Profitabilitatea Si Analiza Performantelor Activitati Bancare

PROFITABILITATEA

ȘI ANALIZA PERFORMANȚELOR

ACTIVITĂȚII BANCARE

(pe exemplul Băncii Comerciale Române Iași)

INTRODUCERE

Băncile sunt angrenaje esențiale ale economiilor noastre. Dar, cu toate acestea, rolul lor este puțin cunoscut. În general sunt înțelese constrângerile producției: constrângeri fizice privitoare la substanța și la orele de muncă. Sunt înțelese însă mai puțin, și adesea deloc, constrângerile monedei. Trebuie lucrat mai multe luni pentru a câștiga un 500.000 de franci; sunt suficiente însă doar câteva minute pentru a vira această sumă. Acest decalaj între lumea reală și cea financiară poate lăsa impresia că finanțele fac parte dintr-o lume ireală, ce nu operează cu valori economice „adevărate”, ci cu simple jocuri de scriere contabilă. Și poate fi creată impresia că aici totul este posibil, ceea ce este o iluzie.

Principial, activitatea bancară este bazată – mai mult decât oricare alta – pe încredere. În primul rând, este vorba de încredere într-o monedă care, astăzi, nu este decât un semn bănesc, numită „moneda financiară”. În al doilea rând, deși băncile operează cu această monedă, volumul tranzacțiilor ca și rapiditatea acestora au transformat moneda în bani de cont, simple înscrisuri cu valențe contabile și cu importanță deosebită.

Numărul mic de bănci în raport cu numărul celorlalți agenți economici, ca și gradul înalt de complexitate al activității bancare au făcut ca în literatura de specialitate problematica profitabilității în domeniul bancar să fie puțin tratată.

Profitul obținut în urma desfășurării unei activități este principalul instrument folosit pentru aprecierea oportunității unei afaceri. Pentru a prinde substanță, acesta este analizat împreună cu elementele care îl generează, pe un anumit interval de timp, pentru a putea trage o concluzie privind evoluția acestuia. Astfel, au apărut indicatori de profitabilitate, rentabilitate și lichiditate, metode de analiză a rezultatelor și standarde de performanțe, care oferă o imagine foarte clară privind perspectivele de evoluție.

Lucrarea prezintă o sinteză a metodelor de analiză și indicatori specifici utilizați în managementul rezultatelor bancare, factorii de influență și elementele generatoare ale profitului, la una dintre cele mai reprezentative bănci comerciale: Banca Comercială Română.

1. SISTEMUL BANCAR ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA DE TRANZIȚIE LA ECONOMIA DE PIAȚĂ

1.1. Structura organizatorică a sistemului bancar din România

Pregătirea mediului unei economii de piață presupune remodelarea și înlocuirea vechiului sistem economic cu unul nou, bazat pe un cadru instituțional cu sisteme financiare, bancare, monetare și valutare specifice economiei de piață.

Procesul de remodelare a sistemului bancar a vizat, pe de o parte, crearea unui sistem bancar specific economiei de piață, iar pe de altă parte, armonizarea legislației românești cu aceea a țărilor din Uniunea Europeană.

Remodelarea sistemului bancar românesc a vizat în principal următoarele aspecte:

restructurarea sistemului bancar;

reglementarea, autorizarea și supravegherea activității bancare.

Procesul de restructurare a sistemului bancar a debutat încă de la sfârșitul anului 1990, când Banca Comercială Română (BCR) nou înființată a preluat funcția comercială pe care o desfășura până atunci Banca Națională.

Fostele bănci de stat specializate (Banca Română pentru Comerț Exterior, Banca Agricolă, Banca de Investiții) au fost transformate în bănci comerciale, putând efectua toate operațiunile bancare fără a mai ține cont de specializarea sectorială avută.

Odată cu adoptarea celor două legi bancare – Legea privind activitatea bancară și Legea privind statutul Băncii Naționale, care au intrat în vigoare la 3 mai 1991 (modificate ulterior prin Legea 58/1998 privind activitatea bancară și Legea 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României), s-a consfințit crearea unui sistem bancar pe două niveluri, de tip occidental, bazat pe principiul universalității băncilor.

Prin lege, Banca Națională a României a căpătat autonomie față de puterea executivă, astfel:

are personalitate juridică;

este unicul organ de emisiune, elaborează, aplică și răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plată, precum și de autorizarea și supravegherea prudențială a societăților bancare;

este un organ consultativ în procesul de elaborare a actelor normative ale autorităților publice, care privesc direct politica monetară, activitatea bancară, regimul valutar și datoria publică;

conducerea Băncii Naționale este asigurată de un Consiliu de administrație numit de Parlament, membrii Consiliului de administrație nu pot fi parlamentari sau membrii unui partid politic.

Băncile comerciale au statut de societăți comerciale pe acțiuni și funcționează în baza Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale și a Legii bancare nr. 58/1998.

Băncile comerciale se pot constitui cu aport parțial sau total de capital autohton, privat sau străin. Băncile comerciale sunt independente, având dreptul să se implice în diverse operațiuni bancare cu condiția respectării reglementărilor bancare emise de Banca Națională a României.

Modernizarea sistemului de plăți prin introducerea unor instrumente specifice economiei de piață: cambia, cecul și biletul la ordin a fost însoțită de deschiderea casei de compensație interbancară de către Banca Națională, prin care schimbul de plăți interbancare este intermediat de către Banca Națională, care coordonează și administrează 41 de Case județene și Centrul informatic al compensării și decontării.

Ședințele de compensare se țin zilnic. Mecanismul a asigurat o îmbunătățire a sistemului de decontări interbancare prin creșterea vitezei de decontare, siguranța decontărilor și reducerea costurilor de operare.

Pentru eliminarea riscului în procesul de decontări interbancare (emiterea de instrumente de plată fără acoperire sau cecuri fără autorizarea trasului, încasarea unor instrumente furate, anulate, pierdute) s-a organizat și funcționează, la Banca Națională, Centrala Incidentelor de plăți (CIP) începând cu luna februarie 1997.

CIP gestionează Fișierul Național de Plăți (FNIP) pe trei componente:

Fișierul Național de Cecuri;

Fișierul Național de Cambii;

Fișierul Național de Bilete la ordin.

Ca urmare a recomandărilor Uniunii Europene în cursul anului 1996 s-a inițiat Fondul de garantare a depozitelor populației în sistemul bancar. Spre deosebire de CEC, la care depozitele sunt garantate integral de stat, depozitele populației la bănci sunt garantate în limita unui plafon care este modificat semestrial prin indexarea acestuia cu indicele prețurilor de consum, în limita plafonului incluzându-se și dobânda aferentă depozitului.

Începând din anul 1998 s-a introdus un nou plan de conturi bazat pe principii contabile moderne, care corespunde legislației Comunitare în domeniu, precum și unele norme metodologice de ținere a evidenței contabile de către bănci.

Activitatea de autorizare, reglementare și supraveghere prudențială a societăților bancare are ca obiectiv central menținerea stabilității și viabilității întregului sistem bancar.

Reglementările elaborate de Banca Națională sunt aliniate la standardele internaționale în materie, fiind în concordanță atât cu principiile generale stabilite de Comitetul de la Basel privind activitatea de supraveghere bancară, cât și cu Directivele Uniunii Europene privind reglementarea activității instituțiilor financiare și de credit.

Ansamblul acestor reglementări are un caracter deosebit, întrucât se pornește de la o abordare a rolului Băncii Naționale fundamental diferit de cel practicat în economiile centralizate.

În economiile de piață, reglementarea și supravegherea activității bancare fie că este executată de Banca Centrală, fie de o entitate distinctă, nu se aseamănă cu funcția de control ierarhic.

Băncile comerciale sunt entități autonome, care desfășoară o activitate cu scop lucrativ în limitele legilor țării. Spre deosebire de alte tipuri de întreprinderi bancare, băncilor li se încredințează resurse bănești de către alți agenți economici și de către populație – de aceea reglementarea activității băncilor este mai severă, mai riguroasă, dar nu se îndepărtează de la principiile generale care guvernează economia de piață.

Banca Națională a României a finalizat practic la finele anului 1995 activitatea de reglementare prudențială prin aprobarea Normelor nr. 2/1996 privind procedura decăderii din calitatea de fondator, administrator și cenzor al societăților bancare și Normele nr. 3/1996 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare a societăților bancare.

În perioada 1992-1996 Banca Națională a elaborat o serie de norme necesare instituirii prudenței în domeniul bancar:

adecvarea capitalului (solvabilitatea): fondurile proprii ale unei societăți bancare, formate din capitalul propriu și cel suplimentar trebuie să reprezinte cel puțin 8% din totalul activelor și al elementelor din afara bilanțului ponderate în funcție de gradul de risc;

expunerile mari: împrumuturile acordate unui singur debitor nu pot depăși, cumulate, 20% din totalul fondurilor proprii ale băncii;

expunerea valutară: la sfârșitul fiecărei zile lucrătoare, poziția valutară totală nu poate depăși 10% din totalul fondurilor proprii ale băncii;

participarea unei societăți bancare la capitalul social al societăților nebancare: nu poate depăși 20% din capitalul unei firme care nu are legătură cu activitatea bancară;

participarea unei societăți bancare la capitalul altei bănci: până la maximum 5% din capitalul acesteia, cu condiția participării și a unei societăți bancare persoană juridică străină sau a unei instituții financiare internaționale;

clasificarea împrumuturilor (creditelor) acordate: în funcție de riscul acestora, pe 5 categorii: „standard”, „în observație”, „substandard”, „îndoielnic”, „pierdere”;

rezerva generală pentru riscul de credit și provizioanele specifice de risc: privesc nevoile de asigurare a băncilor împotriva riscurilor la creditele acordate;

regulament privind împrumuturilor acordate debitorilor aflați în relații speciale cu societățile bancare

reguli privind pregătirea și experiența profesională necesare asigurării calității și activității eficiente a conducătorului de bancă.

În domeniul autorizării construirii de noi societăți bancare s-a pus accent pe latura calitativă, au fost autorizate numai băncile care au îndeplinit exigențele impuse de Banca Națională.

În paralel cu apariția de noi bănci, cu capital privat, a avut loc și majorarea capitalului băncilor de stat, prin emisiuni de acțiuni. În 1994 capitalul acestor bănci a crescut pe baza unor injecții din partea statului de cca. 77 mild. lei, ceea ce a condus la creșterea fondurilor proprii cu peste 136% față de anul anterior, fiind anul cu cea mai mare creștere reală din perioada 1990-1994.

Supravegherea prudențială a societăților bancare s-a făcut de către Banca Națională, atât pe baza raportărilor băncilor comerciale, dar mai ales prin inspecții la fața locului, care reprezintă cea mai complexă formă de supraveghere.

Obiectivele urmărite de echipele de control sunt asemănătoare cu cele folosite în practica internațională: calitatea activelor, calitatea managementului, solvabilitatea, lichiditatea, adecvarea capitalului, câștigurile.

Deși deficiențele constatate nu au fost de natură să pună în pericol stabilitatea și poziția financiară a societăților bancare, acestea au scos la iveală lipsa de maturitate și loialitate a managementului bancar, situație care a determinat ca Banca Națională să emită noi forme mai stricte cu privire la autorizarea societăților bancare (Normele nr. 6/1995).

Prin normele emise, Banca Națională pune condiții exigente conducerii băncilor referitoare la onorabilitatea, calificarea și experiența profesională a fondatorilor și acționarilor, care trebuie să constituie adevărații giranți ai gestiunii sănătoase și prudente a societății bancare.

1.2. Activitatea de organizari băncile care au îndeplinit exigențele impuse de Banca Națională.

În paralel cu apariția de noi bănci, cu capital privat, a avut loc și majorarea capitalului băncilor de stat, prin emisiuni de acțiuni. În 1994 capitalul acestor bănci a crescut pe baza unor injecții din partea statului de cca. 77 mild. lei, ceea ce a condus la creșterea fondurilor proprii cu peste 136% față de anul anterior, fiind anul cu cea mai mare creștere reală din perioada 1990-1994.

Supravegherea prudențială a societăților bancare s-a făcut de către Banca Națională, atât pe baza raportărilor băncilor comerciale, dar mai ales prin inspecții la fața locului, care reprezintă cea mai complexă formă de supraveghere.

Obiectivele urmărite de echipele de control sunt asemănătoare cu cele folosite în practica internațională: calitatea activelor, calitatea managementului, solvabilitatea, lichiditatea, adecvarea capitalului, câștigurile.

Deși deficiențele constatate nu au fost de natură să pună în pericol stabilitatea și poziția financiară a societăților bancare, acestea au scos la iveală lipsa de maturitate și loialitate a managementului bancar, situație care a determinat ca Banca Națională să emită noi forme mai stricte cu privire la autorizarea societăților bancare (Normele nr. 6/1995).

Prin normele emise, Banca Națională pune condiții exigente conducerii băncilor referitoare la onorabilitatea, calificarea și experiența profesională a fondatorilor și acționarilor, care trebuie să constituie adevărații giranți ai gestiunii sănătoase și prudente a societății bancare.

1.2. Activitatea de organizare, funcționare și conducere a aparatului bancar din țara noastră

În vederea organizării și coordonării activității bancare, în ceea ce privește activitățile profesionale, în 1991 s-a constituit Asociația Română a Băncilor (ARB). Aderarea la acest organism se face pe bază de liber consimțământ, iar în prezent participă majoritatea băncilor comerciale. Pentru a supraveghea integritatea și credibilitatea profesională, ARB ia în considerare numai cererile de aderare ale băncilor care au desfășurat o activitate comercială pe o perioadă mai mare de 6 luni și au o evoluție bună. Aceste activități constituie un indicator important al unui sector bancar sănătos și dinamic.

Principalele obiective ale ARB sunt:

să reprezinte interesele comunității financiare și bancare față de Banca Națională, Guvern și alte instituții centrale de stat;

să îmbunătățească și să dezvolte standardul și statutul profesional al tuturor celor care lucrează în sectorul bancar;

să reprezinte sectorul bancar românesc în relațiile internaționale cu asociații profesionale similare.

Institutul Bancar Român (IBR) a luat ființă în octombrie 1991 ca instituție non-profit, având ca fundatori BNR și ARB, cu scopul de a desfășura activități de învățământ pentru formarea personalului din sistemul bancar românesc. De la înființarea IBR și până în prezent (octombrie 1991 – martie 1998) peste 22000 participanți au beneficiat de cursurile organizate de institut. Activitatea băncilor românești este reglementată de legislația specifică domeniului, activitatea băncilor comerciale fiind sub autorizarea și supravegherea băncii centrale.

Băncile centrale joacă un rol activ în luarea deciziilor privind activitatea lor, comparativ cu rolul pasiv în perioada sistemului „monobancar”, specific economiei centralizate. Însă, autonomia este limitată, potrivit anumitor cerințe pe care băncile trebuie să le respecte.

Astfel, sunt stabilite anumite reglementări, cu scopul de a asigura concurența în sectorul bancar și pentru a limita pozițiile de monopol. Băncile nu au voie să încheie contracte, înțelegeri sau acorduri care le-ar putea conferi o poziție dominantă pe piața monetară sau posibilitatea de a dicta politicile comerciale în sectorul bancar.

Băncile comerciale trebuie să aibă conturi curente deschise la BNR și conturi cu un nivel minim stabil (rezerve minime obligatorii). De asemenea, acestea trebuie să întocmească anumite situații, să aibă evidențele la zi și să pună la dispoziția inspectorilor băncii centrale aceste evidențe. Băncile comerciale au o autonomie considerabilă în ceea ce privește modul în care-și utilizează profiturile, cu condiția să mențină un nivel minim de rezerve obligatorii.

Banca centrală acționează ca o instituție din partea statului pentru a stabili și coordona politica monetară și de credit a economiei. De asemenea, banca centrală are un rol în menținerea stabilității monedei naționale și a încrederii publicului în bănci.

Dezvoltarea societății omenești a impus nu numai modernizarea și dezvoltarea serviciilor oferite de bănci clienților, dar și apropierea de aceștia.

Astfel, dezvoltarea unei rețele de unități proprii în teritoriu, care să desfășoare o activitate cât mai complexă și să răspundă acestei cerințe, este determinată și de concurența dintre diferitele bănci prezente pe piața bancară.

Băncile care operau înainte de 1990 beneficiau de rețeaua de subunități existentă cu o distribuție uniformă pe teritoriul țării. Băncile nou înființate își elaborează strategia dezvoltării de unități, în teritoriu, pe baza prospectării pieței, utilizând tehnici moderne de marketing.

În România, procesul de dezvoltare a rețelei de unități teritoriale bancare a ținut seama de structura administrativ-teritorială a țării (respectiv împărțirea pe județe) pe nivele ierarhice:

centrala băncii;

sucursale județene și sucursala municipiului București;

filiale (subordonate organizatoric și funcțional sucursalelor) în unele orașe ale țării, și chiar la nivelul sectoarelor în municipiul București;

agenții (subordonate filialelor sau chiar sucursalelor).

În prezent, dispun de astfel de rețele de unități proprii în teritoriu, bănci precum:

Banca Agricolă și Banca Română pentru Dezvoltare care au avut, încă înainte de 1989, o reprezentare în teritoriu bine conturată;

Banca Comercială Română, care a preluat de la Banca Națională funcțiile de bancă comercială și, deci, conturile deschise la sucursalele și filialele Băncii Naționale. Acest lucru a determinat necesitatea înființării unei rețele de unități bancare teritoriale care să facă posibilă continuarea activității desfășurate de unitățile teritoriale ale Băncii Naționale;

Bank Post, care, prin specificul operațiunilor oferite, în special populației, implică existența unei rețele proprii de unități teritoriale;

Casa de Economii și Consemnațiuni, care începând din iulie 1996 are statutul de bancă comercială și dispune de o rețea de peste 2500 de unități pe întreg cuprinsul țării.

Sucursalele, filialele, agențiile sunt unități operative neavând personalitate juridică, efectuând operațiuni bancare în limita competențelor stabilite de centrala băncii și funcționează pe baza aprobării Consiliului de Administrație al băncii respective. Acestea au relații directe cu clienții din raza lor de activitate.

Conducerea societăților bancare

Pentru buna desfășurare a activității, la nivelul fiecărei bănci se stabilesc organe de conducere, care să asigure procesul de coordonare, conducere și decizie. Conducerea, administrarea și controlul societăților bancare sunt asigurate, în cadrul fiecărei bănci, de:

Adunarea generală a acționarilor băncii (în cazul băncilor cu capital privat sau mixt – de stat și privat);

Consiliul de Administrație al băncii;

Comitetul de direcție al băncii;

Președintele și vicepreședinți;

Comitetul de conducere (la sucursale, filiale și agenții);

Comisia de cenzori – organ de control.

Adunarea generală a acționarilor este organ cu rol deliberativ care hotărăște problemele generale privind activitatea băncii. Adunarea generală a acționarilor îi reprezintă pe toți acționarii băncii și la ea participă delegații unităților, persoanele juridice și persoanele fizice deținătoare de acțiuni emise de bancă.

Consiliul de Administrație asigură conducerea și administrarea băncii, este organ deliberativ și se întrunește lunar, sau ori de câte ori e necesar, la sediul central al băncii. Acesta este compus din președinte, vicepreședinți și membri aleși de Adunarea generală a acționarilor pe un termen stabilit prin statutul societății respective.

Comitetul de direcție asigură conducerea operativă a băncii, este numit de Consiliul de Administrație, și duce la îndeplinire hotărârile acestui consiliu. Acesta este format din președinte, vicepreședinți plus membri. Președintele Consiliului de Administrație conduce și Comitetul de direcție. În general, Comitetul de direcție examinează și ia hotărâri în limita competențelor acordate și răspunde în fața Consiliului de Administrație.

Conducere curentă este asigurată de președinte, vicepreședinți și directorii direcțiilor/departamentelor din centrala băncii. Fiecare societate bancară își stabilește propriile norme în ceea ce privește modalitatea de realizare a conducerii curente.

Președintele răspunde de desfășurarea, în condiții optime și cât mai profitabile, a întregii activități a băncii.

Vicepreședinții îndeplinesc atribuțiile stabilite de președinte, coordonează și controlează direcțiile din centrală și sucursale, filiale sau agenții care le-au fost repartizate, iau măsuri și răspund de activitatea acestora.

Directorii direcțiilor din centrală organizează și răspund de întreaga activitate a direcției pe care o conduc, în conformitate cu normele, regulamentele, ordinile, instrucțiunile și hotărârile organelor de conducere a băncii. Aceștia răspund de folosirea rațională a forței de muncă, de calitatea muncii, de disciplina și comportamentul salariaților direcției.

Comisia de cenzori se constituie la nivelul conducerii băncii și are ca atribuție principală controlul asupra modului cum se efectuează operațiunile băncii în cadrul legal existent, și informează Consiliul de Administrație și Adunarea generală asupra celor constatate.

Comitetul de conducere funcționează la nivelul sucursalelor și filialelor și este format în general din director, director adjunct, contabil șef, specialiști confirmați de Consiliul de Administrație al băncii. Acesta ia decizii cu privire la principalele probleme privind activitatea desfășurată de bancă, în limita și conform competențelor delegate.

Structura teritorială a societăților bancare

Centrala băncii îndeplinește funcția de conducere pentru toate activitățile ce se desfășoară în sucursale, filiale și agenții, asigurând aplicarea corectă a legilor, hotărârilor și a tuturor actelor normative ce guvernează activitatea bancară. Centralele sunt răspunzătoare de activitatea sucursalelor, filialelor și agențiilor din subordine, întrucât acestea nu au personalitate juridică.

Activitatea, în cadrul centralelor societăților bancare, se desfășoară pe direcții/departamente, servicii, birouri, oficii specializate. Fiecare bancă, în funcție de activitatea desfășurată și game de operațiuni efectuate, își organizează structura funcțională din cadrul centralei. Structura organizatorică este flexibilă și diferă de la o bancă la alta; chiar pentru aceeași bancă ea se poate modifica în timp, în funcție de tipul și strategia băncii, natura și volumul activităților desfășurate.

Pe lângă conlucrarea, în cadrul băncii, între diversele direcții/ departamente, fiecare societate bancară colaborează, pentru realizarea diverselor activități specifice, cu BNR, Ministerul Finanțelor, cu celelalte societăți bancare, instituții financiare centrale din aparatul de stat.

Sucursalele se constituie în nuclee ale activității desfășurate de societățile bancare la nivelul județean. Rolul lor constă în coordonarea, îndrumarea și controlul activității operative desfășurate în unitățile din subordine (filiale, agenții).

În conformitate cu statutul fiecărei bănci, în cadrul competențelor delegate de Consiliul de Administrație și Comitetul de direcție, sucursalele au ca sarcină: efectuarea operațiunilor de creditare, finanțare, decontări și de casă, în lei și valută, controlul preventiv asupra operațiunilor ce se efectuează în contul titularilor.

Sucursalele au autonomie operativă și de gestiune, în limita unor competențe delegate de centrale, iar activitatea bancară se desfășoară pe departamente/ compartimente specializate. La nivelul unei sucursale județene se regăsesc compartimente de: coordonare, trezorerie, creditare, operațiuni valutare, casierie, conturi și viramente, decontări intrabancare, informatică, contabilitate, control, juridic etc.

Filialele sunt unități teritoriale operative ale societăților bancare. Ele funcționează în orașele mai importante din cadrul județelor și la nivelul sectoarelor din municipiul București, fiind subordonate sucursalelor și având în subordine agenții. Filialele au autonomie gestionară și operativă, în limita competențelor acordate de centrala băncii. În funcție de zona geografică și economică în care sunt localizate filialele, ponderea diferitelor categorii de operațiuni bancare, în ansamblul activității desfășurate, diferă de la o filială la alta.

Agențiile sunt înființate ca urmare a condițiilor prielnice de desfășurare a unei activități bancare profitabile, în localitățile în care nu există sucursale sau filiale. Agențiile reprezintă puncte de lucru ale sucursalelor sau filialelor, fiind direct subordonate acestora. Ele au fost organizate pe baza apropierii de clienți (în general persoane fizice) și derulează un volum mare de operațiuni, dar de valori mici. În general agențiile desfășoară activități legate strict de relațiile cu clienții. Compartimentele din cadrul acestor unități sunt cele ce asigură desfășurarea activităților de creditare și scont, conturi, viramente și casierie.

Structura funcțională a societăților bancare

Activitatea în cadrul societăților bancare se desfășoară pe direcții sau departamente, servicii, birouri, oficii specializate. Fiecare bancă în funcție de activitatea desfășurată și gama de operațiuni efectuate își organizează în mod specific structura funcțională în cadrul centralei. Totuși, există o serie de componente organizatorice care se regăsesc sub diferite forme în majoritatea băncilor comerciale și aceasta datorită faptului că majoritatea băncilor comerciale desfășoară aceeași gamă de operațiuni bancare.

În general, în cadrul centralelor, activitatea este organizată pe direcții de specialitate sau departamente care la rândul lor au în subordine diferite servicii.

Direcțiile/departamentele de coordonare și strategie răspund de activitatea de ansamblu privind creditarea și decontările, și anume:

întocmirea planului de creditare pentru aprobarea de către conducere;

repartizarea pe sucursale a nivelurilor de credite;

întocmirea rapoartelor referitoare la executarea programelor de creditare și rambursarea lor;

propunerea politicii dobânzilor.

Direcțiile/departamentele de trezorerie:

prospectează posibilitățile de asigurare a resurselor de creditare ale băncilor;

negociază și propun contractarea de credite pe piața interbancară și participă la licitații organizate de BNR pentru obținerea creditelor de refinanțare;

stabilesc prognozele de trezorerie, pe diferite perioade;

realizează proiectele de emisiune de hârtii de valoare și coordonează plasarea acestora;

urmăresc și informează conducerea asupra situației și nivelul activelor și pasivelor băncii.

Direcțiile/departamentele de casierie se regăsesc în cadrul oricărei societăți bancare și au rolul de a:

asigura și a răspunde de coordonarea și urmărirea efectuării operațiunilor cu numerar și alte valori în strânsă concordanță cu interesele clienților;

efectua operațiuni cu numerar;

ține evidența numerarului și a asigura păstrarea acestuia.

Direcții/departamente de control:

asigură exercitarea controlului asupra activității de ansamblu la unitățile din teritoriu;

efectuează periodic controlul patrimonial asupra gospodăririi valorilor materiale și bănești atât la centrale, cât și la nivelul unităților teritoriale.

Direcții/departamente pentru operațiuni externe comerciale și comerciale:

asigură prelucrarea documentelor referitoare la exportul și importul de mărfuri, servicii ale agenților economici, instituțiilor sau altor persoane juridice;

asigură derularea operațiunilor de decontare cu străinătatea în favoarea persoanelor fizice sau juridice (bugetare, obștești, non-profit).

Derularea acestor operațiuni se efectuează conform legislației comerciale, financiare și bancare ale țării și conform regulilor internaționale editate de Camera Internațională de Comerț de la Paris. Pentru aceasta direcția utilizează toate modalitățile de decontare din practica bancară internațională.

Direcțiile/departamentele de creditare. Fiecare bancă și-a organizat activitatea de creditare pe anumite criterii (termenul de rambursare, destinație, sector privat sau de stat), creând în consecință departamente sau direcții specializate. Acestea asigură și răspund de activitatea de creditare, cu tot ceea ce implică aceasta, și anume:

întocmesc documentațiile de creditare și fac propuneri pentru conducerea băncii;

urmăresc evoluția lor;

propun măsuri de recuperare a creditelor când agentul nu poate rambursa.

Direcțiile/departamentele de relații bancare internaționale răspund de îndeplinirea atribuțiilor în domeniul relațiilor externe de plăți și credite, în conformitate cu reglementările legale în domeniu, cu hotărârile Consiliului de Administrație al băncii și cu alte acte cu caracter normativ.

Direcțiile/departamentele de contabilitate. Activitatea de contabilitate, datorită operațiunilor în lei și valută, poate fi structurată pe direcții/departamente diferite. Direcțiile/departamentele contabilității, în lei, ale societății bancare asigură și răspund de:

organizarea și conducerea activității contabile;

execuția de casă a bugetului public național;

exercitarea controlului bancar asupra operațiunilor contabile privind creditarea;

finanțarea și plățile efectuate de unitățile operative ale băncilor pentru clienții lor.

În acest scop:

organizează și răspund de exercitarea controlului financiar asupra operațiunilor din care derivă drepturi și obligații patrimoniale pentru bancă;

asigură întocmirea bilanțurilor, a situațiilor lunare și a bilanțului contabil anual al băncii;

organizează și controlează decontările reciproce între unitățile teritoriale ale băncilor;

întocmesc proiectele bugetelor de venituri și cheltuieli și urmăresc execuția lor;

organizează efectuarea și controlul decontărilor atât între unitățile băncii, prin sistemul decontărilor intrabancare, cât și între banca respectivă și alte societăți bancare.

Direcțiile/departamentele de contabilitate externă răspund de evidența patrimoniului băncii privind operațiunile cu străinătatea, venituri și cheltuieli în valută realizate de bănci prin centralele lor.

Direcțiile/departamentele de informatică răspund de activitatea de informatică, pe ansamblul băncii și asigură și derularea operațiilor privind telecomunicațiile. Activitatea lor mai vizează:

informatizarea activității decizionale, de analiză, proiectare, implementare și întreținere a sussistemelor informatice în legătură cu toate operațiunile derulate de bănci;

exploatarea lucrărilor respective;

service-ul pentru echipamentul respectiv;

telecomunicațiile interbancare.

Direcțiile/departamentele de organizare și resurse umane care stabilesc:

structura organizatorică a băncii;

extinderea rețelei de unități;

selecționarea, încadrarea și utilizarea forței de muncă.

Direcțiile/departamentele pentru dezvoltare și învățământ care au ca preocupare de bază ridicarea nivelului activității bancare, precum și pregătirea și perfecționarea personalului bancar.

Direcții/departamente juridice, care asigură legalitatea în desfășurarea activității bancare și la apărarea intereselor patrimoniale și nepatrimoniale proprii activității bancare.

Datorită diversificării gamei de servicii oferite clienților, băncile își modifică în timp structura funcțională, noi departamente fiind înființate ca urmare a apariției de noi activități.

1.3. Caracteristici și funcții operaționale ale

Băncii Comerciale Române

În ceea ce privește Banca Comercială Română, în cei 11 ani de existență, s-a dezvoltat într-o dinamică foarte accelerată și materializată printr-o dublă performanță: aceea a creșterii activităților tradiționale, care anterior se efectuau în cadrul Băncii Naționale, în principal creditarea pe termen scurt a economiei naționale, și apoi a introducerii din mers a unor operații bancare, printre care activitatea de credit a investițiilor și de creditare în valută, derularea prin unitățile proprii a operațiunilor de comerț exterior, ale clienților din economie și o gamă largă de operațiuni în lei și valută pentru persoane fizice.

Imaginea băncii în perioada 1990-2000 poate fi susținută printr-o serie de trăsături caracteristice:

creșterea în ritm accelerat a tuturor activităților proprii, lucru confirmat de dinamica bilanțului și de evoluția capitalului;

încheierea exercițiilor financiare ale fiecăruia din cei 11 ani parcurși în condiții de profitabilitate și de asigurare pe această cale a finanțării normale a programelor proprii de dezvoltare;

menținerea finanțării economiei naționale în planul priorităților majore și sprijinirea societăților comerciale în realizarea programelor proprii de restructurare și retehnologizare;

susținerea societăților comerciale cu capital privat cu credite sau asigurarea garanțiilor necesare în derularea afacerilor lor;

promovarea în continuare a creditelor pe termen scurt ca principal plasament bancar și principală componentă a activelor bancare;

promovarea într-o dinamică peste medie a creditului de investiție și a celui în valută;

asigurarea unui sprijin special activităților de comerț exterior prin organizarea decontărilor în bune condiții pentru un număr mare de societăți comerciale;

deschiderea către exterior printr-o activă legătură cu un număr din ce în ce mai mare de bănci din lume;

asigurarea unui sistem de norme și principii de lucru aliniate și puse de acord cu standardele și practicile internaționale;

extinderea activităților proprii de la operații specifice persoanelor juridice la cele cerute de populație, mai ales pentru fructificarea disponibilităților bănești ale acesteia.

În domeniul resurselor, evoluția bilanțului băncii este pozitivă, situație ce poate fi reliefată prin tabelul următor:

TABELUL NR. 1

Evoluția elementelor de pasiv din bilanțul BCR 1997-2000 (miliarde lei)

Sursa: BCR, „Anale Seria I”, Editura SEGA, București, 2000

Pasivele băncii au crescut considerabil. La 31 octombrie 1999, față de 1997, ele erau mai mari de aproape 4 ori, iar componenta de bază, respectiv resursele din disponibilitățile titularilor de cont, a crescut de peste 4 ori.

O mențiune specială pentru alte pasive, care în octombrie 1999 au crescut cel mai mult, și aceasta pentru că ele cuprind, printre altele, mai nou, provizioanele pentru riscuri de credite și o parte din profit (cel nevărsat și prelevat).

În ceea ce privește structura activelor, și aici vom constata dominația plasamentelor sub formă de credite, urmată de a doua formă de plasamente, aceea a disponibilităților în conturi la bănci.

Tabelul următor va ilustra situația prezentată anterior.

TABELUL NR. 2

Structura activelor BCR în perioada 1997-2000 (miliarde lei)

Sursa: BCR, „Anale Seria I”, Editura SEGA, București, 2000

Baza sa de clienți reprezintă 80% din cifra totală de afaceri a întreprinderilor românești. Dezvoltarea rețelei de sucursale și investițiile majore făcute pentru dezvoltarea serviciilor, în deosebi în ceea ce privește cardurile bancare, au făcut din BCR prima bancă românească cu o prezență semnificativă în domeniul serviciilor salariale.

În ceea ce privește portofoliul de credite, acesta reprezintă două treimi din totalul activului, dar s-a deteriorat calitativ în 1997 și 1998. În general, suma totală a creditelor a crescut cu 17.9% în 1997, pentru ca în 1998 să scadă ușor. Deși conducerea BCR consideră neperformante doar 5% din portofoliu, ponderea creditelor clasificate drept îndoielnice sau pierderi a crescut la 25% la sfârșitul lui 1997 și 1998. Majoritatea acestor credite neperformante (92%) apar din cauza expunerii semnificative (78%) față de sectorul de stat. Creșterea ponderii mijloacelor fixe reflectă o creștere puternică a investițiilor BCR în sistemul informatic și infrastructură. Din totalul creditelor existente în sold la 31 octombrie 1999 de 3.159 miliarde lei, industria a beneficiat de împrumuturi de 2.339 miliarde lei, adică 74% din total, restul ramurilor revenindu-le 26% din împrumuturi.

Pentru datoriile nerambursate la scadență, BCR (la solicitarea clienților săi- persoane juridice) poate transforma drepturile sale de creanță în acțiuni sau părți sociale, dar numai după o analiză aprofundată a situației economico-financiare (pe baza bilanțului contabil și a programului de activitate pentru perioada următoare) cu respectarea principiului fundamental de prudență bancară. BCR înregistrează participații la capitalul social al unor societăți comerciale, bancare și de asigurări care reprezintă 3% din capitalul social al băncii. Banca oferă o gamă largă de produse și servicii bancare prin rețeaua proprie, care înregistra la 31.12.2000, 276 unități, unui număr de peste 2.200.000 clienți. De asemenea, este prima bancă care a lansat pe piața internațională de capital, fără garanții din partea statului, o emisiune de euroobligațiuni și este prima bancă deținătoare a unei rețele de automate bancare de eliberare de numerar (ATM), BANCOMAT, pe întreg teritoriul țării, 230 aparate instalate, precum și 400 POS (aparate de efectuat plăți, instalate la furnizorii de bunuri și servicii sau la unitățile comerciale.

În ceea ce privește activitatea internațională, scopul băncii a fost de a favoriza și încuraja exportul de produse românești, importurile cu destinație productivă menite să ajute procesul de retehnologizare și restructurare.

Una din condițiile necesare pentru derularea normală a decontărilor operațiunilor de comerț exterior a constat în asigurarea unei bune colaborări cu mai multe bănci din lume. Prin eforturile depuse, banca a reușit să asigure o largă rețea de bănci corespondente – 650, să obțină o serie întreagă de facilități, să folosească un număr apreciabil de linii de finanțare sau garantare a creditelor de export.

Un factor important pentru bancă și pentru clienții ce derulează comerțul exterior, a fost folosirea sistemului SWIFT, care a ușurat transmiterea mesajelor. Volumul decontărilor externe pentru mărfuri și servicii confirmă amploarea acestor activități. La 30 septembrie 1999, valoarea decontărilor externe era de 2.111 milioane USD, din care 1.085 milioane USD încasări din exporturi și 1.025 milioane USD plăți pentru importuri.

Fidelă politicii sale de a pune la dispoziția publicului o gamă cât mai largă de operațiuni bancare, de calitate și cu costuri scăzute, BCR a introdus în 1998 un nou serviciu – Money Gram – capabil să asigure clienților persoane fizice transferul sumelor în valută spre și dinspre România. De la începutul anului, de când la BCR funcționează acest serviciu, s-au derulat operațiuni în valoare de 1,4 milioane USD, în total 2015 clienți apelând la serviciile lui.

Lichiditatea Băncii Comerciale Române s-a îmbunătățit de la un an la altul, deși ea a rămas în continuare ridicată. Motivul este diversificarea bazei de finanțare, ceea ce a permis reducerea expunerii față de sursele de la Banca Națională la mai puțin de 5% din totalul finanțării în 1999.

La nivelul ratelor de rentabilitate s-a înregistrat un trend ascendent, iar banca și-a păstrat puternica profitabilitate care o depășește pe cea a multora dintre băncile similare. Profitul net al BCR în 1999 a crescut cu 60%, iar în 2000 cu 41,7%. Această creștere a avut a bază, pe de o parte, veniturile mari din dobândă netă, iar pe de altă parte, veniturile din taxe și comisioane, care s-au dublat practic în 2000. Veniturile realizate din dobânzi în perioada 01.01. – 30.09.2000 reprezentau 87,4 % din veniturile totale ale băncii, în timp ce veniturile din taxe, speze și comisioane reprezentau 7,9% în aceeași perioadă. Diferența de 4,7% este realizată de alte categorii de venituri (diferențe favorabile de curs valutar).

Organizarea și funcționarea Băncii Comerciale Române

BCR își înscrie numele pe lista băncilor comerciale nou create și reorganizate după decembrie 1989. Se poate considera o bancă nouă pentru că actul său de naștere poartă data de 1 decembrie 1990, dar, în același timp, prin activitatea comercială desfășurată în cadrul Băncii Naționale din care s-a desprins și pe care o continuă, este deopotrivă o bancă de tradiție în domeniul bancar.

Banca Comercială Română S.A. este o persoană juridică, fiind organizată ca societate pe acțiuni cu sediul central în municipiul București. Pe bază de protocol, a preluat de la Banca Națională un activ și pasiv de 273 miliarde lei. Activele băncii erau aproape în totalitate materializate în credite bancare care însumau 269 miliarde lei.

În fiecare an grupului de lucrători de bancă de 5.300, cu care BCR a plecat la drum, i se adaugă noi contingente, ajungând ca în 1995 efectivul să fie de 11.938 de salariați. Rețeaua bancară de început, cu 100 de unități, crește cu 48 unități în 1991, cu 36 în 1992, cu 14 în 1993, cu 6 în 1994, ajungând în 1995 la 206 unități, în 1998 la 247 unități, iar în anul 2000 la 276 unități cu un număr de 10.280 posturi ocupate.

Evoluția capitalului este poate cel mai important criteriu de apreciere al forței financiare a băncii. De la un capital social subscris de 12 miliarde lei în 1990, a crescut la 577 miliarde lei în august 1995, ajungând la finele anului 2000 la 8.263 miliarde lei.

Banca Comercială Română S.A. are ca obiect principal de activitate atragerea și formarea de depozite bănești, în lei și valută, de la persoane fizice și juridice, din țară și străinătate, acordarea de credite pe termen scurt, mediu și lung, efectuarea de servicii bancare, operațiuni pentru activitatea de comerț exterior și alte operațiuni bancare.

Administrația centrală a BCR are următoarea structură organizatorică:

Direcția de coordonare, trezorerie și titluri;

Direcția creditării și scontului I;

Direcția creditării și scontului II;

Direcția creditării și scontului pentru sectorul privat;

Direcția creditării pe termen mediu și lung;

Direcția relațiilor bancare internaționale;

Direcția decontări externe comerciale;

Direcția decontări externe necomerciale;

Direcția contabilității externe;

Direcția de informatică și telecomunicații interbancare;

Direcția operațiunilor cu numerar și de casierie;

Direcția de organizare și resurse umane;

Direcția de control;

Direcția juridică și contencios;

Direcția economică și secretariat;

Secretariatul Consiliului de Administrație și protocol.

În cadrul administrației centrale a BCR funcționează:

comitetul de risc;

consiliul tehnico-economic;

comisia pentru probleme sociale;

comisia de propuneri pentru numirea unele funcții de conducere, din administrația centrală a băncii și unitățile subordonate;

comisia de examinare pentru încadrarea și promovarea personalului din administrația centrală a băncii.

Pentru îndeplinirea sarcinilor ce îi revin, BCR are organizată în teritoriu o rețea de unități compuse din sucursalele județene, sucursala municipiului București, filiale și agenții.

Conducerea și administrarea BCR sunt administrate:

Adunarea generală a acționarilor;

Consiliul de administrație;

Comitetul de direcție;

Președinte și vicepreședinți.

Funcții operaționale și atribuțiile Băncii Comerciale Române S.A.

BCR efectuează operații bancare în țară și în străinătate, în contul său propriu, al clienților băncii (persoane fizice și juridice), în numele unor instituții sau în colaborare cu acestea, precum și orice alte activități permise de reglementările legale în vigoare.

În acest scop, banca:

atrage depozitele bănești la vedere și la termen de la persoane fizice și juridice, române sau străine, în lei sau valută, în vederea păstrării și fructificării lor;

acordă credite pe termen scurt, cu scadență de rambursare de până la 12 luni pentru activități de aprovizionare, producție, desfacere și prestări servicii, precum și pentru consum gospodăresc și personal;

acordă credit pe termen mediu, cu rambursarea de până la 5 ani și pe termen lung, până la 25 ani, în condițiile stabilite de lege, cu asigurarea resurselor corespunzătoare;

efectuează operații de scontare a efectelor comerciale în cadrul operațiilor de scont și rescont;

efectuează operații de încasări și plăți în lei și valută, în numerar și virament, pentru clienții care deschid conturi la bancă, pentru operațiile bănești ale acestora;

efectuează operații de schimb valutar, organizează și participă la licitații de devize, cumpără și vinde în țară sau străinătate valute, precum și titluri de valoare română sau străine;

acordă clienților săi credite în valută;

emite și primește cecuri sau documente de plată în valută;

primește și emite garanții pentru angajamente de plată străine, proprii sau ale terților, sau în favoarea acestora;

efectuează operații de arbitraj pe piețele monetare sub formă de atragere și constituire de depozite la termen și la vedere, proprii și ale clienților. Banca poate compensa, din profitul realizat din aceste operații, eventualele diferențe nefavorabile;

poate avea calitatea de asociat sau acționar al unor societăți sau instituții bancare, societăți comerciale, de producție, transporturi, asigurări, prestări servicii, precum și alte domenii permise de lege, cu capital în lei sau valută, în țară sau străinătate;

participă la tranzacții externe financiare, de plăți și de credite, încheie cu băncile și instituțiile financiare străine angajamente și convenții de plăți; încheie contracte și convenții privind primirea sau acordarea de credite din țară și străinătate;

încheie angajamente de corespondent cu bănci și instituții financiare din străinătate;

participă la organizații și organisme internaționale cu caracter financiar, bancar sau monetar;

efectuează operații de încasări și plăți și alte servicii bancare pentru instituții finanțate de la buget sau autofinanțate;

efectuează operații cu metale prețioase și obiecte confecționate din acestea și cu alte valori cu grad înalt de lichiditate în contul propriu sau al clienților săi;

efectuează operații privind executarea de casă a bugetului statului, în limita mandatului primit;

cumpără sau vinde în țară sau străinătate aur și alte metale prețioase în lingouri, monede sau medalii;

efectuează prin contul său propriu sau al clienților săi vânzări de acțiuni, titluri sau înscrisuri, precum și răscumpărarea acestora;

cumpără, vinde, păstrează în custodie și administrează active monetare, execută transferuri, operații de clearing și alte operații de virament pe cont propriu sau al clienților;

efectuează operații de consulting bancar la cererea unor investitori pentru investiții de capital străin și românesc, în țară sau străinătate, pentru emiterea și lansarea pe piața română sau străină a obligațiunilor de împrumuturi de stat sau particulare, pentru emiterea și lansarea de acțiuni, precum și orice alte activități de consulting;

efectuează orice alte operații bancare în țară și străinătate.

2. PROFITABILITATEA ȘI LICHIDITATEA – ELEMENTE DEFINITORII ÎN ACTIVITATEA UNEI BĂNCI

2.1. Conceptul de rentabilitate, profitabilitate și lichiditate

Ca orice activitate umană, și cea economică are o dimensiune de utilitate din punct de vedere social. Astfel, activitatea economică, având ca rezultat bunuri și servicii, urmărește satisfacerea nevoilor ce există în cadrul societății.

Pe de altă parte, pentru a se putea perpetua în timp (și, deci, pentru a satisface, în continuare, nevoile de consum ale pieței), activitatea economică trebuie să fie eficientă, în sensul capacității sale de a genera profit.

Comensurarea eficienței activității economice la nivel microeconomic se realizează periodic, cu o ritmicitate ce depinde, pe de o parte, de reglementările juridice în vigoare, iar pe de altă parte, de nevoia de informare a managerului. În condițiile automatizării evidenței contabile există premisele favorabile pentru o analiză, chiar zilnică, a principalelor aspecte ale activității economice (cum sunt balanțele de verificare zilnice ale băncilor).

Eficiența activității bancare presupune compararea – prin diferite metode – a efectelor cu eforturile.

Pentru aducerea la același numitor a acestor categorii, se practică exprimarea monetară atât a efectelor, cât și a eforturilor. În domeniul bancar, acestea sunt, prin excelență, de factură valorică, întrucât „stocurile de materii prime” ale băncilor sunt disponibilitățile bănești pe care acestea le colectează și le redistribuie în perimetrul economic.

O cerință de prim rang pentru o corectă determinare a eficienței economice a activității bancare o reprezintă „necesitatea delimitării riguroase a efectelor și eforturilor în timp”. Aceasta se realizează prin efectuarea calculelor de sinteză la nivelul fiecărui exercițiu financiar, care, în România, începe la 1 ianuarie și se sfârșește la 31 decembrie al fiecărui an.

Eficiența activității economice, în general, și a celei bancare, în special, se exprimă cu ajutorul indicatorilor de rentabilitate și profitabilitate. Însăși eficiența ca noțiune economică înseamnă un mixaj rentabilitate-profitabilitate.

Literatura economică și, mai ales, practica de zi cu zi realizează delimitări vagi între conceptele de rentabilitate și profitabilitate. Ele sunt considerate, deseori, sinonime, prin faptul că se referă – principial – la aceleași aspecte ale activității economice.

Dicționarul Larousse, ediția 1995, definește profitabilitatea ca o capacitate de a aduce profit, pe când rentabilitatea este văzută ca o raportare a profitului la capitalurile angajate în afacere.

Conceptul de rentabilitate apare, astfel, ca fiind mai apropiat de cel de eficiență, el definind procentual rezultatul capitalurilor investite.

Rezultă că rentabilitatea are o importanță majoră, mai ales din punctul de vedere al acționarilor și al creditorilor.

După unii autori, rentabilitatea bancară poate fi exprimată și în mărime absolută; din acest punct de vedere ea se stabilește la două nivele, datorită procedurii bancare specifice de determinare a rezultatului financiar.

Astfel, pe primul nivel, se stabilește expresia valorică a produsului bancar net, ca diferență între produsele bancare (respectiv cifra de afaceri a băncii, formată din dobânzi percepute și comisioane) și cheltuielile bancare (cheltuielile cu dobânzile bonificate la depozitele bancare). Deci:

PBN = Produse bancare – Cheltuieli bancare

Acesta este primul nivel în aprecierea valorii absolute a rentabilității activității bancare. Pe un al doilea nivel se calculează rezultatul financiar ca diferență între produsul bancar net și cheltuielile de exploatare ale băncii (cheltuieli de personal, cheltuieli generale, amortizări, cheltuieli cu impozitul pe profit):

PBN – Cheltuieli de exploatare = Rezultat financiar net

Această manieră de abordare este, de fapt, o modalitate de calcul a rezultatului financiar net, cu luarea în considerare a celor două tipuri de cheltuieli ale băncii:

cheltuieli cu dobânzile;

cheltuieli de exploatare.

Specificarea acestei determinări este însă relativă. de exemplu, într-o societate cu activitate strict comercială, se poate realiza o analiză asemănătoare:

Cifra de afaceri – Volum intrări = Adaos comercial

Adaos comercial – Cheltuieli proprii = Rezultat financiar net,

considerând cheltuielile proprii ca fiind formate din cheltuieli de personal, cele generale, cu amortizările și cu impozitul pe profit.

O exprimare similară se poate concepe pentru orice tip de activitate economică. Ori acesta nu este un argument pentru a defini rentabilitatea în domeniul bancar ca având două nivele, întrucât interesează, în special, rentabilitatea pe ansamblul activității, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor activității bancare.

În aceeași ordine de idei, determinarea rentabilității activității bancare ca cifră absolută se constituie, de fapt, în determinarea profitului sau a pierderii, ori pierderea nu poate fi interpretată, niciodată, ca exprimând vreo formă de rentabilitate.

Un ultim argument ar fi că indicatorii economici, în general, se exprimă procentual pentru a fi utili în realizarea de comparații cu perioadele anterioare, cu concurenții ori cu media pe ramură. Din acest punct de vedere, determinarea rentabilității ca cifră absolută (PBN) face dificilă orice comparație.

Apare ca mult mai utilă și fondată economic exprimarea rentabilității procentual, reflectând raportul dintre profit și capitalurile investite.

Literatura economică definește două tipuri de rentabilitate. Rentabilitatea economică exprimă un punct de vedere global asupra activității întreprinderii; ea se calculează prin raportarea profitului global (profit net + dobânzi) la totalul capitalurilor investite (pasive totale).

Rentabilitatea financiară reflectă punctul de vedere al acționarilor, definind randamentul capitalurilor proprii.

Se determină ca raport între profitul net și capitalurile proprii.

Conceptul de profitabilitate definește capacitatea unei entități economice, în cazul de față o bancă, de a obține profit. Acest lucru se întâmplă când venitul este superior costului, deci în condiții de rentabilitate.

Nu se poate concepe, practic, profitabilitate fără rentabilitate pentru că, mai întâi de toate, ambele presupun existența profitului. În practică, de multe ori noțiunea de profitabilitate ca indicator de apreciere a eficienței vânzărilor este înlocuită cu rentabilitate comercială, calculată ca raport între profitul net și cifra de afaceri.

Profitabilitatea astfel calculată exprimă ponderea profitului net în cifra de afaceri a firmei. Această pondere este diferită în raport cu gama de produse și servicii oferită – în cazul de față – de bancă. La nivelul întregii activități bancare, profitabilitatea se poate exprima ca indice agregat în funcție de profitabilitatea fiecărui produs sau serviciu bancar în parte.

Ca sferă economică, conceptul de profitabilitate poate fi privit ca înglobând și conceptul de rentabilitate sau măcar ca presupunându-l. De aceea, în aprecierea performanțelor activității economice sunt luați în calcul, întotdeauna, atât indicatorii de profitabilitate, cât și cei de rentabilitate.

Conceptul de lichiditate reflectă capacitatea agentului economic de a face față în orice moment obligațiilor financiare pe termen scurt. Starea de lichiditate presupune posibilitatea de a acoperi necesitățile de plată cu elemente de activ, în mod oportun și economic, adică fără pierderi din operațiile de transformare a activelor patrimoniale în disponibilități de plată.

Lichiditatea unei bănci se referă, de fapt, la lichiditatea activului acesteia raportată la scadențele datoriilor pe termen scurt. Din acest punct de vedere este necesară corelarea și actualizarea permanentă a gradului de imobilizare a elementelor de activ în raport cu exigibilitatea datoriilor ce se constituie ca resurse pentru bancă.

Un grad prea mare de imobilizare a activului (acordarea, de exemplu, de credite pe termen lung) în raport cu un grad mic de exigibilitate a datoriilor (datorii pe termen scurt) poate cauza dificultăți băncii, mai ales dacă luăm în considerare și aspectele extraeconomice care pot influența depunătorii. O bancă aflată în circumstanța prezentată anterior se confruntă cu riscul de lichiditate, iar la o decizie globală a depunătorilor de a-și retrage banii, situația băncii se poate complica foarte mult. La fel ar sta lucrurile și dacă, de exemplu, o bancă ar face investiții pentru activitatea proprie (construcții și amenajări de sedii etc.), având ca resursă disponibilitățile atrase pe termen scurt.

Apare, în consecință, necesitatea menținerii de către bancă a unui nivel minim de lichiditate, realizând o corelație permanentă între trezoreria activă și datoriile pe termen scurt.

Din punct de vedere al posturilor de bilanț se impune corelația între depunerile la vedere ale clienților (ca elemente de pasiv) și depozitele la vedere ale băncii comerciale la Banca Națională a României, spre exemplu. Ca sume, banca comercială trebuie să mențină în stare lichidă doar cuantumul ce depășește soldul minim permanent al depozitelor la vedere, sold evaluat și confirmat statistic în timp („35% din resursele la vedere poate fi socotită resursă pe termen mediu și lung”).

Se poate, de altfel, dimensiona un sold minim permanent aferent tuturor resurselor pe termen scurt (care pentru bancă se constituie ca și datorii), respectiv depunerile la vedere și la termen ce nu depășesc un an calendaristic. În contextul actual al economiei românești, în afară de capitalul propriu și împrumuturile pe termen lung, la băncile românești nu sunt constituite depozite ale persoanelor fizice sau juridice pe termene mai mari de un an. Pe de altă parte, datorită instabilității economiei, nici băncile nu încurajează depunerile de acest tip, ele bonificând dobânzi mai mari la depozitele pe termene mai scurte.

Din această cauză, problema lichidității în domeniul bancar prezintă o importanță aparte. datorită faptului că resursele atrase (exceptând capitalul propriu) și, deci, datoriile băncii, sunt exprimate pe termen scurt (sub un an), se ajunge la o apropiere lichiditate-solvabilitate.

Ca o caracteristică a activului bilanțier, lichiditatea este diferită în funcție de gradul de imobilizare a elementelor de activ. Astfel, imobilizările (clădiri) au o lichiditate foarte mică. De asemenea, creditele acordate au o lichiditate restrânsă în raport cu disponibilitățile din casieria băncii (numerarul) care prezintă o lichiditate perfectă. Pe de altă parte, se pune și problema randamentului plasamentelor, randament care este invers proporțional cu lichiditatea. Astfel, numerarul din casierie are randament zero (el neaducând nici un venit), în timp ce plasamentele în credite, spre exemplu, prezintă un randament dimensionat la nivelul dobânzii active a băncii.

Se manifestă, astfel, relația de inversă proporționalitate între rentabilitate, respectiv profitabilitate, și lichiditate, pe de altă parte. Din acest punct de vedere, deși teza economică general valabilă este că întreprinzătorul urmărește în activitatea sa maximizarea profitului, uneori acesta este sacrificat în vederea asigurării lichidității și solvabilității agentului economic.

este o condiție sine qua non a perpetuării activității economice, lipsa profitului (profit zero sau mai mic decât fusese prevăzut anterior) fiind un impediment minor în comparație cu un grad foarte scăzut al lichidității sau solvabilității, care ar putea pune agentul economic în stare de incapacitate de plată.

În domeniul bancar, în țara noastră, astfel de acțiuni au avut loc pe fondul unor dobânzi foarte mari la creditele de refinanțare acordate de Banca Națională a României băncilor comerciale. În aceste condiții, băncile au preferat să se refinanțeze de la Banca Națională a României fie și cu o dobândă de 120% pentru a-și asigura lichiditatea și, deci, continuarea activității.

Conceptul de lichiditate își are originea în riscul de imobilizare. Acest risc apare pentru bancă atunci când ea este obligată să facă față retragerii depozitelor pe care le-a utilizat pentru a acorda credite. Din acest punct de vedere, banca trebuie – prin acțiunile sale – să-și creeze și să-și mențină capacitatea de a face față retragerilor de depozite fără amânare, răspunzând necesităților întreprinzătorilor și particularilor.

Din cele expuse până acum, apare clar faptul că problematica lichidității este – uneori – mai importantă decât cea a profitabilității. Arta și profesionalismul bancherului se observă din felul în care acesta reușește să optimizeze mixajul lichiditate-performanță (randament) prin diversificarea portofoliului de plasamente al băncii.

2.2. Principalii indicatori de exprimare a profitabilității

Băncile sunt administrate în funcție de obiectivele de maximizare a profitului și minimizare a riscurilor. Analiza profitabilității constituie o componentă principală a activității de management a BCR la toate nivelele de conducere ale băncii. Conform BCR, activitatea desfășurată de bancă este analizată trimestrial și anual pe baza bilanțului încheiat pentru perioada respectivă și a unui sistem de indicatori reprezentativi pentru aprecierea eficienței.

La nivelul Băncii Comerciale Române se calculează o serie de indicatori utilizați în analiza comparativă de la o perioadă la alta și o altă serie de indicatori folosiți pentru aprecierea tendinței de evoluție a activității bancare.

Indicatori utilizați în analiza comparativă de la o perioadă la alta

Capital permanent

Total pasive

Acest indicator oferă o imagine privind stabilitatea financiară a activității bancare, iar nivelul în creștere al acestuia duce la creșterea încrederii clienților în banca respectivă.

g Profit net g

Total cheltuieli

Acest indicator măsoară rezultatele managementului bancar, de optimizare a fluxurilor elementelor de pasiv în corelare cu volumul și structura resurselor atrase.

Optimizarea raportului între venituri și cheltuieli reprezintă o latură esențială a managementului bancar, sursa principală a creșterii activității bancare.

Pentru obținerea unui nivel optim al cheltuielilor se iau în considerare atât tendința de reducere a ponderii acestora raportat la volumul de activitate, dar și creșterea cheltuielilor determinată îndeosebi de următoarele elemente:

majorarea volumului de resurse atrase și a nivelului dobânzilor bonificate acestora, în funcție de evoluția activității economice și a dobânzilor bonificate de societățile bancare concurente;

creșterea volumului produselor și serviciilor oferite clienților prin dezvoltarea celor patru produse de bază: împrumuturile, garanțiile, serviciile de procesare (constituirea de depozite, operațiuni de bază privind acordarea de împrumuturi, operațiuni cu titluri de valoare, transferul electronic de fonduri, activități pe piețele de capital) și cele de consultanță privind produsele și serviciile bancare oferite.

În evaluarea cheltuielilor unei unități bancare se delimitează cheltuielile cu operațiunile bancare față de cheltuielile cu funcționarea băncii (salarii și cheltuieli aferente acestora, impozite și taxe, cheltuieli cu materiale pentru prelucrarea automată a datelor, cheltuieli cu energia electrică și încălzirea etc.).

Rata rentabilității este cu atât mai mare cu cât o unitate de profit se obține cu un volum minim de cheltuieli:

Total cheltuieli

Total venituri

Acest indicator reflectă costul activității realizate de bancă, iar dacă acesta este în scădere înseamnă un stimulent pentru imaginea băncii.

Profitul Profit brut g

Salariat Număr mediu de salariați

Indicatorul caracterizează volumul și eficiența activității centrului de profit, dimensionarea personalului în funcție de activitatea și complexitatea serviciilor bancare oferite clienților, precum și capacitatea managerială de utilizare a personalului în funcție de gradul de dotare și informatizare al băncii.

Valoarea profitului/salariat este cu atât mai mare cu cât volumul de operațiuni și calitatea acestuia sunt efectuate în numele clienților băncii, astfel încât veniturile obținute să fie maxime în raport cu gradul de utilizare al timpului de lucru de către salariații băncii.

Modernizarea rețelei bancare prin creșterea gradului de informatizare va crea premisele unei evaluări cât mai reale a profitului/salariat ca urmare a eliminării în cea mai mare parte a operațiunilor interne ale băncii, necesare, dar care nu generează venituri.

Cifra de afaceri h

Număr mediu de personal

Acest indicator reflectă cifra de afaceri obținută de către un salariat, iar pentru ca activitatea bancară să fie într-o continuă evoluție trebuie ca productivitatea muncii să fie în creștere cât mai mare.

Fond de salarii + Cheltuieli aferente

Cheltuieli cu funcționarea băncii

Cu cât acest indicator este mai mare indică faptul că banca menține un număr de salariați supradimensionat în raport cu volumul de operațiuni și servicii prestate clienților săi.

Profit brut g

Fond de salarii

Menținerea unui număr de personal supradimensionat în raport cu volumul de operațiuni și servicii prestate clienților băncii, deci a unui fond de salarii majorat, are un efect negativ pe termen mediu șu lung asupra activității bancare, prin efectuarea unor cheltuieli suplimentare și consecințe directe asupra profitului realizat. Pentru ca acest indicator să reflecte un efect pozitiv pentru activitatea bancară trebuie să fie în creștere.

TABELUL NR. 3

Indicatori de profitabilitate la nivelul BCR

Sursa: Banca Comercială Română

Din datele obținute se observă că la 31.03.2000 rata rentabilității a crescut cu 0,77% față de 1999, ca urmare a creșterii în proporție mai mică a cheltuielilor în raport cu veniturile corespunzătoare.

Profitul/salariat a înregistrat o creștere în 2000 de 39,1 milioane lei/salariat față de 1999. Majorarea cheltuielilor cu salariile în sumă absolută de 68.873 milioane lei este determinată de indexarea salariilor.

Costul activității înregistrează o reducere cu 0,25% reprezentând reducerea costului la 1000 lei venituri de la 533 la 531 în trimestrul I 2000.

Rata rentabilității financiare înregistrează o creștere cu 0,3 % în 2000 față de 1999. Datoriile pe termen mediu și lung (parte componentă a capitalului permanent) reprezintă echivalentul în lei al soldului liniilor de finanțare externă (873,2 miliarde de lei) și a împrumuturilor din emisiuni de obligațiuni (637,7 miliarde lei).

Ponderea salariilor în totalul cheltuielilor de funcționare a înregistrat o creștere de 4,2% în 2000 față de 1999, datorită indexării salariilor.

Productivitatea muncii pe salariat înregistrează o creștere de la 139,18% în trimestrul I 1999 la 219,8% în trimestrul I 2000, creștere ce a fost determinată de creșterea cifrei de afaceri, dar și de reducerea numărului de personal cu 7,2%.

Indicatorii utilizați pentru aprecierea tendinței de evoluție a activității

bancare la nivelul rețelei băncii

1)

Cheltuielile de funcționare/ salariat sunt o componentă a cheltuielilor totale ale băncii, valoarea profitului/ salariat fiind cu atât mai mare cu cât volumul de operațiuni și calitatea acestora efectuate în numele clienților băncii este mai mare.

Dacă cheltuielile cu oparațiunile bancare depind de politica băncii de atragere a clienților cu bune performanțe economico- financiare, prin nivelul de comosioane și dobânzi practicat, cheltuielile cu funcționarea băncii au caracter normativ atât pentru cheltuielile de interes general, cât și pentru cele administrativ- gospodărești.

Cheltuielile cu funcționarea băncii depind, pe de o parte, de dimensionarea corespunzătoare a personalului în funcție de volumul de activitate, dar și de dimensionarea și funcționarea spațiului în care se desfășoară activitatea bancară.

2) gradul de acoperire a cheltuielilor cu salariile din comisiaonele încasate

Acest indicator reflectă eficiența timpului de lucru de către personalul angajat al băncii ca urmare a operațiunilor efectuate atât pentru clienții săi cât și pentru activitatea proprie.

Având în vedere că operațiunile care se comisionează sunt producătoare de venituri pentru bancă iar cele efectuate în nume propriu un aduc venituri dar sunt necesare în activitatea bancară, prin informatizarea băncii se creează premisele pentru reducerea celei de a doua categorii , cu efect direct asupra evaluării reale a aportului angajaților băncii la obținerea profitului și determinării gradului în care personalul este corect dimensionat.

3) Gradul de acoperire a cheltuielilor de funcționare din comisioane

Acest indicator reflectă măsura în care veniturile obținute din operațiunile efectuate în numele clienților acoperă cheltuielile proprii cu funcționarea băncii (cheltuieli administrativ-gospodărești și cele de interes general).

Dimensionarea cheltuielilor cu funcționarea băncii se efectuează în strictă corelare cu volumul de activitate, numărul optim de personal și gradul de funcționare și utilizare a spațiului în care se desfășoară activitatea bancară.

Cheltuielile cu funcționarea băncii trebuie să asigure operativitatea serviciilor bancare prestate în condiții moderne și ergonomice pentru personalul angajat al fiecărei bănci.

O rată înaltă a gradului de acoperire a cheltuielilor de funcționare din comisioane și taxe reflectă o bună organizare a activității și fluxurilor bancare, precum și o poziție importantă deținută în sistemul concurențial bancar ca urmare a calității și diversității serviciilor oferite clienților.

4) Gradul de acoperire a creditelor cu surse atrase

Acest indicator reflectă, la nivelul centrelor de profit, măsura în care plasamentele în credite, rezerva minimă obligatorie, excedentul de resurse precum și numerarul în casierie se efectuează pe seama resurselor atrase.

Indicatorul are o latură cantitativă (fiind un raport între resurse și plasamente) dar și una calitativă care este determinată de :

– veniturile obținute din plasamentele efectuate în funcție de structura acestora: credite pe termen scurt, mediu și lung, în lei și în valută, mărimea rezervei minime obligatorii la care dobânda bonificată este cea stabilită de B.N.R. pentru această categorie de plasamente, costul de transfer și mărimea excedentului de resurse și volumul numerarului în casierie care nu este purtător de dobândă;

– cheltuieli cu dobânzi bonificate în funcție de maturitatea acestora și costul de transfer al deficitului de resurse.

Astfel, dacă din punct de vedere al laturii cantitative indicatorul prezintă procentual un grad cu atât mai mare cu cât volumul resurselor acoperă plasamentele efectuate, analiza calitativă din punct de vedere al costurilor, așa cum s-a prezentat mai sus, reprezintă efortul financiar efectuat pentru obținerea unui grad cât mai mare de acoperire a plasamentelor cu resurse atrase.

Având în vedere obiectul principal al băncii, de reducere a dependenței de împrumuturile contractate de la BNR sau de la alte societăți bancare, care sunt resurse cu costuri mult superioare celor atrase de la persoane juridice și fizice și pot fi obținute pe perioade scurte de timp, se consideră necesară în etapa actuală evaluarea performanței din punct de vedere cantitativ a acestui indicator.

5) Ponderea creditelor restante în total credite.

Acest indicator reflectă gradul de rambursare a creditelor acordate în perioada de timp de analiză. Analiza nivelului și tendinței indicatorului conduce la identificarea riscului potențial al portofoliului de împrumuturi astfel încât o rată înaltă reflectă un risc ridicat.

Totodată o rată înaltă conduce la creșterea nivelului provizioanelor constituite de centrele de profit ca urmare a deteriorării

Serviciului datoriei în relația bancă- client, cu consecințe directe asupra cheltuielilor și a profitului calculat.

TABELUL NR. 4.

Indicatori de profitabilitate la nivelul băncii

Sursa: Banca Comercială Română

2.3. Exprimarea lichidității prin indicatori specifici activității bancare

Lichiditatea bancară poate fi măsurată cu ajutorul unui sistem relativ complex de indicatori. Ansamblul acestora poate da o imagine foarte bună despre gradul de lichiditate a băncii și despre calitatea gestiunii bancare.

Pentru calculul majorității indicatorilor de lichiditate bancară se impune cu necesitate parcurgerea unei etape premergătoare care constă în clasificarea activelor, pasivelor și, eventual, a unor elemente din afara bilanțului în funcție de scadență.

Clasificarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– variația în finețe a grupelor pentru scadențe în funcție de termenul diferitelor active, respectiv pasive: pentru scadențe mai apropiate mărimea grupei se măsoară în zile sau săptămâni, în timp ce pentru scadențe mai îndepărtate se folosesc ani. Aceasta deoarece scadențele mai apropiate generează și cele mai mari presiuni asupra lichidității;

– evaluarea cu maximă precizie a activelor și pasivelor. Principalele probleme de evaluare a scadenței le ridică elementele în afara bilanțului, a căror exigibilitate este subordonată producerii aleatoare a unui element în viitor, și activele – respectiv pasivele – fără termen (numerar în casieria băncii, depozite la vedere, fonduri bancare etc.). Dacă aceste elemente nu pot fi încadrate fără ambiguități, atunci este preferabil ca ele să nu fie luate în calcul deloc;

– actualizarea cu regularitate a structurii, căci elementele de calcul, fiind bilanțiere, reflectă doar structura la un moment dat.

1) Poziția lichidității – este un indicator derivat din practica gestiunii de trezorerie și este folosit ca indicator de fundamentare al acesteia și pentru acoperirea nevoilor de lichiditate pe termen scurt. Poziția lichidițății se calculează pe zile (pentru săptămâna următoare) și pe luni (pentru anul curent). Mărimea ei se determină ca diferență între activele lichide și pasivele imediate:

PI=AI-Pi

Optimizarea poziției lichidității presupune echilibrarea celor două elemente principale și, deci, obținerea unei poziții nete. Acest fapt este impus de gestiunea riscului și de maximizarea rentabilității bancare.

Se întâlnesc următoarele situații:

a) poziția lichidității negativă – activele băncii sunt insuficiente pentru onorarea integrală a obligațiilor și se recurge la surse imediate cum ar fi: împrumuturi de la banca centrală, de pe piața interbancară; lichiditatea înainte de termen a unor active din portofoliu.

b) poziția lichidității pozitivă – resursele de lichiditate depășesc necesarul iar acest excedent trebuie menținut sub o limită admisibilă (activele lichide fiind cel mai prost plasament bancar în termen de rentabilitate, nivelul acestora trebuie minimizat).

Pe durate mai scurte de timp, lichiditatea este pozitiv, după care are tendință de diminuare, pentru ca pe termene mai mari de 7 ani, să devină negativă, fapt ce generează pentru bancă un grad mare de risc.

În prezent România, ca urmare a fenomenului de subcapitalizare, majoritatea băncilor recurg la strategia riscului minim, astfel încât ponderea operațiunilor active și a acelor pasive să se încadreze în intervale scurte de timp, de regulă până la 1 an.

2) Pasive nete. Baza de calcul a acestora o reprezintă clasificarea activelor și pasivelor la un moment dat în funcție de scadență.

2.1) Pasive nete simple (succesive) – se calculează pentru fiecare perioadă, ca diferență între pasivele și activele cu aceeași scadență. Acest indicator arată, pentru fiecare perioadă, măsura în care activele scadente acoperă operațiunile scadente.

2.2) Pasivele nete cumulate – se calculează ca diferență între pasivele și activele cumulate corespunzătoiqare fiecărei perioade3 de timp. Acestea sunt folosite pentru a semnala perioada de maximă nevoie de lichiditate.

2.3) Indicele lichidității – se calculează ca raportul între suma pasivelor ponderate și suma activelor ponderate.

Sistemele de ponderare sunt:

– ponderarea cu numărul mediu de zile (luni sau ani) corespunzător fiecărei perioade;

– ponderarea cu numărul curent al grupei de scadență respective.

Valoarea indicatorului, prin comparare cu unitatea, exprimă transformarea de scadențe practicată global de bancă:

– pentru 1 sau valori apropiate de 1 – banca nu trebuie să facă transformarea în scadențe;

– pentru valori subunitare – banca face transformarea din pasive pe termen scurt în active pe termen scurt.

3) Rata lichidității bancare – este un indicator relative ce exprimă, în procente, evoluția gradului de îndatorare al băncii față de piața monetară. Acest indicator se calculează periodic, în funcție de scadența operațiilor de împrumut, prin raportarea împrumuturilor nou contractate la împrumuturile scadente în aceeași perioadă.

Valoarea acestui indicator poate fi:

– supraunitară – indică o tendință de creștere a gradului de îndatorare a băncii față de piața monetară, astfel încât lichiditatea băncii este în scădere și se reduce posibilitatea băncii de a se împrumuta de pe piață;

– subunitară – indică o tendință de scădere a gradului de îndatorare a băncii față de piața monetară, astfel se poate aprecia că lichiditatea proprie a băncii este în creștere la fel ca și capacitatea sa de a se împrumuta de pe piață în caz de urgență.

Alți indicatori utilizați

4) Raportul active lichide / depozite la vedere – poate fi calculat pentru majoritatea băncilor pe baza datelor sumare din bilanțurile publicate. Valoarea acestui raport trebuie să fie subunitară, o tendință de descreștere în timp a acestui indicator putând fi interpretată ca pozitivă din punct de vedere al gestiunii riscului.

5) Raportul active lichide / depozite la vedere

Valoarea optimă a acestui indicator este de 15% dar variază în funcție de gradul de dezvoltare a piețelor financiare secundare și de volatilitatea depozitelor la vedere. În România valoarea acestora ar trebui să fie mai mare date fiind condițiile financiare.

6) Rata breșei – se calculează ca raport între diferența dobânzi încasate și dobânzi plătite și diferența active-pasive:

Acest indicator reflectă mărimea maximă absolută a ratei dobânzii pe care banca o poate plăti pentru finanțarea unui plasament suplimentar relativ la sursele de care dispune.

Pentru aprecierea corectă a situației activelor oricărei societăți bancare, trezoreria folosește o serie de instrumente specifice de analiză privind gradul de lichiditate al băncii. Astfel se calculează și analizează următorii indicatori ai lichidității:

1. Lichiditatea globală – reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a se transforma pe termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plăți exigibile. Acest indicator se calculează ca un raport procentual între activele lichide și datoriile curente. Nivelul optim al acestui indicator este de 2-2,5.

Activele lichide sunt: disponibilitățile bănești inclusiv soldul curent al societății bancare la BNR; depozite constituite la alte bănci, certificatele de trezorerie și alte active.

Datoriile curente reprezintă disponibilitățile bănești ale altor instituții financiar-bancare, agenți economici și persoane fizice.

2. Lichiditatea imediată (de trezorerie) – reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie de a face față datoriilor pe termen scurt. Acest indicator se calculează ca un raport procentual între activele lichide și datoriile curente. Nivelul optim al acestui indicator este de 2-2,5.

Activele lichide sunt: disponibilitățile bănești inclusiv soldul contului curent al societății bancare la BNR; depozite constituite la alte bănci, certificatele de trezorerie și alte active.

Datoriile curente reprezintă disponibilitățile bănești ale altor instituții financiar-bancare, agenți economici și persoane fizice.

Lichiditatea imediată (de trezorerie) – reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie de a face față datoriilor pe termen scurt. Acest indicator se calculează ca un raport procentual între toate elementele patrimoniale de trezorerie și datorii pe termen scurt. Acest indicator se calculează ca un raport procentuale între nivelul optim al acestui indicator este de 20,5%.

Elementele patrimoniale de trezorerie sunt: numerar în casieriile băncii, contul curent al băncii B.N.R.; plasamente pe termen scurt.

Datoriile pe termen scurt sunt formate din disponibilitățile la vedere ale clienților nebancari și împrumuturile pe termen scurt de la alte bănci.

3. Lichiditatea în funcție de total depozite – reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ (active lichide) de a face față datoriilor reprezentând totalul depozitelor (disponibilități și depozite ale altor bănci, agenți economici, persoane fizice, fonduri ale bugetului).

4. Lichiditatea în funcție de total depozite și împrumuturi – se stabilește ca raport procentual între totalul elementelor patrimoniale de activ și totalul depozitelor inclusiv împrumuturile (de refinanțare de la B.N.R., alte bănci).

În funcție de rezultatele obținute și de analiza indicatorilor rezultați, trezoreria poate face propuneri și acționa operativ pe piață în situații cum ar fi:

creșterea aportului resurselor atrase de la clienții nebancari (disponibilități și depozite ale persoanelor fizice, agenților economici, instituțiilor publice);

plasarea eficientă a resurselor băncii în condiții de maximă siguranță (sub forma disponibilităților și depozitelor la B.N.R., pe piața interbancară sau în titluri de stat);

urmărirea asigurării echilibrului între resursele și plasamentele bancare pe total și în structură;

realizarea echilibrului resurse / plasamente cu asigurarea unei corelări pe scadențe în vederea evitării riscului lichidității.

La nivelul Băncii Comerciale Române se calculează următorii indicatori de lichiditate:

a) Lichiditatea în funcție de depozitele la vedere =

– nivelul standard a acestui indicator este de 30-50%;

b) Lichiditatea în funcție de total depozite =

– nivelul standard al acestui indicator este de 30-50%.

c) Lichiditatea în funcție de total depozite și împrumuturi

d) Lichiditatea în funcție de total active =

e) Expunerea în funcție de depozite la vedere și total depozite =

Tabelul nr. 5. Evoluția indicatorilor de lichiditate la nivelul BCR

Sursa: banca Comercială Română

GRAFICUL NR. 3

Din datele deținute la nivelul trimestrului I al anului 2000 față de 1999 activele lichide au crescut de 2,36 ori; depozitele la vedere au crescut de 1,35 ori; disponibilitățile au crescut de 1,77 ori iar depozitele și împrumuturile au crescut de 1,66 ori. Se observă o corelație optimă între scadențele activelor și pasivelor băncii. Are loc o creștere a ponderii surselor de finanțare pe termen mediu și lung în totalul resurselor.

De asemenea se observă o creștere a depozitelor față de disponibilități, mutație favorabilă din punct de vedere al stabilității, dar cu costuri suplimentare.

Față de 1999 disponibilitățile la vedere au înregistrat o reducere cu 1.127 miliarde lei, compensată cu o creștere de 1.139 miliarde lei a depozitelor bancare. Disponibilitățile și depozitele provenite de la persoane juridice înregistrează o reducere cu 954,2 miliarde lei la 31.03.2000 față de 1998, iar cele provenite de la persoanle fizice înregistrează o creștere cu 823 miliarde lei.

La nivelul B.C.R. se mai calculează raportul Credite / Active, care reprezintă o măsură de lichiditate. Cu cât indicatorul este mai mare, cu atât banca este mai puțin lichidă. Indicatorul se situează în general între 45 – 80%, dar nivelul de peste 65% este considerat mare.

Un indicator mare sau în creștere poate rezulta dintr-o politică agresivă de creditare sau din relaxarea standardelor de credite. O scădere poate indica o economie slabă, o schimbare a politicii de investiții sau o schimbare a politicii de creditare.

În cadrul sistemului bancar românesc există modalități de reducere a influenței riscului, care constau în:

diversificarea sistemului depozitelor;

posibilitatea utilizării resurselor complementare;

menținerea unui nivel optim al activelor (30% investiții – risc minim; 30% credite ipotecare, obligațiuni – risc minim, 40% – risc înalt);

obținerea garanțiilor de stat la credite problemă;

urmărirea și controlul echilibrului active / pasive;

posibilitatea obținerii în statut de urgență a creditelor overnight (24 ore).

Nivelul optim al lichidității este considerat ca fiind 10% din valoarea depozitelor la vedere pe total bancă sau 8% din valoarea depozitelor la vedere și 4% din valoarea depozitelor la termen.

3. EVIDENȚIEREA VENITURILOR, CHELTUIELILOR ȘI STABILIREA REZULTATELOR FINANCIARE LA NIVELUL BĂNCII COMERCIALE ROMÂNE

3.1. Categorii de cheltuieli bancare și tehnici specifice de evidențiere a acestora

Activitatea economică presupune fluctuația continuă a elementelor bilanțiere atât în ceea ce privește volumul cât și structura lor. De cele mai multe ori, aceste fluctuații și structuri se reflectă în conținutul contului profit și pierdere, manifestându-se ca venituri sau cheltuieli. Astfel, elementelor de activ le sunt specifice veniturile, cu excepția imobilizărilor de genul clădirilor, care generează cheltuieli. Pe de altă parte, pasivul, reflectând resursele băncii, vizează, implicit, cheltuielile necesare atragerii și folosirii acestor resurse.

Din punctul de vedere al cheltuielilor, societățile bancare se află într-o situație specială determinată, în primul rând, de specificul activității bancare, care face posibilă delimitarea cheltuielilor bancare în cheltuieli privind capitalul propriu și a depozitelor, pe de o parte, și cheltuieli cu administrarea și funcționarea băncii, pe de altă parte.

3.1.1. Costurile bancare privind constituirea capitalului propriu și a depozitelor

Costul bancar reprezintă expresia în bani a cheltuielilor pentru realizarea celor trei servicii financiare fundamentale: tranzacții financiare; servicii de portofoliu (sau de creditare și depozitare); servicii financiare de informare și procesare a datelor8.

Optimizarea raportului între venituri și costuri constituie o latură esențială a managementului bancar, sursa efectivă a creșterii profitului bancar. Acest aspect nu constituie numai o problemă strict bancară ci și o expresie a evoluției economiei naționale în ansamblul ei.

Activitatea bancară de intermediere a circulației capitelurilor și de efectuare a diverselor servicii, în strânsă legătură cu circulația monetară, cu evoluția puterii de cumpărare a banilor este deosebit de utilă întregii societăți, ocupând un loc în continuă creștere în activitatea socială, respectiv înregistrând o anumită pondere în Produsul Intern Brut.(P.I.B.)

Importanța abordării costurilor bancare derivă din modul de calcul al eficienței, bazat pe raportul efect/efort. efortul economic se cuantifică prin intermediul costurilor (în expresie valorică absolută) și prin indicatorii de analiză ai costurilor. deci, evaluarea efortului cu ajutorul costurilor bancare permite analizarea factorilor care influențează sporirea eficienței economice în activitatea bancară.

Această categorie de cheltuieli reprezintă, în fapt, cheltuielile de exploatare specifice strict bancare. Ele se referă la costul resurselor bancare, indiferent de natura acestora. Aplicarea, în economia de piață, a principiului eficienței economice face ca nici un capital să nu fie gratuit, ci, dimpotrivă, accentuarea concurenței bancare determină creșterea costului.

Activitatea bancară este o activitate care se sprijină, prin excelență pe factorul capital, în detrimentul naturii și muncii ca factori de producție. Din această cauză, costul resurselor reprezintă un element de prim rang, cu o pondere importantă în ansamblul cheltuielilor băncii:

TABELUL NR. 6

Structura cheltuielilor Băncii Comerciale Române

Sursa: Raport anual al B.C.R.

Așa cum se observă, cheltuielile cu operațiunile bancare nu se referă doar la dobânzi plătite ci și la comisioane, taxe, speze, ec., care intervin atunci când banc se refinanțează de la alte instituții financiare.

Resursele băncii se structurează în trei categorii:

– capital propriu (capital social + resurse + fonduri proprii);

– depozite atrase de la depunători;

– credite de la instituții financiar.

Capital propriu este format din capitalul social, rezervele și fondurile constituite de bancă. Datorită caracterului său de resursă inițială a băncii, unii specialiști tind să-l considere ca o resursă gratuită sau ca pe cea mai ieftină resursă a băncii. Aceasta este o atitudine relativ simplistă, din două puncte de vedere. În primul rând capitalul propriu aparține acționarilor. Aceștia l-au avansat bănii din dorința de a obține dividende care se manifestă ca și cheltuieli pentru bancă. În al doilea rând, decizia rațională de a investi în acțiuni se face doar pe fondul unei rate (previzonale) a profitului, superioară ratei dobânzii bonificate la depozitele bancare.

Investind în acțiunile băncii, acționarii își propun / previzionează anumite performanțe concretizate, în ceea ce-i privește, în cuantumul dividendelor pe care le vor primi. Din această cauză se poate aprecia că îndeplinește rolul de cost al capitalului „rata de actualizare care egalizează încasare inițială”(de pe poziția băncii – n.a.) cu valoarea prezentă a plăților viitore generate de utilizarea unei surse de finanțare”9

În ceea ce privește depozitele atrase d bancă de la diferiți deponenți, persoane juridice și fizice, costul acestora îl reprezintă dobândă pasivă bonificată de bancă.

Această dobândă este diferită în funcție de instrumentele folosite în realizarea depozitelor. Astfel, în cadrul Băncii Comerciale Române, dobânda este flexibilă (poate fi ajustată în funcție de situația la un moment dat) în ceea ce privește depozitele la termen și la vedere realizate în cont. Nu același lucru se poate spune și despre certificatele de depozit care prezintă o dobândă fixă, fiind mult mai atractive pentru depunători, din această cauză.

În principiu, costul împrumuturilor de la instituțiile financiar-bancare (Banca Națională a României alte bănci) pe care este nevoită să le contracteze o bancă are forma:

Ki = d (1-T)%

unde: Ki – costul .împrumutului

d – rata dobânzii la împrumut

T – rata impozitului pe profit

Costul resurselor este influențat direct de nivelul dobânzilor bonificate de bancă pentru disponibilitățile atrase de la titularii de cont, de pe piața financiară sau de la Banca Națională a României. Evoluția resurselor decurge din evoluția dobânzii determinată în condițiile de piață în economie și ca urmare a orientărilor d politică monetară și credit.

B.C.R. a fost una din primele bănci comerciale apărute pe piața românească și din acest motiv a beneficiat de o serie de avantaje în ceea ce privește atragerea resurselor și costul acestora. Deși în ultimul an numărul băncilor a crescut, implicit diversificându-se posibilitățile de fructificare a capitalurilor disponibile, B.C.R. a rămas în postura de lider și beneficiază în continuare de o mare parte din resursele existente pe piață.

Poziția B.C.R. în raport cu costul de obținere a resurselor este una privilegiată, la aceasta contribuind în mare măsură rețeaua extinsă de unități din teritoriu (247 la 31 iulie 1998), rezultatele financiare foarte bune obținute de bancă în acești ani, personalul calificat (mare parte a salariaților B.C.R. provin din fosta Bancă Națională) și încrederea pe care a câștigat-o în fața depunătorilor. La toate acestea se mai adaugă și faptul că deficitul temporar de resurse a fost redus, ceea ce a permis băncii să apeleze în mică măsură la creditele de refinanțare oferite scump de Banca Națională a României, deci putem trage concluzia că BCR suportă costuri reduse cu procurarea resurselor în comparație cu celelalte bănci comerciale.

O influență pozitivă asupra costului resurselor au avut-o și modificările în structura resurselor BCR, modificări concretizate prin creșterea depozitelor la vedere cu 17,3% în 1999 față de anul 1998.

TABELUL NR. 7

Structura costului resurselor

Sursa: BCR, „Anale Seria I”, Editura SEGA, București, 2000

Calculul și înregistrarea dobânzilor are loc trimestrial, în relațiile cu agenții economici și anual cu persoanele fizice. Cu ajutorul sistemului de prelucrare a datelor, lunar, se calculează numerele de dobânzi prin cumularea soldurilor zilnice preluate din „Situația de controla soldurilor” pentru fiecare cont la care se calculează dobânzi.

Calcularea numerelor de dobânzi și a dobânzilor propriu-zise se verifică de către șeful grupei operative și prin sondaj de către contabilul șef, prin confruntarea situației contului sintetic cu totalul soldurilor zilnice din fișa centralizatoare.

Calculul dobânzilor se face potrivit relației:

unde: S – soldul contului

T – timpul

P – procentul de dobândă

N – numerele de dobânzi

DF – divizor fix

Fondul de garantare a depozitelor garantează rambursarea depozitelor către persoanele fizice, în limita unui plafon stabilit de deponent. Planul de garantare privește totalitatea depozitelor în lei și valută constituite de persoane fizice la una sau mai multe unități ale aceleași bănci, inclusiv dobânda aferentă depozitelor respective. Plafonul de garantare se modifică semestrial, de către Fond, prin indexare cu indicele prețurilor de consum și se comunică tuturor băncilor.

3.1.2. Cheltuieli cu administrarea și funcționarea băncii

Costul de funcționare, distribuire și recuperare a disponibilităților colectate, cea de-a doua mare componentă a costului bancar, are o structură specifică, incluzând:

– cheltuieli de personal;

– cheltuieli generale și amortizarea;

– rezerve pentru pierderi din credite;

– alte cheltuieli.

Trei elemente d bază vin să diferențieze aceste cheltuieli de cele cu remunerarea resurselor financiare băncii.

În primul rând aceste cheltuieli au o pondere mică în totalul cheltuielilor bănci, cifrându-se la 10 % din total.

Un al doilea element de identificare îl reprezintă faptul că – măcar teoretic – aceste cheltuieli sunt flexibile. Astfel, în demersurile unei bănci de a reduce costurile totale, reducerea cheltuielilor cu resursele (dobânzi bonificate) este dificilă, banca trebuind să prezinte un nivel al dobânzii pasive apropiat de al concurenței. Rezultă, deci, că se poate pune accent pe reducerea cheltuielilor cu administrarea și funcționarea băncii atunci când conjunctura economică dictează acest lucru.

În fine, o altă caracteristică a cheltuielilor generate de funcționarea băncii este aceea că ele intră în categoria costurilor fixe, nedepinzând de volumul de activitate al băncii. Acest lucru intră în contradicție cu caracterul flexibil al lor, ci vine în completare.

Datorită celor expuse mai sus, cheltuielile u administrarea și funcționarea băncii trebuie înțelese ca reprezentând nivelul minim al cheltuielilor unei bănci punctul de plecarea în calculul cheltuielilor totale aferente unei perioade. De aceea, este necesar ca – la nivelul fiecărei unități teritoriale – să se găsească mijloace pentru acoperirea măcar a acestor cheltuieli din comisioanele, taxele și spezele bancare încasate. Este cazul filialelor sau agențiilor bancare cu activitate de creditare foarte redusă, care prestează servicii și încasează comisioane într-un cuantum insuficient nevoilor lor, înregistrând pierderi.

Principal, în practica bancară din țara noastră consideră că sursa de acoperire a acestor cheltuieli, comisioanele încasate. Acesta este motivul pentru care, în cadrul indicilor de performanță a activităților bancare se includ și gradul de acoperire a cheltuielilor cu salariile din comisioanele încasate, respectiv gradul de acoperire a cheltuielilor de funcționare din comisioanele încasate după cum urmează:

unde: As/c – gradul de acoperire al cheltuielilor cu salariile din comisioanele încasate

As/c – gradul de acoperire al cheltuielilor de funcționare din comisioanele încasate

Cheltuielile de personal implică salarizarea și alte drepturi asimilate și reprezintă cea mai importantă parte a costului de funcționare. Dimensiunea mare a acestor cheltuieli, comparativ cu alte sectoare de activitate este justificată de specificul activității bancare, rezultatele financiar-contabile obținute de bancă și de gradul înalt de calificare al personalului.

Nivelul ridicat al cheltuielilor determinat și de specificul specialistului bancar care, adesea, funcționează ca sfătuitor și consultant pentru client, fapt ce-l deosebește net de alt prestator de servicii. Pe de altă parte, informatica și tehnica modernă au fost implementate amplu în sistemul bancar, facilitând munca operatorilor și acționând în sensul creșterii productivității.

În toți acești 11 ani, BCR a înregistrat o creștere puternică de personal, de peste 200% în 200 față de 1990, dar această creștere a fost corelată cu permanenta îmbunătățire a calității serviciilor prestate și cu o productivitate a muncii în continuă creștere.

Conducerea băncii a dispus elaborarea unor propuneri privind corelarea fondului de salarii cu rezultatele obținute la nivelul unităților din rețeaua BCR. Aceasta reprezintă o necesitate determinată de situația actuală, în care un număr de agenții, filiale și chiar sucursale organizate ca centre de profit nu înregistrează profit încasat.

Sistemul de salarizare se aplică începând cu trimestrul I 1998 și are la bază următoarele elemente:

comisioanele calculate de către sucursalele băncii organizate ca centre de profit în perioada de raportare;

cheltuielile cu funcționarea înregistrate de către sucursalele organizate ca centre de profit în perioada de raportare;

fondul de salarii și cheltuielile aferente acestuia pentru perioada de raportare.

În conformitate cu Contractul colectiv de muncă, analiza profitabilității centrelor de profit se efectuează trimestrial, potrivit modelului de profitabilitate elaborat și aprobat prin normele și instrucțiunile BCR.

Cheltuieli generale și amortizarea – se referă la cheltuielile generate de întreținerea și dezvoltarea rețelei, la plățile pentru serviciile prestate în favoarea băncii și la recuperarea prin amortizare a uzurii mijloacelor fixe. BCR a înregistrat cheltuieli mari legate de dezvoltarea rețelei; în anul 1997 s-au dat în folosință 13 obiective, din care 4 sedii de sucursale, 6 filiale și 3 agenții, iar în programul de investiții al băncii sunt prevăzute noi sedii în construcție, respectiv 24 de sedii bancare în diferite stadii de finalizare. La aceste cheltuieli se adaugă și cele legate de creșterea activității casieriilor, introducerea automatelor bancare la sediile tuturor sucursalelor, precum și cheltuieli legate de extinderea și perfecționarea rețelei informatice. În prezent, banca ia măsurile necesare pentru implementarea unui proiect de informatizare generală a băncii, proiect susținut printr-o importantă investiție, care va asigura satisfacerea tuturor cerințelor formulate de utilizatorii din bancă.

Amortizarea se stabilește prin aplicarea cotelor de amortizare asupra valorii de intrare a mijloacelor fixe și se include în cheltuielile de exploatare începând cu luna dării în funcțiune. Sumele reprezentând amortizarea calculată pentru mijloacele fixe, precum și cele rezultate din valorificarea mijloacelor fixe scoase din funcțiune, în condițiile legii, reprezintă surse de constituire a fondului de dezvoltare.

Rezervele și provizioanele reprezintă o grupă de cheltuieli (în fapt cvasicheltuieli) cu o natură aparte. Unii autori le consideră integrate cheltuielilor de funcționare ale băncii, în timp ce alții le consideră o grupă aparte de cheltuieli.

Ele sunt destinate acoperirii diferitelor categorii de risc, reprezentând un element important al costului activității bancare, mai ales în condițiile actuale ale creșterii gradului de incertitudine a pieței creditului.

Volumul provizioanelor este indiscutabil legat de calitatea portofoliului de credite al băncii; stabilirea cuantumului provizioanelor vizând riscul de credit este reglementată, în țara noastră, prin Normele nr. 3 ale Băncii Naționale a României privind clasificarea creditelor și constituire provizioanelor specifice de risc. Conform acestor norme, volumul provizioanelor se calculează ca indice agresat, după formula:

p = (Suma netă a creditelor – Garanții și colaterale) x Coeficient de provizioane

unde i reprezintă, secvențial. expresia celor 5 categorii de credite posibile (standard, în observație, substandard, îndoielnic și pierdere)

Sub aspect patrimonial, provizioanele reprezintă o cvasi-cheltuială (o cheltuială potențială, nu o pierdere reală de valoare) cu influențe asupra fiscalității aplicate băncii. Astfel, provizioanele diminuează profitul impozabil și, implicit, impozitul pe profit plătit de bancă. Totuși, în exercițiul financiar următor, prin trecerea provizioanelor pe venituri acțiunea este inversă, în sensul creșterii profitului impozabil.

TABELUL NR. 8

Evoluția cheltuielilor de funcționare în perioada 1998-2000

Sursa: Raport anual BCR, 2000

Alte cheltuieli incluse în costul de funcționare sunt impozitele și taxele. Astfel, BCR plătește statului impozitul asupra salariilor personalului, taxa asupra volumului creditului de 0,1% ce se include direct în dobânzile percepute de la clienți, taxa asupra valorii adăugate ce se aplică numai serviciilor prestate, impozitele și taxele pe clădiri și terenuri, precum și impozitul pe profit.

Tehnicile specifice de evidențiere a cheltuielilor – se referă la înregistrările contabile, la preluarea datelor privind conturile din documentele primare în care sunt consemnate, întocmirea documentului de sinteză pentru fiecare cont de cheltuieli, colectarea datelor de la unitățile din subordine, centralizarea acestora și transmiterea lor la nivel central.

Evidența contabilă a acestor cheltuieli presupune, la nivelul fiecărei unități, preluarea datelor din documentele primare care consemnează cheltuielile și introducerea lor în debitul conturilor respective. La sfârșitul fiecărei luni se întocmește fișa sintetică a conturilor de cheltuieli la nivelul fiecărei agenții și filiale, aceste situații fiind trimise sucursalelor județene care preiau datele, le cumulează cu cele proprii și obțin situația centralizată pe județ a cheltuielilor. Conturile cumulative de cheltuieli de la sucursală sunt apoi trimise la Centrală împreună cu “Situația veniturilor, cheltuielilor și dobânzilor neîncasate” pentru luna respectivă. Conturile de cheltuieli bancare sunt conturi de activ, care se debitează pe măsura evidențierii cheltuielilor care au loc. La sfârșitul perioadei se creditează cu prilejul închiderii lor prin contul care evidențiază rezultatele financiare.

Cheltuielile cu personalul apar în contabilizarea operațiunilor legate de următoarele elemente de cost:

drepturile totale cuvenite personalului băncii, a reținerilor și plata în numerar a acestora;

obligațiile față de stat, înregistrarea acestora având loc în ultima zi a lunii pe baza statului de plată, care a fost supus controlului preventiv;

cheltuielile pentru pregătirea profesională a lucrătorilor băncii;

cheltuieli pentru protecția muncii.

3.2. Analiza evoluției și structurii cheltuielilor bancare și implicații ale acestora asupra rezultatelor financiare

Analiza evoluției în ansamblu și în structură a cheltuielilor înregistrate în activitatea B.C.R., trebuie să pornească de la datele reflectate în cel mai sintetic document contabil: contul de profit și pierdere și trebuie să țină cont de implicațiile pe care le-au avut politica monetară, starea economico-socială conjuncturală și orientările strategiei de bancă privind costurile.

Se remarcă tendința generală de creștere a cheltuielilor, datorită unui cumul de factori pe care-l vom examina în continuare. Astfel, volumul activității desfășurate de bancă își are expresia în cheltuielile cu operațiunile bancare și nu numai. Se poate spune că orice tip de cheltuială vizează, în cele din urmă, activitatea băncii de o manieră directă sau indirectă. În cazul unei bănci, un rol important prezintă volumul depozitelor atrase care determină ( prin intermediul dobânzii bonificate) nivelul cheltuielilor cu dobânzile. Structura produselor și serviciilor oferite pieței de către bancă reprezintă un alt factor determinant al cheltuielilor. El se află în strânsă corelație cu costurile unitare aferente produselor și serviciilor bancare. Rezultă că, pentru o diminuare a cheltuielilor generate de produsele și serviciilor băncii, trebuie dezvoltate și promovate acele produse și servicii care prezintă costuri unitare minime. De o mare importanță în această direcție sunt serviciile automatizate care, deși presupun, inițial, o investiție de proporții (automate bancare etc.) necesită, în exploatare, cheltuieli de întreținere minime.

Calitatea portofoliului de credite și a activităților în care este implicată banca, în general, ăși pune amprenta asupra cheltuielilor prin intermediul provizioanelor. Ca artificiu contabil utilizat la sfârșitul anului pentru a asigura o exprimare conformă cu realitatea a bilanțului băncii, provizioanele nu ar trebui să afecteze în mod real patrimoniul acesteia. Totuși, când riscurile vizate se produc (de ex.: incapacitate de plată a debitorilor), are loc o majorare în termeni reali a cheltuielilor băncii, cu influențe negative asupra rezultatului financiar.

Dimensiunile rețelei bancare contribuie, în mod direct, la stabilirea cuantumului cheltuielilor cu administrarea și funcționarea băncii. Astfel, volumul activelor fixe amortizabile corelat cu metodologia de calcul a amortizării (stabilită prin legislație) determină nivelul cheltuielilor cu amortizarea. De o manieră similară, numărul personal, gradul său de specializare și nivelul general de salarizare sunt factori cu implicații asupra cheltuielilor de personal.

Ca element ce presupune indexări și continue la situația economică de moment, se poate afirma că și inflația își pune amprenta asupra cheltuielilor băncii.

Tabelul nr. 9. Dinamica cheltuielilor B.C.R.

Indicele de creștere a cheltuielilor totale în anul 2000 (1) față de anul 1998 (0) are expresia:

Influența modificării cheltuielilor cu operațiunile bancare, respectiv a celor provizionale și apoi a cheltuielilor generale asupra cheltuielilor totale este:

Se verifică și faptul că:

În concluzie, din creșterea de 120% a cheltuielilor totale în 2000 față de 1998:

– 61% a avut loc ca urmare a creșterii cheltuielilor cu operațiunile bancare;

– 7% a avut loc ca urmare a creșterii provizioanelor;

– 52% poate fi pusă pe seama creșterii cheltuielilor generale de funcționare.

TABELUL NR. 10.

Cheltuielile B.C.R. înregistrate în perioada 1998-2000

Cheltuielile totale înregistrate în perioada analizată prezintă o creștere treptată, cu 124.353 milioane lei în 1999 față de anul 1998 (25,23%) și respectiv cu 465.669 milioane lei în 2000 față de 1999 (75,46%). Pentru a analiza această evoluție, aceste cheltuieli trebuie descompuse pe cele trei componente de bază: cheltuieli cu resursele, cheltuieli de funcționare și provizioane pentru credite neperformante.

Această creștere a cheltuielilor totale de datorează în principal creșterii cheltuielilor cu dobânzile; astfel, acestea cresc în 1999 cu 25,08% față de 1998 și cu 74.965 în 2000 față de 1999. Cheltuielile de funcționare, chiar dacă înregistrează o creștere în această perioadă ponderea acestora se reduce în totalul cheltuielilor de la 41,95% în 1998 la 41,77% în 2000. În ceea ce privește provizioanele pentru credite neperformante ponderea acestora în total cheltuieli se menține relativ constantă, chiar dacă acestea înregistrează o creștere cu 33,61% în 1999 față de anul 1998 și cu 56,83% în 2000 față de 1999. Deci, în mărime absolută, cele trei categorii de cheltuieli cresc puternic, în proporție de 55-75% față de perioada anterioară.

Evoluția cheltuielilor cu dobânzile se justifică prin fluctuația costului resurselor în perioada analizată. Rata dobânzii bonificate la depozite este superioară ratei inflației în 1999 fapt ce a determinat creșterea semnificativă a numărului de clienți, multe persoane fizice hotărându-se să-și depună banii în condițiile unor dobânzi încurajatoare. Măsurile de politică au devenit mai puțin restrictive iar dobânzile bonificate au scăzut în condițiile în care banca a apelat mai puțin la refinanțare. Plățile către B.N.R. au o pondere restrânsă datorită faptului că B.C.R apelează la serviciile băncii centrale mult mai rar decât celelalte bănci comerciale.

Evoluția cheltuielilor de funcționare se datorează în principal dinamicii cheltuielilor cu salariile. Dacă se ține cont că numărul de salariați al B.C.R. era la 31 martie 1998 de 12.750, cheltuielile totale cu salariile erau de 213.426 milioane lei pe lună. Pe locul secundar ca pondere în cheltuielile de funcționare se situează în anul 1998 cheltuielile cu energia, apa, securitatea, reparațiile și alte cheltuieli administrative, care la nivelul celor 276 de unități bancare proprii însumează o cheltuială de 34.694 milioane lei, fiecărei unități revenindu-i o valoare de 170.481 milioane lei pe an. Amortizarea fondurilor fixe este, de asemenea, redusă ca pondere în 1998, fiind de 17.088 milioane lei (respectiv 2,76% din totalul costurilor de funcționare) deoarece cotele de amortizare sunt scăzute și duratele de funcționare sunt lungi pentru clădiri și terenuri, cheltuieli mai mari înregistrându-se la echipamente.

B.C.R. a dat în folosință, în anul 1998, 23 de obiective de investiții, din care 2 sedii de sucursale, 16 filiale și 5 agenții, efort financiar depus care s-a materializat în aproximativ 215 miliarde lei investiții, pe lângă care banca a mai cheltuit 27 miliarde lei pentru achiziționarea de echipament informatic modern. Astfel, se explică scăderea considerabilă a ponderii chiriilor, chiar dacă în mărime absolută, acestea cresc, deoarece din cele 276 de sedii ale unităților bancare, 213 sunt proprietatea băncii. De asemenea, se explică și creșterea cheltuielilor cu amortizarea de 38,37% înregistrată în 1998 prin extinderea rețelei teritoriale de unități proprii, care generează cheltuieli suplimentare cu energia, apa, reparațiile, întreținerea, securitatea etc.

Cheltuielile cu provizioanele pentru creditele neperformante, ca pondere, s-a menținut aproximativ la același nivel. În 1999 s-a înregistrat o creștere mai ușoară a acestora, datorată ieftinirii creditelor, ameliorării situației economico-financiare a debitorilor băncii și reducerii creditelor neperformante. În anul 2000, mulți agenți economici clienți ai B.C.R. s-au confruntat cu numeroase probleme legate de blocajul financiar, randamentul economic în numeroase sectoare și societăți comerciale fiind foarte scăzut. Astfel, cazurile de insolvabilitate a debitorilor au crescut simțitor, B.C.R. constituind în anul 2000 cu 56,83% mai multe provizioane față de anul 1998.

În concluzie, cheltuielile băncii sunt formate din două grupe principale: cheltuieli cu operațiunile și cheltuieli generale de funcționare. Prima grupă își are determinarea obiectivă în situația pieței bancare (depunători – concurenți – beneficiari de credite) și este, din această cauză, mai inflexibilă și mai rigidă.

Cealaltă grupă, deși depinde și ea de factori relativ obiectivi (dimensiunea rețelei bancare la un moment dat) poate suporta mai ușor corecții în ceea ce privește cuantumul său valoric.

Totuși, problema care se pune și care ar trebui luată în considerare de către toți agenții economici nu este una de diminuare cu orice preț a cheltuielilor ci de corelare a acestora cu veniturile aferente, astfel încât banca să realizeze profit.

Din această cauză considerăm insuficientă analiza activității bancare prin prisma cheltuielilor pe salariat, acest indicator fiind dificil de folosit în comparații. O bancă (sau o unitate operativă) poate înregistra, în comparație cu alta, o valoare marea acestui indicator, dar nimic nu se poate spune despre performanța băncii respective. De aceea, apare ca mult mai relevantă expresia indicatorului profit net/salariat, acesta realizând o sinteză aproape de realitate a activității bancare pe ansamblul său.

3.3. Profitul – scopul final al întreprinzătorului bancar

Profitul este scopul esențial al întreprinzătorului bancar, pe care acesta îl urmărește de-a lungul întregii sale activități de management, angajându-se pe linia procurării resurselor și utilizării acestora prin acordarea de credite și ținând cont de toate riscurile posibile.

Profitul poate fi analizat structural și factorial pe baza contului de rezultate. Spre deosebire de bilanț, care exprimă starea patrimonială înregistrată la închiderea exercițiului financiar, Contul de rezultate, așa cum este conceput, sintetizează în sectorul bancar fluxurile economice (veniturile și cheltuielile perioadei de gestiune) generate de activitatea de exploatare și excepțională. Pe baza conturilor de rezultate se determină indicatorii valorici privind eficiența activității desfășurate de bancă.

Profitul reprezintă unul dintre cei mai sintetici indicatori ai oricărei activități economice, care reflectă calitatea și profesionalismul, mobilizate în scopul creșterii eficienței economice. Analiza profitului își propune următoarele obiective:

– studierea de ansamblu a dinamicii și structurii acestuia;

– separarea influențelor factoriale.

Determinarea profitului brut calculat la nivelul unităților B.C.R.

Profitul brut calculat se determină ca diferență între totalul veniturilor și totalul cheltuielilor, cumulat de la începutul anului. Veniturile totale sunt formate din venituri directe și venituri calculate sau transferate.

Veniturile directe se preiau din baza de date contabilă a fiecărei unități, acestea fiind compuse din următoarele elemente:

– venituri din dobânzi la creditele curente în lei și valută acordate;

– venituri din dobânzi la creditele restante în lei și valută;

– venituri de comisioane și taxe;

– alte venituri realizate de unitate.

Veniturile calculate sunt formate din următoarele elemente:

– venituri aferente rezervei minime obligatorii;

– venituri aferente excedentului de resurse distribuite;

– venituri din provizioanele constituite și utilizate conform H.G. nr. 335/1995.

Cheltuielile totale sunt formate din cheltuieli directe și cheltuieli calculate sau transferate.

Cheltuielile directe se preiau din baza de date contabilă a fiecărei unități și are următoarele componente:

– cheltuielile cu dobânzi la conturile de disponibilități;

– cheltuielile cu dobânzi la conturile de depozit;

– cheltuieli cu comisioane și taxe;

– cheltuieli de interes general, cheltuieli administrativ-gospodărești.

Cheltuielile calculate au în componență următoarele elemente:

– cheltuieli aferente deficitului de resurse;

– cheltuieli aferente resursei de creditare, conform O.G. nr. 6/1997;

– cheltuieli aferente resursei de creditate, conform Legii nr. 1/1991;

– cheltuieli cu provizioanele.

Sistemul de evidență contabilă furnizează elementele legate de costuri și venituri direct la nivel de unitate bancară și dă posibilitatea de a efectua în mod uniform calculul, ținând cont de următoarele:

– baza de date contabilă permite calcularea tuturor elementelor de venituri și cheltuieli directe, a dobânzilor medii, a elementelor de lichiditate și transfer de resurse între sucursale și Centrală, determinate atât de fluxul decontărilor interbancare, cât și de cele interbancare;

– pentru evaluarea aportului net al sucursalelor la realizarea profitului băncii este necesar să se transfere la sucursalele cu deficit de resurse costul resurselor de creditare contractate centralizat (împrumuturi de refinanțare de la B.N.R., împrumuturi interbancare), precum și costul resurselor disponibilizate de sucursalele excedentare.

Pentru asigurarea unei gestiuni corespunzătoare a veniturilor, cheltuielilor și rezultatelor pe ansamblul unui județ (centru de profit) este necesar ca sucursala să organizeze filialele și agențiile din subordine astfel încât să poată furniza toate elementele și datele necesare întocmirii lucrărilor la nivel de județ, precum șe pentru a stabili aportul fiecărei subunități la rezultatele centrului de profit.

TABELUL NR. 11

Evoluția rezultatelor financiare ale BCR la nivelul central

Sursa: Raport anual al B.C.R., 1999

La nivelul centralei B.C.R., în urma colectării datelor sintetizate la nivelul centrelor de profit, se centralizează rezultatele și se întocmește contul de profit și pierderi.

Aplicând metoda bilanțieră la calculul influenței în timp și în spațiu a principalilor factori care determină profitul, se constată că majorarea profitului cu 154.929 miliarde lei în 1999, respectiv cu 713.206 miliarde lei în 2000 a antrenat creșterea veniturilor din exploatare cât și a cheltuielilor din exploatare. Banca nu a înregistrat rezultate excepționale în primul trimestru al anului 1999. De asemenea, se remarcă influența nefavorabilă a cheltuielilor non-dobândă care au devansat creșterea veniturilor non-dobândă în aceeași perioadă. Se poate afirma că, prin creșterea veniturilor din dobândă în ritm superior cheltuielilor de aceeași natură, s-a atenuat înfluența cheltuielilor non-dobândă.

Profitul brut a înregistrat o creștere cu 25,23% în trimestrul I 1999 și cu 75,18% în trimestrul I 2000, ajungând la 1.334.880 miliarde lei. Această creștere a avut la bază, pe de o parte, veniturile mari din dobândă netă, iar pe de altă parte, veniturile din taxe și comisioane, care au crescut în anul 1999 cu 68,75%. Veniturile realizate din dobânzi, în perioada 1999-2000 reprezentau 82,3% din veniturile totale ale băncii, în timp ce veniturile obținute din taxe, speze și comisioane reprezentau 6,94% în aceeași perioadă. Diferența de 10,76% este realizată de alte categorii de venituri (diferențe favorabile de curs valutar).

În concluzie, profitul bancar, lăsând la o parte dimensiunea sa psihologică deosebit de importantă de altfel, poate fi determinat și analizat în funcție de interesul celui care face acest lucru. În această ordine de idei are un cuvânt de spus și factorul fiscalitate. Întreprinzătorul bancar poate obține un profit mare (lucru pozitiv) dar care, supus impozitării va fi mult diminuat, în cifre absolute. Pe de altă parte, obținerea unui profit mai mic (factor negativ pentru întreprinzător) înseamnă o diminuare mai mică a acestuia prin fiscalitate. Din această cauză, deși tentația obținerii de profituri mari este general valabilă, există situații când întreprinzătorul bancar preferă un profit diminuat (scriptic) pentru a micșora influența fiscalității asupra întregului patrimoniu al băncii.

Tot în sensul diminuării profitului cuvenit întreprinzătorul bancar vine și repartizarea acestuia în raport cu prioritățile băncii: amenajări și modernizări de spații bancare, dotate cu tehnică de calcul, consolidarea capitalului social și a fondurilor proprii și nu în ultimul rând, remunerarea întreprinzătorului prin dividende.

Rezultă că profitul, ca mobil al întreprinzătorului, este afectat în sens pozitiv de veniturile băncii și în sens negativ de cheltuieli, fiscalitate și destinațiile după care se repartizează acestea, exclusiv dividendele. Apare astfel o diferență între profitul sperat de întreprinzător (profit obtenabil teoretic) și cel efectiv încasat (dividendele), paradoxul fiind, uneori, că întreprinzătorul acceptă să nu încaseze dividende și să folosească fondurile pentru a-și dezvolta afacerea.

Și atunci se pune problema dacă este cu adevărat profitabilă investiția întreprinzătorului bancar. Elementul care nu trebuie scăpat din vedere este tocmai ponderea scăzuta a capitalului propriu în bilanțul băncii, altfel spus folosirea pe scară largă a resurselor atrase (generatoare de profit). Faptul că în pasivul băncii capitalul propriu are, de principiu, o pondere de până 10% (minim 8% conform normelor B.N.R.) înseamnă un efect de antrenare mare. Acesta este, însă, proporțional și cu riscul activității bancare, pe care-l vom trata în capitolul următor.

O ultimă problemă ar reprezenta-o căile de acțiune ale întreprinzătorului bancar pentru a-și maximiza profitul. Se poate pleca de la ecuația generală a veniturilor și cheltuielilor băncii:

AF × DAF + AV × DAV + VCA = PF × DPF + PV × DPV + CB + PB

adică

PB = (AF × DAF – PF × DPF) + (AV × DAF – PV × DPV) + (VCA – CB)

unde: PB – profitul bancar

AF, PF – activele și pasivele cu dobânzi fixe

AV, PV – activele și pasivele cu dobânzi variabile

DAF, DAV – dobânzile fixe și variabile aferente activelor

DPF, DPV – dobânzile fixe și variabile aferente pasivelor

VCA – veniturile din comisioane

CB – costurile bancare

Din ecuație rezultă că pentru a maximiza profitul sau (măcar) pentru a-i păstra o valoare constantă se impune maximizarea diferențelor:

AF × DAF – PF ×DPF

AV × DAV – PV × DPV

VCA – CB

De asemenea, se observă că realizând o prognoză pentru profit și costurile bancare se poate stabili o componentă a activului, respectiv pasivului băncii.

4. ANALIZA PERFORMANȚELOR BANCARE ȘI A RISCULUI LA

BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ

4.1. Analiza indicatoarelor de profitabilitate specifici activității bancare

În cazul băncilor – similar cu întreprinderile, acestea își constituie un capital fix din aporturile acționarilor, atrag resurse de la depunători, pe care le fructifică făcând plasamente în diverse tipuri de investiții, în urma cărora obțin venituri din care suportă salarii,taxe, impozite, amortizarea capitalului, bonifică dobânzi, rămânându-le un profit a cărui mărime depinde de eficiența investițiilor făcute.

Ca și în cazul întreprinderilor, obiectivul fundamental urmărit de managementul băncii este maximizarea valorii investiției proprietăților, adică

= maxim

În cazul băncilor, indicatorul este denumit ROE (return of equity), și se exprimă prin:

ROE = = maxim

Maximizarea ROE-ului este consecința utilizării eficiente a tuturor resurselor băncii (proprii și atrase) prin realizarea unor investiții de calitate.

Spre deosebire de întreprinderi, băncile nu fac investiții mari în active fixe, iar factorul de producție principal este constituit cu precădere din resursele atrase și o parte din capitalul acționarilor, cash și alte fonduri.

Analiza eficienței și deci și a rentabilității presupune evaluarea performanțelor actuale ale băncii, constituind primul pas necesar în planificarea pe termen scurt, mediu și lung.

Calculul indicatorilor de rentabilitate este necesar și din următoarele motive:

– permite compararea indicatorilor aferenți perioadei precedente cu valorile obiectiv-planificate de către managerul băncii, precum și stabilirea abaterilor;

– ajută managementul băncii să stabilească obiectivele privind dimensiunea compromisurilor între risc și profit la care banca poate fi rentabilă;

– comparând rezultatele obținute cu rezultatele unor bănci asemănătoare, ajută la stabilirea punctelor tari și punctelor slabe ale băncii.

Prin bănci asemănătoare se înțeleg acele bănci care au aceeași mărime (active) și care activeată pe piețe comparabile, deși este un criteriu greu de aplicat.

Reorganizarea activității Băncii Comerciale Române pe centre de profit a determinat necesitatea introducerii indicatorilor de măsurare a performanțelor bancare corespunzători fiecărui centru de profit. Indicatorii de profitabilitate întregesc evaluarea rezultatelor cantrelor de profit analizate și se determină conform noii metodologii ce se bazează pe tehnica de calcul a probabilității introdusă în anul 1996.

La nivelul sucursalelor, datele necesare calculului indicatorilor de performanță bancară sunt selectate și grupate într-un document specific numit "baza de date pentru indicatori". Aceste date sunt apoi trimise la Centrală împreună cu datele necesare pentru calcularea profitului brut.

Rezultatul financiar al fiecărei bănci fie că se regăsește sub forma profitului brut sau net, fie trebnuie racordat la principalele lui determinante pentru a pune în evidență interdependențele în evoluția performanțelor bancare.

1) Rata rentabilității financiare (RRf) sau profitul capital, este cea mai semnificativă expresie a profitului, care măsoară rezultatele managementul ui bancar, în ansamblul său, și arată, pentru acționare, efectul angajării lor în activitatea bancară.

RRf = x 100%

Rata rentabilității financiare informează conducerea administrativă a băncii despre suma care a fost câștigată pe unitate de valoare contabilă a investiției acționarilor în bancă. Această măsură reflectă de asemenea gradul de generare a profitului, eficiența operațională, gradul de îndatorare financiară sau previziunea obligațiilor fiscale. Astfel, rentabilitatea financiară a unei bănci rezultă din rentabilitatea economică și din efectul de levier (sau multiplicatorul capitalului), conform următoarei relații matematice:

Rata rentabilității activelor x Multiplicatorul capitalului = Rata rentabilității capitalului

sau

x =

2) Rata rentabilității economice (RRe) sau profitul la active, reflectă efortul capacității manageriale de a utiliza resursele financiare ale băncii pentru a genera profit. Se apreciază că rata rentabilității economice este cea mai bună măsură a eficienței bancare, întrucât exprimă direct rezultatul, în funcție de managementul specific al intermedierii bancare, de optimizare a operațiunilor active, în funcție de un volum de resurse date.

Rre = x 100%

3) Efectul de pârghie (Ep) sau multiplicatorul capitalului, acționează atunci când angajarea unor resurse noi este avantajoasă, respectiv când costul resurselor este mai mic sau cel puțin egal cu rentabilitatea economică și arată gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare servește creșterii rentabilității capitalului propriu (al rentabilității financiare).

Ep =

Acest indicator variază proporțional cu ponderea capitalului în total pasive bancare. Cu cât ponderea capitalului este mai mare, cu atât riscul bancar este mai mic și efectul de pârghie de asemenea.

Pentru creșterea valorii acestui indicator se vor lua măsuri ca:

– campanie de publicitate puternică pentru atragerea unui număr mare de clienți;

– mărirea numărului de sucursale, filiale, agenții.

4) Rata profitului (Rpr). Mărimea acestui indicator depinde în primul rând de raportul dintre veniturile și cheltuielile bancare și în al doilea rând de structura veniturilor și costurilor bancare. Aceasta reprezintă principalul indicator de analiză, în cazul în care se urmărește reducerea costurilor bancare.

Rpr = x 100%

5) Gradul de utilizare al activelor (GUA). Mărimea acestui indicator depinde de mărimea ratei dobânzii pe piață și de structura activelor bancare. Maximizarea indicatorului se realizează pentru un nivel dat al dobânzii pe piață prin creșterea ponderii activelor ce aduc cele mai mari venituri (cele mai rentabile). Aceste active sunt și cele mai riscante: creșterea ponderii lor implică și o creștere a nivelului de risc bancar.

GUA = x 100%

După cum se observă, rentabilitatea economică a unei bănci exprimă rentabilitatea utilizării activelor, după cum rezultă și din relația matematică:

Gradul de utilizare al activelor x Rata profitului = Rata rentabilității activelor

sau

x =

Băncile sunt administrate în funcție de obctivele de maximizare a profitului și minimizare a riscurilor. Analiza profitabilității constituie o componentă principală a activității de management a B.C.R., la toate nivelele de conducere a băncii.

Conform hotărârii Consiliului de Administrație al B.C.R., activitatea desfășurată de bancă este analizată trimestrial și annual pe baza bilanțului încheiat pentru perioada respectivă și a unui sistem de indicatori reprezentativi pentru aprecierea eficienței.

TABELUL NR. 12

Indicatorii de performanță bancară la nivelul BCR

Sursa: Banca Comercială Română, Curs de profitabilitate

Rentabilitatea capitalului – ROE – oferă o imagine a rentabilității băncii compartiv cu baza sa de capital. Gama tipică de variație a acestui indicator este de 10-20%.. Băncile care se bazează foarte mult pe împrumuturi spre a-și constitui activele vor avea un ROE mare. Un indicator ROE care este prea mare poate indica faptul că baza de capital a băncii este prea mică și capacitatea sa de a se împrumuta este limitată.

Rentabilitatea capitalului social a înregistrat o creștere semnificativă de 20,8% în condițiile unei dinamici a capitalului social de 135,6% și a profitului net de 148%.

Rentabilitatea capitalului propriu înregistrează în 2000 față de trimestrul I 1999 o descreștere de 3,87% datorită creșterii capitalului social.

Rata profitului reprezintă efortul depus pentru maximizarea veniturilor în strictă corelare cu minimizarea cheltuielilor. La un nivel obținut al veniturilor de plasamente efectuate, rata profitului va fi cu atât mai mare cu cât cheltuielile sunt corespunzător dimensionate atât în ce privește cheltuielile cu operațiunile bancare, cât mai ales a celor cu funcționarea băncii. În trimestrul I 2000, rata profitului net înregistrează o creștere cu 0,25%, iar rata profitului brut înregistrează o creștere de 0,26% față de anul 1999.

Gradul de utilizare a activelor înregistrează o diminuare cu 1,47% ca urmare a unei dinamici a activelor totale superioară dinamicii veniturilor, la aceasta contribuind și evoluția nivelului mediu al dobânzii active.

Rentabilitatea activelor -ROA- oferă o imagine generală asupra profitabilității băncii. Indicatorul tipic se situează între 0,5-1,6%. Băncile mari se situează în mod normal către valoarea minimă a acestui indicator, pe când cele mici către valoarea maximă. O tendință de scădere a acestui indicator arată faptul că banca are probleme cu veniturile. O tendință de creștere este în general un semn pozitiv, dar poate indica și o asumare excesivă de risc.

În trimestrul I 2000, la nivelul B.C.R., acest indicator prezintă o ușoară descreștere cu 0,42% ca efect al unor dobânzi active inferioare. Față de nivelul standard de 0,5-1,6% (nivel annual), rata realizată în trimestrul I 2000 de 3,81% este corespunzătoare.

4.2. Principalele aspecte privind fezabilitatea activității bancare

Noțiunea de fezabilitate, folosită în contextul analizei activității bancare, capătă un conținut asemănător cu al noțiunii de diagnostic general. Pentru a stabili fezabilitatea activității desfășurate de B.C.R. În ultimii ani, se vor trece în revistă principalele coordonate ale activității bancare, satabilind pentru fiecare avantajele, oportunitățile și punctele forte sau slabe ale acesteia, folosind metodele de investigație și instrumentele specifice analizei diagnostice.

(A) Clienții băncii

Activitatea bancară se bazează pe existența unor relații reciproce între bancă și clientela sa, formată din persoane fizice și juridice. B.C.R. Se află în fruntea sistemului bancar românesc, și asta datorită atragerii unei clientele diversificate și consolidării relațiilor cu cea existentă, banca oferind acestora produse și servicii noi, de calitate, relații bazate pe profesionalism, operativitate și un cost redus al operațiunilor.

Clientela B.C.R. Acoperă aproape întreaga gamă de activități economico-sociale: industrie, agrigultură, cumerț, turism, construcții, etc. Pentru consolidarea acesteia, banca este preocupată în promovarea unor măsuri de comportament modern față de clienți, în scopul consolidării relației bancă-client. De asemenea, BCR, în premieră pentru sistemul bancar românesc, este preocupată de introducerea managementului comportamentului bancar și a unor elemente de marketing bancar. În acest sens, la nivelul centralei BCR s-a constituit Direcția de marketing.

TABELUL NR. 13

Structura clienților BCR

Sursa: Raport annual al BCR pe anul 2000

La 31 decembrie 1990, B.C.R. avea aproape 50 mii de clienți, din care sectorul privat 21 mii întreprinderi mici și mijlocii, asociații familiale și persoane fizice, respectiv 41,8% din numărul total de clienți. Ritmul de creștere al societăților comerciale cu capital privat înregistrat în anii următori a făcut ca numărul total de clienți ai BCR să ajungă la 1.428.575 la 31 martie 2000, din care 1.214.288, respectiv 85% să le reprezinte societățile comerciale cu capital privat (303.572) și persoanele fizice (910.716). Se constată o majorare a numărului de clienți în anul 2000 cu 531.246 / 59,2%) față de finele anului 1999. Dinamica cea mai accentuată a înregistrat-o segmentul de clienți-persoane fizice, cu 338.669 mai mult decât în anul precedent. Asociațiile și organizațiile politice, precum și societățile comerciale cu capital de stat au înregistrat de asemenea creșteri, dar cu un ritm mai lent, de 20,1% și respectiv 3,09%. S-au înregistrat scăderi ale numărului de clienți-instituții bugetare, datorită procesului de preluare a lor de către compartimentele de trezorerie ale Ministerului Finanțelor.

Saltul substanțial al numărului de clienți-persoane fizice din anul 2000 se datorează încrederii clienților în această bancă privind fructificarea economiilor prin conturi deschise la BCR. Acesta este rezultatul intensificării eforturilor personalului băncii în vederea atragerii de noi clienți care dau dovadă de loialitate față de BCR pe termen lung și care constituie sursă sigură de fonduri pentru bancă.

Concluziile care se desprind din analiza clienților BCR pot fi grupate în puncte tari și slabe, astfel:

a) puncte tari:

– clienți numeroși și în continuă creștere, în special persoane fizice atrase de certificatele de depozit, care manifestă înceredere în bancă, pe termen lung;

– experiența acumulată în activitate, organizarea băncii, relațiilke interbancare asigurate pe plan intern și internațional.

b) punct slab:

– dobânzile bonificate la depozite sunt relativi mici, facilitățile și gratuitățile oferite clienților sunt limitate, iar costul serviciilor este încă ridicat.

(B) Personalul băncii

Personalul băncii și calitatea lui reprezintă o condiție esențială pentru succesul băncii, pentru asigurarea dezvoltării sale.

În fiecare an, grupului de lucrători de la bancă de 5.300, cu care BCR a plecatt la drum, i s-au alăturat noi contingente, ajungând ca, în 1995, efectivul său să fie de 11.157 salariați, în 1997 de 10.467 salariați, iar în 2000 de 10.280 salariați.

Cea mai mare parte a personalului se regăsește în primele două grupe de vârstă, adică: 18-35 ani și 35-50 ani. Personalul feminin este majoritar, adică 73,1% din total, acest personal fiind ocupat în serviciile operative, caserie, contabilitate, etc. Personalul peste 50 ani reprezintă doar 9,9% din totalul personalului și este în genreal ocupat în funcțiile de coordonare și conducere.

De la înființare și până în prezent, BCR a înregistrat numeroase succese datorită calității personalului, fiind preocupată în permanență de creșterea gradului de pregătire a personalului, a competitivității acestuia, ceea ce duce la consolidarea imaginii băncii în relațiile cu pertenerii interni și externi.

Concluziile ce se desprind din analiza personalului BCR pot fi grupate în puncte tari și slabe, astfel:

a) puncte tari:

– personal tânăr, dinamic, receptiv la schimbări;

– posibilități mari de perfecționare.

b) punct slab:

– personal insuficient în posturile de analiză și urmărire a plasamentelor, constatându-se o densitate peste necesar a personalului ăn serviciile operative, de caserie și contabilitate.

(C) Rețeaua bancară la nivelul BCR

BCR dispune de o rețea de unități bancare bine amplasate pe întreg teritoriul țării, în fiecare municipiu reședință de județ existând câte o sucursală, iar în localitățile mai importante din fiecare județ, cu potențial economic ridicat, funcționează filiale și agenții.

TABELUL NR. 14

Structura rețelei teritoriale a BCR

Sursa: Raport annual BCR, 2000

Rețeaua bancară de început era constituită din 100 unități. Pe baza unor programe bine conduse și susținute financiar, banca a reușit să-și extindă rețeaua, astfel în anul 1997 s-au dat în folosință 23 obiective, din care 2 sedii de sucursale, 16 filiale și 5 agenții, efortul financiar materializându-se în 157 miliarde lei investiți. Rețeaua bancară a BCR s-a extins treptat, astfel numărul unităților a crescut din anul 1990 cu 37 în 1992, cu 14 în 1993, cu 5 în 1994, ajungând în 1995 la 206 unități, până în anul 2000 cu 176 unități.

În constituirea rețelei bancare s-a urmărit configurarea unei baze materiale, capabile să asigure o cât mai bună deservire a clienților proprii, locul central ocupându-l dotarea cu tehnică de calcul pentru o cât mai bună informatizare.

Concluziile care se desprind din analiza rețelei BCR pot fi grupate în puncte tari și slabe, astfel:

a) puncte tari:

– rețea proprie foarte dezvoltată și ramnificată în teritoriu;

– bază materială modernă și competitivă.

b) puncte slabe:

– cheltuieli ridicate cu administrarea și întreținerea rețelei;

– funcționarea ineficientă a unor unități privind incapacitatea în atragerea de resurse din raza lor de activitate.

(D) Resursele băncii

Bilanțșul BCR înregistrează o evoluție pozitivă ca urmare a politicii adoptate privind atragerea resurselor disponibile de pe piață și plasarea acestora.

Pasivele bilanțiere sunt susținute în proporție de 86,89% de resursele atrase și de 13,11% de capitalurile proprii.

TABELUL NR. 15

Situația resurselor atrase de BCR

Sursa: Raport annual BCR, 2000

Resursele atrase de pe piață, aparținând societăților comerciale, persoanelor fizice și instituțiilor financiare au stat la baza efortului băncii de a satisface cererea de împrumuturi a societăților comerciale. Dinamica depozitelor este pozitivă, creșterea de 95,56% fiind superioară creșterii pasivelor totale, iar disponibilitățile persoanelor fizice înregistrează cea mai mare creștere de 137,21%.

Se constată un număr din ce în ce mai mare de societăți comerciale, care în trecut foloseau două sau mai multe bănci pentru operațiunile lor externe, s-au decis în prezent să colaboreze numai cu BCR. La 30 septembrie 2000, valoarea decontărilor externe pentru mărfuri și servicii era de 2.111 milioane USD, din care 1.085 milioane USD încasări din exporturi și 1.025 milioane USD plăți pentru importuri. Comparativ cu anul precedent, în acest domeniu al decontărilor externe s-a înregistrat o creștere de 17,24%.

O premisă a rezultatelor obținute în operațiunile de decontare cu străinătatea, ce au ca finalitate amplificarea resurselor, a constituit-o asigurarea unei bune colaborări cu mai multe bănci din lume. Pentru eforturile depuse, banca a reușit să colaboreze cu o largă rețea de bănci corespondente – 650, să obțină o serie de facilități, să folosească un număr apreciabil de linii de finanțare, cu implicarea unor prestigioase instituții de finanțare și garantare.

Împrumuturile de la bănci au scăzut ca pondere în total resurse, de la 13,38% în 1999 la 11,79% în 2000. Astfel, refinanțarea de la B.N.R. A scăzut cu 0,97% iar depozitele de la alte bănci au scăzut cu 0,52% în aceeași perioadă.

Concluziile care se desprind din analiza resurselor BCR pot fi grupate în puncte tari și slabe, astfel:

a) puncte tari:

– stabilitatea financiară, calitatea serviciilor care au permis atragerea prin eforturi financiare deosebite a capitalurilor disponibile pe piață;

– creșterea considerabilă a depunerilor la termen față de cele la vedere;

– activitatea de trezorerie și de caserie performantă.

b) punct slab:

– dobânzi bonificate medii, fără o deosebită atractivitate.

(E) Plasamentele băncii

BCR, în condițiile etapei de trecere către economia de piață și a obiectivelor din programul de restructurare a sistemului bancar, și-a concentrat cea mai mare parte a resurselor proprii și atrase pentru plasamente în credite în lei și în valută.

Agenții economici din sectorul privat au utilizat un volum de credite în sumă totală de 840 miliarde lei. Analizând ritmul annual de creștere al creditelor utilizate în termeni reali (prin corectarea volumului de credite cu indicele de creștere a prețurilor) se constată că creditele angajate au crescut cu 90% în 1998 și cu 62% în 1999.

Dacă analizăm ponderea pe care o dețin creditele angajate de clienții din sectorul privat în totalul plasamentelor pe bancă se constată că aceasta a fost în continuă creștere, ajungând la 13,27% în 2000.

Analiza în structură a creditelor angajate în sectorul privat pune în evidență următoarele:

– creșterea ponderii creditelor pe termen scurt la 66,4% concomitent cu diminuarea creditelor pe termen lung și mediu

– în totalul creditelor angajate în sectorul privat, ponderea au deținut-o cele angașate de societățile comerciale, 95% în 2000

Creditele angajate de către societățile comerciale în suma de 334 miliarde lei în 2000 erau utilizate pe ramuri de activitate, astfel:

– comerț – 145,8 miliarde lei (43,7%),

– producția industrială – 112,8 miliarde lei (33,8%)

– producția agricolă – 23,1 miliarde lei (7%)

– prestări servicii – 19,3 miliarde lei (5,8%)

– construcții – 8,2 miliarde lei (2,5%)

Volumul creditelor acordate de B.C.R. a crescut de la an la an, astfel că în 2000 s-a înregistrat o creștere cu 161% a acestuia față de anul 1999. Totuși se constată o scădere a ponderii creditului acordat de B.C.R., în cadrul sistemului bancar românesc (de la 25,5% în 1999 la 19,7% în 2000), aceasta datorându-se, pe de o parte creșterii numărului de unități bancare, iar pe de altă parte, creșterii exigenților băncii în acordarea creditelor (prudență bancară), banca fiind preocupată de luarea unor măsuride creștere a calității activelor proprii.

În legătură cu participarea cu credite la finanțarea economiei, B.C.R. pot fi grupate în puncte tari și slabe, astfel:

a) puncte tari:

– existența unei cereri numeroase de creditelor

– urmărirea atentă a constituirii garanțiilor asiguratorii și a respectării destinației creditelor;

– deținerea unei cantități importante de titluri de stat și implicarea puternică pe piața financiară.

b) puncte slabe:

– menținerea în pondere ridicată a creditelor pe termen scurt;

– diversificare redusă a plasamentelor;

– credite mari acordate acordate coloșilor industriali cu o rentabilitate îndoielnică.

4.3. Analiza de risc și lichiditate în aprecierea performantelor bancare

Riscul poate fi considerat o prezență obiectivă în economie pentru că el există independent de voința agenților economici.

Se observă ca fiind trei cauze ale riscului economic: în primul rând caracterul complex al relațiilor dintre partenerii de afaceri, apoi evoluțiile contradictorii și imprevizibile de pe piașă și, nu în ultimul rând, instabilitatea economiei naționale și chiar a celei internaționale.

Riscul poate fi văzut și ca avându-și cauzele în contradicția de interese dintre agenți economici, ceea ce incită la acțiuni din cele mai diverse și imprevizibile. Mai mult, propagarea riscului în mediul economic datorită caracterului sistemic al economiei reprezintă un factor negativ dar existent în realitatea prezentă.

Așa cum este normal, în domeniul bancar riscul îmbracă forme specifice, în concordanță cu principalele trăsături ale băncilor. Se pleacă de la faptul că banca este un intermediar financiar: ceea ce împrumută ea atunci când acordă un credit reprezintă, în principal, banii deponenților. Din această cauză, cele mai elementare norme ale prudenței obligă banca să țină seama de o serie de principii și proceduri stricte în procesul de acordare a creditelor.

Prin urmare, principiul fundamental după care trebuie să se ghideze o bancă este principiul prudenței. Aceasta înseamnă, în primul rând, ca deciziade creditare să fie luată după criterii obiective, economice și nu de altă natură. În acest scop, băncile analizează bonitatea agentului economic din perspectivă istorică, temporală, urmărindu-i evoluția anterioară, situația actuală ca și previziunile sale de viitor.

Orice relație client-bancă trebuie să se întemeieze pe criterii economice și nu pe relații de altă natură. Există însă și excepții: agenții economici care tradițional, au o bonitate corespunzătoare, care sunt recunoscuți pe piață, dar care, întâmplător, se află într-un impas.

Întrucât o previzionare strictă a viitorului este imposibilă, se poate aprecia că nu există afaceri absolut sigure: de aici ideea că orice credit acordat reprezintă asumarea conștientă a unui risc de către bancă. Pentru diminuarea acestuia, pe o primă treaptă, banca acționează prin selecția clienților. Atunci când aceștia îndeplinesc parametrii de bonitate acceptați de căte bancă, se trece la aprobarea creditului și negocierea parametrilor acestuia: suma, durata de acordare, rata dobânzii, modalități de rambursare, eventual perioada de grație, etc.

Însăși ideea de "credit" conține ideea actului de încredere pe care îl face banca. Aceasta reacționează, însă, după un algoritm bine stabilit și cu luarea în calcul a următoarelor principii:

– respectarea măsurilor prudențiale pe care banca și le-a autoimpus ca și celor impuse de autoritatea monetară a țării;

– raportul profit scontat/risc să fie favorabil băncii;

– dimensionarea riscului (restrângerea sa) astfel încât manifestarea acestuia să genereze pierderi normale și să nu afecteze imaginea băncii;

– acceptarea riscului pe o perioadă de timp bine determinantă;

– distribuția riscului între bancă și client

– existența garanției creditului.

Banca nu are ca scop executarea silită a debitorilor săi; ea trebuie să prevadă pe cât posibil riscul și să acționeze pentru diminuarea acestuia. Unii autori apreciază, conform studiilor efectuate, că doar 20% din problemele care apar în timpul desfășurării creditării se manifestă la început, restul de 80% fiind apărute pe parcurs.

În activitatea de creditare apar trei categorii de risc.

Riscul tranzacției se referă la structura afacerii, la implicațiile sale juridice, politice, economice și practice față de împrumutat, ca și alte elemente. Un alt aspect important îl reprezintă sursa de rambursare a creditului, care trebuie să fie identificată cu precizie. De exemplu, în cazul creditelor pentru capitalul de lucru, sursa de rambursare se regăsește în rezultatele activitatății globale a agentului economic – de aici ambiguitatea sa și preferința băncilor pentru creditele pe obiect față de cele pentru capitalul de lucru.

Riscul clientului rezidă din capacitatea acestuia de a-și achita datoriile către bancă la scadență. Principiul clasic în evaluarea clientului este că acesta trebuie să prezinte măcar două surse de rambursare a creditului: sursa normală și garanția. În legătură cu ultimul aspect se impun două nivele de cuantificare, respectiv valoarea garanției înainte de acordarea creditului, pe de o parte, și la momentul lichidării acesteia, pe de altă parte, întrucât valoarea acesteia poate varia. Acesta este riscul garanției.

Un alt principiu este și considerarea automată ca garanție a obiectului creditat, în cazul creditelor pe obiecte.

Sunt conturate și anumite valori de apreciere a riscului în funcție de tipul tranzacției; astfel, sunt considerate ca având risc 0% toate tranzacțiile garantate cu depozite colaterale, garanții emise de guvernul român sau de guvernele altor țări din categoria A, respectiv cu garanții emise de bănci din categoria A. Celelalte tipuri de garanții (ipoteci, garajuri) sunt apreciate ca presupunând un risc 100%.

Pe ansamblu riscul pe care și-l asumă banca este dat de expunerea totală pe care o are față de debitorii săi. Riscul bancar îmbracă riscul solabilității și a lipsei de lichidități.

Prima formă se constituie ca risc al neplății la scadență, putând genera o pierdere definitivă de capital ori o recuperare întreagă/parțială dar cu întârziere a sumelor avansate și a dobânzii, ceea ce se constituie ca pierdere de timp și de bani.

Această categorie de risc este direct influențată de volumul creditelor acordate ca și de rata dobânzii. Este, deci, o formă a riscului ce poate apărea din partea clienților debitori.

Din punctul de vedere al clienților creditori, riscul bancar îmbracă forma riscului de lichidități, manifestat atunci când banca se află în imposibilitatea de a face față plăților cerute de creditori. Datorită realității economice actuale, această formă de risc este foarte prezentă în mediul bancar românesc, întrucât creditorii băncilor sunt ușor influențabili de evenimente ca modificările cursurilor valutare, ale ratelor dobânzilor, comisioanelor bancare, prețurilor, zvonurilor, etc.

Prin urmare, riscul bancar poate fi un risc al debitorului (insolvablitate) sau al creditorului (lipsă de lichidități). Desigur că ambele forme se sprijină, cu ponderi diferite, pe relația debitori-creditori.

Totuși poate fi relevantă cu ușurință legătura risc-lichiditate-profitabilitate. Astfel, un risc mare presupune o profitabilitate mare (teoretic), dar o lichiditate mică. Pe de altă parte, o lichiditate mare presupune un risc mic și o profitabilitate mică. Problema este de a optimiza valorile acestor trei variabile și de a obține o profitabilitate mare în condițiile unui risc minim și a unei lichidități acceptabile.

La nivelul unei bănci, analiza de risc și lichiditate, ca suport în aprecierea performantelor activității bancare, se realizează conform unor indicii de restricționare. Acești indici își propun diminuarea expunerilor la risc, ei fiind emanați, de principiu, de la autoritatea monetară a țării, dar puși de acord și cu prevederile în vigoare pe plan mondial.

1. Un element îl reprezintă dimensiunea minimă a capitalului social. La nivel internațional aceasta a fost stabilită la 5 milioane de EURO, pentru

a împiedica apariția unui număr mare de bănci, dar fără putere financiară. Se consideră această limită minimă ca fiind suficientă pentru necesitățile unei bănci.

În țara noastră, valoarea minimă a capitalului social al societăților se ajustează periodic de către B.N.R., odată cu modificările semnificative ale cursului valutar al EURO în raport cu ROL.

2.Normele emise de B.N.R. stipulează că împrumuturi le acordate unui singur debitor (credite, scrisori de garanție, avalizări, etc.) să nu depășească 20% din fondurile proprii ale băncii. Pe de altă parte, Comitetul de la Basel privind Supravegherea bancară apreciază că limitele pentru expunerile individuale trebuie să se situeze între 10% și 40 l% din capitalul total; 25% se pare că este un procent optim. Reglementarea B.N.R. cu stabilirea procentului de 20% reflectă atitudinea ponderată și prudentă a acestei bănci față de expunerile mari de credite, fiind un fapt pozitiv pentru sistemul bancar din România.

De asemenea, la nivelul fiecărei bănci comercial, gestionarea împrumuturilor mari, care depășesc 10% din fondurile băncii, este de competența Centralei, datorită riscului pe care acestea le prezintă.

3. O altă prevedere a normelor B.N.R. o reprezintă suma totală a împrumuturilor mari nu poate fi mai mare de 8 ori fondurile proprii ale societății bancare.

Între prevederile valabile pe plan internațional se regăsesc și cele de "restricție a gestiunii bancare". În urma scandalurilor financiare și a falimentelor bancare, Banca Reglementelor Internaționale – B.R.I. – a constituit un Comitet de experți condus de dl. Cooke, subguvernatorul Băncii Angliei; acest comitet a formulat și a supus spre aprobare autorităților O.C.D.E. un ansamblu de reguli cu privind gestiunea bancară. Acestea se structurează într-o serie de indici numiți "indicatori Cooke":

1. Indicele de solvabilitate, sau rata adecvării capitalului, ori indicele de acoperire a riscului se calculează după formula:

SOLV = x 100

Prin acest indice se dorește exprimarea gradului de angajare a băncii. Astfel, coeficientul solvabilității trebuie să aibă o valoare de 8%, limită valabilă și în România. Conform legislației în vigoare, semestrial, băncile comerciale efectuează anașiza portofoliului de credite, în funcție de performanțele financiare și de serviciul datoriei, creditele sunt împărțite în cinci categorii: standart, în observație, substandard, îndoielnice și pierdere. Prin ponderea volumului de credite din fiecare grupă ca și a celorlalte active cu coeficienți specifici de risc, se obține totalul angajamentelor ponderate.

De asemenea, se procedează și în calculul fondurilor după metodologia prezentată de normele B.N.R.

În final, raportul procentual al celor două elemente trebuie să fie minim de 8%, astfel situația băncii trebuie îmbunătățită.

Ceea ce surprinde pe plan internațional este că unele bănci și-au stabilit prin norme proprii un grad mare de exigență, adică și-au ridicat standardul de solvabilitate peste 8%. În ciuda relației:

RRF = = x =

unde:

RRF – rata rentabilității financiare;

PN – profitul net;

CP – capitalul propriu;

A – total activ;

PA – profit/active;

SOLV-CP/A – rata solvabilității.

care reflectă raportul de inversă proporționalitate dintre randamentul capitalului și solvabilitate, aceste bănci și-au consolidat profitul în ultimii ani. Faptul poate părea paradoxal, contrazicând realitatea matematică. Și totuși băncile respective au acționat corect, anticipând cu precizie evoluțiile economice din ultimul timp și apariția a trei factori noi. În primul rând au crescut riscurile în sectorul bancar (deci și prima de risc), precum și problemele cărora trebuie să le facă față băncile românești.

2. Indicele împărțirii riscurilor este un alt indice propus de Comitetul de experți ai B.R.I. El prevede două restricții:

x 100 = 40%

și

Totalul riscurilor individuale mai mari de 15% din fondurile nete să fie cel mai mic sau cel mult egal cu de 8 ori cuantumul fondurilor nete.

De principiu, acest indice se calculează trimestrial.

3. Indicele participanților prevede că:

Fiecare participare = maximum 5% din fondurile proprii ale băncii

Totalul participanților = maximum 50% din fondurile proprii ale băncii

4. Coeficientul fondurilor proprii și a resurselor se calculează după formula:

x 100 >60%

și își propune limitarea părții din plasamentele de peste 5 ani (termen lung) care este acoperită de depozite cu o maturitate sub acest termen.

5. Lichiditatea unei bănci se calculează ca fiind:

L = x 100 = x 100

Desigur că poate apărea în exclusivitate excedent sau deficit de trezorerie, acesta calculându-se ca:

Excedent de trezorerie = Casa de asimilitate – Datorii pe termen scurt

Deficit de trezorerie = Datorii pe termen scurt – Casa de asimilitate

De asemenea, se poate aprecia și excedentul, respectiv deficitul (insuficiența) de lichiditate:

EL = C – D

IL = D – C

Indicatorii prezebtați servesc la aprecierea stării băncii. Totuși, simplul indicator al lor și analiza acestora nu sunt în măsură să amelioreze situația de moment, astfel încât folosesc o serie de instrumente și tehnici prin care se asigură că riscul va fi, pe cât posibil minim.

Astfel, se procedează în primul rând la evaluarea și împărțirea riscului. Acțiunea de evaluare rezidă din stabilirea bonității clientului, folosind, în sistemul B.C.R. de exemplu, trei tipuri de analiză:

a) analiza aspectelor nefinanciare: datele legate despre societate, tipul de proprietate, coducerea societății, personalul, afacerea, piața, planurile de viitor, etc.

b) analiza aspectelor financiare: bilanț, contul de profit și pierdere, indicatorii de echilibru (fondul de rulment,necesarul de fond de rulment, trezoreria netă, lichiditatea, solabilitatea, gradul de îndatorare, viteza de rotație a stocurilor, clienților, furnizorilor), de performanță (rentabilitatea, profitabilitatea), cei ai riscului financiar (acoperirea dobânzii), politica de dividende, etc.;

c) un loc important este atribuit și analizei perspectivelor de dezvoltare pe bază de cash-flow.

Concluziile analizei bonității clientului sunt reunite în referatul de credit.

Principal, există nouă aspecte pe care banca trebuie să le ia în seamă în luarea unei decizii de creditare:

1 Persoana 2 Capacitatea 3 Garanțiile

4 Scopul 5 Perioada 6 Suma

7 Rentabilitatea 8 Avantajele 9 Perspectivele

Totodată, sunt utilizate și anumite concluzii izvorâte din experiența câștigată de bănci. Din acest punct de vedere , se constată că persoanele fizice prezintă un grad mai mare de garantare decât cele juridice, dovedind o seriozitate mai mare de garantare decât cele juridice, dovedind o seriozitate mai mare în rambursarea creditului și plata dobânzilor. De asemenea, s-a constat sunt mult mai riscante decât cele pe termen lung, acest lucru are loc întrucât pe termen lung dobânda este mai stabilă, iar pe de altă parte datorită faptului că împrumuturile pe termen scurt (pentru capitalul de lucru) trebuiesc înlocuite în mod continuu.

Împărțirea riscului are loc atât între bancă și client, dar poate fi văzută și ca pe o eșalonare în timp. Măiestria bancherului trebuie să fie aceea de a se realiza un portofoliu de credite care să nu permită ca în nici un an să nu devină scadentă o sumă prea mare de credite.

De asemenea, este necesară o încadrare corectă a creditelor pe cele 5 clase de risc, practica demonstrând că 10% din credite substandard și 50% din cele îndoielnice devin pierderi. Calculul și construirea corectă a provizioanelor pentru riscuri reprezintă o altă metodă de protejare a băncii.

Pe de altă parte, se practică și sistemul de garanții din partea debitorilor, garanții ce pot fi reale sau personale. Totuși, se apreciază că atunci când se ajunge la fructificarea garanțiilor agenților economici este deja vorba de o eroare de creditare.

Riscul insolvablității, dacă se produce, înseamnă deja pentru bancă o serie de costuri pentru creditele nerecuperate, costuri rezultate din necesitatea de a atrage noi depozite (deci dobânzi bonificate în plus) ca și scăderea profitului, determinantă de neplata dobânzilor.

Există și metode de protejare contra riscului lipsei de lichidități. Acestea se referă în primul rând la cercetarea depozitelor și la punerea de acord a perioadelor de maturizare a elementelor de activ cu cele de pasiv. În fond, este vorba de a obține un grad favorabil de echilibrare a activelor și pasivelor. Acest grad se poate calcula astfel:

Ge = x 100

și exprimă modul de echilibrare a duratei de exigibilitate a pasivelor în funcție de durata de angajare a activelor.

Gradul de lichiditate a băncii se poate calcula prin intermediul raportului procentual al activelor circulante la totalul obligațiilor de plată, raport care trebuie să fie superior limiter de 60%.

Se practică atragerea resurselor pe termen lungde pe piața financiară prin emisiunea hârtiilor de valoare. Capitalizarea dobânzii reprezintă, din această perspectivă, un avantaj pentru bancă, întrucât îi consolidează resursele.

În cele din urmă, se poate apela la refinanțare ca metodă de anihilare a efectelor riscului de lichiditate, problematica acestui risc fiind până la urmă, o problemă de cost.

Cele două căi principale de protecție împotriva acestui tip de risc sunt, prin urmare, transformarea activelor în disponibilități și angajarea de împrumuturi.

Pe plan mondial, sunt cunoscute patru strategii în tratarea riscului bancar. Acestea se pot constitui și ca un algoritm de acțiune, trecându-se din treaptă în treaptă când menținerea pe un același nivel/treaptă nu mai este posibilă. Strategiile amintite sunt:

1 Evitarea riscului

2 Reducerea riscului

3 Exonerarea riscului – compensarea acestuia prin garanții

4 Suportarea riscului

Categoriile posibile de risc sunt multiple; amintim aici doar riscul ratei dobânzii, cel valutar, de decontare etc.

CONCLUZII

În lucrarea de față s-a încercat prezentarea unei analize a sistemului bancar românesc, metodele și instrumentele folosite în aprecierea profitabilității și lichidității bancare, folosind pentru exemplificare modelul Băncii Comerciale Române.

Concluzia principală care se desprinde din întreaga investigație este că banca analizată ocupă locul central în sistemului băncilor comerciale din România, acestea având o activitate profitabilă, caracterizându-se prin stabilitate financiară și credibilitate pe piața financiară.

Banca Comercială Română, în cei aproape 11 ani de activitate, a cunoscut o permanentă dezvoltare a activității de intermediere financiară și o puternică diversificare a gamei de produse și servicii oferite, consolidându-și poziția de lider în cadrul sistemului bancar. Astfel bilanțul băncii reprezenta aproape 20% din bilanțul băncilor comerciale, credire neguvernamentale 20,5%, disponibilități la vedere 31,4%, depozite în lei 33,3%, depozite în valută 20%, capitaluri proprii 23,2%, conform statisticilor Băncii Naționale.

Aceasta și-a stabilit ca obiectiv strategic general participarea la redresarea economică, promovarea tot mai activă a privatăzării și a relațiilor economiei de piață. În domeniul clienților, banca și-a clarificat concepția de abordare a acestora, elaborând cataloage ce sunt utilizate de lucrătorii proprii în activitatea curentă. De asemenea s-au luat măsuri pentru o tratare cât mai atentă a clienților în scopul consolidării relației bancă-client.

Îmbunătățirea organizării băncii constituie principala componentă a planului de implementare, ce s-a concretizat în organizarea unor noi compartimente și direcții. Direcția de trezorerie, Direcția de Marketing, Direcția de Administrare a Rețelei, Compartimentul de Planificare și Probabilitate. O decizie fundamentală luată de Consiliul de Administrație în anul 1996 a prevăzut organizarea unităților proprii ca centre de profit. Această măsură a condus la stimularea sucursalelor în ceea ce privește răspunderea asumată și amplificarea eforturilor pentru obținerea de profit în fiecare unitate bancară.

La nivelul Băncii Comerciale Române centrul de profit organizat, de principiu, la nivelul de sucursală județeană, este definită ca o zonă principală de responsabilitate pentru venituri, costuri și rezultate; de asemenea, centrul de profit urmează să i se atribuie și sarcini privind planificarea și monitorizarea activității potrivit bilanțului băncii ca ansamblu.

În planificarea profitabilității, această descentralizare se referă la calcule complexe vizând determinarea strictă a veniturilor și cheltuielilor sucursalei nu numai în relația cu terții, dar și cu celelalte sucursale. Se poate vorbi, deci, de profitabilitate pe ansamblul băncii sau pe centre de profit, acestea din urmă dorindu-se un sistem de calcul extracontabil, relativ asemănător contabilității de gestiune. Astfel, dacă profitul contabil se determină la nivelul fiecărei sucursale, deducându-se din totalul veniturilor (venituri din dobânzi, comisioane și alte venituri), totalul cheltuielilor (cele cu operațiunile bancare și cu funcționarea), profitul din punctul de vedere al centrului de profit are o altă conformație.

Față de profitul bilanțier, acesta (denumit profit recalculat) se influențează în plus cu veniturile din dobânzi pentru rezerva minimă obligatorie, dobândă aferentă excedentului de resurse, venituri din dobânzi, venituri din comisioane pentru operațiuni de trezorerie și în minus, cu dobânda aferentă deficitului de resurse și cu provizioane constituite pentru credite. În acest fel se calculează profitul pe fiecare centru de profit; în final, profitul recalculat încasat, reprezentând contribuția proprie a sucursalei (și a unităților subordonate) la constituirea profitului la nuvelul întregii bănci.

Întrucât față de profitul bilanțier cel recalculat privește doar relația cu alte sucursale, înseamnă că profitul pe total de muncă se poate exprima ca o sumă a profitului recalculat aferent fiecărei sucursale.

În ceea ce privește activitatea internațioanlă, scopul băncii a fost de a favoriza și încuraja exportul de produse românești, importurile cu destinație productivă menite să ajute procesul de retehnologizare și restructurare. Una din condițiile necesare pentru derularea normală a decontărilor operațiunilor de comerț exterior a constat în asigurarea unei bune colaborări cu mai multe bănci din lume.

Fidelă politicii sale de a pune la dispoziția publicului o gamă cât mai largă de operațiuni bancare, de calitate și costuri scăzute, Banca Comercială Română a introdus în anul 1998 un nou serviciu – Money Gram – capabil să asigure clienților persoane fizice transferul sumelor în valută spre și dinspre România.

În ceea ce privește veniturile îmcasate și profiturile înregistrate, ca mărime absolută, nu sunt pe măsura forței financiare și a potențialuluide care dispune banca. Totuși, punctul forte pentru bancă îl constituie înregistrarea unei profitabilități foarte bune,precum și valorile echilibrate obținute la toți indicatorii de apreciere a performanțelor bancare.

În perioada analizată se constată că rentabilitatea capitalului este ridicată, cuprinsă între 26,8% și 50,89%, situându-se peste nivelul considerat optim. Aceasta deoarece banca nu se bazează pe împrumuturi și pe rezerve atrase și mai puțin pe capitalul propriu pentru a-și finanța activele.

De asemenea, se constată o valoare ridicată a rentabilității economice, cuprinsă între 3,81% și 6,36%, situată peste nivelul optim (0,5%-1,6%), situație care poate fi considerată pozitivă prin prisma profitabilității potențiale, dar care indică un grad ridicat de risc asumat de bancă în alocarea resurselor.

Tot o consecință a folosirii de către Banca Comercială Română cu precădere a fondurilor atrase în finanțarea activelor, este și o valoare ridicată a ratei rentabilității financiare, valoarea acesteia ameliorându-se. Această situație nu a fost provocată de o recucere a capacității de absorbție a fondurilor de pe piață, deoarece dispozitivele au continuat să crească, ridicându-se doar la resurse atrase la prețuri prea ridicare de pe piața interbancară, ci și de o creștere mai rapidă a cheltuielilor decât a veniturilor.

Pe întreaga perioadă analizată, costul de procurare a resurselor a fost mai mic decât rentabilitatea economică, ceea ce a permis multiplicarea fondurilor proprii prin atragerea de noi resurse. Pentru Banca Comercială Română efectul de pârghie s-a menținut relativ constant, iar valoarea ridicată a indicatorului indică ponderea redusă a capitalului propriu în tota pasive. În acest sens, Banca Comercială Română dispuned de o capacitate foarte bună de atragere a resurselor disponibile pe piață, dispune de o clientelă bine conturată, precum și de o rețea dezvoltată și bine amplasată de unități.

Deși indicatorii de profitabilitate calculați pentru Banca Comercială Română indică o situație bună a acesteia, nu se poate afirma același lucru despre indicatorii de risc și lichiditate. Astfel, există o corelare nesatisfăcătoare între active și pasive, echilibrul acestora fiind precar, având în vedere gruparea acestora după durata de maturitate. Problemele de nesincronizare a fluxurilor de resurse a generat goluri de lichidități, goluri ce trebuie acoperite cu împrumuturi de pe piața interbancară.

Lichiditatea Bancii Comerciale Române s-a îmbogățit de la un an la altul, deși ea a romas în continuare ridicată. Motivul este diversificarea bazei de finanțare, ceea ce a permis reducerea față de sursele de la Banca Națională. Pe segmente de durată mai mici există un echilibru bun între active și pasive, iar poziția lichidității este pozitivă, ceea ce înseamnă că pe termen lung cererile de retragere a depozitelor pot fi acoperite din încasările din creanțe. Pe termen lung, însă, poziția lichidității devine negativă deoarece resursele mobilizate pe termen scurt (până la un an) sunt preponderente, în timp ce banca acordă credite și face plasamente pe termen mediu și lung într-o proporție mai mare. Lichiditatea imediată a băncii este acceptabilă, dar pe termen lung se cere o echilibrare între resursele mobilizate și cele angajate pe același segment de durată.

Pentru a stabili fezabilitatea activitatăților desfășurate de Banca Comercială Română în ultimii ani s-au luat în considerare principalele coordonate ale activitatății bancare, și anume: clienții, personalul băncii, rețeaua bancară, resursele băncii, plasamentele sale, stabilind pentru fiecare avantaje, oportunitățile și punctele forte sau slabe ale acesteia folosind metodele de investigație și instrumentele specifice analizei diagnostic.

Pentru consolidarea clientelei, Banca Comercială Română este preocupată în promovarea unor măsuri de comportament modern față de clienți, în scopul consolidării relației bancă-client. De asemenea, banca este preocupată de introducerea managementului comportamentului bancar și a unor elemente de marketing bancar.

În ceea ce privește personalul băncii, Banca Comercială Română este preocupată în permanență de creșterea gradului de pregătire a personalului, a complexitivității acestuia, ceea ce duce la consolidarea imaginii băncii în relațiile cu partenerii externi și interni.

În constituirea rețelei bancare s-a urmărit configurarea unei baze materiale capabile să asigure o cât mai bună deservire a clienților proprii, locul central ocupându-l dotarea cu tehnică de calcul pentru o cât mai bună informatizare.

Resursele atrase de pe piață, aparținând societăților comerciale, persoanelor fizice și instituțiilor financiare, au stat la baza efortului băncii de a satisface cererea de împrumuturi a societăților comerciale. O premisă a rezultatelor obținute în operațiunile de decontare cu străinătatea, ce au ca finalitate amplificarea resurselor, a constituit-o asigurarea unei bune colaborări cu mai multe bănci din lume. Prin eforturile depuse, banca a reușit să obțină o serie de facilități, să folosească un număr apreciabil de linii de finanțare, cu implicarea unor prestigioase instituții de finanțare și garantare.

În legătură cu participarea cu credite la finanțarea economiei, Banca Comercială Română si-a îndeplinit misiunea de intervenție în bune condiții, astfel, mulți agenți economici care s-au confruntat cu greutăți majore au putut înregistra succese în activitatea lor, ca urmare a sprijinilui primit prin împrumuturile acordate.

Principalele propuneri cu caracter general privind creșterea eficienței și rentabilității au în vedere următoarele:

– Atragerea de noi resurse. Acest demers se poate realizat în primul rând prin generalizarea plății salariilor în cont și – în general – prin creșterea volumului banilor de cont în detrimentul numerarului în circulație.

Diversificarea serviciilor bancare. Activități de genul consulzanței, factoring-ului, creditului de scont și consum, gestiunea "banilor electronici", etc. sunt puțin dezvoltate în țara noastră.

Realizarea și menținerea unei stări corespunzătoare de lichiditate. Pentru a optimiza realizarea plăților, pe de o parte și pentru minimizarea cheltuielilor, pe de altă parte, este de preferat ca plățile să se realizeze pe seama încasărilor la casa de circulație, în acest caz fiind de mare importanță planul de casă care reflectă încasările și plățile viitoare. De asemenea, eșantionarea plăților în raport cu încasările poate fi o acțiune de ameliorare a lichidității bancare.

Propunerile specifice la nivelul Băncii Comerciale Române sunt următoarele:

-Realizarea unei dinamici mai accentuate în domeniul operațiunilor de comerț exterior și valutare, prin atragerea clienților cu volume mari de operațiuni valutare, analiza și montarea unor operațiuni complexe de decontare și consultanță pentru activitatea externă.

– Restructurarea circuitului informațiilor între centrală și unitățile din rețea precum și a celei între direcțiile din centrala băncii în scopul creșterii operativității, calității și eficienței muncii.

Dezvoltarea sistemelor informatice pentru deservirea operativă a clienților și îmbunătățirea performanțelor bancare prin crearea unui sistem adecvat de introducere a datelor, procesare rapidă a acestora, crearea bazelor de date și creșterea rentabilității activității desfășurate.

– Identificarea zonelor geografice reprezentate necorespunzător cu unități operative, renunțarea temporară la agențiile cu o funcționare constant indeficientă, care sunt incapabile să mai atragă resurse sau să facă plasamente pe raza lor de activitate.

– Menținerea creditelor pe termen lung și corelarea mai bună a duratelor de angajare a resurselor cu duratele de mobilizare a acestora; renunțarea la practica eșalonării sistematice a creditelor și dobânzilor restante; acordarea unei importanțe mai mici garanțiilor asiguratorii constituite la credite și analiza mai atentă a performanțelor proiectului pentru care se solicită creditarea.

Concluzia finală ce se poate trage este aceea că Banca Comercială Română este și va rămâne în viitorul apropiat o bancă puternică și profitabilă, care deține poziția principală în rândul băncilor comerciale din țara noastră.

BIBLIOGRAFIE

Basno, C.; Dardac, N.; Floricel, C. – Monedă, credit, bănci, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994;

Cerna, S. – Banii și creditul în economia contemporană, Ed. Enciclopedică, București, 1994;

Cocriș, V. – Managementul bancar, Note de curs, Iași, 1997;

Cocriș, V. – Tehnici și operațiuni bancare, Universitatea "Al. I. Cuza", Iași, 1992;

Dedu, V. – Gestiune bancară, București, 1996;

Ionescu, L. – Băncile și operațiunile bancare, Editura Economică, București, 1996;

Lăzărescu, V. – Băncile comerciale în economia de piață din România, Editura Agora, Bacău, 1998;

Legea 58/1998 privind activitatea bancară;

Legea 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale;

Michel, D. – Economia – regulile jocului, Ed. Humanitas, București, 1994;

Norme de lucru privind organizarea eficienței contabile;

Norme și circulare privind nivelul dobânzilor, comisioanelor și spezelor bancare practicate de către Banca Comercială Română;

Normele 2/1994 privind formele proprii ale societăților bancare;

Normele 3/1994 privind clasificarea creditelor și constituirea provizioanelor specifice de risc;

Regulament de organizare și funcționare al Băncii Comerciale Române;

Regulamentul 4/1993 privind rezervele minime obligatorii ale societăților bancare la Banca Națională a României.

* * *, Revista Finanțe, credite, contabilitate, 1994-1999;

* * *, Revista Piața financiară, 1994-2000;

Simon, C. – Băncile, Editura Humanitas, București, 1993;

Statutul Băncii Comerciale Române;

Stoica, Maricica – Management bancar, București, 1999

Turliuc, V.; Cocriș, V. – Monedă și credit, Editura Ankarom, Iași, 1997;