Profitul Si Rentabilitatea Factori Relevanti Ai Cresterii Economice a Intreprinderii

CUPRINS

Adnotare

Introducere

Capitolul I. Aspecte teoretice privind profitul și rentabilitatea întreprinderii

Conținutul economic al profitului ca rezultat de bază al activității întreprinderii

Rentabilitatea întreprinderii – indicator al eficienței activității

Impactul profitului și rentabilității asupra creșterii economice a întreprinderii

Capitolul II. Particularitățile formării și utilizării profitului la întreprindere ( în baza datelor ICPT „Energoproiect” Î.S.)

2.1 Analiza rezultatelor financiare ale activității întreprinderii

2.2 Factorii de influență a profitului la întreprindere

2.3 Modalități de maximizare a profitului la întreprindere

Capitolul III. Eficiența activității întreprinderii

3.1 Indicatorii de rentabilitate a întreprinderii și factorii de influență a acestora

3.2 Analiza pragului de rentabilitate

3.3 Direcții de creștere a eficienței activității întreprinderii

Încheiere

Bibliografie

Anexe

CAPITOLUL I. ASPECTE TEORETICE PRIVIND PROFITUL ȘI RENTABILITATEA ÎNTREPRINDERII

Conținutul economic al profitului ca rezultat de bază al activității întreprinderii

Este cert faptul că rezultatul financiar al activității unei entități economice este caracterizat de suma profitului/pierderilor și a nivelului rentabilității obținute. În așa mod, noțiunea de profit poate fi explicată în felul următor:

Profitul reprezintă depășirea veniturilor câștigate de o întreprindere asupra consumurilor și cheltuielilor suportate de aceasta din activitatea de antreprenoriat. Cuvântul dat este de origine latină și provine de la verbul „proficere” care înseamnă a da rezultate, a progresa, a aduce profit.

În continuare, vom utiliza o explicație mai restrânsă a profitului, acesta fiind definit ca excedentul de venituri față de costuri.

Astfel, din punct de vedere cantitativ, profitul se determină în felul următor:

Profitul = Venituri – Consumuri și cheltuieli

Respectiv, dependența mărimii profitului de aceste două valori poate fi exprimată astfel:

Cu cât este mai mare valoarea veniturilor, cu atât va fi mai ridicată mărimea profitului;

Cu cât este mai mare valoarea consumului și cheltuielilor, cu atât va fi mai scăzută mărimea profitului.

Accepțiunile termenului dat sunt multiple și, uneori, contradictorii, însă ele pot fi sintetizate în trei modalități majore de a concepe profitul.

Prima accepțiune este cea legislativă și statistică conform căreia profitul reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile ocazionate de activitatea unui agent economic. (Sursa Cocosila) El reprezintă avantajul bănesc primit în urma desfășurării unei activități economice și constituie obiectivul tuturor activităților lucrative dintr-o economie de piață. Prin urmare, în structura acestuia au fost delimitate două componente:

profitul legitim sau legal – realizat în contextul respectării prevederilor legale privind reflectarea tuturor veniturilor și cheltuielilor agentului economic și a metodologiei de calcul a profitului; (Sursa Cocosila)

profitul nelegitim sau nelegal – realizat prin încălcarea intenționată sau nu, a legalității, prin neînregistrarea tuturor veniturilor realizate, sustragerea de la plata unor impozite, taxe, majorarea artificială a cheltuielilor, cu riscul de a fi descoperiți și de a suporta rigorile legii. (Sursa Cocosila)

Valoarea profitului determinat ca diferența dintre venitul total și costul de oportunitate este mai mică decât valoarea profitului legal obținut. Deoarece, autoritatea publică, este preocupată să mărească materia impozabilă și să-și asigure un impozit pe profit mai mare, acest tip de profit nu admite în costuri decât anumite categorii de cheltuieli.

Cea de-a doua accepțiune întâlnită în literatura de specialitate este cea de profit ca venit rezidual. Modalitatea dată de interpretare a profitului nu o exclude pe cea menționată anterior, ci dimpotrivă se bazează pe ea. Susținătorii concepției date nu se opresc doar la analiza diferenței dintre venituri și cheltuieli, ci adâncesc studiul examinând sursele de proveniență a profitului și, în dependență de acestea apreciază dacă profitul se cuvine sau nu agentului economic care a realizat activitatea lucrativă. Ei acceptă ca fiind profit cuvenit firmei, profitul legitim realizat ca urmare a progreselor economice și tehnice realizate în cadrul acesteia, a înnoirii producției și organizării superioare a activității economice; profitul realizat ca efect al competenței manageriale precum și profitul realizat ca urmare a economisirii celorlalte eforturi depuse de firmă și care conduce la minimizarea costurilor activității și sporirii profitului. (Sursa Cocosila)

Profitul nelegitim se consideră a fi profitul obținut fără eforturi concrete din partea firmei, cum ar fi câștigurile datorate unei poziții mai avantajoase pe piață, profitul nelegitim de monopol realizat prin stabilirea de prețuri scăzute la cumpărări și ridicate la vânzări, precum și profiturile realizate prin neefectuarea unor cheltuieli privind protecția mediului ambiant. (Sursa Cocosila)

Astfel, făcând diferența dintre venituri și cheltuieli, ulterior diminuând suma primită cu profiturile considerate ca necuvenite, prin urmare se obține profitul legal sau rezidual.

O a treia accepțiune dată noțiunii de profit este acea de remunerație implicită a factorilor de producție. Adepții acestei viziuni pornesc de acolo de unde s-au oprit susținătorii teoriei profitului ca venit rezidual. Este evident că el este fie rezultatul unui aport al muncii, fie al depășirii riscurilor de pricepere, organizare, conducere. În așa mod, se ajunge la o descompunere a profitului rezidual în funcție de aportul factorilor care au contribuit la realizarea sa și la ideea inexistenței profitului ci a unor venituri ce reprezintă salarii, rentă.

Făcând abstracție de diferitele accepțiuni date noțiunii de profit de către teoreticieni, pentru agenții economici în acțiune este esențială accepțiunea oficial – legislativă în funcție de care se orientează și dezvoltă nu numai unitățile economice ci și societatea în ansamblul ei. ( Sursa Cocosila pag 145- ultimele 2 alineate probabil reformulat un pic)

De-a lungul timpului, profitul a căpătat mai multe forme, care permit o determinare mai simplă a acestuia în cadrul analizei economico – financiară a unei întreprinderi. Prin urmare, în contabilitate și în analiza financiară se utilizează următoarele noțiuni ale profitului:

profitul brut – reprezintă rezultatul obținut din vânzarea produselor, mărfurilor și serviciilor prestate.

profitul din activitatea operațională – fiind diferența dintre veniturile și cheltuielile obținute de entitate din activitatea sa de bază, determinată de statutul acesteia.

profitul din activitatea de investiții – reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile obținute de întreprindere din operațiunile ce se referă la mișcarea activelor pe termen lung.

profitul din activitatea financiară – este diferența dintre veniturile și cheltuielile aferente operațiunilor ce țin de schimbările în mărimea și structura capitalului propriu și mijloacelor împrumutate.

profitul din activitatea economico – financiară – reprezintă rezultatul financiar obținut de întreprindere în cursul perioadei de gestiune din activitatea operațională, investițională, financiară.

profitul excepțional – fiind diferența dintre veniturile și cheltuielile survenite ca rezultat al evenimentelor și operațiunilor excepționale neprevăzute.

profitul până la impozitare – reprezintă profitul obținut de întreprindere în cursul perioadei de gestiune din toate tipurile de activități și rezultatul exceptțonal. Profitul dat mai este numit și profit contabil.

profitul net – reprezintă profitul ce rămâne la dispoziția întreprinderii ulterior calculării cheltuielilor privind impozitul pe venit și se determină ca diferența dintre profitul până la impozitare și cheltuielile privind impozitul pe venit.

Profitul reprezintă expresia absolută a evoluției real-pozitive a entității. Totodată, profitul este definit și ca rezultatul sintetic financiar pozitiv al unei activități productive, principalul indicator calitativ ce exprimă eficiența acestei activități.

Fiind un indicator de eficiență a activității economice, profitul reprezintă ceea ce se obține în plus, în raport cu cheltuielile din activitatea economică.

Metoda tradițională de determinare a profitului constă în compararea cheltuielilor reale efectuate de întreprindere în decursul unei perioade cu veniturile reale obținute în aceeași perioadă. Activitatea entității se consideră eficientă dacă veniturile depășesc cheltuielile. Rezultatul pozitiv al diferenței venituri-cheltuieli determină existența la întreprindere a unui profit, care reprezintă sursa de remunerare a acționarilor, de stimulare financiară a salariaților și sursa de autofinanțare a activității.

Prin urmare, rezultă cele patru funcții principale ale profitului:

funcția de motivare a personalului angajat, respectiv a acționarilor;

funcția de creștere economică, profitul fiind sursa principală a acumulărilor pe baza cărora se constituie investițiile, sursa de bază a creșterii economice;

funcția de stimulare a inițiativei economice, profitul determinând acceptarea riscului de către întreprinzători și, prin aceasta, contribuind la stimularea producției de bunuri și servicii, la creșterea productivității etc.;

funcția de control asupra activității entităților economice. Profitul reprezintă principalul indicator ce stă la baza elaborării deciziilor ce țin de activitatea ulterioară a întreprinderilor. Profitul poate fi considerat un adevărat barometru, deoarece indică nu numai eficiența, în general, ci pentru fiecare etapa din ciclul de viață al întreprinderii: nivelul eficienței, permițând astfel efectuarea de comparații și analize profunde în legătură cu rentabilitatea întreprinderii. (Sursa Nadejda Botnari 168) (probabil reformulare)

Este cunoscut faptul că aprecierea nivelului de dezvoltare a unei întreprinderi, a modului de utilizare a resurselor economice și financiare de care dispune aceasta, implică, în mod necesar, măsurarea rezultatelor activităților desfășurate. Prin urmare, aceste rezultate pot fi exprimate atât în formă fizică, cât și valorică.

Exprimarea în formă fizică a rezultatelor activității financiare este legată de particularitățile de bază și caracteristicile specifice ale diverselor valori de întrebuințare, aceasta fiind efectuată în unități naturale, în unități natural-convenționale și în unități de timp de muncă: tone, m3, m2, litri, număr de unități, ore, km etc.

Dacă vorbim despre avantajele și funcțiile indicatorilor fizici de exprimare a rezultatelor întreprinderii, putem menționa următoarele:

forma simplă de exprimare, ce permite identificarea, lansarea și urmărirea executării comenzilor și contractelor;

permit efectuarea de corelații cu alți indicatori ai activității economice (consumuri de materii prime, materiale, energie etc.);

oferă posibilitatea calculului randamentului utilizării factorilor de producție (productivitatea muncii, randamentul mijloacelor fixe);

permit elaborarea de indicatori utili în comparații internaționale, referitori la nivelul dezvoltării economice, precum: consumul de energie electrică pe cap de locuitor, consumul de carne pe cap de locuitor etc.

Necatând la faptul că sunt relevanți în caracterizarea performanțelor cantitative ale activității entității, indicatorii fizici prezintă o deficiență majoră ce ține de faptul că aceștia nu suportă agregarea, adică nu pot fi totalizați pentru produse sau servicii diferite, fiind exprimate în unități de măsură diferite. Anume din această cauză, în practică, se recurge la evaluarea rezultatelor în unități valorice. Prin urmare, în continuare vom prezenta etapele formării profitului.

Din cadrul indicatorilor de exprimare a rezultatelor financiare ale întreprinderii fac parte:

1. Volumul vânzărilor – exprimă valoarea producției fizice realizate în decursul unei perioade. Formula de calcul:

Volumul vânzărilor = Qv * Pv – TVA (Sursa)

Unde:

Qv – volumul producției vândute, exprimat în unități fizice,

Pv – prețul de vânzare unitar,

TVA – taxa pe valoare adăugată.

Indicatorul dat permite să apreciem locul întreprinderii în sectorul său de activitate, poziția sa pe piață, aptitudinea acesteia de a lansa și dezvolta diferite activități profitabile. Majorarea indicatorului, în raport cu media pe ramură sau cu nivelul firmelor concurente, determină o poziție forte a entității pe piața produselor și serviciilor.

2. Profitul brut (PB) – rezultatul obținut în urma vânzării producției, prestării serviciilor și executării lucrărilor. Se determină efectuând diferență dintre veniturile din vânzări (VV) și costul vânzărilor (CV):

PB = VV – CV (Sursa)

Majorarea veniturilor din vânzări într-un ritm superior majorării costului reprezintă condiția de bază de asigurare a eficienței activității de producție.

3. Rezultatul activității operaționale (Rop)

Rop = PB + alte venituri operaționale – cheltuieli comerciale – cheltuieli generale și administrative – alte cheltuieli operaționale (Sursa)

Depășirea cheltuielilor generate de activitatea de producție și comercializare a bunurilor și serviciilor și celor de gestiune, în ansamblu, a întreprinderii de către veniturile încasate din activitatea operațională determină obținerea de profit, ceea ce este principalul garant al unui viitor prosper al entității.

4. Rezultatul activității investiționale (Rinv) – reprezintă diferență dintre veniturile investiționale și cheltuielile investiționale. Rezultatul pozitiv (profit) sau negativ (pierderi) obținut în urma desfășurării activității investiționale a întreprinderii permite să facem aprecieri asupra competenței echipei manageriale a entității de a estima și plasa capitaluri pe termen lung, precum și de gestionare a acestor resurse financiare.

5. Rezultatul activității financiare (Rfin) se calculează ca diferență dintre veniturile și cheltuielile ce țin de modificarea capitalului propriu și a celui împrumutat.

6. Rezultatul activitatii economico-financiare = Rop ± Rinv ± Rfin (Sursa)

7. Rezultatul excepțional – reprezintă diferența dintre veniturile excepționale și pierderile ce survin în legătură cu apariția unor evenimente nefavorabile entității. În cazul dat, obținerea profitului este posibilă doar în cazul în care echipa managaerială este suficient de competentă, pentru a reuși să protejeze întreprinderea de eventualele riscuri ce pot surveni.

8. Rezultatul perioadei de gestiune până la impozitare – reprezintă suma rezultatelor provenite din cele patru activități ale întreprinderii: operațională, investițională, financiară și excepțională.

În cazul în care în urma calculelor se obține un rezultat pozitiv, acesta reprezintă profitul perioadei de gestiune până la impozitare; dacă obținem un rezultat negativ, este vorba de pierdere. Ulterior, profitul este supus impozitării, astfel rezultând profitul net, care rămâne la dispoziția entității și reprezintă principala sursă de creștere economică, precum și motivația obiectivă a propietarilor de a-l reinvesti în organizarea producției de noi bunuri și servicii cu scopul de majorare în timp.

Profitul net obținut de entitatea economică este repartizat în:

constituirea fondului de remunerare a acționarilor;

constituirea fondului de rezervă;

constituirea fondului de dezvoltare economică (fondul de investiții) etc.

Maximizarea profitului reprezintă premisa realizării obiectivului strategic, de perspectivă al oricărei entități economice, care constă în majorarea valorii patrimoniale, a capacității concurențiale, revenindu-i și rolul de stabilizator al întregii economii naționale, asigurând stabilitatea socială și chiar politica din țară. ( Sursa Nadejda Botnari 164 )

Rentabilitatea întreprinderii – indicator al eficienței activității întreprinderii

Conceptul de performanță a stat și stă în centrul preocupărilor în ceea ce privește analiza economico-financiară a întreprinderii, evoluând în timp din perspectiva conținutului său în funcție de criteriile de apreciere folosite:

Maximizarea venitului obținut de o întreprindere din funcționarea cu ajutorul mijloacelor economice și tehnice, eficace și eficiente și a mijloacelor politice (criterii de apreciere: creștere, stocaj, supraviețuire, controlul mediului înconjurător);

Eficacitatea organizațională, care reprezintă gradul cu care o organizație, ca sistem social și ținând cont de unele resurse și mijloace limitate, își atinge obiectivele sale fără un efort excesiv din partea membrilor săi (criterii de apreciere: productivitatea, flexibilitatea, tensiunile interorganizaționale);

Acțiunea eficientă și „productivă” (criterii de apreciere: productivitate, planificare, încredere, inițiativă, dezvoltare, cooperare, calitatea personalului);

Raportarea performanței la nivelul de realizare a obiectivelor, de productivitate și eficacitate;

Capacitatea de crea valoare, adică în funcție de producția de bunuri și servicii a căror valoare este superioară resurselor consumate.

Așadar, noțiunea de performanță este o noțiune complexă cu mai multe sensuri, subliniind că o întreprindere este performantă dacă aceasta își realizează obiectivele organizaționale stabilite indiferent de natura și varietatea lor, în condițiile de: eficiență, eficacitate și competitivitate care să-i asigure prezența durabilă pe piață în raport cu concurenții.

Eficiența economică, componentă a raționalității activității economice, exprimă forma concretă a relației dintre eforturile și efectele activității fiecărei firme și pe ansamblul economiei. Ea reprezintă cerința fundamentală care se impune în toate activitățile economice.

Eficiența economică caracterizează activitatea economică atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ. Din punct de vedere cantitativ, rezultatele economico-financiare sunt exprimate în funcție de consumul de muncă sau de factori potențiali productivi. Din punct de vedere calitativ, eficiența economică reflectă gradul de valorificare al resurselor materiale precum și gradul de satisfacere al nevoilor sociale și individuale la un moment dat, corespunzător nivelului de dezvoltare al factorilor de producție și caracterului relațiilor de producție.

Definită în sensul cel mai larg, ca raport între efectele obținute și eforturile depuse pentru desfășurarea unei activități, eficiența este surprinsă la nivelul entității economice sub diferite laturi, într-un sistem de indicatori cum ar fi: productivitatea, rentabilitatea, calitatea produselor, profitul, cheltuielile totale.

În legătură cu corelația dintre rentabilitate și eficiența economică sunt de făcut unele precizări. Eficiența economică este mai cuprinzătoare decât rentabilitatea și se poate aprecia că reprezintă cea mai generală categorie care caracterizează rezultatele ce decurg din diferite variante preconizate pentru utilizarea (consum productiv, consum individual, vânzare) sau economisirea unor resurse (umane, materiale sau financiare) intrate sau neintrate în circuitul economic.

Sensul general al conceptului de eficiență, care se poate referi la o activitate, o persoană sau un obiect, este acela de a avea calitatea de a produce efectul util scontat. Ar trebui însă de adăugat că raționalitatea oricărei acțiuni umane presupune ca efectul să devanseze efortul (consumul de resurse). Ca urmare se poate vorbi de eficiența tehnică, economică, socială, sanitară, culturală, administrativă etc., după domeniul la care se referă. Elementul distinctiv al economicului față de celelalte domenii ale activităților social-umane îl reprezintă utilizarea etalonului valoare economică pentru măsurarea atât a eforturilor, cât și a efectelor. În substanța sa, eficiența economică vizează minimizarea resurselor ce revin pe o unitate de efect util.

Analiza eficienței activității comerciale are următoarele obiective:

determinarea modului în care conținutul funcției comerciale este conform cu tehnicile, metodele și cunoștințele corespunzătoare stadiilor atinse la nivelul științei și tehnologiilor comerciale;

verificarea competitivității produselor și în consecință a bunei utilizări a metodelor și tehnicilor comerciale.

Rentabilitatea constituie una dintre formele de exprimare a eficienței economice și anume o formă sintetică realizate cu ajutorul categoriilor valorice.

O definiție sintetică a rentabilității o reprezintă „capacitatea entității economice de a realiza profitul necesar atât reproducției cât și remunerării capitalurilor”.

Rentabilitatea mai poate fi definită ca și capacitatea unei firme de a valorifica într-o perioadă de timp cât mai scurtă capitalul avansat cu un profit cât mai ridicat. (Sursa Baltes)

În Dicționarul de Economie, rentabilitatea întreprinderii este definită ca fiind „ capacitatea

unei firme de a obține profit, ca diferența pozitivă între încasările obținute din activitatea proprie (cifra de afaceri) și cheltuielile ocazionate de fabricație, de comercializare și de tranzacția propriu-zisă (costuri)”.

Profitul se consideră rațiunea de a fi a unei entități economice. În economia de piață, firmele care se dovedesc nerentabile sunt supuse falimentului. Profitul se dimensionează în jocul prețurilor ca urmare a raportului cerere-ofertă și a costurilor, care reflectă modul de gospodărire a resurselor consumate. Cererea solvabilă a consumatorilor influențează oferta și prin mecanismul rentabilității orientează plasarea capitalurilor și deci producția.

Astfel, rentabilitatea reprezintă un instrument decisiv în mecanismul economiei de piață în orientarea producției în raport cu cerințele consumatorilor (productivi sau individuali). Rentabilitatea presupune obținerea unor venituri mai mari decât cheltuielile în urma vânzării și încasării producției fabricate. Prin urmare, rentabilitatea determină capacitatea întreprinderii de a produce profit, oglindind într-o formă sintetică eficiența întregii activități economice a entității. (UTM)

Rentabilitatea ca latură financiară a activității economice, reprezintă un criteriu important pus la baza deciziilor economice ce se adoptă la nivel micro și macroeconomic. Deși, în unele cazuri, rentabilitatea nu se constituie ca funcție obiectiv al modelului de dezvoltare și funcționare a entității, acest rol jucându-l maximizarea volumului de utilități ce trebuie create, ea este considerată drept o restricție, deoarece societatea nu poate accepta satisfacerea nevoilor din ce în ce mai diverse în condițiile diminuării venitului net ce se creează. ( Sursa Cocosila 141)

Pentru exprimarea rentabilității se utilizează doi indicatori: profitul și rata rentabilității. Mărimea absolută a rentabilității este oglindită de profit (indicator de volum), iar gradul în care capitalul sau folosirea resurselor întreprinderii aduce profit este reflectat în rata rentabilității (indicator al mărimii relative a rentabilității).

(Sursa Aurelian Popescu, Bazele economiei intreprinderii, Editura UTM Chisinau 2007)

Creșterea rentabilității reprezintă o necesitate obiectivă, vitală pentru însăși existența întreprinderii în condițiile economice de piață. Atât ridicarea gradului de înzestrare tehnică a întreprinderii, cât și îmbunătățirea condițiilor de desfășurare a activității productive implică obținerea unui volum sporit de venit net, pe seama căruia să se satisfacă nevoile de reproducție lărgite și să asigure un nivel corespunzător al calității vieții.

Mărimea și dinamica ratei rentabilității sunt influențate de o multitudine de factori care sintetizează direct sau indirect, inclusiv influența mediului economic în care ea acționează și la care trebuie să se adapteze.

Luând în considerare modalitatea de calcul a ratei rentabilității, putem constata că un factor important de sporire a acesteia îl reprezintă creșterea masei profitului, cu care se află într-o relație de directă proporționalitate. Aceasta, este influențată de o serie de factori cum sunt:

volumul fizic, structura și calitatea producției, care acționează asupra masei profitului atât separat cât și în unitatea lor.

Atunci când celelalte elemente rămân nemodificate, masa profitului este direct proporțională cu volumul fizic al producției. La un anumit volum fizic și o anumită calitate a producției, schimbarea structurii sortimentului în favoarea produselor cu rentabilitate sporită determină o creștere a masei profitului. Sporirea calității produselor fabricate permite practicarea unor prețuri mai mari conducând la creșterea masei profitului.

prețul de vânzare al producției exercită o influență directă asupra masei profitului, stabilită ca diferența între preț și cost;

costul de producție care, în condițiile economiei de piață și al sporirii concurenței, este elementul asupra căruia trebuie să se acționeze în sensul găsirii modalităților de reducere, ceea ce echivalează cu sporirea masei profitului și a ratei rentabilității.

Între cele mai importante direcții de acțiune în vederea reducerii costurilor de fabricație mai semnificative sunt: creșterea productivității muncii prin încorporarea progresului tehnic și îmbunătățirea organizării muncii; reducerea pierderilor pe durata transporturilor și depozitării; reproiectarea și înnoirea sortimentelor de fabricație, îmbunătățirea gradului de utilizare a mașinilor, utilajelor, respectiv creșterea randamentului orar al acestora; accelerarea vitezei de rotație a activelor circulante; perfecționarea metodelor de conducere și gestionare a întreprinderilor. (Sursa Cocosila)

Impactul profitului si rentabilitatii asupra cresterii economice a intreprinderii

Economia de piata plaseaza in centrul activitatii economice intreprinderea. Rezultatele obtinute de aceasta determina, pozitiv sau negativ, ansamblul economiei nationale, avand in vedere ca anume aici, la intreprindere, se produc bunuri si servicii necesare existentei si dezvoltarii societatii, intreprinderea reprezentand si principalul furnizor de venituri in bugetul de stat. O economie nationala este viabila, daca reuseste sa stimuleze crearea si dezvoltarea unor afaceri profitabile. Ea poate fi comparata cu un organism complex, in care are loc combinarea factorilor de productie, dupa anumite reguli si in anumite proportii, transformarea acestora in alte valori mai mari si furnizarea lor societatii. Prin punerea la dispozitia consumatorilor a produselor si serviciilor solicitate, de calitate si la preturi competitive, intreprinderea raspunde obiectivului ei social, iar in functie de marimea si importanta ei in societate, ea contribuie si la mentinerea stabilitatii si dezvoltarii econonomiei nationale.

In ceea ce priveste obiectivul financiar al intreprinderii, opiniile autorilor din domeniul finantelor se impart in doua categorii. Unii sustin ca motivatia desfasurarii activitatii oricarui agent economic o reprezinta maximizarea profitului. Acestia sunt sustinatorii teoriei clasice, care considera ca intreprinderea trebuie in asemenea mod sa-si organizeze afacerea, incat profitul obtinut sa fie maximal. Astfel, Hayek arata ca „singurul scop specific pe care firmele trebuie sa-l urmareasca este cel de a asigura venitul cel mai ridicat pe termen lung pentru capitalul sau”. Economistul american Milton Friedman considera, de asemenea, ca responsabilitatea sociala a intreprinderii este angajarea ei in astfel de activitati in care, prin utilizarea surselor sale, sa fie posibila cresterea profiturilor atata timp, cat sunt pastrate regulile jocului, la randul sau, D.Roux arata ca „oricare ar fi structura pietei, obiectivul principal al oricarei intreprinderi este de a-si maximiza profitul”.

Realitatea economica confirma acest adevar, intrucat doar existenta la intreprinderi a unui profit suficient permite acestora modernizarea si dezvoltarea potentialului tehnic si economic, asigura extinderea rationala a productiei, tinand cont de evolutia pietei si tenditele conjuncturale. Tot profitul sta la baza calcularii unor indicatori financiari, precum: Rentabilitatea = Profit / Total Capital, Rata capitalizarii bursiere = pretul actiunii / profit net pe actiune, Rata distribuirii dividendelor etc., care determina capacitatea de indatorare a intreprinderii, caracterizeaza pozitia acesteia pe piata.

Profitul net obtinut, ca urmare a activitatilor desfasurate, de catre intreprindere constituie averea actionarilor, reprezinta principala motivatie a detinerii actiunilor si a participarii acestora la cresterea capitalului statutar prin noi aporturi in numerar. De aici, rezulta ca maximizarea avutiei actionarilor reprezinta obiectivul principal al intreprinderii.

A doua categorie de economisti sustin teoriile manageriale si comportamentele despre intreprindere, prin care se afirma ca obiectivul major al intreprinderii este maximizarea valorii de piata, ori maximizarea averii investitorilor de capital. Autorii lucrarii „Finante manageriale”, Paul Halpern, J. Fred Weston, Eugene F. Brigham, sustin ca deciziile financiare optime sunt absolut vitale pentru supravietuirea si succesul firmei. Ele nu sunt luate de dragul de a lua decizii, ci mai degraba in urma considerarii lor obiective. „Vom pleca mereu de la ideea ca principalul obiectiv al echipei manageriale este acela al maximizarii averii investitorilor de capital, sustin autorii.

Aceasta idee este sustinuta si de profesorul universitar roman Ion Stancu. Pledand pentru maximizarea averii actionarilor, ca obiectiv major al intreprinderii, el reprezinta dezavantajele obiectivului enuntat de adeptii teoriei clasice – de maximizare a profitului:

Rentabilitatea, care determina o valoare finala mai mare decat cea initiala, este judecata ca flux net de trezorerie si nu doar in termen de profit. Profitul nu este deci o marime monetara, ci doar o marime potentiala (o „promisiune” de a se transforma, in timp, in cash-flow);

Pe termen lung, marimea profitului va fi egala cu marimea cash-flow-ului, dar pe termen scurt aceste marimi difera, de multe ori chiar in mod substantial;

Diferentele specifice dintre profit (ca potentialitate contabila) constau in decalajele de timp dintre veniturile si cheltuielile inscrise in raportul financiar, pe de o parte, si incasarile si platile aceleiasi perioade si care dau marimea cash-flow-ului, pe de alta parte. In plus, aceste decalaje in timp intre angajamentele contabile si viramentele monetare sunt insotite de riscuri multiple de dobanda, curs de schimb, inflatie etc.

Maximizarea profitului, adesea utilizata ca obiectiv al firmei in cursurile de microeconomie, ne-ar plasa intr-un mediu economic cert, cu decalaje constante intre angajamente si viramente si fara nici-un fel de risc, ceea ce nu corespunde realitatii;

Maximizarea profitului poate duce pe termen scurt la sacrificarea substantei capitalului initial (reducerea cheltuielilor de intretinere a echipamentelor si a altor active fixe) si la suprimarea dezvoltarii intreprinderii (eliminarea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare), deoarece aceste activitati nu genereaza profituri imediate;

Maximizarea profitului ignora comparatia cu alte oportunitati de investitii similare. Putem maximiza profitul, dar cine masoara suficienta / insuficienta acestei cresteri potentiale? „cand calculam profiturile contabile, consideram cheltuielile cu dobanzile ca un cost al banilor imprumutati, dar ignoram costul fondurilor provenite de la actionarii firmei”. Referinta principala in maximizarea averii este costul de oportunitate.

Cu toate acestea, profitul, rentabilitatea reprezinta criterii carora le este subordonata intreaga activitate economica si financiara a intreprinderii. Obiectivele, insa, pot fi urmarite atat pe termen scurt, cat si pe termen lung.

Pe termen scurt, obiectivul financiar al intreprinderii trebuie sa fie lichiditatea, asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt, ceea ce presupune asigurarea permanenta, cel putin, a unei egalitati intre incasari si plati. Gestiunea permanenta a capitalului, aflat sub diverse forme: de stoc sau de active in curs de transformare a formelor functionale, estimarea riscurilor la care este supusa activitatea intreprinderii, estimarea permanenta a evolutiei pietei si acomodarea intreprinderii la schimbarile de mediu, care reprezinta functii ale managementului financiar, conduc, pe termen lungm, la cresterea profitului intreprinderii, la sporirea averii actionarilor si, corespunzator, la maximizarea valorii de piata a acesteia.

De aici, rezulta trei obiective financiare ale intreprinderi: lichiditatea, maximizarea profitului, maximizarea valorii de piata a intreprinderii.

Toate aceste obiective sunt indisolubil legate intre ele, astfel incat:

Ritmicitatea vanzarilor, precedata de gestiunea eficienta a clientilor, asigura intreprinderii necesarul de mijloace banesti pentru efectuarea platilor curente;

Pentru a vinde, intreprinderea trebuie sa produca bunuri si servicii adecvate preferenitelor consumatorilor, competitive pe piata nationala si internationala;

Fabricarea de produse dorite, competitve pe piata, insotita de o buna gestionare a factorilor de productie si de o puternica politica de marketing asigura intreprinderii incasarea unor venituri suficient de mari, din care sa fie posibila acoperirea integrala a costurilor si din care sa rezulte si un profit necesar remunerarii actionarilor si stimularii cresterii intreprinderii. Suficienta profitului pentru remunerarea actionarilor in proportii mai mari decat costul de oportunitate, produce o crestere a valorii bursiere a actiunilor, respectiv a valorii de piata a intreprinderii.

Economia de piata ofera inteprinderilor libertate in actiune. Proprietarii sunt cei care decid tipul de activitate al intreprinderii, ce bunuri sa produca, piata pe care doresc sa se lanseze, dar deciziile ulterioare privind cum sa produca, cat sa produca si la ce pret sunt impuse de catre piata. Maximizarea valorii intreprinderii, in aceste conditii, necesita studierea permanenta atat a mediului intern, cat si a celui extern al intreprinderii de catre managerii acesteia, acestia trebuind sa fie suficient de receptivi la modificarile de mediu pentru a realiza obiectivul propus.

Conceperea si implementarea obiectivelor intreprinderii presupune parcurgerea mai multor etape, precum:

Stabilirea pozitiei intreprinderii in cadrul mediului in care isi desfasoara activitatea, identificarea oportunitatilor care pot fi fructificate. Aceasta etapa cuprinde un studiu cu privire la: identificarea costurilor de achiziotionare a utilajului, de formare a personalului, de intretinere sau evitare a efectelor negative asupra mediului inconjurator. Odata cu stabilirea cheltuielilor necesare pentru realizarea obiectivelor, studiul financiar va trebui sa evidentieze avantajele pe care le va aduce aplicarea masurii: crestrea productiei, a productivitatii muncii, reducerea costurilor, imbunatatirea calitatii produselor, imbunatatirea trezoreriei si, in general, a gradului de viabilitate al intreprinderii.

Precizarea obiectivelor ce privesc principalele scopuri al intreprinderii: economice, tehnice, sociale si organizatorice, care se reflecta in mod direct asupra volumului vanzarilor, profitului, rentabilitatii si pozitiei pe piata.

Determinarea marimii si structurii resurselor necesare realizarii obiectivelor. Pentru a se putea lua o decizie cu privire la oportunitatea finantarii masurilor prevazute, trebuie sa se tina seama de gradul de indatorare a intreprinderii, de situatia trezoreriei, de gradul de risc pe care il prezinta adoptarea si aplicarea masurilor determinate de realizarea obiectivelor propuse.

In baza acestor etape, se stabileste politica intreprinderii, care cuprinde elemente referitoare la:

Definirea obiectivelor pe termen scurt si pe termen lung;

Stabilirea volumului si structurii resurselor necesare;

Precizarea actiunilor ce vor fi intreprinse, dupa consultarea responsabililor fiecarei faze, subdiviziuni;

Precizarea timpului necesar indeplinirii fiecarei actiuni;

Determinarea eficacitatii intreprinderii.

Adeseori, in cadrul intreprinderilor, se acorda mai multa atentie eforturilor cotidiene de obtinere a unei eficiente cat mai mari. O cauza principala a acestei stari rezida in faptul ca ineficienta poate afecta substantial performantele de ansamblu ale intreprinderii, situatie care, daca se prelungeste, duce la falimentul acesteia. ( Sursa Nadejda Botnari)

Profitul, respectiv obtinerea lui, a reprezentat „scopul fiecarui negustor”, desi in acele timpuri se folosea termenul de „castig”. (Sursa Baltes)

Necesitatea programarii profitului intreprinderii este impusa de urmatoarele imprejurari:

Profitul are destinatii bine precizate fiind sursa principala atat a autofinantarii si altor fonduri proprii ale intreprinderii cat si a fondurilor bugetului de stat. Atat fondurile proprii destinate propriei dezvoltari sau exercitarii functiei sociale a intreprinderii cat si fondul bugetar de stat satisfac necesitati vitale ale economiei si societatii si, ca atare se programeaza in detaliu (sursa, structura, destinatii), fapt care impune programarea probabila a rezultatelor finale si a profitului;

Prin programarea profitului se realizeaza legatura intre programarea volumului fizic al productiei, a costurilor, a preturilor intreprinderii;

Profitul joaca la intreprindere un rol important si anume acela de marime de comanda, respectiv de criteriu de desfasurare a activitatilor structurilor organizatorice, a intreprinderii in ansamblu. Diferentele care apar in sistemul intreprinderi intre iesirile efective, reprezentate de rezultatul exercitiului efectiv si cele de comanda, reprezentate de profitul previzionat determina desfasurarea unei analize detaliate asupra cauzelor nerealizarii sau depasirii nivelului programat, analiza care determina modificari in modul de functionare a mecanismului financiar al intreprinderii;

Previzionarea profitului si destinatiilor sale este impusa si de necesitatea asigurarii echilibrului financiar al intreprinderii intrucat profitul da nastere la fluxuri banesti in ambele sensuri, prin obtinere de destinatii.

Programrea profitului se poate realiza prin doua metode:

Metoda directa, stabilindu-se profitul pe produs sau grupa de produse si pe total cifra de afaceri;

Metoda indirecta (metoda raportarii la perioada de baza) stabilindu-se profitul pe total intreprindere cu evidentierea influentei factorilor de variatie a profitului.

(Sursa Cocosila)

Capitolul II. Particularitatile formarii si utilizarii profitului la intreprindere

2.1 Analiza rezultatelor financiare ale activitatii intreprinderii

Performanțele oricărei activități trebuie evaluate prin prisma obiectivelor stabilite. În cazul activității unei firme, principalul obiectiv este obținerea de profit și maximizarea acestuia. Prin urmare din analiza performanțelor unei întreprinderi nu poate lipsi analiza profitului și analiza rentabilității. Obiectivul de maximizare a profitului coincide astfel cu cel de maximizare a rentabilității. Așadar, analiza profitului trebuie completată cu analiza rentabilității firmei. În vederea aprecierii profitabilității întreprinderii de stat I. S. „Energoproiect”, în continuare vom analiza principalii indicatori de rezultate financiare și ratele profitabilității.

„Analiza indicatorilor de rezultate financiare”

lei

Sursa: elaborat de autor în baza datelor din rapoartele financiare ale întreprinderii S.R.L„Servanatex”.

Nota- nu a fost inclus RE din motivul lipsei acestuia, prin urmare nu a fost afisat aparte REF acesta fiind egal cu PPGPI.

În urma analizei efectuate asupra indicatorilor de rezultate financiare, observăm că la general situația economico-financiară a întreprinderii este una satisfăcătoare. Calculele rezultate denotă că venitul din vânzări a înregistrat o scădere pe parcursul anilor, însă totodată s-a diminuat și costul vânzărilor, ceea ce determină creșterea profitului brut cu 18814 lei în 2012 față de 2011, precum și cu 55119 lei în 2012 față de 2010. Analizând situația entității pe tipuri de activități, observăm că activitatea de bază a întreprinderii este evident cea operațională, majorându-se cu 37526 lei în 2012 față de 2011. Rezultatul activității investiționale, precum și a celei financiare necesită o analiză detaliată din partea întreprinderii, deoarece activitățile date practic nu aduc niciun profit, astfel încât este sugerată reorientarea utilizării resurselor disponibile. Profitul net la rândul său a înregistrat modificări radicale, astfel încât entitatea a reușit în anul 2012 să obțină un avantaj economic în urma activității sale de 34224 lei, în raport cu pierderea pe care a înregistrat-o în 2010. Aceasta denotă faptul că întreprinderea și-a reorientat planul și modul de acțiune pe o cale eficientă.

2.2. Factorii de influenta a profitului intreprinderii

Info despre factori si tipologie

Analiza factoriala a profitului din activitaea operationala (in lei)

Verificare pentru 2013-2012 +68 440 + (-150 690) + (-12 529) = -94 779

Verificare pentru 2013-2011 -18 416 + (-114) + (-391 514) + (-40 820) = -450 864

Concluzie- ….

Analiza dinamicii si structurii profitului brut pe tipuri de activitate operationala

Concluzie- …

Aprecierea in dinamica a marimii si structurii profitului din activitatile neoperationale

Concluzie – ….

Analiza factoriala a profitului din activitatea de investitii (in lei)

Concluzie- …

Analiza factoriala a profitului din activitatea financiara

Verificare 2013-2012 -10 861 + 6 932 = -3 929

Verificare 2013-2011 -12 474 + 6 995 = -5 479

Concluzie- …..

2.3 Modalitati de maximizare a profitului la intreprindere

Capitolul III. Eficienta activitatii intreprinderii

Indicatorii de rentabilitate a intreprinderii si factorii de influenta a acestora

Nivelul eficientei economice se masoara cu ajutorul unui sistem de indicatori, intre care cei ai rentabilitatii ocupa un loc deosebit de important.

Rentabilitatea reprezinta capacitatea intreprinderii de a realiza profit necesar reproductiei, dezvoltarii si remunerarii capitalurilor intreprinderii.

Masura rentabilitatii este redata de un sistem de rate de eficienta, care masoara gradul utilizarii diferitelor resurse ale intreprinderii.

Prin urmare, sistemul ratelor de rentabilitate include:

Rata rentabilitatii vanzarilor (Rv)

Rv

Rata rentabilitatii vanzarilor indica profitul obtinut la un leu vanzari. In urma compararii indicatorului dat cu media pe ramura, putem aprecia in ce masura entitatea a asigurat potentialul pietei, precum si eficienta aplicarii politicilor de piata si de preturi. Majorarea ratei, insotita de o diminuare a volumul de vanzari, determina faptul ca intreprinderea incearca sa-si mentina un nivel satisfacator de profit, promovand politica de preturi inalte, pe cand o rata scazuta a rentabilitatii, insotita de o majorare considerabila a vanzarilor, confirma faptul ca intreprinderea sustine politica reducerii pretului de vanzare, urmarind cucerirea unui nou segment al pietii. Astfel, situatia in care cresterea ratei rentabilitatii vanzarilor este insotita de o majorare a vanzarilor, denota o situatie favorabila pentru intreprindere, determinand pozitia concurentiala pe piata ca fiind una „forte”.

Cresterea ratei rentabilitatii vanzariloe poate fi cauzata de fenomene ca: majorarea vanzarilor, cresterea puterii de negociere a intreprinderii cu furnizorii sai si obtinerea unor preturi de achizitie avantajoase, accelerarea rotatiei stocurilor, ameliorarea structurii vanzarilor in sensul cresterii ponderii celor cu o marja comerciala individuala mai mare, maximizarea preturilor de vanzare, optimizarea cheltuielilor etc.

Aprecierea dinamicii rentabilitatii veniturilor din vanzari

Concluzie-….

Rata rentabilitatii activelor (rentabilitatea economica)

Rentabilitatea economica exprima gradul de valorificare al capitalului total, al capitalului fix si al capitalului circulant. Indicatorul dat indica cate unitati monetare au fost necesare entitatii pentru obtinerea unei unitati conventionale de profit, indiferent de sursa atragerii acestor mijloace. Pentru ca intreprinderea sa-si poata mentina substanta sa financiara, rata rentabilitatii activelor trebuie sa depaseasca rata inflatiei. In termeni reali, rentabilitatea economica trebuie sa remunereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament in economie si al riscului economic si financiar pe care si l-au asumat „furnizorii” de capitaluri.

Rentabilitatea economica este considerata unul din cei mai principali indicatori ai competitivitatii. Aprecierile se fac prin compararea rentabilitatii activelor intreprinderii cu nivelul mediu pe ramura sau cu cel al concurentilor.

Nivelul rentabilitatii economice se masoara prin intermediul ratelor de rentabilitate, pornind de la un rezultat financiar (profit pana la impozitare, profit din activitatea operationala, profit net) si totalitatea mijloacelor economice utilizate, precum:

Rentabilitatea activelor (Ra)

Ra

sau in raport cu profitul net:

Ra

In statele cu economie dezvoltata, un nivel satisfacator al rentabilitatii se considera cel ce depaseste 25%, aceasta semnificand ca in cel mult 4 ani, intreprinderea isi poate reinnoi capitalurile angajate in activitate prin profitul obtinut.

Aprecierea dinamicii rentabilitatii activelor

Concluzie-….

Teorie din cartulie pag 76

Calculul influentei factorilor la devierea nivelului rentabilitatii activelor

Verificare 2013-2012 2,04 – 5,05 = (-3,23) + 0,23 = -3,00

Verificare 2013-2011 2,04-17,63 = (-15,73) + 0,12 = -15,61

Concluzie -……

In functie de veniturile incasate si resursele consumate, rentabilitatea economica poate fi descompusa in mai multe rate, fiecare exprimand o relatie dintre un rezultat si capitalul investit pentru obtinerea acestuia. Astfel, se calculeaza:

Rata rentabilitatii fata de resursele consumate (Rcost)

Rcost

Producerea de bunuri competitive reprezinta principalul factor care determina evolutia pozitiva a indicatorului dat si situarea pe o treapta superioara fata de concurenti.

Anume din acest motiv, realizarea unei rentabilitati competitive din vanzarea productiei, marfurilor constituie o problema manageriala fundamentala, care determina caracterul ulterior al activitatii intreprinderii.

Rezervele interne de majorare a indicatorului pot fi: reducerea costurilor fixe, reducerea pierderilor de materii prime si materiale in procesul de productie, accelerarea vitezei de rotatie a stocurilor etc.

La rentabilitatea data de facut un tabel unde includ profitul brut, costul si rentabilitatea, fac abaterea.

Rentabilitatea mijloacelor fixe (Rmf)

Rmf = * 100%

Este cunoscut ca in conditiile concurentiale de piata, dotarea tehnica a entitatii ocupa un loc important in producerea unor produse competitive. In situatia data, rentabilitatea mijloacelor fixe va avea un impact pozitiv asupra rentabilitatii in ansamblu, ceea ce va permite reinnoirea mijloacelor economice intr-un termen mai scurt.

De adaugat oleaca de teorie si etc.

Date initiale pentru analiza factoriala a rentabilitatii activelor cu destinatie de productie

Calculul influentei factorilor la devierfea nivelului rentabilitatii activelor cu destinatie de productie se efectueaza prin metoda substitutiilor in lant.

Calculul influentei factorilor la devierea nivelului rentabilitatii activelor cu destinatie de productie pentru anii 2013-2012

Calculul influentei factorilor la devierea nivelului rentabilitatii activelor cu destinatie de productie pentru anii 2013-2011

Concluzie-….

Rentabilitatea activelor curente (Rac)

Rac *100%

O valoare inalta a rentabilitatii indica o gestionare eficienta a stocurilor si creantelor.

De facut un tabel cu PPI, Rac si Val medie a AC+Concluzie

Rentabilitatea capitalului permanent (Rcp)

Rcp

Optiunea pentru un astfel mod de calcul al ratelor de rentabilitate este determinata de faptul ca intreg capitalul utilizat de intreprindere este investit in elemente de activ, care, intr-o forma sau alta, direct sau indirect, contribuie la obtinerea profitului.

In ceea ce priveste tehnica de analiza, in teoria economica, se utilizeaza frecvent descompunerea in asa-zisele rate explicative. In asa mod, rata rentabilitatii, de regula, apare ca un produs intre rata de rotatie a activelor si marja vanzarilor.

Astfel, sporirea rentabilitatii economice poate fi realizata prin 2 moduri, si anume: accelerarea rotatiei activelor sau cresterea marjei comerciale. In practica economica, aceste doua posibilitati sunt valorificate diferit, in functie de natura activitatii. De exemplu, pentru acelasi volum al vanzarilor, sunt necesare mai multe mijloace in industrie decat in comert. In acelasi sector, apar diferente notabile intre intreprinderi ca urmare a strategiei specifice fiecareia. In asa mod, in sfera distributiei, intreprinderile specializate realizeaza, de regula, o rata a marjei sporita (10 – 14%), in conditiile unei rate de rotatie a activelor redusa (2 – 3 rotatii pe an). Marile suprafete comerciale opereaza cu o marja redusa (1 – 2%), dar asigura o rotatie accelerat a activelor (7 – 8 rotatii pe an).

Analiza dinamicii rentabilitatii capitalului permanent

Concluzie….

Teorie un pic

Date initiale pentru analiza factoriala a rentabilitatii capitalului permanent

Nota

Calculul influentei factorilor asupra rentabilitatii capitalului permanent prin metoda substitutiilor in lant

Rentabilitatea financiara (Rf).

Reprezinta capacitatea intreprinderii de a realiza profit net prin capitalurile proprii angajate in activitatea sa. Rentabilitatea financiara exprima scopul final al actionarilor unei entitati economice, reflectat prin rata de remunerare a investitiei de capital efectuata de acestia in procurarea actiunilor intreprinderii sau a reinvestirii totale au partiale a profiturilor ce le revin pe drept. Formula de calcul:

Rf =

Rata rentabilitatii financiare trebuie sa fie superioara ratei dobanzii pe piata, deoarece aceasta conduce la majorarea cursului bursier al actiunilor, precum si la atragerea noilor actionari. O situatie optima poate fi considerata cea cand rentabilitatea financiara a inregistrat o crestere performanta, acest lucru atestand ca a fost respectata corelatia de eficienta dintre efortul si efectul economic scontat.

Analiza dinamicii rentabilitatii capitalului propriu

Concluzie -….

Date initiale pentru analiza factoriala a rentabilitatii capitalului propriu

Teorie un pic

Calculul influentei factorilor asupra rentabilitatii capitalului propriu folosind metoda diferentelor absolute

Verificare ?

Concluzie ……

De decis daca trebuie de realizat tabelul cu subst in lant.

Marirea rentabilitatii financiare poate fi obtinuta prin:

sporirea profitului net pe seama majorarii cresterii volumului de activitate si a sporirii rezultatelor pe fiecare tip de activitate. Realizarea acestor doua obiective are la baza optimizarea activitatii in domeniile: organizarii interne, gestiunii stocurilor, calitatii produselor si serviciilor, gestiunii comerciale etc.;

majorarea randamentului capitalurilor investite prin folosirea intensiva a mijloacelor fixe si diminuarea nevoii de fond de rulment (in special, prin reducerea stocurilor si creantelor);

diminuarea ponderii capitalului propriu angajat in totalul capitalurilor investite, cu conditi ca venitul obtinut prin indatorare sa fie superior costului datoriilor.

Rentabilitatea financiara reprezinta principalul indicator privind performantele intreprinderii, care depinde de justetea politicii comercial (rentabilitatea vanzarilor), de eficienta capitalului angajat (rentabilitatea economica) si de politica financiara a acesteia.

Abordarea sistematica a problematicii rentabilitatii permite pozitionarea corecta a intreprinderii in segmentul strategic caruia ii apartine si, totodata, fundamentarea obiectiva a orientarilor de perspectiva.

( Sursa Nadejda Botnari 190 )

3.2 Analiza pragului de rentabilitate

In conditiile economiei de piata, in care piata are un impact semnificativ asupra rezultatelor financiare ale intreprinderii, producerea si livrarea unor produse cu o rentabilitate ridicata constituie una din premisele materiale indispensabile pentru a putea face fata procesului concurential specific economiei de piata din perioada data. Existenta unor produse nerentabile provoaca, in mod inevitabil, o diminuare a profitului, ceea ce conduce la greutati financiare, caz in care, pentru acoperirea necesarului de finantare, intreprinderea va trebui sa apeleze la imprumuturi.

De aceea, pentru a putea supravietui in conditiile unei concurente dure, fiecare intreprindere trebuie sa asigure realizarea a doua obiective principale:

rentabilizarea tuturor produselor;

cresterea rentabilitatii fiecarui produs intr-un ritm care sa permita atingerea nivelului de competitivitate pe piete.

In acest scop, este necesara o fundamentare economica riguroasa a rentabilitatii produselor, ceea ce inseamna ca, in adoptarea deciziilor privind producerea unor noi produse, trebuie sa se porneasca de la nivelul minim, in care veniturile obtinute pot sa acopere integral cheltuielile efectuate, situatie reflectata de „punctul critic al gestiunii”, denumit si „pragul de rentabilitate”.

Asadar, pragul de rentabilitate indica nivelul minim de activitate la care trebuie sa se situeze intreprinderea pentru a nu lucra in pierdere.

Determinarea pragului de rentabilitate se poate face in unitati fizice sau valorice, pentru un singur produs sau pentru intreaga activitate a intreprinderii.

Calculul pragului de rentabilitate porneste de la ipoteza unui cost variabil unitar constant in raport cu cresterea volumului productiei. Aceasta inseamna ca, indiferent de volumul fizic al productiei realizate, cheltuielile variabile pe unitate de produs sunt constante, variind doar volumul total al acestora. Costurile fixe raman constante la schimbarea nivelului productiei. Productia este considerata absolut omogena, iar veniturile totale cresc, de asemenea, proportional cu volumul productiei vandute. Reprezentarea grafica a punctului critic al rentabilitatii ofera o imagine clara si inlesneste intelegerea problemei.

Presupunem ca numarul unitatilor de productie vandute este egal cu numarul de unitati produse, care, in grafic, apar pe abscisa (Q), costurile si veniturile apar pe ordonata.

Daca notam prin p – pretul de vanzare al unei untati de produs

Q – volumul fizic al productiei, atunci veniturile totale, care sunt o functie de vanzari (y) va fi exprimata ca:

y = p * Q

costurile totale pot fi exprimate sub forma urmatoarei functii:

y = vQ + CF,

unde v indica cheltuieli variabile pe unitate de produs

CF – suma cheltuielilor constante.

Rezolvand sistemul de ecuatii:

obtinem:

Q =

Prin urmare, Q reprezinta volumul fizic minim al productiei ce trebuie fabricata si realizata, pentru ca intreprinderea sa nu obtina pierderi.

Timpul (data) la care este atins pragul de rentabilitate se calculeaza conform formulei:

VVpr semnifica volumul vanzarilor la nivelul pragului de rentabilitate,

VVmax – volumul vanzarilor real.

Metoda neliniara de calcul a pragului de rentabilitate:

Metoda neliniara are loc in situatia in care costul variabil total are o evolutie neproportionala fata de volumul productiei, precum, de fapt, se intimpla in realitate. Evolutia neproportionala a costului variabil imprima si o evolutie neliniara a costului total global. Astfel, curba costului total global va fi neliniara, dupa cum se observa in figura de mai jos: (anexa)

Pastrand aceleasi abrevieri ca si in cazul metodei liniare de calcul al pragului de rentabilitate, constatam:

o zona a pierderilor, in conditiile in care volumul de productie este redus, iar costurile totale sunt mai mari decat incasarile totale;

o zona de profit, cuprinsa intre pragul de rentabilitate inferior si pragul de rentabilitate superior, cand incasarile depasesc costurile totale;

o noua zona de pierderi, la un volum de productie ridicat, la dreaota pragului de rentabilitate superior.

Prin urmare, volumului optim al productiei ii corespunde profitul total maxim. Pentru a realiza acest volum de productie, este nevoie de o anumita capacitate de productie. Aceasta capacitate defineste dimensiunea optima a intreprinderii.

Deoarece volumul vanzarilor este direct dependent de nivelul pretului, este importanta stabilirea acelui nivel al pretului care ar asigura acel volum al vanzarilor si, implicit, al productiei, la care capacitatea de productie sa fie utilizata cel putin la nivel normal de aproximativ 75%. In acest scop, se calculeaza pretul de vanzare, conform relatiei: p = cv (1+ m), unde m – marja pe profit. Inlocuind in formula de calcul al pragului de rentabilitate, obtinem:

Q =

In cazul in care intreprinderea produce mai multe tipuri de produse, pragul de rentabilitate se calculeaza conform formulei:

PR =

Analiza pragului de rentabilitate este necesara in cazul:

cand se iau decizii de implementare a unor noi produse, analiza pragului de rentabilitate permite determinarea volumului de vanzari pentru noul produse, astfel incat intreprinderea sa fie profitabila;

cand se doreste extinderea generala a nivelului de operatii a intreprinderii. O extindere va necesita o crestere atat a costurilor variabile, cat si a celor fixe, dar va provoca si o crestere a volumului de vanzari.

Analiza rentabilitatii pe baza punctului critic permite determinarea gradului de folosinta a capacitatii de productie pentru nivelul stabilit de producere.

Studiile realizate in tarile occidentale apreciaza situatia intreprinderilor in raport cu pragul de rentabilitate astfel:

instabila, daca volumul vanzarilor se situeaza mai jos de 10% deasupra pragului de rentabilitate;

relativ stabila, daca volumul vanzarilor este cu 20% deasupra punctului critic;

confortabila, daca volumul vanzarilor depaseste punctul critic cu peste 20 %.

Dispunand de toate datele: trecute, previziuni, confidentiale, analiza financiara le prelucreaza, prin intermediul sistemului de indicatori, in vederea accentuarii laturilor calitative si inlaturarii factorilor si cauzelor, care influenteaza negativ asupra dezvoltarii activitatii intreprinderii.

( Sursa Nadejda Botnari 190 )