketing, constituită din beneficiarii (consumatorii) potențiali ai serviciilor de turism, ținta publicității (sau comunicațională, cum mai este denumită) este formată nu numai din turiștii potențiali, ci și din persoanele sau instituțiile care pot influența cererea acestora și deciziile lor de cumpărare (având rolul de prescriptori, de lideri de opinie, de intermediari etc.). De la caz la caz, ținta campaniilor publicitare poate fi extinsă sau restrânsă (apelându-se sau nu la operațiunile de segmentare a pieței).

La selectarea clientelei țintă trebuie să se aibă în vedere, nu posibilitățile de adaptare a produselor turistice la pretențiile clientelei (produsele fiind deja proiectate și create, cu luarea în considerare a concluziilor reieșite din studiile de piață și din testările efectuate în prealabil), ci mai ales posibilitățile de adaptare a clientelei la produse, segmentele de piață fiind bine cunoscute înainte de operațiunea de lansare.

Formele publicității

Indiferent dacă este făcută de către firma prestatoare de servicii turistice, de către cea distribuitoare de către stat, la nivel local, regional, național sau internațional, pentru produs, marcă sau firmă, pentru efecte imediate sau de perspectivă etc., publicitatea se reprezintă sub următoarele forme principale: prin mass-media, exterioară, directă și gratuită.

Publicitatea prin mass-media

Presa scrisă

Fiind cel mai vechi tip de mass-media, presa este folosită de firmele turistice ca mijloc de transmitere către clientelă a mesajelor publicitare datorită unor avantaje certe pe care le prezintă. Dintre acestea amintim:

costul cel mai redus pe unitate de efect scontat;

operativitatea, prin presă mesajele putând fi transmise foarte rapid;

flexibilitatea, mesajele putând fi schimbate ușor de la o apariție la alta;

stocabilitatea, mesajele publicate putându-se păstra cât timp se dovedesc utile;

selectivitatea ridicată, acest avantaj manifestându-se mai cu seamă în cazul presei de specialitate, adresate anumitor segmente de cititori;

regularitatea apariției etc.

Prezentându-se într-o foarte mare varietate de forme (sub aspectul cadenței apariției, conținutului, ariei de difuzare, tirajului, valorii editoriale), evident că firmele de turism vor fi puse în situația de a alege forma cea mai adecvată scopului publicitar urmărit.

Din categoria presei de specialitate (cuprinzând ziare și reviste științifice, de sport, pentru femei, pentru tineret) face parte și presa turistică (incluzând cotidiane sau periodice editate de oficiile naționale sau regionale de turism), care este folosită cu precădere în scopuri publicitare.

Cadența anunțurilor publicitare prin presă trebuie să țină seama de sezonalitatea cererii de turism. Astfel, în cazul cererii sezoniere, mesajele publicitare trebuie transmise înainte de începerea sezonului turistic, iar în cazul unităților (cum ar fi lanțurile hoteliere) pentru ale căror servicii cererea este relativ uniformă în timp, mesajele se vor transmite tot timpul anului. De asemenea, bugetul publicitar influențează această cadență: cu cât el este mai limitat cu atât anunțurile publicitare vor fi mai concentrate în timp.

Obiectivul urmărit prin campania publicitară își are, de asemenea, influența sa. De exemplu, dacă o companie urmărește lansarea rapidă a unui produs turistic nou, sau a unuia cu o durată de viață foarte scurtă, va fi necesară concentrarea ei în cadrul unei perioade scurte, în timp ce o alta, urmărind schimbarea imaginii de marcă, se va realiza în mod continuu, pe parcursul unei perioade relativ îndelungate.

Formatul anunțului publicitar este în funcție de bugetul existent, mărimea sa fiind invers proporțională cu frecvența repetării. Astfel, în cazul hotelurilor mici, se pot practica anunțurile tip mica publicitate, în timp ce complexele hoteliere mari ori stațiunile turistice pot apela la anunțuri pe o pagină întreagă, care sunt foarte costisitoare.

Spațiul publicitar este cel care reprezintă localizarea fizică a mesajului. Modul de amplasare a acestuia în pagină este factorul de care depinde în foarte mare măsură modul de receptare a mesajului de către o persoană neinteresată în descoperirea sa.

O dată cu formatul și cu modul de amplasare, este necesar să se mai aleagă forma literelor, numărul de subtitluri și toate celelalte elemente care țin de prezentarea grafică a mesajului.

Radioul

Ca și presa scrisă, radioul s-a impus ca mijloc de publicitate datorită avantajelor pe care le prezintă. Dintre acestea amintim:

operativitatea foarte ridicată de transmitere a mesajului (mai ridicată decât ziare sau reviste), acesta putând fi difuzat pe post imediat ce a fost adus;

aria largă de răspândire, numărul posesorilor de aparate de radio fiind în continuă creștere, de același aparat putând beneficia mai mulți ascultători;

costul scăzut (comparabil cu cel prin presa scrisă);

posibilitatea utilizării unui fond sonor atrăgător (melodii, contraste sonore, voci celebre);

flexibilitatea deosebită, mesajele putându-se modifica ușor și rapid;

gradul înalt de selectivitate, asigurat de specializarea diverselor emisiuni pe ore ale zilei etc.

Ca dezavantaje, ar fi de semnalat:

caracterul efemer al emisiei-recepției mesajului publicitar, acesta neputându-se asculta decât în momentul transmiterii lui (un astfel de neajuns impunând repetarea transmisiei, ceea ce costă firma de turism);

probabilitatea redusă de recepție a mesajului, ascultătorii fiind arareori concentrați asupra acestora (adeseori ei fiind angajați în diverse activități în timp ce ascultă emisiunile radiofonice), iar numărul posturilor care pot fi ascultate fiind din ce în ce mai mare;

imposibilitatea stocării (de către ascultătorii interesați) a mesajelor transmise etc.

Principalele categorii de persoane vizate de mesajele publicitare transmise radiofonic în favoarea firmelor turistice sunt: automobiliștii, indivizii care dispun de mai mult timp liber, în care ascultă emisiunile posturilor de radio (soții neangajați în slujbe, pensionarii, persoanele aflate în concediu de odihnă sau medical, școlarii în vacanță), tinerii (amatori de emisiuni muzicale și sportive) etc., toți aceștia putând deveni oricând turiști.

Eficiența publicității radiofonice este dependentă de modul în care se face alegerea posturilor (locale, naționale și internaționale), a emisiunilor (culturale, de știri, artistice, sportive, medicale) de care se leagă, a momentului transmiterii (la ore de mare sau mică audiență, înaintea, în timpul sau după emisiunile enumerate), de calitatea mesajelor, de frecvența (și cadența) transmiterii etc.

Mesajele publicitare radiofonice trebuie să fie suficient de lungi, pentru a cuprinde toate informațiile strict necesare, și destul de scurte, pentru a nu plictisi ori obosi ascultătorii.

Multe firme turistice apelează la modalități de transmitere a informațiilor către clienții potențiali prin emisiuni radiofonice fără aspect publicitar (reportaje istorice, culturale sau sportive, jocuri și concursuri, sfaturi ale medicului etc.).

Televiziunea

Fiind mijlocul publicitar cel mai costisitor, televiziunea nu se recomandă decât pentru promovarea turismului în masă.

Față de publicitatea prin alte mijloace, cea prin televiziune prezintă unele avantaje certe:

posibilitatea asocierii celor importante elemente (textul, sunetul și imaginea) prin care se asigură comunicarea cu turiștii potențiali (acest avantaj fiind întâlnit și în cazul cinematografului), mesajele transmise devenind astfel foarte atractive, interesante și penetrante (îmbinând coloritul cu peisajul, animația și muzica, de pildă, se va reuși mai rapid să se atragă atenția și să se stimuleze interesul oamenilor pentru diferite forme de turism);

posibilitatea de a beneficia de aportul specialiștilor televiziunii, posturile tv neacceptând, de regulă, decât mesaje publicitare concepute și realizate în mod profesionist;

audiența largă de care se bucură în rândul clienților potențiali etc.

Ca dezavantaje, în afară de costul cel mai ridicat pe care-l presupune, ar mai fi de semnalat:

durata foarte scurtă pe care trebuie să o aibă mesajele, posturile tv, inclusiv cel particulare, neacceptând mesaje de durate mari;

posibilitatea mică de receptare, cauzată de numărul mare de posturi și de canale care pot fi urmărite (o persoană, la un moment dat, neputând recepta decât un singur post și o singură emisiune), acest lucru fiind valabil însă, așa cum am văzut, și pentru radio;

oarecare dificultate în individualizarea mesajelor firmei de turism, acestea fiind transmise, de cele mai multe ori, împreună cu cele aparținând altor firme etc.

Publicitatea tv nu este la îndemâna oricui, în turism fiind utilizată, mai cu seamă, de către marii transportatori și tur-operatori, de către lanțurile hoteliere, precum și de oficiile teritoriale sau naționale de turism, în preajma vacanțelor și marilor sărbători ori evenimentelor sportive și culturale.

Eficiența cea mai ridicată, sub aspectul recepției, o vor avea mesajele transmise la orele de vârf, în pauzele care preced sau succed emisiunile de foarte mare audiență, precum și în timpul acestora. Totuși, întreruperea unor emisiuni (filme, transmisiuni sportive) pentru derularea spoturilor publicitare, deși asigură o mai deplină receptare a lor, poate conduce adeseori la o iritare a telespectatorilor și la o respingere a ofertei turistice făcute astfel (aceștia simțindu-se oarecum agresați).

Extinderea pe care au cunoscut-o televiziunea prin cablu și cea prin satelit, precum și creșterea considerabilă a numărului de posturi conferă publicității tv statutul de mijloc de primă importanță.

Cinematograful

Spre deosebire de presa scrisă, radio și televiziune, care asigură publicitatea turistică de masă, cinematograful se adresează unui auditoriu selectiv și fracționat, care, în plus, trebuie convins să accepte o captivitate temporară (într-o sală de proiecție) pentru a urmări un film publicitar (ceea ce este mult mai greu de realizat decât transmiterea, prin radio, ziare sau televiziune, la domiciliul clienților potențiali, la locurile lor de muncă sau de odihnă, a mesajelor). De aceea, în prealabil trebuie realizate segmentarea pieței turistice și selectarea clientelei țintă căreia să i se prezinte astfel de filme.

Pentru a-i mări eficiența (pe seama audienței), filmele de publicitate turistică pot fi transmise în sălile de cinematograf înaintea celor artistice, adresându-se astfel unei clientele potențiale neselective.

Filmele prin care se realizează promovarea turismului pot fi de două feluri: filme publicitare propriu-zise (cu o durată de până la 5 minute), care se pot transmite și în timpul celor artistice, și filme documentare (cu caracter comercial), având o durată de până la 30 de minute, care se transmit fie independent, fie înaintea celor artistice.

Cinematograful, presupunând folosirea unor spații speciale (săli de proiecție) și a unor echipamente scumpe, este cel mai costisitor mijloc publicitar, neputându-se utiliza decât de firmele și organizațiile turistice foarte puternice. Aceea, filmul (ca suport publicitar) este recomandat să se folosească împreună cu alte mijloace publicitare (cu televiziunea) sau de promovare (cu ocazia participării la târguri sau saloane turistice – de la care practic nu trebuie să lipsească niciodată).

Publicitatea exterioară

Principalele mijloace publicitare care fac parte din această categorie sunt afișele și materialele tipărite (mai puțin presa scrisă).

Însoțind sau succedând publicitatea prin mass-media, afișele publicitare se utilizează cu precădere de firmele turistice mai bine cunoscute de clientela potențială, ale căror produse se prezintă sub mărci deja consacrate.

Afișajul publicitar poate fi expus pe panouri sau pe vehicule.

Publicitatea directă

Presupunând construirea și exploatarea unor linii directe de legătură între firmele de turism și clientelă, publicitatea directă se realizează fie prin contacte nemijlocite cu aceasta (prin centrele de informare turistică, prin standuri, saloane și târguri etc.), fie pe legături stabilite prin poștă telefon, fax și terminale de calculator. Specificul acestui gen de publicitate constă în aceea că mesajul este particularizat pentru fiecare client (sau categorie de clienți) în parte.

Ca regulă, publicitatea directă este recomandată în relațiile cu intermediarii (cu distribuitorii și cu diferitele categorii de agenți) și cu clientele sigură, fiind mult mai costisitoare decât celelalte forme. Ea prezintă avantajul că permite comunicarea în dublu sens (ceea ce este foarte important pentru specialistul în marketing). De asemenea, de cele mai multe ori ea este însoțită de vânzarea propriu-zisă a produsului turistic. Ca urmare, extrem de utile în acest scop sunt fișierele cu listele de adrese ale clienților potențiali de luat în seamă, cum ar fi proprietarii de autoturisme și cei înregistrați la organele fiscale cu venituri ridicate, din rândul cărora provin majoritatea turiștilor.

Publicitatea gratuită

Potrivit denumirii pe care o poartă, acest gen de publicitate nu presupune efectuare unor cheltuieli speciale de către firma turistică în favoarea căreia se inițiază, realizându-se (mai mult sau mai puțin mascat) cu diverse ocazii.

Prin neimplicarea directă a firmei de turism, publicitatea gratuită prezintă marele avantaj al neutralității, fiind incomparabil mai bine primită de clientelă (încrederea acordată de oameni informațiilor cu astfel de proveniențe fiind mult mai mare decât cea atribuită mesajelor publicitare clasice, care pot fi suspectate oricând de subiectivism). Pe de altă parte însă, nefiind inițiată de firma de turism, nu se poate conta pe periodicitatea sau continuitatea sa.

1.2.3.2 Promovarea vânzărilor

Simpla publicitate nu este suficient[ pentru a-l determina pe un client potențial să se transforme în cumpărător de produse turistice. De regulă, între momentul recepționării mesajului publicitar și cel în care se manifestă efectiv nevoia și intenția de cumpărare se poate interpune un interval de timp atât de mare încât acesta să fie uitat. Ca urmare, publicitatea trebuie urmată (sau însoțită) și de alte forme promoționale, una dintre ele fiind promovarea vânzărilor.

Spre deosebire de publicitate, prin care se realizează furnizarea informațiilor cu privire la firma turistică și la oferta sa, promovarea vânzărilor este un mijloc de comunicare prin care se urmărește stimularea, pe diferite căi, a intermediarilor de produse și servicii turistice, a comercianților și a intermediarilor, determinându-i să contribuie la realizarea intereselor firmei. De altfel, AMA (American Marketing Association) definește promovarea vânzărilor ca urmărind „aspectele de marketing, altele decât vânzările personale sau publicitatea, care incită consumatorii la cumpărare și care stimulează eficacitatea distribuitorilor sau vânzătorilor…”

Prin urmare, promovarea vânzărilor are rolul de a completa publicitatea și vânzările personale, urmărind stimularea (creșterea cantitativă) a cererii, reducerea timpului de adoptare a deciziei de cumpărare, ridicarea prestigiului firmei pe piața turistică etc.

Principalii factori care au determinat dezvoltarea tehnicilor de promovare a vânzărilor au fost:

intensificarea concurenței, pe piața turistică mărindu-se continuu numărul alterativelor de petrecere a vacanțelor și numărul destinațiilor turistice, condițiile de confort etc. devenind tot mai diverse;

creșterea și diversificarea rolului agențiilor de voiaj, prin intermediul acestora realizându-se cel mai mare volum de vânzări pe piața turistică (ele fiind la fel de interesate ca și firmele producătoare în stimularea consumatorilor);

adâncirea crizei economice, care provoacă modificări sensibile ale destinațiilor veniturilor consumatorilor și ale sensibilității lor vizavi de reducerile de preț sau de alte tehnici promoționale;

necesitatea de a nu limita rolul personalului aflat în contact direct cu clientela la unul pur tehnic, acordându-i-se posibilitatea și resposabilitatea de a stimula material clientela potențială.

1.2.3.3 Relațiile publice

Fiind cunoscute mai ales cu denumirea englezească de public relations, acestea au în vedere ansamblul caracterelor directe realizate, mod sistematic, de firma de turism cu clientela, cu managerii altor firme, cu liderii de opinie, cu reprezentanții puterii publice, cu mass-media etc., în urma cărora se creează încredere și o atitudine favorabilă față de ea și de produsele. Acestea sunt orientate, deci, nu numai către turiștii potențiali și distribuitori, ci spre întreaga opinie publică (de unde le vine și denumirea).

Ca și în alte cazuri, publicul unei firme de turism se împarte în:

public intern, constituit din propriul personal;

public extern, care provine din mediul acesteia.

Pentru un organizator de voiaje, de pildă, publicul intern va fi constituit din: personalul său (angajați, colaboratori), sindicate, comitete de întreprindere, forțe de vânzare etc. Pe de altă parte, publicul extern va cuprinde: clienții, marele public, agențiile de voiaj receptive, transportatorii, bancherii, societățile de asigurare, asociațiile de consumatori, uniunile patronale, camerele de comerț, organismele puterii publice etc.

Relațiile publice se realizează pe o mare diversitate de căi: convorbiri directe cu diverși parteneri; conferințe de presă; interviuri; manifestări culturale, artistice, științifice și sportive; editarea unor publicații etc. Pentru realizarea lor, firmele și oficiile de turism își pot organiza compartimente specializate, încadrate cu personal calificat în realizarea comunicării. Independent de acestea însă, întreg personalul firmei trebuie să fie în măsură să întrețină astfel de relații cu presa, cu oficialitățile locale și regionale, cu reprezentanții partidelor politice, cu instituțiile financiar-bancare, cu sponsorii potențiali și efectivi, cu clienții, cu distribuitorii și celelalte categorii de intermediari.

2

TEORIA TURISMULUI

Termenul turism își are originile lingvistice în semnificațiile următoare cuvinte latine: „tornare” – a se întoarce și „tornus” – mișcare circulară care nu presupune schimbarea rezidenței. Limbile europene moderne au reținut termenul din franțuzescul „tour” care înseamnă călătorie în circuit, deci cu revenirea la punctul de plecare, semnificație care stă la baza cuvintelor „tourisme” – la francezi, „tourismo” – la italieni, „tourismus” – la germani, „tourism”- la englezi, „turizm” la ruși sau „turism” la români.

Comitetul Experților în statistică al Ligii Națiunilor recomanda în octombrie 1936 definiția „turistului străin”. Ea a fost adoptată de Comitetul de Turism al Ligii Națiunilor în 1937. potrivit acesteia, turistul străin este „orice persoană” care vizitează o altă țară decât cea în care își are reședința obișnuită, pentru un timp care depășește 24 ore . comitetul Experților Statistici au exclus din referirea directă indivizii care sosesc pentru a munci sau pentru a se stabili definitiv, studenții care urmează anumite școli, persoanele care trec granițele în mod regulat în drumul lor spre locul de muncă și călătorii care nu se opresc din drum printr-o țară, indiferent de timpul fizic cât sunt prezenți în țara respectivă. Această definiție a amendată de Comisia Economică a Ligii Națiunilor prin stabilirea cadrului maximal și minimal temporal al șederii unui turist: „turistul este persoana care se află într-o localitate situată în afara perimetrului unde își are reședința pentru o perioadă de un an într-o reședință dintr-o țară străină sunt considerate indivizi emigranți”.

Definițiile din 1936/37 au fost reformulate de Uniunea Internațională a Oficiilor Naționale de Turism (IUOTO-International Union of Official Travel Organizations), astăzi Organizația Mondială de Turism (WTO-World Tourism Organization) în anul 1950, admițând ca turiști și pe studenții aflați în străinătate pentru formare și specializare profesională, și specificând un nou tip de călător numit „excursionist internațional”. Un excursionist este un individ care călătorește din plăcere și care vizitează altă țară pentru mai puțin de 24 de ore. De asemenea, IUOTO a definit „călătorul în tranzit” ca acel individ care trece printr-o țară fără a se opri, indiferent de timpul pe care el îl petrec în țara respectivă, sau ca cel individ care călătorește printr-o țară în mai puțin de 24 de ore, dacă face doar o călătorie scurtă, neturistică. La scurt timp, O.N.U. a formulat o „Convenție privind facilitățile de vămuire”, care a extins sfera definiției anterioare privind turistul străin, redimensionând și durata maximă de ședere în afara reședinței de maximum 6 luni. Celelalte componente ale definiților anterioare au fost păstrate.

Sistematizând semnificația termenilor și definițiilor recomandate de OMT, în legătură cu turismul internațional, reținem următoarele:

A. Vizitator internațional: un individ care intră într-o țară ce nu reprezintă locul său permanent de reședință și care:

Nu intenționează să emigreze sau să obțină un loc de muncă renumerat în țara de destinație;

Nu vizitează țara respectivă în calitate de diplomat sau de membru al forțelor armate;

Nu depinde de nici una din categoriile de mai sus;

Nu este refugiat, nomad sau muncitor în zona limitrofă graniței;

Nu intenționează să stea mai mult de un an;

Să viziteze țara respectivă în scopuri recreative, religioase, familiale, sportive, participante la conferințe, studii sau să tranziteze spre alte țări;

Să fie membrul unui echipaj de pe un vas sau un avion străin care întreprind o escală în țara respectivă;

Să fie călător cu probleme comerciale sau de afaceri, care stă pentru mai puțin de un an, inclusiv tehnicienii care sosesc pentru a instala mașini și echipamente;

Să fie funcționar al unor organisme internaționale, într-o misiune care durează mai puțin de un an, sau un cetățean aparținând țării respective care se întoarce acasă pentru o vizită temporară.

B. Vizitatorii internaționali trebuie clasificați în:

B1-turiști internaționali;

B2-excursioniști internaționali;

B1. Turiști internaționali :vizitatorii care petrec cel puțin o noapte în țara de destinație.

B2. Excursioniști internaționali: vizitatorii care nu petrec cel puțin o noapte în țara de destinație,. Aceștia include și vizitatorii pasageri pe nave de croazieră care pot vizita același port de ani multe zile, dar care se întorc pe navă pentru a înnopta, și nu include pasagerii de tranzit, cum ar fi pasagerii pe liniile aeriene care pot atinge teritoriul unei țări, dar nu trec oficial prin vamă.

Referitor la aceste definiții și la componentele lor câteva remarci sunt necesare:

Vizitatorul nu este clasificat după naționalitate lui, ci după locul reședinței sale. Astfel, cetățenii unei țări care își vizitează țara de origine, dar au reședința într-o altă țară sun considerați turiști.

Vizitatorii sunt împărțiți în două categorii: turiști și excursioniști:

Turist-vizitator de cel puți o zi și care comportă cazare peste noapte;

Excursionist-vizitator de mai puțin de o zi și care nu se cazează peste noapte.

Deci “criteriul cazării peste noapte” înlocuindu-l pe cel de 24h, servește la departajarea vizitatorilor în turiști și excursioniști. Acest lucru a fost adoptat în 1968 de Organizația Mondială a Turismului. Totuși multe organisme naționale de turism și astăzi folosesc, încă criteriul celor “24 h”.

Turiști se împart în trei categorii:

Turiști adevărați sau propriu-ziși, cei ce călătoresc de plăcere în timpul lor liber;

Turiști de afaceri, inclusiv parlamentarii și restul delegațiilor oficiale;

Alți turiști, respectiv: studenți în străinătate, pelerini, misionari, persoane aflate la cură sau participante la funeralii.

Persoanele ce figurează în afara definiției, rezidenței naționali reîntorși în țara de origine după o absență mai mare de un a, emigranți permanenți și temporari, strămutații, diplomații, militarii și persoanele aflate în tranzit fără viză de intrare, pun unele probleme. Unele țări se lovesc de obstacole de ordin operațional cu privire la excluderea unor categorii de călători: diplomați și militari străini. Includerea acestor categorii nu ar modifica substanțial statisticile. Însă, categoria celor aflați în tranzit distorsionează statisticile în cazul “inflației” de vizitatori.

Perioada maximă de ședere de un, așa cum era definită de Comisia Ligii Națiunilor (1937),a fost validată și astăzi, deși au existat și tentative de reducere a acesteia la 6 luni.

Nu există un criteriu precis privitor la distanța dintre reședința permanentă și cea temporară, atât în ceea ce privește turismul internațional cât și pe cel național (un minimum de 80 km (50 mile) ori 60 km (100 mile) la americani; 80 km (50 mile) ori 40 km (25 mile) la canadieni).

Impactul economic al turismului este condiționat de veniturile provenite de la vizitatori. În practică sunt incluse însă și veniturile provenite de la categoriile excluse, de pildă tranzitații.

definiția din 1963 se referă la turismul internațional, deși mutatis-mutandis, se aplică și celui național. De fapt, Declarația de la Manila din 1980 extindea sfera definiției la întregul turism: internațional și național.

Turismul mai poate fi definit ca un ansamblu de fenomene și relații rezultând din călătoria și șederea nerezidențiilor atâta timp cât acestea nu determină o reședință permanentă sau nu se leagă de vreo activitate temporară (sau permanentă) retribuită.

Referitor la acest mod de structurare a călătorilor sunt necesare următoarele precizări:

clasificarea propusă reflectă punctul de vedere al statisticienilor canadieni, foarte apreciați de câtva timp pentru spiritul de profunzime în terminologia domeniului;

“schema Chadwick” oferă o imagine completă a sistemului terminologic referitor la turism și în esență nu diferă de abordarea ONU/OMT. Există doar o mică diferență: echipajele aeronavelor și cele ale mijloacelor de transport naval sunt excluse din schema Chadwich, privind călători-turiști și incluse în statisticile OMT. În esență echipajele navelor sau ale aeronavelor nu ar putea fi considerat ca fiind asemănător cu cel al turiștilor.

în fine, Chadwich este un adversar al sensului integrator al termenului “turism”, preferând sintagma “turism și călătorie” când este vorba despre deplasările, motivate într-un anume fel, ale persoanelor.

Acest mod de a concepe complexitatea activității turistice, adoptat și de A.I.E.S.T., include următoarele elemente structurale fundamentale ale fenomenului “turism”:

călătoria (elementul dinamic);

destinația sejurului în afara reședinței (elementul static );

temporaritatea sejurului (elementul efemer al fenomenului pentru persoana vizitatoare);

caracterul nelucrative (neaducător de câștig) al activității vizitatorului.

Controversa a apărut în legătură cu elementul 4, care este distinct de definiția statistică. Analiști elvețieni considerau turistul doar un consumator pur, ce-și cheltuiește toți bani în timpul călătoriei și la locurile destinate destinderii. Excluderea oamenilor de afaceri din categoria turiștilor, sugerată de Hunziker și Krapf a declanșat opoziția multor experți. Era și firesc, deoarece orientarea strictă a turismului spre consum nu este acceptabilă din următoarele motive.

a) se opune definiției statistice internaționale, care include și oameni de afaceri;

b) o asemenea diferențiere nu este posibilă în esență, deoarece călătoriile de afaceri sau profesionale sunt, de obicei legate de plăcere și contribuie la economia locală în calitate de consum pur. Deci, aceste tipuri de călătorie ( de afaceri și profesionale) se circumscriu în sfera turismului numai cu condiția de a nu avea ca obiectiv o altă reședință permanentă sau o muncă retribuită;

c) turismul pur sau călătoria de plăcere, nu de puține ori, se regăsește la destinație în contacte de afaceri și profesionale, care pot duce la un câștig economic;

d) și, nu în ultimul rând, impactul enorm al călătoriilor de afaceri cu industria turismului, privită în ansamblu, și cu turismul urban în special, este atât de evident încât ar fi o inconsecvență excluderea lor din categoriile turismului.

O altă definiție conceptuală în acord cu definiția statistică, dar bazată pe concepția Hunziker-Kraft/AIEST, aparține francezului A.Sessa, după care: “Turismul este un ansamblu de relații și fenomene rezultate din călătoria și sejurul nonrezidenților atâta timp cât acesta nu se derulează într-o reședință ce devine permanentă”. Astfel noțiunea de turism este legată de schimbarea temporară a reședinței fără, practic, nici un scop, concept dominant în literatura de specialitate a anilor 1960.eximinând definițiile de până acum, cercetătorii disting nouă categorii de călătorii:

Corelații ale conceptelor privind turismul și tipurile de călătorii și categorii de sejur

NOTĂ: Consistența raționamentului cercetătorului elvețian Schimidhauser și cea a câtorva opinii incluse în tabel, marcate cu 1,2 sau 3, în înțelegerea turismului și a categoriilor de călători, se fundamentează pe convingerea după care:

pentru indivizii care intenționează să întemeieze o întreprindere de afaceri, locul sejurului devine principala reședință și loc de muncă, fapt pentru care ei nu sunt considerați turiști;

scurtele hoinăreli (din motive recreative) prin aglomerațiile urbane nu pot fi catalogate drept acțiuni turistice;

puterea de atracție a capitalelor sau municipiilor se extinde și dincolo de zonele aglomerate. Totuși, potrivit definițiilor 4, 5 și 8, timpul alocat de către o gospodină dintr-o suburbie a unui mare centru urban pentru efectuarea de cumpărători în zonele comerciale special construite orașului, ce-i satisfac și motivații de natură recreativă, nu poate fi revendicat de turism, în timp ca aceeași formă recreativă de petrecere a timpului de către o gospodină ce-și are domiciliul în altă localitate poate fi definită ca turism.

În paralel cu punctele de vedere menționate, s-a conturat și opinia după care termenul „călătorie” n-ar putea să-l substituie pe cel de „turism”, sau cele de „călător” pe cel de „turist”. „Călătoria este o noțiune mult mai largă, putând fi înțeleasă și ca emigrare, deplasare dintr-un loc în altul, care nu au nimic în comun cu motivațiile turistice. Cu alte cuvinte, călătoria are un sens autocuprinzător, incluzând deplasările pentru orice motiv. Călători vor fi, deci nu numai turiști, ci nomazii, vagabonzii, soldații, emigranții, refugiații etc. Turismul, în această opinie, este un fenomen socio-economic al erei industriale moderne, având parametri cantitativi și calitativi proprii.”

Grafic relația de la întreg la parte dintre călătorie și turism poate fi schematizată în felul următor:

Relația călătorie – turism:

Călătorie Turism

Reprezentarea schematică ne sugerează că termenul „călătorie” are un sens mai larg decât termenul „turism”. Pe de altă parte, strict, vorbind călătoria este un element al turismului. Într-adevăr, turismul presupune și călătorie, reciproca nefiind valabilă. Grafic, interdependența dintre ele s-ar reprezenta astfel:

Relația turism – călătorie:

Turism Călătorie

Cea mai mare parte a timpului liber este petrecută acasă și prin activități recreative în localitatea de domiciliu a fiecăruia, deci nu ca turist. Totuși, turismul revendică un procent în creștere din ansamblul timpului discreționar al unui individ. Mai mult, o parte a timpului destinat turismului se interferează cu timpul în relație cu munca. Această relație poate fi ilustrată schematic astfel:

Relația timp de muncă-turism-timp liber (discreționar):

Inexistența unei standardizări conceptuale perpetuează, încă prezența unor neconcordanțe în interpretarea și cuantificarea proceselor specifice pieței turistice de la un continent la altul. Astfel, în America de Nord termenul „turism” nu numai că este frecvent substituit cu termenul „călătorie”, ci și deseori înlocuit cu cel de „recreere”. Cu alte cuvinte, ceea ce în Europa este catalogat turism, în America de Nord apare drept „recreere în exterior”, în afara căminului, sau pur și simplu „recreere”. Această identitate semantică este explicit prezentată în raportul oficial al guvernului canadian, în care cuvintele turism și recreere în exteriorul locuinței sunt sinonime. Pentru unii autori, acești termeni nu sunt doar substituibili, ci chiar într-un raport de subordonare. În acest sens, călătoria, recreerea în afara căminului în diverse moduri sunt forme ale recreerii. Cu alte cuvinte, sfera de cuprindere a recreerii include turismul. Grafic, această relație arată astfel:

Relația recreere-călătorie, turism, recreere în afara locuinței

Călătorie

Recreere Turism

Recreere

în afara

locuinței

Semnificația atât de cuprinzătoare a termenului „recreere” își are sorginitatea în acceptarea premisei că recreerea, ca timp, aparține timpului de odihnă, se subordonează acestuia.

În opinia noastră, și în acord cu unele puncte de vedere exprimate în dezbaterile din domeniu, identificarea cu recreerea nu este corectă, din următoarele rațiuni:

turismul este asociat nu numai cu timpul liber, ci și cu timpul pentru călătoriile în legătură cu munca. Dar, oriunde în lume călătoriile, recreerea se derulează total în timpul liber. Deci, recreerea nu poate subordona turismul în totalitatea formelor sale. Întra-adevăr, afacerile, procesul educațional, practicarea unor pasiuni în timpul liber, pelerinajele, vizita la doctor, cura balneară, vizitarea unor prieteni sau rude și alte călători cu scop personal aparțin clasei turismului, dar cu greu pot fi asociate cu recreerea;

turismul spre deosebire de recreere, în mod axiomatic presupune călătoria pe o distanță mai mică sau mai mare de domiciliu și înnoptarea în afara căminului. Nu toate formele de recreere în afara locuinței presupun și o deplasare de la domiciliul, deși se pot derula în zone aflate în cadrul natural sau subordonat. Participanții pot fi călători de o zi sau excursioniști. Cu alte cuvinte, turismul este asociat cu cazarea peste noapte altundeva decât domiciliul. În fapt, cele mai multe forme de recreere se desfășoară în cadrul căminului sau în zonele foarte apropiate lui. Recreerea familiară înseamnă, practic, consumarea unor scurte evenimente din timpul de odihnă în cele mai multe cazuri fără schimbarea domiciliului;

turismul și recreerea nu diferă doar în înțelesul lor, ci sunt discordante și în practică: achiziționarea echipamentelor pentru recreere induce conflicte financiare în bugetul familiei, în legătură cu perspectiva alocațiilor din venituri și pentru turism;

turismul are conotații comerciale clare ca domeniu al economiei. Recreerea are, desigur, aspecte comerciale, dar nesemnificative, mai ales când componentele sale sunt asigurate de guvern, fundații etc;

recreerea spre deosebire de turism, este tot mai pregnant orientată spre activități ce presupun îndeletniciri speciale.

Împreună sau fiecare din argumentele menționate nu trebuie însă să ne conducă la concluzia că între turism și recreere nu există nimic în comun. Dimpotrivă, între ele există o importantă zonă de intersecție: recreerea, în bună măsură, se realizează prin turism, iar turismul, în cea mai mare parte a formelor sale, înseamnă recreere.

În privința turismului acesta se referă la activitățile desfășurate de persoane, pe durata călătoriilor și sejururilor, în locuri situate în afara reședinței obișnuite pentru o perioadă consecutivă ce nu depășește un an (12 luni), cu scop de loisir, pentru afaceri sau alte motive.

Se apreciază că această definiție este suficient de largă pentru a acoperi călătoriile între diferite țări, dar și în interiorul acestora și de asemenea, pentru a include activitățile vizitatorilor de o zi (excursioniști) și ale celor care rămân, în zona vizitată, cel puțin 24 de ore (turiști).

Corespunzător accepțiunii prezentate, pot fi identificate formele principale ale turismului și anume:

turism intern (domestic tourism): rezidenții unei țări date care călătoresc numai în interiorul acesteia;

turism receptor (inbound tourism): non-rezidenții care călătoresc în țara dată;

turism emițător (outbound tourism): rezidenții țări date care călătoresc în alte țări.

Aceste trei forme de bază pot fi asociate în modalități diferite, dând naștere altor categorii ale turismului și anume:

turism interior, formă ce regrupează turismul intern și turismul receptor;

turism național, constituit din turismul intern și turismul emițător;

turism internațional, alcătuit din turismul receptor și turismul emițător;

În ce privește turistul, acesta este reprezentat de “orice persoană care se deplasează spre un loc situat în afara reședinței sale obișnuite, pentru o perioadă mai mică de 12 luni și ale cărei motive principale de călătorie sunt altele decât exercitarea unei activități remunerate în locul vizitat”.

Sunt menționate, în acest context, trei criterii considerate esențiale pentru a distinge vizitatorii de alte categorii de călători și pentru a elimina ambiguitățile generale de unii termeni. Potrivit acestor criterii:

voiajul trebuie efectuat într-un loc situat în afara reședinței obișnuite, ceea ce exclude călătoriile mai mult sau mai puțin regulate între domiciliu și locul de muncă sau de studii;

sejurul nu poate depăși 12 luni consecutive, peste acest prag vizitatorul având, din punct de vedere statistic, statutul de rezident;

motivul principal al călătoriei trebuie să fie altul decât exercitarea unei activități remunerate, la locul vizitat, ceea ce exclude migrația legală de locul de muncă.

Vizitatorii sunt grupați după rezidență, în vizitatori internaționali și vizitatori interni, iar fiecare categorie este, la rândul ei, subdivizată în turiști și excursioniști.

Legat de durata voiajului, se sugerează posibilitatea înregistrării și evidențieri călătoriilor pe diverse lungimi de intervale, în funcție de necesitățile analizei.

Clasificarea vizitatorilor după durata sejurului sau călătoriei

În privința motivelor călătoriei se recunoaște necesitatea identificări acestora în scopul evaluării comportamentului de consum și cheltuielilor vizitatorilor. Sunt precizate și structurate pe grupe și subgrupe principalele mobiluri ale călătoriilor turistice, și anume:

loisir, recreere și vacanță (odihnă): vizitarea orașelor, participarea la diverse manifestări culturale și sportive, efectuarea cumpărăturilor, plaje (cura helio-marină), practicarea diferitelor sporturi (de amatori), croaziere, jocuri de noroc, odihnă, voiaj de nuntă etc;

vizite la rude și prieteni: vizitarea părinților, concedii în cămin (familie), participarea la funeralii, participarea la programe de îngrijire a invalizilor etc;

afaceri și motive profesionale: instalarea de echipamente, inspecții, vânzări, și cumpărări în contul întreprinderilor străine, participarea la reuniuni, conferințe și congrese, târguri și expoziții, participarea la

activități sportive profesionale, misiuni guvernamentale, studii, cursuri de limbi străine sau de pregătire profesională etc;

tratament medical: stațiuni balneare, fitness, talazoterapie, kineoterapie, stațiuni termale și alte tipuri de cure și tratamente;

religie/pelerinaje: participarea la diferite evenimente religioase, pelerinaje;

alte motive: echipajele aeronavelor și vaselor destinate transportului public tranzit, alte activități.

În călătoriile lor, turiștii consumă o serie de bunuri și servicii; acestea sunt produse de regulă, de industrii/ramuri distincte ale economiei, legate mai mult sau mai puțin de turism. Corespunzător acestei realități, în structurile consacrate ale ramurilor economiei sau ale produselor și serviciilor nu se regăsește o industrie a turismului. Și totuși conceptul este frecvent utilizat și chiar definit.

Industria turistică este acea parte a economiei, alcătuită dintr-o sumă de activități sau mai multe ramuri a căror funcție comună este satisfacerea nevoilor turiștilor. Din industria turistică fac parte sectoarele:

locuință și alimentație: hoteluri, moteluri, case de oaspeți, ferme, vase de croazieră, vile, castele, camping-uri, proprietăți time-share, reședințe secundare, restaurante, baruri, cafenele;

transport: sectorul comercial reprezentat de linii aeriene, curse navale, căi ferate, autocare, firme de închirieri de automobile, operatori de taximetre și sectorul noncomercial constituit din automobile proprietate personală, aeronave proprii, iahturi;

organizatori de călătorii: agenți de voiaj și touroperatori;

atracții-agrement: elemente naturale (forme de relief, grădini, parcuri, lacuri etc.) și construite-catedrale, castele, monumente, muzee, galerii de artă, teatre, parcuri de distracție, facilități sportive, cazinouri precum și festivaluri și evenimente cultural-artistice;

organizatorii/administratorii destinațiilor: oficii de turism naționale,

regionale, locale.

Se remarcă pe de o parte, conținutul complex al industriei turistice și pe de altă parte interferența cu alte domenii ale economiei, ceea ce mărește dificultatea evaluării cu exactitate a dimensiunilor și aportului economic al acesteia. Totodată, datorită complexității și naturii sale specifice, industria turistică poate fi totdeauna și suficient definită în termenul de bunuri și servicii oferite ci, mai degrabă, în tipuri de consumatori și timp lucrat. Cel mai adesea, când cumpără o vacanță, turistul cumpără nu doar o colecție de servicii, ci și o anumită imagine, utilizarea unui mediu etc.

3

TURISMUL GRECIEI

3.1 Poziția geografică, clima și relieful

Ocupă partea sudică, peninsulară și insulară a Peninsulei Balcanice, scăldată de apele Mărilor Mediterană, Egee și Ionică. Are un relief muntos, intens fragmentat de văi și depresiuni. Se impun: Munții Pindului (2367m) cu peisaje carstice interesante, trecând și în Peninsula Peloponez și Attica, Câmpia Thesaliei, străjuită de Munții Olimp (2911 m) și Munții Rodopi, care se prelungesc până la vestitul Munte Athos (2033 m), în Peninsula Calcidică. Varietatea și pitorescul peisajelor montane și ale golfurilor marine sunt completate de o vegetație specifică, cu tufișuri maquis, păduri de măslin, chiparos și frasin, specifice unui climat mediteranean (8.8ºC iarna și 27-28ºC vara). Grecia insulară, predominant muntoasă, cu pitorescul peisajelor marine, carstice sau vulcanice, are trăsături naturale și culturale de mare atracție pentru turiști.

Vechea Eladă, Grecia actuală, aflată la întretăierea numeroaselor drumuri pe mare și uscat și în calea multor valuri migratoare și stăpânitoare, constituie leagănul unor strălucite civilizații acumulate de milenii pe aceste meleaguri. Astfel, civilizației preelenice îi urmează cele cretană, miceeană, dorică, clasică-greacă, elenistică romană, bizantină și otomană, care au lăsat vestigii de o inestimabilă valoare istorică și de artă, prezente la tot pasul sau în muzee și biblioteci. Grecia reprezintă de altfel o destinație turistică de valoare internațională.

Ocupă o suprafață de 131.900 kmp, cu o populație de 10.4 mil. Locuitori, capitala atena, limba oficială-greaca, majoritatea ortodocși, recunoscută prin cultura măslinului (locul III pe glob).

3.2 TURISMUL

3.1 Factori care influențează turismul

Există o multitudine de factori demografici, economici și politici care influențează turismul unei țări, deci și a Greciei.

Din punct de vedere al factorului demografic, Grecia se remarcă printr-o populație tânără, cauzele fiind ritmul înalt de creștere al populației dar și speranța de viață relativ redusă a grecilor. Se remarcă faptul că în ultimii ani media de vârstă tinde să crească, în special datorită scăderii ritmului de creștere a populației și creșterii speranței de viață. În această privință, se poate aprecia că, datorită creșterii demografice, cererea turistică a grecilor va crește.

În ceea ce privește exporturile de, o populație tânără poate asigura forța de muncă necesară serviciilor pentru realizarea ofertei turistice cu un cost relativ redus.

În privința factorului politic, Grecia beneficiază de stabilitate politică. Cu toate acestea, diferitele conflicte și atentate teroriste creează un anumit disconfort, afectând serios turismul și întreaga dezvoltare economică a regiunii.

Tipuri de turism practicate în Grecia

Sub aspect turistic se pot delimita trei areale:

GRECIA CONTINENTALĂ cuprinde unitatea montană a Pindului, Rodopilor și Câmpiilor Thesaliei, Salonicul și Strumei și a litoralului marin cu peisaje variate. Se impun legendarul Munte Olimp ce domină Câmpia Thesaliei și Epirului, peisaje montane și de litoral cu stâncării, cele carstice, cu chei și peșteri (Perena – cea mai importantă) de pe țărmul ionic sau defilee și canioane adânci, cu pereți verticali, de pe litoralul egeean. Cuprinde vestitele provincii istorice sau regate: Macedonia, Thesalia, Magnezia, Etolia, Epir, Acarnania. Alături de valorile etnografice prezentate în toate localitățile rurale, se află și importante atracții cultural-istorice în unele centre turistice: Salonic (450.000 locuitori) întemeiat în 35 î.Hr. de regele Macedoniei Casandru – capitala provinciei Grecia de Nord, azi obiective: Turnul Alb, Arcul și Palatul lui Galerius (sec. XIII), ruinele palatului regal, Agora, Muzeul de Arheologie. Vergina – oraș sacru al regilor Macedoniei, unde s-a născut împăratul Alexandru Macedon, azi un imens muzeu (6 ha). Stagira – locul de naștere al filozofului antic Aristotel. Alexandroupolis – oraș antic, cu vechiul său far, recunoscut și prin icre conservate și caviar. Dion – la poalele Olimpului, cu o falnică cetate, vestigii antice, muzeul de aici se urcă spre vârful sacru al antichității. Ossa – ce adăpostește centaurii din antichitate. Meteora – un fenomen natural unic în lume – coloane de gresie și conglomerate erodate în forme bizare – cu numeroasele mânăstiri (Schimbarea la Față, Varlaam și Sf. Ștefan)cu prezențe culturale românești. Alte centre: Volos, Larissa și Lamia – cu o vechime de peste 4000 de ani.

Forme de turism: de circulație cu valențe culturale și de tranzit, montan, cură heliomarină, agrement și sporturi nautice.

GRECIA PENINSULARĂ se suprapune peninsulelor montane ce închid golfurile marine de mare pitoresc și anume: Peninsula Calcidică cu cele trei ramificării: Hagion – Oros, Sithonia și Cassandra, Peninsula Magnezia și Atica – Beoția, despărțite prin Canalul Korinthos (6km) de Peninsula Peloponez (care poate fi asimilată cu o insulă). Cuprinde provinciile de mare rezonanță istorică și culturală: Beoția, Attica, Locrida, Focida, Argolida, Arcadia, Pelopones, Mesenia, Elis, Calcidica.

În Peninula Clacidică se impune Muntele Athos care se ridică în formă de piramidă la 2033 m, pe un promontoriu de 8-12 km lățime și care pătrunde circa 60 km în mare. Recunoscut prin bogăția și varietatea operelor de artă, ca fiind cel mai mare centru artistic al lumii bizantine, mai ales în timpul dinastiei Paleologilor. Athosul, simbol al creștinismului răsăritean, este renumit prin cele peste 20 de mânăstiri și schituri (din cele 40 câte au existat pe vremuri de glorie), agățate pe stâncile muntelui, asemenea unor orașe medievale datând din sec. IX-X; acestea au propriul lor port în micile golfuri din peninsulă. Prezența românească se regăsește aici în cititorii de biserici și mânăstiri, basoreliefuri, picturi, fresce, donații de manuscrise, cărții religioase, icoane, veșminte. Amintim: Zografu (cititor Ștefan cel Mare), Dochiariu (Al. Lăpușneanu), Dinosiu (Petru Rareș), Cultumuș, Marea Lavra (963), Iveron, Sf. Pavel etc. În bibliotecile din Athos se găsesc peste 1200 manuscrise pe pergament, mătase și hârtie, peste 800 de miniaturi, documente și sigilii.

Peninsula Attica – unul dintre cele mai stâncoase și aride pământuri ale Greciei, deține, alături de aspecte peisagistice de mare atracție, atât calcaroase (chei, defilee, pereți verticali la Thermopylai – în Munții Parnas), cât și marine, cu plaje însorite și pitorești și un potențial cultural – istoric de o inestimabilă valoare.

Atena (Athinai) (3 mil. locuitori cu aglomerația urbană) – metropola Greciei și oraș-muzeu, prin monumentele istorice și arhitecturale ca și muzeele sale, constituie unul dintre cele mai importante orașe culturale din lume. În sec. Vî.Hr. era sanctuarul frumuseții clasice, simbolul civilizației, al gândiri politice și filozofice cele mai avansate.

Între vestigiile culturale, unele de valoarea universală, se remarcă: ansamblul de edificii de pe Akropolis, cel mai splendid complex arhitectural al antichității grecești, închinat zeiței Athena, care a dăinuit și domină Piața Omnia de 25 de secole, la cei 156m unde este situat. Este alcătuit din: Parthenonul – mare templu, Erechteionul – templu religios cu 9 sanctuare, Templul Athenei Nike, Propileele (avanporțile) din marmură albă, Pinacoteca și Marea Scară. În apropierea Acropolisului se află ruinele Marii Biblioteci a lui Hadrian, lângă o impunătoare moschee – azi muzeu și renumitul Turn al vânătorilor. La baza stâncii Acropolis se află vestigiile teatrelor lui Herodos, Aticus și Dionysos, ca și Templul lui Pericle. În centrul orașului se pot admira ruinele templului lui Zeus Olimpianul (15 coloane din 105), arcul de Triumf al lui Hadrian, Muzeul Național de Arheologie, Stadionul Olimpic din marmură (70.000 de locuri) unde s-au desfășurat primele Jocuri Olimpice în 1896; Cap Sounion (în extremitatea sudică) – pe Coasta Mării Egee, unde se poate admira Templul lui Poseidon.

Atena modernă unită cu portul Pireu este o metropolă europeană, important centru industrial, comercial și naval cu bulevarde largi bordate de palmieri, leandri și chiparoși înalți. Ca în toată Grecia, predomină cele trei culori: albul caselor, roșul acoperișurilor și verdele intens al vegetației, aici adăugându-se azuriul mării. În apropiere renumita stațiune balneară Rafina, cu întinse plantații de lavandă, brevet pentru băuturile „Mastika”, „Ouzo” și „Retsina” (vin cu rășină de pin); Marathon – localitate istorică cu mausoleul celor 192 de atenieni morți în lupta cu perșii (490î.Hr). Delfi -orașul sacru (243 km de Atena), renumit prin Oracolul de la Delfi, situat la circa 500 m deasupra mării, cu Templul lui Apollo și camera subterană secretă, unde Pithya dădea oracole.

Peninsula Peloponez – leagănul civilizației miceene făurită de ahei după 1650î.hr., una din cele mai importante din Grecia antică, deține importante valori cultural-istorice în străvechile centre antice: Micene, Agros, Pylos, Sparta, Epidaur.

Micene – fosta capitală a aheilor cu numeroase vestigii: ruinele palatului regelui Agamemnon (zidul gros de 6 m și lung de 1 km), celebra Poartă a Leilor (rămasă în picioare), construcții ce impresionează prin dimensiunile uriașe ale blocurilor fasonate, mormintele – cutii săpate în stâncă, mormântul lui Agamemnon de forma unei colibe. Tirint – o străveche cetate ridicată de ahei cu vechi vestigii și un muzeu „Corinthos” unde Apostolul Pavel a convertit primii creștini, vestigii antice, muzeu. Epidaur – cu Teatrul Antic – cu cea mai bună acustică din lume și alte vestigii antice, muzeu; aici s-a născut filozoful Esculap. Nauphlion (Insula Burzi), plajă și hoteluri („Grande Bretagne”, mobilat în stil victorian constituie o mare atracție turistică). Olimpia – oraș – sacru la poalele Munților Cromian cu o vegetație de pin, măslin și chiparos, închinat lui Zeus și zeiței Hera, cu temple, sanctuare de mare valoare artistică, muzeu; stă la originea Jocurilor Olimpice ocazionate de sărbătorile date în onoarea lui Zeus încă din anul 776î.Hr. care se repetau la fiecare cinci ani. Alte centre de importanță turistică: Sparta – cu celebra cetate dorică; Pylos, Patras (Patrai), Nemeea etc.

Forme de turism: de circulație cu valențe culturale și de tranzit, odihnă și recreere și cură heliomarină.

GRECIA INSULARĂ are o largă desfășurare în mările vecine continentului (3500 de insule) și se impune prin peisajul stâncos, calcaros sau vulcanic, ca și prin istoria civilizației și culturii grecești prezentă în fiecare insulă prin vestigii importante.

Insula Creta (Kriti), „Țara legendarului Minos” (fiul lui Zeus), „Patria lui Zeus” aflată în sudul Mării Mediterane, a reprezentat placa turnantă a culturii și civilizațiilor ce veneau din Asia Mică și Africa, iar după legendă, aici ar fi trăit Minotaurul (omul cu cap de taur). Vestigiile civilizației cretane (minoice) se regăsesc în peste 93 de orașe. Cnossos – capital vechiului regat cretan celebru prin palatul său cu faimosul labirint, Iraklion, Melia.

În cadrul Insulelor Sporadele Sudice (12 insule) de mare frumusețe peisagistică, cu plaje însorite, dar și cu valori culturale și istorice inestimabile se individualizează: Rhodos – o adevărată grădină cu flori și palmieri, cu edificii grandioase, temple, monumente, biserici, moschei, muzee (din sec. IV î.Hr.), peste 3000 de statui ornau capitala insulei. Este recunoscută prin celebrul monument „Colosul din Rhodos”, 32 m (una din cele 7 minuni ale lumii antice) și marmura de Rhodos. Patmos – unde a fost exilat evanghelistul Ioan (în anul 95 e.n), cu o mânăstire ce-I poartă numele. Samos – cu peisaje și plaje pitorești. Toate au avut legături cu Țările Române prin negustori, cărturari și domnitori români de la Petru Cercel (1583-1585) până la Mihai Șuțu (1820).

Insulele Sporadele de Nord dispun de minunate plaje, peisaje atrăgătoare, cu păduri de măslin, vestite podgorii, ape minerale. Amintim insulele: Skyros, Skiathos etc.

Insulele Ciclade, încărcate de istorie, civilizație clasico – greacă, cu tradiții, peisaje pitorești, calcaroase sau vulcanice, constituie atracții turistice recunoscute în Europa. Paros și Idra sunt insule de mare frumusețe, loc de întâlnire a artiștilor din diferite țări, cu numeroase legături cu Țările Române. Thira – insulă vulcanică cu peisaje și plaje pitorești și vestigii arheologice, vulcanul activ Santorin, Tinos, Miconos (cea mai pitorească), Delos, Maxos, insule cu peisaje impresionante, obiective istorice, muzee și vestigii ale templelor Afroditei, Artemisei și lui Apollo.

Insulele Ionice constituie o destinație turistică interesantă. Corfu – „Insula Verde” cu plajă, agrement nautic, vestigii istorice, Fortăreața Esplanada, loc al paradei și procesiunilor religioase, unde în 1811 localnicii i-au oferit lui Napoleon Bonaparte un spectacol de curse de cai, Cefalonia – „Insula Brazilor”, cu 16 morminte postmiceene, sacrofage, muzeu cu o bogată colecție.

Alte insule: Eubeea cu plaje frumoase, Salamina – cu Templul Afroditei, Kios – piatra lui Homer și cu renumitul vin cu rășină de brad. Lesvos – cu pădurea preistorică pietrificată de peste 5000 de ani, Leucas și Zanteo – cu peisaje pitorești, plaje, vestigii istorice.

Forme de turism: de circulație cu valențe culturale, cunoaștere științifică, cură heliomarină.

3.3 CALCULUL ȘI INTERPRETAREA A PRINCIPALILOR INDICATORI AI TURISMULUI DIN GRECIA

3.3.1 INDICATORII CERERII TURISTICE

1. Indicele modificării cererii turistice

ICE0-i = CEi / CE0 · 100 unde CEi = cererea externă la momentul i

CE0 = cererea externă la momentul 0

ICE96-95 = 2.214.000 / 2.600.000 · 100 = 85.16 %

Deci cererea turistică a scăzut în 1996 cu 14.84% față de 1995.

ICE97-96 = 3.207.000 / 2.214.000 · 100 = 144.85%

Rezultă așadar că cererea turistică a crescut în 1997 cu 44.85% față de 1996.

ICE98-97 = 2.508.000 / 3.207.000 · 100 = 78.20%

Cererea turistică a scăzut în 1998 față de 1997 cu 21.8%.

ICE99-98 = 2.582.000 / 2.508.000 · 100 = 102.95%

Cererea turistică externă a crescut în 1999 cu 2.95% față de anul 1998.

2. Repartiția pe zone de proveniență a cererii turistice

CEZi = cererea turistică provenind din regiunea i

CEZ1= cererea turistică provenind din Africa

CEZ2 = cererea turistică provenind din America

CEZ3 = cererea turistică provenind din Europa

CEZ4 = cererea turistică provenind din Asia de Est & Pacific

CEZ5 = cererea turistică provenind din Asia de Sud

CEZ6 = cererea turistică provenind din Orientul Mijlociu

Observați și concluzi:

În 1996 ponderea cea mai mică în totalul turiștilor intrați în Grecia a fost deținută de turiștii din Asia de Sud (0.54%), iar ponderea cea mai mare de turiștii din Orientul Mijlociu (42.05%), aceștia fiind urmați de turiștii proveniți din Europa (40.19%);

În 1997 ponderea cea mai mică a continuat să fie deținută de turiștii proveniți din Asia de Sud (0.78%), în timp ce ponderea cea mai mare a fost deținută de turiștii europeni (51.95%), creștere ce se poate explica prin dublarea numărului turiștilor europeni (de la 890.000 în 1995, la 1.665.000 în 1997) în timp ce numărul turiștilor proveniți din Orientul Mijlociu nu a suferit modificări majore (a scăzut de la 931.000 în 1996 la 925.000 în 1997);

În 1998 ponderile turiștilor proveniți din cele șase regiuni nu au suferit modificări majore. 48.16% din turiștii intrați în Grecia au provenit din Europa, iar ponderea cea mai mică a fost deținută de turiștii proveniți din Asia de Sud (1.03%);

În 1999 deși turiștii proveniți din Europa au continuat să dețină ponderea cea mai mare în totalul turiștilor intrați în Grecia totuși această pondere a scăzut de la 48.16% în 1998, la 46.92% în 1999.

În perioada 1995 – 1999, deși au existat modificări, ponderile cele mai mari le dețin turiștii proveniți din Europa, urmați de cei din Orientul Mijlociu.

3. Indicele de variație a cererii externe pe zone de proveniență

ICEi = CEi'99 / CEi'95 · 100

ICEAfrica = CE1'99 / CE1'95 · 100 = 153.000 / 327.000 · 100 = 0.46%

ICEAmerica = CE2'99 / CE2'95 · 100 = 182.000 / 179.000 · 100 = 1.01%

ICEEuropa = CE3'99 / CE3'95 · 100 = 1.244.000 / 1.123.000 · 100 = 1.10%

ICEAsia de E, Pacific = CE4'99 / CE4'95 · 100 = 160.000 / 126.000 · 100 = 1.26%

ICEAsia de A = CE5'99 / CE5'95 · 100 = 21.000 / 18.000 · 100 = 1.16%

ICEOrientul Mijlociu = CE6'99 / CE6'95 · 100 = 891.000 / 826.000 · 100 = 1.07%

Se poate spune așadar că în anul 1999:

Numărul turiștilor proveniți din Africa a scăzut cu 0.54%,

Numărul turiștilor proveniți din America a crescut cu 0.01%,

Numărul turiștilor proveniți din Europa a crescut cu 0.10%,

Numărul turiștilor proveniți din Asia de Est & Pacific a crescut cu 0.26%,

Numărul turiștilor proveniți din Asia de Sud a crescut cu 0.16%,

Numărul turiștilor proveniți din Orientul Mijlociu a crescut cu 0.07%, față de anul 1995.

În această perioadă, dinamica cea mai mare a avut-o cererea provenind din Asia de Est & Pacific, urmată de cea provenind din Asia de Sud, Europa și Orientul Mijlociu.

4. Indicatori ai structurii cererii pe mijloace de transport

Se poate observa, așadar că în perioada 1995-1999 turiștii au folosit ca mijloc de transport mai ales avionul, în proporție de peste 60%. Mijloacele auto dețin, de asemenea, o pondere importantă fiind utilizate de peste 20% din turiștii care intră în Grecia.

5. Indicatorul duratei medii de sejur

Smediu = numărul de înnoptări / numărul de turiști = Zt / T

În 1995: Smediu 1 = 19.943.000 / 2.600.000 = 7.70 zile

În 1996: Smediu 2 = 16.231.000 / 2.214.000 = 7.33 zile

În 1997: Smediu 3 = 21.836.000 / 3.207.000 = 6.81 zile

În 1998: Smediu 4 = 15.089.000 / 2.508.000 = 6.02 zile

În 1999: Smediu 5 = 15.433.000 / 2.582.000 = 5.98 zile

Smediu 5 / Smediu 4 · 100 = 5.98 / 7.33 · 100 = 81.6%

Rezultă că în perioada 1995-1999 durata medie de sejur a scăzut anual, ajungând de la 7.70 zile în 1995 la 5.98 zile în 1999. Durata medie de sejur din 1999 a fost cu 18.4% mai mică decât cea din 1995.

Stațiunea Salonic înregistrează în 1998 una din cele mai mari rate de ocupare (79%) din regiunea Orientului Mijlociu, alături de Eliat (stațiune din Iordan) cu 71% și de marile centre de afaceri Dubai (74%), Jeddah (73%) și Tel Aviv (72%). Pe de altă parte însă, Luxorul înregistrează una din cele mai scăzute rate de ocupare (33%).

3.3.2 INDICATORI OFERTEI TURISTICE

1. Indicatorul capacității de cazare

Guvernul grecesc se implică foarte mult în industria turistică a țării, fără însă a înăbuși inițiativa privată din acest sector. În acest sens, strategia elaborată de Guvern se bazează, în primul rând, pe privatizarea industriei și mai ales a sectorului hotelier. Un exemplu al retragerii sectorului public din conducerea hotelurilor este dat de hotelul Grande Bretagne (vândut în anul 1997).

Ca rezultat al atragerii investitorilor în dezvoltarea hotelurilor și stațiunilor, un major boom al construcțiilor a fost înregistrat în mai multe părți ale țării, mai ales în insula Creta.

I = Li / L0 · 100

I1996 / I1995 · 100 = 125.830 / 114.035 · 100 = 110.34%

Așadar capacitatea totală de cazare a crescut în 1996 cu 10.34% față de 1995.

I1997 / I1996 · 100 = 129.820 / 125.830 · 100 = 103.17%

Și în anul 1997 s-a înregistrat o creștere a capacității de cazare cu 3.17% față de 1996, dar această creștere nu a fost atât de însemnată ca cea din 1996.

I1998 / I1997 · 100 = 136.531 / 129.820 · 100 = 105.16%

Rezultă că și în anul 1998 capacitatea de cazare a crescut cu 5.16% față de anul 1997.

I1999 / I1998 · 100 = 140.854 / 136.531· 100 = 103.16%

Capacitatea de cazare a continuat și în anul 1999 să fie extinsă, ea crescând cu 3.7% față de 1998.

Rezultă că în perioada 1995-1999 capacitatea de cazare a fost extinsă această creștere cunoscând o evoluție relativ constantă.

2. Indicatorul relației cerere – ofertă

2.1 Indicele evoluției înnoptărilor

I = NHi / NH0 · 100

NH1999 / NH1995 · 100 = 15.433.000 / 19.943.000 · 100 = 77.38%

Rezultă că în perioada 1995-1999 numărul total de înnoptări a scăzut cu 22.62%, ceea ce se poate explica prin scăderea cererii turistice externe.

3. Indicatorii cheltuielilor turistice, evoluția în timp (cheltuielile turistice pentru cererea internă)

Balanța turistică

Rt1996 / Rt1995 · 100 = 225 mil. USD / 129 mil. USD · 100 = 174.41%

Rt1997 / Rt1996 · 100 = 918 mil. USD / 225 mil. USD · 100 = 408%

Rt1998 / Rt1997 · 100 = 1.048 mil. USD / 918 mil. USD · 100 = 114.16%

Rt1999 / Rt1998 · 100 = 1.067 mil. USD / 918 mil. USD · 100 = 101.81%

Se observă că în perioada 1995-1999 s-a înregistrat o creștere continuă a volumului cheltuielilor turistice, saltul cel mai spectaculos înregistrându-se în anul 1997.

4

PROGRAM DE MARKETING PENTRU LANSAREA STAȚIUNI TURISTICE DE LITORAL THASOS PE PIAȚA TURISTICĂ A ROMÂNIEI

4.1. POLITICA DE PRODUS

Opțiunea pentru promovarea acestei stațiuni a fost motivată de oportunitatea pe care o oferă privind efectuarea unor programe de turism, cu întreg sezonul anual, cu un segment de piață cu trend crescător la toate structurile de vârstă și cu o căutare reală la nivel de cerere internațională, cu un renume câștigat.

4.1.1 Așezarea geografică

Insula Thasos (379km) este situată în N-E Greciei, la marea Egee, de-a lungul coastei Macedoniei. Este situată la 40 km de țărmul Greciei, fiind o stațiune renumită prin peisajele de mare atracție, atât calcaroase (chei, defilee, pereți verticali), cât și marine, cu plaje însorite și pitorești și un potențial cultural – istoric de o inestimabilă valoare.

Thasos este și numele principalului oraș de pe această insulă care are peste 13.111 locuitori

Insula dispune de o plajă de peste 120 de km și lată de 100-180 m, dominată de o faleză înaltă de 120-190 m.

4.1.2 Clima

Climatul este unul mediteranean, temperatura medie a lunilor de vară este 27-28ºC. Iernile sunt blânde, cu temperaturi cuprinse între 8.8ºC. Durata medie de strălucire a soarelui este de 11-13 ore pe zi.

4.1.3 Factorii terapeutici

Factorii naturali de cură sunt următorii: apa mării, cură heliomarină, nisipul plajei, climatul maritim existent caracterizat prin bogăția de aerosoli terapeutici (sodiu, clor, magneziu, brom, calciu, iod etc.) și intensitatea energiei radiate de soare și mai ales a radiațiilor infraroșii și ultraviolete.

4.1.4 Indicațiile terapeutice

Aceste indicații terapeutice sunt următoarele: afecțiuni ale aparatului locomotor; afecțiuni ortopedice; stări postoperatori pe sistemul osos, muscular și articular; afecțiuni ale sistemului nervos periferic; afecțiuni ginecologice, afecțiuni respiratori, afecțiuni dermatologice etc.

4.1.5 Istoricul

A fost cucerită pe rând de Persani, Atenieni, Spartani și de Philip al II regele Macedoniei. Thasos a făcut parte din Imperiul Bizantin până în 1453 când a fost cucerită de turci. Revine Greciei prin tratatul de la București din 1913.

4.1.6 Tabloul TECDEV de apreciere a atractivității stațiuni Thasos.

Concluzi cu privire la abaterile din tabel

Se observă că stațiunea Thasos are un indice de atractivitate superior celui al etalonului și anume 538.5 față de 356.5, acest lucru arătând faptul că stațiunea aleasă spre lansare pe piața turistică a României este atractivă din punct de vedere turistic, pretându-se în acest fel la un altfel de program de marketing.

Analiza justificării punctajelor superioare acordate stațiunii reale în comparație cu cea de bază nu va face apel la cifre, ci la factori de natură calitativă, de referință în această privință.

Am considerat că puritatea apei se ridică la nivele prescrise.

Structurile materiale de cazare sunt susținute de gama largă de spații de cazare hotelieră, precum și în vile de foarte bună calitate.

Celelalte componente ale analizei TECDEV – și anume infrastructura, suprastructura, mediu socio-economic și cel cultural – au fost apreciate la un nivel mediu, fapt ce necesită o serie de îmbunătățiri ce vor fi menționate în cadrul politici de promovare.

4.2 POLITICA DE DISTRIBUȚIE

Politica de distribuție are în vedere reprezentanțele unor agenții de voiaj grecești în România, a unor societăți de transport internațional, cu care vom căuta să avem relații puternice, publicarea unui anuar turistic al stațiunii Thasos în patru limbi de circulație internațională: germană, franceză, engleză și italiană.

Se are în vedere o mai bună cooperare cu companiile de transport aerian, care să efectueze curse charter către stațiune.

O lată propunere ar fi elaborarea unui sistem de promovare a turismului interactiv, prin utilizarea diferitelor mijloace de telecomunicații, într-un sistem asemănător cu cel de vânzare de mărfuri prin videotext și prin televiziunea cablată, prin corespondență și pe baza de catalog – forme tradiționale de vânzare a mărfurilor fără magazine – în cazul nostru ar fi vorba de agenții de voiaj. Problemele care se ridică ar fi următoarele: acest sistem este posibil de realizat, însă trebuie să existe un sistem de intercolerare informatică la nivel internațional asemănător internet-ului, dar care să aibă ca obiect exclusiv stațiuni de vacanță și existența unei adevărate societăți de exploatare a acestei destinații.

Este un program care ar putea da roade doar în condiții de cooperare și cu sistemul financiar-bancar pentru stabilirea parității modelelor-devize, ar implica puternic ministerele de resort și ar fi o punte suplimentară în vederea realizării cooperări internaționale.

Acest punct de plecare ar putea surmonta lipsa concretă de informație pe care o acuză agențiile de turism, putându-se realiza în acest fel o colecție de date cu toate reglementările fundamentale din acest domeniu al turismului clasificate pe țări, regiuni, zone etc. În acest fel, turistul potențial ar putea opta pentru destinația dorită în cunoștință de cauză și în corelație cu resursele financiare proprii.

4.3 POLITICA DE PROMOVARE

Pe lângă cele menționate în cadrul politicii de distribuție mai pot fi adăugate următoarele elemente:

Realizarea de pliante, broșuri etc. și prezența la toate târgurile de profil din țară și străinătate;

Crearea de clipuri publicitare de sezon și lansarea lor în cadrul unor emisiuni de specialitate.

Realizarea unor posturi locale de radio care să emită la ore de maximă audiență, în diferite limbi de circulație internațională,

programe referitoare la oferta turistică din zona respectivă;

Realizarea și comercializarea de casete video și audio din care să reiasă specificul tradițional al ofertei turistice românești. Acestea pot fi chiar oferite în dar diferiților oameni de afaceri din lume prin intermediul birourilor de turism ale Greciei din aceste țări;

5

CONCLUZII

Sectorul turismului intră într-o etapă de creștere constantă a dinamici călătorilor și turismului și a cheltuielilor alocate în acest scop, de creștere a competiției între regiuni și țări de destinație, de creștere a conștiinței importanței și atenției acordate formelor de impact al turismului economiei, socio-culturii și din punct de vedere al mediului. O caracteristică a turismului etapei prezente poate fi aceea că un consumator care în același timp este mai cunoscător în ceea ce privește destinațiile de turism și opțiunile de călătorie este și mai exigent în legătură cu călătoria și produsul turistic ales. De asemenea, piața tinde să fie dirijată de tehnologie, în special din punct de vedere al sistemului de informații și rezervări computerizate.

Acești factori se combină pentru a duce la o unică concluzie, respectiv că pentru reușita în turism în următorul deceniu este esențial o abordare a problemei deplin profesională. Această abordare profesională nu este cazul și Greciei având în vedere experiența pe care o are această țară în domeniul turismului.

Succesul în aceste context este interpretat în termeni de o formă de turism care să îndeplinească următoarele condiții:

Să fie asimilabilă atât de țările gazdă cât și de poporul său cu impact negativ minim asupra aspectelor socio-culturale și mediul ambiant;

Să asigure o contribuție importantă la dezvoltarea economică a țării de destinație;

Să dea posibilitatea investitorilor și operatorilor din industria turismului să realizeze o eficiență satisfăcătoare a capitalului investit;

Să asigure turistului o experiență pe deplin satisfăcătoare.

Această poziție ideală nu va fi atinsă fără o considerare crescută a cunoașteri și calificărilor atât din partea administrației de turism, cât și a operatorilor, și fără o mai mare voință politică de a colabora.

Zonele vitale pentru progresul și extindere vor fi planificarea dezvoltării turismului corespunzătoare și integrată ducând la strategii de dezvoltare complete și clare, colaborarea între sectorul public și particular, respectiv canale pentru consultări și programe comune pentru activitatea între Agențiile Naționale de Turism și acolo unde este relevant alte Departamente Guvernamentale și operatori de voiaj și turism, precum și colaborarea regională cuprinzând aspecte la fel de variate ca și standardele comerciale și promovarea regională.

BIBLIOGRAFIE

E. Maxim, T Gherasim: Bazele marketingului, Editura Sedcom Libris, Iași, 1997, p. 321-323.

Py Pierre: Le tourisme – Un phenomene economique, Edition 1996, La Documentation Francaise, Paris 1996, p.5.