Profilul Psihologic al Scolarului Micdocx

=== Profilul psihologic al scolarului mic ===

2.1. Profilul psihologic al școlarului mic

Vârsta școlară mică (7-11/12 ani) este vârsta celei mai mari plasticități a sistemului nervos. În această perioadă, în procesul devenirii și al instruirii copilului, se produc cele mai complexe și mai bogate modificări prin care se pun bazele personalității, de aceea trebuie pus accent deosebit pe cunoașterea particularităților acestora, pe individualizarea și diferențierea activității de instruire, în funcție de aceste particularități.

Odată cu intrarea în școală, învățarea devine tipul dominant de activitate. Apar noi cerințe cărora copilul trebuie să le facă față, ceea ce determină apariția unor noi răspunsuri comportamentale. În jurul vârstei de șase ani, momentul intrării în școală, copilul are în general dezvoltate premisele psihologice pentru începerea noii sale activități- învățarea. Cele mai importante dintre aceste premise sunt: trecerea gândirii la stadiul operațiilor concrete, când copilul este capabil să desfășoare acțiuni nu numai cu obiectele (acțiuni materiale, externe), ci și acțiuni intelectuale (acțiuni interne, mentale), gândirea devenind astfel operatorie; dezvoltarea limbajului este o condiție pentru învățare și pentru însușirea unor noțiuni; evoluția sistemului nervos pentru însușirea cititului; dezvoltarea oaselor și mușchilor corespunzători care fac posibilă asimilarea scrisului; dezvoltarea motivației și a dorinței de a merge la școală.

Dezvoltarea psihică are loc în această etapă sub influența muncii, a jocului și, mai ales, a procesului instructiv – educativ și se caracterizează prin modificări profunde în gândire și comportament.

Se înregistrează progrese în ceea ce privește caracterul investigativ al percepției și observației ca urmare a solicitării în diferite sarcini specifice învățării..Dacă la intrarea în școală percepția copilului este globală și superficială (confundă literele asemănătoare sau, atunci când observă un obiect, atenția lui se îndreaptă asupra aspectelor care îl interesează, dar care nu sunt tocmai esențiale) ,în condițiile învățării școlare, se dezvoltă percepția, crește acuitatea vizuală și auditivă. Transformări importante se produc și la nivelul reprezentărilor. Acestea se referă atât la conținutul reprezentărilor, cât și la capacitatea copilului de a opera cu ele. Treptat, reprezentările pe care le deține copilul despre obiecte cunoscute, despre persoane vor fi mai diferențiate și mai bine organizate. Totodată se dezvoltă și capacitatea copilului de a opera liber cu aceste reprezentări-în desene, povestiri. Datorită reprezentărilor, copiii își însuși cunoștințe despre animale, plante pe care nu le-au văzut și situații sau evenimente la care nu au participat.

Acum se dezvoltă și atenția, trecând treptat de la o atenție spontană și instabilă la una voluntară, care îl va conduce pe micul școlar spre actul cunoașterii. Atenția voluntară este solicitată în activitatea de învățare a cititului și a scrisului.Crește capacitatea de concentrare și durata atenției.

În cadrul activităților de observare a obiectelor și fenomenelor, în demonstrările experimentale organizate, se dezvoltă spiritul de observație al elevilor, considerat ca o capacitate a elevilor de a sesiza detalii noi sau ascunse ale obiectivelor percepute, dar importante, relevante pentru activitatea copilului. Formarea acestor componente definitorii ale spiritului de observație reprezintă o cerință esențială a activității de percepere a literelor, a cifrelor, a figurilor prezentate, a unor fenomene din mediul înconjurător. Jocul îmbogățește conținutul percepției și face posibilă trecerea de la percepția primitivă la forma ei superioară, observația.

În același context al învățării și al experiențelor cotidiene se dezvoltă schemele-acele structuri cognitive care ghidează percepțiile individuale și raționamentele.Schemele și scenariile joacă un rol important în receptarea și memorarea unor informații, iar dezvoltarea și utilizarea flexibilă a lor se constituie ca premisă a dezvoltării inteligenței practice.

În această perioadă, memoria reproductivă (uneori spontană) este foarte eficientă. Dezvoltarea memoriei cunoaște însă transformări –se conturează memoria auditivă, vizuală, chinestezică.Memoria de scurtă durată, care cunoaște o dezvoltare intensă în perioada preșcolarității, este treptat devansată de memoria de lungă durată, dezvoltată în contextul activităților de învățare. În activitatea didactică este necesar să cunoaștem felul în care memorează elevul, cât păstrează informația, cum actualizează informațiile în cadrul activităților curriculare și extracurriculare. "Memoria nu poate fi disociată de operațiile gândirii, de dezvoltarea inteligenței. Pe măsură ce operațiile logice se cristalizează, codul mnezic se apropie de exigențele gândirii" (Radu I., 1974).

Strâns legată tot de evoluția gândirii este și cea a limbajului. De altfel, limbajul impune gândirii exigențele sale culturale contribuind în felul acesta la restructurarea ei. Copilul apelează la realitate, dar prin limbaj se depărtează de ea, își amintește situațiile trecute, stabilește raporturi, face deducții valide. Extinderea și complicarea raporturilor dintre copil și lumea înconjurătoare, sporirea independenței copilului, caracterul organizat al activității sale, se răsfrâng direct asupra calității limbajului său. Acesta se îmbogățește sub raport cantitativ. Vocabularul școlarului de 7 ani cuprinde un număr de 1500 – 3000 de cuvinte, din care aproximativ 700 sunt folosite în vocabularul activ. Totodată se dezvoltă coerența limbajului, caracterul său închegat, structural. Ca forme specifice, pentru mica școlaritate, sunt limbajul contextual și limbajul interior care înregistrează progrese față de preșcolaritate, perioadă în care limbajul situativ își are rolul preponderent.

Între 6 și 10 ani, trebuința de exploatare, de informare și documentare a copilului este în plin progres, învățarea citit – scrisului îi dezvoltă școlarului mic vorbirea, care trebuie să fie și corectă. De aceea, problema cea mai importantă a școlarității o reprezintă însușirea structurii gramaticale a limbajului. Se înregistrează progrese ale capacității de recepționare a sunetelor înalte și ale capacității de autocontrol a propriilor emisiuni vocale, dar, o altă particularitate a limbajului școlarului mic o reprezintă posibila existență a unor defecte de vorbire precum: dislalia ( pronunția incorectă a diferitelor foneme), rinolalia sau nazalizarea (alterarea patologică a vocii și a majorității sunetelor), bâlbâiala (întreruperea cursului firesc al vorbirii prin repetarea unor sunete, silabe sau împiedicarea bruscă în pronunțarea lor). Corectarea acestor defecte trebuie să se facă prin intermediul unui tratament logopedic.

Materialul necesar desfășurării normale a gândirii și limbajului este furnizat de realitate, de povestiri, lecturi, jocuri didactice și chiar de propria memorie a copiilor.

Referitor la gândirea școlarului mic, gândirea rămâne predominant concretă, având nevoie de sprijinul lucrurilor sau substitutelor lor pentru a opera. Deși orientarea gândirii elevului din clasele I și a II -a rămâne în esență concretă, ea începe să devină "rațională", îndepărtându-se, încetul cu încetul, de datele pe care i le oferă percepția, fără a se desprinde total de ele și fără a se aventura singură pe calea judecății. Din intuitivă, gândirea devine operativă, copilul devenind, treptat, capabil de a asimila cunoștințe care depășesc sfera manipulării sau a contactului nemijlocit cu obiectele și fenomenele, învățătorii trebuie să răspundă setei de cunoaștere a copiilor aflați la vârsta întrebărilor, dezvoltând gândirea prin metode activ-participative, care îl fac pe elev participant la propria formare. În acest sens, folosind jocul didactic, se urmărește a le incita curiozitatea și a-i pune în situația de a gândi.

Noțiunile au încă un caracter empiric, nu se organizează în sisteme noționale.Gândirea noțională se va sistematiza în jurul vârstei de 10-11 ani, când copilul va putea opera cu noțiuni abstracte de spațiu, timp, mișcare.

Lumea cărților este cea care stimulează cel mai mult imaginația școlarului mic. Psihologia școlară este interesată mai ales de formele active și voluntare ale imaginației: imaginația reproductivă, imaginația creatoare, visul de perspectivă. Practica educațională demonstrează că performanțele elevilor la discipline ca istoria, geografia, științele naturii sunt condiționate, în mare parte, de rezerva de reprezentări a elevilor, de nivelul dezvoltării și manifestării imaginației reproductive. Particularitățile școlarului mic pot fi puse în evidență observând modul în care el fabulează, se identifică cu rolurile primite în joc, realizează în desen intențiile sale creatoare.

Odată cu intrarea în școală, copilul ajunge într-un mediu diferit de cel familial, începe familiarizarea cu cerințele vieții în colectivitate. Manifestările afective se diversifică și se extind astfel asupra unui cerc mai larg.

Emotivitatea îl caracterizează pe școlarul mic, lucru care poate dăuna atunci când aduce dificultăți în adaptarea la viața școlară. Deoarece afectivitatea reprezintă un important factor în transmiterea și recepționarea influențelor educative, trebuie folosită în mod optim, în concordanță cu sarcinile și cu obiectivele procesului instructiv educativ, dar, în același timp, trebuie prevenită apariția unor distorsiuni sau conflicte afective, stări frustrante, anxietate. Aspectele sunt primare, de aceea devine o necesitate ca , prin jocul didactic, copilul să poată elimina morala supunerii și să adopte o morală a cooperării, devenind capabil de afecte superioare. Prin lecții, folosind metode și procedee diversificate, se va urmări dezvoltarea de emoții și sentimente intelectuale, estetice, artistice și morale.

Școala constituie un cadru în care copiii își construiesc un nou rol-acela de elev.În acest context, copilul interacționează cu noi persoane semnificative, adoptă noi grupuri de referință și dezvoltă noi standarde în funcție de care se autoevaluează și își ajustează imaginea de sine.

Dezvoltarea normală, fizică și psihică a școlarului mic îi va permite să facă față cu succes sarcinilor școlare, iar învățătorul trebuie să cunoască profilul psihologic al copiilor pentru a-și adapta conținuturile și metodele de transmitere a acestora.

De asemenea, așa cum susține V. Pavelcu (1970) – "Fiecare om în același timp, seamănă cu toți, seamănă cu unii și nu seamănă cu nimeni". De aceea, profilul psihologic individual conferă caracterul de unicitate și de irepetabilitate al fiecărui individ.

Preocuparea pentru cunoașterea particularităților de vârstă și individuale ale elevilor este una dintre preocupările fundamentale ale fiecărui învățător. Trebuie pornit de la ideea că elevul nu este un individ perfect, ci un candidat la viață, iar personalitatea lui evoluează în etape, de-a lungul anilor.