Profilul Psihologic al Prescolarului

=== Profilul psihologic al prescolarului ===

1.3 PROFILUL PSIHOLOGIC AL PREȘCOLARULUI

Perioada preșcolară este una din perioadele de intensă dezvoltare psihică. Presiunea structurilor socio-culturale, activitatea copilului în instituțiile preșcolare solicită toate posibilitățile lui de adaptare. Diferența de cerință dintre gradiniță și familie solicită la rândul său o mai mare varietate de conduite.

Ca atare, contradicțiile dintre solicitările externe și posibilitățile interne devine mai activă, constituind punctul de plecare pentru dezvoltarea explozivă a comportamentelor, a conduitelor sociale diferențiate, copilul preșcolar dobândind și diverse abilități. Toate acestea sunt urmărite pe tot parcursul activităților desfășurate în gradiniță. Contradicția care devine tot mai intensă este aceea dintre cerințele interne (dorințele, aspirațiile și interesele copiilor) și posibilitățile de a fi satisfăcute.

De la 3 la 6 ani , copilul crește ponderal de la 13-15 kg la 22-25 kg. De asemenea, are loc o dezvoltare a structurii musculare, descreșterea țesutului adipos, pielea devine mai elastică, mai densă și mai puțin sensibilă, osificarea este intensă la nivelul epifizelor oaselor lungi, a celor toracice, claviculare, dantura provizorie începe să se deterioreze (să cadă) și se întăresc mugurii danturii definitive. Mișcările devin mai sigure și mai suple, se orientează cu ușurință în schema corporală proprie.

În sistemul neurohormonal, cele mai importante schimbări sunt:intensificarea activității tiroidei și scăderea activității timusului numit și glanda copilariei. Crește greutatea generală a creierului până la 1200 gr., continuă să se diferențieze funcțional neuronii și să se perfecționeze activitatea corticală, mai ales în zonele motorii generale și în cele ale limbajului.

Toate aceste transformări organice se exprimă în imaginea generală a copilului care se apropie de încheierea acestui stadiu: este relativ înalt, proporționat, cu tenul roz, privirea vioaie și inteligentă, exuberanță motrică și senzorială deosebite.(22)

Deosebit de activă este formarea comportamentelor autonome, organizarea deprinderilor și obișnuințelor. Simțurile își schimbă ierarhia, tactul devine doar un simț de control și susținere pentru văz și auz. Acțiunea perceptivă devine treptat intenționată, capătă direcții și finalitate, devenind observație.

Preșcolarul are auzul fonematic dezvoltat, o vedere cromatică bună și simțul proporțiilor. Își perfecționează simțurile tactil, kinestezic, gustativ și olfactiv.(23) Datorită faptului că se dezvoltă imaginația, preșcolarul descoperă faptul că, imaginar el poate să se transforme în orice situație, fie ea fantastică, legat de acest lucru la preșcolari se dezvoltă dorinta de a crea, de a schimba, de a trăi din plin viața.

În această perioadă preșcolarul este dominat “de o puternică trebuință de joc, aceasta devenind activitatea fundamentală”. (5)

Jocul “antrenează activitatea mentală, rezervele și strategiile ei, asociațiile cele mai fanteziste posibile” conducând la constituirea unor situatii complexe care se cer rezolvate ca și când ar fi reale.

De asemeni interrelațiile copilului cu cei din jurul său au un rol important în activitatea psihică. Acesta învață astfel să înțeleagă și să aprecieze conduita celorlalți, incepe să cunoască parțial valoarea socială a acțiunilor sale și să facă raportarea faptelor sale și ale celorlalți apropiați la reguli morale implicate în relațiile dintre oameni.

Perioada preșcolară se caracterizează prin noi caracteristici și trăsături care se formează: interese, calități, abilități, îndemânări, aptitudini, creativitate, trăsături de carcater și comportament. Prin construirea acestora se pun bazele personalității, realizându-se structura ei principală.

În perioada preșcolară mică (3-4)ani, cresc interesele, aspirațiile și aptitudinile legate de explorarea mediului. Din punct de vedere afectiv, preșcolarul mic este instabil, trece ușor de la râs la plâns și invers, durerea sau bucuria se manifestă exploziv. Spre 4 ani copilul devine mai puternic, dar mai neîndemânatic, mișcările sunt greoaie. Apare și un ușor pușeu de creștere, iar pe plan psihologic se dezvoltă puternic limbajul. Crește curiozitatea, este vârsta lui ,,de ce?”, deci cauzalitatea, relațiile de dependență dintre fenomene.

Datorită îmbogățirii experienței de viață, a complicării relațiilor copiilor, a trăirii prin joc a unor stări și procese psihice mult mai numeroase și mai variate decât cele oferite de activitatea sa zilnică, are loc o largă expansiune a personalității.

Perioada preșcolară mică se caracterizează printr-o creștere a intereselor, aspirațiilor și aptitudinilor în satisfacerea plăcerii de explorare a mediului.

De la un relativ echilibru la 3 ani, se realizează o anumită trecere spre o oarecare instabilitate, o expansiune ce exprima o mare decentrare de pe obiectele concrete pe integrarea obiectelor în strategii mai mari de utilizare, în care copiii le conferă funcții simbolice.

La această vârstă integrarea în grădiniță se face cu oarecare dificultate, datorită dependenței preșcolarului mic de mama sa și de ambianța familială, de notat că nu același lucru se intamplă și cu copiii care au frecventat creșa. Tot în această perioadă se face trecerea de la satisfacerea trebuințelor imediate la trebuințele psihologice. Preșcolarul mic este instabil, foarte impresionabil, plânge râzând și trece ușor de la o dispoziție la alta. Durerea și bucuria lui fiind explozive și totale.

Copilul la 4 ani devine mai puternic dar, în același timp mai neîndemînatic, el traversând cu ușurință un puseu de creștere, pe plan psihologic intensificându-se dezvoltarea limbajului, dar și a conștiinței de sine, fapt ce se exprimă prin creșterea opozibilității, a bravadei și a dorinței de a atrage atenția sa.(6)

Jocul devine în perioada preșcolară mijlocie o activitate de bază încărcată de caracteristici active “de manipulare a experienței de viață, a observațiilor, a emoțiilor, acțiunilor și conduitelor ce vehiculează în ambianța sa” punându-se astfel în evidență o mare experiență socială acumulată și capacitatea de a crea verbal și comportamental roluri în care aceasta reconstituie episoade din realitatea înconjurătoare.

Tot la această vârstă curiozitatea devine mai amplă și abordează mai pregnant relațiile dintre fenomene (de dependență, cauzalitate, condiționale). Copilul devine mai sensibil la semnificația evenimentelor, conduitele lui devin mai nuanțate și încorporează reacții nuanțate și adeseori revențioase. Îi plac activitățile desfășurate în aer liber, poveștile, prezintă interes pentru diverse obiecte ce se află în imediata lui apropiere, pentru cărți și imagini, pentru desen, modelaj, jocuri cu cuburi, muzică, desene animate etc.

Preșcolarul de 5-6 ani manifestă o mai mare forță, agilitate, inteligență, reticență în situații penibile. Câmpul atenției este din ce în ce mai dominant de o intelegere mai profundă a situațiilor.

Un moment de cotitură îl constituie vârsta de 5 ani, când se observă intensificarea “funcției reglatoare a sistemului verbal”(7).

Vechile forme ale activității psihice cedează locul unor forme noi, mai complexe și mijlocește tot mai mult gândirea și limbajul. De asemenea, la această vârstă are loc o dezvoltare puternică a bazei senzoriale, a atenției, afirmându-se tot mai accentuat procesele de memorare și reproducere. Schimbări însemnate se produc și în conduita copilului, în sensul că mișcările și acțiunile sale sunt mai bine orientate, planificate și organizate, simțindu-se prezența efortului voluntar în realizarea sarcinilor mai dificile.

1.3. 1. DEZVOLTAREA PSIHOMOTRICITATII

La această vârstă, nevoia de mișcare este fundamentală și se observă o evoluție a mișcării, trecându-se treptat de la mișcarea ca element constituant al acțiunii cu obiectele la rigoare și precizie, la perfecționarea metodelor de execuție. Mișcările devin armonioase, de aceea preșcolaritatea mijlocie a fost denumită ,,vârsta grației”; însă în jurul vârstei de 6 ani, grația se estompează în favoarea forței.

În lucrarea ,,Laborator Preșcolar” ediția a II-a, autoarea Mihaele Pais Lăzărescu oferă o imagine clară asupra dezvoltării psiho-fizice a copilului preșcolar, prezentând detaliat principalele repere psiho-genetice ale vârstei preșcolare. Referitor la motricitate, autoarea precizează că un copil de 3 ani merge echilibrat, sare de pe un picior pe altul și peste un obstacol mic, execută cu precizie unele mișcări (apucat, aruncat), pliază hârtia în două după demonstrație.

La 4 ani copilul are mai multă rapiditate în mișcări, are coordonare oculomotorie relativ independentă, are mai multă forță și precizie, pliază hartia în diagonală dupa demonstrație. La 5 ani, copilul execută cu ușurință sărituri, mișcări echilibrate, se dezvoltă motricitatea fină, sare într-un picior cu multă ușurință, merge echilibrat pe o linie desenată pe podea, stă cu ochii inchiși 10 secunde în vârful picioarelor, desenează un pătrat și un triunghi după model. La 6 ani, copilul are energie, echilibru și rapiditate în mișcări, își perfecționează mișcările fine ale mâinii, desenează un romb după model, mege corect într-un cerc desenat pe podea. La 7 ani copilul execută cu precizie mișcări de echilibru și coordonare, are dexteritate manuală și execută mișcări complexe de echilibru (gimnastică, sărituri, alergări, mers pe bicicletă).

Tot în acestă perioadă apare mimica, pantomimica, copilul îi imită pe adulți, însoțește cuvintele cu gesturi.

Motricitatea contribuie la îmbogățirea cunoașterii însă nu numai atât, ci are o deosebită importanță și în dezvoltarea personalității sale. Prin elaborarea și consolidarea diferitelor tipuri de conduite motorii (alimentare, igienice) preșcolarul se individualizează.

Nevoia de acțiune finalizată prin executarea diferitelor mișcări stă la baza dezvoltarii psihice; ea influențează percepția, cunoașterea, imaginația.

1.3.2. DEZVOLTAREA PROCESELOR SENZORIALE

Procesele senzorial-perceptive se dezvoltă și se perfecționează în strânsă legatură cu procesul de creștere și maturizare, cu noile schimbări din cadrul activității și al planului relațional al copilului cu mediul natural social.

La vârsta preșcolară segmentul periferic al analizatorilor este format. Dezvoltarea în continuare a sensibilității acestora și discriminarea tot mai precisă a însușirilor obiectelor și fenomenelor sunt consecința dezvoltării și perfecționării activității centrale, corticale, a analizatorilor, a participării active a celui de-al doilea sistem de semnalizare la activitatea de analiză și diferențiere.

Sensibilitatea tuturor analizatorilor se adâncește și se restructurează, dar cea auditivă și vizuală au cea mai mare pondere. În general, în jurul vârstei de 5 ani, preșcolarii diferențiază și denumesc culorile fundamentale ale spectrului, precum și pe cele intermediare. Sensibilitatea tactilă, se dezvoltă în stransă legatură cu cea chinestezică prin contactul cu obiectele, fiind totuși subordonată văzului și auzului. Se dezvoltă, de asemenea, și celelalte forme de sensibilitate: olfactivă, gustativă, chinestezică, proprioceptivă etc.

Cunoașterea complexă a diversității obiectelor și fenomenelor se realizează prin intermediul percepțiilor care subordonează și integreză senzațiile, detașându-se, individualizându-se în raport cu cele ale antepreșcolarului. Astfel ,,deși încărcate încă afectiv și situațional”,(8) percepțiile se vor desprinde treptat de particularitățile concrete ale situațiilor și de semnificațiile afective, centrându-se mai mult pe obiect, pe caracteristicile lui reale, obiective.

Treptat,în cadrul jocului, mai ales al jocurilor didactice, se realizează trecerea de la percepția spontană, neorganizată, la percepția organizată, intenționată, orientată spre un scop care este observația, un rol important deținându-l activitatea, limbajul, experiența anterioară.

Se organizează și se perfecționează și unele forme complexe ale percepției: percepția spațiului, a timpului și a mișcării. Astfel, reflectarea însușirilor spațiale ale obiectelor(precum: mărimea, forma, relieful, poziția spațială etc.), implică interacțiunea mai multor modalități senzoriale (vizuală, tactilă, chinestezică etc.), iar detașarea însușirilor semnificative este facilitată și de dirijarea și intărirea verbală. Treptat, copilul poate percepe succesiunea în timp a unor evenimente și durata desfășurării lor, un rol important avându-l activitățile practice, jocurile organizate, programul activităților instructiv-educative din gradiniță.

Comparativ cu efectele de câmp sau de centrare, care rămân relativ constante, activitățile perceptive care presupun ,,explorarea configurațiilor”, deplasări ale privirii și punctelor ei de fixare, se dezvoltă în mod progresiv.(9)

Totuși, într-o configurație complexă de stimuli, copilul percepe doar ansamblul, fara a realiza analiza părților sau sinteza relațiilor lor; acest defect de explorare activă explicând sincretismul percepției preșcolarului sau caracterul global al acesteia.

Cercetările psihologice au evidențiat faptul că trecerea de la percepția nediferențiată la percepția organizată și sistematică a mediului înconjurător nu se face spontan; ea presupune organizarea unor activități de instrucție și educație în care copilul să acționeze direct cu obiectele și substitutele acestora.

Pe baza experienței perceptive ,,consumate” se formează reprezentările memoriei care, la preșcolar, devin cu atât mai operative cu cât acțiunile practice ale acestuia cu obiectele sunt mai bogate, mai frecvente, în cadrul acestora realizându-se selecția unor însușiri și estomparea altora.

La preșcolar, reprezentările au un caracter intuitiv, situativ și sunt încărcate de elemente concrete, particulare. Paralel cu reprezentările memoriei, se dezvoltă și reprezentările imaginației. Funcția cognitivă a reprezentărilor se dezvoltă mai ales dupa vârsta de 4 ani facilitând procesul înțelegerii, coerența vieții psihice, dându-i posibilitatea preșcolarului să poată trăi mintal trecutul și viitorul în prezent, realul și imaginarul în acțiune.(10)

În formarea reprezentărilor, cuvântul are o funcție reglatoare, ajutând la desprinderea unor însușiri mai importante ale obiectelor, la sporirea clarității și stabilității lor, la reactualizarea experienței trecute și integrarea ei în cea prezentă sau chiar în cea viitoare.

,,Reprezentările devin- prin suportul de cunoștințe stratificate pe care le conțin-, mediatoare ale cunoașterii, rezervoare de cunoștințe”.(11)

Dacă ,,trăsătura esențială a copilului este aceea de a exista ca ființă în devenire”, preșcolaritatea marchează descoperirea realității externe.

1.3.3. CARACTERISTICI ALE PROCESELOR INTELECTUALE

Intelectul cuprinde un sistem de relații, activități și procese psihice superioare (inteligență, gândire, memorie, limbaj, imaginație,) în cadrul căruia gândirea constituie procesul psihic central, orientând, conducând și valorificând toate celelalte procese și funcții psihice.

Unii autori consideră “gândirea” ca “reflectarea” mijlocită și generalizată, abstractă, a insușirilor esențiale și necesare ale obiectelor și fenomenelor, a legăturilor cauzate de ele sau ca “proces cognitiv” de însemnătate centrală în reflectarea realului care, prin intermediul abstractizării și generalizării coordonate în secțiuni mentale, extrage și prelucrează informații despre relațiile categoriale și determinative în forma conceptelor, judecăților și raționamentelor.(12)

Referitor la gândirea preșcolarului, în literatura de specialitate se consideră că o caracteristică capacitatea ei de a se orienta și subordona unui scop, calitatea structurată, treptat în cursul activității instructive.

Gândirea copilului se dezvoltă odată cu dezvoltarea operațiilor mentale care în activitatea de învățare se împletesc strâns și se subordonează unele altora, în funcție de sarcina dată, de problema de rezolvat.

Principalele operații ale gândirii sunt: analiza și sinteza, comparația, abstractizarea, generalizarea și concretizarea.

Preșcolarul este capabil sa efectueze un numar mare de operații de gândire pe care le face adultul, cu condiția de a se folosi de un ajutor intuitiv, practic.

În cadrul activității instructiv educative trebuie să acordăm o atenție deosebită calității operațiilor logice: analiza, sinteza, generalizarea, abstractizarea, comparația, concretizarea procesului de formare și valorificare a noțiunilor, raționamentelor, tipului de gândire (convergența, divergența).

Procesul de formare a noțiunilor la vârsta preșcolară parcurge fără a se încheia o lunga cale de dezvoltare.

Noțiunile existente la preșcolari rămân mult timp pe plan secundar, actualizându-se la unii mai greu, la alții mai ușor. Nivelul de dezvoltare a noțiunilor trebuie să fie determinat sistematic de către educatoare, un mijloc important fiind concretizarea noțiunilor de către copii.

Limbajul – ca mijloc de comunicare între oameni prin intermediul limbii se dezvoltă în ritmuri accelerate în perioada preșcolară. Preșcolarii mici nu reușesc să diferențieze și să pronunțe corect anumite sunete ale limbii materne, le omit din cuvânt sau le înlocuiesc cu sunete mai ușoare.

Datorită influenței vorbirii adulților și prin corectarea sistematică a greșelilor de pronunție, preșcolarii fac progrese sensibile în pronunțarea fiecărui sunet din cuvânt, în diferențierea lor unele de altele. La vârsta de 4-5 ani scade considerabil numărul de sunete omise sau înlocuite cu altele, preșcolarii mai mari reușind să pronunțe corect și cele mai dificile sunete. (13)

Dezvoltarea laturii fonematice a limbajului se încheie în linii generale în ultima perioadă a vârstei preșcolare.

Extinderea și adâncirea relațiilor copilului cu mediul, îmbogățirea treptată a cunoștințelor despre obiecte, fenomene și realitatea înconjurătoare, determină la preșcolari creșterea considerabilă a vocabularului.

Particularitățile de vârstă se reflectă și în posibilitățile de a desprinde din vorbire cuvintele, ca elemente ale limbii, de a analiza structura fonetică a acestora.

Cunoașterea acestor particularități este de o mare importanță în pregătirea lor pentru școală, deoarece scris-cititul necesită prezența auzului fonematic.

Pentru a lega sunetele (fonemele) de imaginile grafice (grafisme) copiii trebuie să fie în stare să diferențieze auditiv fenomenele respective și astfel să devină posibilă asocierea lor cu grafismele corespunzătoare, în ceea ce privește analiza și sinteza labială și fonematică preșcolarii mici întâmpină serioase dificultăți, procentele pozitive crescând considerabil la copiii de 6-7 ani.

Odată cu îmbogățirea lexicului de bază, copiii își însușesc practic și formele structurii gramaticale ale limbii materne, ei începând să asocieze cuvintele în propoziții și fraze, schimbându-le forma dupa regulile structurii gramaticale.(14)

Memoria – preșcolarului se caracterizează prin ușurința cu care memorează dar și uită anumite lucruri (datorită plasticității și labilității funcționale mari a celulelor nervoase corticale). Memorarea este mai ușoară, păstrarea este mai trainică și reproducerea faptelor sale este mai fidelă dacă sunt însoțite de stări emoționale. Caracterul nediferențiat și difuz al memoriei constituie o altă carcateristică a vârstei preșcolare.(15) În procesul cunoașterii ei confundă adesea obiecte asemănătoare, personaje ale diferitelor basme etc. Trebuie subliniat și caracterul incoerent și schematic al memoriei copiilor, amintirile acestora fiind fragmentate, întrerupte, conținând imaginile unor obiecte dispersate, ale unor fapte izolate, fără o înlanțuire firească, logică.

Caracterul intuitiv, plastic, coerent se remarcă prin faptul că aceștia evocă cu ușurință imaginea obiectelor și jucăriilor frumoase, viu colorate și atractive, iar cel pasiv și neintenționat al memoriei este cu atât mai evident cu cât copilul este mai mic. Capacitatea lui de a-și propune un scop dezvoltându-se treptat în cursul vârstei preșcolare.

La vârsta preșcolară, în funcție de gradul de participare a principalilor analizatori în procesul memorării și reproducerii încep să se contureze tipurile de memorie: vizuală, auditivă, motorie sau combinată, vizual -auditivă, vizual – motorie și auditiv- motorie.

În pregătirea copilului pentru școală un rol deosebit îl are memoria verbal- logică, care se dezvoltă mult la această vârstă. În cursul preșcolarității se observă la copil procese imaginative ce par a fi neobișnuit de active, de originale și de bogate, fapt care explică într-un fel părerea că imaginația copilului ar fi cu mult mai bogată decât cea a adultului.

Explozia care are loc pe plan imaginar este întreținută în special de prezența jocului care se poate organiza oricum și oriunde și prin care se exprimă și multiple forme de imaginație creatoare, de fantezie.(16)

Imaginația se exprimă activ și în creativitatea generală, nespecifică ce se execută prin joc, dar și în caracteristicile vieții intime, interne. Creativitatea specifică se manifestă cu preponderență în produsele artistice ale copiilor, chiar dacă la această vârstă intențiile sunt mai largi decât realizarile.

1.3.4. CARACTERISTICI ALE PROCESELOR ȘI FENOMENELOR REGLATORII

După cum precizează Pantelimon Golu, motivația constă într-un ansamblu de factori dinamici care determină comportamentul implicând modificări fizico-chimice, motrice, mentale ale organismului. Ea este definită ca ansamblu de stimuli sau mobiluri, trebuințe, montaje, tendințe, atracții, convingeri, năzuințe, intenții, aspirații, scopuri, idealuri- care susțin din interior realizarea anumitor acțiuni, fapte, atitudini(17).

În literatura de specialitate întâlnim conceptul de “motivația învățării” definită ca totalitatea mobilurilor care susțin energetic, acționează și direcționează desfășurarea activităților de învățare. La copilul preșcolar dezvoltarea motivațieie este în strânsă legatură cu dezvoltarea voinței și a întregii personalități.

Afectivitatea- este considerată procesul psihic ce reflectă atitudinea subiectivă (sub formă de emoții, sentimente, pasiuni, dispoziții a copilului față de realitatea obiectivă – natură, societate, individ).

Procesele afective sunt definite ca trăire nemijlocită a împrejurărilor de viață în care se confruntă și se stabilește concordanța sau discordanța între calitățile condițiilor obiective și de ansamblu trebuințelor, intereselor, dorințelor, posibilităților persoanei.(18)

Având în vedere faptul că la această vârstă sensibilitatea emoțională este intensă, putem să influențăm condiția copilului, îi putem dezvolta interesul pentru anumite obiecte sau activități facând apel la sentimentele sale pozitive. Vârsta preșcolară este caracterizată și prin evoluția vieții interioare a copilului.

El manifestă o mai mare nuanțare a emoțiilor începând să fie reticenți în exteriorizarea suferințelor, de la 5 ani existând un declin evident al negativismului brutal în semn de protest.

Natura, arta, situațiile umane eroice dificile și altruiste prilejuiesc trăirea emoțională, moral artistică. Sentimentele și emoțiile intelectuale se dezvoltă în legatură cu cerințele de recunoaștere și observare a vieții înconjurătoare cu satisfacerea animozității, cu insatisfacții legate de neînțelegerea sau de înțelegerea greșită (îndoială, nelinistea – emoții).

În joc și în viața de zi cu zi, preșcolarii învață să-și exprime mai puțin exploziv impulsurile.

Se dezvoltă discreția , mirarea, anxietatea și teama, devenind adeseori antrenați de diferite situații (teama de dentist) și de situații și persoane imaginare.

Definită și ca orientarea și concentrarea activității psihice în mod selectiv asupra unui obiect sau fenomen, în scopul cunoașterii lui mai profunde, atenția este una din funcțiile psihice foarte necesare în activitatea învățării.

Particularitățile de vârstă în domeniul atenției se exprimă în gradul de dezvoltare al capacităților ei și anume: stabilitatea, gradul de concentrare, volumul, flexibilitatea și distribuția ei.

Astfel la preșcolarii mici, atenția involuntară este mai dezvoltată decât atenția voluntară, stabilitatea acesteia crescând odată cu vârsta. Examinând volumul atenției se constată că, preșcolarii de 3-4 ani întâmpină greutăți mai mari atunci când trebuie să se desfășoare sau să urmărească în același timp mai multe acțiuni.

La celelalte vârste, se observă progrese sensibile în ceea ce privește volumul atenției.

Între 5-7 ani se observă aceleași progrese și în ceea ce privește sensibilitatea atenției deși există și unele deosebiri individuale, mai mult sau mai puțin pronunțate la această vârstă.

Pentru reușita activităților este deosebit de important ca, atenția copiilor să fie mobilizată încă de la începutul acestora. Educarea atenției la preșcolari se face, în primul rând prin educarea formelor sale (involuntară- voluntară- postvoluntară) și însușirilor ei (stabilitate, volum, mobilitate, distribuție).

Astfel, pentru dezvoltarea atenției voluntare trebuie să insistăm pentru dezvoltarea motivației, pe formarea unor interese largi, stabile, profunde.

Baza educației voluntare o constituie educarea voinței, formarea unei atitudini active în procesul cunoașterii, activarea permanentă a gândirii și implicația emoțională în activitate.

Voința – este considerată ca o formă superioară de autoreglaj, cu un rol deosebit în activitatea de învățare.

Ea este diferită ca proces psihic de reglaj superior prin intermediul mecanismelor verbale constând în mobilizarea și concentrarea energiei psiho-nervoase în vederea biruirii obstacolelor și atingerea scopurilor conștient anterior.

1.3.5. PERSONALITATEA PREȘCOLARULUI

Spre deosebire de antepreșcolaritate care a fost perioada debutului personalității, a apariției unor elemente componente ale ei, fără ca între acestea să se stabilească relații, interdependente, preșcolaritatea este perioada formării inițiale ale personalității, perioada apariției primelor relații și atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieții psihice a copilului.(19)

În locul dependenței copilului de impresiile externe, dominării lui de “câmpul lui perceptiv”, în locul instabilității și fluctuației emoționale, în preșcolaritate vom întâlni detașarea, desprinderea copilului de câmpul perceptiv, o mai mare organizare și stabilizare a comportamentelor.

Preșcolarul devine capabil de a se întrista atunci când este recompensat pe nedrept, apariția conduitei “bomboane amare” fiind nesemnificativă în acest sens.

Dat fiind faptul că activitatea copilului este stimulată nu de motive izolate, care se inlocuiesc unele pe altele sau chiar se contrazic reciproc, ci de motive corelate, stabile, care se întăresc reciproc se pun bazele formării personalității – ca structură psihică, relativ stabilă, invariabilă. De un real folos în formarea personalității este jocul, mai ales cel bazat pe roluri, în care copilul asimilându-și rolul își asimilează implicit și relațiile interioare de comportament incluse în rolul respectiv.

Cele mai importante achiziții la nivelul personalității preșcolarului sunt – existența “eului”, formarea conștiinței morale, socializarea conduitei.(20)

Extensia “eului” –

Un psiholog american, Gordon W. Allport, care a studiat procesul elaborării ontogenetice a “eului”(21) a arătat că până la 3 ani acesta a parcurs trei etape:

simțul cultului corporal – sesizarea diferitelor părți ale corpului.

simțul eului identității de sine continuu (apariția limbajului, folosirea propriului nume, a unor obiecte de îmbrăcăminte).

respectul față de sine și mândria (dorința copilului de a îndeplini singur acțiuni).

La preșcolari toate aceste procese continuă să se perfecționeze: simțul corporal devine mai fin, separarea față de alții capătă consistența ca urmare a unor firavuri începuturi de reciprocitate care îi dau copilului posibilitatea să înțeleagă puncte de vedere ale celorlalți. La această vârstă, se adaugă însă două aspecte importante care sporesc individualitatea copilului.

Este vorba de ceea ce Allport numește “extensia eului” și “imaginea eului”. Primul aspect este legat de apariția simțului de proprietate. Astfel copilul consideră multe lucruri ca fiind ale sale, ca aparținându-i. Astfel el vorbește despre tatăl meu, fratele meu, câinele meu. Extensia eului echivalează cu lărgirea sferei sale de cuprindere și devine criteriu important al determinării gradului de dezvoltare a personalității copilului. Cel de-al doilea aspect se caracterizează printr-un început rudimentar de conștiință a copilului care incepe să-și dea seama ce așteaptă părinții de la el.

Conștiința morală – Apariția conștiinței morale a copilului este strâns legată de imaginea de sine prin preluarea ei de la părinți așa încât în aceasta intră, de fapt: atitudinile, exigențele, interdicțiile și explicațiile părinților. Imaginile parentale interiorizate constituie pentru copil un mijloc de autocontrol care îi oferă siguranță și îi sporește independența. Se formează astfel încrederea copilului în sine și în alții.

Conștiința morală a preșcolarilor include unele elemente psihice relativ mai simple (reprezentări, noțiuni, judecăți morale) iar conduita morală, altele ceva mai complexe (sentimente, atitudini, obișnuințe morale) care se formează treptat.

Particularitățile conștiinței morale sunt: judecățile morale au un caracter situativ (“este curajos cel ce nu se teme de întuneric”); condițiile morale pozitive – sunt mai apreciate decât cele moral negative; conduitele morale ale altora sunt apreciate mai bine decât cele proprii; adeziunea la normele morale este mai mult afectivă decât rațională.

Piaget considera că există un paralelism între constituirea conștiinței logice și a conștiinței morale. Așa cum în dezvoltarea gândirii există o perioadă de egocentrism și apoi de realism, tot așa și în dezvoltarea timpurie a conștiinței morale există faza comportamentului moral egocentric și faza realismului moral. La preșcolari deci, întâlnim o conștiință morală primitivă, controlată mai ales de sentimente și nu de rațiune, de sisteme de valori împrumutate de la adulți.

Socializarea conduitei – are loc în contextul social, relațional, în contextul jocului și al activităților obligatorii când relațiile interpersonale și cele de grup sunt principalele modalități de relaționare.

Sociabilitatea (adaptarea socială) se referă la posibilitățile generale ale copiilor de a face față dificultăților și cerințelor sociale, iar capacitatea socială concretizată în autonomie, inițiativă, putință de a face ceva.

BIBLIOGRAFIE CAPITOL I

1,9 – Piaget, J., (1969), Psihologia copilului, E.D.P., București.

2 -Andreescu, F., Chircev, E., Taiban, M., si Varzari, E., (1976), Pedagogia preșcolară, manual pentru liceele pedagogice de educatoare, E.D.P., București.

3-. Pantelimonu, G. și colab. (1992), Psihologia copilului, E.D.P., București.

4- Popescu-Neveanu, P., .Cretu, T., (1995), Psihologie, E.D.P., București.

5,6,10,16- Șchiopu, U. și Pișcoi, V., (1989), Psihologia generală a copilului -manual pentru liceele pedagogice, E.D.P. , București.

7- Zlate, M., ( 1991), Caracterizarea creșterii și dezvoltării psihice a copilului preșcolar, in Psihologia copilului, E.D.P., București.

8- Golu, P. și colab.(1992), Psihologia copilului, E.D.P.,București.

11- Șchiopu,U., (1992), Cunoașterea copilului preșcolar, Editată de Revista de Pedagogie, Bucuresti.

12- Neveanu- Popescu, P., (1980), Gândirea și învățarea în Psihologia școlară, C.M.V.B.., București.

13- Șchiopu ,U., Verza, E., (1985), Psihologia vârstelor, E.D.P., București.

14,15,19,20- Golu, P.și colab., (1990), Opere citate,E.D.P., Bucuresti.

17,18- Golu, P, (1987), Motivație și optimum motivațional – Psihologia școlară, E.D.P., București.

21- Allport, G., (1981), Structura și dezvoltarea personalității, E.D.P., București.

22- Crețu, T., (2005), Psihologia copilului, Proiectul pentru învățământul rural, M.E.C., București.

23- Badea, E., (1993), Caracterizarea dinamică a copilului și adolescentului cu aplicații la fișa școlară, E.D.P., R.A.,București.