. Profitul, Mobilul Oricarui Intreprinzator In Economia Moderna. Studiu Profitului (s.c. Xyz S.a
CAPITOLUL I – Conceptul de profit
Mobilul oricărei activități economice îl reprezintă obținerea profitului .
Profitul reprezintă rezultatele pozitive ale activității economice , atunci când acestea se obțin, pentru definirea sa fiind necesară evidențierea concomitentă a laturilor esențiale care-i sunt proprii și nu redarea disparată, doar a unora sau a altora dintre ele .
Principalele puncte de vedere emise în timp , referitoare la această problemă sunt prezentate in următoarele rânduri.
Mercantiliștii – explică profitul ca fiind rezultatul diferenței dintre prețul cu care se cumpară o marfă și cel cu care se vinde , pentru ei profitul provenind din comerț.
Stiința economică a demonstrat că această explicație este greșită, profitul neputând să ia naștere din circulație, deoarece ceea ce pierd unii câștigă ceilalți, pe ansamblu fiind vorba de aceeași valoare .
Marginaliștii atribuie profitul unui așa zis al patrulea factor de producție și anume organizarea și conducerea afacerilor, ca activități de coordonare și elaborare a deciziilor.
Premise teoretice greșite și critica acestora
Premise teoretice greșite sunt:
1. Adam Smith a făcut distincție între munca productivă și munca neproductiva fără interpretarea ei științifică și a dus la excluderea multor activități din categoria celor necesare desfășurării activității economice și la prezentarea ca exploatatori a proprietarilor de capital.
Pentru aplicarea corectă a naturii profitului, în mod obligatoriu trebuie înțeles atât faptul ca munca productivă este legată și de capital, precum și teza potrivit căreia aceasta are un dublu caracter care provine din însăși unitatea laturilor care o compun :
– activitatea productivă în sine – nematerializată direct în bunuri și servicii
– activitatea productivă ca atare – concretizată direct în bunuri și servicii.
2. Concluzii greșite referitoare la profit au fost trase și datorită interpretării mecanice, strict aritmetice a corelației salariu – profit, aceasta fiind privită doar ca simplu raport cantitativ.
3. O altă premisă greșită o reprezintă atribuirea calității de venituri tuturor încasărilor efectuate de agenții economici.
Este evident că această uzanță nu corespunde realității, orice unitate înregistrând venituri câștiguri) numai în cazul în care încasările sunt mai mari decât cheltuielile totale.
Relația care reflectă realitatea se prezintă astfel : ÎNCASĂRI – CHELTUIELI TOTALE = REZULTATE FINANCIARE , care pot fi :
POZITIVE –> ÎNCASĂRILE > CHELTUIELILE -> PROFIT
NEGATIVE –> ÎNCASĂRILE < CHELTUIELILE -> PIERDERI .
Cu privire la esența profitului, concepțiile cele mai dăunătoare sunt cele promovate de Marxism-leninism, care după cum se știe acreditează ideea că profitul este un venit necinstit obținut de proprietar fără muncă.
Profitul este o parte componentă a valorii noi care ia naștere prin combinarea tehnico economică a factorilor de producție, a cărui mărime reprezintă excedentul rămas în urma scăderii din încasări a cheltuielilor totale, venit care reprezintă remunerarea unuia din factorii de producție și anume a capitalului și care revine de drept proprietarului , pentru activitatea productivă în sine pe care acesta o desfășoară .
Unul dintre veniturile care se obțin în cadrul societății este profitul. Acesta, în sens foarte larg, poate fi privit ca fiind câștigul realizat, în formă bănească, de către cei care inițiază și organizează o activitate economică. Problema care se ridica pentru teoreticieni este privitoare la natura și conținutul acestuia, iar pentru agenții economici, de a stabili raportul în care se găsește cu celelalte venituri (salariu, dobândă, renta) si, mai ales, modalitățile prin care se poate asigura maximizarea lui.
În ceea ce privește conținutul categoriei de profit, se poate spune ca au existat și există mai multe puncte de vedere, unele foarte asemănătoare între ele, altele opuse. Putem distinge două mari curente teoretice, unul care cuprinde acele puncte de vedere după care veniturile (deci și profitul) apar ca recompensă a factorilor de producție, altele, conform cărora este munca însușită în mod gratuit de cei care posedă capitalul, pe seama celor care își închiriază (vând) capacitatea de a munci.
Pentru a ne lămuri, încercăm să pătrundem în intimitatea acestei categorii. Pornim de la faptul ca activitățile economice se desfășoară, în cea mai mare parte, în întreprinderi, inițiate și organizate de întreprinzători, care angajează și coordonează factorii de producție. Întreprinzătorii pot fi proprietari ai tuturor factorilor de producție antrenați în cadrul activității firmei, sau pot închiria unul sau mai mulți factori de producție. Indiferent de situație, întreprinzătorii sunt cei care organizează și conduc afacerile firmei, decid ce să producă, în ce cantități, unde să vândă, ș.a.m.d. Toate acestea necesită cunoștințe și abilitate și implica un anumit risc din partea întreprinzătorului (unii specialiști vorbesc despre un larg risc). Este firesc ca ele sa fie recompensate, iar întreprinzătorul să se aștepte la un câștig, care este cunoscut sub denumirea de profit.
Profitul devine din diferența dintre venitul obișnuit de firmă și costul de producție realizat, cu alte cuvinte, el este excedentul prețului de vânzare asupra prețului de cost. Profitul privit astfel, este profitul care, la o privire atentă, constatăm că este format din doua componente, respectiv din profitul normal și profitul supernormal, sau profitul economic. Așa după cum rezultă din schema, costul de producție este privit sub doua ipostaze:
În primul rând, din punct de vedere economic, cuprinzând toate cheltuielile generale de obținere a producției, respectiv cheltuielile pentru factorii procurați de firmă, inclusiv cheltuielile de factori ce aparțin proprietarilor firmei, în al doilea rând, din punct de vedere contabil, cuprinzând cheltuielile de factori procurați de firmă, pentru care firma plătește către terți, inclusiv acele cheltuieli care reprezintă amortizarea capitalului fix, care aparține firmei. Deci, în costul contabil nu se includ cheltuielile de muncă ale proprietarilor firmei, care în mod real desfășoară activitate în cadrul firmei sau alte facilități pe care le pun la dispoziție proprietarii și care, evident, nu necesită plați către terți (de pilda un calculator a căror servicii nu trebuiesc plătite, așa cum ar trebui de fapt sa fie dacă el ar fi fost închiriat de la alta firmă).
Cunoscând aceste aspecte, putem să precizam mai bine ce este profitul și să determinam componentele acestuia și, mai ales, conținutul lor. Deci, daca avem în vedere costul contabil, tot ceea ce se obține peste acel cost, este profit, respectiv profitul total. Dacă acest excedent depășește suma costului explicit și implicit, respectiv costul economic sau costul de oportunitate, atunci profitul total este compus din doua componente și anume profitul normal și profitul supernormal sau economic. Cu alte cuvinte, întreprinzătorul poate primi profit din două motive:
daca el este proprietarul unora dintre factorii de producție (echipament, pământ, etc.) utilizați de firmă, el obține profitul normal
– daca vinde bunurile firmei obținute la un preț mai mare decât costul de producție (costul contabil plus profitul normal) va obține profitul supernormal sau economic.
Deci, profitul total este profitul normal plus profitul economic. Dacă întreprinzătorul nu posedă nici unul dintre factorii de producție (închiriază absolut tot), el nu va obține profitul normal, iar daca va vinde bunurile produse la un preț mai mic decât costul de producție, atunci nu va obține nici un profit economic. Pentru a sesiza diferența dintre cele două categorii de profit, vom apela la un exemplu:
Venitul total al firmei "F" este de 10.000 $, iar costul total anual de 6.000 $. Firma utilizează un calculator proprietate a ei. Același calculator se poate închiria la un preț de 3.000 $ anual. Prin folosirea calculatorului propriu, proprietarul firmei primește 3.000 $ profit. Acesta nu ar fi apărut sub formă de profit dacă trebuia închiriat, cei 3.000 $ se plăteau pentru chirie. Deci, din profitul de 4.000 $, obținut de firmă, 3.000 $ este profitul normal, care se obține din deținerea în proprietate de către firmă a acestui factor de producție (calculatorul). Ceea ce rămâne, (4.000-3.000=1000 $) nu este altceva decât profitul economic (supernormal). Cu alte cuvinte, profitul normal este costul de oportunitate a factorilor de producție aflați în proprietatea firmei, care egalează venitul maxim ce poate fi obținut printr-o altă alternativă de folosire a lor. În exemplul dat, chiria anuala pentru un calculator este de 3.000 $, pe care firma o putea obține dacă închiria propriul calculator. Același exemplu poate fi avut în vedere daca în locul calculatorului luăm în considerare priceperea și abilitatea întreprinzătorului. Dacă proprietarul firmei își utilizează priceperea și abilitatea pentru a conduce firma și nu apelează (închiriază) la manageri profesionisti, atunci salariul care ar fi trebuit plătit acestora, va îmbrăca forma de profit normal și va fi încasat de proprietar.
Așadar, constatăm că profitul normal apare ca o componentă a costului de producție și deci a costului mediu și marginal. Se poate pune întrebarea dacă este firesc ca o parte din profit, respectiv profitul normal, să se includă în costul total.
Dacă analizăm cu atenție, sesizăm că acest lucru se justifică cel puțin din două motive:
– în perioada lungă, proprietarul firmei poate să decidă să utilizeze factorii de producție aflați în proprietatea lui în diferite feluri. Dacă firma obține un profit mai mic decât costul de oportunitate a utilizării factorilor (deci dacă profitul total este mai mic decât profitul normal), proprietarul poate obține un venit mai mare închizând firma și folosind factorii pentru a produce alte bunuri sau pur și simplu închiriindu-l altor firme. Deci, profitul normal este necesar pentru ca firma, posesoare a factorilor (sau a unora dintre ei) să-și poată continua activitatea pe perioadă lungă. În acest sens, profitul normal este o componentă a costului total, precum este, de pildă, salariul lucrătorilor care trebuie plătit pentru a asigura în continuare producția firmei;
– includerea profitului normal în costul total de producție ne permite sa analizăm situația a două firme care produc aceleași produse, folosind aceeași factori, dar cu diferența că factorii sunt proprietatea unor grupuri diferite de oameni, sau a unor indivizi diferiți. În exemplul dat costul total al firmei "F", incluzând și profitul normal, este de 9.000 $, tot atât cât al firmei "G" care produce aceleași bunuri, în același mod, dar care închiriază calculatorul din alta parte cu suma de 3.000 $. Întreprinzătorul care a organizat firma "G" nu deține nici unul din factorii de producție și deci, profitul lui normal este zero. Profitul economic va fi de 1.000 $, același ca în cadrul firmei "F". Cu alte cuvinte, firmele operează în același fel și obțin același profit economic. Dacă profitul normal nu s-ar include în costul total, ar însemna că prima firmă să nu recupereze cei 3.000 $, care-i revin de drept, fiind proprietara calculatorului. În cazul al doilea, recuperarea – prin includerea în cost – a celor 3.000 $ este necesară pentru a se putea plăti chiria calculatorului firmei de la care a fost închiriat.
Privind cu atenție, sesizăm că în structura profitului normal intra o remunerație de muncă, cât și una de capital.
Remunerația de muncă vizează munca de coordonare, conducere a întreprinzătorului, remunerația de capital vizează recompensarea (dobânda) capitalului adus firmei de către întreprinzător, sau procurat din altă parte. Dacă și factorul pământ utilizat de firmă este închiriat, atunci profitul cuprinde atât remunerarea muncii întreprinzătorului, dobânda capitalului utilizat, cât și chiria pământului.
Dacă am văzut ce reprezintă profitul normal, este firesc să ne oprim să analizămesar pentru ca firma, posesoare a factorilor (sau a unora dintre ei) să-și poată continua activitatea pe perioadă lungă. În acest sens, profitul normal este o componentă a costului total, precum este, de pildă, salariul lucrătorilor care trebuie plătit pentru a asigura în continuare producția firmei;
– includerea profitului normal în costul total de producție ne permite sa analizăm situația a două firme care produc aceleași produse, folosind aceeași factori, dar cu diferența că factorii sunt proprietatea unor grupuri diferite de oameni, sau a unor indivizi diferiți. În exemplul dat costul total al firmei "F", incluzând și profitul normal, este de 9.000 $, tot atât cât al firmei "G" care produce aceleași bunuri, în același mod, dar care închiriază calculatorul din alta parte cu suma de 3.000 $. Întreprinzătorul care a organizat firma "G" nu deține nici unul din factorii de producție și deci, profitul lui normal este zero. Profitul economic va fi de 1.000 $, același ca în cadrul firmei "F". Cu alte cuvinte, firmele operează în același fel și obțin același profit economic. Dacă profitul normal nu s-ar include în costul total, ar însemna că prima firmă să nu recupereze cei 3.000 $, care-i revin de drept, fiind proprietara calculatorului. În cazul al doilea, recuperarea – prin includerea în cost – a celor 3.000 $ este necesară pentru a se putea plăti chiria calculatorului firmei de la care a fost închiriat.
Privind cu atenție, sesizăm că în structura profitului normal intra o remunerație de muncă, cât și una de capital.
Remunerația de muncă vizează munca de coordonare, conducere a întreprinzătorului, remunerația de capital vizează recompensarea (dobânda) capitalului adus firmei de către întreprinzător, sau procurat din altă parte. Dacă și factorul pământ utilizat de firmă este închiriat, atunci profitul cuprinde atât remunerarea muncii întreprinzătorului, dobânda capitalului utilizat, cât și chiria pământului.
Dacă am văzut ce reprezintă profitul normal, este firesc să ne oprim să analizăm și cea de-a doua componentă a profitului total, profitul economic. El reprezintă venitul obținut de cei care întemeiază (fondează), organizează și administrează o firmă -întreprinzătorii – și care sunt proprietarii bunurilor produse de firmă. Ei vând aceste bunuri la un preț mai mare decât este costul total al firmei (costul contabil plus profitul normal). Ceea ce obțin ca excedent peste costul total este profitul economic sau superprofitul, care nu este altceva decât venitul ce răsplătește pe întreprinzător pentru întemeierea și buna funcționare a firmei.
În economia de piață, unde se manifestă pentru întreprinzatori permanent incertitudinea cu privire la prezent și viitor, aceștia suporta riscul în afaceri, respectiv că venitul ce provine din vânzarea bunurilor fabricate sa fie mai mic decât costul de producție. În aceste condiții, profitul economic este considerat ca răsplata pentru asumarea riscului.
Firmele, chiar în condițiile unor prospectări foarte riguroase a piețelor, nu pot fi niciodată sigure în legătură cu evoluția piețelor, a prețurilor, a cererii consumatorilor, etc. într-o economie dinamica, cu piață deschisă, incertitudinile cresc. Riscul în afaceri este ceva normal, o componenta a vieții economice care nu miră pe nimeni și a cărei dispariție ar crea deruta și comportamente nefirești ale agenților economici. Dispariția riscului în afaceri marchează existența unei situații de dictat, respectiv alți factori decât cei economici conduc piața și economia, deci o situație nefirească, în care economicul este subordonat sau dominat de factori neeconomici. În aceste condiții, nefiind nimic firesc, nu există nici economie normală și deci nici riscul în afaceri (dacă putem vorbi de afaceri).
În condiții normale, riscul în afaceri apare sub trei ipostaze:
1. Incertitudini privind condițiile pieței. Un întreprinzător nu este niciodată sigur că tot ceea ce produce se va vinde. Preferințele consumatorilor, orientarea acestora, sunt imprevizibile; de asemenea, cererea este deosebit de elastică în funcție de veniturile consumatorilor, de nivelul prețului produselor, etc. Este firesc ca întreprinzătorul să nu poată deține toate informațiile necesare, sau chiar daca le deține, acestea nu reflectă corect realitatea. Cercetările de marketing pot informa întreprinzătorul cu privire la multe aspecte ale pieții, dar nici acestea nu elimină riscul. Desigur, pentru a contracara riscul pieței, întreprinzătorul trebuie să cheltuiască mult cu acțiuni de reclamă pentru produsele lui, cu un sistem deosebit de eficace de distribuire a produselor, cu un sistem de comercializare operativ. Dar și aceste cheltuieli nu elimină riscul pieței, cel mult îl pot atenua.
2. Riscul datorat schimbărilor în tehnologie și implicit concurenței celor care au un avans în domeniu. În epoca contemporană, impactul progresului tehnic este uriaș. O simplă reținere în acest domeniu poate aduce prejudicii uriașe acestei firme, după cum o politică deschisă de încurajare și promovare a noului poate aduce avantaje deosebite, de câștiguri suplimentare, nu mari, ci foarte mari. De asemenea investițiile în cercetare făcute de firme pot aduce succesul sau pot înregistra pierderi dacă alte firme au avut avans în domeniu si au reușit numai cu o fracțiune de timp mai devreme sa finalizeze.
3. Risc financiar, juridic si politic. Nu trebuie să uităm că firmele finanțează în anumite cadre social-politice determinate, că ele trebuie să respecte legislația tării în care funcționează și că se supun oricăror acțiuni politice ce vin să orienteze economia în ansamblul ei. Dacă situația politică și militară dintr-o țară se deteriorează sau dacă apar fenomene politice restrictive la nivel mondial, atunci activitatea firmelor este stingherită sau chiar stopată. De pildă, în caz de război, contractele sau unele dintre contractele firmelor se anulează, apar interdicții de export de capital, etc. După cum dezordinile sociale – de pildă mișcările sindicale – anulează orice efort de prosperitate al firmei. În cadrul acestui risc nu putem să nu subliniem faptul că național este prioritar interesului local al firmei, deci riscul la acești factori are o justificare indiscutabilă.
Dacă privim cele trei mari grupe de riscuri, este firesc ca profitul întreprinzătorului și anume profitul economic să fie privit și considerat ca o compensație privită de acesta datorită presiunii acestor riscuri. Cu alte cuvinte, profitul economic este răsplata pe care o primește întreprinzătorul pentru riscul de a-și pierde capitalul. Dacă avem în vedere noțiunea de profit ca un tot nediferențiat pe cele două componente, putem spune că el se cuvine întreprinzătorului din mai multe motive, și anume:
inovația, reflectată atât prin ideile noi ale întreprinzătorului, dar și prin ideile noi ale altor specialiștilor pe care întreprinzătorul le obține, le asimilează și le pune în practică;
managementul respectiv efortul de conducere care îmbină atât cunoștințele științifice, cât și talent, artă, pricepere;
– speculația comercială ce se referă la capacitatea întreprinzătorului de a organiza și desfășura o distribuție și o vânzare de succes a bunurilor produse;
– asigurarea contra riscurilor, motiv explicat mai pe larg în rândurile de mai sus.
Specialiștii consideră că primele trei motive pun în evidență că profitul este, în primul rând, o plată a muncii întreprinzătorului, la fel de firească ca și salariul oricărui lucrător, iar în al doilea rând, având în vedere ultimul motiv, profitul este și o răsplată a riscului asumat de întreprinzător. Cu alte cuvinte, profitul este un venit, care depinde de anumite circumstanțe favorabile întreprinzătorului. El este prin natura sa aleatoriu, deoarece el depinde de rezultatele atât de variabile și de precare ale intreprinderii, ce suportă în mod permanent impulsurile împrejurărilor atât de schimbătoare ale vieții morale și materiale ale societății. De aceea, după împrejurări, profitul poate exista sau nu, poate fi mai mare sau mai mic, pozitiv sau negativ.
În concluzie, se poate spune ca profitul diferențiază de celelalte venituri. El poate fi privit ca un element rezidual al activității economice a firmelor. Spre deosebire de salariu, rentă, dobândă, el nu are baza contractuală, depinzând de succesul în afaceri și de norocul întreprinzătorului de a nu întâlni o concurență distrugătoare, disturbări politice, financiare, restrângeri sau limitări legislative, etc.
Alături de cele două forme de profit – profitul normal și profitul economic (supernormal) – a căror natură și conținut am descifrat-o, unele firme pot obține și alte categorii de profit și anume:
– profit de monopol, cunoscut și sub denumirea de supraprofit de monopol, care se obține de regulă, de către firmele care câștigă și-și mențin o poziție de monopol pe piață. Prin manipularea prețului, dar și a altor factori, câștigul lor este mult mai mare în condițiile normale tocmai datorită poziției lor de monopol;
– profit neașteptat (windfall profit) a cărui definiție nu este foarte clară, deși preocupă pe mulți specialiști, mai ales în ultimul timp. El apare ca un câștig nesperat, datorită unor conjuncturi ale vieții economice și politice. Se dă exemplu pentru acest tip de profit, cel obținut de producătorii de petrol atunci când OPEC-ul a ridicat în mod nejustificat prețul petrolului. Astfel, producătorii de petrol au vândut la prețuri care nu justificau creșterile în costurile de producție. Un asemenea profit este considerat de mulți ca necinstit, constituind un transfer incorect de bogăție de la cei care plătesc prețul ridicat artificial de către producători.
1.2. Maximizarea profitului
Desigur, toți întreprinzătorii sunt interesați în a obține profit și, dacă se poate, cât mai mult profit. Cu cât prețul obținut este mai mare, cu atât rentabilitatea, eficiența firmei este mai mare. În cadrul fiecărei firme se determină volumul profitului obținut într-o anume perioadă (de obicei anual), care este cunoscut sub denumirea de masa profitului. Ca o definiție, putem spune că masa profitului este suma totală dobândită sub forma de profit de o firmă, într-o anumită perioadă de timp. Pentru firmă, cunoașterea mesei de profit nu este suficientă, ea urmărește să aprecieze și gradul de profitabilitate înregistrat, respectiv gradul de rentabilitate a afacerilor făcute. Iată de ce firma raportează masa profitului la costurile făcute pentru obținerea acestuia în perioada respectivă, obținând procentual gradul de profitabilitate, sau rata rentabilității.
Aceasta se poate determina atât la nivelul firmei, cât și pe produse sau grupe de produse realizate de firmă, sau pe diverse activități desfășurate de ea. Rata profitului, respectiv dimensiunea ei, dă informații extrem de utile întreprinzătorilor despre mersul afacerilor firmelor respective într-o perioadă sau alta. Desigur, toți întreprinzătorii au, pe baza cunoașterii ratei profitului, posibilitatea de a face analize asupra activităților desfășurate de firme, precum și de a stabili strategii care să urmărească maximizarea profitului, deci creșterea ratei profitului.
În legătură cu maximizarea profitului trebuie să avem în vedere că ne referim la profitul total care, în condiții normale, este format din profitul normal și profitul supranormal sau economic. Profitul normal, așa cum am văzut, apare ca alternativă a întreprinzătorilor, care dețin factori în proprietate, față de situația dacă ar închiria factorii respectivi. Dacă plecăm de la premisa ca nici unul dintre întreprinzători nu are posibilitatea de a influența mărimea chiriei pentru nici unul din factorii de producție, rezultă concluzia ca ei nu au, de asemenea, nici o influență asupra mărimii profitului normal. Deciziile lor în schimb, influențează mărimea profitului economic, și deci, dacă o firmă acționează pentru maximizarea profitului total, o face maximizând, de fapt, profitul economic.
Maximizarea profitului in perioada scurta
Graficul nr 1.1
Dacă privim cu atenție graficul de mai sus, care cuprinde curbele venitului mediu, venitului marginal, a costului marginal și a costului mediu – curbele costului includ și profitul normal – constatăm următoarele:
Firma va obține profit economic la orice producție între punctele A și B, deoarece pentru aceste producții, venitul mediu este mai mare decât costul mediu, care include și profitul normal. Firma poate opta pentru producția care îi asigură profitul maxim folosind informațiile date de mărimea venitului marginal și a costului marginal. Dacă presupunem că firma își mărește producția cu o unitate suplimentară de produs, se va înregistra o creștere a costului marginal cât și a venitului marginal obținut. Dacă venitul marginal este mai mare decât costul total marginal, venitul va crește mai mult decât costul total, și deci, creșterea în producție duce la creșterea profitului economic. Așadar, firma obține venit prin creșterea producției atunci când venitul marginal depășește costul marginal pentru toate creșterile de producție până în punctul C, și deci, este firesc ca producția firmei să tindă către acest punct.
Dacă producția se extinde dincolo de punctul C, costul marginal depășește venitul marginal, caz în care orice unitate adițională de produs va adăuga mai mult la costul total decât la venitul total, conducând la diminuarea profitului economic.
În concluzie, producția firmei – mai bine spus volumul de producție al firmei, care asigură maximizarea profitului este cel de la punctul C din grafic. Cu alte cuvinte,
maximul de profit economic este atins la acel nivel al producției la care venitul marginal egalează costul marginal.
Când producția firmei atinge punctul C, costul mediu este D, iar costul total este dat de OC x OD; venitul mediu este E și venitul total este OC x OE, diferența dintre acestea, adică profitul economic fiind reprezentat de aria hașurată DEFG.
Putem spune, în final că dimensiunea maximă a profitului economic al firmei, în perioada scurtă, depinde de mărimea venitului mediu și a costului mediu.
b) Profitul în perioada lungă
Revenim la ideea ca profitul normal este considerat maximum de câștig pe care întreprinzătorii, proprietari de factori, îl pot obține daca ar utiliza factorii lor de producție în alt fel. Dacă firma produce, de exemplu, un bun oarecare A, obținând un profit economic pozitiv, atunci toate celelalte direcții alternative de utilizare a factorilor de producție folosiți la producerea produsului A, vor aduce un venit mai mic proprietarilor lor. În acest caz, toți posesorii factorilor de producție în discuție vor dori să producă produsul A și nu altceva. După cum știm, în perioada lungă, toți factorii pot fi transferați de la o utilizare la alta, și deci, în exemplul dat, numărul firmelor care pot produce bunul A va crește, iar numărul firmelor care, prin utilizarea acelorași factori, vor produce alte bunuri, va scădea.
Putem desprinde o concluzie foarte importantă și anume că în perioada lungă, numărul firmelor care produc un bun oarecare se va mări, dacă firmele respective obțin un profit economic pozitiv. Invers, dacă firmele care produc un bun oarecare, înregistrează pierderi (adică profitul este mai mic decât profitul normal), atunci, treptat, treptat, ele vor renunța la producția bunului respectiv, iar numărul lor va descrește. În același timp, nu se vor înregistra schimbări în numărul firmelor care produc un bun în condițiile în care profitul este la nivel normal, deoarece pentru aceste firme nu există motivația nici de a ieși, nici de a intra în ramură.
c) Efectele intrării sau ieșirii firmelor din ramură
Dacă într-o ramura oarecare se va înregistra, la un moment dat, o creștere a numărului de firme care produc un anumit bun (deci va avea loc o sporire a cantității din bunul respectiv), atunci vom sesiza o modificare a costurilor și a veniturilor tuturor firmelor care produc acel bun.
Acest lucru se datorează următoarelor:
– intrarea unui număr însemnat de firme în ramură are ca efect imediat creșterea ofertei la bunul produs în cadrul ramurii și, în mod firesc, scăderea prețului de vânzare. Venitul mediu, ca și venitul marginal al fiecărei firme va scădea, deoarece vânzările se fac la noile preturi;
– intrarea în ramură a noilor firme va duce la creșterea cererii de factori de producție utilizați pentru producerea bunului respectiv. În aceste condiții, prețul factorilor va crește și, deci, în mod corespunzător va crește și costul total al fiecărei firme.
Scăderea venitului și creșterea costului vor avea ca efect reducerea profitului fiecărei firme, așa că intrarea noilor firme, atrase de mărimea profitului economic va reduce nivelul acestui profit. În aceste condiții, motivația pentru noile firme de a produce bunul respectiv va dispare, dar numai atunci când profitul economic al fiecărei firme va scădea, în perioada lungă, la zero.
În concluzie, numărul firmelor poate să crească într-o ramura oarecare până ce
profitul economic (supernormal) va scădea la zero.
Fiecare firmă în parte va renunța la a produce un bun daca nu va obtine profitul normal. In acest caz, firmele vor ieși din ramura sau de pe piață, influențând printr-o astfel de acțiune, atât costul, cât și venitul, dar în sens invers decât în cazul de mai sus. Deci, pentru fiecare firma, venitul va crește din cauza reducerii ofertei și, pe această bază, a creșterii prețului de vânzare, iar costul va scădea deoarece cererea de factori va descrește și implicit se va reduce numărul lor. Așadar, profitul firmelor care vor rămâne în ramură va crește și firmele vor continua să existe până ce profitul total al fiecărei firme egalează profitul normal.
Graficul nr 1.2.
Intrarea și ieșirea firmelor în și din ramură implică următoarele aspecte: în perioada lungă, profitul total al fiecărei firme egalează profitul normal, profitul economic este zero, iar costul mediu (inclusiv profitul normal) egalează profitul mediu.
În graficul prezentat mai sus, sunt ilustrate curbele costului și venitului atunci când piața cu concurență perfectă se găsește în echilibru în perioada lungă. În această situație, reținem trei condiții:
a) Fiecare firmă va produce în condițiile celui mai redus cost posibil.
Costul mediu al firmei este dat de curba costului mediu pe perioada lungă.
b) Fiecare firmă își maximizează profitul economic realizând o
producție pentru care venitul marginal este egal cu costul marginal;
c) Profitul economic este zero, nu extendința firmelor de a intra și de a ieși din ramură, deci costul mediu este egal cu venitul mediu.
În plus, pentru o firmă perfect competitivă, venitul mediu este egal cu venitul marginal
Aceste trei supoziții reflectă faptul că, în condițiile în care piața perfectă este în echilibru pe termen lung costul mediu va fi egal sau este, cu costul marginal, pentru toate firmele. Costul mediu este egal cu costul marginal, la cel mai scăzut punct al curbei costului mediu. Această egalitate, pune în evidență producția (volumul) acesteia la care costul mediu este minim, și deci, profitul este maxim.
1.3. Profitul în condițiile concurenței imperfecte.
Problema profitului în condițiile pieței imperfecte vizează numai strategiile alese, în cadrul diferitelor forme ale unei asemenea piețe, pentru maximizarea profitului. Natura și conținutul lui rămân aceleași ca în cazul pieței perfecte, de asemenea, elementele lui structurale nu se modifică.
a) Situația de monopol.
În cazul monopolului, maximizarea profitului se obține atunci când costul marginal este egal cu venitul marginal. Producția X maximizează profitul economic, deoarece venitul marginal egalează, așa cum se poate observa în grafic costul marginal. Monopolul va vinde produsele la prețul Y (care este egal cu venitul mediu). Costul mediu al monopolului, care include și profitul normal este Z. Profitul economic total al monopolului este YZ x OX, respectiv este dat de aria ZYVW.
Graficul nr 1.3
În perioada lungă, tentate de câștig, și alte firme doresc să intre pe piața monopolului în ideea de a obține un profit economic ridicat. Această dorință este stăvilită însă de barierele ridicate de monopol care sunt, daca nu imposibil, foarte greu de trecut, deci, monopolul va obține în perioada lungă profitul economic.
Datorită dominației în ramură, prețul la care vinde monopolul produsele proprii îi
asigură o dimensiune substanțială a profitului supernormal, fapt ce-i determină pe unii specialiști să-1 denumească profit ridicat de monopol.
Costul mediu al monopolului în perioada lungă este mai redus decât în perioada scurtă. Acest lucru se explică prin faptul că în perioada lungă monopolul poate schimba cantitativ factorii de producție, inclusiv pe aceia care în perioada scurtă sunt fixi.
Această schimbare urmărește procurarea de factori calitativ superiori care să permită monopolului sa înregistreze costuri mai scăzute, mărindu-și astfel profitul.
De aici putem desprinde concluzia că monopolul are posibilitatea să obțină un profit supernormal mai ridicat în perioada lungă față de perioada scurtă.
b) Situația de oligopol
În această situație, în care piața este aprovizionată de mai multe firme, fiecare dintre acestea fiind suficient de puternice ca acțiunile lor să aibă efecte importante asupra vânzărilor și profiturilor concurenților, firma oligopolistă își alege strategiile privind calitatea produsă, prețul, promovarea vânzărilor, etc., în funcție de informațiile pe care le dețin cu privire la strategiile concurenților.
Strategiile deschise oligopolului sunt:
competiție de preț. Firma își atrage cumpărătorii vânzând la un preț mai
redus decât rivalii săi. Desigur, aceasta strategic nu se aplica permanent, deoarece ar
conduce la reducerea profitului, ci, după ce ar atrage un număr suficient de cumpărători,
firma va ridica prețul la nivelul firmelor concurente, îndeosebi în perioadele în care se
instalează așa-zisa "solidaritate" în cadrul ramurii;
competiție în afara prețului, care vizează calitatea bunurilor produse,
calitatea serviciilor postvânzare prestate – dacă este cazul – reclama, etc.
Desigur, poziția fiecărei firme depinde de strategia adoptată cât și de "solidaritatea" din cadrul ramurii. De pildă, dacă numai o singură firmă majorează prețul de vânzare, în perspectiva obținerii unui profit mai mare, atunci când există riscul să i se reducă procentul (cota) de vânzări în favoarea celorlalte firme. În schimb, dacă toate firmele din ramura se înțeleg să majoreze prețul de vânzare, atunci fiecare firma își păstrează cota de participare la piață, chiar dacă pe total ramura se poate înregistra o scădere a cererii.
De aici se desprinde o concluzie foarte importanta și anume că profitul fiecărei firme oligopoliste depinde de modul de a alege și combina strategiile, de rapiditatea de schimbare a strategiilor, de abilitatea de a obține informațiile și de a le utiliza. Pornind de aici, se poate aprecia că unele firme ajung chiar la nivelul ridicat de monopol. De aici și tentația de a intra în ramură, precum și efortul celor existenți în ramură de a opri avântul noilor veniți. Și pentru acest lucru se aplică diferite strategii, de regula aceleași, de către cei existenți în ramură.
Aceste strategii se referă la reducerea prețului de vânzare, știindu-se că mai întotdeauna noii veniți au costuri mai mari și că reducerea costului este mai greu suportată de către aceștia, uneori fiind imposibila pentru ei. Se apelează la reclama, obligând pe noii veniți să cheltuiască foarte mult pentru acțiunile publicitare, fapt ce duce la scăderea profitului acestora.
Și între oligopolurile din aceeași ramură concurența poate lua forme distrugătoare. Mobilul este profitul, mărimea lui, dar obiectivul este înlăturarea concurenților. Dacă o firma oligopolistă este capabila, prin diferite căi (preț, calitate, noutate tehnică) să-și forțeze rivalii să se retragă, atunci stabilește situația de monopol care, inevitabil, duce la creșterea de preț și la obținerea de superprofit ridicat, deci profit de monopol.
În concluzie, se poate spune că, în situația de oligopol, profitul fiecărei firme depinde de deciziile luate de către toate firmele din ramură. Oligopolurile sunt capabile de a obține profituri mai mari în condițiile de înțelegere decât în cele de concurență. O înțelegere oligopolistă se poate rupe dacă una dintre firme consideră că poate obține un profit mai ridicat prin concurență decât prin negocieri.
Arsenalele de concurență sunt bogate în mijloace de acțiune, dar toate sunt costisitoare și afectează profitul. Alegerea luptei deschise se face numai atunci când se întrevăd rezultate compensatorii pierderilor, deci când se mizează pe maximizarea profitului.
1.4 Funcțiile profitului
Existența profitului, obținerea lui de către întreprinzători, ridică și problema justificării acestuia, ca o formă de venit distinctă a societății. Deși unii denigrează profitul, considerându-l un câștig imoral obținut de întreprinzători, nu pot fi neglijate funcțiile pe care le îndeplinește în cadrul societății. Considerat de mulți specialiști drept motor al societății, profitul constituie motivația obiectivă a întreprinzătorilor și proprietarilor firmelor. Referitor la această problemă, J.K. Galbraith precizează, în lucrarea sa "Știința economică și interesul public": "Motivația producătorului este perspectiva profitului, pe care caută într-o perioada nespecificată de timp să-l maximizeze".
În această perspectivă, putem spune că toate firmele – indiferent de mărimea sau forma lor – își organizează și desfășoară activitatea sub semnul profitului, urmărind profitul, care de departe se prezintă ca fiind criteriul cel mai important de apreciere a activității globale a acestora și, desigur, singura sursa de dezvoltare a lor. Prin aceasta profitul contribuie și la satisfacerea în perspectivă a unor nevoi potențiale de consum de bunuri și servicii, constituind acel element ce impulsionează pe întreprinzători în organizarea producției de noi bunuri și servicii.
Pe aceste baze, funcțiile profitului sunt următoarele:
Funcția de motivare a firmelor, luate în ansamblu, ca entități economice și ale întreprinzătorilor și proprietarilor firmelor respective. Profitul stimulează inițiativa economică atât a proprietarilor cât și a întreprinzătorilor, el determină acceptarea riscului de către întreprinzători, și prin aceasta, contribuie la stimularea producției de bunuri.
Funcția de creștere, ce pune în evidență faptul ca profitul stă la baza creșterii producției, a dezvoltării firmelor, a apariției de noi întreprinderi, etc. el reprezintă sursa principală a acumulărilor pe baza cărora se constituie investițiile, sursa de baza a creșterii economice.
Funcția de control asupra activităților firmelor. El este un adevărat barometru pentru fiecare firmă indicând nu numai eficiența în general, ci, pentru fiecare etapă din viața întreprinderii, nivelul eficienței, permițând astfel efectuarea de comparații și analize profunde asupra rentabilității firmei. Se poate aprecia că profitul este indicatorul principal de care conducerea firmelor ține seama în elaborarea strategiilor și politicilor economice. El generează și imprimă tuturor participanților la viața economică un spirit de economisire care trebuie să se transmită de la nivelul conducerii fiecărei firme până la ultimul salariat al acesteia. Mai mult, acest spirit depășește porțile firmelor, fiind parte a comportamentului oamenilor în societate.
Rentabilitatea este însăși rațiunea de a fi a firmei, fie că este cu capital privat, fie că este cu capital de stat.
Rentabilitatea presupune realizarea unui profit, acesta fiind criteriul gestiunii moderne pentru agenții economici. Profitul este acela care asigură supraviețuirea și dezvoltarea firmei, este cel care coordonează comportamentul agentului economic. Profitul în economia de piață este considerat mereu necesar, dar nu suficient pentru a-i justifica activitatea, în sensul că supraviețuirea firmei trebuie însoțită și de o anumită satisfacție a angajaților săi. Orice firmă trebuie să facă față atât obiectivului pe care și-l propune, adică asigurarea pieții cu bunuri și servicii, cât și mijlocului esențial al gestiunii.
Profitul trebuie sa fie și factorul care asigură creșterea firmei, de aceea problema profitului în economia de piață diferă de la o perioadă la alta în sensul că strategia și gestiunea optimală a producătorilor diferă de la o perioadă pe termen scurt la perioadă pe
termen lung. Astfel, profitul realizat pe termen scurt presupune stabilirea capitalului fix, în timp ce pe termen lung firma trebuind să restructureze capitalul fix, nu urmărește neapărat realizarea de profit.
Putem spune că profitul, în general, este un venit, un câștig realizat din desfășurarea unei activități. În sens restrâns, putem spune că profitul este un venit ce revine posesorului de capital drept recompensă a utilizării acestuia în calitate de factor de producție.
Maximizarea profitului constituie motivația agentului economic de a acționa într-un anumit domeniu de activitate lucrativă, criteriul de fundamentare a opțiunii sale privind orientarea capitalului și restructurarea producției.
Profitul stimulează eforturile agentului economic în vederea perfecționării activității sale, în același timp, profitul are o semnificație deosebită și pentru societate, pe seama prelevării unei părți din acesta la bugetele administrațiilor, asigurându-se satisfacerea unor nevoi sociale generate: învățământ, sănătate, artă, sport, apărare, cultură, protecție socială, administrație de stat, etc.
Rentabilitatea unităților economice se poate exprima atât în mărime absolută, cât și în mărime relativă. În mărime absolută se stabilește rentabilitatea sub forma profitului, iar în mărime relativă se caracterizează prin rata rentabilității.
Întreprinderile care se dovedesc nerentabile sunt supuse falimentului.
Profitul se dimensionează în jocul prețurilor, ca urmare a raportului cerere-oferta și al costurilor care reflectă modul de gospodărire a resurselor consumate.
Cererea influențează oferta și, prin mecanismul rentabilității, orientează plasarea capitalurilor și, deci producția.
Rentabilitatea presupune obținerea unor venituri mai mari decât cheltuielile în urma vânzării și încasării produselor sau a prestării serviciilor. Deci, rentabilitatea reflecta capacitatea fiecărei firme de a produce profit, oglindind într-o forma sintetica eficiența întregii activități a întreprinderii.
În condițiile unei concurențe intense, a unei limitări a mijloacelor materiale și umane, agenții economici nu se pot mulțumi cu o analiză – constatare asupra rentabilității propriei activități, ci trebuie să aibă în vedere necesitatea previziunii financiare a determinării anticipate a rezultatelor ce vizează a fi obținute.
În practica financiara se folosesc mai multe metode de previziune a profitului, cele mai uzuale fiind:
metoda raportării la perioada de bază;
metoda directă (stabilirea profitului pe produs, ca diferență între prețul de
vânzare, mai puțin taxa pe valoarea adăugată și costul producției).
CAPITOLUL II – EXPRIMAREA PROFITULUI
2.1. Forme de exprimare a profitului
În economia de piață se găsesc o serie de elemente care definesc două categorii de noțiuni de profit: profitul normal și profitul anormal.
Profitul economic, în general, este cel care se realizează prin diferența între venituri și cheltuieli. În economia de piață, această diferență este numită "profit anormal".
Profitul normal este o parte din așa-numitul cost implicit ce se referă la cheltuielile de muncă ale proprietarilor firmei, care sunt implicați direct în activitatea acesteia. Acesta noțiune de profit este inclusă în costul total al producției. Pe lângă costul implicit, costul de producție cuprinde și costul explicit, care include elementele de cheltuieli cunoscute.
Profitul normal corespunde remunerării muncii proprietarului și a costului capitalurilor pe care și le-a plasat în firmă, astfel încât pe termen scurt, firma să realizeze acel profit anormal, iar pe termen lung, firma se mulțumește numai cu profitul normal, inclus în cost.
Suma dintre profitul normal și profitul anormal se numește profit contabca marime, profitul se prezintă sub mai multe forme:
– profitul brut (total) – diferența dintre încasările obținute într-o anumită perioada
din vânzarea bunurilor economice (serviciilor) și a cheltuielilor de producție aferente
acestora;
profitul net – acea parte a profitului brut care se obține prin scăderea pierderilor
înregistrate în activitatea desfășurată și alte scăzăminte prevăzute de lege;
– profitul impozabil – baza de calcul a impozitelor sau a prelevărilor legale;
– profitul normal – minimul de câștig pe care trebuie sa-l obțină întreprinzătorul
pentru a-și investi capitalul;
profitul suplimentar – realizat de acei întreprinzători care produc costuri
individuale mai reduse decât cele considerate normale; acesta este egal cu diferența între
profitul net și profitul normal;
profitul de monopol – este realizat de agenții economici care dețin unele poziții
monopoliste în producție sau pe piață și care vând produsele la prețuri de monopol.
Acesta este mai mare decât profitul normal.
În funcție de natura activității și de domeniul în care se obține, se disting următoarele forme:
profitul industrial – obținut de industriași;
profitul comercial – realizat în activitatea de comerț;
profitul banzar – obținut de instituțiile bancare.
O formă specială de profit o reprezintă dividendele încasate de acționari din profitul net realizat de societățile la care dețin acțiuni.
Așa cum am menționat, profitul se prezintă sub formă absolută și relativă. Suma obținută de o firmă, ramură sau pe ansamblul economiei naționale, reprezintă masa profitului.
Masa profitului stă la baza calculului rentabilității și este determinată în funcție de nivelul prețurilor de vânzare și cel al costurilor.
Rolul profitului se modifică prin trecerea de la economia unor unități mici de producție la economia unor unități mari de producție.
Definind profitul ca fiind diferența dintre veniturile totale (cifra de afaceri) și costul total, adică :
P=VT- CT
unde VT – venituri totale
CT – costuri totale
rezultă că, în activitatea economica se pot înregistra beneficii când veniturile totale sunt mai mari decât costurile totale. Deci putem afirma ca P > 0 doar în această situație.
Când VT < CT avem o pierdere și deci P < 0, iar situația în care VT = CT, este caracteristica activităților nonprofit.
Dacă parvine de la unitatea de produs, profitul reprezintă diferența dintre prețul de vânzare și costul complet pe produs.
Pr = Pv – Cc
unde : Pr -profitul
Pv – prețul de vânzare
Cc – costul complet
Dacă se realizează mai multe sortimente la nivelul unității economice, modelul de calcul este:
Pr = I – Ch
unde: I – valoarea încasărilor realizate prin vânzarea produselor
Ch – suma cheltuielilor efectuate pentru producția respectivă.
În economia de piață, rata profitului se exprimă ca raportul procentual dintre masa profitului și costul de producție, conform formulei:
P
Pr = ––––- x 100
Ct
unde: Pr – rata profitului
P – masa profitului
Ct – costul de producție
Rata profitului se mai poate calcula ca raport procentual între masa profitului și capitalul avansat, astfel
P
Pr = ––––––- x 100
Ca
unde: Ca – capitalul avansat.
Rata profitului evidențiază gradul de rentabilitate, de valorificare a factorilor de producție. Ca și profitul, rata profitului se poate calcula pe produs și pe firmă, pe ramură și pe economie națională.
Rata profitului îndeplinește funcția de orientare a producției, a activității economice în general.
Marimea ratei profitului oscilează între două limite:
limita minimă – reprezentând profitul marginal, adică acea rată care asigură o masă a profitului considerata de agenții economici ca satisfăcătoare pentru a accepta continuarea activităților;
limita maximă – reprezentată de acea mărime care, teoretic încadrează începutul
scăderii volumului vânzărilor.
2.2. Reflectarea profitului în contul de "PROFIT și PIERDERE"
Contul "PROFIT și PIERDERE" constituie anexa la bilanțul contabil. Conform acestuia, mărimea beneficiului net contabil aferent întregii activități se determină cu relația:
Bn = V – Ch – Ip
unde: Bn – beneficiu net
V – venituri totale Ch – cheltuieli totale Ip – impozit pe profit
Beneficiul poate fi influențat de modificarea elementelor care intră în componența relației de calcul și anume:
modificarea veniturilor ∆V;
modificarea cheltuielilor ∆ Ch;
modificarea impozitului pe profit ∆ Ip.
influența modificării veniturilor se calculează conform relației:
(V1-V0)-Ch0-Ip0
unde: V1 – venituri totale în perioada curentă
Vo – venituri totale în perioada de bază
Ch0 – cheltuieli totale în perioada de bază
Ip0 – impozitul pe profit in perioada de baza
Știm că veniturile totale sunt formate din:
venituri din exploatare (Ve);
venituri financiare (Vf);
– venituri excepționale (Vex).
Deci, modificarea acestor 3 factori ai veniturilor totale pot duce la majorarea sau diminuarea beneficiului.
b) influența modificării cheltuielilor asupra beneficiilor asupra beneficiului se determină cu relatia:
V1-(Ch1-Ch0)-Ip0
unde: V1 – venituri totale în perioada curentă
Ch1 – cheltuieli totale în perioada curentă
Ch0 – cheltuieli totale în perioada de bază
Ip0 – impozitul pe profit în perioada de bază
La fel ca și în cazul veniturilor, majorarea sau diminuarea componentelor cheltuielilor pot influența, pozitiv sau negativ beneficiul.
c) influența modificării impozitului pe profit se determină folosind relația:
V1-Ch1-(Ip1-Ip0)
Unde: V1 – venituri totale în perioada curentă
Ch1 – cheltuieli totale în perioada curentă
Ip1 – impozitul pe profit în perioada de bază
Ip0 – impozitul pe profit în perioada curentă.
În concluzie, putem spune că acest model de analiză a beneficiului pe baza contului "Profit și pierdere" ne permite să calculăm rentabilitatea rezultatului net (profitul net) în raport cu cifra de afaceri (volumul valoric al vânzărilor).
2.3 Profitul pe baza rezultatelor financiare
Știm că partea principală a rezultatelor financiare o constituie beneficiul din activitatea de bază obținut prin vânzarea și încasarea contravalorii produselor expediate, a lucrărilor executate și serviciilor prestate. În vederea identificării factorilor care acționează asupra beneficiului se folosește modelul:
B = PRp – PRc = q' x p – S' x c
unde: B = beneficiul
PRp = producția vândută exprimată în preț
PRc = producția vândută exprimată în cost
Q' = volumul fizic al vânzărilor
S' = structura sortimentală a vânzărilor
c = costul unitar
p = prețul unitar de valorificare
Majorarea sau diminuarea beneficiului are la baza acțiunea conjugata a factorilor:
modificarea ∆q' a volumului fizic al vânzărilor;
modificarea structurii sortimentare ∆S';
modificarea costului de producție ∆c;
modificarea prețului de vânzare ∆p.
a) influența modificării volumului fizic al mărfurilor se poate determina folosind relația:
(q'1-q'0)xp0-S0xc0
Sub aspect fizic putem spune că vânzarea a cât mai multor produse duce la creșterea profitului.
b) influența modificării structurii sortimentale are efect asupra masei beneficiului ori de cate ori se desfac produse ce au rentabilități diferite.
În literatura de specialitate există mai multe modalități de a separa și de a calcula influența acestui factor, și anume:
– tehnica substituirii în lanț;
– calculul pe produs;
– tehnica soldului.
c) prin creșterea costului unitar al produselor vândute, vom avea un beneficiu
scăzut, după cum o scădere a costului unitar va duce la o creștere a beneficiului.
Pentru a vedea modificarea costului în sensul creșterii sau descreșterii lor, vom utiliza formula:
q'1 xp1-S'1 x(c1-c0)
d) influența modificării prețurilor asupra beneficiului o vom obține cu formula:
q'1 x(p1-p0)-S'0xc0
De aici putem trage concluzia că o creștere a prețului duce la o creștere a beneficiului, după cum o reducere a prețului va conduce la o scădere a beneficiului.
2.4. PROFITUL – element esențial al calculului rentabilității
Așa cum am mai menționat, profitul este unul din elementele esențiale ce intra în calculele rentabilității și a ratei rentabilității.
Astfel, profitul intră în calculul rentabilității fondurilor consumate sau a costurilor, conform formulei:
Pb
Rr= ––-
Pc
unde : Rr = rata rentabilității
Pb = profitul brut
Pc = valoarea producției exprimată în vânzare
Datorită faptului că această formulă de exprimare a ratei rentabilității nu tine cont de nivelul diferit de dotare cu fonduri, putem exprima rata rentabilității astfel:
Pb
Rr= ––––-
Af+Ac
unde : Rr = rata rentabilității
Pb = profitul brut
Af = active fixe
Ac = active circulante
Această relație de exprimare a ratei rentabilității este denumită rata rentabilității fondurilor ocupate și este în măsură să exprime riguros gradul de eficiență economică, maximizarea rezultatelor obținându-se în raport cu fondurile ocupate în procesele economice și nu cu cele consumate.
Rata rentabilității poate fi exprimată și în funcție de o serie de indicatori parțiali ce reflectă anumite laturi ale acestora. Unul dintre acești indicatori parțiali este cel care ia în considerare profitul obținut la 1.000 lei producție marfă și anume:
Pb
P 1.000 PM = ––––––– x 1.000
Pmg vip
unde : P 1.000 PM = profitul la 1.000 lei producție marfă
Pb = profitul brut
Pmg vip = producția marfă vândută și încasată exprimată în prețul de vânzare minus TVA
În practica economică, prezintă importanta doua rate de rehabilitate:
rata rentabilitatii economice;
rata rentabilitatii financiare.
Rata de rehabilitate economica masoara eficienta mijloacelor naturale si financiare alocate intregii activitati a intreprinderii. Rentabilitatea economica a capitalurilor investite ne apare ca o rehabilitate intrinseca ce nu tine seama de modul de procurare a capitalurilor.
Rata rentabilitatii economice se determina ca raport intre profitul brut si totalitatea capitalurilor investite:
Pb
Re = x 100
Kp + Ki unde :
Re = rentabilitatea economica
Pb = profitul brut
Kp = capitalul propriu
Ki = capitalul imprumutat
Rentabilitatea economica se mai calculeaza cu relatia:
Pi
Re = –––––– x 100
A
unde : Pi = profitul inaintea impozitarii
A = totalul activului
Aceasta relatie mai poate fi scrisa si astfel:
Re = (V/A x P/V) x 100
unde : V = venituri totale raportul
V/A = caracterizeaza viteza de rotatie a activului
P/V = rata rentabilitătii veniturilor
Rata rentabilitătii financiare masoara randamentul capitalurilor proprii, deci al plasamentelor financiare pe care actionarii le-au obtinut prin cumpărarea actiunilor intreprinderii. Formula de calcul a rentabilitătii financiare este:
Pn
Rf= x 100
Kp
unde : Rf = rata rentabilitătii financiare
Pn = profitul net
Kp = capitalul propriu
Criteriul principal in orientarea plasamentului de capital il constituie corelatia dintre rata rentabilitătii financiare a capitalului propriu (Rf), rata rentabilitătii economice (Re) si rata dobânzii (d).
Legatura dintre cele doua rate se exprima prin relatia:
Rf = Re + (Re – d) x Ki / Kp
unde : Ki = capital împrumutat
D = rata dobânzii
Formula pentru rata rentabilitătii financiare mai poate fi scrisă sub forma:
Rf = (Pn / Kp) x 100 = (V/A x A/Kp x Pn/V) x 100
unde: Pn = profitul net
V = venituri totale
A = active totale
Kp = capital propriu
Acest model evidentiaza legătura dintre rezultatul final si ansamblul activitatii firmei. Din model rezultă ca rata rentabilitătii financiare este dependentă de:
viteza de rotatie a activelor totale (V/A), care exprimă volumul vanzărilor pe unitatea monetară investită. Cu cat rotatia activelor este mai mare, cu atat sporeste eficienta capitalului investit, dacă in activitatea de exploatare se obtine profit;
– parghia financiară (A/Kp), prin care se exprimă corelatia dintre structura financiară si capitalul imprumutat;
– rentabilitatea neta a veniturilor (Pn/V) in care se reflectă in principal eficiența activitătii de exploatare. In acelasi timp, aceasta rată este utila in pozitionarea firmei in raport cu altele din aceeasi ramură sau domenii de activitate. Daca rata este peste media sectorului (ramurii), există un avantaj competitional fată de concurenți, oferind firmei siguranța in activitatea viitoare.
CAPITOLUL III – FACTORI DE INFLUENȚĂ ASUPRA PROFITULUI
Pentru a descoperi factorii si caile de creștere a profitului va trebui operat asupra elementelor ce intra in calculul profitului, avnd in vedere ca gestiunea optimala a producatorului se realizează in conditiile in care acesta reuseste sa-si maximizeze profitul, adaptandu-si productia (cifra de afaceri) la restrictive care i se impun, atat interne cat si externe, concretizate in nivelul limitat al resurselor si pretul relativ mare al factorilor de productie.
Pretul factorilor de producție, respectiv al muncii si al capitalului, constituie date exogene pentru producator.
De asemenea, pretul produsului final al producătorului, in conditiile unei concurențe perfecte, este independent de producator, fiind fixat numai de piată. Numai in condițiile unei concurențe imperfecte, producatorul poate actiona asupra prețului. De regula, exista tendința inversă intre preț si cantitatea ceruta, deoarece actionează legea cererii si ofertei.
Singura variabilă asupra careia producatorul poate actiona, ramâne cantitatea produsa si vandută.
Nivelul si dinamica profitului si a ratei rentabilitatii sunt influentate de o serie de factori cum ar fi: productivitatea muncii, costurile de productie, volumul si structura productiei, nivelul inflatiei si nu in ultimul rând, fiscalitatea.
Profitul si profitabilitatea, deoarece exprima laturi ale eficientei economice, se afla intr-o legatura de conditionare reciprocă. Astfel că, la nivel microeconomic, o crestere a gradului de rentabilitate, si putem spune ca si a profitului, atrage dupa sine o crestere a productivitătii muncii, dupa cum relatia de echivalentă poate fi si inversă, in sensul ca are loc o scadere a costurilor de productie si o sporire a profitului si ca urmare a perfectionarii tehnice si tehnologice, organizarii stiintifice a muncii si a productiei.
Un alt factor de influenta asupra profitului il reprezinta reducerea costurilor de productie. Ca urmare a dimensionarii cheltuielilor materiale si a celor cu munca vie, se constată, ca urmare a introducerii progresului tehnic, utilizarea cat mai eficientă si mai completă a capacitaților de producție, reducerea cheltuielilor neproductive.
De asemenea, o influență marcantă asupra rentabilitătii activitătii economice o are volumul producției si realizarea unei structuri eficiente a acesteia, reprezentând o cale de creștere a profitului care atrage dupa sine o crestere a masei profitului in mod direct, iar in mod indirect determina o reducere a costurilor ca urmare a faptului ca ritmul de creștere a costurilor fixe este inferior celui de creștere a nivelului productiei. O structură eficientă a producției se reflectă in nivelul masei profitului.
Putem spune deci că, o creștere a ponderii produselor cu o rată a rentabilitătii mai mare decât rata medie, determină o crestere a celei din urmă si, prin aceasta, o creștere a masei profitului. Calitatea produselor influentează profitul atat prin intermediul prețului de vânzare cat si prin diminuarea costurilor de circulație si desfacere.
Daca nivelul prețurilor la care se realizeaza produsul este sub marimea costurilor de producție, unitațile respective vor inregistra pierderi si respectiv, daca preturile sunt mai mari decat costurile, atunci se va înregistra profit.
Creșterea vitezei de circulatie a capitalului determina o creștere a profitului printr-o creștere a volumului producției.
Cu ajutorul profitului se poate calcula rentabilitatea generală a unei intreprinderi si care se apreciază fie ca raport cu cifră de afaceri, fie ca raport cu capitalul investit.
Astfel, in raport cu cifra de afaceri, se pot determina coeficientul marjei brute si coeficientul marjei nete, conform relatiilor:
Pb Pn
mb = ––––– mn = –––––-
CA CA
unde: mb = coeficientul marjei brute
mn = coeficientul marjei nete
Pb = profitul brut
Pn = profitul net
CA = cifra de afaceri
Acesti doi indicatori ne arată care este profitul brut, respectiv net, la 1 leu incasări.
In raport cu capitalul investit se calculează rentabilitatea capitalului conform relatiei:
Pn Pn
Ra = ––––– Rf = –––––-
C Cs
unde: Ra = rata randamnetului
Rf = rata finaciară
Pn = profitul net
A = activ
Cs = capital social
Aceste doua rate pot fi descompuse in functie de cei doi coeficienti, astfel:
Rf = Pn / Cs = (Pn / CA) x (CA /CO)
adica rata rentabilitătii financiare este egală cu produsul dintre coeficientul marjei nete si coeficientul de rotatie a capitalului social.
Toți acesti indicatori evidentiază faptul ca orice actiune asupra oricarui post al bilantului sau contului de rezultat are implicatii asupra profitului.
Un alt factor de influentă asupra profitului il reprezintă indatorarea, deorece dobanzile aferente măresc costurile si deci micsorează profitul, prin acesta influentând reantabilitatea. Astfel, daca rata rentabilitatii este mai mare decat rata dobânzii, indatorarea are o influentă pozitivă asupra profitului. Cand rata rentabilitatii este mai mica decat rata dobanzii, efectul indatorării este negativ.
Rentabilitatea economică se descompune astfel:
Re = Rentabilitatea comerciala x viteza de rotatie
adica:
Beneficiul net Beneficiul net Cifra de afaceri
–––––– = ––––––– x –––––––-
Total active Cifra de afaceri Total active
si ne conduce la concluzia ca rentabilitatea si implicit profitul pot fi obtinute prin doua politici comerciale.
– o politica de calitate care practică preturi ridicate, dar cu viteza de circulatie slabă (cifra de afaceri mica);
– o politică a pretului scăzut, cu o cifra de afaceri ridicată.
Incidenta fiscală este unul din factorii externi ce poate afecta valoarea indicatorilor intrucât prelevările de impozit nu sunt intotdeauna proportionale cu rezultatele, ca urmare a aplicării diferitelor metode de amortizare si a folosirii diverselor modalităti de constituire a fondurilor de rezervă.
CAPITOLUL IV
STUDIU DE CAZ LA SC HOTEL ALPIN SA SINAIA
ANALIZA PROFITULUI
Profitul poate fi analizat atat structural, cat si factorial.
Structural, se are in vedere descompunerea profitului in elemente componente. Acest lucru se poate realiza din mai multe puncte de vedere.
Un prim aspectul vizează determinarea rezultatului exercitiului inaintea impozitării. Formarea rezultatului exercitiului inaintea impozitarii se face pe baza datelor din contul "Profit si pierdere".
Prima etapa in determinarea rezultatului exercitiului inaintea impozitarii presupune determinarea rezultatului exploatării ca diferenta intre veniturile din exploatare si cheltuielile din exploatare.
Veniturile exploatării cuprind cifra de afaceri, venituri din productia stocată, veniturile aferente productiei de imobilizări si alte venituri din exploatare.
Cheltuielile de exploatare cuprind toate cheltuielile aferente ciclului de exploatare.
A doua etapă este determinarea rezultatului financiar ca diferentă intre veniturile financiare si cheltuielile financiare.
Insumând rezultatul exploatării si rezultatul financiar, se poate determina rezulatul curent al exercitiului.
Rezultatul exercitiului inaintea impozitării mai include si rezultatul exceptional, care este un rezultat intâmplator, neavând un caracter de regularitate.
Un alt indicator utilizat in analiza profitului este rezultatul exercitiului dupa impozitare, care se determina ca diferentă intre rezultatul impozabil si impozitul pe profit.
Rezultatul impozabil se determină prin insumarea rezultatului exercitiului inaintea impozitarii cu cheltuielile neadmise a se deduce din rezultatul fiscal, din care se scad deducerile fiscale.
Analiza factorială a profitului presupune stabilirea factorilor care influenteaza asupra profitului si a marimii influentei lor.
In analiza factorială se aprofundează urmatorii indicatori:
rezultatul exercitiului inaintea impozitării (profit brut total);
rezultatul exploatării (profit si pierdere);
rezultatul aferent cifrei de afaceri (producție vandută).
Modelul de analiză a rezultatului inaintea impozitării este următorul:
Pb = Vt x Pn
unde: Pb = profitul brut total
Vt = venituri totale
Pn = profitul mediu la 1 leu venituri totale
rezultatul exercitiului inaintea impozitării
Pn = ––––––––––––––––––-
venituri totale
Factorial, rezultatul exploatării se poate analiza pe baza modelului:
Pe = Ve x Pre
unde: Pe = rezultatul exploatării
Ve = venituri din exploatare
Pre = profitul mediu la 1 leu venituri din exploatare
Incercand sa raportam aceasta analiza la SC HOTEL "ALPIN" SA SINAIA, se parcurg etapele amintite.
Analizand structural profitul pe elementele sale componente, putem determina rezultatul exercitiului inaintea impozitarii si dupa impozitare:
1. determinarea rezuitatului exercitiului inaintea impozitarii presupune parcurgerea urmatoarelor etape, prezentate in tabelul 3.1. Datele din tabel au fost extrase din bilanturile contabile aferente celor trei ani de analiză.
EVOLUTIA UNOR INDICATORI DE CHELTUIELI SI REZULTATE LA SC HOTEL "ALPIN" SA SINAIA
Tabel nr 3.1
– lei –
Ca urmare a faptului că veniturile din exploatare au crescut, dar si datorită cresterii intr-o proportie mai mica a cheltuielilor de exploatare, profitul exploatrii a crescut de la 14.774,3 lei in anul 2004, la 23.251,8 lei in anul 2005 si la 35.752,9 lei in anul 2006.
Veniturile financiare au crescut astfel incât, de la un rezultat financiar de 24,6 lei in anul 2004, sa se ajunga la 32,9 lei in 2005 si la un rezultat financiar de 39,7 lei in anul 2006.
Datorită cresterii rezultatului din exploatare, cat si a rezultatului financiar, in cei trei ani de analiză, este evident ca si rezultatul curent a avut aceeasi evolutie, crescand de la 14.798,9 lei in anul 2004 la 23.284,7 lei in anul 2005 si la 35.792,6 lei in anul 2006.
Se poate ebserva, din acelasi tabel, ca pe perioada de analiză, societatea nu a inregistrat venituri exceptionale, in schimb in anii 2005 si 2006, având cheltuieli exceptionale de 137,7 lei, respectiv 129,4 lei, rezultând astfel pierderi la nivel de rezultat exceptional.
Insumand rezultatul curent cu cel exceptional se constata ca in anul 2004, rezultatul exercitiului înaintea impozitarii coincide cu rezultatul curent ca urmare a inexistentei rezultatelor exceptionale. In anul 2005, acest rezultat a crescut de la 23.147 lei, la 35.663,2 lei in anul 2006.
2. Determinarea rezultatului dupa impozitare se face ca diferenta intre rezultatul impozabil si impozitul pe profit (tabelul nr 3.2.).
EVOLUTIA PROFITULUI NET LA SC HOTEL "ALPIN" SA SINAIA
Tabel nr 3.2.
lei –
Analiza factorială a rezultatului exercitiului inaintea impozitării presupume urmatoarele etape:
a) influenta modificarii veniturilor totale:
– intervalul 2004 -2005
(Vt0-Vt1) prO = (325.789,3 – 297.003,4)* 0,0710= 204.520,9 lei
– intervalul 2005-2006
(Vt0-Vt1)prO =(395.854,8 – 325.789,3)* 0,0901 = 6.312,3 lei
b) influenta modificarii profitului la 1 leu venituri totale:
– intervalul 2004 – 2005
Vtl (prl –pr0) = 325.789,3( 0,0710 – 0,0498 ) = 6.913,774 lei
– intervalul 2005 – 2006
Vtl (prl-pr0) = 395.854,8 ( 0,0901 – 0,0710) = 7.538,117 lei
Veniturile totale au crescut pe seama celor de exploatare ca urmare a cresterii productiei vândute.
Profitul mediu la 1 leu venituri totale creste. determinând o sporire a profitului brut total cu 6.913,774 lei in intervalul 2004 – 2005 si cu 7.538,117 lei in intervalul 2005-2006.
Analiza rezultatului exploatării presupune . la randul sau. urmatoarele etape:
a) influenta veniturilor din exploatare
-intervalul 2004-2005
(Ve0 –Ve1)pr0 = (324.859,4- 296.145,3) * 0,0713= 2.045,947 lei
– intervalul 2005 -2006
(Ve0-Ve1)pr0 = (394.856,7-324.859,4)* 0,0903 = 6.322,111 lei
b) influenta modificarii profitului la 1 leu venituri din exploatare
– intervalul 2004 – 2005
Ve1 (prl –pr0) = 324.859,4 * (0,0713 – 0,0500)= 6.913,206 lei
– intervalul 2005 -2006
Ve1 (prl-pr0) = 394.856,7 * (0,0903 – 0,0713) = 7.528,727 lei
Se constată că veniturile din exploare au crescut cu cate 2.045,947 lei intre anii 2004 – 2005 , respectiv cu 6.322,111 lei intre anii 2005 – 2006.
In ceea ce priveste profitul mediu la 1 leu venituri din exploatare, se constata o influentă pozitivă, in intervalul 2004 -2005, de 6.913,206 lei, respectiv de 7.528,727 lei in intervalul 2005 -2006.
Grafic nr 4.1
CAPITOLUL V
ANALIZA RENTABILITĂȚI PE PRPODUS SI PE BAZA
PUNCTULUI CRITIC
Analiza rentabilității pe produs
Profitul pe unitatea de produs reprezinta diferența dintre prețul de vanzare si costul pe unitatea de produs, iar suma profitului pe produs obtinuta ca urmare a vinderii unei anumite cantitați de producție dintr-un singur sortiment, se determina cu relatia:
Pr = qVp – qVc
Rata rentabilitații pe produs reflectă profitul la 1 leu sau la 100 lei realizări cand este calculată in functie de prețul de vânzare, sau profitul la 1 leu sau 100 lei costuri, cand este calculată in functie de costul unitar.
Sarcina principală a analizei rentabilității pe produs constă in stabilirea indeplinirii prevederilor la cei doi indicatori: profit si rata rentabilității, in calcularea influentelor factorilor ce au determinat abaterea față de prevederi si determinarea cailor de creștere a rentabilității.
Analiza rentabilității pe baza punctului critic
Punctul critic, numit si punct de echilibru sau prag de rentabilitate, marcheaza acea dimensiune a productiei la care cheltuielile totale sunt egale cu incasările din vanzarea productiei.
Pragul de rentabilitate constituie un instrument deosebit de eficient in evidentierea atat a dependentei volumului desfacerilor de costul de productie, cat si a veniturilor sau pierderilor firmei in raport cu diferite volume ale vanzărilor. Punctul critic sau pragul de rentabilitate corespunde acelui nivel al activitătii intreprinderii pentru care valoarea productiei la preț de producție sau volumul vanzarilor sunt egale cu totalul cheltuielilor de productie.
Nivelul costului de produs si marimea ratei rentabilității sunt intr-o stransă dependență de raportul dintre cantitătile de produse fabricate si cheltuielile totale de producție.
Elementele cheltuielilor de producție se grupeaza in cheltuieli variabile si cheltuieli fixe. Daca cheltuielile variabile sunt constante ca marime pe unitatea de producție, cheltuielile fixe sunt variabile pe unitatea de produs.
Sistemul de ecuatii al punctului critic (O) este:
yl = ax
y2 = bx + c
unde: yl = suma veniturilor
y2 = suma cheltuielilor
a = prețul de vanzare pe unitatea de produs
x = volumul producției
b = cheltuieli materiale pe unitatea de produs
c = suma cheltuielilor fixe
Rezolvand sistemul de ecuatii, obtinem pentru yl = y2:
C CF
x = –––– ––––––
a – b pv – cv
Aplicand acesta la SC HOTEL "ALPIN" SA SINAIA, vom obtine trei valori distincte ale pragului de rentabilitate, insă, pentru aceasta avem nevoie de volumul vanzărilor (cifra de afaceri) si de cheltuielile totale impărtite in cheltuieli fixe si variabile:
CIFRA DE AFACERI LA SC HOTEL ALPIN SA SINAIA
Tabel nr 3.3. – lei
Cu ajutorul datelor din tabel putem determina pragul de rentabilitate pentru cei trei ani de analiză.
Extinzând formula la nivel de total venituri si cheltuieli, atunci pragul de rentabilitate in procente din total cifra de afaceri va fi dat de formula:
CF
X = x 100
CA-CV
unde :
X = prag de rentabilitate
CF = cheltuieli fixe
CV = cheltuieli variabile
CA = cifra de afaceri
Obtinem, pentru cei trei ani de analiza:
70.551,1
X 2004 = x 100 = 83,50%
296.145,3 – 211.653,4
84.739,8
X 2005 = ––––––––––––––– x 100 = 79,23%
324.859,4 – 217.902,5
90.047,9
X 2002 = –––––––––––––––– x 100 = 72,20%
394.856,7 – 270.143,7
Exprimand pragul de rentabilitate in valoare absoluta, obtinem:
PR 2004 = X 2004 x CA 2004 = 83,50/100 x 296.145,3 = 247.281,3 lei
PR 2005 = X 2005 x CA 2005 = 79,23/100 x 324.859,4 = 257.386,1 lei
PR 2006 = X 2006 x CA 2006 = 72,20/100 x 394.856,7 = 285.086,5 lei
CAPITOLUL VI
ANALIZA RATEI RENTABILITAȚII ȚINÂND CONT DE PROFITABILITATEA SI PRODUCTIVITATEA CAPITALULUI
6.1. Profitabilitatea
Profitabilitatea reprezintă capacitatea pe care o are o firmă de a genera bogatie, daca este creat un anumit nivel de profit.
Formele de exprimare a acestui indicator sunt:
a) Profitabilitatea exploatarii
excedentul de trezorerie al exploatării (ETE)
Pe= ––––––––––––––––
cifra de afaceri (V)
Excedentul de trezorerie a exploatării se determină ca diferenta intre excedentul brut al exploatării (EBE) si nevoia de fond de raiment (NFR).
Excedentul brut al exploatarii are in componentă sa valoarea adaugată din care se scad subventiile, impozitele si asimilatele si cheltuielile de personal.
EBE = V ad – S b – I – Chp
Valoarea adaugată, la randul ei, se determină ca diferenta intre productia exercitiului si consumurile intermediare.
V ad = P ex – C I
Consumurile intermediare cuprind cheltuielile cu materiile prime, materiale, energie si apă si serviciile prestate de terți.
Necesarul de fond de rulment cuprinde creanțele incasate in care se includ clientii si debitorii la care se adauga stocurile de active circulante si se scad obligațiile de plată pe termen scurt, adică furnizorii si creditorii.
NFR = Ci + SAC – Ob
b) Profitabilitatea financiară se determina cu relatia:
Venituri financiare incasate (VFI)
Pf = –––––––––––––––
Cifra de afaceri (V)
c) Profitabilitatea globala
Excedentul de trezorerie global (ETG)
Pg = ––––––––––––––––
Cifra de afaceri (V)
Excedentul de trezorerie global cuprinde excedentul de trezorerie la care se adaugă veniturile financiare:
ETG = ETE + Vf
d) Profitabilitatea capitalurilor proprii
Capacitatea de autofinantare incasata (CAI)
Pep = ––––––––––––––––––––––-
Cifra de afaceri (V)
Capacitatea de autofinantare incasată poate fi determinată in functie de excedentul de trezorerie global la care se adaugă necesarul de fond de rulment.
CAI = ETG + NFR
6.2. Productivitatea capitalului.
Productivitatea capitalului reprezintă capacitatea pe care o are capitalul de a genera un anumit nivel al cifrei de afaceri. Formele de exprimare sunt:
a) Productivitatea exploatării
Cifra de afaceri (V)
Kc=
Capitalul exploatării (Ce)
Capitalul exploatării este format din echipamentul productiv si necesarul de fond de rulment:
Ce = Ep + NFR
b) Productivitatea financiară
Cifra de afaceri (V)
Kf = –––––––––––
Capitalul financiar (Cf)
Capitalul financiar cuprinde imobilizările financiare si valorile mobiliare de plasament.
c) Productivitatea globală
Cifra de afaceri (V)
Kg=
Capitaluri alocate (Ca)
Capitalurile alocate cuprind capitalul de exploatare, capitalurile financiare si disponibilitătile bănesti.
Productivitatea globală calculată pentru SC HOTEL "ALPIN" se prezintă astfel:
296.145,3
Kg 2004= =9.4%
31.452,8
324.859,4
Kg 2005= =7.1%
45.925,4
394.856,7
Kg 2006= =7.2%
54.955,1
d) Productivitatea capitalurilor proprii
Cifra de afaceri (V)
Kcp= ––––––––––-
Capitaluri proprii totale (Cp)
Stim că profitul este elementul ce sta la baza rentabilitătii. De aceea, analizând rentabilitatea, vom putea obtine informatiile referitoare la profit.
6.3 Rentabilitatea capitalurilor
Rentabilitatea poate fi determinată ca produs intre profitabilitate si productivitate:
r = P x K
Aceasta inseamnă că rentabilitatea, mai bine zis, evolutia ei, rezultă fie din evolutia profitabilitatii, fie a productivitătii, fie a ambilor factori. Rentabilitatea poate fi determinată astfel:
a) Rentabilitatea capitalurilor exploatării
ET V ETE
Rce = Pe x Ke = – x =
V Ce Ce
b) Rentabilitatea capitalurilor financiare
VFI V VFI
Rcf = Pf x Kf = – x = –––––
V Cf Cf
c) Rentabilitatea capitalurilor alocate (globală)
ETG V ETG
Rca = Pg x Kg = – x = ––––
V Ca Ca
d) Rentabilitatea capitalurilor proprii
CAI V CAI
Rcp = Pcp x Kcp = – x = ––––
V C p Cp
CAPITOLUL VII
POSIBILITĂȚILE DE SPORIRE A RATEI DE RENTABILITATE
In sporirea rentabilitații, unul dintre indicatorii cei mai utilizati este randamentul capitalului, dat de relația:
P P CA
Rep = ––– = –––- x –––-
A CA A
unde: Rep = randamentul capitalului
A = total activ
P = profitul brut
CA = cifra de afaceri
Orice crestere a veniturilor conduce la o crestere a profitabilității ca urmare a faptului ca dinamica costurilor totale nu este proportională cu dinamica cifrei de afaceri. Daca avem in vedere termenul CA / A , se poate pune in evidenta rolul pe care il poate juca reducerea cheltuielilor financiare. Reducerea acestor cheltuieli, in conditiile mentinerii volumului de activitate, exprimă eficienta activitatii compartimentului financiar al firmei.
Reducerea acestor cheltuieli se poate realiza prin accelerarea vitezei de rotatie a activelor firmei si prin cresterea gradului de valorificare a capitalurilor proprii.
In analiza vitezei de rotatie a activelor firmei se urmareste obtinerea unei cifre de afaceri cat mai ridicate cu stocuri optimizate (pe termen scurt).
Pe termen lung, accelerarea vitezei de rotatie a activelor se poate realiza prin utilizarea la maximum a tuturor modalităților de amortizare permise de lege, recuperarea permanentă a activelor imobilizate, revizuirea nivelului de profitabilitate, revizuirea politicii de dividende, etc.
Sporirea rentabilitătii presupune o crestere la maximum posibil a profitului raportat la resursele alocate de societate sau ramura economică respectivă.
Cresterea rentabilitătii este legata nemijlocit de asigurarea unei folosiri eficiente a tuturor resurselor economice si de creare a conditiilor in vederea obtinerii unor produse de calitate superioară si nivel tehnic cat mai ridicat.
Cresterea rentabilitătii contribuie la accelerarea programului tehnico – stiintific, conditionând lărgirea surselor reproductiei cat si formarea fondurilor necesare stimulării materiale a producatorilor.
Raportand relatiile de calcul a randamentului capitalurilor la SC HOTEL ALPIN SA Sinaia, obtinem:
14.798,9
Rep 2004 = –––––- x 100 = 42,11%
35.145,8
23.147
Rep 2005 = –––––- x 100 = 46.99%
49.258
35.663,2
Rep 2006 = x 100 = 62,62%
56.948,7
Cresterea profitului brut al firmei a determinat o crestere a randamentului capitalurilor de la 42,11% in anul 2004, la 46,99% in anul 2005 si la 62,62% in anul 2006.
Grafic nr 3.16
Analizand viteza de rotatie a activelor firmei, ca raport intre total active si cifra de afaceri, putem afla numarul de rotatii al activelor circulante, iar daca inmultim raportul respectiv cu 360 putem determina numarul de zile (durată) in care pot fi reânoite activele.
A
Vza = ––––––
CA
35.145,8
Vza2004= = 0.12 rotatii
296.145,3
49.258,9
Vza2005= = 0.15 rotatii
324.859,4
56.948,7
Vza2006= = 0.14 rotatii
394.856,7
Constatam o crestere a numarului de rotatii de la anul 2004 la anul 2005, fapt cauzat de cresterea mai pronunțată a valorii activelor decat cea a cifrei de afaceri. De la anul 2005 la anul 2006, se observă ca numarul de rotatii a crescut, ceea ce se datorează cresterii mai pronunțate a cifrei de afaceri fata de valoarea activelor.
Graficul nr. 3.17
Calculând durata de rotatie a activelor, obtinem: ∆V 2004 = 0,12 rotatii x 360 = 43,2 zile
∆V 2005 = 0,15 rotatii x 360 = 54,0 zile
∆V 2006 = 0,14 rotatii x 360 = 50,4 zile
Odata cu scaderea numărului de rotatii a scăzut si durata de rotatie a activelor. Pentru a avea posibilitatea de a-si reinnoi activele, firma ar trebui sa accelereze viteza de rotatie a acestora.
CAPITOLUL VIII
CONCLUZII SI PROPUNERI
Rentabilitatea reprezintă principala cerinta a dezvoltarii economice, capacitatea unui capital de a aduce un anumit nivel de venit. Totodată, arată eficienta cu care sunt folosite resursele umane, materiale in sfera productiei materiale cat si in sfera serviciilor.
Interpretarea notiunii de rentabilitate presupune ca aceasta sa fie exprimată, atat din punct de vedere relativ cat si absolut, utilizand rata rentabilitătii. Ca marime relativă, rentabilitatea exprimă gradul in care resursele avansate sau consumate aduc beneficii, respectiv profit.
Determinarea rentabilitătii presupune luarea in calcul a o serie de elemente:
– structura financiară;
– investitiile;
– imprumuturile;
– capitalurile;
– costurile producției.
SC HOTEL "ALPIN" SA Sinaia este o persoana juridica avand calitatea de societate pe actiuni. Capitalul social poate fi mărit sau micsorat pe baza Hotararii Adunarii Generale Extraordinare a acționarilor in conditiile si cu respectarea prevederilor impuse de lege.
In vederea explicarii evolutiei rentabilitații la SC HOTEL "ALPIN" SA Sinaia, s-a pornit de la cele doua componente ale sale: profitabilitatea si rentabilitatea capitalurilor pe o analiza ce vizeaza anii 2004, 2005 si 2006.
Indicatorii calculati sunt prezentați in Tabelul 8.1.
INDICATORII DE EXPRIMARE A EVOLUTIEI RENTABILITATII LA
SC HOTEL "ALPIN" SA SINAIA
Tabel nr 8.1
Graficul nr. 8.1
Evolutia profitului este una pozitivă, de la 11.180,9 lei in anul 2004, la 17.412,2 lei in anul 2005 si la 26.791,4 lei in anul 2006. Pentru a avea o imagine mai clară asupra situatiei SC HOTEL "ALPIN" SA Sinaia, trebuie facută o comparatie cu situatia la nivel national.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Profitul, Mobilul Oricarui Intreprinzator In Economia Moderna. Studiu Profitului (s.c. Xyz S.a (ID: 132752)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.