Profitul Si Structura Financiara A Intreprinderii

PROFITUL ȘI STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

CUPRINS

LISTĂ ABREVIERI

INTRODUCERE

Impozitul ca principal venit al statului. Conținutul si rolul impozitelor

Clasificarea impozitelor

Elementele tehnice ale impozitelor

CAPITOLUL 1

CAPITALUL ÎNTREPRINDERII SI PROCESUL INVESTIȚIONAL

1.1. Conținutul si structura capitalului

1.2 Capitalul propriu și Capitalul împrumutat

1.3 Forme de materializare a capitalului intreprinderii

1.4 Costul capitalului întreprinderii

1.5 Considerații privind costul capitalului

CAPITOLUL 2

PROFITUL SI STRUCTURA FINANCIARA ÎNTREPRINDERII

2.1. Sfera creanțelor si evaluarea potențialului clienților

2.2.Titlurile de plasament si eficiența lor

2.2.1.Rațiunea plasamentelor de capital în titluri de valoare si structura lor

2.2.2 . Asupra unor indicatori de eficiența a titlurilor de plasament

2.3.Pragul de rentabilitate

2.4.Politici de dividende ale întreprinderilor

2.5. Structura financiara a întreprinderii si politica de îndatorare

CAPITOLUL 3

INSTITUȚIILE FINANCIAR – BANCARE

3.1. Banca centrală

3.2. Instituțiile de credit

3.2.1. Bancile comerciale

3.2.2.Cooperativele de credit

3.2.3.Bancile de economisire si creditare în domeniul locativ

3.2.4. Bancile de credit ipotecar

3.2.5. Alte banci si instituțiile de credit specializate

3.3. Fondurile de piața monetară

3.4. Instituțiile financiare nebancare

3.5. Politici monetare

3.5.1. Politici monetare indirecte

3.5.2. Politici monetare directe

3.6. Suprevegherea instituțiilor de credit

Concluzi

BIBLIOGRAFIE

Lista abrevierilor

AAF Asociația Administratorilor de Fonduri

ALB Asociația de Leasing și Servicii Financiare Nebancare

ANEVAR Asociația Națională a Evaluatorilor din România

ARB Asociația Română a Băncilor

BCE Banca Centrală Europeană

BERD Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare

BM Banca Mondială

BNR Banca Națională a României

BRI Banca Reglementelor Internaționale

CDS Credit default swaps

CE Comisia Europeană

CNVM Comisia Națională a Valorilor Mobiliare

CRC Centrala Riscului de Credit

CSA Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

CSSPP Comisia pentru Supraveghere a Sistemului de Pensii Private

DETS Datoria externă pe termen scurt

EBIT Câștiguri înainte de dobânzi și impozite

ECE Europa Centrală și de Est

EUROSTAT Oficiul de Statistică al Comunităților Europene

FMI Fondul Monetar Internațional

IFI Instituții financiare internaționale

IFN Instituții financiare nebancare

IFRS International Financial Reporting Standards

IMM Întreprinderi mici și mijlocii

INS Institutul Național de Statistică

ISD Investiții străine directe

LGD Loss given default

LTV Loan to value

MFP Ministerul Finanțelor Publice

OCDE Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică

ONRC Oficiul Național al Registrului Comerțului

OUG Ordonanță de urgență a Guvernului

PIB Produsul intern brut

ReGIS Romanian electronic Gross Interbank Settlement

ROA Rentabilitatea activelor

ROBOR Rata dobânzii pe piața monetară pentru depozitele plasate de bănci

ROE Rentabilitatea capitalului

RMO Rezerve minime obligatorii

SEC95 Sistemul European de Conturi

SENT Sistemul Electronic cu decontare pe bază Netă administrat de

TE Țări emergente

UE Uniunea Europeană

VAB Valoarea adăugată brută

WEO World Economic Outlook

INTRODUCERE

Impozitul ca principal venit al statului. Conținutul si rolul impozitelor

Sintetizând pluralitatea definițiilor ce există în literatura de specialitate, consideram ca, impozitul reprezintaă o formă de prelevare silită la dispoziția statului,fără contraprestație directă, imediată și cu titlu nerestituibil, a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice și / sau juridice, în vederea acoperirii unor necesități publice.

Această definiție relevă că impozitul are urmatoarele caracteristici:

a) este o prelevare silită, cu caracter obligatoriu, care se efectuează în numele suveranității statului, având la baza un temei legal;

b) impozitul nu presupune și o prestație directă (și imediată) din partea statului.

Prin aceasta, impozitele se deosebesc în mod esențial de taxe, în cazul cărora

există un contraserviciu direct; c) prelevarile cu titlu de impozit sunt nerestituibile, astfel că nici unul dintre contribuabili nu poate pretinde o plată directă din partea statului, pe baza impozitelor suportate. Prin aceasta, impozitele se deosebesc față de împrumuturile publice, care sunt purtătoare de dobânzi și rambursabile (amortizabile).

Față de cele aratate anterior, în completare, lucrările fiscale moderne, adaugă și alte elemente și caracteristici, legate în primul rând de calitatea de pârghie fiscală pe care impozitele o îndeplinesc din ce în ce mai mult. Această calitate nouă de-a fi o veritabilă pârghie economică – este legată adesea de “armonizarea intereselor publice cu cele individuale”. Credem că este mult mai potrivit de-a privi acest aspect mai curând ca un “compromis” între interesele sociale și cele individuale sau de grup, din moment c armonia este un ideal iar realitatea este, mai întotdeauna un compromis.

Tot aici trebuie menționată și interpretarea lui Maurice Allais, laureat al premiului Nobel pentru economie, conform căreia principiile generale ale fiscalității, într-o societate liberă și democratică ar trebui să fie urmatoarele:

1. Individualitatea, în sensul ca fiscalitatea trebuie să fie unul dintre mijloacele de protejare a deplinei dezvoltări a personalității fiecărui cetățean, corespunzător propriei sale aspirații;

2. Nediscriminarea, prin promovarea unor reguli unitare, valabile pentru toți, astfel că impozitele să fie stabilite fără discriminări, directe sau indirecte față de unii dintre subiecți sau față de unele grupuri sociale;

3. Impersonalitatea impozitelor principiu ce raspunde cerințelor profunde ale cetățenilor democrațiilor occidentale și presupune renunțarea la asa-zisele impozite sintetice asupra cifrei de afaceri sau asupra capitalului în favoarea impozitelor analitice, asezate asupra fiecărui bun sau asupra fiecărei activități în parte, ele fiind mai puțin ofensatoare decât cele sintetice adresate persoanelor și nu lucrurilor;

4. Neutralitatea impozitelor, în sensul că acestea nu trebuie sa modifice alegerile cele mai eficiente ci, dimpotrivă, să fie favorabile unei gestionări cât mai eficiente a economiei.

5. Diferențierea tratamentului fiscal în raport cu legitimitatea veniturilor realizate

de plătitori – veniturile lor legitime (meritate) cum ar fi cele provenite din mun ă, etc., ar trebui să beneficieze de un tratament fiscal mai favorabil.

Nu de puține ori impozitul este perceput, ca o pedeapsă, ca o amendă. Distincția

dintre ele nu apare întotdeauna ca fiind foarte clară și evidentă. Instituirea și perceperea de către stat a impozitelor determină o importantă redistribuire a produsului intern brut. Prin aceasta, se manifestă rolul impozitelor pe plan financiar, economic și social, rol ce diferă de la o țară la alta.Se poate spune că în concepția clasică despre impozite, se atribuie impozitului omenire pur financiară,singurul său scop fiind acela de a procura resursele necesare acoperirii cheltuielilor publice. Ca efect impozitul trebuie să fie neutru din punct de vedere economic și social.În majoritatea țărilor lumii, rolul cel mai important al impozitelor continuă să se manifeste pe plan financiar, întrucât cea mai mare parte a resurselor financiare mobilizate de stat pentru acoperirea necesităților publice provin din încasările aferente impozitelor. De câte ori se vorbeste despre impozite, o problemă revine, parca obsesiv: dacă impozitul este o plată acceptabilă pentru contribuabil. Pe de altă parte, justificare impozitelor este o chestiune intim legată de folosirea lor și de „buna-credința” a guvernului. Un impozit, marimea lui, apar ca justificate atunci când ele sunt folosite ”corect”, conform intereselor cetațenilor.

În condițiile complexe ale mecanismelor pieței concurențiale si în legatura directa cu încercarile statelor moderne de a utiliza impozitele ca mijloc de intervenție în economie, în practica financiara contemporana se remarca o anumita accentuare a

rolului impozitelor pe plan economic. În acest cadru, impozitele se folosesc ca pârghii de politica economica – prin însusi modul concret în care sunt asezate si percepute. Astfel, impozitele se manifesta ca si instrumente de stimulare sau de frânare a activitaților economice, a consumului anumitor marfuri sau / si servicii. Totodata, impozitele pot impulsiona sau îngradi relațiile comerciale cu exteriorul în ansamblu sau cu anumite țari. Merita aici, amintita celebra remarca “impozitul a încetat de a mai fi grauntele de nisip care sa jeneze mecanismul pieței, … , devenind unul dintre regulatoarele si motoarele acestui mecanism. Ca urmare, impozitul are atât rolul alimentarii cu fonduri a bugetului statului, cât si pe acela al unui factor de echilibru în economie” (Gabriel Ardant, “Histoire de l’impot”, Libraire Artheme Fayard, Paris, 1972, pag 136)

Pe plan social, rolul impozitelor se manifesta prin utilizarea lor ca instrument al redistribuirii unei parți importante a produsului intern brut. Aceasta redistribuire apare în procesul mobilizarii la buget a impozitelor directe si indirecte si impune redistribuirea resurselor bugetare, utilizarea lor, (si) în raport cu criteriile de ordin social. Acest proces are o influența mai mult sau mai puțin intensa asupra comportamentului economic al diverselor categorii de contribuabili.

Efectul major al rolului impozitelor pe plan social îl reprezinta, în ultima instanța, cresterea presiunii fiscale globale în majoritatea țarilor cu economie de piața concurențiala si consolidata.

Aceasta sporire a fiscalitații este expresia urmatoarelor caracteristici ale evoluției impozitelor în perioada contemporana: • cresterea mai accentuata a încasarilor statului din impozite fața de ritmul cresterii produsului intern brut; • sporirea absoluta si relativa a încasarilor din impozite, ca urmare a cresterii numarului de contribuabili a materiei impozabile, precum si a majorarii unor cote de impozit; • devansarea ritmului de crestere a venitului mediu pe locuitor de catre ritmul de crestere al impozitului; Chiar daca se constata o crestere „generalizata” a impozitelor, nu trebuie uitat ca fenomenul prezinta riscuri majore; de la o crestere „generala’ la una excesiva nu este decât un pas, uneori foarte mic.

Clasificarea impozitelor

Impozitele se practica sub o diversitate de forme, corespunzator pluralitații formelor sub care se manifesta materia impozabila si numarul mare al subiecților în sarcina carora se instituie. Înțelegerea modului în care impozitul poate fi sau acționeaza ca o pârghie financiara, depinde în prima instanța, de înțelegerea particularitaților si categoriilor noțiunii de impozit. De aceea pentru a putea sesiza cu mai mare usurința efnța mai mult sau mai puțin intensa asupra comportamentului economic al diverselor categorii de contribuabili.

Efectul major al rolului impozitelor pe plan social îl reprezinta, în ultima instanța, cresterea presiunii fiscale globale în majoritatea țarilor cu economie de piața concurențiala si consolidata.

Aceasta sporire a fiscalitații este expresia urmatoarelor caracteristici ale evoluției impozitelor în perioada contemporana: • cresterea mai accentuata a încasarilor statului din impozite fața de ritmul cresterii produsului intern brut; • sporirea absoluta si relativa a încasarilor din impozite, ca urmare a cresterii numarului de contribuabili a materiei impozabile, precum si a majorarii unor cote de impozit; • devansarea ritmului de crestere a venitului mediu pe locuitor de catre ritmul de crestere al impozitului; Chiar daca se constata o crestere „generalizata” a impozitelor, nu trebuie uitat ca fenomenul prezinta riscuri majore; de la o crestere „generala’ la una excesiva nu este decât un pas, uneori foarte mic.

Clasificarea impozitelor

Impozitele se practica sub o diversitate de forme, corespunzator pluralitații formelor sub care se manifesta materia impozabila si numarul mare al subiecților în sarcina carora se instituie. Înțelegerea modului în care impozitul poate fi sau acționeaza ca o pârghie financiara, depinde în prima instanța, de înțelegerea particularitaților si categoriilor noțiunii de impozit. De aceea pentru a putea sesiza cu mai mare usurința efectele diferitelor categorii de impozite pe plan financiar, economic, social si politic, seimpune clasificarea corespunzatoare a acestora, în funcție de criteriile puse la dispozițiede stiința finanțelor publice.

Aceste criterii sunt urmatoarele: 1. trasaturile de fond si de forma ale impozitelor;2. obiectul asupra carora se aseaza; 3. scopul urmarit de stat prin instituirea lor; 4. frecvența perceperii lor la bugetul public; 5. dupa instituția care le administreaza.

1. În funcție de trasaturile de fond si de forma, impozitele sunt directe si indirecte. Acest criteriu poate fi reținut si drept criteriu al incidenței impozitelor asuprasubiecților platitori. Impozitele directe sunt acelea care se stabilesc nominal, în sarcina unor persoane fizice si / sau juridice, în funcție de veniturile sau averea acestora, fiind încasate la anumite termene precizate cu anticipație. La impozitele de acest tip, subiectul si suportatorul impozitului sunt una si aceeasi persoana, cel puțin în intenția legiuitorului. Tocmai de aceea, se spune ca impozitele de acest tip au incidența directa asupra subiectului platitor. Potrivit criteriului ce sta la baza asezarii lor, impozitele directe sunt reale si personale. Impozitele directe reale se mai numesc si obiective sau pe produs, deoarece se aseaza asupra materiei impozabile brute, fara a ține cont de situația subiectului impozitului.Aceste impozite se stabilesc în legatura cu deținerea unor obiecte materiale cum sunt pamântul, cladirile, fabricile, magazinele, precum si asupra capitalului mobiliar. În aceasta categorie se includ: impozitul funciar, impozitul pe cladiri, impozitul asupra activitaților industriale, comerciale si profesiilor libere si impozitul pe capitalul mobiliar. Impozitele directe personale se aseaza asupra veniturilor sau averii, ținându-se cont si de situația personala a subiectului lor, de aceea, ele se mai numesc si impozite subiective.Impozitele indirecte sunt instituite asupra vânzarii unor bunuri, prestarii anumitor servicii (la intern sau extern), fiind varsate la bugetul public de catre producatori, comercianți sau prestatori de servicii si suportate de catre consumatorii bunurilor si serviciilor cumparate. În funcție de forma lor de manifestare, impozitele indirecte se grupeaza în: taxe de consumație, monopoluri fiscale si taxe vamale.

2. Având în vedere obiectul asupra carora se aseaza, impozitele se clasifica în: impozite pe venit;impozite pe avere;impozite pe consum sau pe cheltuieli.

3. În funcție de scopul urmarit de stat prin instituirea lor, impozitele se clasifica

* impozite financiare, obisnuite;

* impozite de ordine;

Impozitele financiare, obisnuite, sunt cele instituite de stat în scopul realizarii celei mai mari parți a veniturilor bugetului public.Impozitele de ordine sunt instituite în scopul limitarii consumului unor bunuri sau a restrângerii unor acțiuni, precum si pentru realizarea unor deziderate ce nu au un preponderent caracter fiscal. Astfel, pentru limitarea alcoolismului si a consumului de tutun statul instituie accize ridicate asupra alcoolului si tutunului. Astfel dupa cum am aratat, impozitele de ordine încearca corectarea comportamentului persoanelor fizice si juridice atât prin forța coercitiva, prin suprataxare, dar în mod deosebit prin forța lor de stimulare, prin intermediul scutirilor si al detaxarilor.4. Corespunzator frecvenței perceperii lor la buget, impozitele se diferențiaza în urmatoarele categorii:impozite permanente (ordinare); impozite incidentale (extraordinare).

Impozitele ordinare se percep cu regularitate, astfel ca ele se înscriu în cadrul fiecarui buget public anual. Impozitele extraordinare se instituie si se percep în mod excepțional, în legatura cu apariția unor obiecte impozabile ce se deosebesc esențial de cele obisnuite. (cazul supraprofitului de razboi).

5. Clasificarea impozitelor se realizeaza si dupa instituția care le administreaza.

Astfel în statele de tip federal impozitele se delimiteaza în:

• impozite federale; • impozite ale statelor, regiunilor sau provinciilor membre ale federației; • impozite locale. În statele unitare impozitele se delimiteaza în:* impozite încasate la bugetul administrației centrale de stat; * impozite locale.

Un demers practic al clasificarilor noastre ar putea fi: 1. cunoasterea caracteristicilor de baza – minimale – ale oricarui impozit; 2. înțelegerea legaturilor ce exista între diferitele categorii evidențiate de cele cinci criteri de clasificare.

Elementele tehnice ale impozitelor

Modul practic în care un anumit impozit are valențe de pârghie financiara îsi

gaseste reflectare în modul în care el este instituit. Pentru a înțelege acest aspect se pune problema cunoasterii elementelor specifice fiecarui impozit, în parte, cunoasterea elementelor tehnice.

Concepția cu privire la un anumit impozit îsi gaseste reflectarea în legea de

instituire a acestuia. Mai întâi în aceste legi, în preambulul lor, se motiveaza,necesitațile care au condus la introducerea noului impozit, funcțiunile pe care acesta le are de îndeplinit. Ulterior, se precizeaza toate datele tehnice, pe care trebuie sa le cunoasca atât contribuabilii cât si organele fiscale, pentru ca impozitul sa fie corect stabilit si încasat la timp.

Concretizarea si individualizarea fiecarui impozit are o deosebita importanța, atât pentru organele fiscale, cât si pentru contribuabilii în sarcina carora se instituie.

¨Subiectul impozitului sau contribuabilul, este persoana fizica sau juridica obligata prin lege la plata impozitului. De obicei subiectul impozitului este, sau ar trebui sa fie, si cel ce suporta plata lui. Daca aceasta incidența, subiect / suportator se verifica, impozitele respective sunt impozite directe. Uneori însa, aceasta coincidența nu se verifica – cel care suporta efectiv plata, nu coincide cu cel car plateste impozitul. Avem de-a face cu ceea ce se numeste incidența indirecta a impozitului. Se poate constata aici si fenomenul de repercusiune fiscala, transmiterea sarcinii fiscale. Rațiunea pentru care contribuabilul este obligat la plata impozitului este faptul ca el deține materie impozabila.

¨ Suportatorul impozitului – este persoana fizica sau juridica din ale carei venituri sau avere se suporta efectiv impozitul. Acest element este important în legatura cu distincția fundamentala dintre impozitele directe si cele indirecte, asa dupa cum explicam la subiectul impozitului.

¨Materia impozabila (Obiectul impozitului) este bunul, venitul sau activitatea pentru care se datoreaza impozitele directe, precum si vânzarea – cumpararea, valorificarea sau punerea în circulație a unor produse, bunuri si servicii în cazul impozitelor indirecte. Altfel spus obiectul impozitului poate fi reprezentat de: – veniturile realizate de contribuabili – averea pe care o deține – sau cheltuielile – consumurile pe care le realizeaza contribuabilii. Materia impozabila, pentru a fi supusa impunerii, trebuie sa fie masurata si evaluata si de aceea prin lege trebuie precizata în mod expres unitatea de impunere.

¨Sursa impozitului – indica din ce anume se plateste impozitul: din venit sau din avere. Este un element mai rar precizat, în mod expres în lege, el fiind de cele mai multe ori subînțeles. Ca sursa a impozitului, veniturile apar sub forma salariului, a profitului, a dividendului sau a rentei, în timp ce averea se prezinta sub forma de capital sau de bunuri mobile sau imobile. La impozitele pe venit, obiectul coincide în toate cazurile cu sursa.

¨Unitatea de impunere – este reprezentata de unitatea în care se exprima marimea

obiectului impozabil. Aceasta are fie o expresie monetara (cazul impozitelor pe venit) fie diverse expresii fizice naturale (m2, hectar, etc.) în cazul impozitelor pe avere. Cota impozitului – este marimea impozitului, stabilita pentru fiecare unitate de impunere. Aceasta poate sa fie o suma fixa sau o cota procentuala – stabilite proporțional, progresiv sau regresiv în raport cu materia impozabila sau capacitatea contributiva a subiectului impozitului. Cotele procentuale pot fi proporționale progresive sau regresive. Asieta fiscala da expresie modului de asezare a impozitului si cuprinde totalitatea operațiunilor realizate de organele fiscale pentru identificarea subiecților impozabili, stabilirea marimii materiei impozabile si a cuantumului impozitelor datorate statului. Termenul de plata precizeaza data pâna la care impozitul trebuie platit. Acest termen are caracter imperativ, astfel ca în cazul nerespectarii sale sunt percepute majorari de întârziere. Periodicitatea de încasare a impozitelor este foarte diferita de la un impozit la altul. Influențeaza în acest sens volumul impozitului datorat, periodicitatea realizarii veniturilor – sunt impozite care se încaseaza zilnic, altele se încaseaza la intervale regulate de timp (chenzina, luna, trimestru, an) iar altele nu sunt stabilite termene de plata ci momentele în care se achita (ex. la accize, plata se face odata cu cumpararea marfilor .Autoritatea si beneficiarul impozitului – este puterea publica îndreptațita sa instituie impozitul la care se adauga organele care aseaza si percep în mod efectiv impozitul.Facilitațile fiscale – se refera la posibilitatea ca actul legal sa prevada unele exonerari pentru anumite categorii de subiecți, unele perioade de scutire, unele reduceri de impozite sau unele restituiri de impozite dupa caz. Sancțiunile aplicabile – au în vedere întarirea responsabilitații contribuabililor în ceea ce priveste stabilirea corecta a obligațiilor fiscale si plata acestora în favoarea beneficiarului.

CAPITOLUL 1

CAPITALUL ÎNTREPRINDERII SI PROCESUL INVESTIȚIONAL

1.1. Conținutul si structura capitalului

Capitalurile se formeaza la înființarea întreprinderii, se modifica prin cresterea sau diminuarea lor pe parcursul desfasurarii de activitați si se lichideaza la încetarea

existenței întreprinderii.În funcție de proveniența si apartenența capitalurile întreprinderii pot fi: 1. capitaluri proprii; 2. capitaluri împrumutate. 1. Capitalurile proprii se formeaza din contribuții externe si contribuții interne.Contribuțiile externe cuprind aportul proprietarilor si, eventual, unele aporturi ale statului, ale altor colectivitați si organisme specializate. Contribuțiile interne sunt resurse care se degaja, de regula, din capacitatea de autofinanțare a întreprinderii. Potrivit legislației actuale, în sfera capitalurilor proprii intra: – capitalul social; – rezervele asimilate capitalurilor; – fonduri, provizioane si rezultate asimilate capitalurilor. 2. Capitalurile împrumutate se formeaza când întreprinderea îsi epuizeaza resursele proprii si recurg la îndatorare. Îndatorarea întreprinderilor se poate realiza pe termen mediu si lung, precum si pe termen scurt. Finanțarea prin îndatorarea pe termen mediu si lung se face prin: – creditul bancar pe termen mediu si lung; – creditul obligatar.

Creditul bancar pe termen mediu si lung se solicita de întreprindere si se acorda de catre bancile comerciale pe baza de programe bine definite, pe termene variabile.

Creditul obligatar reprezinta un împrumut pe termen lung prin emisiunea de

titluri de credit. Instrumentul principal de realizare a creditului obligatar îl constituie

obligațiunile.Însumând capitalul propriu cu împrumuturile /datoriile/ pe termen mediu si lung se obține capitalul permanent.Orice întreprindere, în afara nevoilor suplimentare pe termen mediu si lung de capitaluri, are nevoie si de resurse temporare pentru finanțare pe durate mai mici de un an. Nevoile temporare de capitaluri sunt generate, nu atât de procesul de producție cât, mai ales, de plasamentele în credit comercial oferit clienților sau de modul de

gestionare a trezoreriei.Împrumuturile pe termen scurt iau forma fie a creditului de furnizor, fie a creditului bancar pe termen scurt.Creditul – furnizor ia nastere în momentul în care o întreprindere primeste valorile materiale de la furnizor fara ca acesta sa pretinda plata imediat.Creditele bancare pe termen scurt sunt împrumuturi bazate pe creanțe comerciale sau credite de trezorerie acordate pentru nevoi vremelnice.Însumând capitalul permanent cu datoriile pe termen scurt se obține capitalul total al întreprinderii.În gestiunea financiara a întreprinderii, o problema de un interes deosebit o reprezinta structura financiara, adica raportul optim dintre capitalurile împrumutate pe de o parte, si capitalul propriu, pe de alta parte. Structura financiara a întreprinderii este optima atunci când se realizeaza un nivel cât mai ridicat de rentabilitate.

1.2 Capitalul propriu și Capitalul împrumutat

Capitalul social

Crearea capitalului social

Capitalul social constituie un element al patrimoniului întreprinderii si este dat de totalitatea sumelor puse la dispoziție în mod permanent, de catre proprietari sau asociați, sub forma de aport. Aportul asociaților în bani constituie modalitatea cea mai raspândita de creare a capitalului social. În mod practic, capitalul social exprima sumele afectate definitiv funcționarii societaților comerciale.

Capitalul social al societaților comerciale este reprezentat de acțiuni. Acțiunile sunt titluri de participare, sau înscrisuri tiparite de valoare egala, prin care se atesta dreptul de proprietate al posesorilor din capitalul social, în limita sumei înscrisa pe titlu, conferindu-i deținatorului dreptul de asociat. Deoarece capitalul social trebuie sa fie subscris de catre mai multe persoane, el este divizat în fracțiuni egale, pentru a permite fiecaruia sa subscrie potrivit mijloacelor de care dispune sau potrivit dorințelor sale.Acțiunile pot face obiectul operațiunilor de bursa, fiind cotate în funcție de cerere si oferta.Împarțind capitalul social la numarul acțiunilor sau parților sociale se afla valoarea nominala a unei acțiuni sau parți sociale. Potrivit Legii contabilitații nr. 82/1991, capitalul social este egal cu valoarea nominala a acțiunilor sau parților sociale, respectiv cu valoarea aportului, în numerar sau în natura, a rezervelor încorporate si a profitului repartizat pentru majorarea capitalului, sau a altor operațiuni care conduc la modificarea acestuia. Prin aceste precizari se pun în evidența contribuțiile, externe si cele interne, la formarea capitalului social.

Acțiunile pot fi nominative si la purtator. Acțiunile nominative au înscrise numele deținatorului si se pot transmite altei persoane numai prin transcrierea tranzacției într-un registru la societatea emitenta. Acțiunile la purtator nu poarta nici un nume si se pot transmite fara nici o formalitate, altei persoane.Acțiunea da dreptul posesorului sa primeasca la sfârsitul anului (dupa depunerea bilanțului), o cota parte din profitul net al întreprinderii, numita dividend. Nivelul dividendelor depinde atât de marimea profitului net al întreprinderii cât si de hotarârea adunarii generale a acționarilor în ceea ce priveste politica dividendelor. Pe considerentul ca dividendul nu este o marime fixa, acțiunile mai poarta si denumirea de titluri cu venit variabil. Acționarul fiind proprietarul acțiunilor si prin aceasta calitate proprietarul unei parți din capitalul social poate sa vânda titlurile respective. Observam ca desi acțiunile circula de la un proprietar la altul, întreprinderea îsi desfasoara activitatea în mod normal si continua sa existe fara sa fie afectata de schimbarile produse prin vânzareacumpararea acțiunilor. Fluxurile se deruleaza pe considerentul ca acționarul nu este proprietar al patrimoniului întreprinderii.În timp, ca urmare a unui complex de factori, prețul acțiunii poate oscila în jurul valorii nominale, suma varsata de catre primul acționar la subscrierea capitalului social. Fiind tranzacționate la bursa, prin prisma raportului dintre cerere si oferta, se stabileste zilnic prețul acțiunii, numit curs.Acțiunile având o circulație aparte fața de rotația capitalului real si datorita variațiilor de curs pot determina transferuri masive de capitaluri de la un proprietar la

altul. În acest context, un acționar oarecare îsi vinde acțiunile fie pentru a-si disponibiliza capitalul în scopul reinvestirii în alte afaceri, fie în scop de specula. Deținatorii de lichiditați îsi cumpara acțiuni când estimeaza ca prețul (cursul) acestora a atins nivelul minim, în scopul de a le revinde în momentul în care pe piața titlurile au atins cursul maxim.Capitalul social al unei societați comerciale este stabilit în mod obligatoriu prin contractul de societate si/sau statutul societații, iar orice modificare produsa în marimea lui implica o schimbare corespunzatoare a acestor acte. Detalii privind statutul societaților comerciale, contractul de societate precum si alte aspecte legate de capitalul social sunt reglementate prin acte legislative.La constituire, capitalul social este diferit ca marime în funcție de tipul de

societate comerciala si anume: societate în nume colectiv; societate în comandita simpla; societate în comandita pe acțiuni; societate pe acțiuni; societate cu raspundere limitata.În timp, capitalul social poate suferi modificari prin majorare sau diminuare cu influențe corespunzatoare asupra patrimoniului întreprinderii

Modificarea capitalului social

Dezvoltarea întreprinderilor prin expansiune sau modernizare, precum si acoperirea unor pierderi rezultate din activitați de exploatare sau operațiuni financiare, necesita capitaluri suplimentare. Aceste nevoi suplimentare se pot acoperi prin majorarea capitalului social, operațiune realizata prin: aporturi noi în numerar si/sau în natura; încorporarea de rezerve sau altor resurse proprii; conversiunea obligațiunilor, inclusiv a unor datorii ale întreprinderii; plata dividendelor în acțiuni sau conversiunea parților de fondator în acțiuni; fuziunea.Sporirea capitalului social în numerar este o operațiune de finanțare directa deoarece întreprinderea procura noi lichiditați. Aportul în natura, în mod practic,constituie o operațiune indirecta de finanțare.Cresterile de capital prin aporturi noi în numerar se pot realiza prin doua modalitați, si anume: – subscrierea de acțiuni suplimentare numai de catre acționarii vechi, caz în care se procedeaza la o crestere a valorii nominale a acțiunilor deja existente. Aceasta varianta se înfaptuieste, de regula, cu greutate întrucât nu toți acționarii consimt sa-si aduca aportul lor la majorarea de capital.

– emisiunea de noi acțiuni la care sa poata subscrie atât vechii acționari cât si alții noi. Modalitatea în cauza este mai des practicata deoarece elimina neajunsurile

variantei precedente si ocroteste, în acelasi timp, acționarii vechi.Acțiunile emise pentru majorarea capitalului social se ofera, prin subscriere, în primul rând, acționarilor existenți în proporție cu numarul acțiunilor pe care le poseda deja, cu obligația ca acestia sa-si exercite dreptul de preferința într-un termen stabilit de adunarea generala. Dupa expirarea acestui termen, daca acționarii vechi nu si-au exprimat opțiunea, acțiunile vor putea fi subscrise public. Pentru a majora capitalul, întreprinderea va trebui sa emita un numar de acțiuni noi (NAn) egal cu raportul dintre cresterea capitalului social(DCS) si valoarea de emisiune (prețul) a unei acțiuni noi (VEn), Emisiunea de acțiuni noi presupune doua alternative: emisiunea la valoarea nominala a vechilor acțiuni si emisiunea la o valoare majorata, în funcție de valoarea bursiera a acțiunilor vechi.Cresterea de capital prin emisiunea de acțiuni determina un efect de “diluare” a rentabilitații acțiunilor întreprinderii prin împarțirea profitului net la un numar mai mare de titluri. În acest context, subscrierea de capitaluri suplimentare prin cumpararea de acțiuni noi implica atribuirea unor drepturi de subscriere catre acționarii vechi, ca o compensare a efectului de diluare a valorii capitalului lor.Dreptul de subscriere la cresterea capitalului este un titlu de valoare negociabil.Deci, el poate fi vândut catre noii acționari care doresc sa subscrie la capitalu întreprinderii.Cumparatorul, pentru procurarea unei acțiuni noi, trebuie sa dispuna sau sa achiziționeze un numar de drepturi de subscriere egal cu raportul dintre numarul total al acțiunii vechi (NAv) si numarul de acțiuni noi (NAn), adica NAv/NAn.Valoarea de emisiune a unei acțiuni noi, pentru a fi atractiva, se stabileste la o marime apropiata de valoarea de piața a acțiunilor vechi (VPv). Pentru a limita efectul de diluare, valoarea de emisiune nu poate coborî prea mult sub valoarea de piața, motiv pentru care variaza între doua limite: valoarea nominala (VNv) si valoarea de piața (VPv) a acțiunilor vechi. Deci putem scrie ca:Nv En Pv V £V £V O valoare de emisiune mai mica decât valoarea nominala nu se practica, iar o

valoare de emisiune mai mare decât valoarea de piața îndeparteaza cumparatorii de

acțiuni. Diferența dintre valoarea de emisiune si valoarea nominala reprezinta prima de emisiune. Ea se foloseste pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de emisiunea si vânzarea acțiunilor noi, iar diferența se înscrie ca rezerva în pasivul bilanțului. ținând seama de aceste restricții, valoarea de piața a acțiunilor (VP) vechi si noi se calculeaza în funcție de valoarea de piața a acțiunilor vechi si valoarea de emisiune a acțiunilor noi.Teoretic, diferența dintre valoarea de piața înainte de cresterea de capital si valoarea de piața dupa cresterea de capital este egala cu dreptul de subscriere (DS), adica:În mod practic, dreptul de subscriere reprezinta pierderea de valoare a acțiunii vechi cu care trebuie recompensat deținatorul acesteia pentru a nu fi afectat de majorarea capitalului social. Acționarul vechi care nu accepta subscrierea la cresterea capitalului vinde la bursa drepturile de subscriere, atasate, sub forma unui cupon negociabil, fiecarei acțiuni vechi pe care o deține. Prin vânzare, acționarul vechi încaseaza o suma egala cu efectul de diluare sau pierderea de valoare a acțiunilor sale.În acest caz, un acționar nou, pentru a intra în posesia de acțiuni, va plati societații emitente valoarea de emisiune si va cumpara de la un acționar vechi un numar de drepturi de subscriere (n DS) egal cu raportul dintre numarul total de acțiuni vechi si numarul total de acțiuni noi.Acțiunile noi dau o serie de drepturi vechilor acționari, între care si cel preferențial de subscriere, deoarece împreuna cu fondatorii societații au susținut eforturile acesteia si au suportapierderile anterioare. De asemenea, întreprinderea constituindu-si unele rezerve în timpul exercițiilor precedente la care noii acționari nu si-au adus contribuția, apare un motiîn puls pentru asigurarea dreptului preferențial al acționarilor vechi.Majorarea de capital prin încorporarea rezervelor constituie o operațiune fara fluxuri monetare, în sensul ca nu aduce disponibilitați banesti suplimentare.Încorporarea rezervelor în capitalul social se face, fie prin emisiunea de acțiunisuplimentare care se repartizeaza gratuit acționarilor existenți în proporția participarii lor la constituirea capitalului social, fie prin cresterea valorii nominale a acțiunilor existente. Acest procedeu nu conduce la modificarea structurii capitalului întreprinderii si nici la schimbarea echilibrului financiar.Majorarea capitalului social, ca urmare a încorporarii rezervelor prin marirea valorii nominale a acțiunilor existente nu schimba numarul acțiunilor si, în consecința,dreptul fiecarui acționar asupra capitalului social ramâne acelasi. Totodata, prețul(cursul) acțiunilor la bursa nu ar trebui sa se modifice deoarece dividendul pe o acțiune,indiferent de valoarea ei, ramâne acelasi.Cresterea capitalului social ca urmare a încorporarii rezervelor prin emisiunea de acțiuni suplimentare si distribuirea lor gratuita are drept consecința diminuarea parții pe care fiecare acțiune o deține în fondurile proprii ale întreprinderii. În acest caz, cresterea numarului acțiunilor conduce la o scadere a cursului acestora la bursa.Sporirea capitalului prin conversiunea obligațiunilor inclusiv a unor datorii ale întreprinderii, presupune convertirea titlurilor de credit în cauza sau a datoriilor ajunse la scadența, în acțiuni. Operațiunea se realizeaza de regula, prin emisiunea de noi acțiuni. Convertirea titlurilor de credit si a unor datorii în acțiuni nu este o operațiune directa de finanțare deoarece se realizeaza transformarea unei datorii în capital neexigibil fara sa aduca lichiditați suplimentare. Produce în schimb, modificari în structura financiara a întreprinderii.Majorarea capitalului social prin plata dividendelor în acțiuni sau conversiunea parților de fondator în acțiuni, se face cu aprobarea adunarii generale a acționarilor prin cresterea valorii nominale a acțiunilor, de regula, si mai rar prin emisiunea de noi acțiuni.Fuziunea conduce la majorarea capitalului social prin absorbirea unei societați comerciale de catre alta societate care subzista singura.

Capitalul social al întreprinderii poate sa fie si micsorat. Asemenea operațiune are loc atunci când aportul acționarilor se diminueaza prin rascumpararea acțiunilor sau prin scaderea pierderilor din capital.

Rezervele de capital si destinația lor

Rezervele constituie o componenta a capitalurilor proprii ale întreprinderii. Spre deosebire de capitalul social, rezervele nu sunt generatoare de dividende.Rezervele de capital, dupa modul de constituire pot fi: – rezerve legale; rezerve statutare; – alte rezerve

Rezervele legale sunt reglementate prin legi specifice. Asa de exemplu, Fondul de rezerva constituit la nivelul fiecarei întreprinderi este reglementat prin Legea 31/1990 si legea bugetara anuala. Cu alte cuvinte, legislația nu numai ca nu interzice,

dar obliga întreprinderile sa-si constituie astfel de rezerve.Fondul de rezerva, prevazut de lege, se constituie în procent de pâna la 5% din profitul brut, dar nu mai mult de 20% din capitalul social al societaților comerciale si regiilor autonome, respectiv 25% din capitalul social al societaților comerciale cu capital integral sau parțial strain. Fondul de rezerva legal mai este alimentat si din excedentul obținut din vânzarea acțiunilor la un curs mai mare decât valoarea lor nominala, daca acest excedent nu este întrebuințat la plata cheltuielilor de emisiune, precum si din excedentul rezultat din reevaluarea stocurilor.Rezervele statutare se formeaza în masura în care sunt prevazute în statutul societaților comerciale si sunt în concordanța cu permisibilitatea legislației în materie.În general, aceste rezerve se constituie din profitul net sau pe seama costurilor si privesc rezervele pentru: reparații, indemnizații de concediu, finanțarea operațiilor în perioada de garanție, reduceri de prețuri, urmarirea debitorilor pentru cumparari de marfuri cu plata în rate etc. Unele din rezerve le întâlnim sub titulatura de fonduri.Alte rezerve se constituie din reevaluari si, în mod facultativ, fie din profitul net al întreprinderii, fie din alte resurse.Rezervele de capital sunt rezultatul exercițiului de exploatare al întreprinderii, al operațiilor ce se deruleaza în întreprindere si în afara ei.

Rezervele se folosesc pentru acoperirea pierderilor înregistrate în unele exerciții financiare, precum si pentru integrare în capitalul social. În cazul în care timp îndelungat rezerva legala nu se consuma, ea poate fi încorporata în capitalul social, situație în care se vor emite acțiuni suplimentare ce vor fi repartizate gratuit acționarilor existenți. Pe masura consumarii rezervelor, reîncep prelevarile pentru refacerea lor.

Tipuri de fonduri, provizioane si rezultate – Modalitați de constituire si folosire

Alături de capitalul social si rezerve, întreprinderile dispun de anumite fonduri si

provizioane care se folosesc la finanțarea permanenta. Marimea lor, în constituire si

dimensionare, este prevazuta fie de legea anuala a bugetului de stat, fie prin legi

specifice, fie prin statutul societații sau bugetul propriu de venituri si cheltuieli.În sfera fondurilor precizate prin legislație, intra: • fondul de participare la profit;

• fondul de cercetare-dezvoltare; • fondul de premiere;• fondul pentru acțiuni social-culturale; • fondul cresterii surselor proprii de finanțare; • fondul de investiții; • alte fonduri.• Fondul de participare la profit, se constituie în scopul stimularii si cointeresarii materiale a salariaților la bunul mers al activitaților întreprinderii. Se constituie din profitul net în cota aprobata de adunarea generala a acționarilor, dupa închiderea exercițiului financiar. La întreprinderile cu capital de stat constituirea fondului de participare la profit se face într-o cota de 10%, iar la firmele cu capital privat constituirea lui este facultativa. Fondul de participare la profit se utilizeaza pentru acordarea de prime salariaților în timpul sau la sfârsitul anului.

• Fondul de cercetare-dezvoltare, se formeaza pe seama costurilor de exploatare

si a profitului brut. Titlul fondului sugereaza si destinația lui principala: finanțarea

cercetarii fundamentale si aplicative cu scopul dezvoltarii întreprinderii.

• Fondul de premiere, se poate constitui cu sumele incluse în cheltuieli,prevazute în contractul colectiv de munca, în limita fondului de salarii admisibil. Se

foloseste pentru premierea salariaților.• Fondul pentru acțiuni social-culturale, are ca principala sursa de alimentaresumele incluse în cheltuieli. Legislația în vigoare /legea 36/1994/ prevede aplicarealunara a cotei de 1,5% asupra fondului de salarii realizat. De asemenea acest fond maieste alimentat cu: contribuțiile salariaților pentru tratament balnear si de odihna; sumele pentru întreținerea copiilor în gradinițe; ajutoare; sponsorizari; subvenții de la bugetul public. Sumele colectate în fondul pentru acțiuni social-culturale se utilizeaza pentru finanțarea: cheltuielilor privind costul biletelor de tratament si odihna; cheltuielilor de regie si hrana pentru crese si gradinițe; cheltuielilor de regie la cantina; întreținerilor si reparațiilor la caminele pentru tineret; cheltuielilor culturale; cheltuielilor sportive; alte cheltuieli.

• Fondul cresterii surselor proprii de finanțare, numit si fondul de finanțare a

activelor circulante, se constituie din profitul net cu scopul suplimentarii capitalurilor

destinate finanțarii activelor circulante. În mod practic folosirea acestor sume conduce la cresterea Fondului de rulment net, sursa permanenta de finanțare a activelor circulante.• Fondul de investiții, se foloseste pentru constituirea unei surse destinate finanțarii investițiilor din alte operațiuni cum sunt: sume rezultate din valorificarea materialelor obținute din dezmembrarea activelor fixe scoase din funcțiune; sume încasate din vânzarea activelor fixe; sume încasate din vânzarea activelor. Sumele de mai sus sunt diminuate cu cheltuielile facute pentru operațiile respective. De asemenea, acest fond se mai alimenteaza cu sumele repartizate din profitul net realizat în exercițiul curent si sumele reținute în cursul anului din impozitul pe profitul datorat pentru sumele folosite din profitul net la investițiile productive. Fondul de investiții se foloseste în plasamente pe termen lung, adica plata furnizorilor de imobilizari.• Alte fonduri, sunt specifice unor întreprinderi din anumite ramuri cum ar fi: fondul pentru organizarea santierului; fondul baracamentelor si amenajarilor provizorii; fondul de rezerva din prime pentru asigurari de viața; fonduri speciale cooperației de consum si mestesugaresti etc.

Provizioanele sunt elemente ale capitalurilor proprii constituite în baza unor prevederi legale pentru acoperirea unor pierderi probabile. În mod practic, provizioanele reglementate reprezinta rezerve pentru activitatea viitoare si au un pronunțat caracter fiscal.La nivelul întreprinderii se pot constitui urmatoarele tipuri de provizioane: – provizioane pentru riscuri si cheltuieli; – provizioane pentru deprecierea stocurilor si producției în curs; – provizioane pentru deprecierea creanțelor; – alte provizioane.Provizioanele pentru riscuri si cheltuieli sunt rezerve constituite pe seama cheltuielilor de exploatare si financiare care se folosesc pentru acoperirea pierderilor sau a cheltuielilor viitoare care la data încheierii exercițiului financiar sunt posibile si sigure, dar nedeterminate. Asemenea provizioane se constituie pentru: litigii; garanții acordate clienților; cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciții; pierderi din schimb valutar, alte riscuri si cheltuieli. Nivelul provizioanelor se menține pe toata perioada în care riscurile si cheltuielile sunt posibile, fiind ajustate în funcție de factorii care intervin. Rezervele în cauza se folosesc în momentul în care riscul sau cheltuiala în cauza s-a produs.

Provizioanele pentru deprecierea stocurilor si producției în curs se constituie

pentru acoperirea pierderilor cauzate de cresterea prețurilor la stocurile de materii prime si materiale, producție în curs de fabricație, produse finite, marfuri, ambalaje etc. Aceste rezerve se constituie în cazul în care valoarea de inventar stabilita prin inventariere este mai mica decât valoarea contabila a elementelor patrimoniale respective si au rolul de a acoperi riscurile conjuncturale în masura în care acestea vor avea loc în exercițiile viitoare.Provizioanele pentru deprecierea creanțelor sunt rezerve care se constituie atunci când apar creanțe neîncasate în termen si prezinta riscul de a nu fi recuperate integral sau parțial ca urmare a insolvabilitații sau falimentului acestora. Alte provizioane se constituie pentru activele imobilizate, ca urmare a practicarii normelor accelerate în procesul amortizarii, sau pentru deprecierea titlurilor de plasament ca urmare a fluctuației cursurilor de pe piața financiara.Rezultatele activitaților privesc rezultatul reportat si rezultatul exercițiului

Toate fondurile, provizioanele si rezultatele exercițiului constituite în calitatea

lor de resurse, reprezinta, incontestabil, capitaluri la dispoziția întreprinderii. Acestea, indiferent de destinația speciala a lor, atâta timp cât nu a aparut nevoia pentru care s-au constituit, se folosesc împreuna cu capitalul social la finanțarea activelor întreprinderii. Pe aceste considerente, adaugând capitalului social: rezervele, fondurile, provizioanele si rezultatele exercițiului se formeaza capitalul propriu.

Capitalul împrumutat pe termen mediu si lung

Pe parcursul activitații, iar în unele situații chiar din primul moment,întreprinderile îsi completeaza capitalul propriu cu împrumuturi pe termen mediu si lung. Solicitarea si folosirea unor asemenea împrumuturi sunt determinate de nevoi

suplimentare permanente ce depasesc limitele capitalului propriu.Datorita faptului ca asemenea capitaluri împrumutate se afla timp foarte îndelungat în circuitul întreprinderii, ele constituie împreuna cu capitalurile proprii, asa numitele capitaluri permanente.Aceasta forma de îndatorare se realizeaza prin:

1. creditul bancar pe termen mediu si lung;

2. creditul obligatar.

Creditul bancar pe termen mediu si lung

Creditul bancar pe termen mediu si lung ,reprezinta un împrumut care se obține

de la o banca comerciala si care trebuie rambursat într-o perioada mai mare de un an. Înmod obisnuit, asemenea credite sunt negociate direct între cei care le solicita si banca sau, în unele situații, o alta instituție financiara.Perioada pentru care se acorda aceste împrumuturi variaza în cazul creditului pe termen mediu între 1 si 5 ani iar a creditului pe termen lung peste 5 ani.Creditul pe termen mediu si lung prezinta unele avantaje fața de creditul obligatar si anume: – rapiditate în acordare. Deoarece solicitantul negociaza limita creditului direct cu cei care îl acorda, documentele legate de obținerea împrumutului sunt minime, ca atare, decizia de acordare se ia în termenul cel mai scurt. – flexibilitate viitoare. În cazul schimbarii condițiilor economice avute în vedere la data acordarii creditului bancar, întreprinderea poate solicita modificarea condițiilor contractuale iar banca, în mod tacit, poate conveni asupra schimbarilor cerute. – costuri reduse. Costurile creditului fiind date, de regula de dobânda, pe perioada acordarii creditului, rata dobânzii poate sa fie variabila sau fixa. Indiferent de forma, nivelul dobânzii pentru creditul bancar pe termen mediu si lung este mai mic decât în cazul creditului obligatar, acesta din urma fiind mai costisitor.În prezent unele banci comerciale acorda credite pe termen mediu si lung în

cadrul unor programe de finanțare aflate sub supravegherea diferitelor ministere. Asa de exemplu exista programe de finanțare pe termen mediu si lung derulate prin Ministerul Muncii si Protecției Sociale în vederea finanțarii firmelor mici si mijlocii din domeniul producției cu condiția angajarii de someri (la fiecare somer angajat se acorda 10 milioane lei împrumut). Pentru asemenea credite rata dobânzii se stabileste la jumatate din rata de refinanțare a Bancii Naționale.De asemenea, unele credite pe termen mediu si lung s-au acordat, în special, pentru întreprinderile agricole, cu dobânda subvenționata. Aceste împrumuturi au fost restrictive si contractul de credite a avut clauze ferme si penalizatoare.

Creditul obligatar

Creditul obligatar se obține prin emisiunea de titluri de credit, în principal de

obligațiuni. Obligațiunea este un înscris care exprima împrumutul contractat de o persoana juridica pentru o suma si durata determinate, cu persoana care l-a subscris.

Împrumuturile pe baza de obligațiuni sunt o forma deosebita a creditului pe

termen mediu si lung, caracterizându-se prin emisiunea publica de titluri negociabile. În acest caz, fiecare obligațiune reprezinta o fracțiune a datoriei contractate de catre

întreprindere.Odata cu lansarea împrumutului prin subscripție întreprinderea este obligata sa publice un prospect de emisiune care sa cuprinda informații capabile sa asigure pe viitorii creditori ca întreprinderea este solvabila. Prospectul conține informații cu privire la marimea capitalului social si a rezervelor, situația patrimoniului social potrivit bilanțului aprobat, suma împrumutului obligatar, numarul obligațiunilor care urmeaza sa fie emise precum si acelor care au mai fost emise, valoarea nominala a obligațiunilor, durata împrumutului, rata dobânzii precum si sarcinile care greveaza imobilele societații.Orice tip de obligațiune se caracterizeaza prin: – valoarea nominala, care serveste drept baza de calcul a dobânzii; – rata dobânzii care, de regula, este fixa, motiv pentru care înscrisurile se mai numesc si valori cu venit fix; – prețul de emisiune care reprezinta suma platita de investitor pentru a cumpara o obligațiune si care poate sa fie mai mare (cu prima de emisiune), egal sau mai mic decât valoarea nominala; – prețul de rambursare este prețul pe care întreprinderea îl plateste la scadența deținatorului de obligațiune si care poate sa fie egal sau mai mare (cu prima de rambursare) decât valoarea nominala a obligațiunii; – modalitatea de rambursare a împrumutului care se refera la: rambursarea prin amortismente constante; rambursare prin anuitați constante; rambursare la scadența.În ceea ce priveste procedeul de rambursare, acesta poate fi prin rascumparare la bursa (când cursul este avantajos pentru întreprindere) si prin tragere la sorți.Întreprinderea emitenta poate sa-si reduca datoria, rascumparând la bursa, în anumite situații, obligațiuni la un preț ce poate fi inferior valorii de rambursare. Persoanele care acorda împrumuturi sub forma de obligațiuni, spre deosebire de acționarii care sunt coproprietari, nu poseda decât un drept de creanța asupra întreprinderii. Drepturile juridice legate de obligațiuni sunt identice.Potrivit legislației (Legea 31/1990), o societate pe acțiuni poate emite obligațiuni la purtator sau nominative, pentru o suma globala care sa nu depaseasca ¾ din capitalul social existent. În acelasi timp, se prevede si un prag de valori a obligațiunii individuale.

Deținatorul obligațiunii poate pastra înscrisul pâna la scadența si sa încaseze

anual dobânda. În cazul în care are nevoie de capital lichid pentru a-l reinvesti în afaceri, deținatorul poate vinde obligațiunile la bursa la un preț (curs) mai mare sau mai mic decât valoarea nominala, în funcție de perspectivele întreprinderii. Vânzarea

obligațiunilor la bursa si schimbarea prin acest transfer a proprietarilor nu afecteaza cu nimic activitatea întreprinderii emitente care achita dobânda la sfârsitul anului celor ce prezinta înscrisurile.În practica economiei de piața se pot utiliza mai multe tipuri de obligațiuni si anume: – obligațiuni simple sau clasice, se caracterizeaza prin numar, durata, rata dobânzii, valoare nominala, prețul de emisiune si condițiile de amortizare. Dobânda se plateste anual pe baza unui cupon care se detaseaza de la obligațiune. Prețul de emisiune fiind inferior valorii nominale, diferența sporeste dobânda reala deoarece aceasta se calculeaza asupra valorii nominale si nu asupra prețului de emisiune.Rambursarea obligațiunilor are loc la termene stabilite în momentul lansarii împrumutului potrivit unui tabel de amortizare;

– obligațiuni cu dobânzi variabile, reprezinta titluri de credit pe termen mediu a

caror dobânda este revizuita periodic (trimestrial sau semestrial), în funcție de nivelul

dobânzii de baza la care se adauga o marja care constituie elementul negociabil.

Prezinta avantajul ca riscul se împarte între debitor si creditor;- obligațiunile convertibile în acțiuni, se caracterizeaza prin dreptul pe care îl dau deținatorilor de a-si transforma creanțele, dupa amortizare, în acțiuni. Operațiunea se poate face în cadrul unei anumite perioade iar rata dobânzii este mai mica decât la obligațiunile simple. Odata cu emisiunea se stabileste si proporția de conversiune, adica raportul dintre acțiuni si obligațiuni convertibile; – obligațiuni cu bonuri de subscripție la acțiuni, confera deținatorului dreptul de a subscrie la acțiunile pe care le va emite întreprinderea în viitor, la un anumit preț si în condițiile prevazute în contractul de emisiune. În astfel de cazuri acționarii societații vor renunța la dreptul lor preferențial de a subscrie la noile acțiuni în favoarea creditorilor care prezinta asemenea bonuri. Bonurile, ca anexa a obligațiunilor vor fi negociate separat la bursa, fiind în felul acesta cotate pe piața financiara. Si la aceste obligațiuni, rata dobânzii este mai mica decât la cele clasice; – obligațiuni cu cupon zero, sunt obligațiunile fara dobânda dar cu prima de rambursare. Prima de rambursare este data de diferența dintre prețul de emisiune foarte mic si valoarea nominala a obligațiunii, care se ramburseaza la scadența. În final,venitul realizat echivaleaza cu o anumita dobânda anuala capitalizata pe toata durata împrumutului; – obligațiuni riscante, se emit în cazuri de fuziuni, preluari si restructurari de întreprinderi. Presupun un risc ridicat, motiv pentru care rata dobânzii este mai mare decât în cazul bonurilor de tezaur;

– obligațiuni perpetue, caracterizate prin aceea ca titlurile nu au stabilita

scadența pentru rambursarea împrumutului. În acest caz, emitentul nu-si asuma

obligația de rambursare, schimbarea deținatorului efectuându-se la bursa. S-au dovedit atractive prin practicarea unei rate a dobânzii mai mare decât la obligațiunile clasice.Prin folosirea acestor tipuri de obligațiuni împrumutul are un caracter permanent si ca urmare dispare diferența dintre capitalul propriu si capitalul împrumutat.În situația unor împrumuturi internaționale se emit asa numitele euroobligațiuni. La asemenea titluri apeleaza societațile comerciale multinaționale. Euroobligațiunile nu sunt legate de o anumita piața, particularitate ce le confera un circuit internațional.

Capitalul împrumutat pe termen scurt

Ca urmare a insuficienței capitalului permanent, pe parcursul ciclului de exploatare întreprinderea îsi completeaza nevoia de capitaluri cu împrumuturi pe termen scurt. Capitalul împrumutat pe termen scurt poate sa provina din:

– creditul comercial acordat de furnizori;

– creditul bancar pe termen scurt.

Creditul comercial acordat de furnizori, numit si credit de furnizori, apare ca urmare a existenței între partenerii de afaceri a unor înțelegeri sau contracte referitoare la condițiile de livrare, termenele si modalitațile de plata. Existența unei distanțe în timp între momentul livrarii produselor si momentul plații, genereaza la cumparator existența unor capitaluri care îmbraca forma materiala sau baneasca si pe care acesta le foloseste fara costuri.Creditul bancar pe termen scurt este destinat acoperirii nevoilor temporare de funcționare ale întreprinderii. El se poate acorda sub forma de: – creanțe comerciale; – credite de trezorerie.Creanțele comerciale se acorda sub forma de titluri de credit prin instrumente specifice, cum ar fi: biletul de ordin, cambia si cecul. Aceste înscrisuri sunt cunoscute si sub denumirea de efecte de comerț. Cu ajutorul lor, întreprinderea primeste credit dar poate si acorda, la rândul ei, astfel de credit.Creditele de trezorerie sunt acordate întreprinderii pe termen de pâna la un an de zile, iar rata dobânzii este variabila pe durata de angajare a creditului.Dupa negocierea creditului de trezorerie, înțelegerea dintre client si banca se concretizeaza prin semnarea unui contract de credit. Acesta cuprinde: suma împrumutata; rata dobânzii; scadențarul cu sumele aferente; garanțiile aduse pentru obținerea creditului; alte condiții.Fața de creditarea pe termen mediu si lung, creditarea bancara pe termen scurt prezinta unele avantaje legate de costurile mai reduse si flexibilitate în acordare si garantare. Problematica creditului pe termen scurt fiind legata de gestiunea activelor circulante, urmeaza sa fie aprofundata în capitolul privind finanțarea acestora.

1.3 Forme de materializare a capitalului intreprinderii

Capitalul total al întreprinderii, urmarit pe surse de proveniența, este reflectat în pasivul bilanțului. Odata procurat, capitalul este utilizat prin plasamente pe termen lung si scurt în asa numitele active.Plasamentele de capital pe termen lung se materializeaza în active imobilizate, iar plasamentele pe termen scurt în active circulante. Elementele structurale ale activelor imobilizate, având o durata îndelungata de imobilizare a capitalului, îsi recupereaza valoarea de intrare în mod diferit, dupa cum este vorba de active imobilizate amortizabile sau active imobilizate neamortizabile.Activele imobilizate amortizabile – corporale si necorporale – cuprind:

construcțiile, amenajarea de terenuri, alte active imobilizate, precum si cheltuielile de

constituire, de cercetare si dezvoltare, fondul comercial etc.Activele imobilizate neamortizabile se refera la titluri de participare si creanțe legate de participații. O întreprindere poate avea interese în desfasurarea activitații altor întreprinderi. În acest context, calea principala de participare la luarea deciziilor în întreprinderile vizate o reprezinta cumpararea de titluri de proprietate si participarea la formarea capitalului lor social. Recuperarea capitalului imobilizat se face, în acest caz, prin vânzarea titlurilor pe piața financiara si nicidecum prin amortizare.Activele circulante cuprind plasamentele de capital facute pe durate de timp, de regula mai mici de un an. Ele sunt usor transformabile în disponibilitați banesti care se pot folosi fie pentru onorarea obligațiilor scadente, fie pentru efectuarea de noi plasamente în stocuri materiale sau chiar în active imobilizate.Activele circulante se deosebesc între ele atât dupa natura si permanența lor în circuit cât si dupa rapiditatea transformarii lor în lichiditați. În funcție de aceste caracteristici, activele circulante se pot structura în:

– valori de exploatare, determinate nemijlocit de ciclul de exploatare, în sfera carora intra stocurile de materiale pentru producție; stocurile de producție în curs de fabricație; si stocurile de produse finite. Aceste tipuri de stocuri reprezinta partea relativ constanta, stabila, a activelor circulante; – valori realizabile, caracterizate prin transformarea lor în lichiditați în termen scurt. Se includ aici, creanțele rezultate din creditul comercial si portofoliul de titluri de valoare achiziționate pentru speculații la bursa;disponibilitați banesti (lichiditați), reflectate în: soldurile conturilor deschise la

banca; sumele existente în casierie; precum si în alte valori

1.4 Costul capitalului întreprinderii

1.5 Considerații privind costul capitalului

Într-o economie de piața folosirea unor resurse diferite de capital implica anumite costuri, de regula, proporționale cu valoarea (prețul lor). Ca urmare, din punct de vedere financiar sursele de formare a capitalului trebuiesc structurate de asa maniera încât sa ofere informațiile necesare atragerii si folosirii capitalului, care presupun costurile cele mai reduse.Determinarea marimii costului capitalului constituie o problema majora în managementul întreprinderii, cel puțin pe considerentele ca: – asigura o crestere a eficienței activitaților prin folosirea de capitaluri ieftine; – permite maximizarea valorii întreprinderii prin minimizarea costurilor tuturor intrarilor de capital; – ofera informații cu privire la alegerea unei structuri financiare optime, adica a raportului optim dintre capitalurile împrumutate si capitalurile proprii; – contribuie la finanțarea unor decizii financiare legate de: leasing, marimea necesarului fondului de rulment, rambursarea creditului obligatar, etc.Sursele proprii de capital (acțiunile) trebuiesc remunerate, (de regula, prin plata de dividende) si ca atare, ceea ce constituie venit pentru acționari, reprezinta cheltuiala pentru întreprindere. De asemenea, sursa capitalurilor împrumutate fiind variata, costurile de procurare sunt diferite prin nivelul dobânzilor sau veniturilor fixe practicate. Uneori, chiar si în cazul în care întreprinderea dispune, la un moment dat, de lichiditați care urmeaza sa fie fructificate în afara întreprinderii cu o anumita rata de venit, aceasta rata poate fi considerata ca si cost de oportunitate a capitalului.

Costul de oportunitate este dat de valoarea producției care s-ar obține folosind un anumit capital, în alta activitate decât cea de referința. Exprima de fapt, costul sansei pierdute.Practic, costul capitalului este dat de rata de capitalizare ceruta de investitorii de capital fie ca sunt acționari, fie ca sunt creanțieri. Altfel spus, costul capitalului este exprimat prin efortul financiar pe care trebuie sa-l faca întreprinderea pentru achiziționarea capitalului necesar realizarii obiectivului de activitate. Deci veniturile obținute pentru investitorii de capital, exprimate prin rentabilitatea ceruta pentru a-si plasa capitalurile, reprezinta costurile capitalului achiziționat. Acest cost al capitalului constituie randamentul minim obținut de investitori în masura sa garanteze deținatorilor de lichiditați (acționari, creditori) un câstig comparabil cu cel pe care l-ar putea obține pe piața în aceeasi clasa de risc.Asadar, capitalul fiind un factor de producție înseamna ca, la fel ca ceilalți factori, si acesta are un cost. În final, costul utilitaților create este dat de suma costurilor tuturor factorilor participanți în activitațile desfasurate.Pasivul bilanțului grupând capitalurile întreprinderii, dupa sursa de proveniența, în capitaluri proprii si capitaluri împrumutate, impune o cercetare a costurilor acestora potrivit gruparii respective.

Costul capitalului propriu

Finanțarea activitaților desfasurate în întreprindere se face si pe seama capitalurilor proprii care îsi au costul lor de finanțare.Costul capitalului propriu este egal cu rata de capitalizare pretinsa de acționari.Aceasta rata de capitalizare corespunde ratei de randament minima, care impulsioneaza furnizorul de capital sa cumpere acțiuni iar pe acționar sa renunțe la vânzare. Rata de randament este influențata de marimea dividendului sperat, care la rândul lui depinde atât de marimea profitului anual cât si de hotarârea adunarii generale a acționarilor cu privire la repartizarea profitului net.Costul capitalurilor proprii, privit ca o speranța de remunerare a acționarilor,exprima în parte, valoarea de piața a întreprinderii. Înseamna ca, fluxurile nete de trezorerie degajate pe parcursul exercițiului anual serveste în fapt, la remunerarea investitorilor de capitaluri. Creditorii având prioritate în a fi remunerați cu dobânda cuvenita, acționarii vor fi remunerați dupa regula ,,restului’’, cu diferența pozitiva ramasa dintre fluxurile nete de trezorerie si dobânzile platite, adica profitul net. Acest fapt determina o variabilitate mare a valorii capitalurilor proprii care, într-o anumita masura, se propaga asupra valorii întreprinderii.În situația în care fluxurile de trezorerie nete sunt egale sau mai mici decât dobânzile care trebuiesc platite creditorilor, atunci aportul capitalurilor proprii este zero.Pe masura cresterii profitului net creste si valoarea întreprinderii.

Costul capitalului propriu poate sa fie privit si prin prisma costului explicit si a costului implicit. Costul explicit presupune un flux monetar de iesire care, de fapt, îl

ocazioneaza toate aporturile de capital din afara întreprinderii (acțiunile cu dividende iar împrumuturile cu dobânda). Costul implicit sau costul de oportunitate nu comporta fluxuri monetare de iesire (plați) ci presupune formarea unor resurse de finanțare care se folosesc imediat (profitul, rezervele, diferite fonduri). Astfel de capitaluri proprii apar ca fiind ,,gratuite’’ însa, practic, ele au un cost întrucât aparțin acționarilor si daca ar fi date acestora s-ar putea plasa cu remunerație. Ca regula generala, teoria financiara moderna accepta remunerarea capitalurilor proprii la o rata a pieții egala cu rata dobânzii fara risc, plus o prima de risc.

Rata dobânzii fara risc este data de dobânda minima pe care ar putea-o primii acționarii daca si-ar investi capitalurile în plasamente fara nici un risc (de exemplu în

titluri de stat). Prima de risc asigura o majorare a rentabilitații ceruta de acționari, prin care sa se compenseze riscul asumat de acestia când s-au hotarât sa investeasca

lichiditațile în acțiuni.Costul capitalului propriu ține cont de randamentul acțiunilor si cresterea previzibila a dividendelor. Aceasta înseamna ca valoarea actuala a acțiunilor este egala cu valoarea fluxurilor de lichiditate (iesiri) pe care deținatorii de acțiuni o vor primi în viitor (valoarea actualizata a remunerației) plus valoarea finala a acțiunilor când acestea se vând.Daca perioada de pastrare a acțiunilor este lunga, adica acționarii nu considera oportun sa le vânda, fluxurile de lichiditați aferente acțiunilor sunt formate exclusiv din dividende. În acest caz, valoarea actualizata a acțiunilor prezinta o importanța mai mica, în schimb deținatorii de acțiuni au sansa de a beneficia de cresterea economica a întreprinderii si, astfel, sa obțina cresteri de dividende de la un an la altul.Pentru evaluarea cât mai corecta a acțiunilor influențate de caracterul probabilistic al veniturilor viitoare, s-au construit diferite modele. Modelul economistilor Gordon si Shapiro s-a bucurat de o utilizare larga.Acest model de evaluare a acțiunilor se bazeaza pe actualizarea dividendelor, fara a se ține seama de risc într-o maniera explicita. Constituie, de fapt, o varianta simplificata a modelului valorii actualizate, potrivit caruia valoarea unei acțiuni este egala cu valoarea actualizata a fluxurilor de lichiditați viitoare pe care le genereaza în dividende si prețul (cursul) de vânzare.Prețul acțiunii în momentul ,,t’’ (0,1,2,…,n) este prețul actualizat format din fluxurile viitoare actualizate concretizate în dividende si prețul acțiunilor vândute, care se exprima prin relația:În cazul în care perioada deținerii titlurilor în portofoliu este lunga, adica deținatorul nu are în vedere vânzarea previzibila a titlurilor, valoarea actualizata a unui titlu se stabileste exclusiv pe baza fluxurilor de lichiditați anuale pozitive, neglijându-se valoarea reziduala a carei scumpire este imprevizibila. Astfel, relația de mai sus devine:Potrivit relației, valoarea prezenta a unei acțiuni comune este data de suma tuturor plaților viitoare de dividende actualizate indiferent de orizontul investiției.Estimarea dividendelor fiind greu de înfaptuit , în practica se considera o rata constanta de crestere a dividendelor g (unde g<r), si atunci putem scrie:Aceasta metoda de estimare a costului acțiunilor comune se numeste si metoda actualizarii fluxului de numerar.

Costul capitalului propriu priveste si profitul nedistribuit, precum si acțiunile nou emise.Profitul nedistribuit, componenta a capitalului propriu, are un cost dimensionat

la nivelul ratei venitului cerut de investiții pentru acțiunile comune. Acest cost se bazeaza pe argumentul ca daca întreprinderea poate reinvesti profiturile în cauza la o

rata superioara celei cerute de investitori, atunci averea acționarilor va creste. Deci, costul profitului nedistribuit este acelasi cu cel al capitalului obținut din acțiuni comune.Costul acțiunilor nou emise este mai mare decât costul profiturilor nedistribuite cu cheltuielile privind emisiunea si vânzarea acestora. În concluzie, modelul Gordon-Shapiro de evaluare a capitalului propriu exprima legatura dintre cursul bursier al acțiunilor întreprinderii, pe de o parte, si profit, respectiv politica de repartizare a profitului, pe de alta parte. Alte tratamente de analiza financiara fac distincție între valoarea de crestere a titlurilor si valoarea de randament, în funcție de care se distribuie profit, apoi se calculeaza costul capitalului propriu.

Costul capitalului împrumutat

Întreprinderile îsi completeaza resursele de finanțare prin intermediul capitalurilor împrumutate care se concretizeaza în credite bancare si împrumuturile obligatare. Ambele forme ale datoriilor trebuiesc compensate de catre întreprindere prin plata de dobânzi si acoperirea altor cheltuieli financiare.Costul împrumutului este dat de diferența dintre sumele primite cu titlu de împrumut, pe de o parte, si varsamintele facute pentru rambursarile periodice, plata remunerației si a altor cheltuieli financiare aferente capitalului împrumutat, pe de alta parte.Costul real al împrumutului se calculeaza în funcție de operațiunile pe care le presupune si menționate prin cheltuielile contractuale. Astfel, pentru un credit clasic, fara comisioane diverse, fara prima de emisiune sau rambursare, costul împrumutului este dat de dobânda nominala.Costul creditului bancar pe termen mijlociu urmeaza frecvent evoluția ratei bancare pe termen scurt, în timp ce creditul pe termen lung urmeaza evoluția costului obligațiunilor pe piața financiara. Întrucât creditele bancare nu presupun cheltuieli suplimentare precum creditele obligatare, costul actualizat al creditelor bancare se aproprie foarte mult de rata nominala a dobânzii, deseori identificându-se cu aceasta.

Nivelul costului creditului bancar, respectiv dobânda absoluta depinde de trei elemente: marimea creditului, rata dobânzii si perioada de creditare. Pentru creditele pe termen mediu si lung cu perioada mai mare de un an se calculeaza si dobânda compusa ceea ce înseamna ca, la sfârsitul fiecarei perioade de plasament dobânzile se adauga la capital, în continuare, generând si ele costuri.În calculul costului creditului obligatar se ia în considerare în plus, fața de cazul creditului bancar, cheltuielile de serviciu ale împrumutului.

Criteriile financiare specifice deciziei de investiții

Departajarea variantelor pentru luarea deciziei de investiție se face în funcție de mai multe criterii, dupa cum este în discuție si analiza o decizie unica, pentru un singur proiect sau o decizie-program pentru mai multe tipuri de proiecte.

Pentru alegerea proiectului optim de investiție, din mai multe variante posibile, la nivelul unei întreprinderi se folosesc drept criterii: 1. costul producției; 2. rata rentabilitații contabile; 3. termenul de recuperare a investiției; 4. valoarea neta actualizata; 5. rata interna de randament; 6. indicele de profitabilitate.

1. Criteriul costurilor de producție se aplica pentru doua tipuri de investiție:

a) investiția de înlocuire a unui utilaj independent care determina o crestere a producției; b) investiția de înlocuire a unui utilaj care nu modifica nivelul producției.

În primul caz (a) se pune problema compararii costurilor de producție obținute pe unitatea de produs, prin folosirea celor doua tipuri de utilaje.Pentru calculul costului unitar al producției fabricata cu noul utilaj (k1), se iau în considerare: costurile de producție totale rezultate din exploatarea noului utilaj (K1); valoarea investiției (I); durata de recuperare a investiției (Dr); rata minima a randamentului (Rr); cantitatea de produse fabricate cu noul utilaj (Q1). Dupa cum se observa, costurilor totale anuale le sunt adaugate fluxurile din încasari concretizate în amortisment si profitul separat. Firesc, se va adopta proiectul de investiție daca costurile unitare obținute cu noul utilaj vor fi mai mici decât cele realizate cu utilajul vechi.În cel de al doilea caz (b), când investiția nu modifica nivelul producției, se calculeaza economiile la costurile de producție (Ec) determinate de aceasta investiție. În determinarea economiilor se ia în calcul, la costurile de producție anterioare (K0) si valoarea ramasa neamortizata (Vr) sau dupa caz cea reziduala, aferenta duratei de recuperare a ei (Drv)Pe baza economiilor la costurile de producție – care iau în considerare costurile de producție anuale si amortismentul – si a valorii investiției mai puțin valoarea reziduala, se calculeaza rata randamentului proiectului Rrp

Proiectul de investiție referitor la înlocuirea utilajului se va accepta daca rata randamentului obținuta este mai mare decât rata randamentului minim (Rrm) propusa de întreprindere sau cel puțin egala, adica Rrp ³ Rrm.

2. Rata rentabilitații contabile. Utilizarea acestui criteriu presupune alegerea unei rate de rentabilitate, care foloseste în calcul fie profitul net mediu ( ) n P fluxurîncasari (cash-flow) medii (CF ). Rata rentabilitații contabile (Rrc) se calculeaza având la numarator profitul net mediu anual sau fluxurile de încasari medii anuale, iar la numitor cheltuiala totala cu investiția (I):Profitul net mediu anual se calculeaza ca raport între suma profitului net anual (Pn), aferent perioadelor de referința, si durata de recuperare a investiției (Dr). Respectiv, fluxurile de încasari medii anuale se calculeaza ca raport între suma fluxurilor de încasari anuale (CF) si durata de recuperare a investiției. Potrivit acestui criteriu, proiectul de investiție poate sa fie ales numai daca rata rentabilitații contabile este superioara unei anumite rate fixata dinainte, corelata fiind cu alți indicatori. Asezând proiectele de investiție în ordinea descrescatoare a indicatorilor se alege varianta cu rata rentabilitații contabile cea mai mare fața de rata rentabilitații fixata inițial.Criteriul ratei rentabilitații contabile prezinta neajunsul ca nu foloseste date actualizate.

3. Termenul de recuperare a investiției

Exprima numarul de ani acceptat de întreprindere pentru recuperarea investiției

inițiale (I):Recuperarea se realizeaza atunci când fluxurile de încasari cumulate (cash-flow), degajate de investiție, sunt egale cu investiția. În cazul în care sumele anuale de cashflow sunt egale pe durata de recuperare.În situația în care, pe durata de folosința a unei investiții suma anuala de cashflow este diferita, calculul termenului de recuperare se face în doua etape: – în prima etapa se calculeaza, la sfârsitul fiecarui an, investiția nerecuperata – în etapa a doua, atunci când suma de recuperat este mai mare decât fluxurile de încasari din anul urmator (CFi+1), pentru a stabili timpul necesar recuperarii (Tnr) se determina raportul dintre suma investiției ramasa de recuperat (IR) si cash-flow anului urmator.Întreprinderea, pentru a putea folosi acesti indicatori, îsi fixeaza o durata maxima de recuperare a investiției în intervalul careia se alege proiectul cu termenul de recuperare cel mai mic.Acest criteriu asigura o alegere a variantelor de investiție în funcție de rapiditatea recuperarii capitalului investit, ceea ce permite o evaluare rapida a riscurilor. Totodata, prin modalitatea de alegere a variantei optime se exclud investițiile care recupereaza capitalul investit într-o perioada mai mare de timp, deoarece riscul de nerecuperare creste proporțional cu aceasta perioada.Prin faptul ca termenul de recuperare ignora fluxurile de încasari de dupa perioada de recuperare, care nu la puține investiții ce presupun noi tehnologii sporesc în timp, elimina de la selecție proiectele de investiții cu o rentabilitate considerabila, dar pe termen lung.În anumite cazuri, unele întreprinderi folosesc o varianta a termenului de recuperare si anume, termenul de recuperare actualizat. Acesta se defineste ca fiind timpul necesar recuperarii investiției prin intermediul fluxurilor viitoare de încasari actualizate.

Valoarea neta actualizata

În perioada de recuperare a investiției se pune problema comparabilitații în timp a eforturilor si efectelor investiției. Pentru a putea confrunta cheltuielile de investiție cu fluxurile de încasari ce vor rezulta din exploatare, se reține ca moment de referința data punerii lor în funcțiune. În continuare, se calculeaza capitalizarea alocarilor anuale de capital pentru finanțarea investițiilor si actualizarea recuperarilor anuale de capital prin fluxurile de încasari rezultate pe durata de viața a investiției.

Astfel, o suma cheltuita azi va deveni peste “n” ani echivalenta cu o suma mai mare, în funcție de factorul de fructificare (capitalizare) a capitalului pe piața financiara.În schimb, o suma ce se va obține în viitor se va echivala azi cu o suma mai mica, proporțional cu dobânda încasabila pâna în momentul viitor al obținerii primei sume. Asadar, o suma (S0) plasata cu o rata a dobânzii (d), dupa “n” ani devine alta suma (S1): S = S (1 + d )n 1 Daca luam invers, valoarea actuala (Sa) a unei sume (S) care se va încasa în “n” ani va fi egala cu:Pentru decizia de investiție actualizarea opereaza, în special, pentru fluxurile de încasari (cash-flow) generate de punerea în exploatare a investiției.Plasamentele de capital pentru finanțarea investițiilor sunt efectuate pe o perioada scurta de timp si, de obicei, nu necesita calcule pentru capitalizarea sumelor avansate decât pentru durate mai mari de executare a lucrarilor de investiții.Actualizarea fluxurilor de încasari rezultate din exploatarea investițiilor ridica unele probleme ale corectitudinii calculelor. Astfel, în primul rând, se pune problema realismului previziunii fluxurilor de încasari (cash-flow) având în vedere aproximarile privind încasarile si plațile diferențiale. În al doilea rând, rata de actualizare nu este usor de ales între rata inflației, rata dobânzii de piața, rata medie de rentabilitate pe economie, rata de risc etc.

Practic, în actualizare se opteaza fie pentru rata medie a dobânzii corectata cu rata inflației si cu o prima de risc, (pentru proiectele de investiție finanțate din capitalurile proprii), fie pentru costul mediu ponderat al capitalului, corectat cu riscul economic si financiar al îndatorarii (în cazul proiectelor de investiție finanțate din capitalurile proprii si cele împrumutate).Valoarea neta actualizata opereaza, pe de o parte, cu fluxurile de încasari(amortisment si profit net) si valoarea investiției, iar, pe de alta parte cu factorul de actualizare. Ca urmare, valoarea neta actualizata (VNA) a unei investiții este egala cu diferența dintre fluxurile de încasari actualizate si cheltuielile cu investiția (I), adica.Valoarea neta actualizata indica cresterea valorii pe care o spera întreprinderea daca adopta proiectul de investiție. Daca valoarea neta este pozitiva înseamna ca va creste capitalul propriu, iar în cazul când valoarea neta actualizata va fi negativa, valoarea întreprinderii va scadea si proiectul de investiție se va respinge.

5. Rata interna de randament.

Este definita ca fiind rata de actualizare care asigura egalitatea dintre fluxurile

de încasari sperate actualizate si cheltuielile de investiții. Rata interna de randament

(RIR), practic, poate sa fie gasita rezolvând ecuația urmatoare, în care necunoscuta este RIR.Din relație, rezulta ca rata interna de randament este rata de actualizare care face ca valoarea neta actualizata sa fie zero.Calculul ratei interne de randament conduce la ecuații de ordin superior ce nu pot fi rezolvate manual decât prin tatonari repetate ale unor rate de randament care apropie tot mai mult cei doi termeni ai egalitații.Rata interna de randament trebuie sa fie mai mare sau cel puțin egala cu rata medie a dobânzii de piața sau cu costul mediu ponderat al capitalului. Cu cât rata

interna de randament este mai mare cu atât investiția este mai rentabila.

Dezavantajul acestui criteriu de selecție a investițiilor priveste ipoteza puțin realista a reinvestirii constante în întreprindere a fluxurilor de încasari, în fiecare an, la o rata de rentabilitate egala cu rata interna de randament. Pentru eliminarea acestui neajuns, unii specialisti2 presupun un indicator corectat. El porneste de la posibilitatea reinvestirii fluxurilor de încasari la o rata medie de rentabilitate a întreprinderii rezultata din exercițiile anterioare. În funcție de rata medie se calculeaza o rata interna de randament mult mai aproape de realitate în evaluarea proiectelor de investiție.În alegerea proiectelor de investiție este preferabil sa se combine criteriul ratei interne de rentabilitate cu criteriul valorii nete actualizate.

6. Indicele de profitabilitate

Exprima rentabilitatea relativa a investiției pe întreaga durata de viața a acesteia. Indicele de profitabilitate (IP) se determina ca raport între fluxurile de încasari a investiției actualizate si investiție. Acest criteriu ne arata valoarea actuala a cash-flow pentru un cost de 1 leu investiție. Proiectul de investiție se poate accepta numai daca indicele de profitabilitate este mai mare decât unu (IP > 1). Întreprinderea trebuie sa fie indiferenta daca IP = 1 si sa respinga proiectul daca IP < 1. În situația existenței a doua sau mai multe proiecte de investiție concurente, se alege proiectul cu indicele de profitabilitate cel mai mare.Prezentând câteva din cele mai utilizate criterii de evaluare a proiectelor de investiție, se poate constata ca ele pot conduce la decizii diferite de utilizare a capitalurilor. Firesc, se pune întrebarea: care este cel mai bun criteriu?Pentru a raspunde la aceasta întrebare consideram ca alegerea criteriului trebuie legata de îndeplinirea urmatoarelor cerințe:

– calculele sa ia în considerare toate fluxurile de încasari ale investiției

(amortismentul, profitul, valoarea reziduala s.a.) care se degaja pe toata durata de viața; – valorile sa fie actualizate încât sa reflecte faptul ca un leu încasat mai devreme este mai valoros decât un leu primit, în timp, mai târziu; – obiectivul sa fie maximizarea valorii întreprinderii, a capitalului acesteia.

Evaluarea fluxurilor de încasari ale investiției în condiții de incertitudine

Orice investiție prezinta o doza de nesiguranța întrucât se desfasoara în condiții de risc. În cazurile în care riscurile sunt mai mari aprecierea fluxurilor de încasari se face urmarind mai multe etape: evaluarea fluxurilor de încasari în diferite ipoteze; determinarea coeficienților de probabilitate; calculul probabilitații fluxurilor de încasari. Evaluarea fluxurilor de încasari în diferite ipoteze se face pornind de la distribuția unor probabilitați avându-se în vedere ipoteze: favorabile, medii si pesimiste. În funcție de aceste ipoteze se stabilesc, fie direct fluxurile de încasari, fie randamentele fiecarei ipoteze.În continuare, fiecarei ipoteze îi este atribuit un anumit coeficient de probabilitate. Acesti coeficienți de probabilitate se stabilesc fie în mod subiectiv de catre decident, în baza experienței proprii, fie din seria statistica a anilor precedenți.În baza informațiilor obținute în cele doua etape se calculeaza probabilitatea fluxurilor de încasari anuale (speranța matematica), adica a fluxurilor din amortismente si profituri anuale.

Daca proiectele de investiție au aceeasi valoare inițiala si ofera aceleasi fluxurimedii anuale de amortismente si profituri, se va proceda la reprezentarea grafica a distribuției probabilitaților.

CAPITOLUL 2

PROFITUL SI STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

2.1 Sfera creanțelor si evaluarea potențialului clienților

În domeniul creanțelor întreprinderii fața de terți o pondere însemnata îl deține creditul comercial consimțit clientului.Întreprinderile îsi vând utilitațile create fie direct cu numerar, fie pe credit. În primul caz, ele intra imediat în posesia unitaților monetare, iar, în cel de-al doilea caz, al creditului comercial, întreprinderile urmeaza sa încaseze valoarea bunurilor si serviciilor într-o perioada urmatoare. Daca clientul nu plateste, întreprinderea înregistreaza o pierdere din debitori rau platnici. Pentru evitarea acestor neajunsuri întreprinderea elaboreaza variante ale politicii de credit comercial.Practic, creditul comercial are o accepțiune mai larga decât cea a clienților si cuprinde:a) creditele vânzarilor, care exprima transferul de proprietate a bunurilor si serviciilor vândute pecredit;b) creditele cumparator, care reprezinta plațile în avans.În general, întreprinderea se afla în dubla calitate, pe de o parte, de împrumutator, prin acordarea creditului comercial – numit credit client, iar pe de alta parte, de beneficiar al creditului comercial primit de la furnizori – numit credit furnizor.Ținând seama de particularitațile pe care le prezinta, putem defini creditul comercial ca fiind un împrumut pe care si-l acorda direct participanții pe o piața, fara intervenția unei instituții financiare.Firesc, în tematica de fața nu ne preocupa creditul furnizor (se va trata ca resursa de finanțare curenta) ci numai creditul client, ca forma a creditului comercial*.Creditul comercial este un credit pe termen scurt care variaza de la câteva zile pâna la 90 de zile si nu este explicit purtator de dobânda. Între cele doua parți condițiile impuse la acordarea creditului comercial se negociaza, acestea fiind determinate, în special, de situația furnizorului privind: poziția pe care o ocupa pe piața; produsele pe care le ofera pieței; situația financiara etc.Pastrarea clienților actuali precum si atragerea de noi clienți necesita un proces continuu de informare, analize si evaluare a situației lor economico-financiara si a poziției concurențiale a acestora Informațiile privind clienții se obțin, în cea mai mare parte a lor de la banci, care pot oferi clasificari de ordin general (nu date precise care țin de secretul profesional), cum ar fi clienți cu: scadențe dificile; proteste pentru neplata obligațiilor scadente; incapacitate de plata; plați neregulate s.a.

Informații necesare evaluarii clienților se mai pot obține si de la organisme specializate cum ar fi: registrul comerțului; registrul de amanetare; registrul ipotecilor si cadastrului; registrul întârzierilor de la plata impozitelor si taxelor catre bugetul de stat etc. Din paleta informațiilor se calculeaza o serie de indicatori care permit evaluarea clienților cum ar fi: fidelitatea, solvabilitatea, capacitatea de plata, marimea întreprinderii, managementul acesteia, forma juridica, sfera relațiilor etc.

În plus, teoria si practica financiara din țarile cu economie de piața dezvoltata au elaborat modele de estimare a riscurilor si a probabilitații ajungerii unui client în stare de faliment. Se iau în calcul, în acest context, seturi de indicatori semnificativi privind eficiența activitaților si ulterior se construieste o funcție matematica care se cerceteaza si analizeaza, pentru a surprinde corelația acestor indicatori cu starea de faliment. De pilda, modelul elaborat de Conan Joël si Holder Michel reprezinta o funcție de departajare sectoriala ce asociaza scorul cu probabilitatea de falimentare3. Modelul construit pe un esantion de 200 întreprinderi industriale franceze fundamenteaza metoda scorurilor si are funcția:

Z=0,87×1 +0,10×2 – 0,16 x3 – 0,22 x4 –0,24 x5

unde:z = scorul, metoda fiind numita si a scorurilor

x1 = raportul dintre cheltuielile financiare si cifra de afaceri (fara taxe);

x2 = raportul dintre cheltuielile de personal si valoarea adaugata;

x3 = raportul dintre activele circulante (fara stocuri) si activul total;

x4= raportul dintre capitalurile permanente si pasivul total;

x5 = raportul dintre excedentul brut de exploatare si datoriile totale

Interpretarea funcției scor „Z”, este urmatoarea:

– un scor egal cu 0,210 este echivalent cu o probabilitate a riscului de faliment de 100% ;

– un scor egal cu – 0,068 semnifica o probabilitate de faliment de 50%;

– un scor egal cu – 0,164 indica o probabilitate de faliment de 10%.

Pragul limita admis pentru scorul unui client este de – 0,068. Orice client cu un scor mai mare are o probabilitate de a da faliment mai mare de 50% si în consecința exista riscul de neplata a datoriilor.Metoda scorurilor constituie un model important de selecție a clienților dar cu neajunsurile produse de sursa informațiilor culese din exteriorul întreprinderii. De aceea, metoda este completata cu informații calitative privind productivitatea muncii, investițiile nerentabile, scaderea competitivitații, calitatea managementului, pe baza carora se alcatuiesc modele mai detaliate privind riscul de faliment.De asemenea, o modalitate de evaluare a clienților o constituie metoda ABC, dupa care clienții se clasifica în:- grupa A, clienți foarte importanți reprezentând 60% din soldul total al creanțelor si aproximativ 10% din numarul clienților; – grupa B, clienți importanți cu 30% din soldul total al creanțelor si circa 30% din numarul lor; – grupa C, clienți de mica importanța, reprezentând aproximativ 10% din totalul creanțelor si circa 60% din numarul lor.În funcție de aceasta clasificare se impune o supraveghere nuanțata a clienților: atenta si permanenta; strânsa sau lejera. Fața de aceasta stare se stabilesc plafoane ale soldului creanțelor iar atunci când sunt depasite se declanseaza de îndata acțiuni ferme de restabilire a echilibrului.Asemenea momente conduc la calculul duratei medii de încasare a unui client.Rezultatul obținut se compara cu durata medie de încasare a clienților din grupa respectiva iar depasirile peste limitele stabilite conduc la masuri de supraveghere atenta si permanenta a clienților în cauza.Analizând sfera creanțelor se cuvine sa mai precizam ca în structura lor mai sunt cuprinse: – debitele generate de avansurile acordate personalului; – creanțele asupra bugetului de stat ca urmare a varsamintelor de impozite si taxe necuvenite acestuia; – sumele virate în cadrul grupului prin operații în participație; – sumele ramase de varsat din capitalul social, precum si cele privind sporirea capitalului social.De regula, o parte din aceste creanțe sunt rezultatul unui management ineficient si, ca atare, ele pot sa lipseasca.

În procesul de gestiune a clienților întreprinderea îsi creeaza un compartiment specializat sau recurge la contractarea serviciilor unei firme specializate de afacturare (de factoring). Asemenea firme care practica servicii de afacturare cumpara facturile întreprinderii la valoarea lor – mai puțin comisionul de afacturare – si se ocupa de gestiunea clienților pâna la încasare. Folosind astfel de servicii întreprinderea îsi pastreaza clienții prin facilitațile de decontare acordate si elimina riscurile provocate.

2.2.Titlurile de plasament si eficiența lor

2.2.1.Rațiunea plasamentelor de capital în titluri de valoare si structura lor

Întreprinderile, din activitatea curenta, pot realiza temporar excedente de trezorerie. Asemenea capitaluri disponibile urmeaza sa fie fructificate pe termen scurt cât mai profitabil pentru a justifica menținerea în circuit a capitalului în cauza.O cale principala de fructificare a acestui capital, temporar disponibil, o constituie plasamentele în titlurile de valoare, care se pot realiza pe piața financiara. Asemenea tranzacții facute de întreprindere pe piața financiara au drept scop de a realiza o rata a profitului cel puțin egala cu rata rentabilitații concurentului.

Întreprinderile pot face tranzacții pe piața financiara pe termen scurt, în titluri de valoare cu venit variabil (acțiuni), titluri de valoare cu venit fix (obligațiuni) si în opțiuni (drepturi de a cumpara si vinde titluri de plasament la un preț preferabil). Pe termen lung tranzacțiile pe piața financiara sunt mai diversificate, mai ales, în operațiunile cu acțiuni si obligațiuni precum si în gama derivatelor financiare.

Întrucât plasamentele de capital în titluri de valoare pe termen scurt, au caracter temporar, întreprinderea nu poate pastra titlurile în cauza, de regula, pâna la sfârsitul anului. În acest context, câstigurile nu se rezuma la dividendele ori dobânzile aferente titlurilor exercițiului anual, ci la diferențele de curs favorabile de la o zi la alta, ori la câstigurile din speculațiile la bursa. Profitul scontat nu se formeaza din dividendele cuvenite acțiunilor deținute sau din venitul fix (dobânzi) aferente obligațiunilor în posesie, deoarece acestea se platesc la sfârsitul exercițiului anual, pe baza datelor din bilanț (excepție întâlnim în cazul efectuarii tranzacțiilor în perioadele respective).Plasamentele pe termen scurt în titluri de valoare sunt considerate, în exclusivitate, investiții financiare si, ca atare, ele difera fața de plasamentele capitalului în finanțarea curenta a ciclului de exploatare. În acest sens, investițiile în titluri de plasament presupun inginerii financiare care cer pricepere si iscusința, pe de o parte, în alegerea momentului efectuarii plasamentelor iar, pe de alta parte, în cel al lichidarii acestora, stiind ca pe piața financiara se produc schimbari rapide. Alegerea momentului efectuarii tranzacțiilor pe piața financiara trebuie sa fie facut atunci când se poate obține o rata a rentabilitații cât mai mare si, respectiv, exista posibilitatea transformarii rapide a titlurilor în lichiditați.

Întreprinderile care dispun temporar de capitaluri si doresc sa le fructifice în titluri de valoare, trebuie sa elaboreze o politica raționala în acest domeniu pentru formularea de strategii adecvate.Elaborarea unei asemenea politici presupune cunoasterea temeinica a portofoliilor existente pe piața financiara si a strategiilor societaților emitente.Întreprinderile pentru efectuarea tranzacțiilor în cauza trebuie, de regula, sa apeleze la intermediarii financiari (societați de valori mobiliare, societați de administrare a investiților etc.). Cu toate acestea se cere, un minim de reguli care sa fie cunoscute si de catre investitorii obisnuiți, considerați neinformați.

Dintre acestea amintim:- factorii care influențeaza asupra formarii si modificarii prețurilor titlurilor de valoare; – modul de derulare a tranzacțiilor, de executare a ordinelor primite de intermediari si a comisioanelor percepute; – limitele zilnice ale variației prețurilor si pragul de cotare; – conduita agenților de bursa

– vânzarea titlurilor de valoare considerate de ,,viitor’’, atunci când conjunctura oscileaza, si evitarea cumpararii titlurilor al caror curs este într-o scadere rapida si accentuata; – cumpararea numai de titluri apreciate ca fiind ,,conducatoare’’ pe piața;

– formularea preferințelor spre titluri de valoare aparținatoare întreprinderilor care se afla în al doilea an al relansarii afacerilor; – vânzarea titlurilor din portofoliu atunci când dividendele aferente lor se reduc; – manifestarea reținerii fața de titlurile întreprinderilor care sunt în ,,fierbere’’; – urgentarea vânzarii titlurilor din portofoliu în caz de înrautațire a situației financiare a emitentului s.a.

Practica de pe piața financiara a demonstrat ca titlurile foarte rentabile sunt în acelasi timp si foarte riscante. Pentru a elimina riscul pierderii de capital, întreprinderea trebuie sa decida formarea unei structuri din titluri de valoare care se concretizeaza în portofoliu.Portofoliul este constituit din totalitatea titlurilor de valoare de care dispune o întreprindere, la un moment dat, concretizat în acțiuni, obligațiuni sau titluri derivate, achiziționate prin investiții financiare.Fiind o totalitate de titluri de valoare, fiecare având caracteristici specifice, portofoliul presupune si o anumita structura.Gestiunea portofoliului are ca obiectiv stabilirea unei structuri eficiente, în sensul ca pentru acelasi grad de risc sa ofere o rata a rentabilitații mai ridicata sau invers, pentru acelasi randament sa prezinte un grad mai redus de risc. De asemenea, trebuie menținute în structura portofoliului numai acele titluri la care se prevad randamente superioare în viitor.În general, deținatorii de portofolii pot fi:

– investitori individuali, persoane fizice sau juridice caracterizate prin deținerea de resurse financiare reduse si înzestrate cu o putere de reacție nesemnificativa pe piața;

– societați de valori mobiliare care pot investi in nume propriu pentru speculații bursiere pe termen scurt si care se caracterizeaza prin lichiditați medii, dar pot avea reacții prompte în raport cu evoluția pieței de capital;

– investitorii instituționali, care au ca obiect al activitații tocmai investirea în valori mobiliare si care dispun de resurse financiare mari si au o viteza de reacție mare la cerințele pieței (de ex. societați de investiții financiare, societați bancare etc.)

Practic, pentru întreprinderi este mai rentabil sa investeasca prin investitori instituționali datorita experienței acestora si puterii financiare mari de care dispun.Portofoliul de titluri de valoare, prin structura lui, trebuie sa fie echilibrat în sensul cuprinderii de plasamente din diverse ramuri si zone geografice, evaluate în unitați monetare diferite. Prin aceasta structura, probabilitatea producerii unor riscuri de pierdere a capitalului investit este mai mica întrucât apariția unor dificultați financiare concomitent în toate ramurile economiei este puțin probabila. Aceste considerente nu trebuie sa constituie un motiv de diversificare excesiva a titlurilor din portofoliu. Teoriasi practica financiara ofera modele de structura a portofoliului.

Întreprinderile, pentru a evita producerea unor riscuri ,,nefericite’’ – cu pierderi mari, ca urmare a scaderii cursului titlurilor – în afara tranzacțiilor de vânzare – cumparare, pot încheia un contract de opțiune potrivit caruia cel ce doreste sa cumpere sau sa vânda titluri este autorizat sa astepte un interval de timp pâna la luarea deciziei definitive. În acest context opțiunea confera investitorului dreptul de a cumpara sau de a vinde un anumit numar de titluri, într-un interval dat de timp la un curs fixat în prealabil, denumit curs de exercițiu.Contractele de opțiune se mai numesc si contracte cu prima, întrucât solicitantul plateste o prima care îi va permite sa opteze pentru executarea sau neexecutarea contractului. Contractele de opțiune sunt oferite de burse specializate si privesc opțiunile de cumparare ,,call-option’’, respectiv, opțiunile de vânzare ,,put-option’’ fiind standardizate.Pentru efectuarea de plasamente în titluri de valoare întreprinderea trebuie sa foloseasca toate informațiile posibile, unele exprimate în indicatori de eficiența, astfel încât sa poata alege structura de portofoliu cea mai rentabila.

2.2.2 . Procesul de investire si gestiune a cpitalului in titlu de plasament

În procesul de investire si gestiune a capitalului în titluri de plasament, teoria financiara a formulat ca obiectiv esențial optimizarea corelației dintre rentabilitate si risc. Aceasta preocupare este tot mai necesara în corelațiile unei volatilitați (care desemneaza variațiile cursului bursier) crescânde a valorilor mobiliare în raport cu variațiile pieței de capital, ceea ce determina o relație directa între rentabilitate si risc. Înseamna ca o rentabilitate mai mare este însoțita de un risc mai mare si invers.

Pentru a se putea informa permanent ,,consumatorii’’ de titluri de plasament , practica financiara a construit mai mulți indicatori care privesc, deopotriva, atât titlurile de valori mobiliare cât si portofoliul acestora. Dintre indicatorii respectivi amintim:1. Rentabilitatea titlului de valoare. Într-o asemenea investiție calculul rentabilitații are în vedere doua componente ale câstigului: dividendul sau dobânda si cresterea valorii de piața. Dividendele, în cazul acțiunilor, constituie o promisiune potrivit careia întreprinderea emitenta va repartiza o parte din profitul realizat ca dividende deținatorilor de titluri. În cazul obligațiunilor câstigul sperat îl va constitui dobânzile sau venitul fix aferent valorii nominale.În acelasi timp, motivația investițiilor financiare o constituie si o alta componenta a rentabilitații si anume, cresterea valorii de piața în raport cu prețul ei de achiziție. Aceasta motivație este cea care asigura o circulație bursiera a titlurilor.Asemenea considerații se pot face si în legatura cu rentabilitatea unei obligațiuni.2. Riscul titlului de valoare. Pentru calculul acestui indicator se apeleaza la teoria probabilitaților, respectiv la parametrii repartiției diferitelor rentabilitați (înregistrate statistic) si la legile probabilitații care surprind cel mai bine aceste rentabilitați ale valorilor mobiliare. Asadar, este vorba de o abatere care ar putea avea loc de la evoluția medie a cursului de bursa. Marimea acestei abateri, posibile în viitor, este data de variația ratei rentabilitații titlului din fiecare zi fața de o rentabilitate medie pe întreg intervalul considerat.Pentru o evaluare a riscului cât mai concludenta se alege un interval de timp suficient de mare si mai ales cu numeroase tranzacții ale titlului. Marimea riscului pe titlu se calculeaza în fiecare zi operaționala în bursa.Prin simetria abaterilor posibile, în raport cu media, se poate admite ca riscul este masurabil prin valorile negative ale abaterilor, iar cresterea rentabilitații prin valorile pozitive ale abaterilor.3. Rentabilitatea portofoliului de titluri de valoare. Întreprinderea este interesata în rentabilitatea întregii sale investiții, motiv pentru care, în fiecare zi, se calculeaza nu numai rentabilitatea pe feluri de titluri, ci si rentabilitatea portofoliului. Un portofoliu se constituie în proporții diferite de participare a unora si a altora dintre titluri. La o anumita combinație optima de participare a titlurilor se poate obține o performanța superioara.Rentabilitatea portofoliului (Rp) se calculeaza ca o medie ponderata a rentabilitaților individuale sperate (medii) ale titlurilor din portofoliu.Din relația de mai sus rezulta ca rentabilitatea portofoliului este direct proporționala cu rentabilitațile titlurilor componente dar si cu ponderea de participare a fiecarui titlu la compunerea portofoliului. Pentru a creste rentabilitatea portofoliului este suficient sa crestem ponderea titlului celui mai rentabil. Dar aceasta crestere de rentabilitate este însoțita si de cresterea riscului, motiv pentru care este necesar sa fie cercetat.Riscul portofoliului de valoare. În funcție de avantajul diversificarii unui portofoliu se poate aprecia ca, riscul acestuia depinde, în primul rând, de numarul de titluri care îl compun. Aceasta, ca urmare a compensarii variațiilor contrare ale rentabilitații titlurilor componente. Totodata este semnificativa structura portofoliului în sensul ca atunci când titlurile au ponderi relativ egale în compunerea portofoliului, riscul acestuia este mai mic decât în cazul în care o acțiune deține 90% din portofoliu iar celelalte acțiuni ocupa restul de 10%. Pe de alta parte, un portofoliu format din acțiuni ale unor societați recunoscute si împarțite, va fi mai puțin riscant decât un portofoliu ce cuprinde titluri ale unor societați mici si care nu sunt cotate la bursa.

Asadar, riscul portofoliului de ,,n’’ titluri reprezinta suma titlurilor combinațiilor posibile între rentabilitațile titlurilor componente (inclusiv propriile dispersii), în funcție de ponderile de participare a titlurilor la compunerea portofoliului.

În practica bursiera se mai calculeaza si alți indicatori de apreciere a eficienței titlurilor financiare cum ar fi: indicele bursier si coeficientul de volatilitate al portofoliului.

2.3 Pragul de rentabilitate

Pragul de rentabilitate exprima relația dintre nivelul cheltuielilor si volumul vânzarilor. În acest sens, cheltuielile totale de exploatare se grupeaza în: cheltuieli fixe si cheltuieli variabile.Cheltuielile fixe, sau convențional constante, sunt formate din amortismente, chirii, prime de asigurare, cheltuieli generale s.a. Nivelul lor este independent de marimea producției. De regula, aceasta independența opereaza pe anumite intervale de variație ale producției deoarece atunci când producția atinge un anumit nivel si marimea cheltuielilor fixe se modifica într-un sens sau altul.

Cheltuielile variabile, considerate operaționale, sunt cheltuielile determinate în mod direct de fazele procesului de exploatare, ceea ce înseamna ca evoluția lor depinde de variația volumului producției. Se includ în aceasta categorie consumurile de materiale, salariile, sumele asimilate lor etc.Determinarea pragului de rentabilitate are la baza supoziția constanței cheltuielilor variabile pe unitatea de produs si este reprezentat de acel punct critic în care vânzarile acopera cheltuielile aferente lor. Un anumit volum al vânzarilor trebuie sa fie anticipat si realizat pentru a acoperi cheltuielile variabile si cele fixe, în caz contrar întreprinderea va avea pierderi.

Cunoasterea punctului critic prezinta importanța în procesul de previziune a profitului, întrucât relația cheltuieli – producție – profit poate fi influențata prin investițiile efectuate în active imobilizate si modificarea raportului dintre activele imobilizate si cele circulante. Firesc, schimbarea acestui raport conduce la modificarea proporției dintre cheltuielile fixe si cele variabile.În practica, pragul de rentabilitate care indica volumul vânzarilor la nivelul caruia întreprinderea obține profit se calculeaza sub forma: pragului de rentabilitate zero; pragului de rentabilitate sperat.

Pragul de rentabilitate zero sau punctul mort, este dat de acel volum al producției, respectiv al vânzarilor, la nivelul caruia se recupereaza în totalitate cheltuielile efectuate, fara a se obține înca profit. Cunoasterea acestui punct critic prezinta importanța pentru întreprindere întrucât nerealizarea producției si a vânzarilor stabilite va conduce la pierderi . Cu alte cuvinte, pragul de rentabilitate zero constituie limita sub care nu se poate cadea decât cu riscul falimentului.

Din relație deducem doi factori liniari de determinare al pragului de rentabilitate si anume: marimea cheltuielilor fixe si diferența dintre prețul de vânzare unitar si cheltuielile variabile pe unitatea de produs, respectiv, marja asupra cheltuielilor variabile. În situația în care cresc cheltuielile fixe ori se reduce diferența dintre prețul de vânzare si cheltuielile variabile unitare, atunci pragul de rentabilitate va fi mai mare si invers.Daca întreprinderea are în fabricație mai multe produse4, cazuri preponderente, atunci se ia în calculul pragului de rentabilitate cifra de afaceri (CA) si nu volumul fizic al produselor. În asemenea situații ne intereseaza acea suma a încasarilor, la nivelul careia întreprinderea îsi va acoperi cheltuielile totale, fara a obține profit Stiind ca, la nivelul întreprinderii, cheltuielile variabile dețin o proporție relativ constanta în cheltuielile totale, deci implicit si în cifra de afaceri (vânzari).

Potrivit relației, cifra de afaceri aferenta punctului critic sau pragului de rentabilitate zero este egala cu raportul care are la numarator cheltuieli fixe cuprinse în cifra de afaceri, iar la numitor, diferența dintre unitate si ponderea cheltuielilor variabile în cifra de afaceri.

Pragul de rentabilitate sperat se calculeaza în funcție de nivelul ratei rentabilitații economice, care satisface cel mai bine interesele întreprinderii. În acest context, profitul vizat sau propus a se obține constituie o marime calculata în funcție de capitalul avansat în circuitul activitaților si rata randamentului activelor (rentabilitații economice). Informațiile cu privire la capitalul avansat în circuitul întreprinderii se obțin din bilanț si anexele sale iar rata randamentului activelor se apreciaza în funcție de obiectivele propuse.Cheltuielile fixe sunt marcate prin linia paralela la abscisa si ramân neschimbate pe tot intervalul de variație a vânzarilor, chiar daca nu se fabrica nici un produs. Odata cu lansarea în fabricație a produselor se efectueaza si cheltuielile variabile, care cresc pe masura cresterii producției. Astfel, de la nivelul cheltuielilor fixe din punctul de origine, începe marcarea cheltuielilor variabile. Totodata, din punctul de origine a celor doua coordonate se naste curba încasarilor care creste pe masura opririi vânzarilor. Punctul în care curba încasarilor intersecteaza curba cheltuielilor totale reprezinta volumul vânzarilor, la nivelul caruia se acopera cheltuielile totale fara sa se realizeze si profit, ceea ce exprima pragul de rentabilitate zero sau punctul critic. În continuare, pe masura cresterii încasarilor se realizeaza profit.Pragul de rentabilitate ca instrument de previziune a profitului se foloseste în situații când:se iau decizii privind fabricarea unui nou produs; se întreprind studii asupra efectelor cresterii economice prin expansiunea întreprinderii, care presupun schimbari în structura cheltuielilor fixe si a celor variabile odata cu cresterea volumului vânzarilor; se analizeaza proiectele de modernizare stiind ca acestea conduc la scaderea cheltuielilor variabile, de regula cele cu salariile, si cresterea cheltuielilor fixe.Folosirea pragului de rentabilitate în previziunea profitului presupune si anumite limite legate de: folosirea unui preț de vânzare fix; cheltuielile variabile constante pentru orice nivel al producției si vânzarilor; necesitatea schimbarilor în structura si marimea cheltuielilor fixe totale etc.

2.4. Politici de dividende ale întreprinderilor

La nivelul întreprinderilor, în sfera dividendelor se construiesc politici în jurul deciziei de a repartiza si plati acționarilor parte din profitul net, sau de a fi reținut în întreprindere pentru reinvestire.În general, politica dividendelor este influențata de o serie de factori, dintre care amintim:Situația financiara a întreprinderii. În cazul în care o întreprindere este îndatorata, fie la banci, fie prin emisiunea de obligațiuni, înseamna ca se confrunta cu restricții în repartizarea profitului în sensul ca, mai întâi, va trebui sa-si asigure resursele necesare stingerii obligațiilor curente. Situația de insolvabilitate nu permite plata de dividende acționarilor, pentru a nu diminua capitalul întreprinderii si a proteja creditorii. În acest sens, nu de puține ori sunt încheiate contracte de afaceri în care se stipuleaza ca dividende se pot plati numai când exista lichiditați suficiente, adica întreprinderea are un anumit grad de lichiditate. Aceasta, tocmai prin faptul ca este posibil ca o întreprindere sa fie profitabila dar sa nu aiba disponibilitați banesti pentru plați, din cauza deficiențelor în sfera lichiditaților. Daca întreprinderea are probabilitatea de amânare a plaților, sau de accelerare a realizarii fluxurilor de numerar, atunci va creste flexibilitatea în sfera plații dividendelor, bineînțeles, pe seama profitului.În cazul în care întreprinderea cauta o finanțare fara a recurge la îndatorare, înseamna ca trebuie sa apeleze la unele componente ale capitalului propriu cum ar fi profitul reținut sau emisiunea de noi acțiuni. Daca costurile cu emisiunea de acțiuni noi sunt ridicate, atunci finanțarea prin intermediul profitului reținut (prin renunțarea la dividende) devine cea mai ieftina.Alta alternativa în luarea deciziei de finanțare este alegerea între datorii si capitalul propriu zis.Astfel, daca costul îndatorarii este mic, atunci întreprinderea poate stabili un indice corespunzator al datoriilor si, în acest fel, sa mențina dividendele la un nivel constant. Preferințele acționarilor. Pornind de la interesele acționarilor, întreprinderea, prin politica promovata, trebuie sa satisfaca cel puțin doua cerințe: una legata de stabilitatea sumei dividendelor distribuite iar a doua, de formularea unei politici credibile pentru investitori. Asigurarea unei stabilitați a sumei dividendelor presupune ca politica de dividende practicata în trecut influențeaza dividendele sperate de acționari care, la rândul lor, exercita o influența asupra cursului acțiunilor. Formularea unei politici credibile presupune asigurarea unui profit real si repartizarea lui ca dividende acționarilor.Psihologia investitorilor. Presupune ca investitorul poate sa-si procure singur lichiditațile necesare în cazul unor dividende necorespunzatoare, prin vânzarea acțiunilor. Însa cercetarile arata ca exista o rezistența la vânzare, chiar în cazul în care prețul acțiunilor scade. De asemenea, câstigurile prezente au o valoare exagerata fața de cele viitoare, iar o politica de dividende stabila este perceputa ca un semn de siguranța si soliditate

Fiscalitatea. Impozitarea diferita a profiturilor si a dividendelor, precum si a cresterilor de capital, favorizeaza o politica de autofinanțare. Totodata, s-a observat ca acționarii cu o rata a impozitului mare se orienteaza spre întreprinderile care promoveaza o politica de dividende scazute, însa cu cresteri substanțiale de capital. În schimb, acționarii cu o rata mica de impunere prefera întreprinderile cu dividende mari.Datorita influenței factorilor multipli asupra marimii dividendelor, politica de dividende, în timp, a fost în centrul unei polemici5 si a constituit obiectul unor opinii viu disputate. S-au conturat, în acest sens, urmatoarele politici de dividende:

Dividend constant. Presupune menținerea dividendelor la nivelul perioadei anterioare.Constituie o politica promovata de catre cei care cred în valoarea informativa a dividendelor. Astfel, acționarilor le este sugerata o imagine de siguranța si soliditate a întreprinderii. Totodata, apare si efectul de formare a ,,clientelei’’ în sensul tendinței întreprinderii de a atrage investitorii care prefera un anumit nivel al dividendelor, în funcție de rata impozitului suportata.În cazul unei scaderi a profitului, rezervele devin surse de compensare a sumelor necesare dividendelor promise. De asemenea, exista anumite motive pentru nereducerea dividendelor. Primul ar fi acela ca multe persoane si instituții solicita plați importante de dividende pentru investițiile lor. Modigliani si Miller au dovedit ca aceste persoane nu trebuie sa fie preocupate de nivelul dividendelor întrucât ar putea oricând sa lichideze o parte din pachetul lor de acțiuni pentru obținerea lichiditaților necesare. Însa, piața financiara presupune costuri de tranzacționare si plați de brokeraj care îi îndeamna la reținere. Un alt motiv de renunțare la scaderea dividendelor este acela ca asemenea operațiune poate fi interpretata de acționari ca un semnal negativ în gestiunea întreprinderii, ceea ce poate avea efect nefavorabil asupra prețului acțiunilor.Dividend care presupune constant raportul dividende/profit. Modelul de repartizare a profitului, cunoscut sub denumirea de ,,Modelul de ajustare parțiala’’, elaborat de catre J. Lintner s-a construit plecând de la convingerea ca ,,cea mai mare parte a acționarilor prefera un dividend rezonabil dar stabil’’ si ca piața financiara stimuleaza stabilitatea sau cresterea graduala a dividendelor. În consecința, întreprinderea adopta un dividend calculat prin proporția fixa a raportului dividend / profit, apreciat ca o rata normala, dar nu si ideala, de repartizare a profitului. Întrucât profiturile vor fi, cu siguranța, fluctuante promovarea acestei politici va necesita resurse suplimentare, în unele situații, pentru acoperirea dividendelor.Dividend reziduu. Politica reziduala se bazeaza pe faptul ca investitorii prefera ca întreprinderea sa rețina si sa reinvesteasca profitul decât sa le plateasca dividende daca rata rentabilitații obținuta pentru profitul reinvestit depaseste rata rentabilitații pe care investitorii ar obține-o plasând dividendele în investiții cu un grad de risc comparabil. Teoria în sine susține formularea politicii de dividende dupa adoptarea deciziei de investiție si a celei de finanțare, motiv pentru care se mai numeste si politica de oportunitate. Cu alte cuvinte, ideea acestei teorii este de a utiliza profitul, cu prioritate, pentru autofinanțare ori de câte ori rentabilitatea scontata a acestora este mai mare decât costul capitalului întreprinderii. Dividendul reziduu exprima, în acelasi timp, intensitatea legaturii dintre dividende si valoarea întreprinderii.

Dividend maxim posibil. Reprezinta o politica opusa celei reziduale, în care reținerile din profit apar ca un reziduu. Teoria se bazeaza pe distribuirea de dividende crescatoare an de an într-o rata constanta mai mica decât rata de actualizare a dividendelor viitoare. Cu cât dividendele si rata lor anuala de crestere sunt mai mari, cu atât valoarea acțiunilor întreprinderii va fi mai mare.Modelul cercetatorilor M. Gordon si E. Shapiro, privind distribuirea de dividende ca factor de crestere a valorii întreprinderii, prezinta doua inconveniente. În primul rând, valoarea unei acțiuni este definita doar de o singura variabila explicita – dividendul. Înseamna ca orice eroare de estimare a dividendului conduce la o deformare accentuata a valorii acțiunii. În al doilea rând, valoarea acțiunii este dependenta de estimarile ratei anuale de crestere si orice erori influențeaza direct valoarea acțiunii si implicit valoarea întreprinderii.

Neutralitatea politicii de dividende. Teoria neutralitații politicii de dividente formulata de Miller si Modigliani disociaza efectul politicii de dividende asupra cursului acțiunilor, de efectul altor acțiuni concomitente. Astfel, o întreprindere poate proceda la reducerea dividendelor cuvenite în schimbul realizarii autofinanțarii unor proiecte de investiții. În acest caz, politica de dividende nu este decât un subprodus al politicii de investiții.În alte situații, o întreprindere poate avea în vedere cresterea dividendelor întrucât hotarâse majorarea coeficientului de îndatorare. Ca urmare, politica de dividende devine un subprodus a politicii de îndatorare. În consecința, nu se impune ca întreprinderile sa acorde o importanța majora politicii de dividende, ci trebuie lasate sa fluctueze în funcție de nevoile interne de lichiditați (pentru investiții).Practica a demonstrat ca, alegerea politicii de dividende poate fi determinata si de fiscalitatea aplicata asupra veniturilor din deținerea de acțiuni (dividend si/sau câstiguri de capital). Daca rata de impozitare este aceeasi, atunci politica de dividend poate fi considerata neutra. În schimb, daca cele doua surse de venit se impoziteaza diferit, atunci influența politicii de dividend asupra valorii devine evidenta.Întreprinderile românesti caracterizate prin lipsa lichiditaților si a surselor alternative de finanțare au promovat o politica de dividende cu marimi nesemnificative.

2.5. Structura financiara a întreprinderii si politica de îndatorare

Structura financiara a întreprinderii este determinata de structura întregului pasiv al bilanțului.Comparativ cu structura capitalului, care exprima modul de alcatuire a capitalului permanent, structura financiara cuprinde în plus capitalurile împrumutate pe termen scurta) Structura capitalului b) Structura financiara a intreprinderii

Prin structura financiara a întreprinderii se mai poate înțelege si raportul existent între finanțarile sale pe termen scurt si finanțarile pe termen lung si mijlociu:

Structura financiara a intreprinderii

Finantãri pe termen mediu si lung

Finantãri pe termen scurt

Capital permanent

Resurse de trezorerie

Resursele de trezorerie sunt formate din creditele bancare pe termen scurt precum si din creditele comerciale, care împreuna acopera o parte din finanțarea activelor circulante.În alte situații, într-o forma simplificata, structura financiara a întreprinderii se poate aprecia si dupa raportul dintre datoriile totale si capitalul propriu.Prin politica întreprinderii decizia de structura financiara trebuie sa exprime optimul, adica starea cea mai buna în anumite condiții date. Schimbându-se condițiile date, starea cea mai buna devine alta.Structura financiara optima trebuie sa stabileasca un asemenea raport între finanțarile prin îndatorare si capitalurile proprii încât costurile de finanțare sa fie cele mai mici. Aceasta depinde de obiectivele de crestere economica a întreprinderii, de nivelul rentabilitații scontate si de riscurile pe care consimte sa si le asume.În problematica structurii financiare optime s-au formulat unele teorii, cum ar fi: teoria clasica a structurii capitalului; teoria lui Modigliani si Miller; teoria moderna.

Teoria clasica a structurii capitalului, se bazeaza pe calculul ratei de capitalizare a dividendelor în funcție de rata de îndatorare a întreprinderii. Indicele datoriei (ID) se calculeaza ca o proporție a datoriei (D) în totalul capitalului (C D) p + ,

Potrivit graficului de mai sus, indicele îndatorarii este masurat pe axa orizontala iar costurile specifice capitalului, în funcție de acest indice, se observa pe axa verticala.

Cu cât indicele datoriei creste, costul datoriei ( ) cd K ramâne constant atâta timp cât creditorii nu percep nici un adaos semnificativ la cresterea riscului de neplata a obligațiilor întreprinderii fața de acestia. Totusi, în punctul C creditorii considera ca datoria a atins o proporție critica. În continuare, cresterea indicelui datoriei dincolo de C va conduce la cresterea semnificativa a riscului recuperarii împrumuturilor. Creditorii, în acest caz, vor solicita o compensare pentru acoperirea riscului amintit si ca atare, costul unei datorii suplimentare va creste.Costul capitalului propriu este indicat de linia cp K situata deasupra liniei costului datoriilor întrucât capitalul propriu este mai scump decât datoriile. Asemenea situații se întâmpla deoarece acționarii cer compensații mai mari decât creditorii, pe motiv ca ei suporta un risc mai mare.

În punctul M de pe axa verticala, întreprinderea nu are datorii si atunci costul mediu ponderat al capitalului ( KCT ) este 100% din costul propriu. Dupa îndatorare, în punctul B întreprinderea foloseste mai multe datorii decât capital propriu. Costul mediu ponderat scade si devine mai mic decât în punctul A. Continuând îndatorarea, tendința costului mediu este de scadere pâna în punctul C. Începând din acest punct, costurile celor doua tipuri de finanțari încep sa creasca si ca atare creste si costul mediuponderat. Punctul C, în acest caz, semnifica:nivelul cel mai bun al indicelui datoriei;costul mediu ponderat al capitalului ca fiind minim;structura financiara optima a întreprinderii.Practica a demonstrat ca acest punct optim se determina greu prin tatonari multiple.

Teoria lui Modigliani si Miller, se bazeaza, la fel ca teoria clasica, pe costurile capitalului propriu, mai ridicate decât costurile datoriilor. Totusi, cercetatorii Franco Modigliani si Marton Miller afirma ca folosind evidența statistica pe care îsi întemeieaza teoria MM, costul mediu ponderat al capitalului este o linie dreapta care nici nu creste, nici nu scade. Costul mediu ponderat pentru a ramâne constant, trebuie sa creasca costul capitalului propriu, cu atât cu cât creste proporția datoriei (mai puțin costisitoare). Cu cât scade proporția capitalului propriu (mai scump) cu atât costul mediu ponderat scade, daca nu creste costul capitalului propriu.

Daca costul mediu ponderat ramâne constant când costul datoriei creste, atunci costul capitalului propriu trebuie sa scada când întreprinderea se împrumuta prea mult. De asemenea, teoria MM considera ca valoarea întreprinderii depinde de profitul din exploatare si nu de profitul net, ceea ce înseamna ca indicele datoriei nu are efect asupra valorii întreprinderii daca nu afecteaza costul mediu ponderat al capitalului. În calculele facute, impozitele pe venit sunt apreciate ca nesemnificative, iar piața capitalurilor perfecta.

CAPITOLUL 3

INSTITUȚIILE FINANCIAR – BANCARE

3.1. Banca centrala

Banca centrala este o instituție financiar – bancara aflata în fruntea întregului sistem bancar, care ofera servicii atât guvernului unui stat, cât si sistemului de banci comerciale si care implementeaza politica monetara si de credit a țarii respective. Bancile centrale nu lucreaza direct cu publicul, ci doar cu sistemul bancilor comerciale si cu guvernul.

Funcțiile bancii centrale

Într-o economie, banca centrala îndeplineste anumite funcții specifice:

1) emisiunea monetara; de regula, emisiunea de bancnote este garantata de stat, fiind monopol al bancii centrale; bancnotele si monedele emise de banca centrala reprezinta moneda primara („moneda de ultima instanța), în care toate celelalte forme de monede trebuie transformate pentru a putea exista si funcționa;

2) stabilirea si implementarea politicii monetare si valutare – la ora actuala, politica monetara reprezinta principala funcție pentru majoritatea bancilor centrale si are ca principal obiectiv principal asigurarea stabilitații prețurilor; totodata, banca centrala stabileste si aplica regimul valutar al țarii, monitorizeaza evoluția cursului de schimb al monedei naționale (poate interveni pe piața pentru influențarea acestuia), administreaza rezervele internaționale ale țarii (formate din aur, devize si alte active de rezerva recunoscute pe plan internațional); totodata, este reprezentanta statului în relațiileinternaționale: interstatale, interbancare si cu instituții financiare internaționale (Fondul Monetar Internațional, Banca Mondiala, Banca Reglementelor Internaționale etc.);

3) bancher si casier al statului – ține în evidențele sale contul statului, efectueaza plați si încasari prin acesta, poate acorda avansuri si împrumuturi statului în anumite condiții, poate acționa ca agent al statului în ceea ce priveste emisiunea, vânzarea si rascumpararea titlurilor de stat si a altor efecte prin care statul se împrumuta de la public;

4) banca a bancilor – deschide conturi bancilor comerciale, primeste depozite de la acestea si este împrumutator de ultima instanța pentru acestea; în unele țari, banca centrala este si autoritatea de supraveghere bancara;

5) reglementarea si supravegherea sistemului de plați al țarii.

Operațiunile bancii centrale

Pentru a-si îndeplini funcțiile, bancile centrale realizeaza urmatoarele operațiuni:

A. Operațiuni pasive

Operațiuni pasive sunt cele prin care îsi constituie resursele:

1) Operațiuni de constituire si completare a capitalului – au o pondere modesta în cadrul operațiunilor pasive; constituirea se realizeaza din surse bugetare, iar completarea prin capitalizarea unei parți din profit;

2) Operațiuni de depuneri – sunt reprezentate de:

depuneri ale bancilor comerciale, fie sub forma de rezerve minime obligatorii, fie sub forma de depozite bancare atrase de banca centrala de la acestea; depozite publice (disponibilitați ale Trezoreriei publice, asigurarilor sociale de stat si alte depuneri); depuneri ale bancilor centrale din alte țari, efectuate fie pentru derularea transferurilor banesti internaționale, fie pentru intervenții pe piața valutara; depozite ale organizațiilor internaționale (Fondul Monetar Internațional, Banca Internaționala pentru Reconstrucție si Dezvoltare, Banca Reglementelor Internaționale etc.).

3) Emisiunea de bancnote – reprezinta principala operațiune a unei banci centrale, de unde si denumirea de banca de emisiune; moneda creata de banca centrala (sau moneda primara) este caracterizata prin faptul ca are o putere liberatorie nelimitata pe teritoriul național, orice monede sau bancnote emise de aceasta trebuie sa fie acceptate ca moneda legala de catre persoanele fizice si juridice pentru plata tuturor obligațiilor publice si private;

4) Operațiuni de împrumut – sunt obținute de la banci straine si instituții financiare internaționale.

B. Operațiunile active

Operațiunile active sunt cele prin care sunt plasate resursele constituite:

1) Operațiuni de creditare – constau în operațiuni de refinanțare a bancilor comerciale si operațiuni de creditare a statului.

a) Refinanțarea bancilor comerciale este realizata de banca centrala în trei modalitați:

1. Rescontul – este modalitatea tradiționala de refinanțare a bancilor; tehnica sa este simpla: bancile comerciale pot vinde bancii centrale titlurile de creanța pe care le dețin, suportând o taxa de rescont stabilita cu anticipație.

2. Operațiunile de piața monetara (open market) – sunt operațiuni prin care banca centrala achiziționeaza de la bancile comerciale titluri, cu predilecție titluri publice, prin intervențiile sale pe piața monetara; aceste operațiuni au luat amploare pe masura diminuarii ponderii operațiunilor de rescont, având avantajul ca permit bancii centrale sa inițieze ea aceste operațiuni de refinanțare a sectorului bancar comercial, iar dobânda de refinanțare poate fi modulata în funcție de condițiile pieței.

3. Creditele în cont – se realizeaza fie sub forma tehnica a liniilor de credit (limita maxima stabilita de banca centrala pentru soldul debitor al contului curent al unei banci comerciale), fie sub forma tehnica a avansurilor în cont (banca centrala crediteaza cu suma respectiva contul bancii comerciale beneficiare).

b) Creditarea statului, se poate realiza fie prin:

1. Credite directe acordate statului – în prezent acestea sunt limitate în majoritatea țarilor pentru a se evita finanțarea deficitului bugetar prin emisiune monetara.

2. Achiziționarea de titluri publice – în economiile moderne banca centrala achiziționeaza titluri publice de pe piața monetara de la bancile comerciale în cadrul operațiunilor de open market, dobândind, astfel, creanțe asupra statului.Creditele directe acordate Trezoreriei publice sunt deseori completate prin operațiunile de open market. Daca banca centrala doreste sa favorizeze o noua emisiune de titluri publice, ea va cumpara de pe piața monetara titlurile vechi. Bancile comerciale vând titlurile vechi si cumpara noile titluri emise de Trezorerie, având în vedere ca cursul titlurilor vechi este mai mare decât al celor noi (întrucât în cazul titlurilor vechi timpul ramas pâna la scadența este mai scurt).

2) Operațiuni comerciale – constau în cumparari de aur si devize. Aceste active externe ale bancii centrale au o importanta semnificație monetara, întrucât reflecta operațiunile efectuate de autoritatea monetara pentru a asigura stabilitatea cursurilor de schimb ale monedei naționale (vânzând valuta pe piața valutara banca centrala evita o depreciere prea mare a monedei naționale, iar cumparând valuta evita o apreciere excesiva).

C. Alte operațiuni – banca centrala poate realiza operațiuni de decontare si compensare a plaților si încasarilor derulate între bancile comerciale din țara respectiva.

3.2. Instituțiile de credit

În cadrul instituțiilor de credit, regasim: bancile comerciale, organizațiile cooperatiste de credit, bancile de economisire si creditare în domeniul locativ, bancile de credit ipotecar, instituțiile emitente de moneda electronica. Locul cel mai important revine bancilor comerciale.

3.2.1. Bancile comerciale

Locul si rolul bancilor în economie este strâns legat de calitatea lor de principali intermediari în relația economii – investiții, relație hotarâtoare în cresterea economica. Totodata, ele au calitatea de intermediari monetari a caror caracteristica esențiala este posibilitatea de-a realiza creație monetara, transformând active nemonetare (cambii, obligații etc.) în moneda. Desi, structurile naționale ale sistemelor bancare sunt foarte diferite, totusi în majoritatea țarilor se face o delimitare între bancile comerciale (de depozit) si bancile specializate.Bancile comerciale sunt acelea care efectueaza toate tipurile de operațiuni bancare. Totusi, constituirea de depozite si acordarea de credite constituie operațiunile de baza ale acestora. În ultima perioada se remarca o tendința de universalizare a bancilor comerciale, în sensul ca acestea desfasoara toate operațiunile bancare permise de lege si nu îsi limiteaza activitatea la anumite sectoare (la noi, societațile bancare sunt, prin lege, banci universale). Bancile comerciale îndeplinesc trei funcții de baza:

sa atraga resursele disponibile ale clienților (persoane fizice si juridice) sub forma de depozite (atragerea fondurilor);

sa permita clienților sa-si retraga banii sau sa-i transfere în alte conturi;

sa acorde împrumuturi clienților care solicita credite, folosind depozitele atrase (plasarea fondurilor).

Operațiunile bancilor comerciale

În îndeplinirea funcțiilor lor, bancile comerciale desfasoara anumite operațiuni specifice.

A. Operațiuni pasive

Operațiunile pasive sunt cele prin care bancile îsi constituie resursele:

1) Operațiuni de constituire si completare a capitalului propriu – dețin o pondere redusa în totalul operațiunilor pasive (8 – 12%). Fiind societați pe acțiuni, bancile îsi formeaza capitalul propriu prin emisiunea si subscrierea de acțiuni. Completarea acestuia se realizeaza pe seama fondurilor de rezerva constituite prin repartizarea unei parți din profit.

2) Operațiunile de depuneri – reprezinta principalele operațiuni pasive ale bancilor. Depunerile pot fi la vedere sau la termen si pot fi constituite de agenți economici de populație, precum si de alte banci.

3) Operațiunile de împrumut – pot fi operațiuni de rescont, de împrumut pe gaj de cambii sau de împrumut prin pensiunea cambiilor, de la alte banci, sau, de regula, de banca de centrala. Similar rescontului sunt operațiunile de lombardare, operațiuni de împrumut pe garanții de efecte publice (obligațiuni si bonuri de tezaur), prin care banca comerciala obține de la banca de centrala resurse pe termen scurt. Totodata, pot fi împrumuturi contractate de la alte banci.

4) Alte operațiuni pasive: emiterea de certificate de depozit (pentru acoperirea unor goluri temporare) sau de obligațiuni (pentru procurarea de resurse pe termen mediu si lung).

B. Operațiuni active

Operațiunile active (plasamente bancare) – sunt operațiuni prin care bancile angajeaza resursele procurate în vederea obținerii de profit. Acestea sunt:

1) Operațiunile de creditare – cuprind:

a) Operațiuni de creditarea a firmelor – distingem:

credite pentru investiții – se acorda pe termen mijlociu si lung si sunt destinate procurarii de echipamente, masini, realizarea de construcții etc.; credite de exploatare – sunt destinate acoperirii cheltuielilor de exploatare.

b) Operațiuni de creditare a persoanelor fizice – distingem:

credite pentru locuințe; credite pentru bunuri de folosința îndelungata; credite pentru cheltuieli curente (nevoi personale).

c) operațiuni de creditare a statului: prin achiziționarea de titluri de stat.

2) Operațiuni comerciale (de plasament) – pot consta în:cumpararea de aur si devize, acestea fiind plasamente deosebit de lichide; achiziția de efecte publice si acțiuni – constituie o cale de plasare a resurselor în vederea obținerii de profit, acestea fiind active usor lichidabile.

3) Plasamente interbancare – constituirea de depozite la alte banci.

C. Operațiuni de comision

Operațiuni de comision sunt operațiunile pe baza carora bancile încaseaza comisioane si speze bancare pentru serviciile prestate clienților. Cea mai mare parte a serviciilor bancare nu comporta angajarea bilanțiera (nu contribuie la majorarea resurselor si nu afecteaza activul bancilor), dar angajeaza riscuri, aducând concomitent anumite venituri. Aceste operațiuni sunt evidențiate de banci de regula, ca operațiuni extrabilanțiere si se refera la:

1) efectuarea de transferuri banesti;

2) efectuarea de operațiuni de incaso;

3) efectuarea de operațiuni de mandat;

4) acordarea de garanții.

5) asumarea de angajamente propriu-zise.

Lichiditatea bancara

Lichiditatea bancara reprezinta capacitatea bancii de a asigura în orice moment efectuarea plaților cerute de creditorii sai (plați directe catre clienți în numerar sau plați dispuse de clienți în favoarea altor firme care au conturi la alte banci). În gestionarea lichiditații, bancile îmbina doi factori care acționeaza contradictoriu: interesul bancii de-a efectua cât mai multe plasamente pentru a obține un profit cât mai ridicat (dar aceasta conduce la un nivel scazut de lichiditate) si, respectiv, preocuparea bancii de-a asigura un grad ridicat de lichiditate (dar astfel obține un profit mai scazut).Realizarea unei lichiditați adecvate necesita asigurarea unui raport optim între durata de constituire a resurselor si destinația plasamentelor, în sensul îndrumarii resurselor cu caracter temporar (provenite din depuneri la vedere) în plasamente pe termen scurt, iar a resurselor permanente în plasamente pe termen mijlociu si lung.Analistii acorda o mare atenție orientarii politicii bancare în funcție de structura activelor.Operațiunile active sunt structurate pe trei grupe principale: numerar, hârtii de valoare (obligațiuni de stat, bonuri de tezaur, certificate de depozit ale altor banci etc.) si credite. Luând în considerare situația activelor, banca se confrunta cu alternativa risc – profit, adica ea trebuie sa asigure deopotriva o lichiditate adecvata si un profit ridicat. Banca trebuie sa optimizeze structura activelor, astfel: selecția activelor, prin confruntarea profitabilitații cu riscurile, luându-se în considerare nu numai gradul de lichiditate, ci si riscul neplații; diversificarea portofoliului, acesta urmârind, pe de o parte, minimizarea riscului, iar pe de alta parte, menținerea si cresterea nivelului de profit existent.În vederea asigurarii lichiditații, bancile comerciale au obligația de a-si constitui si menține rezerve minime obligatorii, o parte din depozitele constituite de clienți trebuind sa fie pastrate în conturi la banca centrala.

3.2.2.Cooperativele de credit

Cooperativele de credit sunt instituții de credit cu caracter de ajutorare reciproca (sunt instituții mutualiste), care mobilizeaza resursele disponibile, în principal, ale membrilor cooperatori (persoane fizice, mici întreprinzatori, organizații obstesti, asociații familiale, firme mici si mijlocii etc.). Creditele acordate de aceste instituții sunt îndreptate, cu precadere, catre membrii cooperatori, în vederea satisfacerii unor scopuri productive sau personale ale acestora. În majoritatea țarilor dezvoltate, cooperativele de credit ocupa un loc important în cadrul sistemului bancar.

În țara noastra funcționeaza asemenea instituții din anul 1996, însa poziția lor în sistemul bancar românesc este modesta comparativ cu țarile dezvoltate. Dupa anul 1989, cooperativele de credit au început sa funcționeze în baza Legii nr. 109/1996 privind organizarea si funcționarea cooperației de consum si a cooperației de credit. Întrucât prevedea desfasurarea activitații cooperativelor de credit în mod similar cu cea a cooperativelor de consum, aceasta lege a creat o criza în cadrul sistemului cooperatist. Întrucât legea permitea exercitarea activitații bancare fara obținerea unei autorizații din partea autoritații de supraveghere, Banca Naționala a României, a fost favorizata apariția pe piața a zeci de banci cooperatiste, slab capitalizate, majoritatea lor ajungând sa se confrunte cu probleme financiare. Condițiile necesare de îndeplinit se refereau la numarul minim de membrii si la subscrierea si varsarea unei parți din

capitalul social.Pâna în anul 2000 inclusiv, în baza Legii nr. 109 privind organizarea si funcționarea cooperației de consum si a cooperației de credit, în România au existat doua categorii de cooperative de credit : cooperative asociate într-o rețea afiliata la CREDITCOOP (rețea a Creditului cooperatist, formata din casa centrala, 41 case teritoriale si 67 cooperative locale); 84 cooperative de credit neasociate (independente), cea mai cunoscuta fiind Banca Populara Româna.Potrivit acestei legi, sistemul cooperației de credit a funcționat pe trei nivele organizatorice, respectiv cooperativele de credit locale erau asociate la nivel de județ în case teritoriale iar acestea, la nivel național, la Casa Cooperativelor de Credit – CREDITCOOP.În anul 2000 s-a încercat îmbunatațirea conținutului legii 109/1996, prin elaborarea Ordonanței de Urgența nr. 97/2000 privind cooperativele de credit, care prevedea aspecte referitoare la organizarea si funcționarea cooperativelor de credit si a caselor centrale, precum si aspecte referitoare la asocierea cooperativelor de credit în cadrul unor sisteme formate pe doua niveluri (primul nivel includea cooperativele de credit înființate în teritoriu, iar al doilea nivel se referea la casa centrala).Deoarece cooperativele de credit si casele lor centrale desfasoara activitați de atragere de depozite, de acordare de împrumuturi, plați si decontari, transferuri de fonduri, împrumuturi intercooperatiste si de la banci, ele sunt incluse, în prezent, de reglementarile în vigoare în categoria instituțiilor de credit. În consecința, organizarea si funcționarea cooperativelor de credit intra în sfera reglementarilor de supraveghere prudențiala bancara din România. Din anul 2001 Banca Naționala a României a demarat autorizarea organizațiilor cooperatiste de credit si a preluat supravegherea activitații acestora. În ceea ce priveste procedura de autorizare a cooperativelor de credit, acestea pot sa solicite Bancii Naționale a României eliberarea autorizației de funcționare numai dupa o prealabila aprobare a constituirii de catre Casa centrala, respectiv înregistrarea în Registrul Comerțului si afilierea la Casa centrala.Cooperativa de credit este orice „instituție de credit constituita ca si asociație autonoma de persoane fizice, unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor si aspirațiilor lor comune de ordin economic, social si cultural, a carei activitate se desfasoara cu precadere, pe principiul întrajutorarii membrilor cooperatori.

Casa centrala a cooperativelor de credit este instituția de credit constituita prin asocierea cooperativelor de credit, al carei rol este: de a gestiona interesele comune ale membrilor sai, cu respectarea dispozițiilor legale; de a exercita supravegherea pe baze individuale, a activitații cooperativelor de credit afiliate; de a garanta în întregime obligațiile cooperativelor de credit afiliate, motiv pentru care aceasta si constituit pe baza cotizațiilor cooperativelor de credit afiliate si a unei cote din profitul brut, o rezerva mutuala de garantare.În baza Ordonanței de Urgența nr. 97/2000 privind organizarea cooperativelor de credit este obligatorie funcționarea organizațiilor cooperatiste de credit în rețele formate dintr-o casa centrala, sucursale ale acesteia, precum si cooperativele de credit afiliate la casa centrala. Cooperativele de credit se organizeaza pe o raza teritoriala de operare proprie, care reprezinta spațiul geografic în care acestea îsi desfasoara activitatea. De asemenea, fiecare cooperativa de credit are obligația de a se afilia la o Casa Centrala, care este constituita prin asocierea de cooperative de credit si are o raza de operare ce include cel puțin razele teritoriale de operare ale cooperativelor de credit afiliate.În prezent, singura rețea cooperatista de credit autorizata de Banca Naționala a României este rețeaua CREDITCOOP, care are o tradiție de peste 150 de ani. RețeaCREDITCOOP asigura pentru membrii cooperatori, dar si pentru persoane fizice si juridice din zonele în care îsi desfasoara activitatea, serviciile bancare de care au nevoie.

Principalele activitați constau în atragerea disponibilitaților banesti ale acestora sub forma depunerilor pe termen, precum si în fructificarea acestor sume cu precadere în

credite acordate membrilor cooperatori, persoanelor fizice si juridice, utilizând in acest sens o diversitate de produse bancare.Din punct de vedere al mediului în care opereaza cooperativele de credit afiliate în rețeaua CREDITCOOP, 65% îsi desfasoara activitatea în mediul rural, iar 35% în mediul urban.Depozitele constituite la cooperativele de credit afiliate în rețeaua CREDITCOOP sunt garantate, toate unitațile din rețea contribuind la constituirea resurselor Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar. În plus, rețeaua CREDITCOOP dispune de un fond propriu – rezerva mutuala de garantare – constituita la nivelul Casei Centrale.

3.2.3.Bancile de economisire si creditare în domeniul locativ

Un rol important pe piața finanțarii locuințelor îl au instituțiile specializate în acest domeniu: bancile de credit ipotecar si instituțiile de economisire si creditare în sistem colectiv pentru locuințe.Creditele acordate de aceste instituții sunt credite pe termen lung (pâna la 25 de ani), care se acorda pentru cumpararea sau construirea unei locuințe, fiind garantate cu ipoteca instituita asupra imobilului pentru care se acorda creditul si cu polița de asigurare de viața a beneficiarului creditului, cesionata în favoarea bancii. Creditul ipotecar reprezinta principala modalitate de sprijinire a proprietații private.În toamna anului 2002 a fost autorizata înființarea de banci de economisire si creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ prin Legea nr. 541/2002 privind economisirea si creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ. Înființarea si funcționarea acestor instituții este supusa autorizarii si supravegherii Bancii Naționale a României si legislației bancare în vigoare. Bancile de economisire si creditare în domeniul locativ pot acorda credite pentru cumpararea, construirea, reabilitarea consolidarea sau extinderea imobilelor.

Modelul de finanțare practicat de aceste instituții aduce unele noutați comparativ cu cel tradițional, în sensul ca presupune economisirea unei sume de bani de catre solicitantul creditului, în funcție de care se va calcula cuantumul maxim al creditului ce se poate acorda. Finanțarea se poate realiza prin trei tipuri de contracte:

Finanțare în baza contractului de economisire – creditare: acordarea de credite cu dobânda fixa daca clientul a economisit suma minima stabilita în contractul de economisire-creditare;

Finanțare anticipata: creditul se acorda la dobânda pieței pâna când clientul acumuleaza suma minima de economisire stabilita de case de economii, dupa care se transforma în credit cu dobânda fixa;

Finanțarea intermediara: în cazul în care clientul a acumulat suma minima dar nu îndeplineste celelalte condiții cerute, creditul se acorda la dobânda pieței, transformându-se în credit cu dobânda fixa în momentul îndeplinirii tuturor cerințelor.Pâna în prezent, în România, s-au înființat trei banci de economisire si creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ, si anume: Raiffeisen – Banca pentru locuințe, HVB BANCA PENTRU LOCUINțE si BCR BANCA PENTRU LOCUINȚE. Ulterior, Raiffeisen – Banca pentru locuințe apreluat HVB BANCA PENTRU LOCUINțE. Astfel, în prezent avem doar 2 asemenea instituții (Raiffeisen– Banca pentru locuințe si BCR BANCA PENTRU LOCUINȚE).

3.2.4. Bancile de credit ipotecar

În Europa, principalele instituții specializate în acordarea de credite ipotecare sunt bancile de credit ipotecar (țarile scandinave, Germania, Austria), care îsi procura fondurile necesare preponderent prin emisiunea de obligațiuni ipotecare. În unele țari în tranziție, a fost promovata deja legislația necesara înființarii bancilor de credit ipotecar si sistemului obligațiunilor ipotecare.În timp ce în Polonia si Ungaria numai bancile specializate pot emite obligațiuni ipotecare, în Cehia si Slovacia orice banca poate emite obligațiuni ipotecare (ca si în România). Legislația acestor țari prevede o protecție sporita a deținatorilor de obligațiuni ipotecare, o supraveghere bancara speciala, dar si existența unui administrator independent care sa controleze garanțiile care stau la baza emisiunilor de obligațiuni ipotecare si care sunt înregistrate într-un registru specific. În țara noastra cadrul legal ar trebuie completat nu doar cu legislația specifica bancilor de credit ipotecar, ci si cu legislația specifica introducerii operatorilor specializați de pe piața secundara, care sa poata furniza fondurile necesare creditorilor primari.În România, prin Legea nr. 33/2006 privind bancile de credit ipotecar este permisa înființarea de banci de credit ipotecar. Acestea se pot organiza sub forma societaților pe acțiuni si pot funcționa numai pe baza autorizației de funcționare emise de Banca Naționala a României. Principalele operațiuni ale bancilor ipotecare constau în emisiunea de obligațiuni ipotecare si acordarea de credite ipotecare pentru investiții imobiliare. Acestor instituții le este interzisa activitatea de atragere de depozite.În baza acestei legi, societațile de credit ipotecar constituite anterior pot solicita autorizarea ca banci de credit ipotecar cu respectarea legislației aplicabila acestora. Societațile de credit ipotecar sunt societați financiare care se pot constitui ca societați comerciale pe acțiuni, al caror capital social minim este echivalentul în lei al sumei de 3 milioane euro. Acestea si se organizeaza si funcționeaza potrivit Ordonanța de Urgența nr. 200/2002 privind societațile de credit ipotecar, aprobata prin Legea nr. 330/2003. Obiectul de activitate al societaților de credit ipotecar consta în activitatea de creditare de tip ipotecar si activitațile conexe incluzând administrarea de portofolii de credite ipotecare, executarea sau valorificarea creanțelor ipotecare ori privilegiate, etc.Pâna în prezent, în România funcționeaza o singura societate de credit ipotecar – Domenia Credit, însa înca nu s-au înființat banci de credit ipotecar.

3.2.5. Alte banci si instituțiile de credit specializate

Bancile si instituțiile de credit specializate sunt dezvolta preponderent operațiuni bancare de un anumit tip sau în anumite sectoare în care s-au specializat. Acestea acționeaza în marea lor majoritate în sfera creditului pe termen mijlociu si lung. Cele mai reprezentative banci specializate vor fi prezentate în continuare.

1) Bancile de comerț exterior

Bancile de comerț exterior urmaresc, în principal, sprijinirea si expansiunea comerțului exterior, cele mai importante operațiuni ale lor fiind: decontarea schimburilor internaționale (operațiuni de schimb valutar, operațiuni de plați si încasari rezultate din relațiile cu firme din strainatate);acordarea de credite prin intermediul acceptarii si scontarii cambiilor, prin intermediul creditelor documentare (acreditive si scrisori de garanție bancara), prin mobilizarea creanțelor de la furnizor (exportator) sau credite acordate cumparatorului (importatorului) pe termen mijlociu si lung;facilitarea tuturor operațiunilor valutare, de credit, de garantare si asigurare a creditelor, a operațiunilor de mandat, care sa sprijine dezvoltarea comerțului exterior. participarea la crearea societaților comerciale, bancare si financiare specializate în comerțul exterior.Principalele credite oferite de bancile de comerț exterior sunt: creditele furnizor – sunt acordate furnizorului (exportatorului); creditele de prefinanțare – sunt acordate exportatorului pentru acoperirea cheltuielilor de fabricație si de pregatire a exportului;creditele cumparator – sunt acordate cumparatorului (importatorului).

2) Bancile de investiții

Bancile de investiții acorda, în principal, credite pe termen mediu si lung, întreprinderilor industriale (uneori si din alte ramuri economice), de regula, pentru realizarea de investiții productive (achiziționari de utilaje, echipamente, instalații industriale sau realizarea de construcții), precum si antreprenorilor de case si celor care doresc sa construiasca imobile în regie proprie.Creditele de investiții reprezinta un factor important în dezvoltarea, modernizarea si progresul afacerilor. Prin intermediul lor firmele îsi asigura necesarul de fonduri în vederea realizarii de investiții n active corporale, în special în imobilizari.

3) Casele de economii (sau bancile de economii) – sunt instituții specializate în mobilizarea conomiilor, în special ale populației. Aceste instituții mobilizeaza resursele considerabile, în principal, ub forma de depozite pe termen lung, care sunt folosite, cu precadere, pentru acordarea de credite si chiziționarea de efecte publice. În general, casele de economii sunt instituții de stat si, în consecința, tatul reglementeaza si supravegheaza activitatea de economii, de regula, prin garantarea depozitelor deeconomii constituite la aceste instituții. Totodata, statul urmareste sa promoveze prin lege si sa aplice numite norme de lucru care sa protejeze pe cei care economisesc si sa dezvolte preferința publicului de aeconomisi.În țara noastra funcționeaza Casa de Economii si Consemnațiuni, însa nu este o banca pecializata, ci o banca comerciala universala, cu capital integral de stat. Depozitele constituite la Casa e Economii si Consemnațiuni sunt garantate integral de statul român, în timp ce depozitele formate la elelalte banci beneficiaza de o garantare parțiala prin intermediul unui fond special (Fondul de arantare a depozitelor în sistemul bancar).

4) Bancile agricole

Bancile agricole vizeaza sprijinirea agriculturii, prin susținerea unitaților din agricultura prin rmatoarele modalitați: acordarea de credite unitaților agricole pe termen mediu si lung (pentru cumpararea de erenuri si utilaje agricole, pentru îmbunatațiri funciare, pentru realizarea de construcții ecesare desfasurarii activitaților agricole) acordarea de credite pe termen scurt pentru cumpararea de semințe, furaje, animale etc. Sau entru acoperirea unor cheltuieli curente ale unitaților agricole; acordarea de diferite facilitați financiare si de plata unitaților din agricultura.

5) Bancile straine

Bancile straine sunt banci care si-au înființat numeroase sucursale sau reprezentanțe în alte țari.Pentru bancile straine operațiunile externe joaca un rol deosebit de important, daca nu chiar reponderent. Aceste banci faciliteaza transferul capitalurilor, spre valorificare, dintr-o țara în alta, vând un aport însemnat în dezvoltarea relațiilor economice internaționale si în amplificarea cooperarii ondiale. De regula, bancile straine beneficiaza de avantaje deosebite privind regimul circulație apitalurilor, privind impozitele sau nivelul dobânzilor.În prezent, bancile straine dețin o poziție tot mai importanta pe piețele creditului, nu numai în arile dezvoltate, ci si în alte țari. Aceste instituții sunt instrumente eficiente ale companiilor ransnaționale, ale caror interese le promoveaza în întreaga lume.

6) Bancile internaționale

Bancile internaționale sunt instituții interguvernamentale al caror capital provine din doua sau ai multe țari. Cele mai importante banci internaționale sunt: Banca Internaționala pentru Reconstrucție i Dezvoltare (Banca Mondiala), Banca Reglementelor Internaționale (BRI), Banca Europeana pentru econstrucție si Dezvoltare (BERD), Banca Europeana de Investiții (BEI), Banca Africana de ezvoltare, Banca Asiatica de Dezvoltare si altele.Activitatea bancilor internaționale se desfasoara la nivel internațional sau mondial, depasind ranițele unei singure țari. Aceste instituții mobilizeaza resursele disponibile din țarile dezvoltate, care poi sunt îndrumate, în principal, spre țarile în curs de dezvoltare.

7) Bancile sau instituțiile de leasing

Bancile de leasing sunt verigi relativ noi ale sistemului bancar. Operațiunile de leasing au fost ntroduse abia în 1952 în S.U.A. si extinse din 1962 si în principalele țari dezvoltate ale lumii, ocupând eja o poziție principala între formele de finanțare si creditare a investițiilor. Leasingul se caracterizeaza rin urmatoarele trasaturi: este o operațiune de închiriere de utilaje, imobile sau echipament industrial, care aparțin unei anci sau societați financiare; bunurile sunt achiziționate special în acest scop; în numeroase cazuri, parțile convin închirierea ca o etapa intermediara, scopul final fiind chiziția de catre chirias a bunurilor respective la un preț convenit, cu luarea în considerare a laților efectuate cu titlu de chirie.Aceasta operațiune este reciproc avantajoasa pentru ambele parți. Pentru banca sau societatea inanciara, proprietara a bunurilor, leasingul asigura: un plasament avantajos al capitalului, chiriile având în vedere atât amortizarea accelerata a apitalului fix, cât si dobânzi ridicate asupra capitalului investit; garanția materiala certa a bunurilor încredințate chiriasului, întrucât bunurile ramân în roprietatea bancii; posibilitatea recuperarii în câțiva ani a întregii sume investite, prin cumpararea bunurilor de atre chirias.Pentru chirias, avantajele sunt numeroase: bunurile necesare dezvoltarii sunt procurate fara angrenarea fondurilor proprii, acestea utând fi folosite pentru acoperirea altor nevoi; nu mai suporta riscul uzurii morale a echipamentului tehnologic;uneori bunul închiriat este folosit de chirias o perioada relativ scurta si nu s-ar justifica achiziționarea lui.Leasingul reprezinta o forma speciala a relațiilor de credit. Caracterul de credit al acestei perațiuni decurge din mai multe elemente: presupune un plasament de capital disponibil al instituției de leasing; factorul hotarâtor în determinarea profitului bancii este nivelul dobânzilor practicate în perațiuni similare; angrenarea capitalului se face pe termen mijlociu si, uneori, lung, potrivit specificului perațiunilor de investiții; garanția materiala a operațiunii, ca si în cazul relațiilor de credit, întrucât bunurile ramân în roprietatea bancii.Leasingul îmbraca mai multe forme, în funcție de obiectul închirierii: leasingul mobiliar – priveste închirierea de bunuri materiale fungibile, tractoare, utilaj de onstrucții, nave de pescuit, vagoane de cale ferata etc. leasingul imobiliar – priveste închirierea de imobile special construite în acest scop, fie entru birouri, fie pentru locuințe;

leasingul industrial – priveste închirierea de echipament industrial si instalații industriale omplexe (secții sau fabrici).

8) Bancile de factoring

Bancile de factoring sunt, de asemenea, verigi noi ale sistemului de credit, care s-au extins rapid în arile dezvoltate. Operațiile de factoring implica apariția în relațiile de credit, între creditor (vânzatorul) si ebitor (cumparatorul), a unei terțe persoane numita factor (instituția de factoring). Apariția factorului a ost determinata de interesul creditorului de a încasa cât mai rapid sumele datorate de clienții sai.

Factorul (banca de factoring) preia asupra sa, de la creditor (numit aderent), titlurile de creanța supra debitorilor sai, devenind beneficiarul acestor creanțe. În acest fel, factorul preia asupra sa si riscul e neplata a creanțelor respective. Pentru creanțele preluate, factorul plateste creditorului valoarea ctuala a creanțelor (calculata ca diferența între valoarea nominala si dobânda aferenta pe perioada pâna a scadența), diminuata cu comisionul sau (aferent operațiunilor de încasare a creanțelor, inclusiv o cota are sa acopere riscurile si cheltuielile suplimentare, legate de urmarirea debitorilor rau-platnici).

3.3. Fondurile de piața monetara

Fondurile de piața monetara sunt organisme de plasament colectiv, ale caror acțiuni sau unitați de ond sunt, din punct de vedere al lichiditații, substituți apropiați pentru depozite. Fondurile de piața onetara investesc preponderent în instrumente ale pieței monetare (titluri de credit pe termen scurt, cu grad de risc scazut, precum certificate de depozit, certificate de trezorerie, titluri de stat etc.), în cțiunile/unitațile altor fonduri de piața monetara, în alte instrumente de împrumut transferabile cu cadența de pâna la un an, precum si în depozite bancare, urmarind o rata a profitului apropiata de ratele obânzii oferite de instrumentele pieței monetare.

3.4. Instituțiile financiare nebancare

Instituțiile financiare nebancare (IFN-uri) sunt entitați, altele decât instituțiile de credit, care esfasoara cu titlu profesional activitate de creditare, ale caror surse de finanțare provin din resurse roprii sau împrumutate de la instituțiile de credit sau din alte resurse prevazute de legislație în vigoare.Capitalul social minim al IFN-urilor nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei al sumei de 200.000 uro, respectiv 3 milioane euro în cazul IFN care acorda credite ipotecare.Înființarea IFN-urilor se notifica Bancii Naționale a României în termen de 30 de zile de la data nmatricularii în registrul comerțului. Dupa depunerea documentației necesare în vederea obținerii de la anca Naționala a României a actului care atesta înregistrarea si permite desfasurarea activitații de reditare, IFN-urile sunt înscrise de aceasta în Registrul General al instituțiilor financiare nebancare.IFN-urile por desfasura mai multe tipuri de activitate de creditare, precum si o gama larga de alte ctivitați, între care: acordare de credite: credite de consum, credite ipotecare, credite imobiliare, microcredite, finanțarea tranzacțiilor comerciale, operațiuni de factoring, scontare, forfetare; leasing financiar; emitere de garanții si asumare de angajamente, inclusiv garantarea creditului; acordare de credite cu primire de bunuri spre pastrare, respectiv amanetare prin case de amanet; acordare de credite catre membrii unor asociații fara scop patrimonial, organizate pe baza iberului consimțamânt al salariaților/pensionarilor, în vederea sprijinirii prin împrumuturi inanciare a membrilor lor, respectiv case de ajutor reciproc;alte forme de finanțare de natura creditului.

IFN-urile pot emite carduri de credit pentru clienți în derularea activitaților aferente creditelor de onsum. IFN-urile înscrise în Registrul General au dreptul sa efectueze si operațiuni de schimb valutar ferente activitaților permise, cu respectarea prevederilor legale.IFN-urile nu au dreptul sa desfasoare urmatoarele activitați: atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public; emiterea de obligațiuni, cu excepția ofertei publice adresate investitorilor calificați, potrivit egii privind piața de capital;operațiuni cu bunuri mobile si imobile.

3.5. Politici monetare

Politica monetara este o componenta esențiala a politicii economice, având aceleasi obiective inale ca si celelalte componente ale politicii economice: cresterea economica în condițiile folosirii epline a forței de munca si a stabilitații prețurilor Pentru realizarea acestor obiective, politica monetara eprezinta un instrument de acțiune prin moneda si consta în ansamblul masurilor luate de autoritatea onetara (de regula, banca centrala) pentru a exercita o anumita influența asupra dezvoltarii economice i pentru a asigura stabilitatea prețurilor si a cursurilor valutare.Politica monetara are propriul sau obiectiv final (fundamental), care este pentru majoritatea ancilor centrale, asigurarea stabilitații prețurilor. Pentru atingerea acestuia, bancile centrale îsi stabilesc numite obiective intermediare, cum sunt: masa monetara, rata dobânzii, cursul de schimb sau volumul reditelor. Întrucât obiectivele intermediare sunt diverse si controlul acestora se realizeaza indirect, este ecesara alegerea unor variabile numite obiective operaționale. Acestea pot fi influențate de bancile centrale cu ajutorul unor instrumente de politica monetara, adica anumite procedee care le permit sa nfluențeze variabilele monetare. În funcție de modul în care instrumentele de politica monetara nfluențeaza variabilele monetare distingem: instrumente indirecte – acționeaza indirect asupra lichiditații bancare, fiind compatibile cu legile ieței; instrumente directe – influențeaza direct situația financiara a bancilor, impunându-le o anumita onduita.Pe plan mondial au câstigat tot mai mult teren instrumentele indirecte, întrucât asigura o omunicare mai eficienta cu piața si o alocare mai raționala a resurselor.

3.5.1. Politici monetare indirecte

Politica taxei de rescont

Taxa oficiala a scontului (taxa de rescont) reprezinta dobânda practicata la creditele acordate ancilor comerciale de catre banca centrala în cadrul operațiunilor de rescontare. Taxa de rescont este tabilita cu anticipație si în mod unilateral de banca centrala. În calitatea sa de rata a dobânzii oficiala a ancii centrale, taxa de rescont este o rata a dobânzii directoare în economie (având nivelul cel mai scazut). Prin manevrarea acesteia, banca centrala influențeaza piața capitalurilor, sfera creditului si itmul desfasurarii activitații economice în ansamblul ei. Manevrarea taxei oficiale a scontului cționeaza, de asemenea, asupra capitalurilor straine existente în țara.

Politica de open market

Operațiunile de open market sunt operațiunile prin care banca centrala vinde si cumpara titluri pe iața monetara, de regula, titluri publice: bonuri de tezaur si obligațiuni de stat. Caracteristica esențiala a cestor operațiuni este ca ele se realizeaza la o rata a dobânzii stabilita de piața, pe care, însa, banca entrala o poate influența.

Politica de open market are o flexibilitate deosebita în reglarea lichiditații din sistemul bancar si nfluențarea nivelului dobânzilor: când banca centrala cumpara titluri creste lichiditatea în sistem, ceea e antreneaza diminuarea dobânzii pe piața iar când vinde titluri efectele sunt în sens invers. Deci, olitica de open market acționeaza, în primul rând, asupra cantitații de moneda, influențând posibilitațile bancilor de acordare a creditelor: sporirea volumului creditelor ca urmare a cresterii lichiditații bancii omerciale prin vânzarea titlurilor si, respectiv, scaderea volumului creditelor ca urmare a diminuarii lichiditații prin achiziționarea de titluri de la banca centrala. În al doilea rând, politica de open market cționeaza asupra ratei dobânzii de pe piața interbancara. Astfel, orice intervenție a bancii centrale supra cererii si ofertei de titluri de pe piața monetara determina imediat o modificare a ratei dobânzii de piața.

Politica rezervelor obligatorii

Rezervele obligatorii reprezinta disponibilitați pe care bancile comerciale sunt obligate sa le astreze în conturi deschise la banca centrala, proporțional cu depozitele constituite de clienții lor.Determinarea nivelului rezervelor obligatorii se face prin aplicarea unei rate (coeficient) sau a mai ultor rate diferențiate asupra bazei de calcul avute în vedere (o rata pentru depozitele la vedere, alta entru depozitele la termen etc.).Mecanismul rezervelor obligatorii are un dublu scop: prudențial si monetar. Rolul prudențial onsta în a asigura bancilor suficiente lichiditați, pentru a face fața cererilor de retragere a depozitelor.Rolul monetar este acela de a influența oferta de moneda, modificarea rezervelor obligatorii afectând osibilitațile bancilor comerciale de-a acorda credite. Astfel, cresterea rezervelor obligatorii atrage dupa sine dinimuarea capacitații de creditare a bancilor si, implicit, a creației monetare. Dimpotriva, iminuarea rezervelor obligatorii conduce la cresterea volumului resurselor de creditare ale bancilor, vând ca efect cresterea ofertei de bani. Politica rezervelor obligatorii consta în modificarea ratei ratelor) rezervelor obligatorii de catre banca centrala în scopul atingerii obiectivelor urmarite.

3.5.2. Politici monetare directe

Selectivitatea creditelor

Selectivitatea creditelor se realizeaza prin orientarea creditelor în direcția dorita de stat. Pentru a ncuraja bancile sa finanțeze anumite sectoare considerate prioritare, statul utilizeaza diverse formule:avantaje fiscale, dobânzi subvenționate, facilitați de refinanțare, garantarea creditelor de catre organisme ficiale etc. Principala metoda a dirijarii creditelor este cea a subvenționarii dobânzii, adica suportarea nei parți din costul creditului de catre stat, fie direct (de la bugetul statului), fie indirect (prin banca entrala). O alta metoda este garantarea de catre stat a creditelor acordate de banci, ceea ce neutralizeaza iscurile pe care acestea si le asuma prin creditarea unor întreprinderi care lucreaza cu pierderi, pe stoc tc. Dirijarea creditelor nu poate fi respinsa în totalitate, deoarece permite încurajarea unor sectoare si amuri considerate vitale pentru viața economica.

Plafonarea creditelor

Plafonarea creditelor se realizeaza prin stabilirea pe cale administrativa a unei limite maxime a itmului de crestere a volumului creditelor acordate de banci. Încalcarea plafonului stabilit, atrage onsecințe costisitoare pentru banca respectiva, întrucât aceasta este sancționata financiar, fiind obligata a constituie rezerve suplimentare. Uneori, plafonarea creditelor este diferențiata în funcție de tipul nstituției care acorda creditul respectiv sau de natura activitații creditate. Plafonarea creditelor prezinta ezavantajul ca rata cresterii volumului creditelor este stabilita administrativ, fara a ține seama de nevoile de finanțare a economiei si de potențialul de creditare a bancilor si denatureaza concurența intre bancile comerciale si frâneaza libera inițiativa a acestora..

3.6. Suprevegherea instituțiilor de credit

Conținutul, necesitatea si obiectivele supravegherii instituțiilor de credit

Supravegherea instituțiilor de credit este activitatea prin care sunt delegate anumite competențe nei autoritați pentru a superviza, în virtutea unor principii legale, modul în care se organizeaza si se esfasoarã activitatea bancara în economie. Are un caracter prudențial, vizând minimizarea unor riscuri are ar putea sa apara în economie, cum ar fi: pierderi financiare, întreruperi sau disfuncționalitați în sistemul de plați, pierderea încrederii în moneda naționala si în sistemul bancar etc.Activitatea de supraveghere bancara este necesara în economie din cel puțin doua motive: ctivitatea bancara are anumite particularitați, diferite de cele ale altor activitați din economie, iar alimentul unei banci are consecințele grave, putând afecta si credibilitatea celorlalte banci, generând caderea încrederii publicului în aceste instituții. Supravegherea bancara urmareste atingerea unor obiective precum:

Menținerea încrederii publicului în sistemul bancar, protejarea fondurilor clienților, prin limitarea riscului asumat de catre acestia în momentul onstituirii depozitelor, pe durata pãstrarii si utilizarii lor, ca sursa atrasa de catre banci. Dezvoltarea unui sistem bancar viabil si stabil, în masura sa ofere clienților produse si servicii bancare de calitate si la un cost rezonabil. Respectarea legilor si reglementarilor privind activitatea bancara.

Autoritatea de supraveghere bancara

În decursul anilor s-au delimitat trei concepții fundamentale cu privire la instituția care sa aspunda de supravegherea bancara, si anume: Autoritatea supravegherii bancare sã fie încredințata unei instituții guvernamentale (de egulã, Ministerul Finanțelor Autoritatea supravegherii bancare sã fie atribuita unei instituții independente.Autoritatea supravegherii bancare sã fie încredințata bancii centrale

Modele si modalitați de supraveghere bancara

În prezent, pe plan internațional, supravegherea bancara se desfasoara la doua niveluri: la nivelul ancilor si, respectiv, al autoritații de supraveghere. Acestor niveluri le corespund doua modalitați iferite de supraveghere: inspecțiile sau controalele la banci si, respectiv, supravegherea pe baza aportarilor primite de la banci.În funcție de accentul pus pe una din cele doua modalitați se poate vorbi de doua modele relativ iferite de supraveghere: modelul neformal, deschis, bazat consultari si sfaturi (modelul englez) si odelul oficial, riguros, care necesita acțiunea de verificare prin inspecții la banci (modelul american).În Europa s-a dezvoltat un model care este o îmbinare a celor doua, caracterizat atât prin existența unor eglementari potrivit carora bancile trebuie sa calculeze anumiți indicatori de performanța, cât si prin xaminarea bancilor si verificarea evidențelor contabile ale acestora.

Supravegherea consolidata a instituțiilor de credit

În ultimii ani ai secolului trecut a avut loc atenuarea granițelor dintre activitațile financiare ca rmare a accentuarii integrarii si globalizarii piețelor monetar-financiare. Si-au facut apariția onglomerate financiare care si-au extins activitatea din sectorul bancar pe piața de capital si în omeniul asigurarilor. Aceste “supermarketuri financiare” furnizeaza întreaga gama de servicii inanciare, ceea ce a dus la dispariția treptata a barierele dintre bancile comerciale, cele de investiții si irmele de asigurari.

Pornind de la aceste evoluții, au început sa se intensifice dezbaterile cu privire la structurile nstituționale optime de reglementare si supraveghere a sistemului financiar. În literatura de specialitate e regasesc atât argumente în favoarea unei singure autoritați care sa reglementeze si supravegheze toate ategoriile de instituții financiare, cât si argumente în favoarea unei autoritați specializate pentru fiecare omponenta a sistemului financiar.Tendința manifestata pe plan internațional este în direcția unei reglementari consolidate, tendința mprimata sub impactul revoluției financiare. Susținatorii supravegherii consolidate afirma ca xpansiunea instituțiilor financiare în domenii multiple cere si o supraveghere adecvata, stricta si esponsabila. Pe plan mondial supravegherea integrata se practica în țari precum Australia, Marea ritanie, Coreea de Sud, Japonia, Ungaria, țarile nordice.

Modelul românesc de supraveghere a sistemului financiar-bancar

În România, sistemul financiar este format din sectorul bancar, piața de capital si domeniu sigurarilor. Fiecare componenta a sistemului financiar este reglementata si supravegheata de o instituție istincta:Banca Naționala a României (BNR) este instituția autorizata sa supravegheze sistemul ancar.Comisia Naționala a Valorilor Mobiliare (CNVM) este instituția autorizata sa supravegheze iața de capital. Comisia de Supraveghere a Asigurarilor (CSA) este instituția autorizata sa supravegheze omeniul asigurarilor.Fiecare instituție realizeaza un control limitat, însa fiecare este "deranjata" când zona de control irect este afectata de inițiative din celelalte domenii. De aceea, între cele trei instituții exista un protocol e colaborare în domeniul supravegherii.În anul 2001 Guvernului României a propus înființarea unei agenții integrate de supraveghere inanciara, însa inițiativa nu a fost bine primita la momentul respectiv, fiind considerata prematura. Acea ropunere a supravegherii consolidate a sistemului financiar lua în considerare tendințele manifestate tât pe plan internațional, cât si în cadrul Uniunii Europene.În ultimii ani aderarea României la Uniunea Europeana a reprezentat un obiectiv prioritar, însa ceasta a necesitat alinierea la infrastructura instituționala si la reglementarile Uniunii Europene. În ceasta direcție, Banca Naționala a României a adoptat, în decembrie 2004, Norma nr. 15/2004, care nclude prevederile Directivei UE nr.12/2000 referitoare doar la supravegherea consolidata a instituțiilor e credit si care vizeaza supravegherea holdingurilor financiare pe baza consolidata. Ulterior, Norma

15/2004 a fost abrogata prin Regulamentul nr. 17/2006 care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie‚2007.

Implementarea supravegherii consolidate a instituțiilor de credit

Supravegherea pe baza consolidata se traduce în supravegherea prudențiala a fiecarei entitați inanciare dintr-o instituție de credit sau un holding financiar. Prin holding financiar se înțelege o nstituție financiara ale carei filiale sunt, fie în totalitate, fie în principal, instituții de credit, societați de nvestiții sau alte instituții financiare, cel puțin una dintre acestea fiind o instituție de credit sau o ocietate de investiții. Noțiunea de „consolidare“ reprezinta tehnica ce permite realizarea conturilor nice pentru un grup de entitați independente care depind din punct de vedere financiar de un centru de ecizie comun, având ca obiectiv redarea unei imagini fidele a poziției financiare si a performanței uturor entitaților consolidate luate ca un întreg.

Pentru început, în țara noastra s-a trecut la supravegherea consolidata a instituțiilor de credit de atre Banca Naționala a României, în baza Normei nr. 15, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005, rmând ca în viitor supravegherea consolidata sa fie extinsa si asupra altor instituții financiare.

Instituțiile de credit supuse supravegherii consolidate

În condițiile noilor reglementari în domeniu, sunt supuse supravegherii pe baza consolidata de atre Banca Naționala a României, în principal urmatoarele instituții de credit: o instituție de credit-mama la nivelul României sau o instituție de credit-mama la nivelul niunii Europene o instituție de credit autorizata de Banca Naționala a României, care are ca societate mama o ocietate financiara-holding mama la nivelu României sau o societate financiara-holding ama la nivelul Uniunii Europene.

În condițiile respectarii prevederilor legale, orice instituție de credit, persoana juridica româna, are este o filiala a unui holding financiar cu sediul în România sau în strainatate, este supravegheata de anca Naționala a României, pe baza situației financiare consolidate a holdingului financiar.Situația consolidata a societații mama, ce sta la baza calculului elementelor necesare în vederea espectarii cerințelor prudențiale la nivel consolidat sau sub-consolidat trebuie sa cuprinda filialele si articipațiile în instituții de credit, instituții financiare, societați prestatoare de servicii auxiliare sau ocietați de administrare a investițiilor.

Cerințele prudențiale la nivel consolidat

În scopul asigurarii stabilitați si viabilitații sistemului bancar, precum si a protejarii intereselor eponenților, Banca Naționala a României a elaborat o serie de cerințe prudențiale. Acestea se aplica la ivel consolidat, însa în cazul unei instituții de credit, persoana juridica româna, care este filiala a unei nstituții de credit autorizate si având sediul în România sau a unui holding financiar cu sediul în Rmânia, acestea se aplica pe baza subconsolidata.

Capitalul social minim

Capitalul social minim necesar înființarii unei banci este de 5 milioane euro.

Cerințele minime de capital (adecvarea capitalului)

Primul raport privind standardele de capital a fost elaborat de catre Comitetul de la Basel, sub enumirea de Acordul de la Basel din 1988 (Acordul Basel I), care stabilea cerințele minime de capital a nivelul de 8%. Acest acord a fost îmbunatațit prin elaborarea, în anul 2004, a Noului Acord de la asel (Basel II), care a introdus o serie de elemente noi, aplicate începând din anul 2007.Acordul Basel I din 1988 a stabilit ca bancile trebuie sa dețina fonduri proprii care sa reprezinte cel puțin % din activele ponderate în funcție de riscul de credit, cerința cunoscuta sub denumirea de coeficientul Coke. Acest coeficient este necesar a fi calculat pentru a determina standardul minim de adecvare a apitalului care trebuie menținut de o banca pentru a face fața posibilelor pierderi.Coeficientul a fost îmbunatațit prin Acordul Basel II, fiind înlocuit cu coeficientul McDonough, are prevede obligația bancilor de a deține fonduri proprii care sa acopere cel puțin 8% din activele onderate în funcție de riscul de credit, riscul operațional si riscul de piața.În România, indicatorii de solvabilitate ai instituțiilor de credit (de adecvare a capitalului) se alculeaza pe baza individuala, respectiv pe baza consolidata în cazul instituțiilor de credit care sunt ocietați – mama astfel:a) ca raport între nivelul fondurilor proprii si expunerea din activele bilanțiere si elementele xtrabilanțiere ponderate în funcție de gradul de risc de credit, risc operațional si risc de piața, al carui nivel inim trebuie sa fie de 12%;b) ca raport între capitalul propriu si expunerea din activele bilanțiere si elementele extrabilanțiere, onderate în funcție de gradul de risc de credit, risc operațional si risc de piața, Banca Naționala a omâniei urmarind ca instituția de credit sa mențina ivelul indicatorului la limita de cel puțin 8%.

Limitarea participațiilor calificate în entitați nefinanciare

O instituție de credit, persoana juridica româna poate participa la capitalul unei entitați care nu esfasoara activitați financiar-bancare în limita a 15% din fondurile sale proprii. Valoarea totala a articipațiilor la astfel de entitați nu poate depasi 60% din fondurile proprii ale instituției de credit.

Clasificarea portofoliului de credite

Instituțiile de credit trebuie sa-si clasifice creditele acordate clienților pe cinci categorii standard, în observație, substandard, îndoielnic si pierdere), în funcție de trei criterii: performanțele inanciare, serviciul datoriei (capacitatea clientului de-a le rambursa la scadența) si inițierea de proceduri udiciare. Instituțiile de credit trebuie sa constituie provizioane specifice de risc, astfel: credit „standard” 0%; credit „în observație” – 5%; credit „substandard” – 20%; credit „îndoielnic” – 50%; credit „pierdere” – 100%.

Constituirea rezervelor minime obligatorii

Instituțiile de credit trebuie sa-si constituie si sa pastreze în cont la Banca Naționala a României rezervele minime obligatorii. În prezent rata rezervelor minime obligatorii este 20% la depozitele în valuta si 15% la depozitele în lei.

Procesul intern de adecvare a riscurilor

Fiecare instituție de credit trebuie sa dispuna de strategii si procese interne formalizate si eficiente de evaluare si menținere permanenta a nivelului, structurii si distribuției capitalului, care sa fie adecvate pentru acoperirea tuturor riscurilor la care aceasta este expusa. Astfel, fiecare instituție de credit este responsabila pentru procesul intern de evaluare a adecvarii capitalului.

Monitorizarea si raportarea expunerilor mari

Potrivit normelor de supraveghere care transpun directivele europene în materie, expunerile care depasesc 10% din fondurile proprii ale unei instituții de credit sunt considerate expuneri mari, necesitând aprobarea consiliului de administrație al instituției respective. Instituțiile de credit trebuie sa raporteze Bancii Naționale a României cel puțin trimestrial situația expunerilor mari. O instituție de credit nu poate înregistra o expunere fața de un singur debitor mai mare de 25% din fondurile proprii.Valoarea cumulata a expunerilor mari ale unei instituții de credit nu poate depasi 800% din fondurile ei proprii.

Monitorizarea expunerilor fața de persoanele aflate în relații speciale cu banca

O instituție de credit nu poate înregistra fața de grupul de persoane aflate în relații speciale o expunere a carei valoare depaseste 25% din fondurile proprii. De asemenea, o instituție de credit nu poate înregistra fața de ceilalți membri ai propriului grup o expunere a carei valoare depaseste 20% din fondurile proprii.

Cotizarea la Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar

Instituțiile de credit sunt obligate sa cotizeze la constituirea Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, care a fost înființat în anul 1996 ca instrument indirect de sprijin a supravegherii bancare, contribuind la asigurarea stabilitații sistemului financiar-bancar. Toate instituțiile de credit autorizate de Banca Naționala a României sa accepte depozite de la public sunt obligate sa cotizeze la constituirea resurselor acestuia. Începând cu data de 1 ianuarie 2011, plafonul de garantare pe deponent garantat persoana fizica sau juridica (inclusiv întreprinderile mici si mijlocii) si pe instituție de credit este echivalentul în lei al 100.000 euro.

Calculul fondurilor proprii

Instituțiile de credit trebuie sa calculeze periodic fondurile proprii, formate din capital propriu si capital suplimentar.

Determinarea ratingului bancar

În prezent Banca Naționala a României utilizeaza în vederea evaluarii performanțelor instituțiilor de credit un sistem uniform de rating bancar si avertizare timpurie cunoscut sub denumirea de sistemul CAAMPL. Prin intermediul acestui sistem, instituțiile de credit sunt evaluate, avându-se în vedere urmatorii indicatori: adecvarea capitalului (C); calitatea acționariatului (A); calitatea activelor (A); management (M); profitabilitate (P); lichiditate (L).În urma evaluarii celor sase indicatori (C,A,A,M,P,L) pentru fiecare instituție de credit se stabileste un rating compus pe o scara de la 1 la 5, 1 reprezentând cel mai performant nivel, iar 5 cel mai scazut.Patru dintre acesti indicatori (C – adecvarea capitalului, A – calitatea activelor, P – profitabilitatea, L – lichiditatea) sunt evaluați cantitativ, iar prin acțiunile de inspecție on-site, analiza se completeaza cu ceilalți 2 indicatori calitativi (A – calitatea acționariatului, M – managementul).

Concluzii

Întreprinderea socială are nu doar obiective sociale, ci și obiective financiare, iar atingerea acestora din urmă reprezintă cea mai mare provocare cu care se confruntă ONG-urile. Pe parcursul planificării întreprinderii sociale, trebuie analizată foarte bine capacitatea acesteia de a genera venituri cel puțin suficiente pentru acoperirea cheltuielilor. Este esențial ca analiză financiară să fie pregătită cu atenție și în detaliu, pentru a fi sigur că această afacere își va atinge obiectivele financiare. Chiar dacă estimarea previziunilor financiare nu este o știință exactă și nu pot fi realizate cu acuratețe, procesul de planificare este esențial pentru cunoașterea afacerii ce urmează a fi lansată. Trebuie înțeleasă foarte bine întreprinderea socială în ansamblul ei, iar o planificare riguroasă permite identificarea rapidă a ajustărilor ce pot fi făcute în cazul unor schimbări în datele inițiale. Prin eforturile susținute depuse în etapa de planificare, Fundația Solidaritate și Speranță a reușit să depășească dificultățile inerente întâmpinate în acest proces (obținerea informațiilor privind concurența, estimarea pieței țintă, stabilirea unui preț corespunzător nivelului pieței și capacității de plată a grupului țintă, calculul pragului de rentabilitate etc.). Astfel, analiza financiară realizată are la bază argumente reale și concrete ce confirmă viabilitatea afacerii și consolidează decizia organizației de a merge mai departe în etapa de incubare.Rolul întreprinderilor sociale în rezolvarea unor probleme sociale nu mai este doar o presupunere, ci o certitudine. Însă aceasta nu este o premisă a oricărei inițiative în domeniu. Dezvoltarea unei întreprinderi sociale sustenabile și cu impact real necesită eforturi susținute, o echipă dedicată și o planificare atentă a tuturor detaliilor afacerii. Existența unor resurse financiare pentru acoperirea investițiilor inițiale nu garantează succesul întreprinderii sociale și nici entuziasmul echipei. Acestea trebuie suplinite de o planificare foarte atentă, realistă și argumentată prin: identificarea în detaliu a nevoilor operaționale ale activității ce urmează a fi dezvoltate; realizarea unui studiu de piață pentru a determina dacă produsele sau serviciile corespund unor nevoi reale, dacă potențialii clienți sunt dispuși să plateasca pentru ele și cât; realizarea unor calcule financiare pentru a putea stabili corect prețul produselor/ serviciilor, și bugetul de start-up, identificarea acurată a tuturor costurilor de implementare, calculul pragului de rentabilitate și realizarea unor previziuni financiare corespunzătoare rezultatelor studiului de piață. Mai exact, realizarea unui studiu de fezabilitate și/sau a unui plan de faceri este o parte deosebit de importantă a etapei premergătoare lansării întreprinderii sociale.

Acestea vă vor ajuta să identificați la timp posibilele riscuri la care este supusă întreprinderea socială, evitând astfel investirea unor resurse și așa limitate într-o inițiativă cu mici șanse de succes.Planificarea prealabilă reprezintă poate etapa cea mai importantă din cadrul procesului de pregătire și de creare a unei întreprinderi. Multe dintre deciziile strategice cele mai importante sunt luate în cadrul acestei etape de început a procesului. De asemenea, multe obstacole cu care se confruntă liderii organizațiilor non-profit mai târziu, în cadrul etapelei de incubare, pot fi evitate dacă aceste aspecte sunt anticipate și abordate în cursul etapei de planificare prealabilă.Dezvoltarea unei întreprinderi sociale reprezintă o provocare pentru ONG-uri, însă studiile de caz prezentate în această publicație demonstrează că aceasta poate fi depășită. Entuziasmul și optimismul cu care se pornește la drum trebuie acompaniat de un spirit analitic și un grad sporit de realism. Adoptarea principiilor antreprenoriale se poate face în pași mărunți pentru o înțelegere corectă. Dacă acest lucru este asumat încă de la început și nu se sare peste nici un pas, se reduc semnificativ riscurile la care poate fi expusă întreprinderea socială odată lansată.

Bibliografie

1. Alexandru, F., Armeanu, D., Asigurari de bunuri si persoane. Aspecte teoretice. Aplicații practice, Editura Economica, Bucuresti, 2003.

2. Amenc N., Le Sourd V., 2002, „Théorie du portefeuille et Analyse de sa Performance”, Ed. Economica, Paris.

3. Anghelache G., “Piața de capital: caracteristici,evoluție, tranzacții”, Editura Economica, Bucuresti, 2004

4. Badea, D. „Piața de capital si restructurarea economica”, Ed. Economica,

Bucuresti,2000;

5. Bajenescu T., “ABC bursier”, Editura Polirom, Iasi, 2002

6. Basno C., Dardac N., Floricel C., Moneda, credit, banci, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2001

7. Beju D., Mecanisme monetare si instituții bancare, Ed. Casa Carții de Stiința, Cluj-

Napoca, 2009

8. Berceanu D. s.a. – Finantele firmei, Ed. Didactica si Pedagogica, R.A., Bucuresti,

2006

9. Bistriceanu, Gh., Bercea, Fl., Macovei, E. I., Lexicon de protecție sociala, asigurari si

reasigurari, Editura Karat, Bucuresti, 1997.

10. Bistriceanu, Gh., Asigurari si Reasigurari în România, Editura Universitara Bucuresti,

2006.

11. Bran P., Finantele intreprinderii, Ed. Economica, Bucuresti 1999

12. Brealey R., Myers S. – Corporate Finance, Ed. Irwin McGraw Hill, 2000

13. Brociner A., Europa monetara, Ed. Institutul European , Iasi, 1999

14. Broquet C., Van den Berg A., 1991, „Gestion de portefeuille”, De Boeck-Wesmael,

Bruxelles.

15. Bucataru D., Finantele intreprinderii, Ed. Junimea, Iasi, 2006

16. Campbell, J.W., Lo, A.W., MacKinlay, A.C., 1997, The Econometrics of Financial

Markets, Princeton University Press, Princeton.

17. Capraru B., Retail banking. Editura C.H.Beck Bucuresti. 2009

18. Cerna S., Moneda si teoria monetara, vol. I, Ed. Mirton, Timisoara, 2000

19. Ciumas, C., Asigurari Generale, Editura Casa Carții de Stiința, Cluj-Napoca, 2009.

20. Ciumas, C. „Asigurarile internaționale”, Ed.Intelcredo, Deva, 2001;

21. Ciurel, V., Asigurari si Reasigurari: Abordari Teoretice si Practici Internaționale,

Editura All Beck, Bucuresti, 2000.

22. Cristea M., Gherghinescu O., Avram V., Gestiune si contabilitate bancara.

Edit.Universitaria Craiova, 2009

23. Dedu V., Enciu A., Ghencea S., Produse si servicii bancare. Editura ASE. 2008

24. Fama E.F., 1970, „Efficient Capital Markets: A Review of Theory and Empirical

Work”, Journal of Finance, vol.25, n°2, martie, p.383-417.

25. Fama E.F., 1991, „Eficient capital markets:II”, Journal of Finance, vol.XLVI, nr.5,

p.1575-1617.

26. Faugere J.P., Moneda si politica monetara, Ed. Institutul European, Iasi, 2000

27. Fisher C., “Cum sa investesti inteligent”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007

28. Hoanta N., Finantele firmei, Ed. Economica, Bucuresti, 2003

29. Inceu A.M., „Pârghiile fiscale si forța lor de orientare”, Ed. Accent, Cluj Napoca,

2005

30. Inceu A.M., Lazar D.T., „Finanțe si bugete publice”, Ed. Accent, Cluj Napoca, 2009

31. Inceu A.M., Lazar D.T, Mara E.M, „Finanțe si bugete publice”, ISBN 978-973-8915-

70-1 Ed. Accent, Cluj Napoca, 2008

32. Ionescu C. L, Analiza riscului în creditare, Institutul Bancar Român, 2004

33. Lim, K.P., Brooks, R.D., 2010, The evolution of stock market efficiency over time: a

survey of the empirical literature, Journal of Economic Surveys 25 (1), 69-108.

34. Lungu, N., Cst., Bazele asigurarilor, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2006.

35. Mara E.M., Finanțele publice si fiscalitatea între teorie si practica, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2010

36. Markowitz H., 1959, „Portofolio selection. Efficient Diversification of Investements”,

New York, John Wiley and Sons, 1959.

37. Mayo H., Financial Institutions, investments and management, The Dryden Press,

Orlando, 1998

38. Mosteanu, T., s.a., 2005, Finanțe Publice, Editura Universitara, Bucuresti

39. Mutascu M.I., “Finanțe publice”, Ed. ArtPress, Timisoara, 2005

40. Negru, T., Asigurari – Ghid practic, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006.

41. Nistor I., Teorie si practica in finantarea intreprinderilor, Ed. Casa Cartii de Stiinta,

Cluj-Napoca, 2004

42. Nistor I., Finantele intreprinderii, Ed. Presa Universitara Clujeana, 2002

43. Nistor I, Lacatus V,s.a., Finantele intreprinderii – Noțiuni teoretice si aplicative– Ed.

Risoprint, Cluj-Napoca, 2011

44. Onofrei M., Finanțele întreprinderii, Ed. Economica, Bucuresti 2004

45. Pop, C, Ungureanu, P. „Societațile de intermediere financiara”, Ed. Dacia, Cluj-

Napoca, 1999;

46. Roll R., 1977, „A critique of asset pricing theory’s tests : on past and potential

testability of the theory”, Journal of Financial Economics, martie.

47. Rosca T., Moneda si credit, Ed. Altip, Alba Iulia, 2001

48. Rose P., Money and capital markets,. McGraw – Hill, Boston, 2000

49. Saunders A., Financial institutions management: a modern perspective, 3rd edition,

McGraw – Hill, Boston, 2000

50. Sharpe W., 1964, „Capital asset prices : a theory of market equilibrium under

conditions of risk”, Journal of Finance, sept.

51. Spulbar C., Nanu R., Gherghinescu O., Economie monetara si bancara. Editura

Universitaria Craiova, 2008

52. Stancu I., Finante, Ed. Economica Bucuresti, 2002

53. Stancu I., “Finanțe. Piețe financiare si gestiunea portofoliului”, Editura Economica,

Bucuresti, 2002

54. Tabara$, M., Constantin, M., Asigurari. Culegere de practica judiciara, Editura C. H.

Beck, Bucuresti, 2007.

55. Tanasescu, P., Serbanescu, C., Ionescu, R., Popa, M., Novac, L., E., Asigurari

comerciale moderne, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2007.

56. Todea A., 2005, „Eficiența informaționalț a piețelor de capital. Studii empirice pe

piața româneascț.”, Ed. Casa Carții de Stiința, Cluj-Napoca.

57. Todea A., 2007, Investiții, Ed. Casa C!rții de Stiinț!, Cluj-Napoca

58. Trenca I., Metode si tehnici bancare, ed 3-a Casa Carții de Stiința, Cluj – Napoca, 2006

59. Trenca I., Batrâncea I. (coord), Transferuri bancare. Edit Risoprint Cluj-Napoca, 2007.

60. Trenca I., Tehnica bancara, ed 3-a, Casa Carții de Stiința, Cluj – Napoca, 2008

61. Tulai H.,” Plasamente de capital”, Casa Carții de Stiința, Cluj-Napoca, 2003

62. Tulai H., “Piețe financiare”, Casa Carții de Stiința, Cluj-Napoca, 2004

63. Tulai, C., Serbu, S., 2005, Fiscalitate comparata si armonizari fiscale, Editura Casa

Carții de Stiința,

64. Ungureanu, P.“Banci,burse si profit pe piața financiara”, Edit. Dacia, Cluj-

Napoca,2007

65. Ungureanu, P.„Banking”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001;

66. Vacarel Il., etc., „Finanțe publice, ed. III-a, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,

2001

67. Vacarel, Il., Bercea, Fl., Asigurari si Reasigurari, Editura Expert, Bucuresti, 2007.

68. Viviani J-L., 1997, „Gestion de portefeuille”, Ed. Dunod, Paris

69. Vosganian, V: „Reforma piețelor financiare din România”, Ed. Polirom, Bucuresti,

1994;

70. Zapodeanu D., Politici monetare, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002

71. *** Legislația bancara în vigoare.Regulamente ale BNR privind operațiile cu

numerar, cu valuta, de efectuare a decontarilor interne si externe si de creditare

bancara (actualizate).

Bibliografie

1. Alexandru, F., Armeanu, D., Asigurari de bunuri si persoane. Aspecte teoretice. Aplicații practice, Editura Economica, Bucuresti, 2003.

2. Amenc N., Le Sourd V., 2002, „Théorie du portefeuille et Analyse de sa Performance”, Ed. Economica, Paris.

3. Anghelache G., “Piața de capital: caracteristici,evoluție, tranzacții”, Editura Economica, Bucuresti, 2004

4. Badea, D. „Piața de capital si restructurarea economica”, Ed. Economica,

Bucuresti,2000;

5. Bajenescu T., “ABC bursier”, Editura Polirom, Iasi, 2002

6. Basno C., Dardac N., Floricel C., Moneda, credit, banci, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2001

7. Beju D., Mecanisme monetare si instituții bancare, Ed. Casa Carții de Stiința, Cluj-

Napoca, 2009

8. Berceanu D. s.a. – Finantele firmei, Ed. Didactica si Pedagogica, R.A., Bucuresti,

2006

9. Bistriceanu, Gh., Bercea, Fl., Macovei, E. I., Lexicon de protecție sociala, asigurari si

reasigurari, Editura Karat, Bucuresti, 1997.

10. Bistriceanu, Gh., Asigurari si Reasigurari în România, Editura Universitara Bucuresti,

2006.

11. Bran P., Finantele intreprinderii, Ed. Economica, Bucuresti 1999

12. Brealey R., Myers S. – Corporate Finance, Ed. Irwin McGraw Hill, 2000

13. Brociner A., Europa monetara, Ed. Institutul European , Iasi, 1999

14. Broquet C., Van den Berg A., 1991, „Gestion de portefeuille”, De Boeck-Wesmael,

Bruxelles.

15. Bucataru D., Finantele intreprinderii, Ed. Junimea, Iasi, 2006

16. Campbell, J.W., Lo, A.W., MacKinlay, A.C., 1997, The Econometrics of Financial

Markets, Princeton University Press, Princeton.

17. Capraru B., Retail banking. Editura C.H.Beck Bucuresti. 2009

18. Cerna S., Moneda si teoria monetara, vol. I, Ed. Mirton, Timisoara, 2000

19. Ciumas, C., Asigurari Generale, Editura Casa Carții de Stiința, Cluj-Napoca, 2009.

20. Ciumas, C. „Asigurarile internaționale”, Ed.Intelcredo, Deva, 2001;

21. Ciurel, V., Asigurari si Reasigurari: Abordari Teoretice si Practici Internaționale,

Editura All Beck, Bucuresti, 2000.

22. Cristea M., Gherghinescu O., Avram V., Gestiune si contabilitate bancara.

Edit.Universitaria Craiova, 2009

23. Dedu V., Enciu A., Ghencea S., Produse si servicii bancare. Editura ASE. 2008

24. Fama E.F., 1970, „Efficient Capital Markets: A Review of Theory and Empirical

Work”, Journal of Finance, vol.25, n°2, martie, p.383-417.

25. Fama E.F., 1991, „Eficient capital markets:II”, Journal of Finance, vol.XLVI, nr.5,

p.1575-1617.

26. Faugere J.P., Moneda si politica monetara, Ed. Institutul European, Iasi, 2000

27. Fisher C., “Cum sa investesti inteligent”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007

28. Hoanta N., Finantele firmei, Ed. Economica, Bucuresti, 2003

29. Inceu A.M., „Pârghiile fiscale si forța lor de orientare”, Ed. Accent, Cluj Napoca,

2005

30. Inceu A.M., Lazar D.T., „Finanțe si bugete publice”, Ed. Accent, Cluj Napoca, 2009

31. Inceu A.M., Lazar D.T, Mara E.M, „Finanțe si bugete publice”, ISBN 978-973-8915-

70-1 Ed. Accent, Cluj Napoca, 2008

32. Ionescu C. L, Analiza riscului în creditare, Institutul Bancar Român, 2004

33. Lim, K.P., Brooks, R.D., 2010, The evolution of stock market efficiency over time: a

survey of the empirical literature, Journal of Economic Surveys 25 (1), 69-108.

34. Lungu, N., Cst., Bazele asigurarilor, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2006.

35. Mara E.M., Finanțele publice si fiscalitatea între teorie si practica, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2010

36. Markowitz H., 1959, „Portofolio selection. Efficient Diversification of Investements”,

New York, John Wiley and Sons, 1959.

37. Mayo H., Financial Institutions, investments and management, The Dryden Press,

Orlando, 1998

38. Mosteanu, T., s.a., 2005, Finanțe Publice, Editura Universitara, Bucuresti

39. Mutascu M.I., “Finanțe publice”, Ed. ArtPress, Timisoara, 2005

40. Negru, T., Asigurari – Ghid practic, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006.

41. Nistor I., Teorie si practica in finantarea intreprinderilor, Ed. Casa Cartii de Stiinta,

Cluj-Napoca, 2004

42. Nistor I., Finantele intreprinderii, Ed. Presa Universitara Clujeana, 2002

43. Nistor I, Lacatus V,s.a., Finantele intreprinderii – Noțiuni teoretice si aplicative– Ed.

Risoprint, Cluj-Napoca, 2011

44. Onofrei M., Finanțele întreprinderii, Ed. Economica, Bucuresti 2004

45. Pop, C, Ungureanu, P. „Societațile de intermediere financiara”, Ed. Dacia, Cluj-

Napoca, 1999;

46. Roll R., 1977, „A critique of asset pricing theory’s tests : on past and potential

testability of the theory”, Journal of Financial Economics, martie.

47. Rosca T., Moneda si credit, Ed. Altip, Alba Iulia, 2001

48. Rose P., Money and capital markets,. McGraw – Hill, Boston, 2000

49. Saunders A., Financial institutions management: a modern perspective, 3rd edition,

McGraw – Hill, Boston, 2000

50. Sharpe W., 1964, „Capital asset prices : a theory of market equilibrium under

conditions of risk”, Journal of Finance, sept.

51. Spulbar C., Nanu R., Gherghinescu O., Economie monetara si bancara. Editura

Universitaria Craiova, 2008

52. Stancu I., Finante, Ed. Economica Bucuresti, 2002

53. Stancu I., “Finanțe. Piețe financiare si gestiunea portofoliului”, Editura Economica,

Bucuresti, 2002

54. Tabara$, M., Constantin, M., Asigurari. Culegere de practica judiciara, Editura C. H.

Beck, Bucuresti, 2007.

55. Tanasescu, P., Serbanescu, C., Ionescu, R., Popa, M., Novac, L., E., Asigurari

comerciale moderne, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2007.

56. Todea A., 2005, „Eficiența informaționalț a piețelor de capital. Studii empirice pe

piața româneascț.”, Ed. Casa Carții de Stiința, Cluj-Napoca.

57. Todea A., 2007, Investiții, Ed. Casa C!rții de Stiinț!, Cluj-Napoca

58. Trenca I., Metode si tehnici bancare, ed 3-a Casa Carții de Stiința, Cluj – Napoca, 2006

59. Trenca I., Batrâncea I. (coord), Transferuri bancare. Edit Risoprint Cluj-Napoca, 2007.

60. Trenca I., Tehnica bancara, ed 3-a, Casa Carții de Stiința, Cluj – Napoca, 2008

61. Tulai H.,” Plasamente de capital”, Casa Carții de Stiința, Cluj-Napoca, 2003

62. Tulai H., “Piețe financiare”, Casa Carții de Stiința, Cluj-Napoca, 2004

63. Tulai, C., Serbu, S., 2005, Fiscalitate comparata si armonizari fiscale, Editura Casa

Carții de Stiința,

64. Ungureanu, P.“Banci,burse si profit pe piața financiara”, Edit. Dacia, Cluj-

Napoca,2007

65. Ungureanu, P.„Banking”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001;

66. Vacarel Il., etc., „Finanțe publice, ed. III-a, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,

2001

67. Vacarel, Il., Bercea, Fl., Asigurari si Reasigurari, Editura Expert, Bucuresti, 2007.

68. Viviani J-L., 1997, „Gestion de portefeuille”, Ed. Dunod, Paris

69. Vosganian, V: „Reforma piețelor financiare din România”, Ed. Polirom, Bucuresti,

1994;

70. Zapodeanu D., Politici monetare, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002

71. *** Legislația bancara în vigoare.Regulamente ale BNR privind operațiile cu

numerar, cu valuta, de efectuare a decontarilor interne si externe si de creditare

bancara (actualizate).