PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI PERSONALITATEA [625268]

1
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

INTRODUCERE

Motto: ”Recidiva este o boală a caracterului ”.
John R. Anderson

Recidiva este o formă a plur alității de infracțiuni (art. 41 și urm. NCP1), care
există atunci când o persoană, după ce a fost condamnată definitiv la pedeapsa
închisorii de o durată mai mare decât limita stabilită legal pentru o infracțiune
intenționată, săvârșește din nou, cu intenție, o infracțiune pentru care legea prevede
pedeapsa cu închisoare mai mare decât un anumit cuantum.
La stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare
privitoare la infracțiuni săvârșite în timpul cât infractorul era minor, la infracțiuni
amnistiate sau la fapte dezincri minate. De asemenea, nu se ține seama de
condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privința cărora s -a împlinit
termenul de reabilitare.
Recidiva reflectă o periculozitate sporită a infractorului, care perseverează pe
calea infracțiunii și atrage o pedeapsă mai grea pentru infracțiunea săvârșită în
aceas tă stare. Sancțiunea diferă după cum este vorba de recidivă după condamnare
sau de recidivă după executare.
Astfel, structura instituției a fost reașezată, legiuitorul formulând o definiție
comună pentru această pluralitate de infracțiuni, diferențele între recidiva
postcondamnatorie, postexecutorie și pluralitatea intermediară fiind realizate în
cadrul articolelor care reglementează regimul sancționator. NCP nu mai
reglementează mica recidivă.
Proiectul de față va încerca să surprindă, pe parcursula trei capitole,
generalități despre personalitate și psihologia personalității, conceptul de
personalitate a infractorului, tipologia acestora, inclusiv psihologia delincventului
minor recid ivist.
Un studiu de caz, care are la bază metoda interviului, va încheia acest proiect
ce se dorește a fi o scurtă dar binevenită radiografie a personalității infractorului
recidivist, un personaj aflat sub semnul incorigibilității, un actual reprezentant al
”speciei” homo homini lupus .

1 Noul Cod Penal (Legea nr. 286/2009) consolidat prin Legea nr. 151/2016 privind ordinul european de
protecție, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, Monitorul Oficial nr. 545/2016 .

2
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

CAPITOLUL I: PSIHOLOGIA PERSONALITĂȚII .

I.1. Conceptul de personalitate .

Începuturile studiului personalității pot fi regăsite în lucrările lui Platon, Aristotel
sau Descartes, însă apariția domeniului științific al psihologiei personalității este
legată de obicei de apariția lucrării lui Gordon Allport „Personality: A psychological
Interperetation”, în anul 1937.
De-a lungul istoriei psihologiei științifice s -au remarcat mai multe abordări
particulare ale funcționăr ii psihicului și implicit ale personalității.Personalitatea are
multe semnificații, conceptul având conținuturi diferite în funcție de fiecare
perspectivă științifică – iar în prezent existând mai mult de zece școli personologice2.
Personalitatea se referă la modul caracteristic de a fi, de a gândi și de a
acționa al unei persoane, ea este constelația caracteristicilor tipice ale persoanei,
trăsături care sunt observabile în medii sociale variate. Cuvântul „personalitate”
provine din cuvântul latin „persona ”, care înseamnă „masca” purtată de actorii de
teatru în Grecia antică și care a ajuns să însemne și rolul jucat de aceștia. Prin
urmare, la nivel sumar, personalitatea este formată din acele trăsături pe care
oamenii le afișează în viața socială. Însă la nivel științific, semnificația personalității
depășește acest concept de „imagine socială superficială” și surprinde acele trăsături
stabile, constante, definitorii ale unei persoane. Personalitatea cuprinde aspectele
importante și relativ stabile ale comp ortamentului.
Unii teoreticieni3 susțin că personalitatea poate fi studiată numai prin
observarea comportamentului exterior, social. Cu toate acestea, majoritatea
psihologilor definesc personalitatea ca avându -și originea în individ. Acești
teoreticieni s ubliniază faptul că personalitatea ar putea exista în absența altor
persoane și că ar putea avea aspecte care nu sunt vizibile. De altfel, existența și
manifestarea omului în societate implică prezența mai multor ipostaze, delimitate
conceptual sub forma d e: individ, individualitate, persoană, personalitate.

2 Mihai Aniței, Mihaela Chraif, Vlad Burtaverde, Teodor Mihăilă, Tratat de psihologia personalității , Editura Trei,
București, 2016, pag.56
3 Patricia Hedges, Personalitate și temperament. Ghidul tipurilor psihologice , Editura Humanitas Practic,
București, 2020, pag. 77

3
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

În literatura de specialitate, individul este unitatea biologică, diferențiată prin
intermediul independenței organismului în relație cu mediul înconjurător .
Personalitatea reprezintă modul specific de organizare a trăsăturilor și însușirilor
fizice, psihice și psihosociale ale persoanei, asigurând adaptarea individului la mediu.
Ea are un rol central în raport cu celelalte ipostaze ale omului, asigurând
continuitatea psihică și funcționarea proceselor psihice. Personalitatea se referă la
organizarea dinamică a tuturor conținuturilor psihice, închegate prin intermediul
conștiinței de sine în raport cu ceilalți.

I.2. Definirea personalității .

I. Dafinoiu afirma că personalitatea este o construcție teoretică elaborată de
psihologie în scopul înțelegerii și explicării modalității de ființare și funcționare ce
caracterizează persoana ca organism psihofiziologic4. Până în prezent nu există o
definiție unanim acceptată a personalității, definițiile existente fiind influențate
semnificativ de orientarea științ ifică avută la bază. G. Allport, în lucrarea mai sus
menționată , trece în revistă peste 50 de definiții ale personalității. Acestea au fos t
grupate astfel :
 Definiții prin efectul extern;
Abordează personalitatea ca o „sumă totală a efectului produs de un i ndivid
asupra societății; deprinderi sau acțiuni care influențează cu succes alți oameni;
răspunsuri date de alții unui individ considerat ca stimul; ce cr ed alții despre tine.
 Definiții prin structura internă;
Concep personalitatea ca o entitate obiectiv ă, cu o existență și istorie proprie.
Un exemplu în acest sens este definiția oferită de M. Prince, conform căruia
personalitatea este: „Suma totală a tuturor dispozițiilor, impulsurilor, tendințelor,
dorințelor și instinctelor biologice ale individului, p recum și a celor d obândite prin
experiență .
 Definiții pozitiviste;
Accentuează aspectele ce pot fi cunoscute în legătură cu personalitatea,
relevând de fapt percepția oamenilor de știință în legătură cu aceasta. Carver și
Scheire (2000) au sistematizat concepțiile despre personalitate astfel: dispune de o

4 Ion Dafinoiu, Ștefan Boncu, Psihologie socială clinică , Editura Polirom, Iași, 2012, pag.62

4
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

organizare internă, nu reprezintă o juxtapunere de elemente diferite; este un
proces dinamic, intern; este un concept psihologic cu fundamentare fiziologică;
constituie o forță internă care determină p ersoana să adopte un anumit
comportament; este formată din pattern -uri de reacție recurente și consistente;
influențează, își pune amprenta asupra proceselor psihice – gândire, memorie,
imaginație, afectivitate, voință – și se manifestă prin intermediul comportamentului.
Majoritatea definiți ilor personalității cuprind: o structură, o organizare internă
abstractă derivată din observația comportamentelor; semnificația diferențelor
individuale, a unicității fiecărei persoane; dezvoltarea personalității de -a lungul
timpului, sub influența factorilor ereditari și de mediu.
Un exemplu autohton este definiția lui M. Drugaș5, care consideră
personalitatea drept ”un sistem structurat și ierarhizat, dinamic și evolutiv, constituit
din subsistemul biologic, subsistemul psihic, subsistemul socio -cultural și care
asigură individului o adaptare unică, originală la mediu ”.

I.3. Diferențe de abordare în psihologia personalității .

În cadrul psihologiei personalității se întâlnesc mai m ulte divergențe
metodologice, mai multe diferențe de abordare și de conceptualizare. Printre cele
mai controversate se numără divergența între orientarea idiografică și cea
nomotetică, între abordarea dispozițională – bazată pe trăsături – și cea situațion ală,
precum și între cea biologistă și cea sociologistă.
Paradigma nomotetică pleacă de la prezumpția că diferențele individuale pot fi
descrise, explicate și anticipate sub forma unor atribute sau criterii predefinite. Astfel,
personalitatea fiecărui individ poate fi descrisă în termenii unor niveluri diferite ale
acelorași „vectori”. Această abordare pornește de la utilizarea metodelor de cercetare
cantitative, căutând explicații cauzale ale fenomenelor psihologice, elaborând și
promovând legi generale (nomos – lege; nomothetikos – promulgare de legi).
Un exem plu de astfel de abordare este Modelul Big -Five al personalității, care
oferă dovezi în favoarea unor concepte care se regăsesc în rândul întregii populații
studiate și care pot fi utilizate și pentru studiul diferențelor individuale și pentru
identificare a aspectelor comune pentru două sau mai multe persoane. Modelul celor
cinci factori ai personalității reprezintă o organizare ierarhizată a trăsăturilor de

5 M. Drugaș, Sprijinirea autodeterminării , Editura Trei, București, 2014, pag.21

5
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

personalitate sintetizate pe următoarele dimensiuni: Extraversie, Agreabilitate,
Conștiinciozitate, Nevrotism și Deschidere către Experiență. Numele fiecărei
dimensiuni este rezultatul unui parcurs istoric, al unor re -evaluări conceptuale și a
bogăției literaturii științifice legate de instrumente bazate pe acest model6.
Părerea unanimă a teoreticienilo r în legătură cu modelul este aceea că cei
cinci factori, fie luați separat fie grupați, se regăsesc într -o formă sau alta în toate
instrumentele care evaluează personalitatea. Așadar, putem spune că acest model
conceptual este unul dintre cele mai solide din punct de vedere științific, din domeniul
psihologiei.
Paradigma idiografică pleacă de la prezumția că fiecare individ este unic, iar
din acest motiv nu pot fi utilizate aceleași concepte pentru a fi descrise două
persoane diferite. Astfel, este nevoie de „vectori” diferiți pentru a putea caracteriza
personalitatea fiecărui om în parte.
Abordarea idiografică (idios – propriu, specific) pornește de la explorarea
caracteristicilor specifice și unice ale fiecărei persoane, utilizând metode calitative și
longitudinale de investigare. Ea conduce la înțelegerea proceselor psihologice ale
unei persoane particulare, putându -se astfel oferi intervenții terapeutice adaptate și
specifice.
Este utilă în mod particular pentru studiul dinamicii personalității, a mod ului de
funcționare și dezvoltare a proceselor motivaționale, cognitive, emoționale. Însă fără
colectarea unor informații adiționale din studiul altor cazuri, concluziile obținute prin
intermediul metodologiei idiografice nu pot fi generalizate.
Cele două abordări, cea nomotetică și cea idiografică, se completează
reciproc, ambele fiind necesare și utile în studiul personalității.
O altă distincție în psihologia personalității se face între abordările
dispoziționale, bazate pe trăsături, și cele situațion ale. Cele dispoziționale
conceptualizează personalitatea în funcție de trăsăturile, caracteristicile esențiale,
constante și invariabile care stau la baza modului de a gândi, simți și a acționa al
unei persoane, într -un mod relativ independent de context ul în care aceasta se află.
Abordările situaționale accentuează importanța factorilor situaționali asupra
stărilor separate ale unei persoane.

6 Macarie A. Constantin T., Orzan A., Constantin L. Fodorea A , Modelul Big Fiveal personalității; abordări
teoretice și modelarea empirică a unui chestionar standardizat ., în Revista „Psihologia Resu rselor Umane”, vol
6, nr. 2/ 201 8 ,pag. 62

6
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

CAPITOLUL II: PERSONALITATEA INFRACTORULUI.

II.1. Noțiune și concept .

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, care
cuprinde noțiunea psiho -socială și noțiunea juridico -penală a infractorului.
În literatura de specialitate, opiniile asupra p ersonalității su nt foarte diferite.
Stănoiu7, prin personalitatea infractorului, înțelege sintez a trăsăturilor bio -psiho –
sociale cu un înal t grad de stabilitate și care su nt definitorii pentru acel individ, care,
cu vinovăție, a comis o faptă ce prezintă pericol social și este prevăzută de legea
penală.
Gheorghe Mateuț8, înțelege prin personalitatea infractorului ansamblul
trăsăturilor individuale bio -psiho -sociale ale omului, care la un moment dat este
marcat de stigmatul juridic al comiterii unei fapte prevăzute de legea penală.În sfera
dreptului penal, noțiunea de infractor îmbracă denumirea de „pe rsoană”, care, în
vizorul actualei legislații penale, poate fi fizică și juridică.
Dreptul penal operează cu noțiunea de subiect al infracțiunii. Acest subiect, în
momentul efectuării urmăririi penale și cercetării penale se numește „învinuit”. În
momentul în care acțiunea se pune în mișcare în justiție, și subiectul devine parte în
procesul penal, el se numește „inculpat”. În sfîrșit, persoana fizică împotriva căreia a
fost pronunțată o hotărîre judecătorească de condamnare, persoana se numește
„condamnat” . Toate denumirile arătate, se referă la una și aceeași persoană, însă nu
au același conținut, avînd în vedere ipostaze și faze diferite pe care persoana care a
comis infracțiunea le parcurge. Fiecare din aceste noțiuni au în vedere persoana
celui care a c omis infracțiunea, care a fost deferit justiției ca purtător al anumitor
trăsături, drepturi și obligații.
Infractorul este definit ca persoana care a săvîrșit cu vinovăție, vreuna din
faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau tentat ivă, ori care
a participat la săvîrșirea unei asemenea fapte ca autor, instigator sau complice9.

7 Rodica Stănoiu , Emilian Stănișor , Aura Preda , Constantin Sima , Vasile Teodorescu , Criminalitatea și mediul
social , Editura Universul Juridic, București, 2016, pag.73
8 Gheorghiță Mateuț, Tratat de drept procesual penal. Partea generală , Editura Universul Juridic, București,
2019, pag.213
9 Maria Ioana Mărculescu -Michinici, Mihai Dunea, Drept penal. Partea generală . Curs teoretic în domeniul
licenței (I). Noțiuni introductive. Aplicarea legii penale. Infracțiunea. Extrase de practică relevantă. Materiale
auxiliare de lucru , Editura Hamangiu, București, 2017, pag.98

7
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

Trăsătura principală ca caracterizează personalitatea infractorului este aceea
că el a săvîrșit o crimă. Nu este criminal cel care are numai intenția de a săvî rși o
crimă. Personalitatea infractorului este un concept cri minologic complex care include
două noțiuni:
 Noțiunea psiho -socială de personalitate;
 Noțiunea juridico -penală a infractorului;
În cadrul orientării psihologice, accentul în formarea personalității se pune pe
factorii individuali, subiectivi. În această ordine de idei, se înscrie teoria personalității
criminale a lui Pinatell. Conform concepției personalității criminale, criminalul are un
șir de trăsături de bază cum ar fi următoarele:
 Egocentrismul, prin care criminalul se dovedește a fi egoist și foarte
individualist.
 Labilitatea, după care criminalul are o construcție psihică și morală,
schimbătoare.
 Lipsa de afectivitate, prin care criminalul se manifestă lipsit de milă, de căință,
de simpatie.
 Agresivitatea, unde criminalul are tendințe spre violențe și cruzime.
În concluzie, Jean Pinatell10, susține că personalitatea criminală există cu 2
condiții:
 Ea trebuie să întrunească toate trăsăturile de mai sus;
 Persoana dată trebuie să prez inte o stare de pericol social.

II.2. Mecanismul actului infracțional .

În linii generale, poate fi spus că comportamentul infracțional este o noțiune
mai vastă decît fapta infracțională. Astfel, în dreptu penal, infracțiunea este definită
ca o faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrșită cu vinovăție și pasibilă
de pedeapsa penală. Din această definție, reiese faptul manifestării obiective a
actului indvidual, care a cauzat prejudicii obiectului de atentare sau l -a pus sub
pericolul ca uzării unor asemenea prejudicii .11
Pe psihologul criminalist însă, cercetînd cauzele infracțiunii, îl interesează nu
numai și nu atît actul infracțional concret, cît împrejurările obiective și subiective, care

10 J. Pinatel, La criminologie, Les éditions ouvrières , Paris, 1979, p ag. 8. Autorul citează pe Emile Durkheim, Les
regles de la methode sociologique , Presses Universitaires de France, 13 ‐ième éd., Paris, 1956, p ag. 33.
11 J. Larguier, Criminologie etscience pénitentiaire , 4‐ième éd., Edition Mementos Dalloz, Paris, 1980, p ag. 3.

8
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

le-au precedat și de care au fost legate apariția motivelor infracțiunii,
formularea scopurilor, alegerea mijloacelor, luarea deciziei. Toate aceste împrejurări,
în procesul formării lor, încă nu constituie infracțiune, un act finalizat. Ele însă pot fi
incluse în noțiunea comportamentului infrac țional care cuprinde în sens criminologic
atît formarea intenției criminale, cît și realizarea ei faptică.
Așadar, comportamentul infracțional reprezintă procesul care se desfășoară în
timp și spațiu, care include în sine faptele obiective ce formează comp onența de
infracțiune, precum și fenomenele sau procesele psihologice (latura subiectivă), care
determină săvîrșirea actului infracțional.
Orice act atît ilicit cît și cel licit, are loc în incinta unui proces, care începe cu
apariția în psihicul individul ui ideii de a -l comite și se finalizează cu realizarea acestei
idei, adică, cu însăși comiterea actului. Iar dacă fapta comisă va constitui o
infracțiune, procesul în cauză poate fi definit ca mecanismul actului infracțional.
Mecanismul actului infracționa l poate fi realizat în toată complexitatea sa,
numai la infracțiunile comise cu vinovăție intenționată.
De obicei, el include în sine următoarele etape:
 Motivația infracțiunii;
 Luarea deciziei și planificare activității infracționale;
 Realizarea intențiilo r criminale;
 Comportamentul post – criminal.
Este evident că această consecutivitate evolutivă nu este caracteristică tuturor
infracțiunilor. De exemplu, infracțiunile săvîrșite în stare de afect, nu conțin de obicei,
etapa de planificare, și anume, de la apariția motivului, individul trece imediat la
acțiune.

II.3. Tipologia și clasificarea infractorilor .

Criteriul clasificării variază după geneza criminalității. Astfel, poate fi utilizat
criteriul antropologic, criteriul psihologic, criteriul sociologic. Gabriel Tard12 susținea
că criminalii trebuie clasificați după criteriul sociologic, și anume:
 Criminalii urbani;
 Criminalii rurali.

12 Jean -Gabriel De Tard e (1843 -1904 ) a fost un sociolog , criminolog și psiholog social francez care a conceput
sociologia ca fiind bazată pe mici interacțiuni psihologice dintre indivizi , forțele fundamentale fiind imitația
și inovația .

9
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

Enrico Ferry13 clasifică pe criminali în 5 categorii:
 Criminalii nebuni, care se caracterizează după acesta, ca f iind persoanele
care comit fără motiv, crime foarte groaznice, ca de exemplu: criminalul
dezgroapă cadavrele cu care -și satisface poftele sexuale și apoi le taie cu
toporul.
 Criminalii născuți, care se caracterizează ca persoane sălbatice, brutali, care
nu fac nici o deosebire între crimă în general și meserie. Pentru aceștia,
pedeapsa nu are efect, ei consideră închisoarea ca un risc normal al profesiei
lor.
 Criminali de obicei, care se recrutează din indivizi, care comit în copilărie
primul delict, în maj oritatea cazurilor, contra proprie tății și pe care închisoarea
îi corupe moral și fizic. La formarea criminalilor de obicei, con tribuie și
societatea, care nu le întinde o mînă de ajutor.
 Criminalii din pasiune, comit aproape întotdeauna crimele contra per soanelor,
comit crimele fără premeditare, pe față și din pasiune.
 Criminalii de ocazie. Aceștia, la determinarea crimei, sunt influențați de ocazie,
întîmplare.
În spectrul tipologiilor infracționale, se înscriu și clasificările efectute în
legislațiile p enale naționale. Așadar, conform doctrinei penale , distingem
următoarele:
 Infractorii periculoși, care au comis crime grave, deosebit de grave sau
excepțional de grave, săvîrșite cu intenție și fiind conștienți de caracterul
prejudiciabil al acțiunii sau in acțiunii sale, precum și de urmările ei
prejudiciabile.
 Infractorii ocazionali, care au comis o infracțiune din imprudență, își dădeau
seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii/inacțiunii sale, dar considerau în
mod ușuratic, că ele vor putea fi evitat e.
 Infractorii responsabili, adică persoanele care au capacitatea de a înțelege
caracterul prejudiciabil al faptei, precum și capacitatea de a -și manifesta
voința și dirija acțiunile.

13 Enrico Ferri (1856 – 1929 ) a fost un criminolog , sociolog și socialist italian discipol al lui Cesare Lom broso .
Spre deosebire de Lombroso, care accentua latura psihologică a minților criminalilor, Ferri s -a axat pe studierea
factorilor economici și sociali. Ferri a fost autorul cărții devenită clasică în domeniu Sociologia criminalului ,
apărută în 1884 .

10
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

 Infractorii iresponsabili, sunt persoanele care nu puteau să -și dea seam a de
acțiunile ori inacțiunile lor și nu puteau să le dirijeze din cauza unei boli psihice
cronice, a unei tulburări psihice sau alte stări patologice.
În criminologia română, una dintre cele mai interesante clasificări, îi aparține
criminologului I. Oance a14:
 Criminalul violent, care este persoana ce este lipsită de sentimente de milă,
compasiune față de alți oameni, care manifestă doar dușmănie;
 Criminalul achizitiv, care se caracterizează prin tendința de luarea bunurilor și
valorilor materiale în scop personal;
 Criminalul caracterial. Posedă niște tulburări caracteriale, care -l plasează în
seria de trecere de la omul normal, sănătos psihic, la omul anormal, dar nu
bolnav psihic.
 Criminalul lipsit de frîne sexuale – persoanele care comit infracțiuni lega te de
viața sexuală.
 Criminalul profesional – este persoana care săvîrștește infracțiuni, în mod
sistematic, în scopul cîștigării resurselor de viață și trai.
 Criminalul ocazional – comite o crimă fiind împins de factorii exteriori,
ocazionali. Exemplu: mi norul, care, lăsîndu -se antrenat de alte persoane,
comite un furt. De regulă, pînă la comiterea unei crime, au o conduită bună și
nu se caracterizează negativ.
 Criminaliii debili mintali;
 Criminalul recidivist;
 Criminalul ideologic sau politic – este perso ana care, avînd anumite idei și
convingeri politice, comite, datorită acestor idei, fapte penale;
 Criminalul alienat – este persoana iresponsabilă, anormală, și care este
bolnavă psihic.

14 Ion Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală , Editura Universul Juridic, București, 2014, pag.187

11
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

CAPITOLUL III. PERSONALITATEA INFRACTORULUI RECIDIVIST.

III.1 Recidiva ca simptom al incorigibilitații.

Recidivismul este un fenomen socio -criminologic cu caracter relativ de masă,
stabil, istorico -evolutiv și juridico -penal, ce se exprimă prin ansamblul infracțiunilor
comise pe un anumit teritoriu, într -o perioad ă determinată de timp, de către
persoanele cu antecedente penale. Pornind de la accepțiunea conceptuală, s -a
constatat că, din punct de vedere etimologic, noțiunea de „recidivă” provine d e la
termenul latin „recidivus”15 sau de la verbul latin “recidere” , care în traducere
înseamnă „recădere”, și anume, „ care cade în aceeași greșeală” ori “care comite o
greșeală încă o dată”. În concepția cea mai largă, “recidiva” înseamnă “repetarea
fenomenului după dispariția aparentă a acestuia” , adică “reiterarea infracț iunilor”16.
În teoria dreptului penal s -a dat denumirea de “modalități ale recidivei felului în
care se prezintă în concret recidiva în raport cu variațiunile la care sunt supuși cei doi
termeni ai recidivei”17. Cunoașterea acestor modalități este importantă pentru mai
buna cunoaștere a înseși reglementărilor legale privind recidiva, prezentând un
deosebit interes practic pentru că recidiva apare întotdeauna sub una din aceste
forme și numai astfel se poate aprecia gradul de perseverență pe calea
infracțional ității a făptuitorului, modul de sancționare a recidivei, precum și concepția
legiuitorului cu privire la structura și cond ițiile de existență a recidivei.
Fenomenul recidivei pune astăzi problema foarte dificilă a remodelării
personalității delincvenților . Acest proces impune nevoia de a analiza instituția
recidivei atât sub aspect juridic, dar și sub aspect psihologic, sociologic, filosofic,
statistic și nu în ultimul rând, criminologic. Toate aceste științe contribuie la
înțelegerea problematicii infract orilor primari cu scopul de a preveni recidiva și a
asigura reintegrarea socială eficientă a foștilor delincvenți.
Din punct de vedere criminologic, recidiva interesează mai mult sub aspectul
cauzelor sale care sunt multiple și reprezintă una dintre caract eristicile fundamentale
ale fenomenului criminalității în societatea contemporană. Cunoașterea etiologiei
recidivei interesează mai mult decât recidiva însăși.

15 A. Cocaină , Recidiva în dreptul penal , ediție revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 1995, p ag. 9 .
16 Gheorghiță Mateuț , Recidiva în cazul persoanei fizice , în Codul penal adnotat , de Basarab M. (coord.), vol. I,
partea generală, Editura Hamangiu, București, 201 7, pag. 214.
17 Ibidem, pag.216

12
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

III.2. Trăsăturile psihologice ale infractorului recidivist..

În sens criminologic, recidivișt ii sunt persoanele anterior condamnate,
indiferent de ridicarea sau stingerea antecedentelor penale, precum și persoanele
care au săvîrșit infracțiuni, dar pentru care pedeapsa penală, din diferite
considerente, nu le -a fost aplicată.
Totalitatea crimelor săvîrșite în cadrul unui teritoriu, într -o perioadă de timp
determinată și în a căror săvîrșire sunt prezente semnele criminalității repetate, se
numește criminalitatea recidivă. Conform datelor statistice, mai bine de ¾ din
numărul total al infracțiunilor săvîrșite de către recidiviști, sunt infacțiunile contra
patrimoniului.
La fel, putem evidenția și săvîrșirea infracțiunii de huliganism. Divizarea
criminalității recidive pe categorii de infracțiuni, ne permite să distingem următoarele:
 Recidiviștii speciali;
 Recidiviștii generali.
Recidivistul special prezintă de regulă, un pericol social mai sporit decît cel
general, deoarece are loc procesul cînd persoana devine profesionist în aceea ce
face. Pentru recidiviștii speciali, este caracteristic săvîrși rea infracțiunilor contra
patrimoniului. Pentru acești criminali este caracteristic orientarea anti -socială foarte
stabilă, iar comportamentul lor deviant este regula pe care o urmează în viață. La
rîndul lor, recidiviștii generali, sunt recidiviștii care comit infracțiuni de huliganism.
Aceștia sunt persoanele care nu sunt antrenate în cîmpul muncii, au o pregătire
școlară și profesională foarte joasă, care consumă a buziv droguri și alcool.
Personalitatea acestor recidiviști este deformată de obiceiurile ș i deprinderile
lor de a rezolva orice conflict, pe calea violentă, în majoritatea cazurilor ei fiind
provocatori de conflicte.
O altă clasificare care o putem întîlni în criminologia rusă, divizează recidiviștii,
în trei mari categorii:
 Recidiviștii anti -sociali, ei fiind cei mai activi la săvîrșirea crimelor, avînd un
comportament stabil. Anume din această categorie fac parte recidiviștii
speciali (profesionali);
 Recidiviștii situativi. Se caracterizează prin lipsa unor principii morale,
supremația calităț ilor individuale, negative asupra celor pozitive. Caracterul
crimelor săvîrșite de aceste persoane depinde în mare măsură de situația
concretă în care a nimerit recidivistul.

13
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

 Recidiviștii asociali. Se caracterizează prin degradarea completă a
personalități i. Acești recidiviști au un intelect limitat, sunt alcoolici, narcomani,
avînd chiar și unele înclinări psihopatice.
Infractorul recidivist îi sunt caracteristice unele particularități specifice, și
anume:
 Poziția socială a criminalilor recidiviști, care s e caracterizează prin aceea că
pentru aceștia este caracteristic faptul că ei și -au început foarte din timp
activitatea lor de „muncă”;
 La criminalii recidiviști, motivația infracțională este cu mult mai limitată în
comparație cu alți infractori;
 Rezistenț a la procesul de re educare.
Printre alte trăsături, caracteristice personalității recidivistului, sunt
următoarele:
 Eșecul școlar;
 Proveniența din familii cu tendințe conflictuale;
 Consum abuziv de alcool și droguri;
 Absența sentimentului dragostei;
 Orientare spre sub -cultura criminală.
Infractorii recidiviști dau dovadă de inadaptare socială. egocentrism,
imaturitate, ajunsă frecvent până la infantilism social – dorință de a exista din contul
altora, necesități sporite în raport cu posibilitățile, or ientare excesivă spre anumite
feluri de gratificație socială (bani, sex etc.), impulsivitate și indiferență afectivă,
agresivitate, scepticism etc., stări interne de tensionare și conflict, percepere
deformată a realității, dificultăți în autoevaluare și a utoprezentare.
Recidivistul este indiferent în raport cu sancțiunea juridică, violent. Deși tipul
recidivist predomină printre bărbați, se întâlnesc femei cu comportament recidivist,
frecvent caracterizate prin anomalii psihice de limită (psihopatii, accentuări de
caracter), alcoolism cronic. Degradarea social -psihică a infractorilor recidiviști este și
un rezultat al nenumăratelor privări de libertate, incapacității de reintegrare socială .
În urma unor sondaje efectuate în România18 pe un eșantion de 2738 deținuți
recidiviști s -a stabilit că aceștia posedă și alte caracteristici comune:
 după vârstă – 54,7 sunt tineri, având până la 30 ani;

18 A. Gheorghiu și colab, Studii psihosociolo gice privind mediul penitenciar, București: M.J, ANP, 2012 .

14
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

 după mediu de comitere a infracțiunilor – 76,1% au comis infracțiunea în
mediul urban;
 situația familială – necăs ătoriți, divorțați sau în relații de concubinaj (63%);
 după nivelul școlarizării – peste 90% nu au depășit nivelul școlii medii
incomplete;
 după calificarea criminală – 77,9% calificați.

III.3. Psihologia recidivistului minor. .

Personalitatea minorului infractor recidivist nu este decompensată doar de
aspectele neuropsihice și neuropsihomorale, deoarece scopul și mobilurile
antisociale ale minorului, care sunt prezente în cadrul oricăror infracțiuni, reflectă de
cele mai dese ori o personalitate decompensată nu doar neuropsihic, ci și moral, și
nu doar din punct de vedere individual, ci și al moralei societății în care trăieș te.
Printre diferitele etape de vârstă ale minoratului, adolescența se dovedește a fi
cea mai problematică, or, ea se situează la hotarul dintre copilărie și maturitate, iar
dorința de autoafirmare poate fi uneori excesivă, transformându -se în devianțăÎn
evoluția minorului un impact profund pot avea uneori perioadele critice de vârstă care
nu sunt specifice adulților19.
La aceste crize de vârstă se raportează: criza nou -născutului, criza de la un
an, criza de la 3 ani, criza de la 7 ani, criza de la 13 ani și criza de la 17 ani. Fiecare
din acestea cuprinde trei etape: precritică, critică și postcritică. Ele se manifestă prin
negativism, disconfort, dorința de autoafirmare, manifestarea independenț ei etc. Este
de subliniat că la diferiți minori crizele se manifestă diferit, mai mult sau mai puțin
evidențiat, dar criza de vârstă nu constituie deja un caracter f ormat, ea este
temporară și trecătoare. De aceea, este foarte importantă atitudinea celor din jur față
de comportamentul minorilor întru evitarea unei eventuale stigmatizări.
Deci, personalitatea delincventului minor constituie rezultatul unor permanente
și multiple raporturi de condiționare reciprocă și de interdependență între trăsăturile
definitorii ale personalității acelui minor care a comis o infracțiune sau delict, aflate în
plin proces de structurare – sub presiunea factorilor individuali și sociali care-l fac să
se manifeste specific atât în personalitatea sa ca sistem, cât și în condițiile concrete
de mediu în care minorul se dezvoltă, se formează și trăiește.

19 Gheorghiță Mateuț, Seminarul pentru avocați privind acordarea asistenței juridice minorilor în conflict cu
legea , București, noiembrie 2013.

15
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

O altă trăsătură a unui infractor minor recidivist este dublic itatea
comportamentului său . Aceasta se manifestă în principal prin faptul că un infractor
minor, plănuiește și realizează anumite infracțiuni, dându -și seama de gravitatea
faptelor sale, însă, în același timp, se ascunde de părinți, profesori și alte persoane,
pentru a nu fi decons pirat. Un infractor minor cel mai des acționează într-o manieră
ascunsă și pentru a nu fi descoperit, iar anume această frică îl face deseori să se
răzgândească sau să facă anumite greșeli. Ceea ce îl ghidează sunt anume
motivele, motivațiile ș i scopurile sale.
Astfel, se stabileș te profilul psihologic al infractorului minor, caracterizat prin20:
 inclinația spre agresivitate, inclinație bazată pe un fond de negare a valorilor
socialmente acceptate;
 instabilitatea emoțională, generată de carențe educaționale și, în ultima
instanță, de fragilitatea eului;
 inadaptarea socială, datorată exacerbării sentimentului de insecuritate;
 duplicitatea conduitei, manifestată în discordanță între comportamentul tainic,
intim în care individul pregatește infracțiunea și comp ortamentul său în
societate (prin care individul iși trădează, de cele mai multe ori, caracterul
delincvent);
 dezechilibrul existențial, exprimat prin vicii, patimi, perversiuni etc.
După legătura dintre minori și fapta comisă poate fi distinsă următoarea
tipologie a minorilor delincvenți21:
 Minori pentru care infracțiunea este o acțiune întâmplătoare, contravine
orientării generale a personalității.
 Minori pentru care infracțiunea este cauzată de instabilitatea orientării
personalității; este situativă și depinde de motiv și situație.
 Minori pentru care infracțiunea este condiționată de orientarea generală
negativă a personalității care se manifestă prin alegerea mediului de contact,
petrecerea timpului liber, imitarea modelelor de conduită socială.
 Minori pentru care infracțiunea este rezultatul predispunerii criminale a
personalității, care include căutarea activă, organizarea motivului și situației
pentru infracțiune, prezența unui sistem stabil de apreci eri și atitudini
antisociale.

20 D. Damir, Toader E., Discernopatia și delicvența infantilo -juvenilă . În: Rom. J. Leg Med 14(1)51 -55(2016),
Romanian Society of Legal Medicine, pag.52.
21 D.M.Pașca, Infractorul minor și reintegrarea sa în comunitate , Tg. Mureș, Editura Ardealul, 2015, pag. 20

16
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

Delincventul profesio nal (categorie din care face parte recidvistul) – are o
formare în direcția comiterii faptelor. Unica lui sursă de existență este comiterea
infracțiunilor. Refuzul muncii cinstite și legale apare ca o trăsătură de bază a acestui
tip. De obicei, debutează ca un copil delincvent provenind din mediul social
disfuncțional . Există delincvent profesional pasiv (care nu desfășoară o activitate
utilă, câștigându -și existența din comiterea unor activități parazitare, vagabondaj,
cerșetorie, jocuri de noroc) și active (își formează deprinderi și abilități de înalt
specialist, bine planificându -și activitatea infracțională).
Delincventul recidivist – comite fapte în repetate rânduri, din obișnuință. Se
caracterizează prin scepticism, egoism, imaturitate intelectuală, tendință de opoziție
etc. Persoane minore cu orientare antisocială formată deja și cu o experiență
infracțională.
Observăm deci că aceste delimitări cuprind patru categorii de minori, începând
cu persoanele care au o conduită socială bună, sunt disciplinaț i, însă nimerind poate
fără voia lor în anumite împrejurări, cu sau fără voia lor, comit anumite acțiuni care
sunt considerate ca fiind infracțiuni prevăzute de legislația penală; și finalizând cu
persoane care sunt deja cu o dispoziție anti-stat și antiso cietate, gândindu -se doar la
propriul Eu, dorind să își atingă scopurile prin acțiuni bine gândite și criminale, având
deja o experiență de săvârșire a infracțiunilor, știind că acestea sunt fapte ilegale și
care se pedepsesc de lege.
Astfel, în urma studi ilor efectuate, observăm că personalitatea infractorului
minor poartă în sine cauzele săvârșirii infracțiunii, fiind veriga principală a întregului
mecanism al comportamentului criminal, iar acele particularități ale ei care generează
un astfel de comporta ment trebuie să formeze obiectul nemijlocit al profilaxiei22.
Prin urmare, sistemul general de clasificare al delincvenților minori trebuie să
fie apt pentru a fi folosit la analiza juridică și criminologică a componențelor de
infracțiune, precum și pentru elaborarea măsurilor de profilaxie, de prevenire și de
combatere a criminalității, să caracterizeze complex tipurile de persoane care au
comis fapte interzise de legea penală, precum și calitățile caracterului care s -au
evidențiat la comiterea de infracțiuni.

22 Octavian Pop, Tipologii de infractori , în: Legea și viața, Editura Polirom, Iași, 2016, nr. 5, pag.24.

17
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

CAPITOLUL IV . STUDIU DE CAZ.

În sprijinul celor analizate în acest proiect, propunem un studiu de caz centrat
pe metoda psihologică a interviului23. Durata interviului este de aproximativ 10
minute, se încercă adresarea unui set de întrebă ri scurte, la obiect, prin care să se
traseze nu numai parcursul delincventului în mediul penitenciar, ci și să se surpindă
mentalitatea sa, să se descopere o serie de resorturi intime ale actului comis și să se
reușească în final conturarea unui portret p siho-comportamental.
Date obținute din interviu (fundamentate pe subiectivismul evident al
respondentului):
 Fapta(le) care a(u) condus la condamnare : furt calificat și tâlhărie (299 și 233
NCP);
 Atribuirea vinei pentru fapta comisă : ”eu și anturajul”, dec i conștientizarea
rolului perso nal și a celor cu care s -a asociat în vederea comiterii infracțiunilor.
 Climatul familial anterior faptei : o familie aparent obișnuită, fără evidente
lipsuri financare, familie separată ulterior, probabil datorită plecării la muncă a
mamei în Italia. Despărțirea nu pare să îl fii afectat pe respondent prea mult,
dovadă faptul că a fost plecat în I talia la muncă și declară că va pleca din nou
după ieșirea din penitenciar.
 Studii și calificări : șase clase primare, evident nicio calificare profesională.
 Date furnizate despre anturaj : de la vârsta de 14 ani; declară că aici a răspuns
tentației alcoolului, fumatului și drogurilor, comiterea faptei în sine fiind făcută
sub influența alcoolului. Interesant de observat cum vina aparți ne voalat
aproape în totalitate anturajului, probabil aceasta făcându -l să scape de
sentimentul de vinovăție, mascată sub imperiul fatalității și relei influențe.

23 Ancheta pe baza de interv iu pres upune raporturi verbale între participanții aflați față în față ,centrare a asupra
temei cercetate, direcția unilaterală de acțiune, fiecare participant păstrâ ndu-și locul de emiță tor sau de
receptor. Interviul, deși strâns legat de alte fenomene (întâ lnirea , convorbirea, dialogul, interogatoriul), se
deosebeș te net de el e. Astfel, interviul presupune întâlnirea, fără ca întâlnirea să presupună neapărat interviul.
Între ele se stabilesc relaț ii ca de la mijloc la scop. În întâ lnire, interviul este unul dintre scopurile posibile. În
convorbire avem schimb de informații î n am bele sensuri, persoanele schimbându -și permanent locur ile, fapt
care nu este posibil î n interviu. Di alogul ș i interviul s e presupun reciproc, prin ele făcâ ndu-se trece rea de la o
stare la alta; totuș i interviul este mai mult decât un dialog, fiindcă în cadrul lui se obțin informații pe care nu le
cunoaș tem dinainte. În fine, atât interogatoriul, cât ș i inte rviul vizează strângerea de informaț ii, ambele fiind de
tip maieutic; totuși, în inte rogatoriu există conștiința faptului că o forță exterioară impune obț inerea unui
răspuns, în timp ce î n interviu se lasă la alegerea subiectului de a ră spunde sau nu. În calitatea sa de strategie
de culegere a informaț iilor, interviul po ate fi conceput ca metodă integrată altor metode mai largi sau ca
metodă de sine stătă toare, cu legil e și caracteristicile sale proprii .

18
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

 Stare de recidivă : post executorie. Condamnat anterior pentru faptele expuse
la 3 ani și 9 lu ni, liberat condiționat și reîncarcerat în urma încălcării termenilor
liberării condiționate, faptă din nou anticipată și conștientizată de respondent.
În prezent rapoarte de pedepsire repetate (pe care încearcă să le treacă în
derizoriu, neinsistând asupr a lor). Autoagresiune conștientă.
 Planuri de viitor : întoarcerea la prietenă (atenție: nu la familie! – pe care
declară că o iubește, că este atașat de ea etc.), pentru a pleca cu ea în Italia,
unde ”se câștigă bine”. Este relativă intenția de muncă la o persoană fără
studii și abilități conferite de o meserie de bază, fiind anticipabile alte surse de
venit.

Concluzii și portret psihologic:

Avem de -a face cu un recidivist postexecutoriu, ordinar (cu o anumită abilitate
de a găsi contexte favorabile comiterii de infracțiuni), care prezintă în trecutul său
toate caracteristicile unui recidivist actual și, foarte posibil, viitor:
 Dificultăți de adaptare a infractorului în trecerea de la un tip de viață la altul
(nu rezistă mult timp în libertate, sub im pulsul pseudo -deliberat al comiterii
altei infracțiuni, despre care se exprimă lejer. Pentru subiect, încălcarea
probațiunii nu este propriu -zis o faptă penală, este un accident conjunctural).
 Situația s ocio-culturală a infractorului (nivel educațional fo arte scăzut,
ocupațional absent, un anumit grad de sociopatie manifestă);
 Destructurarea și dezorganizarea familiei;
 Grupuri de prieteni sau grupuri stradale.
Subiectul nostru este evident vanitos și egocentric, primește greu
dezaprobarea și îl stimulea ză aprobarea ( răspunsuri evident stereotipe și neutre ca
ton și evident nesincere: ”da am fost ajutat, o echipă specială de asistenți care s -au
ocupat de mine” etc).
În cazul respondentului nostru , trecerea la actul infracțional este o activare a
mecanismelor psihosociale ca reacție la excluderea și respingerea pe care o suferă ,
la neacceptarea socială, care, după cum am arătat mai sus, este un motiv puternic
de acțiune și, în această conjunctură , evident, comportamentul său a fost direcționat
antisocial.

19
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

Imaturitatea sa intelectuală nu trebuie ințeleasă ca fiind identică cu un
coeficient de inteligență scăzut. Din contră, observăm că nu se pot sugera sau
induce răspunsuri, ocolind problemele cere nu îi convin. Imaturitatea intelectuală
înseamnă în cazul său capacitatea redusă de a stabili un raport rațional dintre
pierderi și câștiguri în proiectarea și efectuarea unui act infracțional.
Vorbind despre vanitatea subiectului, este evident că acesta se simte mereu
în continuă legitimă apărare față de “societatea nemiloasă” care refuză să ii ofere de
bună voie ceea ce capriciul de moment îi pretinde. Trăind în conflict cu societatea și
acționând mereu împot riva ei, subiectul nostru , prin “succesele” pe care le va obține
în Italia după liberare, ajung e să se supraaprecieze și mainfestă excese de vanitate.
Din tehnica de disimulare desfășurată, firavă de altfel, desprindem profunda
dificultate de autoreprezentare, absența capacității de a se vedea pe sine în mod
realist, la care se adaugă și strădania de a ascunde propria personalitate.
Urmărind liniștea răspunsurilor sale, tonul egal al vocii, putem cădea în
capcana înțelegerii sale greșite. El nu a devenit violen t (tâlhăria este totuși o formă
perversă de violență !) dintr-o indiferență afectivă, ci din cauza unei mari tensiuni
afective. Câ nd este liniști t, de multe ori probabil se arată afectuo s, grijuliu față de
semeni (mamă, prietenă) , căci prin felul lui impulsiv ( se automutilează !) este capabil
și de reacții pozitive din punct de vedere social ; în schimb, nu are înțelegere pentru
acele cerințe sociale care rec lamă o judecată mai profundă. Nu se gândește decât
prea puțin și nici mai departe de ceea ce depășește momentul prezent . Indiferența
față de viitor este determinată de lipsa unor rădăcini în viața colectivă și a unor valori
etice spre care să tindă, iar acest lucru creează aparența unei totale nepăsări fața de
propria soartă. Din acest motiv el par a fi curajos , de fapt în realitate nu este decât
mult mai sensibil. Îl caracterizează o indifere nță elaborată în urma tensiunii continue,
în urma obișnuinței de a fi mereu în pericol.
Considerăm că :
 Lipsa de interes prezentă pentru studii și calificări profesionale.
 Dorința de a se întoarce în același mediu (Italia), probabil la aceleași
îndeletnici pe care le numește ”muncă”.
 Disimularea evidentă .
Toate acestea c onduc la ideea că va continua conduita infracțională, probabil
la alt nivel. Nu pare infractorul reeducat și reintegrat social decât la nivel declarativ.

20
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

CONCLUZII

Personalitatea se prezint ă sub forma unei piramide biotopologice a cărei bază
este formată de ereditate, cele patru suprafețe fiind formate din amprenta
morfologică, de temperament, caracter și inteligență, vârful piramidei constituind
sinteza globală a personalității. Personalitatea și mediul formează o totalitate
funcțională, iar atunci când unul dintre aceste elemente se schimbă, se modifică și
această totalitate funcțională.
Cercetarea personalității infractorului este o activitate complexă și complicată,
în profilul ps ihologic al oricărui individ uman, implicat în infracțiune, se împletesc atât
calități pozitive, cât și calități care îi caracterizează apartenența la un anumit grup
social, cel al infractorilor.
Calitățile psihice ale oricărui om nu pot să -l sortească fat al la realizarea rolului
social de infractor. Dar există anumite particularități psihice, precum și factori sociali,
care îi determină profilul psihologic și orientarea comportamentală; acestea sunt
analizate atunci când vorbim de personalitatea infractoru lui. Astfel, personalitatea
infractorului reprezintă o sinteză a componentelor personale (biologice, psihice și
sociale), rezultate din constituția psihofiziologică, componentele instinctiv -afective,
alimentată de construcția senzorial -perceptivă, modul de a reacționa și
interferențele cu mediul în care s -a format, integrate într -un sistem neadecvat celui
social, de valori, norme cu caracter deviant de la cele ale societății, care determină
un comportament antisocial.
Toate componentele personalității inf ractorului se pot dezvolta separat normal,
în totalitatea lor alcătuind o conformație orientată antisocial. Știința psihologică a
stabilit încă din cele mai vechi timpuri că indivizii umani pot fi uniți în anumite clase
(grupuri) în funcție de posedarea un or trăsături comune de configurație biopsihică
sau socială. Astfel, a apărut noțiunea de „tip", care este utilizată în diverse științe și
pentru diverse categorii de obiecte, fenomene, în psihologie întrunind subiecții
umani. Tipul este o noțiune subordona tă celei de „trăsătură". Dintre cele mai
cunoscute tipologii psihologice putem numi pe cele temperamentale, aparținând lui
Hipocrate, Pavlov, Allport, Jung, Eysenck etc. Dar nici o tipologie nu reușește să
înglobeze toată varietatea personalităților umane, noțiunea de „tip" fiind un construct
mental, care ne facilitează procesul de ordonare al realității sociale, servind drept
etaloane a căror cunoaștere ne poate oferi o înțelegere și o tratare a

21
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

comportamentului individului uman studiat. Referitor la tipo logia personalității
infracționale au fost efectuate, la fel, un șir de încercări, care, cu toată relativitatea
lor, oferă posibilitatea de a înțelege fenomenul infracțiunii mai adecvat și a -l trata mai
corect, oferind anumite standarde care facilitează cu noașterea indivizilor implicați în
infracțiune.
Tipologia personalității infracționale nu poate fi efectuată separat de tipologiile
general -psihologice, dat fiind faptul că orientarea criminală a comportamentului nu
este un dat, un rezultat al configurații lor genetice, care se manifestă în anumite
insuficiențe cognitive, afective sau volitive, provenind mai mult din dezechilibrul dintre
particularitățile psihice și condițiile din ambianța în care are loc constituirea
personalității.
Cu toate că nu se poate vorbi despre un „psihic criminal" sau o „moștenire
genetică criminală", atât psihicul, cât și constituția genetică contribuie la
determinarea conduitelor umane, inclusiv la cele criminale. Așadar, la baza tipologiei
personalității infracționale trebuie să fie puse, în primul rând, particularitățile
psihologice: motivația, ati tudinile, interesele, scopurile.
Totodată, este nevoie să ținem cont și de forța unor „incapacități funcționale",
în cazul cărora cauza comportamentului criminal poate fi patologia psih ică și
imposibilitatea de apreciere adecvată și reglare conștientă a acțiunilor. În ceea ce
privește infractorii recidiviști, aceștia sunt orientați spre repetarea acțiunilor criminale,
spre asigurarea existenței prin practicarea infracțiunii. Nenumăratele studii ale
acestora au demonstrat existența în structura personalității infractorului recidivist a
unei conjugări a deficiențelor individuale și sociale.
Astfel, infractorii recidiviști dau dovadă de inadaptare socială, egocentrism,
imaturitate, ajunsă fr ecvent până la infantilism social – dorință de a exista pe spatele
altora, necesități sporite în raport cu posibilitățile, orientare excesivă spre anumite
feluri de gratificație socială (bani, sex etc.), impulsivitate și indiferență afectivă,
agresivitate, scepticism etc., stări interne de tensionare și conflict, percepere
deformată a realității, dificultăți în autoevaluare și autoprezentare. Recidivistul este
indiferent în raport cu sancțiunea juridică, violent.
Deși tipul recidivist predomină printre bărb ați, se întâlnesc femei cu
comportament recidivist, frecvent caracterizate prin anomalii psihice de limită
(psihopatii, accentuări de caracter), alcoolism cronic. Degradarea social -psihică a
infractorilor recidiviști este și un rezultat al nenumăratelor pr ivări de libertate, al

22
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

incapacității de reintegrare socială Infractorii nerecidiviști sunt persoanele care
nu repetă comportamentul criminal. Unii autori propun diferențierea între recidiviștii
reali și recidiviștii formali.
Recidiviștii reali – indivizi pentru care infracțiunea este un mod de viață,
prezentând un grad sporit de periculozitate. Recidiviștii formali au un comportament
mai mult sau mai puțin corect în raport cu normele sociale și juridice, cea de a doua
infracțiune având un caracter întâmplă tor. Infractorii de carieră se caracterizează
printr -un comportament infracțional rezultat din modul de socializare, sunt orientați
spre modul de viață antisocial; sunt conștienți de perspectiva privării de libertate,
continuând să -și perfecționeze în dete nție deprinderile criminale.

23
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

BIBLIOGRAFIE :

Autori și lucrări științifice:

1. Balica Ecaterina, Criminalitatea violentă , Editura Oscar Print, București, 2008,
pag.45
2. Banciu Dumitru, Control și sancțiuni sociale (Concepte, teorii și orientări juris –
sociologice), București, Editura Victor, 1999
3. Bălan Ana, Emilian Stănișor, Marinela Mincă, Penologie , Editura Oscar Print,
București, 2013
4. Bogdan T., I. Santea, R.Cornianu, Comportamentul uman în procesul judiciar,
Editura Serviciul Editori al M.A.I, București, 2003
5. Bejan Octavian, Explicația criminologică a comportamentului criminal , Editura
Universul Juridic, București, 2012
6. Butoi Ioana Teodora, Tudorel Butoi, Psihologia judiciară , Editura Fundației
„România de Mâine”, București, 2013
7. Chiș Ioan, Dragoș Răzvan Niță, Fundamente de drept execuțional penal ,
Editura A.N.I., București, 2015
8. Cucu C.I., Psihiatrie socială , partea a Il -a, Editura Litera, București, 2011
9. Dragomirescu V.T., Psihosociologia comportamentului deviant , Editura
Științi fică și Enciclopedică, București, 1993
10. Dragomirescu Virgil, Psihosociologia comportamentului deviant , Editura
Polirom, București, 2012
11. Florian Gheorghe, Psihologia penitenciară, Editura Oscar Print, București,
1996
12. Florian Gheorghe, Fenomenologie penitenciară , Editura Oscar Print,
București, 2003
13. Kantor Martin, The Psychopathy of Everyday Life: How Antisocial Personality
Disorder Affects All of Us, Praeger Publishing, London, 2003
14. Maslow (1876) citat de Dragon Petrovec în Psychotogy and Criminal Ju stice,
Berlin, 1998
15. Mitrofan N, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară , București,
Casa de Editură și Presă "Șansa" S.R.L., 1992
16. Simon George K., In Sheep's Clothing: Understanding and Dealing with
Manipulative People , Harvard Edition, Camb ridge, Massachusetts, US, 1996

24
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI – PERSONALITATEA
INFRACTORULUI RECIDIVIST.

17. Petcu M., Delincvența -Repere psiho -sociale , Editura Dacia, Cluj -Napoca,
2010
18. Rădulescu M. Sorin, Sociologia devianței și a problemelor sociale , Editura
Lumina Lex, București, 2006
19. Scripcaru Gheorghe , T. Pirozynski, Criminologie clinică și relațională , Editura
Synposion, Iași, 1995
20. Thoraton David, Moral development theory în Applying psychology to
imprisonment, Her Majesty's stationery office, London, 1987
21. Turliuc N, Psihologia comportamentului deviant – suport , Edit ura
Universitaria, Iași, 2017
22. Vasile Alina Sanda, Psihologia delicvenței juvenile , Editura Universul Juridic,
București, 2014
23. Zidaru Petrache, Drept penitenciar. Tratamentul penitenciar. Regimul
penitenciar. Practică penitenciară , Editura Universul Juridi c, București, 2011