. Profitul Si Rata Profitului

CAPITOLUL I

Considerațiuni generale

referitoare la profit

Considerațiuni generale

Mobilul activitãții economice în economia de piațã este profitul – fiind considerat cea de-a patra formã de venit fundamental.

În sens larg, profitul se definește ca fiind avantajul (câștigul) realizat în formã bãneascã dintr-o activitate, acțiune sau operație economicã și se determinã ca fiind diferența între încasãrile realizate (venituri) și cheltuieli efectuate.

Etimologia cuvântului profit este de origine latinã, verbul “proficere” însemnând “a da rezultate”, “a progresa”, cu timpul dobândind semnificația de “a da” sau “a aduce profit”.

1.1 Conceptul categoriei economice de profit

În istoria gândirii economie este cunoscutã o diversitate de teorii despre profit, acesta fiind explicat astfel:

Mercantiliștii considerau cã singurul izvor al profitului este comerțul exterior.

Fiziocrații “negau” existența profitului comercial, considerând cã profitul este un venit provenit de la naturã.

Adam Smith considerã profitul ca produs al muncii neplãtite care se cuvine în mod natural capitalistului, drept ratã pentru capitalul folosit.

David Ricardo a afirmat cã izvorul profitului este o parte din munca neplãtitã a muncitorului, însușitã de capitalist în mod natural.Totodatã Ricardo a evidențiat pentru prima oarã deosebirea dintre salarii și profit, în sensul cã, în funcție de creșterea sau descreșterea salariilor are loc scãderea sau creșterea profitului contrazicând opinia lui A. Smith potrivit cãreia, în capitalism, salariul și profitul pot crește simultan.

John Baptiste Say respinge explicațiile date de Smith și Ricardo, considerând profitul ca scãzãmânt din munca muncitorului salariat. În opinia sa, profitul reprezintã câștigul întrprinzãtorului drept platã a muncii, recompensa pentru riscul și talentul sãu.

În opinia lui Karl Marx profitul nu este decât o formã transformatã a plusvalorii, privitã ca produs al întregului capital avansat.

A. Piettre a definit profitul ca muncã gratuitã însușitã în mod gratuit de cei e posedã capitalul pe seama celor ce-și vând forța de muncã.

Conform acestei teorii, activitãțile economice sunt inițiate și organizate de întreprinzãtori care își folosesc cunoștințele și abilitatea, își asumã riscul producerii bunurilor economice deci, este firesc sã fie recompensați. Recompensa ia forma profitului care provine din diferența dintre venitul obținut de firmã (cifra de afaceri) și cheltuielile de producție efectuate de aceasta.

J. Schumpeter, J.Pareto, Leon Walras, adepți ai teoriei explicative a profitului, susțineau ca acesta apare ca recompensa a factorilor de producție utilizați. În opinia lor, profitul provine din câștigurile specifice aduse de inovații, inventii, produse noi etc. Economiștii care considerã profitul ca recompensã a factorilor de productie sunt de acord cã acesta stimuleazã inițiativa si acceptarea riscurilor, determinã sporirea eforturilor productive și cultivãspiritul de economie.

M. Allais, adept al teoriei reziduale (partea componentã a teoriei moderne a repartiției) apreciazã profitul ca venit rezidual ce rezultã din diferența dintre venitul total și costuri. În opinia sa, din venitul ce reprezintã profitul, firmei trebuie sã-i rãmânã numai sumele care se justificã prin efortul lor la activitatea economicã respectivã. Deci profitul se împarte în:

– profit cuvenit (legitim);

– profit necuvenit (neligitim).

Profitul cuvenit (legitim) reprezintã venitul ce revine intrprinzãtorului pentru serviciile aduse în activitate economicã. Sursele de proveniențã ale profitului legitim sunt: sumele cuvenite pentru introducerea progresuluitehnic și practicarea unui management care a condus la obținerea de rezultate benefice; sumele dobânditîe ca urmare a evitãrii, depãșirii riscului în afaceri și sumele rezultate din economisirile factorilor de producție.

Profitul nelegitim (necuvenit) reprezintã venitul obținut de unii întreprinzãtori fãrã efort productiv specific. Sursele de proveniențã ale acestuia sunt:

– anumite forme ale rentei funciare;

– profitul de monopol (ca urmare a concentrãrii fabricației cãtre acele produse care dețin ponderea în totalul producției firmei);

– câștigurile provenite din neplata cheltuielilor în protecția mediului;

– câștigurile realizate din practicarea unor prețuri de vânzare ridicate etc.

Profitul, potrivit metodologiilor oficiale din fiecare țarã, se determinã ca o sumã globalã, formatã din douã componente inseparabile:

– profitul legal – realizat în contextul respectãrii prevederilorlegale într-o perioadã datã, de obicei un an.

– profitul nelegal – realizat prin încãlcarea deliberatã sau nu a legilor și metodologiilor existente (creșterea artificialã a costurilor, sustragerea de la taxe și impozite, duble înregistrãri, etc.)

În opinia economiștilor practicieni, în funcție de modul cum este calculat costul de producție, profitul poate îmbrãca urmãtoarele forme:

– profitul brut (total) care se obține prin scãderea din cifra de afaceri a aporturilor productive, altele decât acelea ale întreprinzãtorilor.

– profitul normal (minimal sau profitul necesar) care reprezintã suma forțelor minime pentru eforturile productive ale întreprinzãtorului dincolo de care își îceteazã contribuția. În profitul normal se includ:

– salariul întreprinzãtorului sau al proprietarului;

– chiria pe clãdiri, dobânda pe capitalul propriu, renta pentru pãmântul utilizat de firmã;

– dividendele plãtite acționarilor.

Profitul normal reprezintã costul de oportunitate al factorilor de producție aflați în proprietatea firmei (corespunde sacrificiului acceptat în cazul alegerii între mai multe acțiuni posibile), și este egal cu venitul maxim ce poate fi obținut printr-o anumitã alternativã de producție.ãceasta apare în cazul în care proprietarul firmei își utilizeazã abilitatea și priceperea pentru a conduce o firmãși nu apeleazã la manageri profesioniști, fapt ce face ca salariul ce ar fi trbuit sã fie plãtit acestora sã fie încasat de patron sub altã formã de profit normal.

Profitul normal apare ca o componentã a costului de producție, a celui mediu și a celui marginal.

Profitul normal este o componentã esențialã a profitului net reprezentãnd câștigul minim al intreprinzãtorului și se determinã prin aplicarea unei cote procentuale asupra capitalului avansat (investit).

Profitul pur (economic) este format din eventualele diferențe pozitive între profitul brutși profitul normal. Profitul economic reprezintã venitul obținut de cei ce fondeazã, organizeazã și administreazã firma, proprietarii bunurilor economice produse de acesta. Excedentul pe care îl obține prin vânzarea produselor peste costul de producție al acestora reprezintã supraprofitul sau profitul economic (pur).

Modul de constituire al celor trei forme de profit (brut, normal și pur) este prezentat în tabelul 1.

Profitul de monopol reprezintã venitul obținut (realizat) de agenții economici care vând produsele lor la prețuri de monopol.

Dividentele, formã specialã de profit, sunt încasate de acționari din profitul net.

Profitul, ca orice venit este impozabil, suma rãmasã dupã scãdeea impozitului din profitul brut reprezintã profitul net.

Profitul este impozabil conform legilor din fiecare țarã. Cine îl deține poate dispune de profit numai dupã plata impozitului. Pornind de la mãrimea și modul de stabilire al impozitelor care constituie de fapt mijloacele prin care se determinã profitul ce rãmâne obiectiv la dipoziția agenului economic care l-a obținut, a apãrut conceptul de profit admis.

Acesta reflectã punctul de vederre oficial cu privire la mãrimea și dinamica profitului care este afirmat indirect, prin reglementãrile referitoare la impozite. Profitul admis reprezintã instituționalizarea unei mãrimi a profitului care se stabilește nu atât în funcție de factorii economici, ci de decizia autoritãților și de politica statului de a asigura un anumit nivel al profitului pe ramuri și subramuri, pe categorii de mãrime a firmelor, etc.

În activitatea lor, toți agenții economici pornesc de la datele reale ale profitului adicã de la prevederile legale în acest domeniu și de cele referitoare la impozite, întrucât, pentru oricare dintre ei, ceea ce conteazã este suma care le rãmân dupã plata impozitelor sau profitul admis.

În acest sens, profitul apare ca o funcție dependentã de prevederile legale, iar agentul economic poate acționa pentru creșterea profitului numai în condițiile legalitãții. De aceea adoptare sau modificarea unor legi referitoare la profit sau la impozitele pe profit declanșeazã numeroase dispute economice și politice.

2. Masa și rata profitului

În scopul orientãrii acțiunii lor, agenții economici trebuie sã dispunã de informații și de o analizã financiarã cât mai amplã. În cadrul acestora, locul cel mai important revine mãrimii și dinamicii profitului care sunt relevate de mai mulți indicatori dintre care doi sunt esențiali: masa și rata profitului.

Definiție Masa profitului este suma totalã dobânditã sub formã de profit de un agent economic, de o ramurã sau de economia unei tãri și stabilitã ca diferențã între prețul de vânzare și cost sau ca diferențã între venituri și costuri.

Aceasta se poate calcula, de asemenea, pe produs, constituind un reper foarte important pentru selecționarea nomencloratorului de produse adoptat de o unitate economicã. Pentru a fi în consens cu accepțiunea oficial-legislativã privind profitul, acest indicator trebuie sã fie o mãrime pozitivã (mai mare ca zero). Dacã este o mãrime diferitã de zero, dar negativã, este vorba de pierdere, iar legislația confirmã cã acesta este opusul profitului, cã agentul care o înregistreazã nu poate progresa.

Definiție Raportul procentual dintre masa profitului, pe de o parte și cheltuielile de producție efectuate pentru obtinerea acestuia, capitalul folosit sau cifra de afaceri realizatã, pe de altã parte, poartã denumirea de rata profitului.

Rata profitului se poate calcula dupã una din relațiile:

unde:

Rr – reprezintã rata profitului

PR – masa profitului

C – cheltuieli de producție

K – capitalul folosit

CA – cifra de afaceri

Mãrimea ratei profitului diferã de la un mod de calcul la altul, pentru cã numitorii fracției sunt diferiți. Cele mai des folosite dintre formulele respective sunt a doua și a treia. Pentru domenii cu ciclu de producție scurt și foarte scurt, prima formulã pare a fi cea mai relevantã, întrucât în astfel de activitãți ponderea capitalului fix este micã, iar diferența dintre capitalul utilizat și costuri are tendința sã se diminueze.

Rata profitului reprezintã gradul de rentabilitate pe produs, agent economic, ramurã sau economie naționalã. Este deosebit de importantã pentru orientarea structurii activitãții economice pe bunuri, ramuri și subramuri, fiind cãutate cele care oferã o ratã cât mai multã. Dacã în calculul acestui indicator nu se obține o cifrã pozitivã (mai mare ca zero) rezultã cã, din punct de vedere oficial, nu se obține profit, ci pierdere.

Pierderea, indiferent dacã este relevatã de masa profitului, de rata acestuia sau de amândouã, nu are o reglementare legislativã diferitã de cea a profitului; pierderea este legalã în mãsura în care a fost calculatã respectând restricțiile referitoare la determinarea profitului.

Ținând seama de modul cum se calculeazã profitul în contextul semnificației oficial legislative, rezultã cã, atât din punct de vedere al producãtorului (al celui ce realizeazã o activitate lucrativã), cât și al societãții, se impune un singur mod de abordare – acela al maximizãrii.

Profitul producãtorului (Pr) este diferența între incasãrile totale sau cifra de afaceri (adicã cantitatea vândutã înmulțitã cu prețul) și nivelul costurilor.

Pr = P · Q – C

unde:

Pr – profit

P – preț

Q – cantitatea vândutã

C – nivelul costurilor

Q = F (x,y) iar C este suma valorii factorilor care îl determinã pe Q

C = xPx + yPy

deci

Profitul, ca funcție determninatã de cele douã elemente, începe sã se realizeze când produementare legislativã diferitã de cea a profitului; pierderea este legalã în mãsura în care a fost calculatã respectând restricțiile referitoare la determinarea profitului.

Ținând seama de modul cum se calculeazã profitul în contextul semnificației oficial legislative, rezultã cã, atât din punct de vedere al producãtorului (al celui ce realizeazã o activitate lucrativã), cât și al societãții, se impune un singur mod de abordare – acela al maximizãrii.

Profitul producãtorului (Pr) este diferența între incasãrile totale sau cifra de afaceri (adicã cantitatea vândutã înmulțitã cu prețul) și nivelul costurilor.

Pr = P · Q – C

unde:

Pr – profit

P – preț

Q – cantitatea vândutã

C – nivelul costurilor

Q = F (x,y) iar C este suma valorii factorilor care îl determinã pe Q

C = xPx + yPy

deci

Profitul, ca funcție determninatã de cele douã elemente, începe sã se realizeze când productivitatea marginalã a fiecãrui factor, exprimatã valoric, este egalã cu prețul sãu, ceea ce înseamnã cã porducãtorul va utiliza un factor de producție în cantitãți tot mai mari, atâta timp cât încasãrile care decurg din utilizarea unor cantitãți suplimentare din acel factor vor fi superioare prețului plãții pentru factorul respectiv sau costul plãtit pentru cantitatea (suplimentarã) cu care a sporit consumul acelui factor.

Dacã avem în vedere caracterul complex al activitãții economice, care presupune întotdeauna un numãr de factori, iar rezultatul este în funcție de aceștia, rezultã cã producãtorul își maximizeazã profitul mãrindu-și producția (sporind deci cantitatea de factori utilizați) atâta timp cât în încasãrile ce decurg din creșterea cu o unitate a factorilor sunt superioare costului acestora. Maximizarea este o problemã care se pune atât pentru masa, cât și pentru rata profitului, iar acțiunile care se inițiazã în acest scop acoperã defapt toți factorii care pot conduce la creșterea venitului și scãderea costurilor unei activitãți economice, precum și opțiunile producãtorilor pentru o activitate sau alta.

Maximizarea porfitului trebuie fãcutã atât pe perioade scurte cât și pe perioade lungi.

Pe perioadã lungã, existã posibilitatea ca toți factorii de porducție sã fie transferați de la o utilizare la alta, ca și posibilitatea apariției unor firme noi, sau dispariția celor vechi.

Pe perioade scurte, firma poate obține maximul de profit economic la acel nivel al producției la care venitul marginal egaleazã costul marginal (Fig. 2).

Când producția firmei atinge punctul C (producția care asigurã profitul maxim) costul mediu este OD iar costul total CT este dat de produsul:

CT = OC · OD

Venitul mediu este în punctul E, iar venitul total VT se determinã conform relației:

VT = OC · OE

Profitul economic PE, care reprezintã aria hașuratã DEGF, se va determina cu relația:

PE = (OC · OE) – (OC · OD)

În funcție de mãrirea sau micșorarea numãrului de firme, profitul economic va fi mai mare sau mai mic.

În lupta pentru maximizarea profitului, capitaluri (fonduri) mai mari sau mai mici, se deplaseazã dintr-o activitate unde rata profitului este mai scãzutã, în alta unde este mai ridicatã. Aceastã mișcare constituie migrația capitalului între diferite ramuri economice. În calea sa stau numeroase obstacole, cum sunt dificultatea pentru a pleca în altele, limitele capitalurilor disponibile care s-ar putea îndrepta spre activitãțile cu profituri mari, monopolul tehnologic, economic și natural de care dispun anumite firme pe piațã,etc. care fac foarte dificilã pãtrunderea noilor capitaluri în respectivele domenii. De aceea, ea trebuie interpretatã ca o tendințã care existã și trebuie sesizatã ca atare pentru cã are o anumitã influențã în economie.

3. Factori care influențeazã profitul

Maximizarea profitului este o problemã care se pune atât pentru masa, cât și pentru rata profitului, fiind influențate de un numãr mare de factori.

Profitul sintetizeazã direct sau indirect rezultatele a tot ceea ce se întâmplã într-o unitate economicã, inclusiv influența mediului economic în care se desfãșoarã activitatea respectivã.

Din mulțimea factorilor ce influențeazã masa și rata profitului, enumerãm:

nivelul porductivitãții sau randamentul factorilor care influențeazã volumul rezultatelor, fapt ce impune firmei sã se orienteze apre acțiuni care conduc la o productivitate cât mai mare;

prețul de vânzare și costul de producție, întrucât masa profitului este diferența dintre aceste douã elemente; orice scãdere a costurilor și creștere a prețurilor de vânzare are efecte pozitive pe planul ratei profitului.

Deci, intreprinderea trebuie sã acționeze pentru reducerea costului de producție prin reducerea consumurilor specifice și combinarea optimã a factorilor de producție.

3. volumul, structura și calitatea producției (activitãții) care acționeazã asupra masei profitului atât separat, cât și în unitatea lor. Dacã celelalte elemente rãmân constante, masa profitului este direct proporționalã cu volumul producției. Ceea ce produce unitatea economicã constituie structura producției sale. La un volum dat al producției și la o anumitã calitate a fiecãrei mãrfi, pentru a avea un profit cât mai mare, unitatea opteazã în favoarea mãrfurilor care se vând mai repede. Sunt mai rentabile, au costuri mai mici și prețuri de vânzare mai mari, etc. Aceastã opțiune poate sã reprezinte și renunțarea la producerea unor mãrfuri sau numai a diminuãrii volumului producției lor, cu creșterea corespunzãtoare a producției celor mai rentabile, precum și introducerea în producție a unor mãrfuri noi. Calitatea condiționeazã mãrimea masei profitului prin aceea cã produsele de calitate superioarã au profit și preț de vânzare mai mari, se vând mai repede, de unde și interesul unitãții economice pentru realizarea unei calitãți cât mai înalte a produselor.

În practicã, incidentele generate de volumul, structura și calitatea producției se interfereazã și se suprapun, ele putând fi sau nu convergente;

4. impozitele și taxele indirecte plãtitede cãtre firmã (intreprindere) cãtre stat (taxa pe valoare adãugatã, contribuții pentru asigurãri sociale, contribuții la fondul de șomaj);

5. prețurile de achiziție a factorilor de producție;

6. nivelul salariilor, a dobânzii, a rentei, a chiriei;

7. viteza de rotație a capitalului.

În activitatea economicã, fondurile sau capitalul parcurg o mișcare complexã și anume:

B C P BE

Bani Capital Activitate Bunuri

(capital bãnesc) productiv economicã Economice

B’

Bani obținuți prin vânzarea bunurilor economice

În care:

B – bani (fond de capital sau bãnesc)

C – capital productiv (bunuri de producție)

P – activitatea economicã in care se folosește capitalul

BE – bunuri economice obținute în urma producției

B’ – bani încasați din vânzarea mãrfii produse

Timpul necesar pentru parcurgerea unei mișcãri complete de la B la B’ este timpul de rotație. Cu cât acest timp, care este destinat aprovizionãrii, activitãții economice și vânzãrii mãrfurilor este mai scurt, cu atât mai repede intreprinderea obține profitul. Evident, intreprinderea este interesatã ca în decursul unui an sã realizeze un numãr de rotații cât mai mare. Volumul profitului este direct proporțional cu viteza de rotație. La un capital egal avansat, firmele care, în decursul unei perioade, realizeazã o vitezã de rotație mai mare, obțin un profit mai mare. Asupra vitezei de rotații influențeazã:

a) structura capitalului, modul cum acesta se împarte pe destinații pentru capital fix și circulant, mijloacele de muncã, materii prime, materiele, etc. Fiecare dintre componente are un ciclu și un timp de rotație propriu.

În general, componentele sub forma mijloacelor de muncã au o vitezã de rotație mai micã: odtã cu creșterea ponderii acestor componente, viteza de rotație are o anumitã tendințã de încetinire, cu efecte contrare creșterii profitului, Ca urmare, accelerarea vitezei de rotație de ansamblu nu poate fi decât rezultatul unor acțiuni complexe care trebuie sã se desfãșoare, pe cât posibil, din toate componentele deodatã;

b) economisirea componentelor din structura capitalului și îndeosebi a mijloacelor de muncã, folosirea de inlocuitori mai ieftini, mijloace de muncã cu randament mai ridicat, etc. , ceea ce este de naturã sã contracareze, într-o mãsurã mai mare sau mai micã, tendința de scãdere a vitezei de rotație a capitalului.

Funcțiile și rolul profitului

Profitul îndeplinește mai multe funcții și anume:

– funcția de motivare a existenței firmei, profitul stimulând inițiativa economicã, creativitatea și acceptarea riscului.

– funcția de creșterea, deoarece profitul stã la baza creșterii producției, a dezvoltãrii firmei.

– funcția de control, profitul fiind un adevãrat barometru ce indicã nivelul de eficiențã al firmelor, ramurii și întregii economii.

– funcția de cultivare a spiritului de economisire.

– funcția de sursã de venit pentru bugetul statului (prin care se asigurã funcționarea unor activitãți nonprofit dar care sunt absolut necesare societãții).

Profitul are un rol esențial in cadrul societãții economice, pentru desfãșurarea acesteia în bune condiții.

Rolul profitului în activitatea economicã:

asigurã dezvoltarea activitãții;

motivația activitãții;

dovada utilitãții;

criteriul major al eficienței;

mãsura utilitãții;

stimuleazã acceptarea riscului;

exprimã capacitatea de competitivitate;

exprimã sintetic rezultatele;

compatibil cu raționalitatea social-economicã;

inexistența profitului face imposibilã activitatea în economia de piațã.

CAPITOLUL ΙI

Metode și tehnici ale analizei

economice financiare

Generalitãți

Metodele, procedurile și tehnicile de analizã economicã financiarã constituie și trebuie sã deținã un rol tot mai important în evaluarea și verificarea întrgului potențial al firmei ; sã devinã un instrument real al conducerii în asigurarea funcționãrii eficiente a acesteia.

Noțiunea de metodã provine de la grecescul „methodos”, care înseamnã cale de cercetare, mod de cercetare. Metoda unei științe sau discipline științifice reprezintã totalitatea procedeelor folosite de aceasta în realizarea obiectului sãu.

Procedeul constã în modul sistematic de a efectua o lucrare, manierã de a acționa pentru atingerea obiectivelor propuse.

Totalitatea procedeelor folosite în practicarea unei științe sau discipline științifice formeazã tehnica acesteia.

În cadrul analizei economico-financiare își gãsesc locul o serie de metode și procedee specifice sau împrumutate (comune) din alte științe, menite sã contribuie la realizarea obiectului ei. În acest scop poate fi fãcutã o grupare a metodelor, care se referã la cele douã laturi fundamentale ale analizei și anume:

latura calitativã

latura cantitativã.

În acest sens, se pot remarca:

metode ale analizei calitative care vizeazã esența fenomenului, depistarea legãturilor cauzale;

metode ale analizei cantitative care au ca obiect cuantificarea influiențelor elementelor sau factorilor care explicã fenomenul.

Metodele analizei calitative, bazate în mare mãsurã pe abstracția științificã, au ca obiect de bazã stabilirea elementelor și factorilor care explicã un fenomen economic, a relațiilor de condiționare dintre fiecare factor (element) și fenomenul studiat, precum și dintre factori (elementele care acționeazã). Cu alte cuvinte, constituirea modelelor unor fenomene economice este rolul unei analize calitative.

2.1 Metode ale analizei calitative

În cadrul metodelor calitative utilizate în analiza economico financiarã, pot fi incluse:

Comparația

Orice rezultat al activitãții interprinderii sau indicator care

are semnificație proprie nu se apreciazã ca o mãrime în serie, ci în raport cu anumite criterii.

În practica economicã se impun cel puțin douã precizãri și anume:

Prima se referã la asigurarea compatibilitãții datelor și a indicatorilor. Astfel în perioada de inflație trebuie sã se ținã seama de rata inflației pentru a face comparabili doi indicatori.

A doua vizeazã criteriul de comparație, la ce ne raportãm. În principiu baza de comparație o constituie:

realizãrile proprii din perioadele precedente, prevederile, planul intern al firmei

realizãrile concurenței

mãrimi normative

norme impuse pe plan intern și internațional etc.

În activitatea practicã de analizã economico-financiarã se utilizeazã mai multe tipuri de comparație, clasificare în funcție de mai multe criterii cum ar fi:

comparații în timp, adicã cele efectuate între rezultatele perioadei raportate și rezultatele pe o perioadã sau mai multe perioade precedente;

comparații în spațiu, care pot fi efectuate între rezultatele unor verigi organizatorice interne ale interprinderii; între rezultatele obținute de interprinderea analizatã și rezultatele medii de ramurã; între rezultatele proprii și cele ale concurenței;

comparații mixte, adicã acele comparații care se bazeazã pe ambele criterii (timp și spațiu);

comparații în funcție de un criteriu prestabilit (plan, norme, normative, standard etc.);

comparații cu caracter special, pentru care intervin alte criterii din afarã de timp și spațiu. Cele mai frecvente comparații de acest fel au loc în determinarea eficienței anumitor mãsuri, soluții tehnico-economice (comparația variantelor în vederea alegerii celei optime).

B. Diviziunea și descompunerea rezultatelor

Rezultatele reflectate prin diferiți indicatori ai activitãții interprinderilor se divid, se descompun, pentru a asigura profunzimea studierii faptelor, a se constitui un suport concret al analizei fenomenelor petrecute în activitatea interprinderii, a se localiza rezultatele și cauzele lor în timp și spațiu.

Diviziunea și descompunerea rezultatelor este de mai multe feluri, și anume:

Diviziunea în timp care permite evidențierea abaterilor de la tendința generalã de desfãșurare în timp a rezultatului, de la ????????? proiectatã pentru un anumit indicator. (de exemplu, asigurarea cu materii prime, materiale în intervale optime, executarea și livrarea unor produse eșalonate în timp etc.);

Diviziunea rezultatelor dupã locul de formare care decurge în mod necesar din funcția analizei de asemãnare a locurilor unde efectul obținut nu corespunde condițiilor create, unde existã posibilitãți mai largi pentru îmbunãtãțirea activitãții, unde se remarcã atât rezultate bune, cât și deficiențe.

Practic, aceasta înseamnã necesitatea stabilirii concrete a locului de muncã, sectorului unde s-a format un rezultat pozitiv sau negativ, a contribuției fiecãrui loc la tendința generalã a rezultattului.

Descompunerea pe pãrți sau elemente componente, care prezintã o deosebitã importanțã în procesul de analizã economico-financiarã a interprinderilor, în localizarea rezultatelor favorabile sau nefavorabile, pe categorii de resurse angajate sau consumate.

Gruparea

În procesul de analizã a fenomenelor, unrol de bazã îl are gruparea. Prin grupare, colectivitatea cercetatã este despãrțitã în grupe omogene de unitãți dupã variația unuia sau mai multor caracteristici. Alegerea caracteristicii de grupare este în funcție de scopul cercetãrii, de esența fenomenului studiat, și presupune o analizã multilateralã a acestuia.

Importanța alegerii caracteristicii de grupare derivã de rolul pe care îl are în separarea timpurilor calitative conturate în cadrul colectivitãții cercetate.

Criteriile dupã care se alcãtuiesc grupãrile diferã dupã conținut, formã de exprimare și variația caracteristicii de grupare.

D. Generalizarea sau evaluarea rezultatelor.

Generalizarea reprezintã o metodã calitativã de numire într-un ansamblu concret a concluziilor reieșite din studiul factorial-cauzal al fenomenelor, reținându-se aspecte esențiale pentru procesul decizional. Ea se realizeazã în raportul de analizã, în studiile de fezabilitate și de evaluare, precum și alte situații.

2.2 Metode de analizã cantitativã

Comensurarea acțiunii fiecãrui element sau factor asupra rezultatului (efectului) analizat are menirea de a da finalitate de mãrime și sens legãturilor cauzale, de a reliefa factorii cu acțiune mai importantã asupra rezultatelor și a aprecia mãsura în care au fost folosite resursele interprinderii.

Pentru separarea influiențelor factorilor se pot folosi diferite metode, în funcție de forma matematicã pe care o îmbracã relațiile dintre factori.

A. Metoda substituțiilor în lanț

În cazul relațiilor de tip determinist care îmbracã forma matematicã a produsului sau raportului (proporționalitatea directã sau inversã) se aplicã metoda substituțiilor în lanț.

În expresia cea mai simplã, legãtura directã de condiționare a factorilor capãtã expresia unei funcții:

y = f (x)

De pildã într-o relație de trei factori, rezultatul reprezintã o funcție exprimatã astfel:

y = f (x1,x2,x3);

Folosind valorile din baza de comparație și cele efective, relația se noteazã astfel:

R0 = a0 · b0 · c0

R1 = a1 · b1 · c1

ΔR = R1 – R0

Metoda substituțiilor în lanț implicã respectarea a trei principii:

așezarea factorilor se face în ordinea condiționãrii lor economice, ceea ce înseamnã cã se substituie întâi factorul cantitativ și apoi cel calitativ;

substituirile se fac succesiv;

un factor substituit se menține ca atare în operațiile urmãtoare.

Procedând la separarea influienței fiecãruia din cei trei factori asupra modificãrii (ΔR), relațiile se înfãțișeazã astfel:

– influiența factorului A

A = a1 · b0 · c0 – a0 · b0 · c0

A = (a1 – a0 )· b0 · c0

– influiența factorului B

B = a1 · b1 · c0 – a1 · b0 · c0

B = a1 (b1– b0 )· c0

– influiența factorului C

C = a1 · b1 · c1 – a1 · b1 · c0

C = a1 · b1 · (c1 – c0)

Dacã relația este prezentatã pe bazã de indici, atunci:

I =

, în care :

I = indicele rezultatului supus analizei

i1, i2, …… , in = indicele factorului respectiv

În exemplul de fațã, relația fiind compusã din trei factori, înseamnã cã :

I = , iar influiențele pe baza calculelor:

A% = i1 – 100 ;

B% = sau

B% =

C% = sau

C% =

În cazul în care relația deterministã se exprimã sub forma de raport, modelul de analizã în situația în care este condiționat de doi factori, se noteazã astfel:

.

Separarea influenței celor doi factori atunci când factorul cantitativ se aflã la numãrãtorul raportului, se face pe baza formulelor:

influența factoruilui A

influența factorului B

Dacã relația se exprimã prin indici, atunci:

iar

și

Influențele celor doi indicatori (factori), în situația de fațã, se stabilesc astfel:

A% = i1 – 100

B% =

În cazul în care factorul cantitativ este la numitorul relației, se determinã mai întâi influența acestuia, procedându-se în felul urmãtor:

influența factorului B:

respectiv pe baza indicilor:

influența factorului A:

respectiv pe baza indicilor:

În afara metodei substituirilor în lanț, în scopul separãrii influențelor factorilor, în cazul relațiilor de proporționalitate directã sau inversã, în literatura de specialitate se întâlnește și „metoda determinãrii izolate” a acțiunii factorilor, cu o serie de variante. Potrivit acestei metode se respectã un singur principiu din cele trei enunțate anterior, și anume cã substituirile se fac succesiv. Formulele metodei sunt:

influența factorului A:

influența factorului B:

influența factorului C:

În acest caz , în care „r” reprezintã restul nedescompus în legãturã cu care s-au emis diferite ipoteze de repartizare pe factori.

Metoda balanțierã

O altã metodã de mãsurare a influențelor o constituie metoda balanțierã.

Legãturile balanțiere oglindesc cantitativ independența elementelor fenomenului analizat. Analiza lor permite sã scoatã la ivealã cauzele care au determinat modificarea unui rezultat, comparând elementele balanței – valori efective cu cele din baza de referințã.

În cadrul metodei balanțiere, se folosesc pe de o parte, balanța elementelor, și pe de altã parte, balanța modificãrii elementelor.

Un exemplu de balanțã îl constituie relația:

R=a+b-c,

Întâlnitã în practicã, de exemplu în exprimarea volumului vânzãrilor.

În relația amintitã, influențele elementelor componente se stabilesc astfel:

influența elementului A:

A=a1-a0

influența elementului B:

B=b1-b0

influența elemntului C

C=(-c1)-(c0)

Metoda corelației

În cazul în care factorii și fenomenul analizat sunt relații de tip stocastic, influența acestora se stabilește cu ajutorul metodei analizei regresionale.

D. Metoda calcului matriceal

Aplicarea calcului matriceal, adoptatã la succesiunea analizei economico-financiare, este utilã și eficientã. Ea se aplicã în cazul existenței unor relații funcționale de produs sau raport între fenomenul analizat și factorii de influențã.

Separarea influenței factorilor prin metoda calculului matriceal ține seama de ordinea de intercondiționare a factorilor, întãrind principiile matodei substituirilor în lanț.

Metoda calculului matriceal se poate aplica în toate domeniile analizei activitãții economice, iar utilizarea calculatorului electronic îi conferã un mare grad de detaliere, exactitate, operativitate și eficiențã.

Cercetãrile operaționale

Cercetãrile operaționale reprezintã un ansamblu de metode care sunt adoptate în luarea deciziilor în cazul în care intervin numeroși factori care trebuie avuți în vedere. Între elementele pricipale ce caracterizeazã cercetãrile operaționale sunt de semnalat:

cercetarea unor sisteme organizate, în care intervine de obicei un complex de factori (de aici rezultã și caracterul interdisciplinar al cercetãrilor operaționale);

aplicarea unor metode științifice pentru a scoate în evidențã legãturile de iterdependențã, a le exprima într-o formã matematicã și a atribui ponderi tuturor elementelor și factorilor;

raționalizarea deciziilor pe baza informațiilor și a unor metode științifice de analizã post-operatorie și analizã previzionalã.

Studiul factorilor care explicã rezultatele

activitãții economice

Cunoașterea tuturor, a naturii lor și a legãturilor prin intermediul cãrora concurã la formarea și respectiv modificarea rezultatelor unei activitãți, precum și stabilirea posibilitãților de îmbunãtãțire a funcțiunii intreprinderii ca sistem, reprezintã în esențã un element definitorii al obiectului analizei economico-financiare.

Factorii determinã formarea și modificarea unui efect, a unui rezultat. Ei acționeazã de regulã nu izolat ci independent, corelat, într-un sistem de legãturi închegate.

Identificarea lor necesitã cunoașterea precisã a cãii de formare a rezultatului, a legãturilor cauzale lãuntrice ale rezultatului, a legãturilor în accepțiunea de fenomen analizat.

Pentru a înțelege mai bine esența factorilor care intervin într-un proces de analizã este util sã se procedeze la gruparea lor dupã diferite criterii:

Dupã natura lor, factorii pot fi grupați în:

tehnici

tehnologici

organizatorici

economici

social-politici

demografici

psihologici

biologici

naturali

b) Dupã caracterul lor, în cadrul unei relații cauzale (în ordinea de analizã), se distinge:

factori calitativi

factori cantitativi

factori de structurã

Aceastã grupare are o importantã semnificațieeconomicã și metodologicã. Ea presupune cunoașterea temeinicã a procesului de formare a rezultatului (efectului) a prioritãții relative în acțiunea combinatorie a factorilor.

Factorii calitativi sunt cei de aceeași naturã cu obiectul analizei, deosebindu-se de fenomen prin gradul de extensie. De exemplu, productivitatea muncii este de aceeași naturã cu producția, dar se referã la o singurã persoanã sau unitate de timp.

Factorii cantitativi sunt purtãtorii materiali și celor calitativi, condiția preliminarã și indispensabilã a acțiunii celor calitativi.

Factorii de structurã intervin când rezultatul analizei se referã la mãsuri agregate (compuse din mai multe elemente). Ei exprimã raporturile cantitative dintre elementele factorilorcantitativi. De regulã sunt conținuți de factori cantitativi, dar acționeazã prin intermediul celor calitativi.

Sub aspect metodologic, trebuie asignatã omogenitatea elementelor componentepentru a exprima corect rapoartele menționate. Cu alte cuvinte sepune problema criteriului de alegere a formei de evaluare a acestor elemente. Rãseste dat de modul de exprimare a factorului calitativ.

De exemplu, în cazul profitului (P), exprimat prin relația :

, în care:

q = cantitãțile vândute

p = prețul de vânzare

c = costul

Profitul mediu unitar (p-c) este factorul calitativ, iar q este factorul cantitativ. Pentru însumarea producției, aceasta trebuie sã fie omogenã, deci se folosește evaluarea în unitãți naturale. Profitul mediu unitar va crește sau va scãdea, dupã cum se modificã ponderea produselor cu un profit unitar mai mare sau mai mic decât mediu.

Dacã , în aceastã relație, paranteza reprezintã profitul la un…… venituri, fiind factor calitativ, iar suma venitului () factor cantitativ.

Producția este evaluatã în prețul de vânzare (dupã numitorul fracției).

În relația:

factorul calitativ îl constituie profitul la mai multe costuri. În consecințã, producția se va evolua în costuri. Se apreciazã cã, în activitatea practicã, factorii de structurã trebuie folosiți în primul rând pentru a explica o stare, un rezultat și nu pentru realizarea unor obiective. Aceasta nu înseamnã cã trebuie extinsã complet o asemenea posibilitate.

Dupã modul cum acționeazã:

factori cu acțiune directã

factori cu acțiune indirectã

Factorii cu acțiune directã sunt cei care își exercitã nemijlocit influența asupra fenomenului analizat, iar cei cu acțiune indirectã (de gradul 2,3,…n) acționeazã asupra fenomenului analizat prin intermediul altor factori. O asemenea grupare prezintã importanțã în elaborarea unor scenarii pentru realizarea anumitor obiective. Cu cât numãrul variabilelor este mai mare, cu atât se mãresc posibilitãțile de combinare a lor.

În funcție de efortul propriu al intreprinderii, se disting:

factorii dependenți de efortul propriu;

factorii independenți de efortul propriu.

Factorii dependenți de efortul propriu sunt cei care își au originea în eforturile depuse de întreprindere pentru economisirea tuturor categoriilor de resurse. Toți ceilalți factori se încadreazã în categoria factorilor independenți de efortul propriu.

Conceptul de dependent sau independent de efortul propriu nu poate fi confundat cu cel de dependent sau independent de activitatea intreprinderii. Un factor poate fi dependent de activitatea intreprinderii, dar independent de efortul propriu. De exemplu schimbarea structurii producției, ca factor de modificare a profitului, poate fi dependentã de activitatea intreprinderii, dar independentã de efortul propriu.

Dupã gradul de sintetizare, se disting:

factori simpli

factori complecși

Factorii simpli sunt factorii care nu pot fi dezmembrați, având în vedere sfera de desfãșurare a analizei. Factorii complecși sunt cei care determinați de o serie de alți factori simpli sau complecși (cu un grad mai redus de complexitate), a cãror acțiune poate fi identificatã la nivelul intreprinderii.

Dupã izvorul acțiunii lor, se disting:

factorii interni (endogeni)

factorii externi (exogeni)

În categoria celor interni se includ factorii care își au originea în interiorul intreprinderii (Ex. Organizarea internã a producției, ritmicitatea producției, raționalizãrile în producție etc). Factorii externi sunt cei care își au originea în mediul extern intreprinderii (modificarea cursului de schimb, concurența, inflația etc.).

g) Dupã stadiul circuitului economic, se disting:

factorii specifici apeovizionãrii

factorii specifici producției

factorii specifici vânzãrii producției

h) Dupã posibilitãțile de previziune, se disting:

– factori previzibili (cerți sau determinabili)

– factori imprevizibili (aleatori)

Factorii previzibili acționeazã în cadrul unor procese controlate de conducerea intreprinderii, fãrã sã amplifice riscuri în timp ce factorii imprevizibili acționeazã necontrolat, ca urmare a unor abateri de la desfãșurarea normalã a unor procese economice, sau sub impulsul unor forțe din afarã, ce nu sunt dominate (piața externã, forțe ale naturii).

Dupã intensitatea acțiunii lor, distingem:

factori dominanți (factori cheie)

factori secundari

Factorii dominanți sunt cei a cãror influențã este hotãrâtoare în obținerea rezultatelor, iar factorii secundari sunt cei a cãror influențã nu este hotãrâtoare în obținerea rezultatelor, nu este decisivã.

Criteriile de clasificare a factorilor nu sunt limitate, ci exemplificative, considerate a fi cele mai importante în activitatea practicã de analizã economico-financiarã.

CAPITOLUL 3

Analiza rentabilitãții

Generalitãți

Rentabilitatea este expresia rezultatului obținut ca urmare a unei activitãți economice de transformare și/sau schimb. Acest surplus apare în ultima fazã a circuitului economic, cea de desfacere (vânzare). Dar acțiunea economicã este realizatã, cel mai adesea, prin utilizarea diverșilor factori, în care predominã capitalul economic și în consecințã apare și capitalul financiar. Rezultatul obținut nu poate avea semnificație decât în raport cu factorii utilizați și în special cu capitalul angajat.

Rentabilitatea este definitã ca un raport între rezultatul obținut și mijloacele utilizate. Cel mai adesea, termenul de rentabilitate se referã la rezultatul obținut prin folosirea unui capital. Remunerarea altor factori, în special munca, este mãsuratã prin prețul plãtit.

Noțiunea de rentabilitate vizeazã o comparație între douã sau mai multe mãrimi și face sã intervinã factorul timp. Din acest punct de vedere, rentabilitatea nu este numai o noțiune tehnicã, deoarece singurã, noțiunea tehnicã nu poate explica diversele situații economice pe care le întâlnim în viața practicã a unui agent economic. În același timp, rentabilitatea nu este numai rezultatul unei comparații între elementele financiare și elementele tehnice, materiale, umane, etc.

În mod fundamental, rentabilitatea reprezintã un surplus monetar, soldul dintre cheltuielile totale și încasãrile totale. Aceastã noțiune de rentabilitate este bazatã exclusiv pe fluxurile financiare, baza calculului economic. Este un punct de vedere în abordarea rentabilitãții.

Existã și un alt punct de vedere care cerceteazã problema rentabilitãții sub unghiul de vedere al fluxurilor contabile și patrimoniale. Acest mod de abordare vizeazã mãsurarea celor douã componente, rezultatul prin: valoarea adãugatã, excedentul brut al exploatãrii, rezultatul exploatãrii, beneficiul net, dividendele și capitalul prin: activul total, activ imobilizat brut, activ imobilizat net, capitaluri proprii, capitaluri permanente.

Marea diversitate a punctelor de vedere privind rentabilitatea se explicã prin sensul și importanța ce le are pentru societãțile comerciale și regiile autonome. Intreprinderea este principala sursã de producere și repartizare a valorilor, întrebuințare a bogãțiile economice.

Fiecare protagonist, statul, tehnostructura, acționarii,la procesul de producție, abordeazã în mod diferit rentabilitatea.

Statul este interesat în primul rând de crearea valorilor de întrebuințare a bogãției economice de cãtre intreprinderi. Aceastã bogãție este mãsuratã prin valoarea adãugatã a cãrei însumare constituie la nivelul economiei naționale produsul intern brut. Valoarea adãugatã caracterizeazã, reprezintã aportul adus de intreprindere economiei naționale.

Tehnostructura abordeazã rentabilitatea prin excedentul brut al exploatãrii, deoarece mãrimea sa mãsoarã performanțele interprinderii independent de modalitãțile de finanțare. Excedentul brut al exploatãrii (EBE) este, în acest sens, un rezultat semnificativ al activitãții tehnostructurii și a adaptãrii intreprinderii condițiilor de mediu și de piațã. Din acest punct de vedere, intreprinderea în calitate de organizație productivã, cât și asociației sunt interesați de creșterea bogãției intreprinderii. În acest caz, bogãția intreprinderii este mãsuratã prin cuantumul beneficiului net contabil. Beneficiul distribuit (repartizat) constituie venitul asociației. Acest venit asigurã renumerarea capitalului financiar angajat. Rentabilitatea apare ca o noțiune complexã ale cãrei componente sunt: tehnice, economice și financiare.

Sub aspect tehnic, rentabilitatea se caracterizeazã prin productivitate. Din acest unghi de vedere, productivitatea este un indicator al performanței funcție de producție și de transformare. Ea este mãsuratã prin raportul dintre calitatea factorilor obținuți și rentabilitatea factorilor consumați. Se poate exprima prin raportul:

Valoarea adãugatã

Imobilizãri din exploatare

Condițiile în care s-a utilizat capitalul productiv se poate, de asemenea, aprecia prin raportul dintre cheltuielile de personal și imobilizãrile din exploatare brute sau nete.

Eficacitatea, sub aspect economic este mãsuratã prin indicatorul vitezã de rotație. La aceastã direcție existã numeroase variante de calcul dupã cum se are în vedere: activul total, activul imobilizat brut sau net, imobilizãrile din exploatare, etc. Sub raport strict financiar, expresia cea mai des folositã a rentabilitãții este raportul dintre beneficiul net (profitul net) și capitalurile proprii.

Rentabilitatea inspirã încredere celor ce intrã în legãturã cu intreprinderea: acționarii, creditorii, furnizorii, clienții. Rentabilitatea intreprinderii, bazatã pe capacitatea acesteea de a obține profit, este o necesitate financiarã întrucât asigurã dezvoltarea agentului economic pe de o parte, prin autofinanțare, iar pe de altã parte, menține și consolideazã independența sa financiarã.

Rentabilitatea este definitã sintetic ca fiind capacitatea intreprinderii de a realiza profit, necesar atât dezvoltãrii, cât și remunerãrii capitalurilor.

Profitul (beneficiul) ca indicator absolut (de mãrime) al rentabilitãții, constituie premisã și consecințã a unei afaceri.

Ca premisã, se are în vedere cã inițierea unei afaceri implicã o anumitã investiție, iar consecința o constituie rezultatul așteptat de inevestitor. Cu cât acest rezultat este mai mare, cu atât se formeazã noi surse disponibile pentru alte investiții.

Analiza rentabilitãții se realizeazã pe baza “contului de profit și pierdere” care aratã modul în care s-a ajuns la o anumitã stare patrimonialã finalã, care au fost fluxurile de venituri și cheltuieli.

Legea contabilitãții numãrul 82/1991 și regulamentul de aplicare aprobat prin HG nr. 704/14 decembrie 1993 precizeazã modul de structurare a cheltuielilor și veniturilor și reflectarea lor în contabilitate.

În general, cheltuielile și veniturile sunt structurate pe domenii de activitate, respectiv:

de exploatare (de bazã), privind sectorul industrial, comercial sau prestãri servicii;

financiarã, adicã participațiile cu capital propriu la alte societãți, precum și folosirea de capital strãin.

excepționalã, respectiv venituri și cheltuieli care nu sunt legate de activitatea comercialã, curentã a unitãții patrimoniale și se referã fie la operații de exploatare, fie la operații de capital, cum sunt:

despãgubiri și penalitãți încasate;

venituri din cedarea activelor;

perisabilitãți și lipsuri de inventar;

donații și subvenții acordate, etc.

În consecințã, pe baza structurii veniturilor și cheltuielilor se poate opera cu urmãtorii indicatori:

1. rezultatul exploatãrii (RE) care se obține ca diferențã dintre veniturile și cheltuielile de exploatare; În cadrul soldurilor intermediare de gestiune, rezultatul exploatãrii se formeazã astfel:

a. valoarea adãugatã;

b. subvenții pentru exploatare;

c. impozite, taxe și vãrsãminte asimilate;

d. cheltuieli cu personalul;

e. excedentul brut din exploatare – EB – (a+b-c-d);

f. amortizãri și provizioane;

g. alte cheltuieli de exploatare;

h. rezultatul exploatãrii – RE – (e-f-g);

2. Rezultatul curent al exercițiului – reprezintã diferența dintre veniturile curente (venituri din exploatare + venituri financiare) și cheltuielile curente (cheltuieli de exploatare + cheltuieli financiare);

3. Rezultatul exercițiului – înaintea impozitãrii, format din rezultatul curent la care se adaugã rezultatul excepțional.

4. Profitul impozabil – care reprezintã rezultatul exercițiului înaintea impozitãrii la care se adaugã depãșirile fațã de nivelurile legale la unele categorii de cheltuieli și se scad reducerile fiscale prevãzute (reducerea impozitului pe profit în cazul reinvestirii)

5. Rezultatul exercițiului – sau profitul net, respectiv profitul impozabil mai puțin impozitul pe profit .

În literatura de specialitate și practica economicã se folosește și noțiunea de “marjã”, respectiv:

marja costurilor de producție, stabilitã ca diferența între prețul de vânzare a bunurilor și costul de producție al acestora;

marja comercialã, specificã intreprinderilor din sfera producției calculatã ca diferențã între prețul de vânzare al mãrfurilor și costul de cumpãrare;

marja brutã sau marja costurilor variabile, ca diferențã între prețul de vânzare și costul variabil;

marja costurilor directe înseamnã diferența între prețul de vânzare și costurile directe.

Scopul analizei rentabilitãții îl constituie stabilirea performanțelor proprii în ceea ce privește capacitatea actualã și în perspectivã de a genera profit, ca singurã sursã.

Situația generalã

pe baza contului de profit și pierdere

În acestã etapã, se urmãrește evoluția profitului pe categorii de activitãți, punându-se în evidențã modificãrile intervenite în structura lor. Informațiile furnizate de contul de profit și pierdere pot fi structurate astfel: (Tabel 1)

Tabel 1

Rezultã cã în ultimii ani intreprinderea a realizat profit. În perioada curentã, comparativ cu cea precedentã, profitul înainte de impozitare, se prezintã astfel:

– modificarea profitului:

din care:

– contribuția marjei la profit (6)

– creșterea cheltuielilor fixe (10)

modificarea rezultatului financiar

modificarea rezultatului excepțional

Se constatã cã peste % din creșterea profitului este rezultatul exploatãrii, ceea ce constituie situația normalã, care atestã eficiența activitãții de bazã. Trebuie remarcatã totodatã și contribuția rezultatului financiar ( %).

Concluzia în aceastã etapã este aceea cã intreprinderea este rentabilã.

Analiza factorialã a rezultatelor exploatãrii

Are menirea de a stabili sistemul de factori care determinã modificarea rezultatului exploatãrii în vederea alegerii criteriilor principale de estimare a evoluției viitoare.

Literatura de specialitate recomandã mai multe modele de analizã.

Astfel, un prim model este:

în care:

RE = profitul aferent exploatãrii

V = veniturile din exploatare

Ch = cheltuielile aferente veniturilor

În exemplul dat, situația se prezintã astfel:

76402 – 65655 = 10747

din care:

– influența veniturilor:

– influența cheltuielilor la 1 leu venituri

Rezultã cã sporul de profit s-a realizat în principal pe seama cheltuielilor la 1 leu (1000 lei) venituri, ca urmare a sporirii eficienței economice cu activitatea de exploatare. În consecințã, în activitatea viitoare poate fi luatã în considerație o evoluție pozitivã a acestui factor, alãturi de amplificarea cifrei de afaceri.

Un asemenea model, poate avea o aplicabilitate generalã indiferent de profilul firmei.

Pentri intreprinderile industriale, care dispun de bazã materialã proprie cu o pondere însemnatã în patrimoniul acestora, se recomandã modelul:

în care:

N = numãrul de personal

Mf = valoarea medie anualã de inventar a activelor fixe

Qe = producția exercițiului

Potrivit acestui model, factorii de influențã sunt:

numãrul de personal (N)

înzestarea tehnicã ()

randamentul activelor fixe ()

gradul de valorificare a producției exercițiului ()

rentabilitatea veniturilor ()

Pentru exemplificare, datele necesare sunt în tabelul urmãtor: (Tabel nr. 2)

În baza modelului prezentat, influența factorilor menționați este urmãtoarea:

– influența numãrului de personal:

– influența gradului de înzestrare tehnicã:

– influența randamentului activelor fixe:

– influența gradului de valorificare a producției exercițiului:

– influența rantabilitãții veniturilor:

RE1 – RE4 = 321 – 289 = + 32 mil. Lei

Total influențe = + 48 mil. Lei

Datele de mai sus permit formularea unor concluzii utile pentru activitatea practicã.

Astfel:

investițiile realizate și puse în funcțiune în anul N, au avut ca efect creșterea productivitãții muncii, ceea ce a permis reducerea necesarului de personal.

prin oprirea randamentului activelor fixe, s-a asigurat o diminuare a costurilor reflectate în nivelul rentabilitãții veniturilor;

efectele pozitive obținute prin utilizarea potențialului tehnic au fost valorificate într-o proporție inferioarã celei din anul precedent.

În consecințã, este necesar ca în previzionarea veniturilor în corelație cu capacitatea de producție, trebioe sã fie luatã în considerație o asemenea situație, respectiv sporirea profitului prin creșterea vânzãrilor pe seama diminuãrii stocurilor și a producției imobilizatã.

În condițiile unei informații analitice asupra vânzãrilor și costurilor pe produse, se poate utiliza modelul urmãtor:

în care:

q = cantitatea vândutã

c = costul produselor

p = prețul de vânzare

Aplicarea modelului, în condițiile actualului sistem de contabilitate, necesitã unele prelucrãri ale informației. Astfel este necesarã recalcularea veniturilor și a cheluielilor în funcție de producția vândutã în perioada curentã și costurile, respectiv prețurile din baza de comparație (perioada precedenmtã sau nivelul prevãzut). Aceastã recalculare se poate face prin calcul analitic (în condițiile prelucrãrii automate a datelor) sau sintetic.

Recalcularea analiticã presupune înmulțirea cantitãților vândute pe produse cu costurile și respectiv prețurile din baza de comparație, la care se adaugã producția stocatã și mobilizatã la valoarea efectivã. Dacã comparația se face cu perioada precedentã, produsele noi se include la prețurile antecalculate.

Recalcularea sinteticã are la bazã corectarea cheltuielilor și respectiv veniturile realizate ca indicele costurilor și prețurilor.

Se obține urmãtoarea situație: (Tabel 3)

Modificarea profitului:

321 – 273 = 48 mil. Lei

se explicã prin influența:

– cantitãțile vândute:

– structura produselor vândute:

– costul producției vândute:

– prețurilor de vânzare:

Calculând totalul rezultant ca fi: + 48 mil. Lei.

Recalcularea veniturilor și cheltuielilor s-a fãcut pe baza indicelor de prețuri și costuri, astfel încât sã se evidențieze fenomenele care caracterizeazã unele societãți comerciale din țara noastrã dupã anul 1990.

Rezultã cã firma a sporit profitul exclusiv pe seama prețurilor de vânzare, fapt care în condițiile normale ale raportului cerere-ofertã nu poate constitui un factor care sã determine viabilitatea firmei.

Analiza factorialã a profitului brut al intreprinderii

Prin statutul de înființare și funcționare, obiectul de activitate al firmei poate concentra mai multe genuri de activitãți care sã-i asigure rentabilitatea scontatã.

Cunoașterea nivelului de rentabilitate a categoriilor de activitãți este deosebit de importantã în practica economicã, atât pentru dezvoltarea activitãților mai rentabile cât în special pentru aprecierea corectã a posibilitãților viitoare de creștere a rentabilitãții.

Datele necesare sunt obținute din contabilitatea financiarã și de gestiune.

Modelul de analizã utilizat este:

Pb = Vt·R

în care:

Vt = veniturile totale;

R = rentabilitatea medie a veniturilor.

sau:

în care:

Vi = veniturile pe categorii de activitãți;

ri = rentabilitatea veniturilor pe categorii de activitãți.

Datele necesare sunt prezentate în urmãtorul tabel:

Tabel nr. 4

Modificarea profitului brut de:

341 – 269 = 72 mil. lei

Se explicã prin influența:

– sumei veniturilor totale;

Vt1 · R0 – Vt0 · R0 = 3254 · 0.088 – 269 = +17 mil.

– structurii veniturilor pe activitãți:

Vt1 · R’ – Vt1 · R0 = 3254 · 0.1088 – 286 = +68 mil.

– rentabilitãții veniturilor pe sectoare de activitate:

Vt1 · R1 – Vt1 · R’ = 341 – 354 = -13 mil.

Din datele din tabel se remarcã faptul cã activitatea de producție este nerentabilã și într-o proporție însemnatã, întregul profit find realizat pe seama activitãților colaterale, la care nivelul de rentabilitate este foarte ridicat. Defapt, creșterea profitului s-a realizat prin amplificarea activitãții acestor sectoare și în special a vânzãrilor de mãrfuri la care rentabilitatea a sporit cu 2 procente.

Cunoașterea unei asemenea situații este deosebit de importantã în ceea ce privește previzionarea rezultatelor, iar în cadrul activitãții de evaluare economicã, constituind un argument pentru obținerea extinderii sferei de cuprindere a „capacitãții beneficiare” la nivelul profitului aferent întregii activitãți a societãții comerciale.

Analiza beneficiului (profit net)

Fãrã a constitui scopul nemijlocit al activitãții, rentabilitatea are o însemnãtate aparte pentru agentul economic, dat fiind funcțiile beneficiului:

sursã a autofinanțãrii;

pârghie de cointeresare materialã a salariaților;

izvor al formãrii fondurilor necesare desfãșurãrii normale a activitãții;

Beneficiul este expresie a rentabilitãții în mãrimea absolutã. Pentru calculul și analiza beneficiului se folosesc mai multe modele:

Un prim model este cel oferit de contul de Profit și pierdere – anexã la bilanțul contabil. Conform acestuia, mãrimea beneficiului net contabil, aferent întregii activitãți se determinã cu relația:

Bn = V – (Ch+Ip)

unde:

Bn – beneficiul net;

V – venituri totale;

Ch – cheltuieli totale;

Ip – impozitul pe profit.

Datele necesare sunt sistematizate în tabelul nr. 5.

Conform calculelor, beneficiul net a crescut în perioada curentã fațã de cea precedentã cu:

ΔBn = Bn1 – Bn0 = [V1 – (Ch1+Ip1)] – [V0 – (Ch0+Ip0)] = 9460 – 8438 = +1022 mil. Lei

Calculul beneficiului net contabil

Din relația de calcul rezultã cã trei sunt factorii ce au generat aceastã situație:

modificarea veniturilor totale (ΔV)

modificarea cheltuielilor totale (ΔCh) și

modificarea impozitului pe profit (ΔIp)

Calculul fiecãrui factor se face astfel:

1. Influența modificãrii veniturilor (ΔV)

ΔV = [V1 – (Ch0+Ip0)] – [V0 – (Ch0+Ip0)] =

= 317.502 – 282.008 = +35.494 mii lei

Sporul de beneficiu de 35494 mii lei are la bazã evoluția celor trei componente ale venitului total.

Venituri din exploatare (Ve)

Venituri financiare (Vf)

Venituri excepționale (Vex)

Deci:

ΔV = ΔVe + Δ Vf + ΔVex

Modificarea veniturilor din exploatare au contribuit la majorarea beneficiului total cu 30868 mii lei conform relației:

ΔVe = [Ve1-(Ch0+Ip0)] – [Ve0-(Ch0+Ip0)] =

= 311.232 – 280.364 = +30.868 mii lei

Creșterea veniturilor financiare au generat un beneficiu suplimentar de :

ΔVf = [Vf1-(Ch0+Ip0)] – [Vf0-(Ch0+Ip0)] =

= 820 – 597 = +223 mii lei

Prin sporirea veniturilor excepționale în anul curent fațã de anul precedent, beneficiul a crescut cu:

ΔVex = [Vex1-(Ch0+Ip0)] – [Vex0-(Ch0+Ip0)] =

= 5450 – 1047 = – 4403 mii lei

2. Influența creșterii cheltuielilor asupra beneficiului net.

Se determinã prin relația:

ΔCh = [V1-(Ch1+Ip0)] – [V1-(Ch0+Ip0)] =

= – (300.167 – 266.265) = – 33.902 mii lei

Majorarea cheltuielilor în perioada curentã fațã de perioada precedentã are drept consecințã diminuarea beneficiului cu 33.902 mii lei și are la bazã modificarea componentelor sale, adicã:

cheltuielile de exploatare;

cheltuielile financiare;

cheltuielile excepționale.

Prin urmare:

ΔCh = ΔChe + ΔChf + ΔChex

Aportul fiecãruia se calculeazã astfel:

a. Influența modificãrii cheltuielilor de exploatare (ΔChe)

ΔChe = [V1-(Che1+Ip0)] – [V1-(Che0+Ip0)] =

= – (278.287 – 248.595) = – 29.692 mii lei

Au sporit cheltuielile de exploatare fațã de perioada de referințã cu 11.9%, ca urmare, beneficiul a scãzut cu 29.692 mii lei

b. Influența modificãrii cheltuielilor financiare (ΔChf)

ΔChf = [V1-(Chf1+Ip0)] – [V1-(Chf0+Ip0)] =

= – (2880 – 1670) = – 1270 mii lei

În anul curent fațã de anul precedent aceste cheltuieli au sporit cu 72.4% și au diminuat beneficiul cu 1270 mii lei.

c. Influența modificãrii cheltuielilor excepționale (ΔChex)

ΔChex = [V1-(Chex1+Ip0)] – [V1-(Chex0+Ip0)] =

= – (7875 – 7305) = – 570 mii lei

Și cheltuielile excepționale s-au majorat cu 18.7% drept consecințã beneficiul se diminueazã cu 3000 lei.

3 Efectul modificãrii impozitului pe profit.

Are urmãtoarea relație:

ΔIp = [V1-(Ch1+Ip1)] – [V1-(Ch1+Ip0)] =

= – 7875 – 7305 = – 570 mii lei

Impozitul pe profit a crescut cu 7.8 % în anul curent fațã de anul precedent, iar beneficiul net a fost diminuat cu – 570 mii lei.

II Acest model de analizã a beneficiului ne permite sã calculãm sensibilitatea rezultatului net (profitului net) în raport cu cifra de afaceri (volumul valoric al vânzãrilor de produse).

Pentru aceasta se are în vedere modul de formare a rezultatului net cu algoritmul de mai jos:

Beneficiul exploatãrii (Be)

– Cheltuieli financiare (Chf)

= Benficiul impozabil (Bi)

– Impozitul pe beneficiu (Ip)

= Beneficiul net (Bn)

Sensibilitatea rezultatului net (Bn) în raport cu cifra de afaceri (volumul vânzãrilor) se mãsoarã cu ajutorul coeficientului de elasticitate, ce are relația:

La rândul sãu, având în vedere corelația beneficiului exploatãrii – beneficiul impozabil – Beneficiul net, elasticitatea poate fi interpretatã ca un produs a trei coeficienți. Astfel:

deci: e = e3 x e2 x e1 , unde:

coeficientul de elasticitate e1 mãsoarã sensibilitatea beneficiului exploatãrii (Be) fațã de variația cifrei de afaceri și este egal cu raportul dintre marja asupra cheltuielilor operaționale (variabile) și beneficiul exploatãrii.

Coeficientul de elasticitate e2 mãsoarã sensibilitatea beneficiului impozabil (Bi) la variația beneficiului exploatãrii (Be). Marimea sa depinde de nivelul cheltuielilor financiare.

Coeficientul de elasticitate e3 mãsoarã sensibilitatea beneficiului net fațã de variația beneficiului impozabil.

unde i – baza de impozit pe profit (beneficiu)

Deoarece e3 = 1 coeficientul de elasticitate:

eBn/v = e1 x e2 sau:

eBn/v=

Pentru perioada curentã se folosesc datele grupate în maniera urmãtoare:

Vânzãri din exploatare 311.232 mii lei

– Cheltuieli variabile 221.040 mii lei

= Marja asupra cheltuielilor variabile 90.192 mii lei

– Cheltuieli fixe operaționale 56.427 mii lei

= Rezultatul exploatãrii (Be) 33.765 mii lei

– Cheltuieli financiare 2.880 mii lei

= Beneficiul net înainte de impozitare 30.885 mii lei

În aceste condiții coeficientul de elasticitate se determinã:

Acest rezultat semnificã faptul cã atunci când cifra de afaceri (vânzãrile din exploatare) variazã cu 10%, rezultatul net înainte de impozitare variazã cu 29%.

Partea principalã a rezultatelor financiare o constituie beneficiul din activitatea de bazã obținut prin vânzarea și încasarea contravalorii produselor expediate și a lucrãrilor și serviciilor prestate.

III În vederea identificãrii factorilor care acționeazã asupra beneficiului se folosește modelul:

B=PRp – PRc sau:

unde:

PRp = producția vândutã exprimatã preț;

PRq = producțai vândutã exprimatã în cost;

q’ = volumul fizic al vânzãrilor;

S’ = structura sortimentalã a vânzãrilor;

C = cost unitar;

P = preț de valorificare (de producție).

Pentru exemplificare, se folosesc datele din tabelul nr. 6:

Tabelul nr. 6

Fațã de anul precedent, în anul curent beneficiul a sporit cu 1040 mii lei.

Sporul de beneficiu are la bazã acțiunea conjugalã a factorilor:

modificarea volumului fizic al vânzãrilor (Δq’)

modificarea structurii sortimentale (ΔS’)

modificarea costului de producție (Δc)

modificarea prețului (Δp)

Influența modificãrii volumului fizic (Δq’):

În anul curent, sub aspect fizic, s-au vândut mai multe produse, depãșirea a fost de 3.54%, ca urmare beneficiul a sporit cu 95.2 mii lei.

Influența modificãrii structurii (ΔS’):

Structura sortimentalã influențeazã masa beneficiului ori de câte ori se desfac produse ce au rentabilitãți diferite.

În literatura de specialitate existã mai multe modalitãți de a separa și calcula influența acestui factor:

tehnica substituirii în lanț;

calculul pe produs;

tehnica soldului.

Cu ajutorul substituirii în lanț, influența modificãrii are relația:

Cum

B’’0 = 10250 – 7525 = 2725 mii lei

ΔS’ = 2725 -2785.2 = – 60.2 mii lei

Utilizarea calculului pe produs presupune parcurgerea etapelor:

se calculeazã vânzãrile efective la structura aferentã vânzãrilor din anul precedent.

se comparã pe fiecare sortiment vânzãrile efective cu vânzãrile efective la structura anului anterior și se obține modificarea (Δ1)

se înmulțește aceastã modificare (Δ1) pe fiecare sortiment cu rata rentabilitãții din anul anterior sau cu deferența dintre r0 și R0. Prin însumarea algebricã a produselor parțiale se obține influența structurii vânzãrilor.

Existã douã variante de calcul:

a) Calculul pe produs folosind rata rentabilitãții din anul anterior.

Relația de calcul:

unde r0 – rata rentabilitãții din anul de bazã și se calculeazã:

Metodologia de calcul este prezentatã în tabelul nr. 7

Tabelul nr. 7

Calculul influenței structurii

b) Calculul pe produs, folosind abaterea ratei rentabilitãții pe produs fațã de rata rentabilitãții medii, se face cu relația:

unde:

R0 – rata rentabilitãții medii, aferente vânzãrilor totale.

Modalitatea de determinare este cea din tabelul nr. 8.

Calculul influenței structurii asupra beneficiului având în vedere abaterea lui r0 fațã de R0

Calculele privitoare la influența modificãrii structurii, probeazã cã modificãrile apãrute în structura vânzãrilor au influențat negativ masa beneficiului, micșorându-se cu 90.2 mil.

Influența modificãrii costului:

dar:

B’1 = 10250 – 7960 = 2290 mii lei

iar:

Δc = 2290 – 2725 = 435 mii lei

În anul curent, fațã de cel precedent, costul unitar al produselor vândute a crescut, drept urmare, beneficiul scade cu 435 mii lei.

Influența modificãrii prețului de producție

Prețurile au crescut și au atras dupã sine un spor de beneficiu de 1440 mii lei.

Un alt model model de calcul evidențiazã legãtura dintre mãrimea beneficiului pe de o parte, masa activelor antrenate și eficiența valorificãrii produselor, pe de altã parte.

Relația de calcul este:

B = PR x r

unde:

PR – producția vândutã;

r – beneficiu la un leu producție

Comparativ cu o perioadã anterioarã, sporul sau reducerea beneficiului se determinã astfel:

Δ = B1 – B0 = PR x r1 – PR0 x r0 = ± mii lei

Δ = Δ PR + Δr din care:

a) Influența modificãrii producției vândute:

ΔPR = PR1 x r0 – PR0 x r0

Volumul vânzãrilor este determinat de mãrimea producției fabricate (Pm) și proporția în care ea se realizeazã, concretizatã în greutatea specificã a producției vândute în producția marfã fabricatã (g)

Deci:

PR = Pm x g,

Ceea ce înseamnã cã influența producției vândute se datoreazã celor doi factori.

ΔPR = ΔPm + Δg

a1) Influența modificãrii producției fabricate:

ΔPm = Pm1 x r0 x g0 – Pm0 x r0 x g0

a2) Influența modificãrii ponderii vânzãrilor:

Δg = Pm1 x r1 x g1 – Pm1 x r0 x g0

Modul în care activele societãții sunt utilizate intensiv și exclusiv, este reflectat în modul de calcul al producției fabricate în funcție de masa activelor (A) și de producția ce revine la un leu active economice ce reflectã modul de utilizare a activelor (p)

Pm = A x p

prin urmare:

ΔPm = ΔA x Δp

din care:

a11) Influența modificãrii masei activelor economice:

ΔA = A1p0r0g0 – A0p0r0g0

a12) Influența modificãrii producției la 1 leu active:

Δp = A1p1r0g0 – A1p0r0g0

La rândul lor, activele economice se compun din: Active imobilizate (Ai) și active curculante (Ac)

A = Ai + Ac

a111) Influența activelor imobilizate:

ΔAi + (Ai1 + Ac0)p0r0g0 – (Ai0 + Ac0)p0r0g0

Activele imobilizate se constituie din imobilizãri necorporale (In), imobilizãri corporale (Ic) și imobilizãri financiare (If):

Ai = In + Ic + If

a1111) Influența modificãrii imobilizãrilor necorporale:

ΔIn = [(In1+Ic0+If0)+Ac0]p0r0g0 – [(In0+Ic0+If0)+Ac0]p0r0g0

a1112) Influența modificãrii imobilizãrilor corporale:

ΔIc = [(In1+Ic1+If0)+Ac0]p0r0g0 – [(In1+Ic0+If0)+Ac0]p0r0g0

a1113) Influența modificãrii imobilizãrilor financiare:

ΔIn = [(In1+Ic1+If1)+Ac0]p0r0g0 – [(In1+Ic1+If0)+Ac0]p0r0g0

a112) Efectul modificãrii activelor circulante este datã de relația:

ΔAc = (Ai1 + Ac1)p0r0g0 – (Ai1 + Ac0)p0r0g0

Eficiența cu care activele circulante sunt folosite este reflectatã de nivelul beneficiului la 1 leu producție a cãrei influența are relația:

Δr = PR1r1 – PR1r0

Cu ajutorul acestui factor se poate evidenția modul în care alți trei factori:

structura realizãrilor;

costul unitar;

prețul de producție

influențeazã mãrimea beneficiului.

Analiza pe baza ratelor de rentabilitate

Exprimarea relativã a nivelului de rentabilitate completeazã diagnosticul prin capacitatea informaționalã a indicatorilor respectivei.

În analiza economico-financiarã a firmei, ratele de rentabilitate permit efectuarea de comparații în spațiu, precum și fațã de anumite norme și standarde elaborate și acceptate de organisme de specialitate.

În funcție de elementele luate în calcul, teoria și practica economicã opereazã cu mai multe forme de exprimare a rentabilitãții.

Fiecare indicator are o putere informaționalã proprie, îndeplinind o funcție specificã în activitatea practicã de gestionare a capitalului și plasamentelor de capital.

Rata rentabilitãții este o mãrime relativã ce exprimã gradul în care activitatea unei societãți aduce beneficii. Rentabilitatea este definitã “printr-un raport între rezultatul obținut și mijloacele folosite”.

Rata rentabilitãții comparã efectul final cu efortul depus în acest sens. În funcție de baza de raportare, rata rentabilitãții capãtã conținut și forme diferite. Prezentãm mai jos modele ale ratei rentabilitãții.

În cadrul ratelor de gestionare a capitalului, se include:

1. Rata rentabilitãții veniturilor (Rv), se exprimã prin raportul:

în care:

P = profitul înaintea impozitãrii

V = veniturile totale aferente perioadei

Prin conținut, caracterizeazã eficiența întregii activitãți a firmei în cursul exercițiului. Întrucât în cadrul veniturilor și respectiv cheltuielilor se disting trei categorii:

de exploatare;

financiare;

excepționale,

rata rentabilitãții veniturilor poate fi scrisã și astfel:

în care:

qv = structura veniturilor;

r = rata rentabilitãților pe categorii de venituri.

Acestea constituie și factorii prin intermediul cãrora poate fi explicatã modificarea fațã de un criteriu.

Tabel nr. 9

Rezultã o creștere a rentabilitãții veniturilor de 1.68%

10.48 – 8.80 = 1.68 %,

care se explicã prin:

influența structurii veniturilor

R’v – Rv = 8.76 – 8.80 = -0.04%

influența rentabilitãții pe categorii de venituri

Rv1 – R’v = 10.48 – 8.76 = +1.72 %

Sporirea rentabilitãții pe categorii de venituri se determinã pe ansamblul firmei, majorarea nivelului de rentabilitate, ceea ce constituie o rezultantã a înbunãtãțirii întregii activitãți.

În practica economicã internaționalã se utilizeazã și așa-numita “Rata profitului”, ca raport între venitul net dupã plata impozitelor și cifra totalã a vânzãrilor (cifra de afaceri) indicându-se ce mãrimi între 1.2% (industrie) și 22% (extracție de metale).

2. Rata rentabilitãții economice a activului (Rc)

Caracterizeazã eficiența elementelor materiale angajate în activitatea firmei.

Opțiunea pentru o asemenea ratã este datã de faptul cã întregul capital folosit de firmã este investit în elemente de activ care într-o formã sau alta, direct sau indirect, contribuie la obținerea profitului.

Prezintã importanțã în gestionarea capitalului în dimensionarea eforturilor pentru obținerea unui anumit profit în raport cu rezultatele concurenței sau diferite mãrimi “normative” specifice domeniului în care funcționeazã firma.

în care:

A = totalul activului, respectiv active imobilizate (Ai) și active circulante (Ac);

p = profit.

Relația poate fi scrisã și astfel:

în care:

raportul = caracterizeazã viteza de rotație a activului;

raportul = rata rentabilitãții veniturilor, care constituie de altfel și factorii care determinã modificarea ratei rentabilitãții economice a activului fațã de un anumit criteriu.

Ca parte componentã, poate fi și rata rentabilitãții economice aferentã exploatãrii, ceea ce presupune luarea în calcul a rezultatului exploatãrii și corespunzãtor activele de exploatare.

Datele necesare sunt în tabelul nr. 10:

Rezultã în cazul prezentat în tabel o ușoarã diminuare a activului, ceea ce echivaleazã cu o sporire a imobilizãrilor în elemente patrimoniale, ca efect al încetinirii vitezei de rotație a întregului activ, așa dupã cum rezultã din calculele urmãtoare:

ΔRe = 13.34 – 13.82 = – 0.48%

Din care, datoritã modificãrii:

– vitezei de rotație;

= (1.2726 · 8.800 – 13.82) = -2.62 %

– rentabilitãții veniturilor:

13.34 – 11.20 = 2.14 %

Total – 0.48 %

Într-o asemenea situație, în activitatea practicã se impune analiza structurii obiectivului în vederea depistãrii elementelor materiale care au contribuit la încetinirea vitezei de rotație.

De principiu, acestea pot fi:

– investiții puse în funcțiune care funcționeazã sub parametrii proiectați;

– creșterea investițiilor în curs de execuție;

– majorarea stocurilor de producție neterminatã;

– existența unor stocuri de produse finite fãrã desfacere asiguratã;

– creșterea soldului conturilor de creanțe;

– alte elemente.

Evident, fiecare element are semnificație proprie și în consecințã mãsuri specifice pentru dimensionarea lor normalã.

Un alt model de analizã a ratei rentabilitãții economice a activului derivat din cel de calcul este urmãtorul:

în care raportul:

semnificã , în care:

R – randamentul activelor imobilizate;

unde:

u – viteza de rotație a activelor circulante caracterizatã prin numãr de rotații.

Ca atare:

În consecințã, factorii care influențeazã modificarea ratei rentabilitãții economice a activelor sunt:

– randamentul activelor imobilizate;

– viteza de rotație a activelor circulante;

– rata rentabilitãții veniturilor.

Pe baza datelor din tabelul nr. 10 se obțin rezultatele:

– influența randamentului activelor imobilizate

– influența vitezei de rotație a activelor circulante

– influența rentabilitãții veniturilor

Acest model permite localizarea influenței vitezei de rotație a activului pe elementele componente. În exemplul dat, întreaga influențã nefavorabilã apariție activelor circulante, ceea ce în activitatea practicã faciliteazã identificarea elementelor care au condus la asemenea rezultate.

Potrivit literaturii de specialitate, în teoria și practica economicã se folosește și așa-numita “Rentabilitatea totalului activelor” sau “Rentabilitatea investiției” ca raport între profitul net (dupã impozitare) și activele totale.

În cazul nostru, din datele de mai sus, acest raport este:

Media pe industrie este de 3.0%.

În legãturã cu aceastã ratã, trebuie menționatã situația intreprinderilor care utilizeazã închirierea de active fixe în sistemul de leasing (credit bail), prin intermediul cãrora se realizeazã profit, fãrã ca valoarea acestora sã figureze în activul bilanțului pe durata contractului. De aceea se considerã cã, în asemenea cazuri, pentru asigurarea compatibilitãții în spațiu, la valoarea activului, pentru calculul ratei sã se adauge și valoarea rãmasã a acestor active fixe.

3. Rata rentabiiltãții resurselor consumate (Rc)

În literatura de specialitate se regãsește și sub denumirea de rentabilitatea costurilor. Așa cum rezultã din denumire, caracterizeazã eficiența costurilor. În activitatea practicã, prezintã importanțã în estimare și negocierea prețurilor de vânzare a produselor sau tarifelor pentru prestãri servicii. De asemenea, permite poziționarea produselor sub aspectul rentabilitãții fațã de media pe intreprindere.

Elementele de calcul ale ratei rantabilitãții resurselor consumate sunt rezultatul exploatãrii (RE) și cheltuielile de exploatare (∑qc)

Din model rezultã factorii direcți de influențã, respectiv structura cifrei de afaceri, costul produselor și prețul de vânzare.

Pe baza datelor din tabelul nr. 7, situația se prezintã astfel:

ΔRc = 11.10 – 9.91 = +1.19 %

din care datoritã modificãrii:

– structurii cifrei de afaceri:

– costurilor pe produse:

– prețul de vânzare al produselor:

Total = +1.19 %

Se constatã cã rentabilitatea în activitatea de bazã a crescut exclusiv pe baza prețurilor de vânzare. Ori, în condițiile echilibrãrii cererii și ofertei, sau a apariției pe piațã a altor producãtori, o asemenea strategie nu poate conduce la menținerea pe piațã. Deci, este absolut necesar sã fie intreprinse mãsuri de reducere a costurilor de producție.

În ceea ce privește mãrimea acestei rate, în literatura de specialitate sunt exprimate opinii potrivit cãrora acesta ar trebui sã fie între 9 -15 % în funcție de sectorul de activitate.

O altã grupã de rate o formeazã ratele care vizeazã eficiența capitalului investit, respectiv utilizat. Literatura de specialitate recomandã in principal doi indicatori și anume:

– rata rentabilitãții financiare a capitalului propriu (Rf).

Este calculatã ca raport între profitul net (Pn) și capitalul propriu (Kp).

unde:

Pn = profitul net;

Kp = capitaluri proprii;

– rata rentabilitãții financiare a capitalului permanent (denumitã în unele lucrãri, rentabilitate economicã), calculatã ca raport între prețul brut și capitalul permanent (capital propriu + capital împrumutat pe termen mediu și lung).

În contabilitatea financiarã, respectiv structura contului de profit și pierdere, nu apare noțiunea de profit brut. De aceea, în activitatea practicã, s-a folosit profitul înaintea impozitãrii sau rezultatul exercițiului înainte de deducerea sarcinilor fiscale, respectiv a dobânzilor și impozitului pe profit.

Criteriul principal în orientarea plasamentului de capital îl constituie corelația dintre rata rentabilitãții financiare a capitalului propriu (Rp) și rata dobânzii (d). În consecințã, pentru calculul ratei rentabilitãții financiare a capitalului propriu se poate folosi profitul net la care se adaugã dobânda plãtitã pentru capitalul împrumutat pe termen mediu și lung, care reprezintã costul capitalului sau/și impozitul pe profit.

În primul caz, legãtura dintre cele douã rate de rentabilitate financiarã se exprimã prin relația:

în care:

Kî = capitalul împrumutat

În al doilea caz, se folosește relația:

în care:

ci = cota de impozit

Pentru a pune în evidențã influența pe care o are structura capitalului și rata dobânzii asupra ratei rentabilitãții financiare a capitalului propriu se recomandã prima variantã de calcul a ratei rentabilitãții financiare a capitalului permanent.

În cadrul firmei, avem urmãtoarele date cuprinse în tabelul urmãtor:

Tabelul nr. 11

Deci datele de mai sus rezultã cã situația firmei este favorabilã, întrucât realizeazã o rentabilitate financiarã a capitalului permanent superioarã ratei dobânzii, ceea ce-i asigurã o rentabilitate financiarã a capitalului propriu și implicit un profit superior.

Firma poate apela la credite pe termen mediu și lung pentru finanțarea activitãții, asigurându-și astfel un profit suplimentar. Ea prezintã o situație financiarã bunã, care trebuie luatã în considerare în adoptarea deciziilor de finanțare pe termen mediu și lung.

Întrucât rezultatul final este în directã legãturã cu ansamblul activitãții firmei, acesta poate fi evidențiat prin modelul:

în care:

Pn – profitul net;

V – venituri totale;

A – active totale.

Din model rezultã cã rata rentabilitãții financiare a capitalului este dependentã de:

viteza de rotație a activelor totale (V/A), care exprimã volumul vânzãrilor pe unitate monetarã investitã. Cu cât rotația activelor este mai mare, cu atât oprește eficiența capitalului investit, dacã în activitatea de exploatare se obține profit;

pârghia financiarã (A/Kp), prin care se exprimã în mod sintetic corelația dintre structura financiarã și capitalul împrumutat;

rentabilitatea netã a veniturilor (Pn/V) în care se reflectã în principal eficiența activitãții de exploatare. În același timp, aceasta ratã este utilã în poziționarea firmei în raport de altele din aceeași ramurã sau domeniu de activitate. Dacã rata este media sectorului (ramurii), existã un avantaj competițional fațã de concurenți, ceea ce constituie un element de siguranțã în activitatea viitoare.

Datele ce se vor folosi sunt prezentate în urmãtorul tabel:

Tabel nr. 12

Comparativ cu perioada anterioarã s-a înregistrat o creștere a ratei rentabilitãții financiare a capitalului propriu cu 0.86 %.

14.68 – 13.82 = 0.86 %

care se datorește influenței:

a) vitezei de rotație a activului:

b) pârghie financiarã:

rentabilitãții nete a veniturilor:

Rf1-Rf” = 0.1468 – 0.1229 = + 0.0239 sau 2.39 %

Total = + 0.86 %

Rata rentabilitãții financiare a crescut în principal pe seama eficienței activitãții de exploatare și a pârghiei financiare. Dar aceasta din urmã trebuie apreciatã în corelație directã cu rotația activelor, în sensul cã folosind surse atrase de finanțare, aceștia au fost imobilizate în activ, ceea ce a condus la încetinirea rotației lor.

O schemã a sistemului de factori care influențeazã rata rentabilitãții financiare a capitalului propriu se prezintã astfel: