Profitul la S.c. A Z Utilaje Metali S.r.l
LUCRARE DE LICENȚA
LUCRARE DE LICENȚA
PROFITUL LA S.C. A-Z UTILAJE METALI S.R.L.
CUPRINS
INTRODUCERE
Capitolul 1 Sistemul fiscal si fiscalitatea in România
1.1. Aspecte generale privind sistemul fiscal
1.2. Conceptul de sistem fiscal
1.3. Evoluția sistemelor fiscale
1.4. Clasificarea sistemelor fiscale
1.5. Prelevări fiscale
1.5.1. Definirea și conținutul prelevărilor fiscale
1.5.2. Elementele tehnice ale prelevărilor fiscale
1.5.3. Clasificarea prelevărilor fiscale
1.5.4. Tehnici de stabilire a prelevărilor fiscale
1.6 Mecanismul fiscal
Capitolul 2 Impozitele directe – Impozitul pe profit
2.1. Clasificarea impozitelor
2.2. Elemente tehnice ale impunerii impozitelor directe
2.2.1 Subiectul impozitului pe profit
2.2.2 Materia impozabilă
2.2.3. Unitatea impozabilă
2.2.4. Cota de impunere
2.2.5. Asieta
2.2.6. Termene de depunere și plată
2.3.Asocierea în participațiune
2.3.1. Asocierile dintre persoane juridice române
2.3.2. Asocierile dintre persoane juridice române și persoane juridice străine
2.4. Anul fiscal
2.5. Calculul profitului impozabil
2.5.1 Venituri și cheltuieli totale
2.5.2. Venituri neimpozabile
2.5.3. Cheltuieli nedeductibile
2.5.4. Elemente similare veniturilor
2.5.5. Elemente similare cheltuielilor
2.5.6. Deduceri fiscale
2.6. Declararea și plata impozitului pe profit
Capitolul 3 Studiu de caz
Introducere
Am ales și tratat cu mult interes această temă, fundamentală și utilă atât pentru teoria cât și pentru practica contabilă. Pot afirma că am ales această temă pentru a evidenția din punct de vedere fiscal și contabil importanța și complexitatea acestui impozit precum și beneficiile pe care le aduce într-o societate aflată în continua schimbare economică.Fiecare activitate are ca scop obținerea de profit. Profitul este cel care măsoară performanțele unei întreprinderi, de obținerea lui depinzând în cea mai mare parte continuarea activității.La elaborarea lucrării am avut în vedere actualizările legislative, terminologice, noțiunile noi sau redefinirile unor concepte mai vechi prin prisma prevederilor europene din legislația in vigoare și anume Directivele Europene,SIC (Standardele Internationale de Contabilitate),OMFP (Ordinul Ministerului Finanțelor Publice) nr.1752/2005 privind reglementarile contabile din România,Ordonanțele de Urgență pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal.
Tema abordată în cadrul acestei lucrări este intitulată „Profitul la S.C. A-Z UTILAJE METALI S.R.L.” și este structurată în trei capitole. Noțiunile studiate sunt îm concordanța cu contextual economic intern,precum si cu cele de la nivelul economiei mondiale. Statul român a trebuit să adapteze structurile economico-sociale, financiare și fiscale pentru a fi în concordanță cu mecanismele și legile de funcționare ale economiei de piață. În consecință, gestionarea patrimoniului fiecărei întreprinderi a devenit deosebit de complexă, necesitând armonizarea legislației financiar-contabile și fiscale românești cu cea existentă pe plan internațional, proces care,a prezentat un interes deosebit .
În economia de piață, impozitele, taxele, subvențiile și alocațiile bugetare, împrumuturile de stat și cheltuielile guvernamentale constituie pârghii tot mai importante din mediul economic și politic,cu repercursiuni asupra mediului social. Prin intermediul acestora se colectează și repartizează resursele financiare la dispoziția statului, iar în același timp, pot fi utilizate ca instrumente de gestiune macroeconomică și de asigurare a echilibrului general.
Dezvoltarea proprietății private a ajutat la conturarea ideii că piața, prin forțele și mecanismele sale, poate fi un ghid mai bun al unei politici fiscale eficiente decât intervenția guvernamentală. Astfel, au fost adoptate o serie de măsuri pentru a putea genera deplasarea dinspre intervenționism prin impozite,către neutralitatea acestora, care permite reducerea distorsiunilor generate de impozite și a impactului general al fiscalității asupra contribuabililor.
Orice unitate patrimonială funcțională este un sistem economic deschis care, prin natura sa, interacționează în permanență cu mediul extern, unde componente ale acestuia generează efecte directe asupra activității unității, iar altele acționează indirect, prin intermediul celorlalte componente, cu o influență la fel de importantă. În această lucrare, mai precis în abordarea impozitului pe profit și a elementelor directe, am studiat latura fiscală, care o amprentă marcantă.
Însă până a aduce în discuție efectul pe care îl are fiscalitatea asupra mediului unei întreprinderi, ne vom îndrepta atenția asupra modului în care aceasta influențează la nivel macroeconomic. Din multitudinea de impozite pe care un stat le percepe, ne vom opri asupra impozitelor directe, iar dintre acestea vom studia modul de percepere și de calcul al impozitului pe profit.
În capitolul I, vom face o scurtă prezentare a notiunii de sistem fiscal si fiscalitate, urmând ca în cel de-al doilea capitol să fie prezentate impozitele directe,dubla impunere,metode pentru evitarea dublei impuneri,impozitului pe profit,categorii de contribuabili și pe modalitatea de calcul a impozitului pe profit. În ultimul capitol vom analiza impozitul pe profit,la nivelul unui agent economic, in speța A-Z UTILAJE METALI S.R.L., calcul și prezentare a bilanțului și a contului de profit și pierdere în perioada 2009-2011. .
Luând în considerare premisele expuse mai sus, această lucrare are ca principal scop să identifice și să problematizeze raportul dintre impozitul pe profit la nivel microeconomic, precum și la nivel macroeconomic. La nivel macroeconomic ne îndreptăm atenția asupra legislației fiscale și a modului în care aceasta este întocmită și pusă în aplicare de către organele competente și măsura în care este respectată de către agenții economici, este studiat modul de calcul al impozitului pe profit în cadrul societății vizate.
Prin urmare, unul dintre principalele obiective ale lucrării este reprezentat de punerea în evidență atât e elementelor comune cât și a divergențelor existente între modul în care este perceput impozitul la nivel macroeconomic și microeconomic, procesul de optimizare fiscală fiind extrem de complex și realizându-se doar în urma unei cunoașteri a normelor fiscale, prin prezentarea diferitelor impozite și taxe pe baza principalelor prevederi legale în domeniu.
Capitolul 1 Sistemul fiscal și fiscalitatea în România
1.1. Aspecte generale privind sistemul fiscal
Sistemul fiscal reprezintă expresia voinței politice a unei comunități umane organizate,fixate pe un teritoriu determinat și dispunând de o autonomie suficienta pentru a putea,prin intermediul organelor pe care le reprezintă să se doteze cu o intreagă serie de reguli juridice și în special fiscale.
Sistemul fiscal, alături de alte sisteme (monetar,financiar,de credit) urmărește realizarea obiectivelor politicii economice și sociale a statului. Luarea în discuție a sistemului fiscal este importantă și necesară, intrucât din modul în care acesta este construit si funcționează se pot desprinde concluzii referitoare la presiunea fiscală, politica fiscală și eficiența implicării puterii publice în viata economică și socială a unei țări.
Sistemul fiscal reprezintă un sistem complex, alcătuit dintr-o diversitate de elemente care interacționează și care influențează structura și comportamentul sistemului, contribuind la realizarea obiectivelor sale.
1.2. Conceptul de sistem fiscal
Există cel puțin două abordări ale conceptului de sistem fiscal,iar în cadrul fiecăreia se încadrează mai multe definiții aparținând unor autori diverși, economiști sau juriști. Corespunzator primei abordări, sistemul fiscal este văzut ca totalitatea impozitelor dintr-un stat. Cea de-a doua abordare îl definește prin prisma elementelor componente și a relațiilor dintre elementele care formează acest sistem. Conform acesteia, sistemul fiscal se definește ca fiind ansamblul de concepte,principii,metode,procese cu privire la o mulțime de elemente (materie impozabilă,cote,subiecți fiscali),între care se manifestă relații care apar ca urmare a proiectării,legiferării,așezării și perceperii impozitelor si care sunt gestionate conform legislației fiscale în scopul realizării obiectivelor sistemului.
In literatura economică se întâlnesc și alte definiții ale sistemului fiscal,dintre care : Sistemul fiscal reprezintă ansamblul de principii,tehnici și proceduri circumscrise unei abordări conceptuale unitare și vizând o diversitate de elemente (materie impozabilă,cote,subiecți,etc) între care se manifestă relații generate in procesul elaborării,legiferării,așezării și perceperii impozitelor și care sunt gestionate conform legislației fiscale în scopul realizării obiectivelor sistemului,obiective derivate din finalitățile funcționării statelor, a economiei publice în ansamblu.
Sistemul fiscal este un sistem deschis, deoarece,pe de o parte , mediul economic-social acționează asupra sa, modificându-l sau orientându-l, iar pe de altă parte,sistemul fiscal acționează asupra mediului, in mod direct sau indirect.Fiecare stat și-a adoptat propriul sistem fiscal, mai mult sau mai puțin performant,în strânsă legatură cu gradul de dezvoltare economică, socială și militară.În măsura în care statul suveran din punct de vedere politic își poate exercita o putere fiscală absolută pe teritoriul său, se poate vorbi de suveranitate fiscală.Pentru ca un sistem să dispună de autonomie fiscală completă sau suveranitate fiscală este necesar ca acesta să întrunească urmatoarele cerinte:
Exclusivitatea aplicării, care presupune faptul că se aplică pe un teritoriu geografic determinat, fiind unicul colector al resurselor fiscale pentru un buget sau sistem unitar de bugete.
Autonomia tehnică se referă la necesitatea ca sistemul fiscal să fie complet, adică să conțină toate regulile de așezare,lichidare și încasare a impozitelor, astfel încât sa fie posibilă punerea sa in aplicare.
Astfel, suveranitatea fiscală înseamnă ca fiecare stat să fie suveran și să aibă libertatea deplină în alegerea sistemului fiscal pe care să-l promoveze, în definirea impozitelor care îl compun, în stabilirea contribuabililor,în stabilirea ariei masei impozabile, în dimensionarea cotei de impozitare sau impunere, în fixarea termenelor de plată, în acordarea de facilitati fiscale, în sacționarea abaterilor de la prevederile legale fiscale, în soluționarea litigiilor dintre administrația fiscală și contribuabili, etc. Totodată suveranitatea fiscală implică faptul că nici un alt stat , nici o organizație și nici un organism internațional nu are dreptul de a emite reglementări fiscale sau de a institui impozite în interiorul statului în cauză.
1.3. Evoluția sistemelor fiscale
Evoluția și caracteristicile sistemelor fiscale reprezintă o reflectare a structurilor social-economice, a curentelor ideologice și politice, precum și a avansării în cunoaștere prin cercetare științifică economică. Delimitarea unor etape in evoluția sistemelor fiscale reprezintă un demers destul de dificil, având în vedere, pe de o parte, vechimea perceperii impozitelor, iar pe de altă parte, lipsa unor informații concrete din perioade mai vechi. Cunoașterea etapelor parcurse de evoluția sistemelor fiscale permite întelegerea prezentului, prefigurarea viitorului și mai ales ocolirea erorilor trecutului.
De-a lungul istoriei, sistemele fiscal au urmărit , in principal,obiective ca:
Acoperirea necesarului în creștere de resurse financiare ale statului;
Simplificarea și definirea impozitelor care îl compun, în stabilirea contribuabililor,în stabilirea ariei masei impozabile, în dimensionarea cotei de impozitare sau impunere, în fixarea termenelor de plată, în acordarea de facilitati fiscale, în sacționarea abaterilor de la prevederile legale fiscale, în soluționarea litigiilor dintre administrația fiscală și contribuabili, etc. Totodată suveranitatea fiscală implică faptul că nici un alt stat , nici o organizație și nici un organism internațional nu are dreptul de a emite reglementări fiscale sau de a institui impozite în interiorul statului în cauză.
1.3. Evoluția sistemelor fiscale
Evoluția și caracteristicile sistemelor fiscale reprezintă o reflectare a structurilor social-economice, a curentelor ideologice și politice, precum și a avansării în cunoaștere prin cercetare științifică economică. Delimitarea unor etape in evoluția sistemelor fiscale reprezintă un demers destul de dificil, având în vedere, pe de o parte, vechimea perceperii impozitelor, iar pe de altă parte, lipsa unor informații concrete din perioade mai vechi. Cunoașterea etapelor parcurse de evoluția sistemelor fiscale permite întelegerea prezentului, prefigurarea viitorului și mai ales ocolirea erorilor trecutului.
De-a lungul istoriei, sistemele fiscal au urmărit , in principal,obiective ca:
Acoperirea necesarului în creștere de resurse financiare ale statului;
Simplificarea și înlesnirea muncii de colectare și evident a impozitelor;
Consimțirea la plata impozitelor;
Evolutia sistemelor fiscale este prezentată etapizat in literatura de specialitate, astfel:
a) Etapa antică. În care are loc formarea sistemelor fiscale, prin introducerea treptată a impozitelor.În aceea perioadă , sistemele fiscale în curs de constituire erau mai mult sau mai puțin evaluate, necesarul de resurse fiind în strânsă legatură cu capacitatea de menținere a ordinii interne,de apărare a frontierelor sau cu un eventual caracter expansionist al politicii externe.principalele caracteristici ale sistemelor fiscale fiind:
stabilirea și repartizarea arbitrară a obligațiilor fiscale, care erau specifice fiecărei entități organizatorice;
preponderența impozitelor de repartiție;
neregularitatea perceperii impozitelor;
inegalitatea cetățenilor în fața impozitelor.
b) Etapa Evului Mediu- în timp se situează spre sfârșitul secolului XVI-lea , fără să înregistreze evoluții spectaculoase ale sistemelor fiscale. Principalele caracteristici erau:
Stabilirea și repartizarea arbitrară a obligațiilor fiscale ,care erau specifice fiecărei entități;
Încercări frecvente pentru generalizarea impunerii la nivelul societății, astfel ca impozitele nu au mai fost stabilite după bunul plac al conducătorilor de colectivităti, ci prin lege;
Menținerea de privilegii fiscale pentru unele categorii de cetățeni.
c) Etapa liberală este cuprinsă între secolul al XVI-lea și secolul XIX-lea , perioadă în care asupra sistemelor fiscale și-au pus amprenta relațiile de tip capitalist.Caracteristicile acestora s-au modificat substanțial, fiind strâns legate de obiectivele urmărite:
Procurarea resurselor fiscale ale statului să se realizeze astfel încât să nu fie afectate perocesele de acumulare și consolidare a capitalului;
Eliminarea inechităților fiscale care dăinuiseră în sistemele fiscale anterioare;
Aceasta este etapa în care Adam Smith formulează principiile clasice ale impozitării:
Echitatea fiscală – așezarea impozitelor conform capacității de plată;
Certitudinea impunerii – termenul de plată al impozitelor să fie cert,pentru că atât plătitorul să cunoască dinainte obligația sa fiscală cât și guvernul să știe pe ce venituri poate conta;
Randamentul impozitului – costurile de administrare a impozitelor să fie cât mai reduse, comparativ cu venitul fiscal procurat;
Comoditatea perceperii – mijloacele, termenele de plată și locul plății să-i convină plătitorului.
d) Etapa modernă începe o dată cu a doua fază a revoluției industriale după anul 1870 continuându-se procesul de modernizare a sistemelor fiscale prin adoptarea de noi procedee de așezare și calcul al impozitelor, creșterea randamentului fiscal precum și trecerea de la impozite analitice ce vizau un singur element determinant al contribuabilului: un gen de venit,un act, o mutație,la impozite sintetice stabilite în funcție de mărimea economică apreciată în totalitatea sa ca aparținând contribuabilului: venit, cifră de afaceri , patrimoniu.
1.4. Clasificarea sistemelor fiscale
După cel de-al doilea război mondial se delimitează patru categorii de sisteme fiscale:
Sisteme fiscale ale economiilor subdezvoltate caracterizate printr-o putere contributivă redusă, preponderența impozitărilor indirecte și posibilităților reduse de administrare a impozitelor;
Sisteme fiscale ale țărilor dezvoltate caracterizate prin extinderea contribuabililor mijlocii,diversificarea sursei de venituri,distribuția mai echitabilă a sarcinii fiscale,specializarea aparatului fiscal și creșterea relativă a impozitelor pe venituri.
Sisteme fiscale ale economiilor superdezvolatate constituite după anii 1980 caracterizate printr-o putere contributivă mai mare, generată de creșterea veniturilor, personalizarea accentuată a impozitelor, creșterea randamentului fiscal, printr-un control mai drastic și mai eficient al administrațiilor financiare precum și prin reducerea evaziunii fiscale, utilizarea politicilor fiscale în politica de supraveghere a activităților economice.
Sisteme fiscale ale economiilor în tranziție caracterizate prin existența unor constrângeri interne și externe, cum ar fi : nivelul scăzut al veniturilor reflectat printr-o capacitate contributivă redusă, extinderea facilitătilor fiscale, accentuarea presiunii fiscale, apariția și creșterea evaziunii fiscale, adoptarea unor măsuri repetate de reformă fiscală.
La evaluarea calității și performanțelor sistemelor fiscale, acestea trebuie analizate prin prisma indeplinirii unor cerinte:
Distribuția echitabilă a sarcinii fiscale;
Alegerea impozitelor să perturbe cât mai puțin posibil mecanismul de luare a deciziilor economice;
Asigurarea stabilității sistemului fiscal, în ceea ce privește structura și nivelul impozitelor;
Utilizarea instrumentelor fiscale în scopuri economice să nu producă inechități ale sistemului fiscal;
Costurile de administrare a impozitelor să fie la un nivel care să nu afecteze realizarea obiectivelor de politică fiscală;
Structura impozitelor să permită utilizarea politicii fiscale pentru obiectivele stabilizării și creșterii economice;
Asigurarea transparenței fiscale pentru a permite adoptarea deciziilor de politică fiscală adecvate și a facilita dezbaterile pe acest subiect;
In evoluția lor, dar și în viziunea specialiștilor în domeniu, sistemele fiscale au cunoscut numeroase configurații ceea ce permite clasificarea lor după criterii diverse. Importantă este găsirea de elemente de referința în funcție de care să se analizeze spațial și temporal evoluția sistemelor fiscale ale unor țări cu structură economico-sociale asemănătoare.
Corespunzator conținutului lor, sistemele fiscale se pot grupa astfel:
a)Sisteme fiscale de concepție utopică
Acestea includ diverse propuneri de sisteme fiscale, neconcretizate practic și care propun un impozit unic (sau un sistem cuprinzând un impozit dominant),așezat(preponderant) pe una dintre urmatoarele baze de impozitare: produsul net al pământului,capitalul,persoana,venitul,cheltuiala,energia electrică. Deși în practică funcționează sisteme fiscale bazate pe o impozitare dominant pe venit (fiscalitatea scandinavă sau americană) , impozitul unic este considerat drept o utopie. Cele mai frecvente critici arată că înlocuirea mai multor impozite cu unul singur nu numai că nu conduce la reducerea presiunii fiscale,ci presupune alegerea unui nivel de impozitare foarte ridicat, pentru a acoperi un nivel al veniturilor publice comparabil cu cel rezultat din simplificarea în acest mod a sistemului fiscal.
b) Sisteme fiscale bazate pe concepție funcțională
Această clasificare are in vedere caracteristicile sistemelor cu privire la natura impozitelor predominante și intensitatea presiunii fiscale. Astfel, corespunzător impozitelor predominante, se pot delimita:
Sisteme fiscale în care predomină impozitele directe;
Sisteme fiscale în care predomină impozitele indirect;
Sisteme fiscale cu predominanta complexă;Sistemul din România poate fi considerat ca fiind unul cu predominanta complexă, întrucât se sprijină pe trei piloni: TVA, impozitul pe profit și impozitul pe venit, după cum apreciează specialiștii in domeniu.
Sisteme fiscale în care predomină impozitele generale, specifice țărilor în care există un aparat fiscal și o contabilitate foarte bine organizata.Este cazul țărilor ale caror sisteme fiscale se bazeaza impozitul pe venit, care este un impozit de tip general aplicat ansamblului veniturilor contribuabilului, pe impozitul pe cifra de afaceri și/sau TVA, care sunt tot impozite de tip general aplicate consumului.
Sisteme fiscale în care predomină impozitele particulare, care sunt caracteristice structurilor economice neevoluate, în care impozitele sunt așezate pe anumite categorii de venituri, sub formă forfetară, și actualele țări subdezvoltate în care impozitele directe sunt așezate asupra câtorva venituri neimportante,iar cele indirecte asupra anumitor produse destinate consumului intern sau exportului.
Dupa intensitatea presiunii fiscale se disting :
Sisteme fiscale grele caracterizate prin ponderi mari ale veniturilor fiscale în cadrul resurselor financiare publice și prin rate ridicate ale gradului de fiscalitate;
Sisteme fiscale ușoare în care ponderile veniturilor fiscale în PIB sunt foarte reduse.
c) Sisteme fiscale teoretico-proiective
Pentru ca sistemul să răspundă cât mai bine cerințelor dezvoltării economice și sociale, se elaborează o seamă de lucrări teoretice și proiecte guvernamentale în care se configurează viitoarea structură a sistemului fiscal. Scopul acestor abordări teoretice este de a proiecta structura fiscală care să asigure:dispersia mai echitabilă a sarcinii fiscale in societate, reducerea disfuncționalitaților sistemului fiscal, eliminarea riscului de opoziție la plata impozitelor,în condițiile asigurării necesarului de resurse financiare publice ale statului.
1.5. Prelevările fiscale
Prelevările fiscale reprezintă totalitatea resurselor financiare procurate de către stat pe seama sectorului privat, prin efectuarea de transferuri financiare obligatorii de forma impozitelor, taxelor și contribuțiilor.
În opinia unui autor consacrat în domeniul fiscalității, se pot propune trei abordări pentru definirea conceptuală a prelevărilor fiscale: tehnico-operațională, monetară și financiară. Astfel:
prin prismă tehnico-operațională, prelevările fiscale reprezintă ansamblul operațiunilor stabilite de stat, în baza puterii sale de decizie și constrângere, prin care se asigură resursele necesare finanțării costurilor acțiunilor sale, prin preluarea unei părți a diferitelor forme de manifestare a veniturilor subiecților care activează în economie;
abordarea monetară privește prelevările fiscale ca ansamblul încasărilor realizate prin intermediul impozitelor și taxelor fiscale;
din optică financiară, prelevările fiscale constituie obligații stabilite în baza autorității de care dispune statul, fără destinație specială (nu există o contraprestație directă între prețul serviciilor oferite de stat și cuantumul obligației, dar în condițiile existenței unei contraprestații indirecte sub formă de servicii publice oferite gratuit), obligații care au un caracter pecuniar și definitiv, sub formă de impozite și taxe fiscale, destinate finanțării globale a unei părți a cheltuielilor publice în diferite proporții.
1.5.1 Definirea și conținutul prelevărilor fiscale
Ca rezultat al sintetizării multitudinii de concepții și abordări ale impozitelor în teoria și practica fiscală, impozitului i-a fost dată următoarea definiție: „o formă de prelevare obligatorie (silită) la dispoziția statului, fără contraprestație directă și cu titlu nerestituibil, a unei părți din veniturile sau averile persoanelor fizice și juridice, în vederea formării resurselor bănești destinate acoperirii unor necesități publice”.
O analiză sumară a definiției prezentate ne permite să decelăm cu ușurință trăsăturile caracteristice ale impozitelor:
impozitul este, în principiu, o contribuție bănească (pecuniară), necesitatea perceperii lui în această formă fiind determinată de faptul că și cheltuielile publice (acoperite pe seama veniturilor realizate, în principal, prin încasarea impozitelor) se efectuează în bani;
impozitul reprezintă o contribuție obligatorie, astfel că toate persoanele fizice și juridice care beneficiază de acțiunile finanțate din fondurile generale ale societății trebuie să participe, în raport cu veniturile realizate sau cu averea deținută, la formarea acestor fonduri;
impozitul este o prelevare cu titlu nerambursabil, în sensul că sumele achitate de către contribuabili nu au un echivalent direct și imediat în folosul plătitorilor de impozite, ele contribuind la formarea fondurilor generale ale societății, fonduri utilizate pentru acoperirea unor cheltuieli ce urmează a se efectua în beneficiul tuturor membrilor societății.
impozitul este datorat în baza dispozițiilor legale, fiind emanația puterii publice, în sensul că orice impozit este stabilit și perceput numai în temeiul legii.
în fine, impozitul se datorează numai pentru veniturile realizate și bunurile deținute, respectiv pentru mărfurile pe care le produc sau distribuie ori pentru serviciile și lucrările pe care le prestează sau execută, ceea ce înseamnă că subiectele impozabile (contribuabilii) datorează impozitul numai în cazul când realizează veniturile prevăzute de lege ca impozabile, precum și atunci când dobândesc, dețin ori produc bunuri, prestează servicii ori execută lucrări care, conform prevederilor legale, sunt impozabile.
În categoria prelevărilor fiscale, alături de impozite, se includ și taxele, definite ca plăți efectuate de persoane fizice sau juridice pentru serviciile prestate acestora de către instituții publice.
Taxele sunt sume de bani datorate și achitate de către persoane fizice sau juridice pentru anumite acte îndeplinite sau servicii prestate, la cererea și în folosul lor, de către anumite organe de stat, instituții publice sau alte persoane asimilate acestora.
Taxele se aseamănă cu impozitele datorită faptului că ambele se constituie în categorii de venituri care se colectează la buget în tot cursul anului fiscal. Având însă temeiuri legale și scopuri diferite, taxele se și deosebesc de impozite, prezentând următoarele trăsături caracteristice:
au caracter aleatoriu, acestea fiind datorate și plătite numai de către persoanele care solicită îndeplinirea unor acte, respectiv prestarea unor servicii de către instituțiile statului;
certitudinea subiecților plătitori este condiționată de solicitarea îndeplinirii unui act, prestării unui serviciu ori efectuării unei lucrări din partea unui organ al statului;
reprezintă o plată echivalentă pentru actele, serviciile prestate sau lucrările efectuate de organe de stat sau instituții publice care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii sau rezolvă alte interese legitime ale diferitelor persoane fizice sau juridice;
sunt stabilite în sarcina contribuabililor cu scopul de a se asigura astfel acoperirea în parte a cheltuielilor efectuate de către organele de stat sau de către instituțiile publice cu îndeplinirea actelor, respectiv prestarea serviciilor solicitate de diferite persoane fizice sau juridice;
sunt anticipative, datorându-se și trebuind să fie achitate în momentul solicitării actului, serviciului sau lucrării ce urmează a fi îndeplinit/efectuat(ă) de către organul de stat sau instituția publică competentă;
unicitatea, în sensul că pentru unul și același act sau serviciu îndeplinit sau prestat unei persoane, aceasta datorează taxa o singură dată.
Categoria prelevărilor fiscale se complinește și cu ansamblul de prelevări cu caracter special, cunoscute sub denumirea de contribuții.
Spre deosebire de impozite, acestea sunt prelevate în contrapartida unei prestații tangibile cu caracter specific (economic, social, edilitar-gospodăresc, public) pe care statul o acordă persoanelor fizice sau juridice în mod obligatoriu. Contribuțiile se aseamănă cu taxele prin faptul că apar în legătură cu o prestație, dar diferă de acestea prin lipsa caracterului facultativ, căci serviciul nu este solicitat ci este stabilit de stat. Cum între costul prestației și cuantumul contribuției nu există echivalență, în condițiile existenței obligativității plății, se aseamănă cu impozitele.
Pentru a le distinge de alte tipuri de contribuții, acestea pot fi considerate contribuții participative, căci plătitorii participă pecuniar la finanțarea unui serviciu de pe urma căruia se consideră că ar avea un avantaj. În consecință, contribuțiile participative constituie un produs inte1ectual de natură financiară, sub forma unor pre1evări pecuniare cu caracter obligatoriu, încasate de anumite instituții de drept public, de la persoane fizice sau juridice pentru avantaje reale sau presupuse de care acestea beneficiază, ca urmare a unor servicii tangibile stabilite și realizate de stat și la a căror finanțare participă.
1.5.2. Elementele tehnice ale prelevărilor fiscale
În individualizarea fiecărui tip de prelevare fiscală în parte, prezintă importanță deosebită o serie de noțiuni cu conținut propriu, care poartă denumirea generică de elemente tehnice, necesare în cunoașterea și respectarea fiscalității, atât de către organele fiscale cât și de către contribuabili. Acestea prezintă însușiri comune tuturor impozitelor, taxelor și contribuțiilor, în mod uzual fiind cunoscute următoarele elemente:
subiectul prelevării fiscale/ contribuabilul;
suportatorul prelevării fiscale;
obiectul impozabil;
sursa prelevării fiscale;
unitatea de impunere;
cota de impunere;
asieta fiscală;
termenul de plată.
1. Subiectul prelevării fiscale – reprezintă persoana fizică sau juridică obligată la plata impozitului, taxei sau contribuției stabilite prin lege în sarcina sa.
2. Suportatorul prelevării fiscale – reprezintă persoana fizică sau juridică din ale cărei venituri se suportă în mod efectiv prelevarea fiscală.
Cadrul legislativ care reglementează problematica impozitelor, taxelor și contribuțiilor trebuie să prevadă în mod clar persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata sau la calculul și vărsarea prelevărilor fiscale. O persoană se poate afla fie în calitate de plătitor, fie în cea de suportator al prelevării fiscale, sau poate cumula ambele calități. Din aceste considerente, se impune o delimitare între cele două categorii de contribuabili: cei care sunt obligați la vărsarea prelevărilor fiscale și cei care suportă în mod efectiv obligațiile fiscale.
Asupra deplasării unei prelevări fiscale la plata către altă persoană fizică sau juridică, influnțează modul de așezare, trăsăturile relațiilor economice și, nu în ultimul rând, gradul de personalizare a prelevării fiscale.De exemplu, în cazul impunerii veniturilor de natură salarială, subiect și, totodată, suportator este persoana care realizează veniturile iar plătitor este entitatea prin intermediul căreia s-au realizat acele venituri.
3. Obiectul impozitului sau materia impozabilă – reprezintă bunul (cazul impozitelor pe avere: clădiri, terenuri, mijloace de transport), venitul (salarii, activități independente, dobânzi, cedarea folosinței bunurilor, dividende, etc.), profitul, sau serviciul prestat (cazul impozitelor indirecte: taxa pe valoarea adăugată, accize, taxe vamale).
4. Sursa impozitului – indică din ce anume se plătește impozitul (din venit sau din avere).
Ca sursă a impozitelor, veniturile pot îmbrăca forma salariilor, a dividendelor, a rentei sau a profitului, în cazul persoanelor juridice. Averea, ca sursă a impozitului, se prezintă sub forma clasică de capital sau sub forma unor bunuri mobile sau imobile. La impozitele pe venit, în toate cazurile, obiectul impozitului coincide cu sursa acestuia. În schimb, în cazul impozitelor pe avere, obiectul este diferit de sursă, căci, dacă ar fi altfel, plătind impozitul din obiect, s-ar reduce materia impozabilă. De aceea, impozitele pe avere sunt plătite, în cele mai multe cazuri, din veniturile realizate de subiecții impozitului în urma fructificării averii respective, astfel: din dividende, în cazul deținerii de acțiuni; din chirii, în cazul închirierii bunurilor; din plusvaloarea obținută din speculațiile bursiere, în cazul valorificării titlurilor de valori mobiliare.
5. Unitatea de impunere – este unitatea în care se exprimă mărimea obiectului impozabil. Ca unități de impunere întâlnim:
unitatea monetară – în cazul impozitului pe venit;
metrul pătrat – în cazul impozitului pe clădiri;
capacitatea cilindrică a motorului – în cazul mijloacelor de transport cu tracțiune mecanică;
hectarul –în cazul impozitului pe venitul agricol.
6. Cota de impunere – reprezintă mărimea impozitului, taxei sau contribuției, stabilită pentru fiecare unitate de impunere. Aceasta poate să fie o sumă fixă sau o cotă procentuală (proporțională, progresivă sau regresivă), stabilită în raport cu materia impozabilă sau/și cu capacitatea contributivă a subiectului impozitului. Este reprezentată de impozitul aferent unei unități de impunere. Cota de impunere poate fi :
fixă: când impozitul aferent unității de impunere apare ca o mărime invariabilă, exprimată în mărimi absolute
procentuală, exprimată în mărimi relative; după felul în care sunt stabilite, raportul dintre ele și materia impozabilă, pot fi proporționale, progresive și degresive.
La impunerea în cote proporționale, cota este constantă, iar impozitul crește proporțional cu creșterea materiei impozabile. Impunerea proporțională este adeseori criticată pentru că se menține aceeași presiune fiscală asupra tuturor contribuabililor, neținându-se cont de puterea lor contributivă.
La impunerea în cote progresive, impozitul crește mai rapid decât materia impozabilă. Cotele cresc într-un ritm uniform sau variabil, dar mai repede decât materia impozabilă.Poate fi :
impunere în cote progresive simple (globale), materia impozabilă este secționată pe clase în raport cu mărimea ei, cotele cresc pe fiecare clasă următoare, iar impozitul se stabilește prin aplicarea cotei corespunzătoare clasei de încadrare a venitului asupra întregului venit realizat. Sunt dezavantajați cei care se află în imediata apropiere a clasei anterioare, deoarece întregul venit este impozitat cu cota aferentă clasei de încadrare.
impunere în cote progresive compuse (pe tranșe), materia impozabilă este împărțită pe tranșe, pentru fiecare tranșă este fixată o anumită cotă (cotele cresc desigur de la o tranșă la alta), iar impozitul total, aferent venitului realizat se stabilește prin însumarea impozitelor parțiale calculate pentru fiecare tranșă de venit. Progresivitatea compusă este astfel mai echitabilă decât cea pe clase, ea menținându-se continuă, limitându-se la nivelul maxim al cotei pentru ultima tranșă. În acest caz, toți contribuabilii, indiferent de mărimea venitului realizat, vor suporta pentru aceeași tranșă de venit același impozit.
La impunerea în cote degresive, cota de impozitare se reduce pe măsură ce ea atinge nivele mai puțin importante ale materiei impozabile. Impozitul degresiv apare astfel ca un impozit progresiv privit invers, adică în loc să se pornească de la micii contribuabili și cota să crescă pe măsura creșterii materiei impozabile, se pornește de la marii contribuabili și cota se reduce pe măsură ce ea atinge contribuabili mai puțin înstăriți. Impunerea degresivă prezintă un dublu avantaj: pe de o parte ea scoate în evidență faptul că există o limită superioară a cotei (cea de plecare) ce nu va putea fi nicidecum depășită; pe de altă parte ea are un avantaj de ordin psihologic, putându-se constata înlesnirile acordate micilor contribuabili și nu suprataxarea marilor contribuabili, ce iese în evidență în cazul progresivității.
Principiile impunerii
1. Principiul echității fiscale
Principiul echității fiscale este cu predilecție unul etic și presupune existența dreptății sau justiției sociale în materie de impunere.
Egalitatea în fața impozitelor:
– în aparență echitabilă, în realitate nu asigură dreptatea în materie fiscală.
– presupune un tratament fiscal neutru, nediscriminator.
– nu se ține seama de mărimea veniturilor, de natura și proveniența lor, de situația generală a contribuabilului
2. Egalitatea prin impozite.
– înseamnă un tratament fiscal diferențiat, ținând seama de puterea contributivă a plătitorului.
– se ține seama de mărimea veniturilor, de faptul că acestea provin din muncă sau din activități speculative, de numărul de persoane aflate în întreținerea contribuabilului etc.
3. Echitatea
– poate fi privită și din alte puncte de vedere și adesea se vorbește despre așa- zisa echitate orizontală și, respectiv, verticală.
– in primul caz, pentru ca impozitul să fie echitabil, trebuie să fie comparabilă mărimea lui pentru venituri de aceeași mărime, dar realizate din surse diferite.
– in cel de-al doilea caz se compară sarcina fiscală pentru contribuabili ce realizează din aceeași sursă venituri de mărimi diferite.
– echitate matematică sau aparentă și cu o echitate reală sau efectivă.
Pentru ca impunerea să fie echitabilă, câteva condiții trebuie să fie respectate:
să existe un minim neimpozabil, adică o anumită parte din venit să fie scutită la plata impozitului. Minimul neimpozabil se pretează la impozitele directe și în principal la cele pe veniturile persoanelor fizice. Este vorba de asigurarea posibilității ca acestea să ducă un trai decent. Există și situația când, din alte motive, se practică minimul neimpozabil, cum ar fi factorii economici; de exemplu, profitul până la un anumit nivel să fie scutit de impozit. Există două posibilități ca minimul să opereze: fie se scade minimul neimpozabil din venit, fie din impozitul calculat se reduc anumite sume;
impunerea să fie universală sau generală, adică toți cei care realizează venituri sau dețin avere să intre sub incidența impozitului;
impozitul datorat de o anumită persoană sau grup să fie comparabil cu cel realizat de altă persoană sau grup care realizează aceleași venituri sau dețin aceeași avere, adică să nu existe privilegii fiscale;
să se țină seama la stabilirea impozitului de puterea contributivă a plătitorului. Din acest punct de vedere însă opiniile sunt împărțite și în consecință și criteriile după care ar trebui să se stabilească mărimea impozitului datorat sunt diferite. Cei care promovează teoria echivalenței în domeniul fiscal apreciază că impozitul trebuie stabilit în raport cu mărimea avantajelor oferite de stat plătitorilor, respectiv a costului serviciilor publice pe care statul le realizează folosind impozitul. Cei care susțin teoria sacrificiului fac abstracție de aceste avantaje și costuri și așează la baza impozitării criteriul capacității de plată.
– asigurarea echității fiscale depinde și de felul cotelor folosite.
– gradul de echitate e diferit la impunerea prin cote proporționale, progresive sau degresive.
– se apreciază că cea mai echitabilă este progresivitatea și mai ales cu cote progresive în tranșe.
4. Principiile de politică financiară
În domeniul impunerii trebuie să se țină seama nu numai de asigurarea echității, ci și de principiile de politică financiară, care au la bază cerințe de ordin tehnic și rațiuni practice. Ele se referă la: randamentul fiscal al impozitelor, stabilitatea și elasticitatea acestora, numărul și tipul impozitelor folosite.
A. Randamentul fiscal al impozitelor
Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat trebuie respectate câteva cerințe:
impunerea să fie universală, adică sub incidența impozitului trebuie să intre toți cei care dețin materie impozabilă și toți cei care realizează un anumit venit și să fie supusă impunerii întreaga materie impozabilă, privilegiile fiscale să fie lichidate, facilitățile să fie restrânse la minimul necesar. Aceasta presupune ca legea de impunere să fie astfel elaborată încât să se evite din start evaziunea fiscală;
cheltuielile de așezare și de percepere a impozitelor să fie cât mai mici.
Randamentul fiscal diferă de la un impozit la altul. Aceste diferențe apar din multiple cauze:
metodele de evaluare a materiei impozabile folosite au un grad diferit de exactitate, unele ducând la subevaluare, altele, dimpotrivă, la supraevalua-rea acesteia;
impunerea separată a veniturilor asigură, de regulă, un randament fiscal mai scăzut decât impunerea globală asupra veniturilor cumulate;
folosirea unor cote progresive aduce un randament fiscal mai ridicat decât plicarea cotelor proporționale sau degresive;
acordarea de facilități fiscale reduce randamentul fiscal, iar suprataxarea îl sporește, deși, de regulă, ceea ce se pierde printr-un nivel mai scăzut al cotelor se poate compensa printr-un interes sporit pentru creșterea materiei impozabile.
B. Stabilitatea și elasticitatea impozitelor
În politica fiscală trebuie să se asigure o oarecare stabilitate, dar mai ales elasticitate și flexibilitate.
Un impozit este stabil dacă randamentul său fiscal nu se modifică în funcție de evoluțiile conjuncturale din economie, adică volumul său nu crește în faza de prosperitate și nu scade în faza de recesiune. Impozitele asupra averii sunt, de exemplu, mai stabile decât cele asupra veniturilor sau asupra cheltuielilor.
Un impozit este elastic atunci când mărimea lui se poate modifica în funcție de evoluția cheltuielilor bugetare, crescând sau reducându-se în funcție de nevoile statului.
Elasticitatea poate fi legală sau economică. Un impozit este elastic din punct de vedere legal atunci când modificarea cotei sale duce la modificarea volumului încasărilor. Un impozit este elastic în raport cu conjunctura din economie atunci când încasările cresc în faza de prosperitate și se reduc în faza de recesiune.
C. Numărul impozitelor folosite
– 2 opțiuni : unicitatea sau pluralitatea impozitelor.
– sistemul fiscal = ansamblul impozitelor aplicate la un moment dat, într-o țară anume.
– in toate țările se folosesc mai multe impozite și nu unul singur și, cel puțin deocamdată, nimeni nu-și poate permite să renunțe complet la impozite.
– sistemul fiscal nu se poate construi și nici modifica în mod arbitrar. Impozitele funcționează într-un cadru sociologic dat, cu anumite tradiții istorice, cu structuri politice, administrative și economice specifice și într-un anumit mediu internațional.
D. Tipul impozitelor folosite
a) opțiunea socială în materie fiscală presupune alegerea între impozitele de tip real, așezate asupra principalelor forme ale avuției (făcându-se abstracție de situația personală a plătitorilor) și impozitele personale sau subiective, asupra veniturilor și averii (la care se ține seama de capacitatea contributivă a plătitorilor);
b) opțiunea economică în domeniul fiscal presupune alegerea între impozitele asupra veniturilor (adesea aspru criticate), asupra capitalului (soluție larg împărtășită în zilele noastre) sau asupra cheltuielilor (soluție ce asigură un randament ridicat al impozitelor, dar este cea mai inechitabilă).
c) opțiunea juridică, aici alegându-se între impozitele directe (la care plătitorul este, cel puțin în intenția legiuitorului, și suportatorul impozitului) și impozitele indirecte (la care destinatarul impozitului este altul decât cel care este obligat de lege să-l verse la buget).
Obiectul impozitului îl reprezintă de fapt întotdeauna avuția, însă aceasta nu are întotdeauna aceeași natură economică. Preluarea la buget a unei părți din materia impozabilă deținută de contribuabil se poate face în momente diferite:
fie atunci când contribuabilul intră în posesia materiei impozabile, fiscul atacând astfel bogăția la sursă, acesta fiind impozitul asupra veniturilor;
fie pe măsură ce acesta se transformă în patrimoniu consolidat al contribuabilului, aici intervenind impozitul asupra capitalului;
fie în momentul în care iese din patrimoniul contribuabilului prin efectuarea unor cheltuieli, aici intervenind impozitul asupra consumului.
5. Principiile economice și social – politice ale impunerii
Din rațiuni economice tratamentul fiscal este diferențiat, impozitul fiind activizat ca o pârghie fiscală pentru stimularea activităților dorite de către stat sau pentru descurajarea celor indezirabile.
Activizarea impozitului ca pârghie fiscală a declanșat o permanentă dispută între adepții neutralității impozitelor și adepții intervenționismului fiscal. Dintr-o astfel de confruntare a rezultat o concepție mai suplă și mai elastică privind dubla natură a impozitului: instrumentul financiar pentru procurarea veniturilor necesare statului (rațiuni financiare) și pârghie fiscală a intervenției statului în economie (rațiuni economice).
Atunci când tratamentul fiscal a început să fie diferențiat și în funcție de criterii de ordin social (starea civilă a contribuabilului, vârsta și starea de sănătate, numărul persoanelor în întreținerea sa) s-a trecut la personalizarea impozitelor, așezându-se la baza impunerii și principii social – politice.
Depinzând de capacitatea contributivă a fiecăruia, impozitele devin mai echitabile, iar personalizarea lor a devenit o trăsătură definitorie a fiscalității moderne
7. Asieta fiscală sau modul de așezare a prelevării fiscale – reprezintă ansamblul măsurilor privind identificarea subiecților și a materiei impozabile sau taxabile. Aceasta constată existența unei creanțe fiscale a statului și creează obligația de plată a prelevărilor fiscale în sarcina contribuabililor.
8. Termenul de plată – este data la care/până la care impozitul, taxa sau contribuția trebuie achitată la buget. Din motive ce țin de ușurarea modului de administrare a prelevărilor fiscale, în mod uzual termenul de plată este reprezentat de un interval de timp, în interiorul căruia trebuie realizată plata, si doar rareori acesta este o dată fixă.
În afara celor opt elemente tehnice prezentate, actul de instituire a prelevărilor fiscale, trebuie să mai cuprindă:
autoritatea și beneficiarul prelevării fiscale. Autoritatea este reprezentată de puterea publică îndreptățită să instituie impozitul, taxa sau contribuția, respectiv de organele care așează și percep în mod efectiv prelevarea fiscală. Beneficiar poate fi bugetul constituit la nivelul centralizat al statului, respectiv bugetele locale.
posibilitatea prelevării fiscale, ce relevă capacitatea economică a contribuabililor de a plăti impozitul, taxa sau contribuția, precum și baza de calcul luată în considerare pentru stabilirea mărimii prelevării fiscale;
facilitățile fiscale, concretizate în anumite înlesniri la plată, de natura scutirilor, reducerilor, amânărilor sau reeșalonărilor;
sancțiunile aplicabile, acestea vizând întărirea responsabilității contribuabililor în ceea ce privește stabilirea corectă a obligațiilor fiscale și plata acestora în favoarea beneficiarilor la termenele prevăzute;
căile de contestație (căile de atac) se referă la posibilitatea pe care o au contribuabilii de a se adresa cu plângeri sau contestații organelor Ministerului Economiei și Finanțelor iar, în ultimă instanță, de a se adresa organelor judecătorești.
1.5.3. Clasificarea prelevărilor fiscale
Diversitatea formelor sub care se prezintă prelevările fiscale face posibilă gruparea acestora pe mai multe categorii, fiecare dintre acestea permițând o structurare în baza unor multiple criterii de clasificare.
În materia impozitelor, în literatura de specialitate autohtonă, s-a conturat, în principal, următoarea clasificare:
a. În funcție de forma în care se percep, se disting:
impozite în natură, cele care se prezentau sub forma prestațiilor sau a dărilor în natură și care nu se mai practică în economiile contemporane;
impozite în bani (pecuniare), devenite cvasigenerale odată cu extinderea relațiilor marfă-bani, acestea reprezentând în prezent unica formă sau modalitate de percepere a impozitelor.
b. Criteriul trăsăturilor de fond, de formă și al modul de percepere, distinge două categorii principale de impozite:
impozite directe, acele prelevări cu caracter fiscal care se stabilesc și se percep în mod nemijlocit de la contribuabilii care realizează venituri sau dețin bunuri impozabile, fiind suportate de către aceștia (de exemplu, impozitul pe profit, impozitul pe veniturile de natură salarială, din activități independente, din cedarea folosinței bunurilor, din dobânzi, impozitul pe clădiri, impozitul pe teren ș.a.);
impozite indirecte, cele care se stabilesc asupra vânzărilor de bunuri, prestărilor de servicii sau executărilor de lucrări și care, fiind incluse în prețuri sau tarife, sunt datorate și achitate de către comercianți sau prestatori, dar sunt suportate de consumatorii finali ai bunurilor ori serviciilor(cazul taxei pe valoarea adăugată, accizelor și taxelor vamale, impozitului pe spectacole sau a taxei hoteliere).
La rândul lor, atât impozitele directe, cât și cele indirecte pot fi grupate distinct pe subcategorii, după cum urmează:
impozitele directe sunt:
impozite reale sau obiective: cele care, fiind stabilite asupra unor obiecte materiale(terenuri, produse etc.), nu țin seama de situația personală a contribuabilului;
impozite personale sau subiective, acelea care au primordial în vedere persoana contribuabilului(de exemplu, impozitul pe salarii).
impozitele indirecte, ce pot îmbraca și ele diferite forme:
taxe generale de consumație, percepute asupra cvasitotalității produselor și/sau serviciilor, fie prin cuprinderea, fie prin adăugarea lor în/la prețul de vânzare (de exemplu, taxa pe valoarea adăugată);
taxe speciale de consumație, cele care se instituie numai asupra unor categorii de bunuri sau servicii, cum sunt: monopolurile fiscale(stabilite discreționar de către stat asupra produselor realizate în regim de exclusivitate), accizele (care privesc doar anumite categorii de bunuri și/sau servicii, limitativ stabilite prin lege), taxele vamale, taxele de timbru.
c. Luarea în considerare a criteriului obiectului sau materiei impozabile, impozitele pot fi:
impozite pe avere (impozitul pe clădiri, pe terenuri, pe mijloacele de transport etc.);
impozite pe venit (de pildă: impozitul pe profit, impozitul pe veniturile persoanelor fizice etc.);
impozite pe cheltuieli sau pe consum (de exemplu, taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxele vamale).
d. Ținând seama de scopul urmărit, impozitele se împart în:
impozite financiare, a căror stabilire vizează în exclusivitate obținerea unor venituri publice;
impozite de ordine, prin care se urmărește, pe lângă realizarea veniturilor bugetare, și restrângerea sau limitarea unor activități, respectiv stimularea altora, în funcție de interesele statului.
e. În funcție de nivelul la care se mobilizează, coexistă:
impozite centrale (fac referire la impozitele federale și ale statelor membre ale federației- în cazul statelor de tip federal, respectiv la impozitele care se concentrează la bugetul general al statului- în cazul statelor de tip unitar);
impozite locale, care se fac venit la bugetele locale.
Categorie distinctă de prelevări fiscale, taxele pot fi grupate pe mai multe categorii, având în vedere următoarele criterii:
a. Avându-se în vedere caracterul lor, taxele pot fi:
taxe judiciare (cele care se plătesc cu ocazia introducerii unor cereri sau acțiuni în justiție);
taxe extrajudiciare (cele care se achită pentru obținerea unor acte sau alte înscrisuri de la alte organisme statale ori instituții din afara sistemului jurisdicțional).
b. În funcție de scopul pentru care se plătesc, se disting:
taxe pentru eliberarea unor acte;
taxe pentru aprobarea desfășurării unor activități;
taxe pentru admiterea intrării pe teritoriul unui stat;
taxe pentru utilizarea unor drumuri;
taxe pentru constituirea unor fonduri destinate acoperirii costului activităților consacrate protecției mediului etc.
c. În functie de finalitatea urmărită de legiuitor, taxele se împart în:
taxe fiscale (acelea care se colectează la dispoziția componentelor sistemului bugetar, majoritatea virându-se la bugetele locale);
taxe parafiscale (cele care se constituie ca venituri proprii, extrabugetare, ale beneficiarilor anume desemnați ai acestor sume).
Contribuțiile, în funcție de obiectivul urmărit de legiuitor prin introducerea acestora, se structurează pe două mari categorii:
a. contribuții speciale sau nonasigurative, ce vizează prelevările de putere de cumpărare pe care statul le efectuează de la subiecții ce beneficiază în particular și în mod nemijlocit de o utilitate publică, generată de furnizarea unui serviciu cu arie de cuprindere generală (colectivă);
b. contribuții generale sau sociale, reprezentate de transferurile de putere de cumpărare la dispoziția statului cu caracter asigurativ și mutual (prevenire, asistență și asigurare), datorate conform dispozițiilor legale de către persoanle fizice și juridice în vederea acoperirii unor cheltuieli publice de natură socială (pensii, ajutoare, indemnizații, servicii sanitare, etc.).
1.5.4 Tehnici de stabilire a prelevărilor fiscale
Ansamblul procedeelor și metodelor de care dispun instituțiile fiscale pentru a realiza preluarea unei părți a venitului creat în economia reală, în scopul finanțării necesităților publice, dă conținut tehnicilor de stabilire a prelevărilor fiscale.
Fluxurile monetare reprezentate de prelevările fiscale individuale și globale apar ca rezultat al relațiilor dintre elementele de natură economică și elemente de natură tehnică.
Elementele economice sunt reprezentate de materia impozabilă care intră în alcătuirea bazelor de impozitare. Caracteristica de bază a materiei impozabile este marea sa diversitate, aceasta fiind dată de multitudinea formelor sub care averea sau venitul există în economie. În cazul unor impozite materia impozabilă se poate confunda cu baza de impozitare, în timp ce, în cazul altora, baza de impozitare este rezultanta însumării unor elemente, ori, dimpotrivă, a aplicării unor procedee de diminuare a materiei impozabile.
Elementele tehnice sunt date de metodele de evaluare a materiei impozabile, de existența sau inexistența deducerilor unor elemente economice în vederea determinării bazelor impozabile, de caracteristicile cotelor și de metodele de aplicare a acestora.
Tehnicile de stabilire a prelevărilor fiscale trebuie adecvate materiei impozabile asupra căreia se calculează impozitul. În acest context, se pune problema identificării și evaluării materiei impozabile în cazul impozitelor directe și a celor indirecte, întrucât metodele și procedurile utilizate pentru stabilirea obiectului impozabil și pentru determinarea cuantumului monetar al prelevărilor fiscale diferă în cazul celor două categorii.
În procesul de evaluare a materiei impozabile în cazul impozitelor directe, se manifestă, pe de o parte, necesitatea opțiunii între principiul realității și principiul personalizării impozitului iar, pe de altă parte, folosirea unor elemente comune ambelor principii. Dacă avem în vedere principiul realității, trebuie precizat faptul că acesta nu ține seama de interesele individuale, familiale, sociale și de situațiile personale ale fiecărui contribuabil în parte. Principiul personalizării ține seama de natura și importanța bunurilor economice, de veniturile realizate, de obligația de întreținere a membrilor familiei, de cheltuielile personale etc.
În cazul impozitelor directe pe venit, în privința materiei impozabile, se impune tratarea distinctă a următoarelor categorii de venituri: din muncă, ale agenților economici și cele din capital(mobiliar sau imobiliar).
Pentru determinarea materiei impozabile în cazul impozitelor indirecte, teoria și practica fiscală consemnează două tehnici de impunere:
impunerea specifică, ce ia în calcul materia impozabilă în expresie fizică, naturală, materială;
impunerea ad valorem, ce are la bază valoarea materiei impozabile.
Pe măsură ce impozitele percepute de la contribuabili au evoluat, s-au perfecționat și metodele de evaluare a materiei impozabile. Evoluția lor în timp a avut în vedere concordanța acestora cu principiile ce stau la baza determinării materiei impozabile și cu tehnicile de impunere. Datorită caracterului extrem de diversificat al materiei impozabile, sunt uzitate mai multe metode de evaluare a acesteia, distingându-se între:
evaluarea directă, realizată pe baza declarațiilor contribuabililor sau ale unor terțe persoane;
evaluarea indirectă, care include:
evaluarea pe baza semnelor exterioare;
evaluarea forfetară;
evaluarea corectivă.
Fiecare dintre metodele de evaluare enunțate prezintă caracteristici specifice.
a. Evaluarea pe baza declarațiilor fiscale ale contribuabililor se axează pe onestitatea acestora și a declarațiilor făcute dar și pe dreptul de control al organelor fiscale, permițând corectarea erorilor comise, cu sau fără intenție. Cu toate acestea, metoda are dezavantajul că oferă contribuabililor posibilitatea de a sustrage de la impunere o parte din materia impozabilă, prin diverse tehnici (documente false, plăți fictive, înregistrări în conturi a unor documente fără bază legală etc).
b. Evaluarea pe baza declarațiilor fiscale ale unor terțe persoane, care cunosc cu exactitate situația contribuabililor plătitori, vine în complinirea metodei anterioare. Terțele persoane pot fi:
instituțiile publice, pentru salariile plătite angajaților sau pentru onorariile și comisioanele plătite unor persoane;
locatarii, pentru chiriile plătite locatorului;
debitorii, pentru sumele plătite creditorilor;
organismele medicale, pentru onorariile plătite medicilor;
brokerii, pentru sumele tranzacționate la bursă etc. Și în cazul aplicării acestei metode de evaluare a materiei impozabile există riscul nedeclarării unor venituri, mai ales cele din economia paralelă sau când unele bunuri impozabile nu sunt contabilizate.
c. Evaluarea forfetară
Forfeta reprezintă o sumă globală și invariabilă, stabilită anticipat cu titlu de impozit. Această metodă este aplicabilă acolo unde există mai mulți contribuabili pentru care se impune obligativitatea ținerii unei evidențe sumare a veniturilor. Metoda prezintă dezavantajul că, indiferent de tehnicile și procedeele utilizate, se ajunge la o subevaluare a materiei impozabile. Pentru contribuabili metoda este comodă, simplifică sau chiar elimină conducerea unor evidențe contabile, generatoare de cheltuieli. Totodată, scad și costurile administrației fiscale, aceasta fiind exonerată de efectuarea controalelor.
d. Evaluarea pe baza semnelor exterioare (prin prezumție)
Această metodă este simplă însă tehnica de evaluare utilizată este una rudimentară, valoarea impozitului este aproximativă și conduce la imposibilitatea stabilirii unei corelații între materia impozabilă și capacitatea contributivă a plătitorului. Metoda folosește o serie de indicii insuficient de relevante pentru determinarea valorii reale a materiei impozabile. Drept consecință, prelevarea fiscală nu reflectă situația reală a valorii materiei impozabile și nici capacitatea reală a contribuabililor.
e. Evaluarea corectivă.
Evaluarea corectivă cuprinde un ansamblu de proceduri prin care se stabilesc în anumite situații valoarea impozabilă și cuantumul prelevărilor fiscale.
Procedura de evaluare este declanșată de organele administrației fiscale, în baza dreptului legal de a controla, de a corecta cuantumul obligației fiscale și pentru a sancționa situațiile de sustragere de la plata obligațiilor fiscale.
În funcție de relațiile care apar între organele administrației fiscale și contribuabil, dar și în funcție de cauzele care determină evaluarea corectivă, pot fi evidențiate:
proceduri de corectare a evaluărilor realizate anterior;
proceduri de evaluare corectivă din oficiu.
Procedura de corectare a evaluărilor realizate anterior se declanșează în momentul în care contribuabilul sau organele administrației fiscale constată erori care influențează mărimea fluxului monetar al prelevărilor fiscale. În legătură cu evaluarea făcută, contribuabilii au dreptul fie să accepte, expres sau tacit, rezultatul procedurii, fie să conteste rezultatele la care a ajuns organul de control.
Procedura de evaluare corectivă din oficiu se declanșează atunci când contribuabilii nu își îndeplinesc obligația ținerii evidenței contabile, întocmirii corecte și la timp a declarațiilor fiscale sau atunci când există o discrepanță vădită între veniturile declarate de contribuabil și informațiile deținute de organele fiscale cu privire la acestea. În astfel de situații, evaluarea corectivă din oficiu se realizează pe baza elementelor cunoscute de organele fiscale (cum sunt informațiile din conturile bancare, informațiile obținute de la terțe persoane, informații privind valoarea imobilelor deținute etc.). În asemenea cazuri, contribuabililor verificați le rămâne fie dreptul de a accepta rezultatele controlului, fie de a contesta rezultatele evaluării corective făcute, dacă sunt nemulțumiți de aceasta.
1.6. Mecanismul fiscal
În practica fiscală din România se utilizează o diversitate de metode, tehnici și procedee de impunere, diferențiate în funcție de:
natura impozitului sau a taxei;
statutul juridic al plătitorilor;
felul obiectului impozabil;
modul de evaluare a bazei de calcul;
instrumentele utilizate;
necesitatea alimentării ritmice cu venituri a bugetului de stat sau a bugetelor locale.
Ansamblul metodelor și tehnicilor de impunere a veniturilor fiscale ale statului precum și al instrumentelor impunerii dau conținut mecanismului fiscal.
Impunerea constă în identificarea tuturor categoriilor de persoane fizice sau juridice care dețin sau realizează un obiect impozabil, în evaluarea bazei de calcul a impozitului și determinarea exactă a cuantumului acestuia, îmbrăcând una din următoarele forme:
autoimpunere, constând în identificarea obiectului impozabil, evaluarea acestuia și determinarea obligațiilor fiscale de către contribuabilii persoane juridice pe propria lor răspundere (este cazul impozitului pe profit, a taxei pe valoarea adăugată, a taxelor vamale și a accizelor);
impunere directă, realizată prin obținerea de către organele fiscale a informațiilor necesare în mod direct, acestea fiind informate cu privire la natura și mărimea obiectului impozabil prin declarația de impunere întocmită și depusă de contribuabil, în baza acesteia stabilindu-se impozitul datorat de cel din urmă (de exemplu, cazul impunerii clădirilor, terenurilor sau mijloacelor de transport );
impunere indirectă, prezentă în cazul în care organele fiscale obțin informațiile necesare impunerii în mod indirect, de la terțe persoane, în legătură cu desfășurarea activității producătoare de venit sau realizarea veniturilor ce cad sub incidența impunerii (de exemplu, cazul impunerii veniturilor de natură salarială);
impunere forfetară, întâlnită atunci când obiectului impozabil i se atribuie a priori o anumită valoare în funcție de care se stabilește impozitul datorat(este cazul liber-profesioniștilor care au optat pentru impozitarea veniturilor obținute pe baza normelor anuale de venit- croitori, dulgheri, meditatori, taximetristi, instructori auto etc.)
Luarea în considerare a criteriului evaluării obiectului impozabil permite distincția între impunerea provizorie și cea definitivă. Astfel:
impunerea provizorie se caracterizează prin aceea că la începutul anului fiscal, fie în baza declarației contribuabilului, fie din oficiu, după caz, organele fiscale stabilesc în sarcina acestuia un impozit provizoriu, urmând ca la sfârșitul anului fiscal, când materia impozabilă este cunoscută cu certitudine, să se procedeze la definitivarea și regularizarea impozitului. Acest tip de impunere este practicat în cazul impozitării profitului, a veniturilor de natură salarială, a celor provenite din cedarea folosinței bunurilor dar și a celor obținute de liber profesioniști.
impunerea definitivă, realizată după încheierea anului fiscal, când se cunosc cu exactitate toate elementele necesare determinării cuantumului impozitului (este cazul impunerii dividendelor, a dobânzilor sau a veniturilor din jocuri de noroc).
Privită din punctul de vedere al modului în care se cumulează sau nu veniturile supuse impunerii, aceasta poate fi individuală (separată, parțială) sau globală:
impunerea individuală presupune impozitarea separată a veniturilor realizate de o anumită persoană, pe fiecare categorie de venit și loc de realizare a acestuia;
impunerea globală, în cazul căreia veniturile realizate de aceeași persoană , într-o anumită perioadă de timp, din mai multe surse, se globalizează, impozitul calculat fiind aferent venitului global realizat de un contribuabil.
Scopul activității de impunere îl constituie identificarea obiectului impozabil pe fiecare plătitor în parte, evaluarea corectă a bazei de calcul și stabilirea cuantumului impozitului datorat. Toate acestea trebuie stabilite și consemnate în anumite documente specifice, care reprezintă suportul informațional sau instrumentele impunerii. Acestea îmbracă forme specifice fiecărei categorii de impozit, fiind diferite în funcție de metodele de impunere practicate, de natura impozitelor cât și de categoria plătitorilor, persoane fizice sau juridice.
În principiu, impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se evidențiază în cuprinsul următoarelor instrumente fiscale sau acte administrativ fiscale:
declarații fiscale, întocmite și depuse de contribuabili la organele fiscale competente;
decizii de impunere, emise de organul fiscal competent.
Declarațiile fiscale sunt înscrisuri, documente, care servesc la informarea organelor fiscale cu privire la:
impozitele, taxele și contribuțiile datorate, în cazul în care, potrivit legii, obligația calculării impozitelor și taxelor revine plătitorului;
bunurile și veniturile impozabile, în cazul în care, potrivit legii, stabilirea impozitului și a taxei se face de organul fiscal;
impozitele colectate prin stopaj la sursă, în cazul în care plătitorul are obligația de a calcula, de a reține și de a vărsa impozite și taxe.
Decizia de impunere se emite de organul fiscal competent ori de câte ori acesta modifică baza de impunere. Decizia de impunere se emite, dacă este necesar, și în cazul în care nu s-a emis decizie referitoare la baza de impunere.
Există însă două situații în care bazele de impunere se stabilesc separat, prin decizie referitoare la bazele de impunere:
a. când venitul impozabil este realizat de mai multe persoane. În acest caz, decizia cuprinde și repartizarea venitului impozabil pe fiecare persoană care a participat la realizarea venitului.
b. când sursa venitului impozabil sa află pe raza altui organ fiscal decât cel competent teritorial. În acest caz, organul fiscal în a cărui rază teritorială se află sursa de venit, competent în stabilirea bazei de impunere, va transmite decizia privind bazele de impunere organului fiscal de la domiciliul fiscal, competent pentru a emite decizia de impunere.
Sunt asimilate deciziilor de impunere și următoarele acte administrativ fiscale:
deciziile privind rambursarea de taxă pe valoarea adăugată;
deciziile privind restituiri de impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat;
deciziile referitoare la bazele de impunere;
deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii.
Decizia de impunere și decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii constituie, totodată, și înștiințări de plată, de la data comunicării acestora.
Capitolul 2 Impozitele directe – Impozitul pe profit
În definirea impozitelor trebuie să se pornească de la rațiunile ce stau la baza existenței lor și de la funcțiile pe care le au de îndeplinit.Rațiunea de a fi a impozitelor este de ordin financiar. Prima și cea mai însemnată funcție a impozitelor a fost și continuă să rămână funcția lor de mobilizare de venituri pentru stat, aceasta fiind și funcția lor tradițională.
Cu timpul însă, la baza impozitelor sunt așezate rațiuni noi, de ordin economic și social, astfel că impozitele dobândesc și funcții noi.
Impozitele sunt activizate ca pârghii fiscale, statul utilizându-le, prin diferențierea tratamentului fiscal, în raport cu anumite interese economice și sociale, pentru stimularea activităților dezirabile sau pentru inhibarea celor nedorite, pentru redistribuirea unei părți importante din produsul intern brut pe criterii sociale.
– impozitele = obligații pecuniare pretinse, în temeiul legii, de către autoritatea publică, de la persoane fizice și juridice, în raport cu capacitatea contributivă a acestora, preluate la bugetul statului în mod obligatoriu, cu titlu definitiv și fără contraprestație imediată și folosite ca instrumente de influențare a comportamentului plătitorilor, astfel încât interesele acestora să fie armonizate cu interesul public.
Trăsături :
impozitul este o contribuție pecuniară, forma bănească devenind tipică;
impozitul este o contribuție obligatorie, plata acestuia către stat fiind o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice și juridice care realizează venituri sau dețin un anumit gen de avere pentru care, potrivit legii, datorează impozit;
impozitul este o prelevare cu titlu definitiv și gratuit, în sensul că sumele achitate de contribuabili nu au un echivalent direct și imediat în folosul plătitorilor de impozite. Totuși, impozitele sunt destinate pentru acoperirea unor cheltuieli ce urmează a se efectua în beneficiul tuturor membrilor societății, dar contraserviciul nu este imediat și nu este obligatoriu;
impozitul este datorat la buget în conformitate cu dispozițiile legale; dreptul de a institui impozite aparține statului, drept exercitat prin intermediul puterii legislative (Parlament) și, uneori, prin intermediul organelor locale ale puterii de stat.
2.1. Clasificarea impozitelor
1. După principalele trăsături de fond și de formă impozitele se împart în:
impozite directe;
impozite indirecte.
a) Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice și/sau juridice, în funcție de veniturile și/sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Ele se încasează direct de la contribuabili la anumite termene dinainte stabilite.
În funcție de criteriile care stau la baza așezării lor, impozitele directe se pot grupa în impozite reale și impozite personale.
Impozitele reale se caracterizează prin aceea că se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (de exemplu pământul, clădirile, fabricile, magazinele etc.), făcându-se abstracție de situația personală a subiectului impozabil.
sunt denumite și impozite obiective sau pe produs, deoarece se așează asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a se ține cont de situația subiectului impozabil [exemple: impozitul funciar, impozitul pe clădiri, impozitul pe activități industriale, comerciale și profesii liberale, impozit pe capitalul mobiliar sau bănesc].
Impozitele personale țin cont, în primul rând, de situația personală a subiectului impozabil, motiv pentru care se mai numesc și impozite subiective.
– in raport cu materia impozabilă vizată, impozitele personale îmbracă forma :
impozitelor pe venit (care pot fi impozite pe venitul persoanelor fizice – impozitul pe venituri din salarii, impozitul pe venituri din cedarea folosinței bunurilor, impozitul pe venituri din dividende și dobânzi, impozitul pe venituri din pensii ce depășesc un anumit plafon, sau impozite pe venitul persoanelor juridice – impozitul pe profit)
contribuții privind securitatea socială (plătite de angajatori sau plătite de angajați)
impozite pe avere (impozite asupra averii propriu – zise, impozite pe circulația averii și impozite pe sporul de avere).
b) Impozitele indirecte nu se stabilesc direct și nominal asupra subiectului impozabil, ci se așează asupra vânzării unor bunuri (de consum sau de lux) și al prestării unor servicii (de transport, hoteliere, spectacole etc.), al importului ori exportului etc., ceea ce înseamnă că ele vizează cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri. În cazul impozitelor indirecte, chiar prin lege se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât suportatorul acestuia
După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate astfel:
taxe de consumație (taxa pe valoarea adăugată, accize);
venituri de la monopolurile fiscale;
taxe vamale;
taxe de timbru și de înregistrare.
2. După obiectul impunerii, impozitele pot fi clasificate în:
impozite pe venit (profit);
impozite pe avere (patrimoniu net sau capital);
impozite pe consum (pe cheltuieli).
3. După scopul urmărit la introducerea lor, impozitele se grupează în:
impozite financiare;
impozite de ordine.
a) Impozitele financiare sunt instituite în vederea realizării de venituri pentru acoperirea nevoilor statului. În această categorie se includ impozitele pe venit, taxele de consumație etc.
b) Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei acțiuni sau în vederea atingerii unui scop care nu are caracter fiscal. Astfel, prin instituirea unor taxe ridicate la vânzarea băuturilor alcoolice și a tutunului se urmărește limitarea consumului acestora având în vedere efectul lor nociv asupra sănătății persoanelor care le consumă.
4. După frecvența cu care se încasează la buget, impozitele pot fi:
permanente, care se încasează periodic;
incidentale sau întâmplătoare, care se instituie și se încasează o singură dată (de exemplu, impozitul pe averea sau pe profiturile excepționale de război).
5. După aria de cuprindere a materiei impozabile, deosebim:
impozite analitice;
impozite sintetice.
a) Impozitul analitic este un impozit așezat asupra elementelor unui patrimoniu sau asupra unei operații izolate, respectiv asupra unei singure categorii de venit denumită cedulă.
b) Impozitul sintetic este așezat asupra unui ansamblu de operațiuni sau de venituri și constă în impunerea acestui ansamblu de operațiuni sau de venituri o singură dată.
Impozitul analitic este cel mai adesea așezat în cote proporționale, pe când impozitul sintetic este stabilit, de regulă, în cote progresive. Impozitele sintetice sunt cele mai neutre din punct de vedere economic și au un randament fiscal mai bun decât impozitele analitice.
6. După instituția care le administrează, în statele de tip federal întâlnim: impozite federale, impozite ale statelor (provinciilor) membre ale federației și impozite locale, iar în statele de tip unitar deosebim: impozite ale administrației centrale de stat și impozite ale colectivităților locale.
Impozitele mai pot fi grupate și după alte criterii astfel:
după modul de așezare (impozite specifice și impozite ad-valorem);
după tipul cotelor de impunere utilizate (impozite proporționale, impozite progresive, impozite degresive);
după modul de stabilire a sarcinii fiscale (impozite de repartiție și impozite de cotitate) etc.
2.2. Elementele tehnice ale impunerii impozitelor directe
Elementele tehnice ale impozitului, întâlnite în teoria și practica financiară sunt: subiectul, suportatorul, materia impozabilă, sursa impunerii, unitatea de impunere, cota impozitului, asieta, termenul de plată, facilitățile acordate și altele.
2.2.1 Subiectul impozitului pe profit
Adeseori denumit plătitor sau contribuabil, este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia. De obicei, subiectul impozitului este, sau ar trebui să fie, și cel ce suportă plata finală a impozitului.
Uneori însă, suportatorulul (destinatarul) impozitului este o altă persoană decât subiectul. Este posibilă această situație deoarece, prin diverse căi și mijloace, într-o măsură mai mică sau mai mare, unele impozite plătite de persoane fizice sau juridice pot fi transpuse în sarcina altor persoane. Avem de-a face cu ceea ce se numește incidența indirectă a impozitului. Are loc deci transmiterea sarcinii fiscale, ajungându-se astfel la fenomenul de repercusiune fiscală.Astfel , este considerat plătitor de impozit pe profit în România contribuabilul care se află într-una din situațiile de mai jos:
a)Contribuabilul , persoană juridică română care se află în situția de a obține profit atât din țara cât și din străinătate.În acest caz sunt considerate persoane juridice: companiile naționale, regiile autonome, organizațiile cooperatiste , societăți naționale, societăți comerciale,indiferent de forma juridică de organizare și formă de proprietate , inclusiv cele cu participare de capital străin, societăți agricole și alte forme de asocieri cu personalitate juridică, instituții de credit, instituții financiare, fundații, asociații,organizații cu statut legal de persoană juridică constituită sub legislația prevazută de România.În cazul persoanelor juridice române care dețin participații în capitalul altor societăți comerciale și care întocmesc situații consolidate,calculul și plata impozitului pe profit se face la nivelul fiecărei persoane juridice din grup.
b) Persoana juridică străină care își desfășoară activitatea in România prin intermediul unui sediu permanent. Astfel, persoanele juridice străine ,cum sunt:companiile,organizațiile,asociațiile și fundațiile, precum și orice entitate similar înființată și organizată în conformitate cu legislația unei alte țări,devine plătitoare de impozit pe profit în România,atunci când își desfășoara activitatea prin intermediul unui sediu permanent , de la începutul activității, fie parțială sau intergrală. Conform dispozițiilor Titlului I din Legea 571/2003, cu modificările și completările ulterioare , sediul permanent este un loc prin care nerezidentul își desfășoară activitatea parțial sau integral, fie direct,fie prin intermediul unuia agent.Sediul permanent poate fi:un birou, o agenție,o sucursală,o fabrică,o mină, un loc de extracție resurse naturale( gaze, petrol,etc) Sediul permanent nu include însă: folosirea spațiilor ca depozit de bunuri, stocuri de marfuri sau alte bunuri aparținând unei activități,pentru a fi apoi distribuite de către o altă societate sau utilizarea spațiilor ca centre de colectare informații.
Un nerezident se consider că are sediu permanent in România și în cazul în care activitățile sunt întreprinse în numele nerezidentului de către o persoană,alta decât un agent cu statut independent,dacă este întrunită una din următoarele condiții:
-persoana este autorizată să încheie contracte în România în numele nerezidentului;
-persoana menține în România un stoc de produse sau bunuri pe care le livrează în numele nerezidentului;
În cazul în care nerezidentul își desfășoară activitatea prin intermediul unui agent,comisionar,agent independent sau broker nu se consider că are sediu permanent.
În cazul unei persoane fizice sediul permanent se consideră a fi o bază fixă.Pentru veniturile brute realizate in România , persoanele juridice străine și persoanele fizice străine care nu desfășoară activități printr-un sediu permanent plătesc impozitcu reținere la sursă, conform prevederilor Titlului V din Codul Fiscal cu modificările și completările ulterioare.
c) O alta situație o constituie aceea in care contribuabilul este partener într-o asociere fară personalitate juridică cu o persoană juridică străină sau română ori cu o persoană fizică română sau nerezidentă.În acest caz obligația calculării,reținerii și virării impozitului pe profit , determinat conform metodologiei stabilite în legislația privind impozitul pe profit, revine in continuare persoanei juridice române. Impozitul reținut în contul persoanei fizice este considerate plata anticipată în contul impozitului anual pe venit. De asemene orice astfel de asociere trebuie să desemneze una din părți care să îndeplinească obligațiile ce revin asociaților:să înregistreze asocierea la autoritatea fiscalăcompetentă, înainte de începerea activității,să conducă evidențele contabile,să plătească impozitul , să depuna declarațiile fiscale trimestriale cuprinzând informațiile legate de partea de venituri, cheltuieli și impozit plătit,să informeze asociații, în parte, despre partea de venituri și cheltuieli recum și despre partea de impozit care a fost plătită pentru fiecare asociat în parte.
d) Contribuabilul este persoana juridică străină și realizează venituri din sau înlegătură cu proprietăți imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare la o persoană juridică română.
e) Contribuabilul este persoană juridică , înființată conform legislației europene,cu sediul social în România.
2.2.2 Materia impozabilă
Numită adeseori și obiectul impozabil, este reprezentată de , venitul și averea ca obiect al impunerii. ex: în cazul impozitului pe salarii obiectul impozitului îl constituie salariul și alte drepturi de personal, la impozitul pe profit – profitul obținut de agenții economici
Sursa impozitului arată din ce anume se plătește impozitul: din venit sau din avere. Veniturile, ca sursă a impozitului, pot îmbrăca mai multe forme: salariu, profit, dividende etc. În cazul impozitului pe venit, sursa impozitului coincide în toate cazurile cu obiectul impunerii. Averea poate să apară fie sub formă de capital (în cazul acțiunilor emise de societățile de capital), fie sub formă de bunuri (mobile și imobile). La impozitele pe avere, de regulă, sursa nu coincide cu obiectul impunerii deoarece impozitul se plătește din venitul realizat de pe urma averii respective și numai în situații excepționale se întâmplă ca impozitul să fie plătit din avere.
Astfel, în cazul în care contribuabilul este este partener într-o asociere fară personalitate juridică cu o persoană juridică străină sau română ori cu o persoană fizică română sau nerezidentă,după caz, profitul cuvenit unei persoane fizice dintr-o asociere sau participațiune cuo persoană juridică străină, determinat potrivitregulilor de calcul al impozitului pe profit este asimilat, în vederea impunerii la nivelul persoanei fizice , venitului brut din activități independente , din care se vor deduce contribuțiile obligatorii în vederea obținerii venitului net din activități independente.
În cazul unei asocieri fără personalitate juridică,veniturile și cheltuielile înregistrate se atribuie fiecărui asociat,corespunzător cotei de participare în asociere.
-În cazul unei asocieri fără personalitate juridică cu o persoană juridică română , determinarea profitului impozabil se realizează prin distribuirea fiecărui asociat a părții din venituri și cheltuieli ce îi revine , prin decont , proporțional cu cotele menționate în contract.
În legătura cu veniturile realizate de către nerezidenți din proprietăți imobiliare aflate în România sau din vânzarea și/sau cesionarea de titluri de participare legiutorul,conform dispozițiilor Titlului I din Codul Fiscal, cu modificările și completările ulterioare, stabileste următoarele: Prin propietate privată se înțelege orice teren,clădire sau clădire/construcție încorporată într-un teren.Veniturile include:venituri din închirierea sau cedarea folosinței, câștigul din vânzare/cesionarea drepturilor de proprietate,câștigul din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deținute la o persoană juridică, dacă minimum 50% din valoarea mijloacelor fixe sunt fie direct,fie prin intermediul mai multor persoane juridice proprietăți imobiliare situate în România, venituri obținute din exploatarea resurselor naturale situate în România, incluzând câștiguldin vânzarea/cesionarea oricărui drept afferent acestor resurse. Potrivit dispozițiilor art.30 din Legea 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările si completările ulterioare, veniturile obținute de o persoană juridică nerezidentă din cedarea folosinței unui spațiu deținut în România intră în baza de impunere a profitului impozabil pe care acesta are datoria să îl calculeze și să îl plătească. Conform prevederilor, pentru veniturile obținute din proprietăți imobiliare sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deținute de o persoană juridică română, persoana juridică străină are obligația de a declara și plăti impozitul pe profit , confom dispozițiilor art.34 și 35 din Codul Fiscal.
Unitatea de impunere
Reprezintă unitatea de măsură în care se exprimă dimensiunea materiei impozabile în vederea cuantificării. De exemplu, la impozitul pe venit unitatea de impunere este unitatea monetară, la impozitul pe clădiri metrul pătrat de suprafață utilă, la impozitul funciar hectarul etc.
2.2.4 Cota de impunere (cota impozitului)
Este reprezentată de impozitul aferent unei unități de impunere. Cota de impunere este fixă: când impozitul aferent unității de impunere apare ca o mărime invariabilă, exprimată în mărimi absolute.În România politica fiscală impune practicarea de cote diferite de impozit pe profit, în funcție de natura activității desfășurate:
Cota de 16% numită și cotă standard
Cota de 5% aplicată asupra veniturilor din activități de natura barurilor de noapte ,cluburilor de noapte,discotecilor,cazinourilor sau pariurilor sportive,inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui contract de asociere. La determinarea profitului obținut se iau în considerare și cheltuielile de conducere și administrare calculate proporțional cu veniturile obținute din aceste operațiuni. Impozitul pe profit de 5% se adaugă la impozitul calculat pentru profitul din celelalte activități desfașurate.
Asieta
(modul de așezare a impozitului) reflectă totalitatea operațiunilor întreprinse de organele fiscale pentru identificarea și evaluarea materiei impozabile și pentru determinarea sumei impozitului datorat statului.
Termenele de plată
La care trebuie să se facă plata și ele, de regulă, sunt diferite în raport cu mărimea impozitului și periodicitatea realizării veniturilor. Sunt impozite care se încasează zilnic, altele se încasează la intervale regulate de timp (semidecadal, decadal, chenzinal, lunar, trimestrial, semestrial, anual). În cazul persoanelor juridice acestea au obligația calculării și plății impozitului pe profit, trimestrial,pânăpe data de 25 inclusiv a lunii următoare. Trebuie depusă Declarația Anuală 101, cod 14.13.01.04,aprobată prin O.P.A.N.A.F. nr. 878/2013, până la 25,03,2014 a anului următor realizării profitului impozabil.In cazul persoanelor juridice străine acestea pot desemna un reprezentant fiscal.
În cazul sediului permanent din România al unei persoane juridice străine , sediul permanent constituit ca persoană juridică străină are obligația de a calcula,plăti și depune declarația anuală de impozit pe profit în numele persoanei străine. Pentru impozitele reținute la sursă , sediul permanent din România al unui nerezident are obligația de a depune la autoritatea fiscală din raza teritorială de competență, o declarație informativă privind impozitul reținut și plătit pentru veniturile cu regim de reținere la sursă / venituri scutite , până la data de 28 sau 29 februarie, inclusiv a anului următor celui pentru care s-a plătit impozitul. Formatul și prezentarea formularului poate fi găsită în Normele Metodologice date în aplicarea Codului Fiscal, Titlul V, art.119,pct.151.
2.3. Asocierea în participațiune
Asocierea în participațiune presupune punerea la comun de către mai multe persoane fizice sau juridice a mijloacelor de care dispun pentru realizare unui obiectiv , sistem care nuconduce la apartiția unei noi persoane juridice , dar care are ca obiectiv satisfacerea intereselor celor care o compun.Contractul de asociere în participațiune este definit de art.1949, codul Civil, modificat și completat, ca fiind contractul prin care o persoană acordă uneia sau mai multor persoane o participație la beneficiile și pierderile uneia sau mai multor operațiuni pe care le realizează. Asocierea în participațiune are loc atunci când un comerciant sau o societate acordă uneia sau mai multor persoane sau societăți dreptul de a participa la profitul sau pierderea uneia sau mai multor operațiuni , sau chiar asupra întregii activități.Acesta se poate extinde și asupra operațiunilor comericiale realizate de către necomercinți. Defapt, asocierea reprezintă acordul unui titular de operațiuni comerciale de a ceda altei persoane asociate o parte din profiturile sau pierderile rezultate. Principala concluzie este ca in urma unei asocieri in participațiune nu se formează alta persoană juridică.
Din punct de vedere al impozitului pe profit, la art.13, Titlul II din Codul Fiscal , modificat și completat, sunt considerate obiect al impozitului pe profit asocierile fară personalitate juridică între:
Persoane juridice străine și persoane fizice nerezidente:
Persoane juridice străine și persoane juridice române:
Persoane juridice străine și persoane fizice rezidente:
Persoane fizice străine și persoane juridice române;
Persoane fizice române și persoane juridice române;
Persoane juridice cu sediul social în România, înființate conform legislației europene.
În aceste cazuri de asocieri,veniturile și cheltuielile sunt alocate asociaților în limita cotelor de participare deținute de fiecare.Plățile suplimentare prevăzute în contractul de asociere, incluzând și contribuțiile suplimentare plătite persoanei fizice , nu sunt deductibile la calculul profitului impozabil.
2.3.1.Asocierile dintre persoane juridice române
Asocierile dintre persoane juridice române sunt reglementate de art.28 Codul Fiscal.veniturile și cheltuielile aferente asocierii în participațiune sunt contabilizate distinct de către unul dintre asociați, stabilit în contract.Societatea care ține eviidențele contabile este obligată să transmită fiecărui asociat, lunar,decontul de venituri și cheltuieli, document ce va fi înregistrat în contabilitatea fiecărui asociat pentru a fi utilizat la determinarea profitului impozabil.
2.3.2.Asocierile dintre persoane juridice române și persoane juridice străine
Aceleași obligații decurgând din asocierea în participațiune expuse mai sus sunt aplicabile și în acest caz. În plus persoana juridică română are obligația de a depune declarația de impozit pe profit atât pentru persoanele fizice/juridice nerezidente cât și pentru cele rezidente prezente în asociere. Sumele angajate la nivelul contractului de asociere în participațiune în favoarea partenerului contractual, sub forma unor sume fixe sau cote procentuale raportate la venit, altele decât cele rezultate pe baza decontului întocmit conform regulamentului de aplicare a Legii Contabilității nr.82/1991,republicată,cu modificările ulterioare,nu sunt cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit.
Veniturile și cheltuielile înregistrate la nivelul asocierii se atribuie fiecărui asociat, corespunzător cotei de participare a fiecărei părți.Impozitul se plătește de fiecare persoană juridică în parte, prin înregistrarea decontului în evidența contabilă proprie.Evidența decontărilor din operații în participațiune se face cu ajutorul contului 458 Decontări din operații în participație, cont bifuncțional. Înregistrările contabile trebuie să aibă la bază decontul asocierii, formular tipizat,cod 14-4-14 reglementat prin O.M.E.F nr.3512/2008.
În cazul veniturilor obținute de o persoană fizică dintr-o asociere cu o persoană juridică plătitoare de impozit pe venitul microîntreprinderilor, impozitul reținut va fi suma calculată prin aplicarea cotei de 3% asupra veniturilor ce îi revin.
Profitul cuvenit unei persoane fizice asociat cu o persoană juridică română, care nu dă naștere unei alte persoane juridice , determinat pe baza regulilor de determinare se consideră venit din activități independente,cuprins în cadrul impozitului pe venit. Obligația calculării,reținerii și virării impozitului pe profit revine persoanei juridice române.
Impozitul reținut de persoana juridicăîn contul persoanei fizice pentru veniturile realizate dintr-o asociere cu o persoană juridică română , este considerată plată anticipată în contul impozitului anual pe venit.
2.4. Anul fiscal
Anul fiscal este anul calendaristic.Pot apărea situații particulare în care anul fiscal nu începe de la 01 ianuarie , ci începe la data înfiițării sau nu se sfârșește la 31 decembrie , ci la data la care încetează să existe.
Astfel,în cazul înfiițării unui plătitor de impozit pe profit, anul fiscal poate începe de la data înregistrării acestuia în Registrul Comerțului,în registrele instanțelor judecătoreșticompetente, sau de la data încheierii sau punerii în aplicare a contractelor de asociere,în cazul în care asocierea nu dă naștere unei alte persoane juridice. De exemplu, entru osocietate care s-a înregistrat la Registrul Comerțui la data de 05.03.2013,anul fiscal este cuprins între 05.03.2013 și 31.12.2013. Pentru o societate care este radiată la data de 20.10.2013 anul fiscal este cuprins între 01.01.2013 si 20.10.2013.
Ca o noutate începând cu 01.01.2014 contribuabilii care au optat, în conformitate cu legislația contabilă în vigoarea, pentru un exercițiu financiar diferit de anul calendaristic, pot opta ca anul fiscal sa corespundă cu exercițiul financiar.Primul an fiscal modificat include și perioada anterioară din anul calendaristic cuprinsă între 1 ianuarie și ziua anterioara primei zi a anului modificat acesta reprezentând un singur an fiscal. Cei care doresc să benficieze de această prevedere trebuie să comunice cu cel puțin 30 de zile calendaristice , organului fiscal territorial , înainte de începerea anului fiscal modificat.
În cazul încetării existenței unui plătitor de impozit pe profit,ca urmare a operațiunilor de reorganizare prevăzute de legea nr.31/1990,republicată,cu modificarile și completările ulterioare,anul fiscal se încheie:
-la data înregistrării în registrul comerțului sau registrul instanțelor judecătorești competente anoiisocietăți sau a ultimei dintre ele, atunci când fuziuneasau divizarea are ca effect constituirea uneia sau mai multor societăți noi;
-la data înregistrării hotărârii ultimei adunări generale care a aprobat operațiunea sau de la altă dată stabilită prin acordul părților în cazul ăn care se stipulează că operațiunea va avea effect la o altă dată;
-la data înmatriculării persoanei juridice înființate potrivit legislației europene, în cazul în care prin fuziune se constituie asemenea persoane;
-la data stabilită potrivit legii, în alte cazuri decât cele menționate.
În cazul dizolvării urmate de lichidarea contribuabilului , perioada impozabilă încetează la data depunerii situațiilor financiare la registrul unde a fost înregistrată.
În cazul lichidării unei societăți anul fiscal se încheie la data radierii acestuia din Registrul Comerțului unde a fost înființată.
2.5. Calculul profitului impozabil
Profitul impozabil afferent unui an fiscal se determina astfel:
Profit = Venituri – Cheltuieli – Venituri + cheltuieli + Elemente – elemente
impozabil totale totale neimpozabile nedeductibile similare similare
veniturilor cheltuielilor
Profit impozabil = profit impozabil afferent unui an fiscal – pierderea fiscal de raportat
În vederea determinării profitului impozabil se iau în considerare următoarele elemente:
2.5.1. Venituri și cheltuieli totale
Veniturile și cheltuielile care se iau în considerare la determinarea profitului impozabil sunt veniturile și cheltuielile înregistrate în contabilitate potrivit reglementărilor date în baza legii nr.82/1991, republicată,cu modificările ți completările ulterioare.
2.5.2 Venituri neimpozabile
Dividendele primite de la o persoana juridică română sau străină plătitoare de impozit pe profit sau a unui impozit similar acestuia , situate într-un stat care nu este membru al Uniunii Europene, stat cu care România are încheiată o convenție pentru evitarea dublei impuneri, dacă persoana juridică română care primește dividendele deține , la persoana juridică română sau la cea străină din statul terț, la data înregistrării acestora conform reglementărilor contabile, pe o perioadă neîntreruptă de 1 an , minimum 10% din capitalul social.
Diferențele favorabile de valoare a titlurilor de participare , înregistrate ca urmare a încorporării rezervelor , beneficiilor sau primelor de emisiune la persoane juridice la care se dețin titluri de participare.
Ca regula acestea sunt impozabile la data cesionării, ttransmiterii cu titlu gratuity, lichidării persoanei juridice sau retragerii capitalului social.
Ca excepție nu sunt impozabile diferențele favorabile aferente titlurilor de participare pentru care sunt îndeplinite condițiile prevăzute lalit e) și h)de mai jos
Veniturile din anularea cheltuielilor pentru care nu s-a acordat deducere , veniturile din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, veniturile din recuperarea cheltuielilor nedeductibile, veniturile din restituirea ori anularea unor dobânzi și/sau penalitați de întârziere pentru care nu s-a acordat deducere, precum ș iveniturile reprezentând anularea rezervei înregistrate ca urmare a participării în natură la capitalul social al altor persoane juridice.
Veniturile neimpozabile, prevăzute în acorduri aprobate prin acte normatice.
Veniturile din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deținute la o persoană juridică română sau la o altă persoană juridică străină situată ăntr-un stat cu care România are încheiată o convenție de evitare a dublei impuneri, dacă la data vanzării/cesionării contribuabilul deține pe o perioadă neîntreruptă de 1 an minimum 10% din capitalul social.
Venituriledin impozitul peprofit amânat determinat și înregistrat de către contribuabilii care aplică reglementările contabile conform cu Standardele Internationale de Raportare Financiară.
Veniturile reprezentând modificarea valorii juste a investiților imobiliare/active biologice, ca urmare a evaluării ulterioare utilizând modelul bazat pe valoare justă de către contribuabilii care aplică reglemntările contabile conforme cu Standardele Internationale de Raportare Financiară. Aceste sume sunt impozabile concomitant cu deducerea amortizării fiscal; respective la momentul scăderii din gestiune a acestor investiții imobiliare / active biologice , după caz.
Veniturile din lichidarea unei alte persoane juridice române sau străine situate într-un stat cu care România are încheiată o convenție asupra evitării dublei impozitări, dacă la data începerii operațiunii de lichidare, potrivit legii, contribuabilul deține pe o perioada neîntretupta de 1 an minimum 10 % din capitalul social.
2.5.3 Cheltuieli nedeductibile
Art.21 alin.(1) din Codul Fiscal stabilește că pentru determinarea profituluiimpozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numaicheltuielile effectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate de actele normative în vigoare.
Din punct de vederea al deductibilității cheltuielile se pot clasifica astfel:
Cheltuieli effectuate în scopul realizării de venituri impozabile , care pot fi:
Cheltuieli nedeductibile integral
Cheltuieli deductibile limitat
Cheltuieli deductibile integral.
Cheltuieli ce nu sunt effectuate în scopul realizării de venituri impozabile. Aceste cheltuieli nu sunt deductibile la determinarea profitului impozabil.
2.5.4 Elemente similar veniturilor
Se consider elemente similar veniturilor diferențele favorabile de curs valutar rezultate în urma evaluării creațelor și datoriilor în valută, rezervele din reevaluarea mijloacelor fixe,câștigurile legate de vânzarea sau anularea titlurilor de participare proprii dobândite sau răscumpărate.
2.5.5 Elemente similar cheltuielilor
Se consideră elemente similar cheltuielilor diferențele nefavorabile de curs valutar, rezultate înurma evaluării creanțelorși datoriilor în valută, cheltuiala cu valoarea neamortizată a cheltuielilor de cercetare și dezvoltare și a mijloacelor fixe de natura obiectelor de inventar care au fost înregistrate în rezultatul reportat., diferențele nefavorabile dintre prețul de vânzare al titlurilor de participare proprii ți valoarea lor de dobândire/răscumpărare.
2.5.6 Deduceri fiscale
1.Amortizarea fiscală este nedeductibilă la calculul profitului impozabil.Pentru mijloacele fixe amortizarea se determină pe baza reglementărilor art 24 din Codul Fiscal. Trebuie sesizată diferența dintre amortizare contabilă și cea fiscală, cele doua pot fi diferite.Evidența amortizării fiscal se ține extracontabil cu ajutorul Registrului de Evidență fiscală.din punct de vedere fiscal este considerat mijlocfix amortiizabil orice imobilizare corporal care îndeplinește cumulativ următoarele condiții:
a)este deținut și utilizat în producția , livrarea de bunuri sau prestarea de servicii,pentru a fi închiriat terților sau în scop administrative;
b) are o valoare fiscală mai mare decât limita stabilită prin hotărâre de Guvern , la data intrării în patrimoniu ;
c)are o durată normal de utilizare mai mare de an.
2.6. Declararea și plata impozitului pe profit
Persoanele juridice , altele decât societățile comerciale bancare,organizațiile non profit ori contribuabilii care obțin venituri majoritare din cultura cerealelor , a plantelor tehnice, pomicultură și viticultură au obligația de a declara și plăti impozit pe profit trimestrial,până la data de 25 inclusiv a primei luni urmatoare încheierii trimestrelor I,II și III , în situația în care nu optează pentru sistemul de declarare cu plăți anticipate. Definitivarea și plata impozitului pe profit aferent anului fiscal respectiv se efectuează până la termenul de depunere a declarației privind impozitul pe profit ( formular 101), respectiv pânăla data de 25 martie inclusiv a anului următor.Acești contribuabili pot opta pentru aplicarea sistemului de declarare și plată a impozitului pe profit annual,cu plăți anticipate efectuate trimestrial.Opțiunea pentru acest system se face până la data de 31 ianuarie a anului fiscal respective și este valabilă cel puțin 2 ani fiscali consecutivi.Pentru efectuarea opțiunii de aplicare a sistemului annual de declarare și plată a impozitului pe profit ,precum și pentru renunțarea la această opțiune se utilizează formularul 012 Notificare privind modificarea sistemului anual / trimestrial de declarare și plată a impozitului pe profit., aprobat prin O.A.N.A.F. nr. 1994/2012.
Contribuabilii care au optat,în conformitate cu legislația în vigoare , pentru un exercițiu financiar diferit de anul calendaristic ,comunică organelor fiscale teritoriale modificarea sistemului annual/trimestrial de raportare a impozitului pe profit , în termen de 30 zile calendaristice de la începutul anului fiscal modificat.
Nu pot opta pentru sistemul annual,contribuabilii nou înființați, cei care au înregistrat pierdere fiscal la sfârșitul anului fiscal precedent, cei care se află în inactivitate temporară sau au declarat pe propria răspundere ca nu desfășoară la activitățila sediile sociale/sediile secundare, situații susținute de certificatele eliberate de registrul comerțului precum ți cei care au fost plătitori de impozit pe veniturile microîntreprinderilor.
Alte categorii de contribuabili ce nu pot opta pentru sistemul anual sunt societățile comerciale bancare,inclusiv sucursalele în România a persoanelor juridice străine,organizațiile non profit.
Capitolul 3 Studiu de caz
S.C A-Z UTILAJE METALI S.R.L. a fost înființată în anul 2008,având ca obiect principal de activitate comerțul cu ridicata al altor mașini și echipamente,cod CAEN 4669. Ulterior societatea înființează doua puncte de lucru , unul situat în Portul Constanța iar celalalt in judetul Mures, loc.Reghin unde desfășoară urmatoarele activitați pentru principalii săi clienți.
După înființare societatea , angajează personal calificat in domeniul construcțiilor de structuri metalice, numărul angajaților prezentând fluctuații de la 10 până la 50 de angajați.
Determinare rezultatului exercițiului și distribuirea profitului sau finanțarea pierderi.
3.1.Întocmirea contului de profit și pierdere la S.C. A-Z UTILAJE METALI S.R.L.
3.2 Tabloul soldurilor intermediare de gestiune
Cu ajutorul datelor furnizate de către Contul de profit și pierdere putem stabili indicatori prin calculul în cascadă, cunoscuți sub denumirea de solduri intermediare de gestiune.
Caracterizând comportamentul de performanță al firmei, soldurile intermediare de gestiune sunt necesare în procesul de analiză, furnizând concluzii principale cu privire la evoluția rezultatelor perioadei analizate și orientând corespunzător procesul de adoptare a deciziilor la nivelul conducerii. Ele se prezintă sub forma unor marje de acumulare, care pun în evidență etapele formării rezultatului exercițiului, pe baza elementelor de venituri și cheltuieli aferente fiecărei categorii de activitate.
Semnificația fiecărui indicator se prezintă astfel:
Marja comercială exprimă performanța activității de cumpărare pentru vânzare sub forma diferenței dintre prețul de vânzare și costul de cumpărare al mărfurilor vândute.
Producția exercițiului dezvăluie performanța activității de producție sub forma producției vândute, producției de imobilizări și producției stocate.
Valoarea adăugată definește creșterea sau crearea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție ( muncă și capital ) peste valoarea consumurilor de materii prime, materiale și servicii furnizate de terți.
Excedentul brut din exploatare exprimă resursa brută rezultată din activitatea de exploatare destinată menținerii și dezvoltării potențialului productivității societății, remunerării capitalurilor utilizate și a statului. Admițând că amortizarea și provizioanele sunt doar cheltuieli calculate și nu plătite, excedentul brut din exploatare este surplusul monetar posibil ce reiese din activitatea de exploatare, reprezentând defapt capacitatea de autofinanțare a investițiilor. Excedentul brut din exploatare se determină plecând de la valoarea adăugată căreia i se adaugă subvențiile de exploatare și se scad cheltuielile cu personalul, impozitele, taxele și vărsămintele asimilate. Dacă rezultatul este negativ poartă denumirea de insuficiență brută de exploatare.
Rezultatul din exploatare evaluează rentabilitatea economică a unei societăți și corespunde activității normale și de bază. Rezultatul curent al exercițiului este marja care definește rentabilitatea activității normale și curente ( exploatare și financiară a întreprinderii).
Rezultatul extraordinar sintetizează rezultatul sub formă de profit sau de pierdere degajat de activitatea cu caracter de excepție a societății.
Rezultatul exercițiului exprimă profitul sau pierderea netă a societății luată în totalitatea sa.
Tabloul soldurilor intermediare de gestiune la S.C. A-Z UTILAJE METALI S.R.L.
Analiza rezultatelor soldurilor intermediare de gestiune
Figura 3.1
Cifra de afaceri însumează totalitatea veniturilor din operațiunile comerciale efectuate de societate, respectiv vânzarea de mărfuri și produse, suma veniturilor aferente bunurilor livrate, lucrărilor executate, serviciilor prestate, precum și a altor venituri din exploatare,mai puțin rabaturile,remizele și alte reduceri acordate clienților într-o perioadă de timp determinată.În cuantumul cifrei de afaceri nu se includ veniturile financiare și veniturile exceptionale. Notiunea de cifră de afaceri poate fi abordată pe mai multe categorii:cifra de afaceri totală, cifra de afaceri medie, cifra de afaceri marginală și cifra de afaceri critică, fiecare dintre acestea evidențiind câte un aspect referitor la activitatea firmei.Cifra de afaceri totală(CA)reprezintă volumul total al afacerilor unei firme, evaluate la prețurile pieței, respectiv încasările totale. Se poate observa în figura 1 curba ascendentă a valorii cifrei de afaceri, creștere datorată modificării în sens pozitiv a veniturilor din vânzarea mărfurilor și produselor, executarea lucrărilor și prestarea serviciilor într-o perioadă de timp.
Figura 3.2
Soldul producției exercițiului,în general se refera strict la întreprinderile industriale. Evoluția acestui sold poate face obiectul unui studiu, dar este indicat ca interpretarea să se faca foarte prudent și nuanțat. Într-adevăr, producția exercițiului nu reprezintă o valoare omogenă, deoarece ea include atât produse finite contabilizate la prețul de vânzare (producția vândută) cât și produse finite înregistrate la costul de producție (producția stocată).Creșterea producției exercițiului este problema cea mai importantă care se pune în acest caz. Aceasta provine din creșterea cifrei de afaceri (schimbarea politicii comerciale; dezvoltarea noilor piețe) sau din creșterea producției stocate (pierderi din vânzări; inegalitate între cerere și producție).
Figura 3.3
Valoarea adăugată permite să se răspundă la următoarea întrebare: Prin ce aduce societatea un plus la ceea ce deja a investit? Această valoare adăugată poate fi determinată fie de factorul munca(salariații), factorul capital ( mașini,utilaje,echipamente,etc),bănci –deoarece prin intermediul acestora , prin împrumuturi bancare societatea își poate asigura expansiunea economică), statul pentru ca este cel care asigură infrastructura, asociații și societatea în sine. Toți acești factori contribuie fiecare într-o anumită proporție la formarea valorii adăugate. Tendința de scădere, în timp, a valorii adăugate poate fi pusă pe seama problemelor interne,specifice ale societății sau pe conjuncturi economice. În cazul nostru tendința de creștere se datoreaza unor noi prețuri mai bune de achiziție, creștere datorată inflației, cheltuieli cu factorul munca și capital mai bine manageriate.
Figura 3.4
Rezultatul brut din exploatare reprezintă un indicator de rentabilitate economică excelent deoarece exclude politicile de finanțare permitând astfel să se stabilescă dacă activitatea proprie a întreprinderii este sau nu rentabilă. În cazul în care EBE este negative deducem o insuficiență brută de exploatare care poate fi determinată de pierderi în vânzări datorate unei politici comerciale defectuoase, sau lipsa de calitate a unui produs vândut, cheltuieli mari cu personalul, sau valoare adăugată mică ce poate fi determinată de prețuri de vânzare inadecvate, strategie de vânzări defectuoasă, slabă gestionare a consumurilor. În cazul nostru se constată o revenire si tendință de creștere .
Figura 3.5
Rezultatul exploatării este un excelent criteriu de comparație între societăți deoarece el măsoară performanțele societăților privind activitatea lor proprie (fără a lua in considerație operațiile financiare și excepționale).
Figura 3.6
Rezultatul curent înainte de impozitare este rezultatul operațiilor de exploatare și financiare. În situația de fată putem spune că societatea întâmpină probleme de rentabilitate. Decalaj între investiții și active comerciale care se traduce prin marje insuficiente și o finanțare costisitoare. În mod normal, în anii următori se va realiza o redresare a situației datorita beneficiului de exploatare. Dacă dimpotriva, piața este în declin, societatea riscă să se confrunte cu mari probleme de rentabilitate deoarece rezultatul de exploatare va continua să se diminueze în timp ce cheltuielile favorizate vor fi intotdeauna evidențiate.
Figura 3.7
Operațiile excepționale pot fi sursa de îmbogățire sau, din contră, de sărăcire. Soldul rezultatului excepțional permite să se răspundă la întrebarea: "Operațiile excepționale generează mai multe venituri sau cheltuieli?" Rezultatul extraordinar înregistrează o scădere în 2010 față de 2009 cu 4684 lei, iar în 2011 înregistrează o creștere de lei. Aceste fluctuații se datorează faptului că în 2010 veniturile și cheltuielile extraordinare nu au înregistrat nici un rulaj.
Figura 3.8
Rezultatul net negativ din anul 2009 indică faptul că societatea nu a putut să-și acopere toate cheltuielile. În acest caz trebuie studiat nivelul deficitului:Îngrijorator,dramatic?
La ce nivel apare acest deficit? Dar, cum în anul 2010 valoarea acestuia devine una pozitivă, tragem concluzia că activitatea a început să fie una rentabilă.
Rezultatul contabil înglobează veniturile și cheltuielile monetare de aceea aceasta nu caracterizează potențialul de lichidități al activității. Fluxul de lichidități efectiv sau potențial, generat de ansamblul operațiunilor de gestiune și care rămân la dispoziția firmei este în general cunoscut sub denumirea de surplus monetar sau cash flow, capacitate de autofinanțare, marja brută de autofinanțare.
Capacitatea de autofinanțare reprezintă un indicator monetar privind rezultatul exercițiului care rezultă din confruntarea veniturilor monetare cu cheltuielile monetare, inclusiv impozit pe profit. Capacitatea de autofinanțare este un surplus monetar net, determinarea acestui indicator se face după deducerea impozitului pe profit, și global este degajat de întreaga activitate a firmei.
Figura 3.9
Figura 3.10
3.3 Analiza ratelor de rentabilitate
Ratele de rentabilitate se calculează în general prin raportarea unui indicator de rezultat fie la un flux de activitate, fie la un stoc. Obținem astfel o varietate de rate ale rentabilității, în funcție de efortul evidențiat la numitorul fracției.Este foarte important pentru un economist sa-și construiască un sistem de rate operațional, care prin structură și conținutul factorilor implicați să constituie un instrument util, adaptabil condițiilor concrete întâlnite și, în același timp, performant.Ratele de rentabilitate cel mai frecvent întâlnite în analiză sunt:
Rata rentabilității comerciale
Calitatea gestiunii unei întreprinderi este validată prin aprecierea produselor sau serviciilor pe piață, situație evidențiată prin cifra de afaceri. Raportul dintre rezultatul obținut și cifra de afaceri reprezintă rata rentabilității comerciale.
Rata rentabilității comerciale = Rezultat / Cifra de afaceri *100
Rata rentabilității comerciale 2009 = (-240.282)/2.993.894*100 = – 8 %
Rata rentabilității comerciale 2010 = 421.254/3.952.830 *100 = 10,6%
Rata rentabilității comerciale 2011 =
Creșterea ratei rentabilității se datorează în principal creșterii valorii profitului. Astfel acesta crește în anul 2010 cu 408.677 lei, iar în anul 2011 față de 2010 cu …… lei. Profitul a crescut datorită faptului că au scăzut cheltuielile financiare și cele de exploatare.
Figura 3.3.1
Marja brută a exploatării
Aprecierea ratei rentabilității economice comerciale presupune luarea în considerare a indicatorilor de profit. O rată des utilizată pentru a reflecta profitabilitatea societăților ce activează în țări ce practică sistemul contabil francez este marja brută a exploatării, calculată ca raport între excedentul brut al exploatării și cifra de afaceri:
Marja brută a exploatării = EBE / CA *100
Marja brută a exploatării 2009 = (-263066) / 2.993.894 * 100 = – 8,7 %
Marja brută a exploatării 2010 = 572.298 / 3.952.830 * 100 = 14,48 %
Marja brută a exploatării 2011 =
Evoluția marjei brute de exploatare
Figura 3.3.2
Rata rentabilității resurselor consumate
Evidențierea consumurilor de resurse se realizează în conturile de cheltuieli. Eficiența acestor consumuri se poate aprecia în raport cu rezultatele obținute, pe baza ratei rentabilității resurselor consumate. Asupra acestei rate de rentabilitate, costurile exercită o dublă acțiune, influențând diferit mărimea numărătorului și numitorului. Această rată se poate calcula global la nivelul societății și pe componente specifice structurii cheltuielilor și scopului urmărit. Principalele rate de rentabilitate a resurselor consumate sunt:
Rata globală a rentabilității resurselor consumate brut totale = Rezultat / Cheltuieli *100
Rata globală a rentabilității resurselor consumate 2009= (-240.282)/3.348.254*100= -7,1
Rata globală a rentabilității resurselor consumate 2010= 421.254/3.348.254*100= 12,5
Rata globală a rentabilității resurselor consumate 2011=
Bibliografie
1.Carmen Corduneanu,Sistemul fiscal în știința finanțelor,Editura Codecs,1998,pag.22.
2.Gheorghe Manolescu,Daniela Costache,Fiscalitate,Editura Ecologică,București, pag.17
3.Mariana Cioponea,Finanțe publice și teorie fiscală,Editura FRM,București,2007,pag.275-282
4.Rentrop&Straton,Biblioteca Fiscala,Bucuresti,2013
5. Mutașcu M. I., Elemente de teorie fiscală, Editura Mirton, Timișoara, 2006
6.Legea 571/2008 Codul Fiscal, cu modificările și completările ulterioare.
7.Norme metodologice de aplicare a prevederilor Codului Fiscal.cu modificările și completările ulterioare.
Bibliografie
1.Carmen Corduneanu,Sistemul fiscal în știința finanțelor,Editura Codecs,1998,pag.22.
2.Gheorghe Manolescu,Daniela Costache,Fiscalitate,Editura Ecologică,București, pag.17
3.Mariana Cioponea,Finanțe publice și teorie fiscală,Editura FRM,București,2007,pag.275-282
4.Rentrop&Straton,Biblioteca Fiscala,Bucuresti,2013
5. Mutașcu M. I., Elemente de teorie fiscală, Editura Mirton, Timișoara, 2006
6.Legea 571/2008 Codul Fiscal, cu modificările și completările ulterioare.
7.Norme metodologice de aplicare a prevederilor Codului Fiscal.cu modificările și completările ulterioare.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Profitul la S.c. A Z Utilaje Metali S.r.l (ID: 145256)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.