Profilul Psihologic al Studentilor Aspiranti la Profesia de Psihoterapeut

=== 8123b9fa414889cde62b7b5fc9bcf4e0ac2d7063_516766_1 ===

BIBLIOGRAFIE

Adler, A. (1964). Social interest: A challenge to mankind. New York: Capricorn Books

Balaure, V., Vegheș, C., Roșca, M., & Toma, S. (2002). Marketingul în procesul dezvoltării economice și sociale, 1972-200: 30 de ani de marketing în România, vol. I, Marketingul în era globalizării

Bayne, H. B. (2011). Training medical students in empathic communication. The Journal for Specialists in Group Work

Barrett‐Lennard, G. T. (1993). The phases and focus of empathy. Psychology and Psychotherapy: Theory, Research and Practice

Baron‐Cohen, S., Campbell, R., Karmiloff‐Smith, A., Grant, J., & Walker, J. (1995). Are children with autism blind to the mentalistic significance of the eyes?. British Journal of Developmental Psychology

Batson, C. D., Sympson, S. C., Hindman, J. L., Decruz, P., Todd, R. M., Weeks, J. L., … & Burns, C. T. (1996). " I've been there, too": Effect on empathy of prior experience with a need. Personality and Social Psychology Bulletin

Beck, A. T., Steer, R. A., & Brown, G. K. (1996). Beck depression inventory

Beutler, L. E., Crago, M., & Arizmendi, T. G. (1986). Therapist variables in psychotherapy process and outcome. Handbook of psychotherapy and behavior change

Blow, A. J., Sprenkle, D. H., & Davis, S. D. (2007). Is who delivers the treatment more important than the treatment itself? The role of the therapist in common factors. Journal of marital and family therapy

Breuer, J., Freud, S., & Strachey, J. (2000). Studies on hysteria. Basic Books

Dafinoiu, I. (2000). Elemente de psihoterapie integrativa. Polirom

Dafinoiu, I., & Crumpei, I. (2013). Social representations of the elderly–an exploratory study. Psihologia social

Elliott, R., Bohart, A. C., Watson, J. C., & Greenberg, L. S. (2011). Empathy

Fordham, M. (2003). Freud, Jung, Klein-the fenceless field: essays on psychoanalysis and analytical psychology. Routledge

Goleman, D. (2001). Emotional intelligence: Issues in paradigm building. The emotionally intelligent workplace

Grof, S. (1985). Beyond the brain: Birth, death, and transcendence in psychotherapy. Suny Press

Harrington, R., Fudge, H., Rutter, M., Pickles, A., & Hill, J. (1990). Adult outcomes of childhood and adolescent depression: I. Psychiatric status. Archives of general psychiatry

Holdevici, I. (1996). Elemente de psihoterapie, Ed. AII, București

Jung, C. G. (2014). Psychology and alchemy (Vol. 12). Routledge

Kazdin, A. E. (1988). Child psychotherapy: Developing and identifying effective treatments. Pergamon Press

Kohut, H. (1977). The restoration of the self Madison. Connecticut: International Universities Press Inc

Kohut, H. (1982). Introspection, empathy and the semi-circle of mental health. The International journal of psycho-analysis

Kohut, H. (2013). The analysis of the self: A systematic approach to the psychoanalytic treatment of narcissistic personality disorders. University of Chicago Press

Lambert, M. J., & Bergin, A. E. (1994). The effectiveness of psychotherapy

Latner, J. (1973). The gestalt therapy book: a holistic guide to the theory, principles, and techniques of gestalt therapy developed by Frederick S. Perls and others. Bantam Books

Mahrer, A. R. (1996). The complete guide to experiential psychotherapy. John Wiley & Sons

Misès, R., Diatkine, R., Lebovici, S., & de Ajuriaguerra, J. (1990). Les pathologies limites de l'enfance: étude clinique et psychopathologique. Presse Universitaires de France

Monitorul Oficial, Legea nr. 213/2004

Peseschkian, N. (1996). Positive Familientherapie. Vier-Türme-Verlag

Rogers, C. (2012). Client Centred Therapy (New Ed). Hachette UK

Rogers, C. (2012). On becoming a person: A therapist's view of psychotherapy. Houghton Mifflin Harcourt

Schilder, P. (1953). Medical psychology

Shapiro, J. G., Krauss, H. H., & Truax, C. B. (1969). Therapeutic conditions and disclosure beyond the therapeutic encounter. Journal of Counseling Psychology

White, M., & Epston, D. (1990). Narrative means to therapeutic ends. WW Norton & Company

Zamfir, C., & Stănescu, S. M. (Eds.). (2007). Enciclopedia dezvoltării sociale

Surse online

https://www.psihoterapie.ro/Despre-noi/Despre-psihoterapie

www.europsyche.org

=== 8123b9fa414889cde62b7b5fc9bcf4e0ac2d7063_517474_1 ===

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE

Profilul psihologic al studenților aspiranți la profesia de psihoterapeut

LUCRARE DE DISERTAȚIE

ABSOLVENT:

2017

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE

Profilul psihologic al studenților aspiranți la profesia de psihoterapeut

LUCRARE DE DISERTAȚIE

ABSOLVENT:

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:

Prof. Diana Vasile

Prof. Cătălin Nedelcea

2017

CUPRINS

Introducere

CAP. I CADRUL TEORETIC

Profesia de psihoterapeut

Psihoterapia, ca profesie

Obiectivele, caracteristicile, tipurile și domeniile aplicative ale psihoterapiei

Empatia și psihoterapia

1.2 Personalitatea și profesionalismul viitorului psihoterapeut

CAP. II OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

2.1 Obiectivele și ipotezele cercetării

2.2 Metodele de cercetare

2.3 Esantionul de lucru si tehnica de investigatie

2.4 Procedurile de recoltare a datelor

CAP. III REZULTATELE CERCETĂRII

3.1 Prezentarea și analiza datelor

3.2 Interpretarea psihologică a rezultatelor

CAP. IV CONCLUZII ȘI APRECIERI FINALE

Referințe bibliografice

Anexe

Introducere

Pe lângă scopul academic pe care întreprinderea acestei lucrări îl are, teza prezentă poate fi la fel de bine adresabilă și unui lector nespecialist care intenționează să înțeleagă în profunzime ce semnifică psihoterapia ori aceluia ce dorește să îl ajute pe unul dintre apropiații săi aflați în suferință prin abordarea incursiunilor în domeniul cunoștințelor actuale ale științei, expuse în prezentul material.

Motivul optării pentru lucrarea “Profilul psihologic al studenților aspiranți la profesia de psihoterapeut” derivă în primă instanță, din dorința și nevoia personală de documentare în acest domeniu în vederea unei aprofundări a acestui subiect precum și în vederea unei orientări spre o profesie în domeniu. În instanță secundă, abordarea subiectului se bazează pe lipsa de lucrări cu tematică asemănătoare (cel puțin în perioada contemporană) motiv pentru care se vor accentua, în mod expres, specificitățile psihologice ale actualului student și, totodată, ale posibilului viitor psihoterapeut în contextul existenței profesiei de psihoterapeut în societatea prezentă.

În ciuda dovezilor existente cu privire la faptul că raportul terapeutic este cel mai eficient predictor în ceea ce privește succesul în psihoterapie, unele păreri (Goleman, 2001) existente în spațiile academice dar și influența tratamentului standardizat diminuează, de cele mai multe ori, relevanța raportului uman în terapie, văzând-o că pe o variabilă de mediu și presupunând faptul că toți clinicienii cunosc maniera în care să decidă un raport terapeutic.

Potrivit lui Rogers (2012) (autor ce abordează condițiile relaționale) este evidențiat faptul că empatia reprezintă una dintre cele mai reprezentative componente în conturarea unui raport terapeutic și că mai importantă decât orice este atitudinea empatică a psihoterapeutului.

Cu toate acestea, tehnologia terapeutică în cadrul căreia terapeutul se identifică într-un furnizor activ de tratament diferențial, a fost văzută, în unele conjuncturi, mai acceptabilă în raport cu favorizarea empatică a resurselor clienților de soluționare a problemelor. Terapia este văzută de o multitudine de indivizi drept aplicarea unei proceduri tehnice care poate fi instrumentalizată. În acest context, persoanele ce împărtășesc aceste păreri sprijină, în cele mai multe dintre cazuri, faptul că terapeutul este imperios să fie empatic.

Concomitent cu neglijarea empatiei în psihoterapie, a avut loc, în același timp, o renaștere a interesului pentru aceasta. Cel dintâi moment de maximă intensitate în scopul acestei preocupări a fost în anul 1960 și la incipitul anului 1970 (în perioada desfășurării unei activități relevante de cercetare) ce urmărea testarea premisei lui Rogers, potrivit căreia trei condiții terapeutice (autenticitatea, atitudinea pozitivă necondiționată și empatia) erau suficiente și necesare în scopul schimbării terapeutice. La finele anilor 1970, rezultatele obținute de Charles Truax și colaboratorii săi (1967) arătau legături între empatie și efectul terapeutic.

Contrastant cu ideea potrivit căreia empatia reprezintă doar un instrument în deciderea raportului terapeutic, cei mai mulți dintre autorii în domeniu (Bohart et al., 2011) văd empatia ca fiind un aspect reprezentativ în ceea ce privește schimbarea terapeutică și înțeleg prin termenul “empatie” mai mult decât înțelegerea punctului de vedere al clientului și maniera de a oferi sprijin și căldură.

Unii autori poziționează empatia mai aproape de contaminarea afectivă, terapeutul simțind, propriu-zis, ceea ce simte clientul în același timp în care alți autori văd în empatie un proces hermeneutic, în scopul de a cunoaște mintea celuilalt. În ceea ce privește modul în care acționează empatia, unii consideră că orice tip de comportament este empatic în condițiile în care atitudinea terapeutului este justă în același timp în care alții consideră că numai anumite tipuri de comportament caracteristic pun cel mai eficient în practică o manieră empatică de a fi (Bohart et al, 2011).

În ciuda faptului că definiția și mecanismele au rămas într-o formă sau alta incertă, empatia se identifică într-o componentă reprezentativă a practicii terapeutice și, totodată, într -un concept esențial în încercările de a pricepe maniera în care funcționează terapia. Procesul empatic în care posibilii viitori terapeuți pot să intre în lumea celorlalți, prin încercarea de a înțelege maniera în care ceilalți își privesc și autoanalizează propriile universuri, sintetizând aceste lucruri în cuvinte și controlând maniera în care au înțeles aceste aspecte, poate avea un efect curativ. Astfel, procesul clienților de simbolizare a propriilor experiențe la nivel conștient sprijinit de răspunsul empatic la experiența lor internă reprezintă o parte universală și centrală a procesului terapeutic.

Bref, empatia se identifică pe lângă alte atribute, în contribuția terapeutului la procesul fundamental de autoarticulare și de organizare a propriei istorii, acest aspect fiind dovedit în studiile cu privire la relatările și prezentările expuse pe marginea unei conjuncturi traumatice (Harvey et al., 1991).

Lucrarea de față expune patru capitole dintre care unul teoretic și trei descriptive ale părții practice.

Primul capitol, încadrarea teoretică a profesiei de psihoterapeut și a aspectelor psihologice ale prezentului student și ale viitorului terapeut, cuprinde două subcapitole omonime: cel dintâi aparține unei succinte analize a profesiei psihoterapeutice din perspectivă profesională, a obiectivelor, a specificitatilor, a tipurilor și a domeniilor aplicative ale psihoterapiei și raportarea la empatie în context psihoterapeutic iar cel de-al doilea tratează profilului psihologic al studenților aspiranți la profesia de psihoterapeut prin prisma personalității, profesionalismului și experienței acestuia.

Cel de-al doilea capitol va fi incipitul părții practice a tezei prezente și va cuprinde obiectivele și metodologia cercetării, fundamentat fiind pe obiectivele și întrebările cercetării, pe ipotezele cercetării, pe modelul cercetării, pe tehnicile de investigație și pe modalitățile de strângere a datelor.

Capitolul al treilea, în care vor fi regăsite rezultatele cercetării, va presupune prezentarea și analiza datelor și, ulterior, interpretarea psihologică a rezultatelor.

Finalmente, concluziile și aprecierile finale se vor regăsi în cel de-al patrulea capitol.

CAP. I CADRUL TEORETIC

Profesia de psihoterapeut

Psihoterapia, ca profesie

Psihoterapia se identifică într-un domeniu interdisciplinar poziționat la hotarul dintre psihologie și medicină. Totodată, psihoterapia reprezintă o metodă de tratament organizat, cuprinzător și voit prin instrumente științifice, descrisă fiind printr-un cadru teoretic și clinic, focusata pe minimizarea ori pe înlăturarea unor atitudini disfuncționale, unor simptome, unor stări suferinde psihosomatice ori psihosociale ori unor tulburări mintale (https://www.psihoterapie.ro/Despre-noi/Despre-psihoterapie). Psihoterapia se identifică într-un raport interpersonal anume folosită de un psihoterapeut specializat spre a ajuta un pacient în ceea ce privește chestiunile problematice pe care cel din urmă le trăiește.

În domeniul psihoterapeutic se folosește o gamă vastă de tehnici însă indiferent de metodele folosite, actualmente cel mai reprezentativ element psihoterapeutic se identifică în raportul terapeutic, de altfel, element comun în toate direcțiile terapeutice. (Dafinoiu, 2000).

La nivel mondial, psihoterapia se practică de studenți formați în psihoterapie, de psihologi, de absolvenți ai unor alte studii superioare decât cele în domeniul luat în discuție, de medici, de consilieri, de psihiatri, de teologi ori de asistenți sociali. La nivelul statului român, psihoterapeuții sunt identificabili în indivizi formați într-o școală psihoterapeutică, în psihologi, în asistenți sociali, în medici ori în psihopedagogi.

Majoritatea autorilor în domeniu (Dafinoiu, 2000) definesc psihoterapia utilizând pluralul termenului prin prisma unei multitudini de direcționări teoretice existente astăzi la nivel global. Din acest motiv, astăzi este încercată integrarea în psihoterapie, pornind de la ceea ce poartă numele de “factori comuni”. Noțiunea de "psihoterapii" este folosită întrucât fiecare metodă este revendicată din punct de vedere teoretic de la una dintre multitudinea de direcționări și de școli din spațiul psihologic. În acest context, direcționările cele mai notorii se identifică în (Rogers, 2012):

psihoterapia pozitivă (Peseschkian, 1996)

psihoterapia adleriană (Adler, 1964)

psihoterapia familială ori sistemică

psihoterapia focusata pe client ori non-directivă (Rogers, 2012)

psihoterapia gestalt (Latner, 1973)

psihoterapia transpersonală (Grof, 1985)

psihoterapia dafinoica (Dafinoiu, 2013)

psihoterapia expresivă ce implică meloterapia, art-terapia, dramaterapia, terapia prin mișcare și dans

psihoterapia narativă (White et. al, 1990).

Începând cu cea de-a doua jumătate a celui de-al XX-lea secol și până astăzi varietatea direcționărilor în psihoterapie s-a ridicat deosebit de mult. În orice caz, fiecare metodă, în parte, ia în calcul evoluția armonioasă a individului, propunându-și să participe la facilitarea suferinței psihice.

În domeniul psihoterapeutic sunt folosite o multitudine de de tehnici printre care restructurarea cognitivă, discuțiile – ce urmează un anumit plan -, sugestia ori hipnoza.

În unele state, noțiunile de “psihoterapie” și de “consiliere” sunt echivalente (Baron-Cohen, 1995). În România asociațiile profesionale psihoterapeutice oferă formare profesională pe de o parte pentru consilieri pe de altă parte pentru psihoterapeuți, perspectivele asupra distincțiilor între psihoterapie și consiliere fiind distincte în cadrul diferitelor asociații profesionale: în același timp în care unele văd în consilierea psihologică un stadiu inferior psihoterapiei – deoarece consilierul ia în calcul chestiuni problematice mai simple ori aspecte ce țin de evoluția personală, pe când psihoterapeutul tratează implicit tulburări ce țin de psihopatologie -, altele sprijină ideea conform căreia consilierea și psihoterapia se identifică în două discipline distincte. Actualmente, Colegiul Psihologilor din România solicită asociațiilor profesionale definirea programei de formare în ceea ce privește consilierii, în scopul diferențierii celor două sectoare: consilierea și psihoterapia.

Consilierea psihologică este diferită de psihoterapia acțiunilor întreprinse de cei doi profesioniști. Astfel, pe de o parte consilierul psihologic încearcă să ofere suport pacientului în depășirea problemelor pe care le întâmpină în dezvoltarea personală iar pe de altă parte psihoterapeutul acționează, din punct de vedere psihologic, implicit în conjuncturile de tulburări psihice majore. Atât psihoterapeutul cât și consilierul acționează individual și totodată în scopul perfecționării raporturilor interpersonale – raporturile dintre soți, raporturile dintre părinți și copii, s.a. – ori în scopul dezvoltării personale și autocunoașterii.

În ciuda faptului că sunt distincte în ceea ce privește conținutul – genul de chestiuni problematice abordate – psihoterapia și consilierea psihologică sunt asemănătoare din perspectiva mecanismelor activate și din perspectiva procesului.

Psihoterapia poate fi de grup – obiectul intervenției identificându-se în familie ori în cuplu -, poate fi individuală – obiectul intervenției identificându-se în individ – sau în grup – obiectul intervenției identificându-se în individul integrat într-un grup terapeutic. În scopul simplificației limbajului, expresia „de grup” este folosită, în cele mai multe dintre cazuri și prin raportare la psihoterapia „în grup”.

Prin raportare la ambiția unei multitudini de psihiatri în scopul de a se transforma în fondatori de școalǎ, există mai multe paradigme de ordin psihoterapeutic. Funcție de tipul abordării aceste direcționări sunt categorisite în:

holistice, direcționate spre:

abordarea non-directivǎ

subiect sub identitatea de entitate vastă și irepetabilă, existența într-un spațiu nemărginit, însă într-un univers microsocial cu o caracteristică unică

abordarea dinamică – de ordin junghian și freudian

descoperirea conflictelor de ordin intrapsihic și diminuarea acestora spre obținerii unei mai eficiente adaptări și, în acest context, a poziției de echilibru psihic.

activ-directive identificabile în:

psihoterapia adleriană

metodele de relaxare

abordarea de ordin experiential-umanist-existențial

hipnoza și sugestia

abordarea de ordin cognitiv-comportamental.

Luând în calcul aceste direcționări există o multitudine de școli descrise prin specificități teoretico-procedurale caracteristice. Astfel, este estimat (Bergin et. al, 1994) că există circa 200 de școli și mai mult de 600 de metode de intervenție în psihoterapie.

În cazul unor școli psihoterapeutice pot fi reliefate niște stadii comune în procesul terapeutic ce au o contribuție în promovarea sănătății mintale și în eliminarea manifestărilor clinice:

sevrajul: context în care clientului i se oferă suport în scopul de a avea o viață independentă, în scopul de a se desprinde de terapeut, în scopul de a ieși, neafectat, din raportul psihoterapeutic

contactul cu pacientul și deciderea, în acord comun, a termenilor raportului de suport psihologic

aplicarea metodelor de intervenție psihoterapeutică implicit urmărirea progresului clientului și rezultatele demersului de ordin terapeutic

evaluarea clinică și psihodiagnosticul

conceptualizarea clinică.

Obiectivele, caracteristicile, tipurile și domeniile aplicative ale psihoterapiei

În cadrul domeniului psihoterapiei au existat o multitudine de curente și de școli ce au în comun numeroase puncte convergente. Aceste direcționări au în comun scopul final, identificabil în activarea și în evoluția resurselor personale ale clientului spre o adaptare mai performantă și spre o includere mulțumitoare în propria viață. Actualmente, cea mai mare parte a specialiștilor (Holdevici, 1996) consideră că obiectivele psihoterapiei iau în calcul, în principiu, elemente precum:

schimbarea organizării personalității spre obținerea unei funcționări mai eficiente, sub egida unei capacități de adaptare mai bune la mediu

înlăturarea ori diminuarea simptomelor

dezvoltarea, în ceea ce privește clienții, a unui sistem concret al propriei identități

schimbarea opiniilor greșite ale pacienților despre propria persoană precum și despre universul înconjurător

fortificarea eului și a capabilităților integrative ale personalității clientului

ajutarea clientului să iasă din criza existențială în care există

reorganizarea ori rezolvarea conflictelor intrapsihice ale clientului

conducerea la dispariție ori diminuarea acelor conjuncturi de mediu ce păstrează ori produc atitudinile de tip dezaprobativ.

Evoluția la nivel psihologic a pacientului se identifică în țelul oricăror intervenții psihoterapeutice. Una dintre chestiunile problematice ridicate de cei ce sunt interesați de psihoterapie sub identitatea unui domeniu de intervenție asupra individului, face raportare la garanțiile oferite de terapeut că propria intervenție nu distruge, nu manipulează.

Psihoterapeutul nu ia hotărâri în numele pacientului cu privire la ce ar avea nevoie cel din urmă. Datoria acestuia rezidă în a îl ajuta pe pacient să își cunoască șiș a își lămurească necesitățile în scopul de a îl determina să acționeze potrivit acestora. Psihoterapeutul nu analizează atitudinile, valorile ori conceptele pacientului, nu îi oferă rezolvări ori sfaturi, chestiunilor problematice cu care se confruntă. Pe de altă parte, însă, acesta îi asigură, prin intermediul acțiunilor sale, o reflexie obiectivă prin care să se poată autoaprecia și, totodată, o prezență încurajatoare, caldă, lipsită de critică, empatică prin care să îl incite în scopul de a găsi soluționările cele mai adecvate, de unul singur. În condițiile în care pacientul din acțiunea psihoterapeutică este văzut ca cineva ce a suferit o cădere psihică – noțiune frecvent întâlnita – terapeutul se identifică în sprijinul psihologic pe care cel dintâi îl poate utiliza în scopul de a se ridica și de a merge mai departe. Pe lângă acestea, psihoterapeutul își propune evoluția personalității propriului client, precum și descoperirea și întreprinderea unor disponibilități psihice latente, câștigarea autonomiei și independenței, ajungerea la maturitate și adaptarea acestuia la un stadiu superior în raport cu solicitările vieții zilnice.

În scopul de a atinge obiectivele mai sus – amintite, psihoterapeutul beneficiază (pe lângă cadru didactic, prieten ori părinte), de o multitudine de specificități printre care (Barrett-Lennard, 1993):

un cumul de metode și de instrumente caracteristice de intervenție psihoterapeutică ce sunt organizate și eficient gândite din punct de vedere teoretic

o distanțare afectivă mulțumitoare prin care să îi fie permisă obiectivitatea în raport cu pacientul

o pregătire teoretică ce îi asigură raționalizarea unor realități și a unor mecanisme psihice, câteodată misterioase.

Aceste aspecte există în cazul oricărui demers psihoterapeutic, indiferent de curentul teoretico-metodologic căruia îi aparține. Trecând peste aspectele metodologice și teoretice diferite în cazul fiecărei direcționări psihoterapeutice în parte, analizele au indicat că, din punct de vedere practic, psihoterapeuții buni – umaniști, psihanaliști ori comportamentaliști – folosesc metode de lucru similare – de atenție, de grijă și de respect.

Psihoterapia adolescentului și a copilului s-a dezvoltat prin apariția terapiei analitice și a psihanalizei ce consideră că tulburările psihice au drept fundament mecanisme de ordin inconștient și care intensifică întreprinderea "insight-ului", cu privire la conflictele inconștiente. În ceea ce privește copiii, printre fondatorii psihoterapiei analitice se numără Fordham, Freud și Klein (Fordham, 2003). În cazul copiilor, accentul este pus pe ceea ce se petrece pe parcursul ședinței de analiză, terapeutul nedorind să se ocupe de alte probleme ale copilului pe care cel din urmă le are în celălalt timp și evitând în a lua contact cu părinții ori cu alți membri ai familiei copilului. Această manieră de abordare ia foarte mult timp (între trei și zece ani) în varianta tradițională, pornind de la prejudecata că orice tulburare psihică provine din procesele intrapsihice.

Psihanalistul Lebovici (1990), membru al Asociației Psihanalitice pariziene, sprijinea oportunitatea întreprinderii psihanalizei sugarului. Cel mic era văzut drept o reflexie în care se oglindea familia sa, în conjunctura conflictelor inconștiente existente. O altă manieră de abordare psihanalitică atât a copilului cât și adolescentului des folosită de psihanaliștii francezi se identifică în psihodrama psihanalitică ce cuprinde, în același timp și o eficientă manieră de training în ceea ce privește tinerii psihanaliști în dezvoltare. Grupul de psihodramă este alcătuit din adolescentul ori din copilul respectiv și din cinci ori sase psihoterapeuți psihanaliști.

Această manieră de lucru pare luxoasă, fiind nevoie de mobilizarea unei multitudini de specialiști descriși printr-o calificare ridicată. Totodată și timpul aplicării este foarte lung, de luni de zile sau chiar de ani. În cazul adolescenților care nu vor să coopereze există psihoterapia fără pacient. Din această cauză, au fost căutate variante inovative de abordare psihoterapeutică a copilului, schimbările luând în calcul elemente precum:

o atenție mai scăzută în ceea ce privește interpretarea mecanismelor intrapsihice și o fortificare a accentului asupra raportului copil – terapeut sub identitatea de agent terapeutic de o deosebită relevanță.

Prin psihoterapiile de durată redusă – psihoterapia cognitiv – comportamentală, hipnoza – este întreprinsă o focalizare concretă a obiectivelor, decizându-se țeluri realiste în ceea ce privește strategia terapeutică, psihoterapeutul focusându-se deopotrivă și pe puterea curativă a familiei, ajutându-i pe membrii acesteia să reziste chestiunilor problematice interpersonale și interne ale acestora.

deplasarea interesului pe psihoterapii de durată scurtă

deplasarea focusării de la tratamentul particular al copilului către psihoterapia familială, urmărindu-se comunicările și interacțiunile dintre membrii familiei

acordarea unui interes crescut conflictelor conștiente și funcției factorilor de mediu în determinarea și în păstrarea tulburărilor de ordin psihic ale adolescentului și ale copilului.

Profesionist al Organizației Mondiale a Sănătății în domeniul psihiatriei adolescentului și a copilului, Rutter (1990), a făcut o metaanaliză cu privire la eficacitatea psihoterapiilor, ajungând la concluzii ca:

terapeuților care le lipsesc deschiderea, căldura și empatia, îl pot determina pe client să se simtă mai rău ca înainte

există distincții reprezentative între terapeuți cu privire la performanța terapiei

psihoterapeuții descriși prin implicare și entuziasm au un grad mai ridicat de succes în raport cu cei pesimiști, lipsiți de interes ori îndoielnici

copiii descriși prin specificități distincte de personalitate pot să beneficieze de forme distincte de psihoterapie.

Actul psihoterapeutic este imperios să expună un eveniment în ceea ce privește pacientul prin stilul abordat de psihoterapeut. Astfel, sunt programate un număr ridicat de întâlniri, cu efect de reorganizare și de întărire a eului, prin creșterea puterii psihice. Este analizat trecutul, prezentul, decizându-se tendințe de viitor în scopul reorganizării vieții psihice. Țelul rezidă în acela de a îi mări clientului – adolescent ori copil – capabilitatea de a se adapta în societate, în familie ori în școală.

Există o multitudine de conjuncturi în scopul evoluției juste a psihoterapiei funcție de:

vârstă – atât copiii cât și adolescenții se identifică în cei mai receptivi la psihoterapie, implicit la hipnoză, în raport cu indivizii de peste 50 de ani, ce sunt mai refractari

stadiul cognitiv – expune extremele: nici subdotatii și nici superdotatii nu sunt adecvați pentru psihoterapie

stadiul de culturalitate – în acest context, pe măsură ce copilul este mai primitiv, cu atât este mai grea colaborarea

este nevoie de un diagnostic concret, întrucât există indicații dar și contraindicații concrete ale psihoterapiilor.

Psihoterapeuții ce se ocupă de această perioadă de vârstă este imperios să cunoască într-o manieră deosebită procesele familiale, sociologia copilăriei, regulile de conduită și psihologia developmentală înainte să intre în psihopatologia copilului și, ulterior, în învățarea tehnicilor psihoterapeutice. Este imperios ca psihoterapeutul să învețe unele strategii și mijloace verbale și nonverbale transpuse la stadiul de înțelegere a copiilor suferinzi.

Majoritatea formelor de psihoterapie a adolescentului și a copilului sunt fundamentate pe instrumente non – orientative și nonverbale precum artterapia ori terapia prin joc, hipnoza ori formele cognitive fiind prea puțin extinse însă într-un permanent progres prin adaptarea la copii. Astăzi, există circa 230 de tehnici psihoterapeutice ce pot fi puse în practică la adolescent și la copii (Kazdin, 1988). Dintre tehnicile menționate, este imperios să se selecteze acele forme potrivite cel mai eficient cu cazurile propriu-zise din practica prezentă. În scopul asigurării reușitei integrale a oricărei psihoterapii, în cazul copiilor este nevoie de o evaluare concretă a conjuncturii copilului prin:

obținerea unor informații legate de copil din surse precum:

observația directă

de la copil în scopul aprecierii stimei de sine, în scopul înțelegerii propriilor emoții

părinți – pentru tulburări identificabile în impulsivitate, în lipsa de ascultare, în hiperactivitate, în agresivitate ori în negativism

învățători, educatori, cadre didactice – date legate de raportarea copilului la regulile specifice vârstei cronologice: abilități sociale de comunicare, randament școlar sau randament intelectual.

raportarea acuzelor prezente cu atitudini văzute drept normale, concordant cu vârsta copilului

evaluarea necesității de inițiere a copilului în tratament ori posibilității ca problemele să se rezolve de la sine

optarea pentru cel mai adecvat cadru terapeutic

optarea pentru cele mai eficiente tehnici legate de problemele expuse de copil.

Există sute de genuri de psihoterapie. În anul 1980 se înregistrau peste 250 de tipuri, iar în anul 1996 numărul acestora a crescut la mai mult de 450.

Potrivit Legii 213 (Monitorul Oficial, Legea nr. 213/2004) ce vizează dreptul de liberă practică al psihologilor din România, metodele recunoscute de psihoterapie sunt cele decise de World Council of Psychotherapy, putând fi grupate în mai multe categorii. Fiecare categorie implică mai multe școli acreditate de Comisia Profesională a Colegiului Psihologilor din România și este alcătuită din tipuri de terapii precum:

psihoterapii umanist-existențiale identificabile în psihoterapie transpersonală, gestalterapie, analiză tranzacțională, logoterapie, psihoterapie experiențială ori psihodramă

psihoterapii cognitiv-comportamentale identificabile în psihoterapie comportamentală, psihoterapie rațional – emotivă ori psihoterapie cognitivă

psihoterapii scurte identificabile în abordări narative și constructivist-colaborative, terapii concentrate pe soluție, scurte ori direcționări pe resurse și pe competențe

psihoterapii dinamic-psihanalitice identificabile în terapii de scurtă durată, psihoterapie psihanalitică ori psihoterapie analitică

psihoterapii ericksoniene identificabile în hipnoza ericksoniana ori psihoterapie ericksoniană.

Metodele psihoterapeutice pe care Asociația Europeană de Psihoterapie le-a acreditat rezidă în (www.europsyche.org):

Analiza tranzacțională

Analiza bioenergetică

Terapia sistemică

Biosinteza

Terapia realității fundamentată pe teoria alegerii

Terapia somatică

Analiza psiho-organică

Terapia atașamentului ori a legăturilor

Analiza existențială

Psihosinteza

Gestalt-terapia

Psihodrama

Hipnopsihoterapia

Psihoterapia psihanalitică și psihodinamică

Psihoterapia integrativă

Psihanaliza

Logoterapia

Psihoterapia pozitivă

Abordarea multimodală

Psihoterapia focusată pe individ

Psihoterapia neuro-lingvistică.

Psihoterapia psihanalitică – este acel tip de psihoterapie ce încurajează verbalizarea gândurilor pacientului în asociațiile libere, a interpretării viselor și a fantasmelor, spre a ajunge la motivele conflictelor inconștiente ce produc simptomele pacientului.

În primă instanță, psihanaliza a fost conturată și dezvoltată de Sigmund Freud, începând cu cei din urmă ani ai celui de-al XIX-lea secol.

Psihoterapia psihodinamică – similar psihanalizei, din care a fost inspirată, în primă instanță, țelul psihoterapiilor psihodinamice este de a dezvălui cuprinsurile inconștiente ale pacientului, de a își înțelege mai eficient propriile acțiuni și de a îi facilita suferința psihică.

Comparativ cu psihanaliza, psihoterapiile psihodinamice se descriu, în genere, printr-o mai slabă intensitate și prin scurtime.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală se identifică într-o combinație a două terapii: pe de o parte terapia comportamentală, fondată de Skinner, de Pavlov și de Watson ce se focuseaza pe chestiunile problematice pe care individul le are precum și pe activitățile individului, urmând să îi modifice patternurile nesănătoase atitudinale iar pe de altă parte terapia cognitivă, fondată de Beck (1996) în anul 1960, focusata pe raționalizările, pe convingerile individului și pe modul în care pot fi influențate atât acțiunile cât și starea sa, spre a îi modifica modul de a gândi în unul mai adaptat. Terapia cognitiv-comportamentală este focusata pe chestiunile problematice prezente ale individului precum și pe modul în care pacientul poate să învețe cum să descopere și să modifice gândurile dăunătoare ori lipsite de utilitate, credințele neadecvate realității și cum să intre în contact cu alții în maniere pozitive.

Psihoterapia Gestalt are drept suport patru concepte primordiale: libertatea experiențială, metoda fenomenologică, strategiile teoretice ale câmpului și dialogul existențial. Țelul rezidă în cel al conștientizării în diverse conjuncturi ale vieții, mutând accentul de pe discutarea legate de diverse conjuncturi mai mult ori mai puțin îndepărtate la experiența și la acțiunea directă de viață.

Psihoterapia existențială – avându-și inspirația în concepții filosofice ca existențialismul și fenomenologia, psihoterapia existențială are drept fundament credința că ființa umană este unică în lume, aspect ce conduce la sentimentul unei lipse de înțeles. Acesta poate fi întrecut numai prin crearea sensurilor proprii și a valorilor.

Psihoterapia umanistă – este inspirată de existențialismul filosofic, psihoterapia umanistă apărând în anul 1950 ca reacție pe de o parte la psihanaliză, pe de altă parte la comportament. Pentru acest tip de psihoterapie prezintă interes cadrul de evoluție al individului și subiectivitatea acestuia, înlăturând determinismul. Acest tip de psihoterapie acordă interes atât evoluției cât și creșterii mai degrabă decât patologiei, conferind o abilitate inerentă individului de a își atinge potențialul. Personalitățile acestor direcționări se identifică în Maslow, Yalom și May (reprezentanți ai psihoterapiei existențial americane), în Rogers (fondatorul terapiei focusate pe individ) și în Frankl (fondatorul terapiei prin logos).

Psihoterapiile scurte – implică existența unei game variate de abordări de ordin psihoterapeutic, ce au drept punct comun faptul că se focusează asupra unei chestiuni problematice caracteristice și utilizează intervenția directă. Psihoterapiile scurte sunt mai puțin direcționate spre descoperirea chestiunilor problematice, a cauzelor și a genezei acestora și spre conturarea soluțiilor și descoperirea factorilor ce barează rezolvarea problemelor.

Psihoterapiile sistemice – expun persoana nu neapărat ca individ, cât ca individ existent în raporturi dinamice, luând în calcul interacțiunile și modelele de grup.

Psihoterapia pozitivă – a fost întreprinsă de psihoterapeutul, neurologul și psihiatrul Peseschkian, inspirational din punct de vedere psihodinamic și umanist. Are drept fundament o imagine pozitivă a individului și o abordare direcționată către resurse și focusată pe conflicte.

Psihoterapia transpersonală – în cadrul acestei psihoterapii pacientul este poziționat în cadrul unei înțelegeri spirituale a conștiinței.

Psihoterapia corporală – consideră că problemele de ordin psihic sunt strâns conectate de chestiunile problematice ale corpului, precum fiziologia, sexualitatea, respirația, musculatura. Dintre metodele acestei psihoterapii fac parte comunicarea verbală, exercițiile corporale și masajul.

Terapia expresivă – în acest context, cea mai eficientă metodă de tratament rezidă în exprimarea imaginativă, artistică și creativă și în includerea și elaborarea elementelor reprezentative în acest proces. Astfel, terapia expresivă poate fi manifestată sub forma terapiei prin scris, terapiei prin dans, terapiei prin muzică, drama terapiei ori art-terapiei funcție de arta la care se face apel.

Psihoterapia integrativă – îmbină o multitudine de tehnici și de metode psihoterapeutice diferite, spre rezolvarea diverselor chestiuni problematice și conjuncturi prin diverse psihoterapii.

Hipnoterapia este fundamentată pe hipnoză, având drept țel schimbarea atitudinii pacientului, a comportamentelor și a emoțiilor sale dar și acțiunea cu privire la afecțiunile legate de anxietate, de stres, de obiceiuri dăunătoare, de gestionarea durerii ori de evoluție personală.

Procesul și intervenția psihoterapeutică sunt puse în practica în domenii aplicative actuale precum perturbările familiale și interacționale, psihotraumatologia, asistarea tulburărilor comportamentale și emoționale ale familiei și ale copilului, confruntarea cu bolile cu prognostic rezervat și confruntarea cu moartea, toxicodependența sau asistarea atitudinilor abuzive și suicidare.

Una dintre ramurile aplicative ale psihologiei ce s-a dezvoltat, împreună cu psihopatologia, la intersectia dintre psihiatrie și psihologie se identifică în psihoterapie.

În primă instanță, psihoterapia a fost văzută drept o metodă de intervenție terapeutică adresabilă bolnavilor psihici din secțiile psihiatrice și din clinicile de același profil, suplimentară tratamentului medicamentos oferit de medic. Progresul psihoterapiei în cel de-al XX-lea secol a condus la discernerea afecțiunilor psihice unde psihoterapia s-a dovedit a fi performantă, prin extinderea intervenției psihoterapeutice în exteriorul secțiilor de psihiatrie, prin elaborarea metodologiilor de intervenție psihoterapeutică diverse și prin formarea psihoterapeuților specializați. Astăzi, o orientare reprezentativă în evoluția psihoterapiei rezidă în folosirea sa în spațiul sănătății mentale sub identitatea de metode de autocunoaștere, de optimizare personală și de soluționare a unor problem relaționale ori personale ce nu sunt atât de intense din punct de vedere nevrotic ori psihotic.

Bref, psihoterapia se definește din măcar două puncte de vedere (Batson, et. al, 1996):

sub identitatea de formă de tratament psihologic ce implică o acțiune psihologică organizată, sistematică și structurată, având drept fundament un sistem teoretic-conceptual bine pus la punct, aplicat în mod voit de un psihoterapeut profesionist în ceea ce privește pacientul 

sub identitatea unui raport interpersonal între clientul ce suferă de o tulburare psihică pentru care solicită o intervenție psihoterapeutică și terapeut. Acesta este un raport de îngrijire intensificat din punct de vedere uman, de respect reciproc și de încredere unde cei doi “actori” se simt motivați spre diminuarea suferinței clientului prin interacțiuni raționalizate, decise că urmare a unui acord terapeutic.

Empatia și psihoterapia

Empatia nu se identifică într-o condiție a terapiei însă poate fi considerată o precondiție.

Potrivit lui Kohut (2013), empatia reprezintă un element definitoriu al domeniului, considerând că cei mai mulți dintre indivizi acționează în acest univers – un punct de vedere bine văzut pentru cei care consideră că principiile psihoterapiei reprezintă îmbunătățiri în ceea ce privește raporturile umane firești.

În condițiile în care atitudinea se transformă în una tehnică, empatia se transformă într-un produs în marketingul psihologiei, o parte din vocabularul de divertisment și o formă de artă a reprezentației pentru terapeuți. Astăzi, psihoterapia este înfățișată în conjuncturi teatrale (drame cinematografice, documentare legate de această profesie și talk-show-uri televizate) ce conduc spre opinia nefondată ca ceea ce este descris ca fiind extrem este cel mai eficient.

Atât terapeuții cât și alți indivizi aduc actualmente mai puțin în discuție despre cât de bine înțeleg aceștia pe cineva.

Empatia nu se identifică într-o teorie a terapiei și nici măcar în una dintre “condițiile” susținute de rogersieni.

În condițiile în care atât psihoterapeutul cât și pacientul:

se concentrează mai degrabă asupra unui centru de atenție captivant, reprezentativ și stimulant, din punct de vedere emoțional nu unul asupra celuilalt,

se poziționează în așa măsură încât ceea ce spune clientul provine din interiorul psihoterapeutului decât din partea unui alt individ aflat la distanță,

se aliniază în cele două maniere mai sus – expuse, în cea mai mare parte a timpului alocat ședinței, atunci:

se poate obține acces aproape direct la universul senzitiv, intim, personal în care un individ trăiește și există, atât la un nivel mai profund cât și la un nivel vizibil

se poate intra în contact direct cu experiențele și cu sentimentele ce apar în acel individ atât la un nivel mai profund cât și la un nivel mai vizibil.

Aceasta reprezintă o manieră de a fi empatic, de a merge dincolo de empatie, către alinierea psihoterapeutului la pacient (Mahrer, 1996).

Despre empatie se știe, per genere, că a fost inclusă în domeniile psihologiei și psihiatriei de către Lipps (1903) și că a fost folosită în primă instanță în scopul diagnosticării bolilor mentale de Southard în anul 1918 (Schilder et, al, 1953). Din acea perioadă, este cunoscut faptul că empatia are o funcție reprezentativă într-o multitudine de terapii (Freud, 2000).

Empatia oferă psihoterapeutului oportunitatea de a intra în cadrul intern de referință al pacientului, de a vedea lumea pacientului prin ochii acestuia și de a vedea lumea pacientului în maniera în care acesta o vede (Mearns et. al, 2010). Totodată, empatia oferă psihoterapeutului oportunitatea de a împărtăși, de a ști, de a simți, de a obține, de a înțelege și de a capta ceea ce pacientul simte, resimte și gândește, pe de o parte la un nivel mai profund, pe de altă parte la un nivel mai superficial (Berger, 1987). Per genere, “a fi empatic” ori empatia implică părți ale ambelor aspecte (Berger, 1984).

Țelurile și obiectivele alinierii psihoterapeut – pacient sunt, în genere, aceleași iar afirmația potrivit căreia “a fi aliniat” se identifică într-o altă metodă de a fi empatic este dovedită.

Psihoterapeutul se consideră a fi “aliniat” în condițiile în care:

și psihoterapeutul și pacientul sunt concentrați, în principiu, către un “acolo”, asupra a ceva ce este relevant, ce se identifică în centrul propriei atenții

termenii utilizați de către pacient par a veni din interiorul psihoterapeutului, prin medierea acestuia.

În condițiile în care pacientul și psihoterapeutul întreprind aceste două lucruri într-o manieră eficientă există, în genere, două efecte care ajută la definirea empatiei drept aliniere psihoterapeut – pacient.

“Principiile organizatoare ale lumii subiective a unei persoane sunt ele însele inconștiente. Experiențele unei persoane sunt configurate de către structurile sale psihologice fără ca această configurare să facă obiectul conștientizării și al reflecției… În absența reflecției, o persoană nu-și dă seama de rolul său ca subiect constitutiv în elaborarea realității sale personale. Lumea în care trăiește și acționează se prezintă ea însăși ca și cum ar fi ceva real, în mod independent și obiectiv. Modurile de constituire a tiparelor și a modelelor asupra evenimentelor care caracterizează într-un mod unic realitatea sa personală sunt astfel privite ca și cum ar fi mai degrabă caracteristici ale acestor evenimente decât produse ale propriilor sale interpretări și construcții subiective” (Atwood, et. al, 1984, p. 36).

Potrivit lui Kohut (1982, p. 397), empatia reprezintă o “puternică legătură emoțională între oameni” și sprijină “empatia în sine, simpla prezență a empatiei, are, un efect benefic, într-un sens larg, terapeutic – atât în cadrul terapeutic cât și în viața umană, în general”.

În condițiile în care empatia echivalează cu un ideal al răspunsurilor umane optime și, totodată, poziționându-se în centrul procesului terapeutic, poate să intensifice dilema contratransferențială a psihoterapeutului căruia i se solicită să îi ofere clientului o experiență constantă, terapeutică, necontaminată de repetițiile dureroase ale traumei din copilărie.

O componentă reprezentativă a comportamentului terapeutului rezidă în aceea de a investiga din punct de vedere empatic și totodată de a se implica permanent în lămurirea semnificației responsivității sale afective ori a absenței acesteia în raport cu clientul.

Noțiunea de “explorare empatică” (Kohut, 1977) este, actualmente, sprijinită în defavoarea “imersiunii empatice îndelungate” în mod expres prin prisma faptului că cea dintâi subliniaza rolul investigator al psihoterapeutului.

Procesul prin intermediul căruia se ajunge la o interpretare are nevoie de inferențe empatice raportate la principiile organizatoare ale experienței pacientului, inferențe ce alternează și interacționează cu actele de reflective ale psihoterapeutului în ceea ce privește implicarea propriei sale realitati subiective în investigarea în curs de desfășurare. Atitudinea investigativă empatică susținută ce stă drept fundament al interpretărilor psihoterapeutului este imperios să cuprindă întreaga arie intersubiectivă conturată de interacțiunea dintre universurile subiective distinct organizate, atât ale pacientului cât și ale psihoterapeutului.

Personalitatea și profesionalismul viitorului psihoterapeut

Atât personalitatea viitorului psihoterapeut cât și rolul acestuia în procesul terapeutic se identifică într-un subiect ce continuă să facă atente o multitudine de cercetători și de școli de terapie, recunoscându-se relevanța acestei variabile în pornirea și în pastrarea schimbării terapeutice. Identificarea impactului pe care psihoterapeutul îl are în diversele stadii ale intervenției terapeutice s-a identificat întotdeauna într-o temă frecvent abordată în spațiul psihoterapiei.

Davis, Blow și Sprenkle (2007) expun trei motive din cauza cărora cercetările legate de individualitatea psihoterapeutului sunt poziționate la un stadiu foarte scăzut:

1. supremația tiparului medical de gândire care sprijină ideea potrivit căreia în ceea ce privește psihoterapia sunt relevante ingredientele caracteristice ale tratamentului în defavoarea celor ce le oferă. În acest context, sunt depuse eforturi în scopul controlării eficiente a influențelor factorilor – terapeut prin conturarea unor manuale de tratament ce sunt practice pentru toate tipurile de pacienți cu un anumit diagnostic, indiferent de clinician.

2. justificarea finanțării – potrivit lui Beutler et al. (1986), agențiile de finanțare caută eficiența și în economie, în așa măsură încât cele mai multe dintre tratamentele confirmate, din punct de vedere empiric, sunt de scurtă durată, prin comparație cu terapiile de lungă durată – din acest motiv au fost privilegiate de programele de finanțare.

3. motivația cercetărilor – funcție de opiniile unor specialiști, teoreticienii modelelor alături de studenții acestora care sunt interesați în a demonstra faptul că modelele lor funcționează, conduc cea mai mare parte a studiilor de eficiență.

În scopul ajutorării viitorilor posibili clienți, prezenții studenți și viitorii psihoterapeuți au răspunderea de a își cunoaște limitele și de a învăța să îndrume clientul, în condițiile în care este nevoie și de alți specialiști din spațiul sănătății fizice ori de altă natură.

Abordările terapeutice au tehnici personale, fiind utilizate funcție de profilul celor ce intră în cabinet. Așadar, cei ce ajung în terapie vor fi direcționați spre curentul terapeutic pe care specialiștii îl vor vedea potrivit propriei personalități.

Pornind de la faptul că fiecare abordare terapeutică are propria evoluție și propriile tehnici și strategii, cei ce își propun să apeleze la terapie, vor fi poziționați în conjunctura de a descoperi și de a se orienta spre curentul terapeutic pe care îl văd potrivit propriei personalități.

Clientul decide dacă intenționează să beneficieze de o terapie de durată și de profunzime – câteodată poate să se ajungă și la ani de zile – ori va căuta să își rezolve problemele într-o terapie dinamică – pentru o scurtă durată de timp – pe o perioadă cuprinsă între 20 și 25 de întâlniri. Clientul alege ceea ce consideră adecvat pentru el.

Spațiul terapeutic românesc este alcătuit dintr-o ofertă generoasă pe de o parte din perspectiva calității, pe de altă parte din perspectiva dimensiunii, distincția făcând-o serviciul expus clientului ce diferențiază profesioniștii de “malpraxisti”.

Ca urmare a acestor aspecte, clienții care apelează la terapie este imperios să fie întâmpinați cu sinceritate, profesionalism, cu certitudinea că vor fi depuse toate eforturile în scopul furnizării unui serviciu calitativ și câteodată, dacă este cazul, că se va asigura o direcționare spre un traseu potrivit dorințelor pe care aceștia le dețin.

Date fiind cele expuse, viitorii terapeuți aleg să își dezvolte abilitățile de care este nevoie în scopul aplicării cunoașterii și experienței profesionale pe care o vor oferi.

Aici intră în discuție tehnicile pe care le utilizează un psihoterapeut în cabinet în scopul exercitării unei intervenții rapide. Unele sarcini pe care un prezent student și un viitor psihoterapeut trebuie să le ia în calcul se identifică în următoarele:

autoexplorarea

interpretările

deciderea unor limite

asociațiile libere

elaborarea diagramei familiale

analiza viselor

intervenția paradoxală

analiza transferului și rezistențelor

ascultarea activă

reetichetarea

reflecția

trasarea sarcinilor

clarificarea și oferirea de suport clientului în scopul de a trăi experiența imediată

desensibilizarea sistematică

restructurarea de ordin cognitiv

relaxarea

modelarea

fortificarea.

Aceste tehnici sunt utilizate funcție de conturarea terapeutică pe care fiecare specialist o are în parte, precum și funcție de experiența sa și în mod expres de abilitățile dezvoltate odată cu trecerea timpului.

Mai mult decât atât, există și tehnici adaptative care se pot utiliza în psihoterapie printre care:

tehnica ghidării – efectuată numai cu acordul clientului, în lipsa activării transferului ori contratransferului

tehnica normalizării – întreprinsă atunci când indivizii necesită descoperirea normalității, din acest motiv, această microtehnică ajută clientul să treacă peste rezistența terapeutică iar în același timp ajutăși în obținerea de către psihoterapeut a unui confort personal

tehnica sincronizării – utilizată în scopul fortificării raportului terapeutic.

Aici intră în discuție respirația, poziția și ritmul corpului.

tehnica validării – are loc prin adresare directă – se ia în calcul o ascultare activă, adresarea făcându-se prin utilizarea unui limbaj nonverbal

tehnica încurajărilor minimale – se utilizează în scopul deschiderii dialogurilor și în scopul oferirii clientului oportunității de a discuta despre subiecte pe care nu le-ar discuta în mod normal

tehnica valorizării – se utilizează în scopul stimulării acțiunilor clientului

tehnica parafrazării – în acest caz se folosește o microtehnică ce îl ajută atât pe client cât și pe psihoterapeut să fortifice raportul terapeutic. Sunt repetate secțiuni din frazele clientului numai în cazurile în care clientul menționează ceva reprezentativ.

Aceste tehnici și microtehnici sunt folositoare în scopul formulării mesajului terapeutic utilizată de către un psihoterapeut spre fortificarea raportului terapeutic însă, în mod expres, pentru a îi aduce beneficii propriu-zise celui ce vine în terapie.

În cadrul acelorași module de practică va avea loc o trecere și prin subiectul tehnicilor de aliniere.

Atunci când intră în cabinet, clientul necesită o nouă manieră de adaptare la activitățile întreprinse în prezentul respectiv și care nu mai conduc la aceleași rezultate ca în trecut.

Clientul intră în cabinet din cauza faptului că un anumit domeniu din propria viață (profesională ori personală) este “dat peste cap”.

O psihoterapie poate fi pentru o perioadă scurtă de timp dar formarea psihoterapeutului, nu, indiferent de direcționarea teoretică a propriilor mentori din spațiul psihoterapiei românești, toți având un stil terapeutic similar. Personalitatea psihoterapeutului reprezintă sursa reprezentativă a succesului terapeutic, descriindu-se printr-o evidentă finalitate aplicativă: reliefarea greutăților întâmpinate în trecerea prin etapele formative și prin emiterea propunerilor în avantajul progresului eficienței stadiilor formative ale viitorilor psihoterapeuți.

Personalitatea viitorului psihoterapeut se identifică în factorul determinant în dobândirea și în filtrajul informațiilor teoretice și al aptitudinilor tehnice, în integrarea valorilor morale și a metodelor psihoterapeutice într-o manieră personală, în aderarea la o școală de psihoterapie, în punerea în practică a tehnicilor și a teoriilor în aplicarea psihoterapeutică neintermediată.

Trăsăturile de personalitate ale psihoterapeuților au tendința de a se grupa într-un profil caracteristic, distinct de acela al populației generale românești. Structura fundamentală a personalității terapeutului este conferită de trei factori: integrarea socială, competența psihologică și prezența interpersonală.

Există distincții reprezentative la stadiul unor variabile de personalitate între terapeuții ce aparțin unor orientări distincte.

Personalitatea psihoterapeutului implică schimbări odată cu creșterea stadiului de competență și odată cu avansarea la nivel aplicativ.

Există distincții între variabilele de personalitate și unele aspecte ale competenței terapeutice, monitorizată prin criteriul practicii terapeutice, prin numărul de clienți per săptămână, prin stadiul recunoscut de competență și prin experiența terapeutică.

Între psihoterapeuți există distincții reprezentative din punct de vedere al eficacității între psihoterapeuți.

Existe o multitudine de însușiri pe care viitorul psihoterapeut de succes trebuie să le ia în calcul, dintre care vor fi trecute în revistă unele dintre acestea în cele ce urmează.

Viitorii psihoterapeuți care doresc să aibă succes este imperios să aibă un raport bun cu părinții pacientului atunci când intră în discuție copiii, să ofere suport, în mod expres, independenței clientului ori să utilizeze resurse din exterior. Eficiența terapeutului este dependentă de abilitatea sa de a își utiliza capacitățile de ordin tehnic și de a decide un raport interpersonal cu clientul.

La partea opusă, terapeuții a căror activitate este lipsită de eficiență sunt văzuți ca lipsiți de interes și distanți de un raport cu pacientul ori cu familia acestuia.

Din păcate, nu toți pacienții au avantaje din urmă psihoterapiei. Circa 50 de procente din clienți întrerup terapia ulterior celei de-a 8-a ședințe (Zamfir, Stănescu, 2007).

Eficiența terapeutului este dependentă de nivelul redus în care terapeutul aderă la manualul de terapie, de nivelul cognitiv al terapeutului, de sănătatea psihologică a terapeutului și de interesul său în ajutorarea pacientului, de abilitatea terapeutului în a decide o uniune terapeutică, de lipsa de orientare în tratament ori de pregătirea profesională la nivel mondial.

Fiecare școală de psihoterapie explică o teorie caracteristică a psihoterapiei, ce conceptualizează modificarea terapeutică, fiecare școală de psihoterapie promovându-și propria multitudine de tehnici considerate foarte reprezentative în influențarea modificării umane. Aceste metode se identifică în variabile caracteristice. Cercetările (Braunwald, 2004) au indicat faptul că variabilele necaracteristice – cu alte cuvinte cele comune în toate formele de psihoterapie – participă la rezultatul terapiei sub un procentaj de 30 de procente.

Terapeuții descriși prin cel mai redus stadiu de tulburări emoționale sunt producători ai celor mai eficiente rezultate. Atât abilitatea cât și cunoștințele terapeutului sunt corelate la o manieră pozitivă cu rezultatul terapiei. Pe lângă acestea, relevante sunt și acceptarea nelimitată, originalitatea și empatia.

Prin raportare la legislația internațională, psihoterapeutul se identifică într-un absolvent de studii superioare – medicină, științe umane – cu abilități în psihopatologie – în “tulburările sufletești” – și care urmează un program de formare al unei școli de psihoterapie acreditate în statul în care dorește să profeseze.

Bref, în scopul de a fi psihoterapeut, individul este imperios să aibă studii superioare în psihologie ori într-o disciplină cât mai proximală de spațiul psihologiei.

Există o multitudine de tipuri ori de forme de psihoterapie, categorisite funcție de teoria ce le stă drept fundament. Unele sunt concentrate cu privire la studiul comportamentului și al schimbărilor acestuia, altele sunt focusate pe individ, altele sunt direcționare în mod expres spre procesele inconștiente iar altele spre stările schimbate de conștiință, existând și forme ce îmbină mai multe teorii.

Indiferent de teoria ce stă drept fundament al unei anumite forme de psihoterapie, în procesul de conturare ca psihoterapeut, un stadiu reprezentativ este analiza personală ori psihoterapia personală. Psihoterapia personală reprezintă acea psihoterapie unde viitorul psihoterapeut este chiar el pacient. Acesta are un psihoterapeut și în interiorul acestui raport psihoterapeutic explorând propriile suferințe, greutăți, crize existențiale ori mărginiri își comunică ura, bucuriile, fricile ori sentimentele.

Aceasta se identifică în primordiala etapă a formării în scopul de a fi psihoterapeut.

Doar în această manieră, viitorul psihoterapeut poate înțelege realmente, prin experiența propriu-zisă, ce semnifică asistența în timpul suferinței, ce presupune a avea încredere, ce implică puterea de vindecare a sufletului și ce înseamnă a fi într-un raport în care să poată fi activată forța de autovindecare și de autoreglare a sufletului. Într-un raport de această natură, viitorul pacient află ce presupune a sta și modul în care se simte cineva ce stă pe scaunul celui nevralgic, ce presupune a avea în față, din această postură, un individ empatic ori, din contră, unul ce îl tratează pe celălalt cu superioritate, ce presupune transferul și contra – transferul și în ce manieră pot fi acestea folosite util.

În ceea ce privește psihoterapiile pentru o perioadă mai lungă – notorii și ca psihoterapii psihanalitice ori psihodinamice -, o psihoterapie personală de această natură durează pe parcursul a mai multor ani, având drept rezultat o cunoaștere mai intensă a realităților interioare precum și a varietății vieții psihice, a condiției umane și a paradoxurilor acesteia.

Pe lângă psihoterapia personală, în procesul formativ, viitorul psihoterapeut interacționează cu o multitudine de date și de teorii, prin școlile de vară, prin lecturile obligatorii și prin seminariile pe care le frecventează, acestea urmând să îi confere și un fundament teoretic în scopul priceperii psihicului uman dar această cunoaștere teoretică nu este foarte valoroasă în condițiile în care nu este dublată de experimentarea personală a proceselor și fenomenelor psihice descrise în cărți. Fără propria terapie personală de durată și a fenomenelor și a proceselor, în lipsa unei minime experiență de viață, un psihoterapeut nu va putea să ofere asistență cei cărora li se adresează decât la un stadiu superficial.

Personalitatea psihoterapeutului are o funcție reprezentativă în raportul psihoterapeut – pacient pe toată durata asistării pacientului instituționalizat. Variabile precum renumele, așteptările, limbajul nonverbal, cunoștințele, atractivitatea, experiența, motivația, atitudinile, empatia, interesele, încrederea sau imaginea de sine au un impact reprezentativ în ceea ce privește pacientul. În același context și pacientul poate să influențeze într-o formă sau alta parcursul relației cu tot ceea ce implică aceasta.

În vederea obținerii performanței ca psihoterapeut, prezentul student este imperios să învețe să:

acorde interes evoluției clientului, găsirii echilibrului exterior și interior de client (câteodată poziția asumativă, independentă precum și evoluția clientului conturează nemulțumirea și neliniștea în raportul său cu alți membri ai anturajului și ai familiei, clientul fiind mai autonom și mai conștient de propria persoană și de dorințele acesteia și mai dificil de condus de către ceilalți)

fie acolo pentru pacient

îl ghideze pe pacient în parcursul său psihoterapeutic

fie egalul pacientului

îl încurajeze pe pacient în a vedea conjuncturile din diverse puncte de vedere, în a vedea și alte maniere de rezolvare a lucrurilor, în a lua hotărâri cu privire la viața personală, în a vizualiza și în a își asuma consecințele propriilor hotărâri

fie co – echipierul pacientului

încurajeze autonomia și responsabilizarea pacientului

respecte pacientul

încurajeze autocunoașterea pacientului

accepte pacientul așa cum este acesta – în condițiile în care, din motive personale, nu poate să facă acest lucru, îi va recomanda să caute pe altcineva

îi respecte pacientului autonomia, credințele și valorile

păstreze confidențialitatea informațiilor.

În vederea obținerii performanței ca psihoterapeut, prezentul student trebuia să ia în calcul să nu:

pară că susține pacientul din compasiune, ci să reprezinte un însoțitor, un ghid pe tot parcursul drumului celui din urmă

se comporte ca un “șef” al pacientului

judece valorile și credințele pacientului

îi spună pacientului ce să facă

facă pacientul dependent de părerile sale

ia hotărâri în locul pacientului

fie răspunzător pentru hotărârile și pentru acțiunile pacientului

În contextul dat, eficiența psihoterapiei este dependentă de factori precum:

compatibilitatea dintre psihoterapeutul și pacientul implicați în intervenția terapeutică

respectul reciproc

abilitatea de autodezvăluire a pacientului și sinceritatea acestuia

respectarea normelor: personalitatea psihoterapeutului, punctualitatea, cadrul terapeutic și frecvența ședințelor

implicarea activă a clientului în intervenția psihoterapeutică

pregătirea profesională a psihoterapeutului

motivația clientului în ceea ce privește schimbarea.

În cadrul ședințelor de psihoterapie, nu trebuie să aibă loc:

impunerea valorilor, convingerilor sau încercarea psihoterapeutului de a îl face pe pacient dependent de propria opinie

atacarea și încălcarea credințelor pacientului

ieșirea din cadrul terapeutic (ședințele se petrec în cabinet – numai în condiții speciale se poate merge acasă la pacient și doar dacă psihoterapeutul acceptă)

luarea hotărârilor de către psihoterapeut în locul pacientului.

Jung (2014) sprijină ideea potrivit căreia fiecare psihoterapeut se identifică în propria metodă pe care o aplică. În psihologia analitică s-a constatat că unul dintre cei mai reprezentativi factori ce conduc spre succesul unei terapii constă în personalitatea psihoterapeutului și în raportul pe care acesta îl crează cu pacientul său.

Fiecare proces se identifică într-o experiență unică, din acest motiv, funcția psihoterapeutului rezidă în aceea de a îi ușura pacientului descoperirea propriului drum de împlinire, de vindecare și de autocunoaștere a propriei ființe mergând pe drumul propriului sine și acordând atenție semnelor care apar pe parcursul “călătoriei”.

Și psihoterapeutul și pacientul intră în fiecare situație pe un teren nou. Unica distincție între cei doi “actori” rezidă în faptul că psihoterapeutul se descrie, în primă instanță, prin experiența parcurgerii propriului drum, experiență prin care a învățat să recunoască unele modele, să descopere semnele, să priceapă simbolurile și, în acest context, odată cu trecerea timpului, să își poată direcționa pacientul spre noi orizonturi ale propriei ființe.

La nivel metaforic, psihoterapeutul se poate defini ca fiind un “vindecător rănit” (întrucât acesta nu poate să vindece ori să înțeleagă suferințele celorlalți până în momentul în care nu este familiar sau până când nu își tratează propriile răni sufletești). Acest punct de vedere reduce distanța (din timpurile trecute) pe care alte teorii psihologice obișnuiau să o interpună între terapeut și pacient. Este relevantă raționalizarea faptului că psihoterapeutul se identifică într-un simplu individ ce își trăiește propriile traume, ce a suferit, a luptat, a intrat în contact cu propriile vulnerabilități, cu sentimentele de frustrare, cu sentimentele de culpabilitate, de rușine și de teamă sau frustrare, pe care, prin raportare la propria experiență, le utilizează drept instrumente în scopul ajutorării, din punct de vedere terapeutic, al propriilor pacienți.

CAP. II OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

Obiectivele și ipotezele cercetării

În cele două capitole teoretice ale tezei „Profilul psihologic al studenților aspiranți la profesia de psihoterapeut” au fost tratate o serie de aspecte legate, pe de o parte de profesia de psihoterapeut luând în calcul psihoterapia, ca profesie, domeniile aplicative, obiectivele, tipurile, specificitățile psihoterapiei și psihoterapia și empatia iar pe de altă parte profesionalismul și personalitatea viitorului psihoterapeut.

Acest capitol se identifică în partea practică ce susține teoria mai sus – menționată, în care va fi expusă o analiză ca urmare a unei micro – cercetări la nivelul studenților la psihologie cu privire la relația dintre profilul psihologic al acestora și posibila carieră în psihoterapie în care ar putea activa și pe care ar putea-o avea.

Obiectivele cercetării arată “ce informații sunt necesare în vederea fundamentării alternativelor decizionale optime pentru fiecare dimensiune a problemei investigate" (Balaure, Veghes, Roșca, 2002).

În contextul de față, obiectivele care au stat la baza întreprinderii acestui studiu se identifică în:

determinarea profilului psihologic al studenților aspiranți la profesia de psihoterapeut

investigarea concepției studenților cu privire la psihoterapie și la ce implică profesia de psihoterapeut

descoperirea nivelului de cunoștințe al studenților cu privire la psihoterapie prin raportare la societatea actual

identificarea frecvenței de raportare a studenților la propriile aspecte psihologice în conturarea propriei cariere ca psihoterapeut

identificarea gradului de implicare a studenților cu privire la îmbunătățirea propriilor șanse de activare ca psihoterapeut

identificarea celor mai frecvente strategii abordate de către studenți în scopul propriei perfecționări pentru activarea în domeniul psihoterapiei

măsurarea eficienței intervențiilor spre îmbunătățirea șanselor studenților de a activa în profesia de psihoterapeut.

Definirea ipotezei cercetării este strâns legată de obiectivele elaborate și reprezintă “anticiparea răspunsurilor la problema investigată. În esență, ipoteza este o propoziție afirmativă sau negativă nedovedită, referitoare la un factor sau un fenomen care prezintă interes pentru cercetător” (Balaure, Veghes, Roșca, 2002).

Ipoteza ce a stat drept fundament al punerii în practică a cercetării de față rezidă în conceptul potrivit căruia experientele psihologice ale studenților aspiranți la profesia de psihoterapeut influențează predispoziția acestora către această profesie.

2.2 Metodele de cercetare

În scopul strângerii datelor pentru analiză, prin care să se verifice ipoteza formulată anterior și să se obțină răspunsuri în ceea ce privește problema luată în calcul, au fost utilizate două metode de cercetare:

observația – a fost utilizată în toate etapele studiului, reprezentând un adjuvant în acumularea materialului faptic. Observația a fost suplimentul celorlalte forme de cercetare.

chestionarul (raportat la traume familiale)– a fost un alt instrument aplicat în cercetare, utilizat în scopul cunoașterii, pe de o parte, a personalității subiecților și, pe de altă parte, a conjuncturilor în care activează aceștia și deopotrivă a perspectivelor pe care subiecții le au în ceea ce privește subiectul abordat.

testul big five inventory

scala expectanțelor pentru succes.

Eșantionul de lucru și tehnica investigației