Profilul Misionar al Sfantului Niceta de Remesiana

I. Introducere

Misiunea creștină în secolele IV – V

Misiunea creștină este trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei și a integrării oamenilor în împărăția lui Dumnezeu , întemeiată prin luarea mântuitoare a lui Isus Hristos inaugurată ca anticipare a ei în Biserică prin pogorârea Duhului Sfânt. Misiunea creștină este acea activitate în care se crește lucrarea lui Dumnezeu și a omului , după măsura proprie fiecăruia , activitate prin care Dumnezeu trezește și cheamă creatura căzută la mântuirea și desăvârșirea ei în Hristos.

Coordonatele esențiale ale misiunii creștine , conform marii porunci misionare de la sfârșitul Evangheliei de la Matei (28,19-20) sunt: evanghelizarea :”mergeți și învățați toate neamurile ”, încorporarea sacramentală în trupul eclesial al lui Hristos , în care participăm la viață de comunicare a Sfintei Treimi: „botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” și îndemnul de a stărui în dreaptă credință , în sfințenie, mărturie și slujire: „învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă ”.

Scopul trimiterii și al misiunii lui Isus Hristos și a Duhului Sfânt în lumea care se perpetuează în misiunea Apostolilor și a Bisericii constă în recapitularea și unirea întregii creații în trupul lui Hristos. Biserica , prin unitatea credinței , prin Sfintele Taine și prin creșterea în viață în Hristos.

Sfântul Niceta de Remesiana a trăit într-o perioadă de mari frământări ale Bisericii creștine : secolul al IV-lea și începutul secolului al V-lea.

Era perioada post –niceană când Biserica prin conducătorii ei , se „luptă” încă cu partida ariană care promova acum erezia pnevmatomahă . Era „epoca de aur” a Bisericii creștine ,cum o numesc unii teologi , care au scris tratatele memoriale de apărare a Bisericii în potriva ereziilor autori precum sfântul Vasile cel Mare, sfântul Grigore de Nyssa , sfântul Griogore de Nazianz , și apoi sfântul Ioan Gură de Aur.

În acest context misiunea bisericii s-a angajat în 2 mari direcții: misiunea „ad extra” sau externă , propovăduirea Evangheliei în vederea convertirii popoarelor și misiunea „ad intra” , sau internă, prin care Biserica s-a preocupat de cei botezați , organizând viața internă , liturgică și socială comunității creștine . Astfel Biserica apare atât ca o comunitate euharistă – poporul lui Dumnezeu deja răscumpărat , care se adună să comemoreze Paștele lui Dumnezeu din istoria mântuirii, trăind o viață nouă în Duhul Sfânt – cât și ca o comunitate apostolică misionară care are conștiința unei trimiteri speciale la cei necredincioși.

Sfântul Niceta de Remesiana, exponent al misiunii creștine din timpul său.

Desfășurându-și activitatea în a doua jumătate a secolului al V-lea

,într-un ‚ținut așezat la hotarele dintre două culturi: greacă și latină, sfântul Niceta de Remesiana, prin așezarea scaunului său episcopal , prin cultura sa , prin entuziasmul lui de misionar și prin grija deosebită față de păstoriții săi de a-i întări în credința cea adevărată și de a-i apăra de învățăturile eretice și de practicile păgânești , se încadrează între figurile de seamă ale Bisericii din vremea sa.

Scrierile sale în înfățișează nu numai ca pe un erudit dar și ca pe un adevărat păstor cu dragoste caldă față de fii săi sufletești. Prin lectura sa vastă, el fac legătura atât cu Orientul, cât și cu Occidentul. Operele sale, cu profil catehetic , se inspiră din Sfântul Vasile cel Mare , Sfântul Chiril al Ierusalimului , sfântul Grigore de Nazianz, sfântul Grigore Taumaturgul și sfântul Ciprian . La rândul său , sfântul Niceta de Remesiana a inspirat pe Martin de Braga (+580), a cărui activitate s-a desfășurat în nordul Portugaliei.2

Sfântul Niceta culege învățătura sa din sfânta Scriptură care este pentru el izvorul proaspăt al învățăturii de credință, precum și din sfânta Tradiție, autoritatea Sinodului ecumenic de la Niceea și autoritatea Părinților Bisericii care au formulat doctrina cea adevărată , întemeiați fiind , la rândul lor, pe sfânta Scriptură.

Sfântul Niceta de Remesiana se înscrie printre cei mai destoinici apărători ai Bisericii împotriva anarhismului și macedonianismului și superstiției păgâne , infiltrată uneori în credința creștină.

Tratatul „Despre Sfântul Duh ”alcătuit pentru „luminarea minții”3, pentru cei care erau amăgiți de mecedonieni sau de partizanii acestora, este o contribuție însemnată la misiunea internă a Bisericii , la efortul comun al Părinților de a lămuri masele de credincioși de toate categoriile , asupra persoanei a treia a Dumnezeirii și a rolului său proniator în Biserică. Sfântul Duh oferă libertate și sfințenie, creează și dă viață , cunoaște toate din veci și descoperă, este pretutindeni și umple toată lumea , este Mângâietorul tuturor , este bun, drept, iartă păcatele și aduce unitatea în Biserică.

Sfântul Duh îmbrățișează cu aceeași dragoste dumnezeiască toată lumea, spune sfântul Niceta , îndreptând-o spre iubirea lui Dumnezeu și spre libertatea harică. El a fost prezent la facerea lumii , a vorbit prin profeți , a sfințit pântecele fecioarei din care s-a întrupat cuvântul , din plinătatea lui au primit sfinții Apostoli ”har peste har”5 , este prevăzut în lume ca Duhul infierii, izvorul sfințeniei, lumina sufletelor și împărăția darurilor; înnoiește firea cea sădită de Dumnezeu; lucrează veșnicia prin Taina Sfântă a Botezului6 Așadar , prin prezența sa în Biserică sfântul duh împlinește unul din scopurile misiunii creștine : de a aduna pe creștini într-o singură închinare a Treimii , de la începutul lumii până la sfârșit și până la marginile pământului după cuvântul Scripturii :”Duhul lui Dumnezeu a umplut pământul”7.

Cinstirea lui Dumnezeu în Biserică trebuie să fie aceeași pretutindeni. Referindu-se la tradiția căutării în comun în Biserică, sfântul Niceta își reformează credincioșii că”sunt unii nu numai în părțile noastre , dar și în părțile Răsăritului , care socotesc de prisos cântarea imnelor sau cel puțin nepotrivită cu religia creștină”8.

În anii 398 și 402 Sfântul Niceta face două călătorii în Italia, probabil la Roma și în mod sigur la Nola, spre a se închina la mormântul sfântului Felix. Acolo cunoaște pe sfântul Paulin (+431) care este extrem de impresionat de bătrânul episcop. Între cei doi sfinți Părinți avea să se statornicească una dintre cele mai frumoase prietenii. După prima călătorie la Nola a episcopului de Remesiana, sfântul Paulin se grăbește să scrie unui alt prieten , Sever, că a fost vizitat de Niceta pe care-l numește episcop venerabil și foarte învățat care a venit din Dacia , fiind admirat pe merit de romani9. de asemenea , prietenul poet din Nola îi adresează sfântului Niceta două poeme. Trebuie să reținem de aici importanța acestor două călătorii , în urma cărora se pot afla dat deosebit de importante referitoare la activitatea misionară a sfântului Niceta. Desigur că sfântul Niceta care avea o bogată experiență literară, misionară și pastorală , a fost în măsură să evalueze literatura patristică apuseană și viața bisericească de la Nola, mai ale că sfântul Paulin era unul dintre cei mai culți oameni ai vremii sale, elev al lui Ausonic și prieten cu sfântul Ambrozie11 , iar Nola îmbrăca haina de sărbătoare și fiecare au de ziua sfântului Felix , adăpostind mulțime de pelerini. Pe de altă parte , sfântul Niceta avea competența să

împărtășească celor cu care venea în contact multe lucruri interesante, din bogata sa experiență , dobândită în condiții uneori destul de vitrege în Dacia îndepărtată.

Călătoriile Sfântului Niceta în Italia la o vârstă înaintată, înfruntând oboseala călătoriei și nesocotind primejdiile drumurilor sunt o dovadă evidentă că el avea un suflet entuziast, care aproape de o vârstă octogenară păstra încă aprinsă dorința unor noi experiențe pastorale și misionare.

Cu aproximativ 60de ani mai înainte , sfântul Atanasie cel Mare al Alexandriei , călătorea la Roma , și al doilea exil al său, venind în contact cu atmosfera patristică apuseană. Asemenea lui, dar în condiții istorice deosebite sfântul Niceta după ce desfășurase o activitate misionară intensă la nord și la sud de Dunăre are posibilitatea de a confrunta cele două spiritualități: occidentală și orientală , fapt deosebit de semnificativ pentru epoca respectivă dar și pentru vremea noastră , pătrunsă de ideea misiunii și a ecumenicității.

Actualitatea temei

Analizând situația actuală a Bisericii Ortodoxe putem observa că se accentuează cu preponderență aspectul intern al misiunii acesteia. Aceasta pentru că la aproximativ șaptesprezece secole de la activitatea misionară a sfântului Niceta , Biserica a cunoscut o extindere excepțională: creștinismul a fost propovăduit la aproape toate popoarele lumii , așa încât misiunea externă a Bisericii Ortodoxe este aproape lipsită de sens. În schimb asistăm la o „sufocare” a Bisericii Ortodoxe din partea cultelor neoprotestante care susțin că predicând creștinilor ortodocși învățăturile lor biblice și dogmatice, prestează o adevărată misiune dar nu realizează că ceea ce fac nu este altceva decât prozelism religios.

Din aceste motive consider că trebuie luată atitudine promptă la această „avalanșă” de „misionari” printr-o misiune internă constantă care să evidențieze valorile reale și concrete pe care le deține Biserica Ortodoxă. Iar exemplul sfântului Niceta de Remesiana este elocvent și demn de urmat. În fața pericolului arian el a stabilit clar și concis învățătura Bisericii dreptmăritoare la Dumnezeu în Treime, pentru ca fiecare creștin să se poată apăra în fața propagandei eretice; a dat sfaturi creștinilor despre modul în care trebuie să se roage Dumnezeului Celui adevărat, evidențiind importanța căutării bisericești, în special a psalmilor în cultul bisericii.

Așadar, tratatele Niceta de Remesiana „Despre credința creștină ortodoxă”, „Despre sfântul Duh”; „Despre Simbolul de credință”, „Despre privegherea creștinilor ” și „Despre folosul căutării în psalmi” sunt cât se poate de actuale și au aceeași menire pe care au avut-o în acele vremuri pentru că și acum Biserica Ortodoxă este nevoită să înfrunte prozelismul unor grupări religioase care, în mod paradoxal , doresc să facă misiune creștină într-o țară ortodoxă.

II. Viata și activitatea Niceta de Remesiana

1.Izvoare referitoare la viața și activitatea sfântului Niceta

Mențiunile despre viață și activitatea Sfântului Niceta sunt destul de reduse ca număr . Ștefan Alexe enumeră următoarele izvoare: Ghenadie de Marsilia în „Liber de viris illustribus”, Cassiodor în „De institutione divinarum litterarum” care vorbesc despre activitatea sa literară iar episcopii Inocențiu I al Romei (+417) în „Epistola XVI și XVII” și Germinius Sirenium în „Epistola” îi menționează doar numele. Singurul care furnizează date prețioase cu privire la profilul moral și la activitatea sfatului este sfântul Niceta, să depindem coordonatele gândirii și acțiunilor sale și să relevăm rolul său în istoria misiunii Bisericii Ortodoxe.

În primul rând trebuie să cunoaștem că numele de Niceta derivă din substantivul grecesc „nichitis” iar manuscrisele l-au păstrat sub forma Nicaeas, Niceas, Nicetas, Nicetus și Nicetius, din acest motiv fiind confundat uneori cu Nicetos de Aquileea sau Nicetius de Trier. Discuțiile în jurul numelui și operelor sfântului Niceta, purtate în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au fost rezumate de A.E.Burn care a publicat în anul 1905 , pe baza manuscriselor cunoscute de el și pe baza discuțiilor asupra unora dintre aceste manuscrise , un studiu cuprinzător sub formă de „introducere” la prima ediție completă a operelor episcopului de Remesiana.12

Orașul Remesiana se află pe marele drum militar care traversa centrul Iliricului, legând Europa apuseană cu Constantinopolul . Se presupune că orașul a fost întemeiat de împăratul Traian 198-117 și numele său era Respublica Ulpianorum. Astăzi pe vatra vechii cetăți romane se află satul sârbesc Bela Pelanka, cunoscut și sub numele turcesctivitatea sfatului este sfântul Niceta, să depindem coordonatele gândirii și acțiunilor sale și să relevăm rolul său în istoria misiunii Bisericii Ortodoxe.

În primul rând trebuie să cunoaștem că numele de Niceta derivă din substantivul grecesc „nichitis” iar manuscrisele l-au păstrat sub forma Nicaeas, Niceas, Nicetas, Nicetus și Nicetius, din acest motiv fiind confundat uneori cu Nicetos de Aquileea sau Nicetius de Trier. Discuțiile în jurul numelui și operelor sfântului Niceta, purtate în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au fost rezumate de A.E.Burn care a publicat în anul 1905 , pe baza manuscriselor cunoscute de el și pe baza discuțiilor asupra unora dintre aceste manuscrise , un studiu cuprinzător sub formă de „introducere” la prima ediție completă a operelor episcopului de Remesiana.12

Orașul Remesiana se află pe marele drum militar care traversa centrul Iliricului, legând Europa apuseană cu Constantinopolul . Se presupune că orașul a fost întemeiat de împăratul Traian 198-117 și numele său era Respublica Ulpianorum. Astăzi pe vatra vechii cetăți romane se află satul sârbesc Bela Pelanka, cunoscut și sub numele turcesc Mustafa Pașa Palanca. Cetatea Remesiana este așezată la aproximativ 30km în partea de Răsărit a orașului Neissus (Niș) la o altitudine de circa 630 m, în apropiere de râul Nișava.

Potrivit istoriografilor romani orașul Remesiana făcea parte , din punct de vedere administrativ , din provincia Dacia Mediterranea, așezată între Dcaia Ripensis și Dardania, iar din punct de vedere bisericesc , în vremea sfântului Niceta ținea de Mitropolia din Tesalonic13. Nu se cunoaște nimic despre începuturile episcopiei de Remesiana și probabil că ar fi rămas pierdută în uitare dacă scaunul episcopal nu ar fi fost ilustrat de sfântul Niceta și dacă n-ar exista dovada că un alt episcop Diogeniasus, a luat parte la sinodul de la Efes din 449 ținut în legătură cu problema monofizită.14.

Izvorul etern principal cu privire la sfântul Niceta îl constituie „Poemele” XVII și XXVII ale sfântului Paulin de Nola. Aceste poeme trebuie însă studiate cu atenție pentru că stilul poetic folosit de sfântul Paulin , spre aș-i exprima dragostea plină de admirație față de un prieten drag , îngreunează descifrarea faptelor istorice, dar nu le exclude. Indicațiile geografice , etnografice și bisericești le definea, fără îndoială , în cea mai mare parte, de la Niceta . care i-a spus multe lucruri despre activitatea sa misionară. Cele 80 de strofe, ca și informația dintr-o scrisoare către Sulpiciu Sever (+420) 15 , în care se vorbește despre prima călătorie a sfântului Niceta la Nola, arată să sfântul Paulin a fost foarte onorat și impresionat de această vizită și că a ținut să o cinstească în mod deosebit. În versuri de o rară gingășie, sfântul Paulin își petrece prietenul cu gândul , lăsând vorbească inima. Sentimentele sale sunt sincere , fapte care denotă că Poemul XVII nu este o scrisoare de curtoazie , iar cele relatate sunt cunoscute din lungile convorbiri dintre cei doi prieteni. După părerea lui Ștefan Alexe , indicația lui Paulin ,,Romanis merito admirandus” arată că Nicata a fost la Roma unde a lăsat o frumoasă impresie. Se pare că acolo l-a cunoscut pe Sfântul Paulin care l-a invitat la Nola de sărbătoarea sfântului Felix (14 ianuarie). Sfântul Niceta a rămas la Nola până în vară. Prietenul său se roagă să nu fie călduri prea mari la trecerea prin Calabria :,,dat precar, mites tibi Christus aestus / et levis spirit sine nobe siccis / aura Calabris.”

Ca date istorice sigure asupra vieții episcopului Niceta de Remesiana sunt considerate a fi cele două vizite pe care acesta le face la Nola în 398 și 402 și menționarea numelui de către Inocențiu I ,în 409 și 414 .

Poemul XXVII îl înfățișează pe Niceta ca fiind mai în vârstă decât Paulin , deoarece acesta îl numește ,,părinte” , ,,învățător” , ,,sfânt” și ,,părinte sfânt” . Dacă s-ar admite că în anul 398 , data apariției Poemului XVII, Paulin avea 45 de ani , iar Niceta 60 , înseamnă că acesta din urmă s-a născut la 338, sau ceva mai devreme . Luând anul 414 ca an al morții Sfântului Niceta, când este pomenit ultima oară, rezultă că acesta a trăit aproximativ 80 de ani . De asemenea , dacă Nichas , din ,,Scrisoarea” lui Germinus este identic cu Niceta , înseamnă că la anul 367 acesta era deja episcop la Remesiana , fiind astfel contemporan

cu cei mai de seamă Părinți ai Bisericii : sfântul Vasile cel Mare , sfântul Atanasie , sfântul Efem Sirul , sfântul Chiril al Ierusalimului , sfântul Ambrozie , Fericitul Augustin și Fericitul Ieranim , sfântul Ioan Gură de Aur , sfântul Grigore de Nazians și sfântul Grigore de Nissa , care s-au remarcat în a doua jumătate a secolului al IV-lea și unii dintre ei chiar în primele decenii ale secolului următor .

Totuși , rămân de clarificat : locul nașterii , educația primită și activitatea sa până la primirea demnității de episcop . Limba latină folosită de Niceta , care impresiona pe contemporanii săi , folosirea unor izvoare apusene și așezarea Remesianei în cadrul administrației bisericești a timpului au sugerat unora părerea că și-ar fi petrecut copilăria în Apus și că ar aparține mai mult Occidentului , teorie pe care o vom dezbate într-un capitol ulterior .

2. Aria misionară a sfântului Niceta

Majoritatea documentelor care ne vorbesc despre Niceta de Remesiana , în frunte cu poemul XVII a Sfântului Paulin de Nola , sunt unanime în a releva specificul misionar al personalității acestui episcop . Opera sa scrisă e în întregime o operă misionară. Pe de o parte e o operă de misiune internă de consolidare a credinței și a vieții creștine mai vechi ,și pe de altă parte o operă de misiune externă , de convertire a celor ce nu cunoșteau încă de Dumnezeu, prefațată de expunerea erorilor păgâne , care începuseră să reapară , favorizate de scurta domnie a lai Iulian Apostolul. Opera sa practică e o continuă acțiune de luptă și de dăruire pentru umanizarea și pentru luminarea popoarelor care stăruiau în eroare. Fericit pământul și fericite popoarele pe care Niceta și , prin el Hristos, le transformă grație operei sale misionare:

„O ninis ferra et populi beati,

quos modo a nobis remeaus adibis,

quos tuo accedentus pede visitabit

Christus et ore!”20

Așadar aceste popoare îl doresc și-l cer zi și noapte, asemenea ogorului secetos însetat de ploaie. Sfântul Niceta este misionarul prin excelență. El nu are singurul episcop misionar al Traciei de Nord în secolele IV și V pentru că Biserica se găsea atunci în plină ofensivă misionară , în special la granițele imperiului. Dar calitățile sale deosebite , tactul și mai ales râvna sa au făcut din sfântul Niceta o figură de prim rang și în același timp populară în lucrul misionar. Putem spune că el a fost în mare măsură pentru daci, ceea ce a fost Ulfila pentru goți.

Importanța operei misionare a sfântului Niceta e legată în mare măsură de arealul lucrării sale misionare. În acest context trebuie să cunoaștem așadar limitele teritoriale de influență misionară a sfântului Niceta , dacă a trecut la nord de Dunăre sau dacă a făcut misiune la Tomis.

Primele referiri asupra ariei misionare a sfântului Niceta ne sunt oferite de sfântul Paulin în „propempticoanele.” sale , când descrie itinerarul episcopului dac la întoarcerea de la Nola în 39821 . Deși acest itinerariu nu e hartă misionară , el cuprinde , totuși câteva nume care ne pot orienta , parțial asupra unor direcții ale spațiului său misionar, care prezintă interes.

Înainte de a-l debarca la Thessalonic propenticolul precizează Sfântuliu Niceta: „Ibis Arctoos procul usque Dacos” adică „Vei merge departe , la dacii din Nordul îndepărtat , la dacii arctici”22. Este o indicație generală, chiar cu iz poetic în termenul „Arctos”, dar ea desemnează punctul „terminus” al călătoriei lui Niceta. Dacii pe care-i părăsește sau pe acre-i convertește episcopul de Remesiana sunt deci la Nord de înțelesul de Nord departe de Nola. Întrebarea care se ridică este : Până unde ducea Paulin acest Nord. Oricât de poet era e greu de admis că prin „dacii arctici” el înțelegea numai pe „dacii meditarnei” și pe „dacii ripuari”.

După ce pleacă de la Tesalonic și înfruntă oboseala unui drum pe jos , sfântul Niceta trece prin câmpurile Macedoniei spre a ajunge la Tomis și apoi la Scupi, capitala Dardaniei, nu departe de Remesiana.23 Acest itinerariu provoacă și astăzi discuții contradictorii în rândul istoricilor. Aceștia sunt de acord, aproape în totalitate, asupra motivelor care l-au determinat pe Niceta să renunțe la calea scurtă spre reședința lui , prin Salonae și Naissus, pentru a se îndrepta pe una ocolită care-l ducea de la Tesalonic prin provinciile și centrele menționate de Paulin : o siguranță mai mare pe drum și probleme disciplinare care priveau Bisericile Daciei și ale provinciilor vecine.

Disputele apar în legătură cu orașul Tomis a cărui prezență pare surprinzătoare într-un itinerariu de la Tesalonic la Remesiana. Vasile Pârvan a sesizat acest lucru și a ironizat pe adepții teoriei potrivit căreia Niceta pentru a ajunge din Italia la Remesiana a trecut de la Tesalonic prin Filipi, Tomis, și Scupi spunând: „asta ar fi ca și vum de la Sofia la București ai trece prin Odesa și Calafat”24 Pârvan crede că în versetele în care sunt menționate aceste orașe sunt citate , de fapt, centrele romane cele mai îndepărtate, unde putea ajunge renumele Sfântului Niceta. Așadar , centrele citate sunt romane, dar ele nu formează , în mintea sfântului Paulin , o hartă a activității misionare a lui Niceta , ci un itinerariu care însă , în mod normal , nu putea trece pe la Tomis.25

Din aceste motive ,unii istoriografi au propus că în versetul respectiv , în loc de „Tomitanam urbem.”, să citim „Stobitanam urbem ”. Acest lucru are avantajul de a introduce în itinerariu o localitate din nordul Macedoniei , stobi, de unde traseul ar fi logic spre Scupi și Remesiana. Totuși adaptarea termenului „Stobitanam”, înseamnă un dispreț total al tradiției manuscrise a versetului respectiv din propemticon. În plus , filologii de talie internațională precum Hartel sau Chatelian, care s-au ocupat de analiza manuscriselor sfântului Paulin de Nola , nu semnalează pentru termenul „Tomitanam” nici o variantă care, sub o formă sau alta, să prezinte literele , „s”, și „b” la începutul sau în interiorul acestui cuvânt.

Concluzia multor istorici și patologi , printre care și Pr. Ioan G. Coman este că , a transcrie Stobitanam pentru Tomitanam înseamnă din partea copistului sau o ignoranță completă asupra existenței orașului Stabi, sau o lipsă de informații asupra poziției geografice a orașului Tomis sau ,în fine redarea greșită, dintr-un anumit motiv a unui nume pentru celălalt. Toate aceste ipoteze sunt posibile, așa cum pot să fie false, dacă ținem cont de linia tradiției manuscrise care , în chip constant, prezintă pe primul „t” singur, neînsoțit niciodată, de „s” iar pe „m” ne înlocuit niciodată cu „b”. Admițând termenul „Stobitanam” Pentru a păstra caracterul normal al unui itinerariu între Tesalonic și Remesiana, nu putem exclude însă posibilitatea unei călătorii a sfântului Niceta la Tomis cu alte prilejuri. Tomis era unul dintre cele mai mari centre misionare pentru „barbarii” Europei de sud-est și capitala provinciei Sciția Minor, pe ai cărei locuitori Paulin îi trece în harta misionară a sfântului Niceta.

În poemele sale, Paulin vorbește pe larg despre convertirea „bessilor” pe care-i descrie cu multe amănunte , ca fiind majoritatea popoarelor păgâne convertite de Niceta. Ei se întindeau de la Nassius și Srardica peste Pantalia și Germania până la Filipi, iar spre răsărit peste Haemus-ul vestic și de mijloc și peste întregul Rhodos.26

În acest caz sfântul Niceta a avut o arie misionară foarte întinsă în Balcani , mergând până în Mecedonia. Vasile Pârvan restrânge această arie balcanică , afirmând că Niceta n-a încreștinat pe toți bessi, ci doar pe cei din jurul reședinței sale episcopale: din Dacia Mediterană , Moesia Inferior, și Daradnia27 , cu toate că Moesia Inferior mergea până foarte departe de Remesiana.

Părintele I. G. Coman , analizând poemele lui Paulin , afirmă că acesta nu se mărginește la indicarea bessilor din cele două Dacii sud-dunărene și de mai departe; el continuă să informeze că Niceta dezgheață cu focul ceresc al credinței creștine mințile înghețate de cer ale locuitorilor din regiunile ripheice, unde Bareas leagă fluviile cu gheață deasă28. e vorba de regiunile nordice și est-nordice extrem de friguroase. Însă Paulin precizează mai detaliat aceste regiuni, menționând și populațiile de aici:

„te patrem dicit plaga tota Barral,

ad tuos fatus Scztha mitigatur

et sui discors fera te mogistro

pectora panit,

et Getae curruut et uterque Dacus

qut colit terrae medio vel ille

divitis multo bove pilleatus

accola ripae”29

În alt loc , același autor menționează că „barbarii învață să cânte pe Hristos, prin Niceta într-o regiune mută la lumii”30

Așadar avem acum indicațiile generale asupra spațiului misionar al sfântului Niceta dar, cu toate aceste nume generice de popoare , nu putem fixa exact regiunile precise ale acestui spațiu. Încercând să localizeze precis unde locuiesc aceste popoare, istoricii au avut păreri diferite. Unii , printre care și Vasile Pârvan sunt de acord să-i așeze. Pe „daci” între cele două Dacii din sudul Dunării însă se deosebesc cu privire la „sciți”. Față de alți istorici care-i așează în Sciția Minor, același Vasile Pârvan îi localizează în vechea Dacie, între Tisa și Nistru. 31 Geții, care nu sunt altceva, decât goți, se găseau la nordul și la sudul Dunării , deci sfântul Niceta a predicat pe ambele maluri ale Dunării. El a prezentat astfel ca „apostol al Daciei” și „apostol al Daco-Romanilor” din dreapta și stânga Dunării .32 În afară de mărturiile lai Paulin , el se sprijină pe informația lui Ghenardie de Marsilia potrivit căreia Niceta a alcătuit un catehism latin, într-o limbă clară și simplă , ca auxiliar al lucrării sale, catehism care s-a păstrat doar fragmentar , dar care dovedește calitățile unui misionar activ.

Este interesant de remarcat , însă , că Vasile Pârvan pare că nu rămâne la această concluzie atunci când afirmă:” chiar fără Sf. Niceta însă, predicatorii creștinismului nu ne-au putut veni, în acele vremuri de vie propagandă misionară în Nordul Dunării…. Decât tot din Illzricul latin și , firește , în special din Moesia Superioară…., cu relațiile ei neîntrerupte și excepțional de bine nutrite cu Dacia lui Traian.”33

Ipoteza sus menționată a lui Pârvan a fost reluată și de alți autori. Astfel istoricul Nicolae Iorga amintește ce Niceta printre „apostolii”ținuturilor din stânga Dunării , spunând: „Apostoli pentru malul din față se adaogă , ca acel Niceta de Remesiana, a cărui rol a fost măiestrit exagerat de Pârvan pentru a în vederea rolul misionar într-o Biserică a Daciei fără organizațiile și ierarhie”34. În același sens se exprimă și Radu Vulpe: „Sfântul Niceta, a cărui activitate apostolică a avut urmări hotărâtoare asupra creștinătății populației romane din Dacia carpatică , stăpânită de barbari , și-a întins activitatea până la Tomis…..”35 De asemenea , Constantin C. Ciurescu apreciază pe Niceta în temenii următori: „Om învățat , autor al mai multor scrieri religioase , bun prieten cu sfântul Paulinus de Nola (Italia) care îl numește „învățător și tată” al său, (magister et pater), misionar încercat și pasionat , Niceta din Remesiana a convertit la creștinism pe daco-romanii de pe ambele maluri ale Dunării , pe goți și pe bessi. El împiedică și scrie în limba latină timp de aproape o jumătate de veac și poate fi pedepsit , pe drept cuvânt , socotit ca apostolul nostru național. Cu atât mai mult, cu cât și prin naștere el era daco-roman”36

Pe de altă parte istoricul D.M. Pippidi formulează ipoteza că opera misionară a sfântului Niceta „s-a dezvoltat într-o regiune nu prea depărtată de scaunul său episcopal”37 Informațiile lui Paulin , spune Pippidi , cu privire la activitatea lui Niceta, pline cu „exagerări poetice” sunt fără valoare documentară. „Singura atitudine remarcabilă …e aceea de a nu ține seama, în delimitarea ariei apostolice a lui Niceta, decât de toponimele și etnicele precis identificabile și aceasta , fără excepție, situează activitatea episcopului Remesianei printre bessi și goții și daco-romanii din dreapta Dunării , în imediata apropiere a scaunului său episcopal.”38

Așadar , întrebarea pe care și-o ridică Pippidi este de ce un episcop al unei dieceze așa de puțin importantă ca Remesiana să fi exercitat o influență ca aceea care i se atribuie în regiuni așa de îndepărtate de sediul scaunului său episcopal și unde , de zeci de ani, erau episcopi. Răspunsul e dat de Canonul 14 Apostolic, spune Pippidi care prevede interdicția unui episcop de a părăsi eparhia sa pentru a trece la alta , dar unele excepții :”fără numai de a fi vreo pricină binecuvântată care-l obligă să facă aceasta ca să poată aduce mai mult folos elor de acolo sub cuvânt de pietate , dar și aceasta nu de sine , ci prin hotărârea mai multor episcopi și cu cea mai mare rugăminte ”39. Însă Niceta nu-și părăsea eparhia sa definitiv spre a se muta la alta , ci spre a face acolo , intermitent, operă misionară, cum afirmă și canonul. Și bineînțeles făcea acest lucru în colaborare cu mitropolitul său și cu episcopii vecini. Așadar , în general , canoanele opreau pe episcopi de a trece în alte eparhii, dar realitatea încălca uneori excepții , mai ales în împrejurări deosebite , ca acelea de care e legată viața sfântului Niceta. În plus era o tradiție a Bisericii ca unii preoți , episcopi, și învățați să circule ca misionari departe de reședințele lor . episcopi mari cu dioceze mici care au intervenit la mari depărtări , pentru a predica, a aplana conflicte sau a oferi îndrumări bisericești sunt mulți în istoria Biserici. Exemple elocvente sunt: sfântul Grigore Taumaturgul care , cu un veac înaintea Sfântului Niceta făcea misiune în Nord-Estul Asiei Mici ; sfântul Grigore de Naziaz a fost misionar la Constantinopol iar sfântul Epifaniede de Salamina, predică la Ierusalim , iar în Dalmația găsim un episcop venit din Antiohia.40 Acesteadevărate „turnee” misionare erau foarte frecvente în secolul IV , cerute fiind de nevoia de a pune capăt controverselor ariene și de a converti pe „barbarii” de la limitele imperiului sau chiar mai departe. Uneori episcopii își riscau viața în aceste acțiuni misionare , iar cei care aveau reședințele episcopale între „barbari” sau aproape de „barbari” își făceau un crez și o specialitate din misionarism. Este și cazul Sfântului Niceta care avea și o credință și o cultură vastă.

Argumentul că în Dacia Ripensis , în Moesia și în Sciția Mivor erau destui episcopi care lucrau pentru convertirea „barbarilor” și care nu i-ar fi îngăduit lui Niceta o activitate misionară, așa cum, același Niceta, după afirmațiile lui Pârvan n-ar fi putut face operă misionară dincolo de hotarele Dardaniei din cauza invidiei episcopilor din acele părți, nu este absolut valabil. Ruinând mai multe eparhii , chiar dunărene , inveziile au putut permite sfântului Niceta, afirmă unii istorici, să-și întindă juristicția și odată cu aceasta, să predice Evabghelia unor triburi barbare. Dar chiar dacă el nu și-a întins juristicția canonică , absența temporară sau prelungită a eparhiilor organizate la Dunăre reclama intervenția lui spirituală și misionară. În plus , la Dunăre numărul păgânilor de convertit era mai mare decât puțin mai la sud, ceea ce constituia un motiv serios al unei intervenții misionare.41

Strofele propenticonului unde se vorbește de activitatea lui Niceta în regiunile ripheice sau ținutul lui Bareas locuit de sciți după Pippidi, nu au nici o valoare documentară istorică deoarece ele au un caracter strict poetic; nu au valoare decât datele toponimice și etnice care pot fi identificate cu precizie iar asemenea date așază activitatea episcopului de Remesiana, printre bessi, goți și daco-romani în dreapta Dunării , adică în imediata apropiere a reședinței sale episcopale.”42

Trebuie să ținem cont de faptul că expresia „in Riphaesis oris”. Pare că se referă la regiunea nord-dunăreană și nu la ținuturile de basm pe care literatura poetică a antichității le așează , din punct de vedere geografic , așa de contradictoriu. Aceasta pentru că existau și „ Ripeii Dacici” așa cum existau și ripeii Asiei sau ripeii Germanici. Ripeii dacici erau așadar Carpații, din care izvorăște EstTyras, care se varsă în Marea Neagră , iar la sud izvorăsc patru râuri, care se varsă în Dunăre. Unul dintre aceste râuri este Aldeskos, care azi se numește Arges.43 Rhodope, de unde izvorăște Strymon și Balcanul , nu pot fi considerați, nicidecum ca porți ale Ripeilor, pentru că atât harta lui Ptolemeu cât și cea a lui Agrippa numesc Ripei, în spațiul Dunării, numai munții de la Nordul Traciei.

Așadar, expresia „în Riphaesis oris” nu îl trimit pe Niceta nici în Rusia meridională, nici în Asia, nici pe Strymon, deși peste acesta din urmă episcopul dac , probabil, a trecut în călătoriile sale spre și în India. Ea vorbește de regiuni ripheice în sfera posibilităților de călătorie și de lucru ale Sfântului Niceta, iar acestea nu pot fi decât regiunile nord-dunărene44. Dacă, potrivit hărților antichității, existau regiuni, ripheice la nordul Dunării, încadrate în ripeiidacici-Carpații , care este criteriul după care teritoriul cuprins în „Ripheis oris” trebuie așezate la deărtări inaccesibile Ripheilor dacici. Evidența ne spune însă că acest teritoriu este cel din părțile carpato-danubiene.

Este ca și cum un riveran al Dunării de pe teritoriul Germaniei nu ar putea fi identificat pentru că Dunărea, trecând și pe la sciți , ar face din el un dunărean vag-scitic. Regiunile ripheice se întindeau din Germania până în centrul și Nord-estul Asiei , dar ele cuprindeau și părțile carpato-dunărene.45 Așadar , când cineva chiar și un poet vorbește de un misionar lucrând în spațiul daco-getic-gotic, căruia acest poet îi zice și „ripheic” , această expresie nu se referă nici la „regiunile ripheice” germanice, nici la cele asiatice , ci la acelea în raza sau în spațiul cărora personajul activează. În plus , când Dunărea e înghețată , ce poate împiedica activitatea unui misionar la nordul ei, știut fiind că dacii de pe ambele maluri treceau foarte des pe timp de iarnă și că ideile și credințele au circulat fără nici un impediment , chiar și atunci când Dunărea nu era înghețată.

O altă expresie controversată este „Plaga tota Borral” care este tot o exagerare poetică , însă cu o oarecare valoare documentarp. Se adaugă apoi că cei cărora focul predicii lui Niceta le dezgheață mințile sunt sciții. Bineînțeles că nu e vorba de tot neamul sciților , care se întindeau pe teritorii extinse, începând uneori din Dacia Traiană și continuând cu Rusia meridională până dincolo de Marea Caspică. Este vorba , așadar de sciții dunăreni putând fi cuprinși în raza activității misionare a sfântului Niceta . Iar dacă acești sciți sunt ca și geții, un alt nume pentru goți , patria acestor scito-goți e în câmpia dacică ,adică la nordul Dunării și în Sciția Minor.

Acest lucru este confirmat de Teodoret al Cyprului care, vorbind despre opera misionară a sfântului Ioan Gură de Aur la scito-goți spune că patriarhul a creștinat pe unii nomazi sciți de la Dunăre trimițându-le , pentru aceasta bărbați plini de râvnă apostolică. Sfântul Ioan a scris lui Leontia al Anciriei notificându-i convertirea sciților și rugându-l să trimită și el misionari.46

Este evident , așadar că acești scito-goți de la Dunăre nu sunt sciții de la Don sau de la Volga, ci sunt, în verseturile Paulin, un nume istoric, așa cum istoric este și Tomis , cel mai puternic centru roman și misionar din Sciția Minor.

Geții sunt așadar , un alt nume pentru goți. Părintele I. G. Coman afirmă că, în vremea lui Philostrat se numea geți, iar acum se numesc goți și că acești sciți viețuia atunci dincolo de Istru, deci la nordul Dunării47. goții trecuți în sudul Dunării în frunte cu Ulfila, în secolul al-IV-lea fiind creștini, nu aveau nevoie de lucrarea misionară a sfântului Niceta. În cazul acesta , cuvintele lui Paulin „et Getae currunt.”, sunt absurde, dacă li se aplică lor.

O convertire a acestor goți de la arianism la ortodoxie prin Niceta nu pare , însă a fi implicată în cuvintele propemticonului , care nu se ocupă decât cu încreștinarea păgânilor , deși, în afara datelor provenite din poemul sfântului Paulin, Niceta, probabil, s-a ocupat și de readucerea arienilor la dreapta credință. Așadar , e greu de admis că acești „geți” sunt numai cei din sudul Dunării , chiar dacă se aflau aici și mase de goți păgâni veniți între timp.

Același Pippidi susține că cele două categorii de daci : cei ce locuiesc în interiorul țării, și riveranii Dunării aparțin sudului Dunării.48 , însă această afirmație ar fi adevărată numai dacă termenii „uterque Dacus”, ar fi absolut sinonimi cu Dacia Mediteraneană și Dacia Ripensis , în sensul că acești termeni etnici acoperă geometric și unic mai mult decât realitățile geografice ale celor 2 dacii din sudul Dunării. O asemenea supoziție, însă, nu se armonizează cu contextul pasajului.

Dacă termenul generic de geți nu indică prin e înșiși o delimitare geografică , în raport cu locul de unde veneau și în ce direcție se îndreptau nici cele „două categorii de Daci” nu impun indiscutabil poziția lor geografică față de țărmurile Dunării. Detaliul că o categorie din acești Daci locuiește în interiorul țării, iar alta în spațiul țărmului nu aduce nici o precizare în legătură cu dreapta sau cu stânga Dunării. Iar a pretinde altfel înseamnă a forța textul atribuindu-i precizări la care autorul nu s-a gândit să le ofere. Cele 2 Dacii din sudul Dunării : Ripensis și Mediterranea sunt însă în primul rând regiuni politico – administrative , și doar apoi etnice. Ar fi incorect să admitem că toți Dacii se reduceau la cele două provincii sud-dunărene, din moment ce majoritatea documentelor istorice și arheologice îi așează pe daci în special la nordul Dunării, și chiar când îi localizează pe ambele țărmuri ale fluviului nu uită să adauge că „cei de peste Dunăre” adică la nordul ei se numesc Daci.49 Această situație nu s-a schimbat nici după retragerea Aureliană , din anul 270 iar lămurirea dată Paulin de Nola, că o categorie din Dacii care se convertesc locuiesc în interior la alții la țărm, privește situația în raport cu prezența Dunării și nu cu unul dintre malurile ei.

Invaziile din Dacia Traiană, continuă Pippidi, ar fi exclus posibilitățile de prozelitism în această parte.50 Această ipoteză este însă , în contrast cu spiritul activ și curajos al bisericii Creștine pentru că misionarii nu au fost împiedicați de nimeni și de nimic în acțiunea lor, ci dimpotrivă aceste pericole îi stimulau să ducă între cei învrăjbiți pacea și înfrățirea. Frământări și războaie între „barbari” sau între aceștia și romani aveau loc , de altfel, și la sudul Dunării în a 2-a jumătate a secolului IV și prima jumătate a secolului V. Iar călătoria sfântului Niceta la Nola în 402 are loc în mijlocul unor asemenea evenimente. Din această cauză Paulin s-a îngrijorat ca Niceta să nu fie împiedicat de războaiele care afectau regiunile prin care a trecut și să nu fie reținut de frica goților. Așadar, în acest context, misiunea sfântului Niceta putea fi concentrată la fel de bine și la creștinii și călugării din nordul Dunării, ca și la cei din sud. De altfel în sec. IV existau călugări arieni în Sciția Minor și Goția , adică regiunile din nordul Dunării. Documentele vremii vorbesc de comunități ortodoxe printre populațiile din nordul Dunării iar sfântul Epifaniu, precizează că persecuția lui Atanaric, n-a putut lichida nici pe călugării arieni și nici pe cei ortodocși, așa cum nu putuse lichida comunitățile creștine de pe teritoriul supus stăpânirii lui51. Este greu de conceput că printre aceste comunități ortodoxe de la nord de Dunăre să nu fi existat și mănăstiri, focare active de propagandă și centre sigure de repliere în vreme de persecuție.

În acest context părintele I. G. Coman citează o strofă din Paulin :

„Orbis în muta regione per te

barbari discunt resonare christum

corde Romano placidamque casti

vivere pacem„52

pentru ca apoi să o interpreteze astfel :”muta regione orbis ” pare a desemna ținuturi dacice mai mult din stânga decât din dreapta Dunării pentru că ținuturile din dreapta Dunării nu puteau fi calificate decât greu ca , „muta regio” . „Resonare christum corde Romano” era un lucru mai mare în regiuni unde misionarii romani erau mai rari, decât în sudul Dunării unde episcopiile erau destul de numeroase. „Casti vivere placidam pacem” arată idealul pe care-l puteau atinge uneori „barbarii” convertiți la creștinism în mijlocul războaielor interminabile , îmbrățișând apoi viața monahală.53

Deci activitatea misionară a sfântul Niceta a depășit destul de sensibil limitele vechii circumscripții a Remesianei. Acest lucru este confirmat și de Paulin care-i spune lui Niceta: „Dumnezeu a făcut ca tu să fi învățător al unui singur popor, și un cetățean al unei singure țări”54

Un motiv pentru care activitatea misionară a sfântului Niceta depășește juristicția eparhiei sale poate fi acela că această acțiune se integra în marea campanie misionară a Orientului ortodox în părțile noastre. Aceasta pentru că se cunoaște exemplul sfântului Ioan Gură de Aur care a trimis misionari la Scito-goți din Sciția Minor și din nordul Dunării cum îndemna pe alți episcopi ortodocși să procedeze la fel, ce fel de relație avea cu episcopul Teotin al Tomisului.

Elocvent este și exemplul sfântului Vasile cel mare care , prin intermediul Arhiereilor locali se interesa de rodul misiunilor din regiunile „barbare”. Prin acești demnitari sfântul Vasile primește nu numai informații dar și trupurile martirilor căzuți în misiune pentru „barbari” , la nordul Dunării , în deosebi trupul sfântului Sava înecat în apele Buzăului. Printre misionarii care au activat în Sciția Minor este amintit un anume Eutihie, care este lăudat de demnitarii provinciei pentru activitatea sa .55

Sfântul Niceta episcopul din 366 ,367 cunoștea toată această luptă misionară din Sciția Minor și de la nordul Dunării prin intermediul episcopului de Tesalonic care începând din anul 379 i-a devenit și superior ierarhic și care chiar înainte de această dată , a putut să-l pună în legătură cu misionarii sfântului Vasile cel Mare și poate chiar cu episcopul de Tomis. Probabil chiar episcopul de Tesalonic i-a mijlocit, lui Niceta cunoașterea operelor sfântului Vasile , pentru că astfel s-ar explica traducerea precisă „despre privegherea creștinilor” a unui pasaj din Omilia I la Postul Mare a mitropolitului capadacian.

Un studiu al regulilor monahale ale sfântului Benedict stabilesc că cele dintâi reguli au apărut la începutul sec V-lea în Dacia, sub influența directă a sfântului Niceta de Remesiana , care la rândul său s-a inspirat din regulile sfântului Vasile cel Mare. Dacă sfântul Niceta poate fi considerat strămoșul direct al ordinului Benedictiv este pentru că și-a format genul său organizator monahal la flacăra duhului ascetic ,și misionar Vasilian , care se revărsase abundent în Sciția și în părțile dunărene, antrenând în același dar de desăvârșire și jertfa majorității misionarilor de aici în fruntea cărora se află episcopul de Remesiana În cazul în care e adevărat că Niceta a fost un mare monah și că „regula Magistri” a sa avea legătură directă cu sfântul Casian , originar din Sciția Minor, de unde el a primit dragostea de monahism episcopul de Remesiana a putut , ca organizator al vieții călugărești în Tracia nordică , și mai ales ca misionar, să intre în legătură cu regiunile tomitane unde influențează concepții monahale a sfântului Vasile cel Mare , era puternică și de unde el , asemenea sfântului Casian , își asimila practic elementele viitoarei „Reguli ” care urma să se impună în Apus. Cultura teologică și viața ascetică pe care o dezvoltau în Sciția Minor nucleele monahale ortodoxe, în concurență cu cele ariene , și din care a rezultat , către începutul sec VI faimosul grup al „Călugărilor Sciți” care a avut un ecou puternic în politica religioasă a împăratului Iustinian , precum și renumele deosebit al unor episcopi tomitani , ca și Bretania și Teofin n-au putut rămâne fără ecou într-un suflet vibrant a și cel al sfântului Niceta. 56

Determinarea arie misionare a sfântului Niceta e influențată în mare măsură, și de problema legăturilor dintre cele două maluri Dunărene la începutul sec V. Un text intens controversat este cel al lui Macarie , episcop al Magneziei care notează, într-o scriere e-a sa absența creștinismului la nordul Dunării în acea vreme.57 Dar în final , chiar și susținătorii acestei teorii au fost nevoiți să recunoască fundamentul șubred al acesteia și să admită faptul că dovezile arheologice prezentate de cercetătorii români demonstrează că în sec IV existau comunități creștine nu numai pe malul oltean al Dunării, ci până în regiunile centrale și nordice al Daciei Traiane. Pe baza unor cercetări arheologice îndelungate și al unor rezultate sever controlate , istoricul C. Daicoviciu a ajuns la concluzia că în nordul Dunării , creștinismul era o realitate certă în sec IV. Această pentru că în primul rând în 270 retragerea Aureliană n-a fost totală, ci Dacia Traiană a rămas populație de origine romană în cadrul căruia vechile comunități creștine și-au putut confirma existența. În al doilea rând între populațiile celor 2 maluri ale Dunării a existat un contact permanent, contact care nu se reducea numai la interferențe culturale , ci și la o continuă emigrație a romanității din sud spre Nord susținută de imperiu prin toate mijloacele până în secolul al – VII-lea.58

Nu odată transfugii din sud , printre care , cu siguranță mulți creștini, căutau „scăpare” , la Nordul Dunării , atât de apăsarea economică cât și de persecuțiile tot mai crâncene religioase din ultimele două decenii ale secolului III , culminând cu teroarea dezlănțuită de Dioclețian”.59 Aceste afirmații sunt întărite și de dr.prof. I. Rămureanu, care , într-un studiu dedicat sinodului de Sardinia din anul 343 afirma :”Faptul istoric important este că la 343 existau mai aproape sau mai departe în jurul Remesienei , cu un sfert de secol înaintea păstoriei sfântului Niceta, un număr de douăsprezece episcopii, ai căror titulari au luat parte la Sinodul de la Sardica , dintre care cinci așezate chiar pe Dunăre și anume: Singidunum (Belgrad), Viminacium (Costolați), Aquae (Negotin), Castra Martis, localitate neidentificată, și Oescus (Bigen)60 ”. Ținând cont de caracterul misionar al creștinismului din primele secole, este logic că prin mijlocirea numeroaselor centre episcopale , așezate de-a lungul Dunării , creștinismului a putut pătrunde în același timp și la nordul Dunării , în Dacia Carpatică.

Admițând existența acestor scaune episcopale la sud de Dunăre putem să afirmăm că episcopia Remesiana era oricând în măsură să suplinească activitatea misionară a unei episcopii dintre acestea care, în cazul unor suprimări, erau oprite din acțiuni pentru un anumit timp. Contactul Sfântului Niceta și a altor misionari din sud cu țărmul stâng al Dunării a fost pregătit anterior de către împărații romani în stânga Dunării : Constantin cel Mare a restaurat Drobeta , construiește un pod de piatră peste Dunăre în 328 la Celei , să ridică două cetăți puternice în stânga Dunării: una la capătul podului , în regiunea Sucidava, iar alta la vărsarea Argeșului , apoi restaurează drumul roman din câmpia română pe o distanță de aproape 100 km. De asemenea podul respectiv a fost construit ca să facă legătura între două cetăți aflate în două regiuni diferite : Dacia și Moesia, iar distrugerea acestui pod în anul 367 n-a însemnat o piedică în fața activităților misionare la nordul Dunării.61 Cronicile vremii confirmă că însuși Constantin cel Mare în 328, și urmașii lui, au trecut podul deseori, pentru a-i pedepsi pe goți. Același lucru îl face și Valens în 367 și 369 , fapt ce dăunează că sunt facilitate activitățile misionarilor creștini nu numai în Câmpia Română , până unde se întinde stăpânirea lai Constantin, dar și în restul lumii ”barbare”, din Dacia.62

În demonstrarea acestei teorii monumentale arheologice creștine descoperite pe tot întinsul Ardealului și în toată țara trebuie atribuite misionarului creștin venit din sud.63 Cele mai importante și ,ai elocvente precum tăblița de la Biertan, lampa sau opaițul de la Apulum, opaițele și basilicile din Dobrogea, „încreștinarea” anumitor monumente păgâne , aparțin secolului al IV-lea. Chiar basilica de la Sucidava, socotită ca prima bazilică creștină descoperită în Dacia Traiană și care aparține secolului VI este onstruită pe bazele unei alte construcții datând din secolele IV și V, fundații care s-ar putea dovedi a fi anumite vestigii creștine. În orice caz, bazilica de la Sucidava, a putut fi precedată aici și în alte cetăți de pe malul stâng al Dunării , de basilici mai vechi datând din aceeași perioadă cu garnizoanele pe care le deserveau și a căror inițiativă nu e exclus să o fi avut însuși Constantin cel Mare , primul ctitor, creștin de fortărețe militare pe partea stângă a fluviului. Iar într-o asemenea situație , este foarte probabil ca activitatea misionară a sfântului Niceta să se fi desfășurat cu aportul ostașilor romani și a misionarilor anteriori, chiar pe malul stâng al Dunării.

Deosebit de importanță sunt și studiile și cercetările lingvistice cu privire la fondul principal de cuvinte a limbii române , care scot în relief o gamă de termeni creștini latini pătrunși în patrimoniul limbii noastre în epoca latinizării popoarelor autohtone de o parte și de alta a Dunării.64 Faptul este relevant și denotă faptul că creștinismul s-a răspândit în nordul Dunării în aceeași perioadă în limba latină. Cercetând scrierile sfântului Niceta de Remesiana se poate constata că numeroase cuvinte și expresii folosite de el au pătruns în fondul principal de cuvinte al limbii române. Dintre acestea unele au sens creștin , iar altele nu după cum rezultă din următoarele exemple: abrenuntiare= a refuza,a renunța; advocatus=apărător; conventus=adunare; cooperarius =coleg de muncă; diedoinica , dominica die, dominicum, dominica= duminică; de nocte=noapte; monumentum= mormânt; rogare= a ruga; pervigilare= a priveghea65

Sfântul Niceta folosește numeroase cuvinte grecești creștine , latinizate , care au intrat în vocabularul limbii române: angelus= vestitor, înger; Antichristus= antichrist, dușman al lui Hristos; Apocalypsis= descoperire; apostolus=apostol, trimis; chorus=cor; Christianus=creștin; catechumenus=catehumen , daemon = demon; diaconus = diacon; episcopus = episcop; evanghelicus = evanghelic; haeresis = erezie; idolatria= idolatrie, închinare la idoli; parabola = asemănare parabolă; propheta = profet; schismaticus = schismatic; sinodus =sinod;66 etc.

Unele dintre cuvintele citate se găsesc și în operele Sfântului Ambrozie , Fericitului Ieronim sau Fericitului Augustin , păstrându-se în vocabularul bisericesc al limbilor neolative. Lexicul bogat și variat întrebuințat de Niceta denotă largă sa formație teologică, precum și folosirea unor termeni „tehnici” în Biserica vremii sale, asupra cărora a stăruit cu grijă și care s-au împământenit în ținuturile în care și-a desfășurat activitatea sa. Desigur că folosirea unui lexic de largă circulație în bazinul dunărean, în secolul al IV-lea, nu constituie un element decisiv în argumentarea ipotezei că sfântul Niceta li-a întins aria misionară în ținuturile noastre.

Concluzia finală la cele afirmate până acum este că ținând seama de informațiile sfântului Paulin de Nola , de caracterul misionar al creștinismului primar, de stilul simplu, pe înțelesul tuturor, al operelor sfântului Niceta, de ținuta sacerdotală ,a acestuia, de zelul său apostolic, în predicarea Evangheliei la numeroase popoare păgâne, dacă se are în vedere că Dunărea n-a fost niciodată o piedică între locuitorii dintre cele două maluri ale ei, coroborate cu dovezile arheologice și lingvistice care demonstrează acest lucru, se poate admite că osârdia episcopului misionar din Remesiana și-a întins binefacerile și pe meleagurile locuite în acele vremuri frământate de strămoșii noștri, dacă nu în mod direct, în mod sigur prin călugării săi ajutători.

3. Operele Sfântului Niceta și valoarea lor literară.

Intensa și îndelungata activitate misionară a sfântului Niceta presupune și mijloace de lucru adecvate. Pe lângă propovăduirea evangheliei prin predică, sfântul Niceta a elaborat o serie de opere scrise necesare misiunii. Aceste opere dintre care unele s-au pierdut , altele s-a păstrat în fragmente, și numai câteva au transcens timpul și au ajuns la noi , formează bogată și importantă zestre a autorului nostru , pe care antichitatea creștină a relevat-o uneori cu elogii.

Paulin de Nola ne informează că Niceta folosea des propriile imnuri religioase asupra cărora a și teoretizat. Același Paulin îl caracterizează pe episcopul de Remesiana, drept „prea învățatul Niceta ” , iar istoricul literar Ghenadie, spre sfârșitul sec. V-lea , laudă limba simplă și clară a operelor episcopului dac iar Casiadar , în sec VI dedică lui Niceta un elogiu :”Dacă cineva dorește să învețe ceva pe scurt despre Tatăl, Fiul și sfântul Duh și nu vrea să se obosească cu o lectură întinsă, să citească cartea pe care episcopul Niceta a scris-o despre credință; pline de limpezimea învățăturii creștinești o asemenea persoană va fi pusă prin sinteza avantajoasă la contemplarea Dumnezeiască”67. Pe bună dreptate patrologii, din țară și străinătate susțin că admiterea acestui episcop misionar din îndepărtata Dacie în cercul lui Paulin de Nola , prietenul lui Ambrozie al Nilanului și al fericitului Augustin , era dovada serioasă de evlavie dar și de capacitate literară. Operele sfântului Niceta îl situa printre cei mai de seamă cataheți patristici, după cum rezultă dintr-o lucrare intitulată „Ordo de catehizanis rudibus” ;aflată într-un condice manuscris din secolul al IX-lea: „apoi trebuie spus pe scurt în ce fel poate să fie înțeles însuși simbolul credinței , după cum l-am târguit și învățătorii sfintei Biserici a lui Dumnezeu, adică fericitul Athanasie ,Ilarie ,Niceta, Ieronim, Ambrozie, Augustin,Ghenadie, Fulgențiu, Isidor, și ceilalți sau cum ne-au învățat venerabilii învățători și înaintași ai noștrii”68

Suflet de misionar și de apostol , Niceta de Remesiana era așadar și un iterat bucurându-se de un prestigiu remarcabil, după cum se vede și de așezarea lui de către autorul operei citate între scriitorii de prestigiu ai IV și V.

Opera sfântului Niceta care i-a adus celebritatea este un catehism alcătuit pentru cei care se pregăteau să primească taina botezului , numit: „Libelli instructionis” . Acest catehism n-a trecut neobservat, Ghenadie de Marsillia l-a avut în față și a lăsat o notă asupra lui redându-i pe scurt cuprinsul și făcând aprecieri asupra stilului: „Niceta episcopul cetății Remesiana a compus într-o limbă simplă și clară 6 cărticele de învățătură pentru candidații la botez. Dintre ele , prima tratează despre felul ]n care trebuie să se comporte candidații care doresc să ajungă la harul Botezului; a doua tratează despre erorile păgânismului arătând că aproximativ la vremea sa (a lui Niceta) , păgânii au înălțat la rangul unui zeu , pe oarecare tată de familie, Melgidiu, din cauza generozității sale, și pe țăranul Gadarin, din cauza puterii sale; cartea a treia tratează „Despre credința într-o singură maiestate ., ” cartea a patra e îndreptată „Împotriva genethiologiei , (a horoscopului)”; cartea a cincea tratează „despre Simbolul credinței” și cartea a șasea „despre jertfirea mielului de pascal””.69

Dintre aceste cărți enumerate de Ghenadie cartea a patra „Împotriva genethiologiei ” și cartea a șasea, „despre jertfirea mielului pascal,”, se pare că nu făceau parte integrantă din catehism, dar au fost incluse pentru a forma o unitate sau probabil din alte motive. Din nefericire aceste cărți au dispărut complet iar din primele 2 s-au păstrat doar câteva fragmente . numai cărțile a treia și a cincea, sau conservat în întregime.70 Același Ghenadie în nota sa că sfântul Niceta ar fi scris o carte adresată unei fecioare (călugărițe) căzute, intitulată :”Adlsolom lapsam, virginem libellum” lucrare destinată în același timp îmbunătățirii vieții tuturor celor care cad în păcate asemănătoare.71

Pe baza unor manuscrise și pe baza de studii comparative critica acordă paternitatea, lui Niceta și asupra următoarelor lucrări „De diversis appellationibus” (despre diferitele numiri ale domnului nostru Isus Hristos) , „de vigiilis servorum Dei(Despre privegherea robilor lui Dumnezeu ), „De psalmodiae bono (Despre folosul cântării de psalmi), și celebrul imn „Te Deum laudamus”(Pe Tine Dumnezeule Te lăudăm)”.

După conținut și după scopul cu care și-a elaborat sfântul Niceta operele sale , ele se pot împărți în 2 categorii: unele catehetice, prin care autorul a făcut cunoscută doctrina creștină catehumenilor săi, sau a întărit în credință creștină pe toți fii săi sufletești, apărându-i de rătăcirile ereticilor , și de influențele superstițiilor păgâne ; artele practice , referitoare la viața liturgică a comunității , participarea la slujbe, atitudinea în biserică , cântarea în comun., sau ținuta vestimentară.72 Din prima categorie fac parte : „De diversis apellationibus”, catehismul descris de Ghenadie, adică „fragmente din cărțile I și a II-a; „De Ratione fidei ; „De Spiritus sancti potentia”, „De Symbolo ”, și„ De agni paschalis victima”, iar a doua categorie cuprinde : „Ad lapsam virginem libellus”, „De vigiliis servorum Dei ”, „De psalmodiae bono”, și imnul „Te Deum laudamos”.

„De diversis appelationibus” este un tratat docmatic cu ținută de predică asupra numirilor date mântuitorului date mântuitorului Hristos în sfânta Scriptură. Acest text se găsește în două codice latine din sec XI și XII sub numele Fericitului Augustin: „Sermo de diversis domini vocabulis

compositus”73 Referitor la această problemă Dr. Prof. Ioan G. Coman citează doi patrologi, occidentali: Barden Kapaver , care susține că acest tratat poate fin atribuit cu mare probabilitate autorului catehismului și Burn care îl consideră ca pe o lucrare din tinerețe, anterioară catehismului inspirată din amintita „Srisoare” a episcopului Germinius. O comparație cu această epistolă arată că din 15 numiri citate de Germinius10 se găsesc în această lucrare a lui Niceta.74

„Scrierea despre diferitele numiri ale Domnului nostru Isus Hristos, „cu mantă polemică împotriva arienior este o predică docmatică cu aplicații morale; nu lipsește elementul practic dar raportarea continuă la Hristos nu e îmbinată cu sfatul sau indicații pozitive care să traducă mai efectiv în viața diferitelor însușiri ale lui Hristos care pot fi puse în practică. Predica sa e simplă clară și metodică iar cele trei părți numele lui Hristos semnificația acestui nume și aplicarea în viață sunt bine închegate și formează un tot unitar.75 revenind la opera capitală a sfântului Niceta catehismul, trebuie să menționăm că acesta se adresează tuturor , deopotrivă, pentru ca toți să devină o lume nouă părăsind omul cel vechi cu faptele lui și îmbrăcând omul cel nou care este înnoit prin cunoașterea acelui care l-a creat.

Cartea întâi în ansamblul ei vorbește despre originea și necesitatea catehismului despre categoriile de oameni care vin la botez , despre efectele botezului. Sfântul Niceta precizează că este imperios necesar că cei care vin la credință să se instruiască. Din acest motiv catehismul va fi elaborat în așa fel, încât și mințile oamenilor de la țară fără cultură prea multă să poată înțelege și să poată reține adevărurile de credință. Aceste adevăruri nu sunt o creație , proprie ci sunt culese din învățăturile sfintei scripturi, prin care cei aleși spre botez sunt educați să știe ce au părăsit, să înțeleagă mai bine ceea ce doresc și să-și clarifice deplin darurile pe care le vor primi și p e care trebuie să le păstreze lucrul pe care îl doresc, și pe care îl încep este enorm , fie că Dumnezeu l-a inspirat , fie că vreun om i-a îndemnat și i-a sfătuit, iar referitor la efectele botezului acestea sunt mai mari decât omul poate să le bănuiască: din păcătos omul devine drept, prietenul lui Dumnezeu, este reînnoit după asemănarea cu Dumnezeu devenind moștenitor al împărăției crești. Al doilea fragment prezintă pe catehumen ca oaspete al credincioșilor și ca un vecin al acestora : el aude de dinafară tainele dar nule înțelege, simte harul dar nu îl pricepe, însă din acest moment el nu începe să se numească credincios. Fragmentul al treilea se ocupă cu exorcismele. Acestea pregătesc primirea harului. Ele sunt ca un foc curățitor deoarece cuvintele domnului din care sunt alcătuite acestea se aseamănă cu niște flăcări. Principiile sănătoase care sunt schițate în aceste fragmente îl înfățișează pe autor ca pe un catehet adevărat , care îmbrățișează cu aceeași dragoste pe toți oamenii cărora li se adresează.76

Din cartea a doua s-au păstrat dor două fragmente în care se arată că exorcismele au ca scop îndepărtarea puterilor demonice. Cel ce vine la botez trebuie să se lepede de diavol rostind cu sinceritate Crezul , dar trebuie să fie instruit cu privire la credința sa , să învețe „Simbolul de credință” pe care să–l rostească zilnic, înainte de culcare și să mediteze asupra conținutului său în fiecare moment. Sunt necesare și rostirea rugăciuni domnești și să se întărească cu semnul crucii împotriva diavolului. Fragmentul al doilea oferă o definiție a simbolului de credință: ”Simbolul este regula de credință și sfânta mărturisire, care este învățat și reținut de obște, de către toți.”77

Aceste îndrumări date de sfântul Niceta cu privire la importanța de netăgăduit , a simbolului de credință în viața duhovnicească a credincioșilor , amintesc și de alți cateheți renumiți, contemporani lui , ca sfântul Ambrozie, fericitul Augustin , sau Petru Hrisologul , (+450) care insistau mai mult asupra sensului simbolului decât asupra formei acestuia. 78

„De retione fideii” (despre rațiunea credinței) și „de spiritus santi potenția ” (despre puterea sfântului duh) sunt 2 tratate care făceau parte , probabil din carte a treia a catehismului , cu titlul „de fide ” (despre credință) , lucrare elogiată de Casiadar , însă Ghenadie de Marsilia le așează în cărțile a treia și a cincea a catehismului lui Niceta79.

Data apariției catehismului este incertă. Părintele I.G. Coman menționează 2 păreri: a lui Burn care sugerează că cele 2 tratate au fost alcătuite între anii 370,375 și a lui Patin cu care este de acord și patrologul român , care le raportează la o perioadă de timp posterioară anului 380 deoarece lucrarea de „spiritu sancti” se vorbește de macedoneni , ca despre o erezie curentă și bine cunoscută.80

Tratatul despre „rațiunea credinței” în 7 capitole combate diferite erezii care puneau în discuție dumnezeirea fiului sau specificul raportului dintre Tatăl și Fiul: „Sabelianismul , fotinianismul ” și în special arianismul – sfântul Niceta mărturisește că a scris această operă ca răspund la cererea unor credincioși cu scopul de a-i întări în credință. 81

Tratatul „despre puterea sfântului duh” este îndreptat împotriva macedonenilor care negau dumnezeirea sfântului duh. Cele 22 de capitole ale tratatului întrebuințează ca izvoare de reprezentare și argumentare a credinței ortodoxe , cu privire la doctrina despre sfântul duh , sfânta scriptură și hotărârile sinodului I ecumenic. Tratatul acesta poate fi considerat un model de catehism pentru subiectul care-l tratează: bine închegat, ordonat logic, pornind de la ființa sfântului duh, trecând la atributele sale pe care le exercită împreună cu celelalte persoane treimice, și sfârșind prin a îndemna la o adorare egală a sfântului duh cu celelalte persoane treimice. Rezumatul de la sfârșitul tratatului, din capitolul 18 indică metoda obișnuită a adevăratului misionar de a rezuma și concentra mereu învățătura expusă anterior.

„De Symbola” este una dintre cele mai vechi tâlcuiri , ale simbolului de credință și un monument de măiestrie catehetică. A fost mai întâi sub numele de Niceta de Aquilcea (454,485) deoarece un manuscris din secolul al-XIV-lea avea ca titlu: „Explanatio simboli beati Necetae aquileiensis episcopi habita ad conpetentes”82. Pentru a pune de acord pe autorul lucrării De Symbola cu Niceta de Remesiana , de care vorbește Ghenadie susținătorii paternității lui Niceta de Aquilea au identificat „romatiana cu portus romatianus” în apropiere de Aquilea. Critica mai nouă însă îi atribuie opera de De Symbola sau explanatio simboli lui Niceta de Remesiana83. Referitor la data scrierii, uni patrologi o așează în jurul anului 375 iar alții după anul 381, dată mai probabilă fiindcă sfântul Niceta vorbește despre întrebările întortocheate , ale macedonenilor. Acest tratat în care se explică simbolul credinței local , pe care îl rosteau creștinii la primirea tainei botezului, deși inspirată uneori din „catehezele” sfântului Chiril al Ierusalimului , poate constitui chiar și în zilele noastre unmodel de explicare a Crezului . Substanțat adânc , dar organizat sistmatic ,ușor și atrăgător, acest catehism îmbrățișează punctele principale ale credinței creștine și a fost unul dintre cel mai răspândite și mai apreciate mijloace de lucru în vechea biserică, cum pe drept, îl considera Ghenadie, și Cassiadar84.

„De aguipascalis victima ” (despre jertfa mielului pascal)scriere consemnată de Ghenadie ca făcând parte din cartea a șasea a catehismului, este editată de părintele I.J.Coman între operele de autenticitate îndoielnică.

Sunt amintite în acest sens și părerile lui Burn și a unui francez Morion care atribuie această lucrare fie sfântului Athanasie, fie lui Martin debraccaha, sub dubla denumire de „Ratione pascae”, sau „de pasca”,. Această ezitare de atribui definitiv opera sfântului Niceta de Remesiana își poate găsi explicația în faptul că în aceste versiuni este vorba de fixarea datei Paștilor și nu despre jertfa mielului pascal, subiect dezbătut doar în capitolul întâi din versiunea atribuită sfântului Athanasie.85 Într-adevăr lucrarea încearcă să motiveze data sărbătorilor paștelui propunând ca aceasta să nu se prăznuiască înainte de ziua a 11-a a calendelor a lui aprilie(22 martie) și nici după ziua 11 a calendelor lui mai (21 aprilie). Se poate deduce de aici că problema datei sărbătoriri paștilor a preocupat îndeaproape pe creștini, încă de la sfârșitul secolului al patrulea . Într-o scrisoare din 366 , sfântul Ambrozie, ocupându-se cu fixarea datei paștilor, propune același interval pentru serbarea paștilor din anul 387, lucru ce a determinat pe unii cercetători să tragă concluzia că și cele 2 versiuni au fost scrise în aceeași epocă. În plus argumentarea generală dintre cele 2 versiuni este asemănătoare cu aceea din tratatul episcopului african Quitus Iulius Hilarianus intitulat : „Expositium de die Paschae et measis”, scris înainte de anul 387. Hilarianus așează luna pascală între ziua a 15-a a calendelor lui aprilie și ziua a 17-a a calendelor lui mai(15 aprilie)86.

Unele asemănări de idei și de stil cu ale episcopului de Remesiana (de spiritus sancti potența, de psalmadae bona) întăresc ipoteza că ambele versiuni sunt numai fragmente dintr-un text mai întins și mai complet al operei amintite a lui Niceta.

Dintre descrierile cu caracter practic , prin care sfântul Niceta ca un adevărat păstrător de suflete purta grija de turma sa duhovnicească, face parte și „Ad labsam virginem libellus” pe care Ghenadie le prezintă prin cuvintele : „a scris și o cărticică. Către o fecioară căzută., îndeamnă la îndreptare pentru toți cei ce cad.” 87 această operă a fost identificată de unii critici cu „liberi de labsu virginis consacratae” care s-a răspândit sub numele sfântului Niceta , sfântului Ambrozie și fericitului Ieronim. Într-un manuscris din sec VII,VIII se păstrează ca titlu: „epistola Nicetae episcopi de labsu susannae de votae et cuiusdam lectoris ” iar Burn a publicat 2texte cu aceeași temă : 1 cel atribuit sfântului Ambrozie și 2 o scrisoare descoperită de Do Murin într-un codex din secolul al VI-lea intitulată: „epistula aadvirginem labsam” manuscris anonim care nu are nimic în comun cu lucrarea pseudo-ambroziană.88

În lucrarea „de labsum virginis” este vorba de o călugăriță numită Susana care a păcătuit cu un citeț, încălcând astfel votul castității. Autorul deplânge situația acesteia și îi amintește vrednicia din care a căzut și gravitatea păcatului său care a exclus-o din societatea celor aleși. Tonul este uneori reținut, alteori declamator, iar lucrarea nu tinde spre aprofundare docmatică. Ștefan Alexe prezintă aici și părerea lui Patin vis-a-vis de această problemă, care acordă paternitatea sfântului Niceta de Remesiana bazându-se pe următoarele: autorul manifestă tendințe practice la problema trinitară .; se poate recunoaște ideea de „Communio sanctorum” din „De Szmbola” în lucrare; se poate recunoaște în autor invologul și animatorul cântării psalmilor în biserică , la privegheri iar asemănare de stil și tonuri amintesc de operele sfântului Niceta: „De diversis appellationibus” și „De psalmadiae bona”89

Întrebarea care se ridică este dacă cele 2 lucrări sunt de fapt identice. Îndemnurile mișcătoare la pocăință adresate fecioarei căzute pot fi utilizate pentru îndreptarea tuturor celor căzuți, dar retorismul uneori răsunător ca și varietatea numelor păstrate de manuscrise pot pleda pentru neautenticitate . Totuși britanicul Burn pledează în favoarea atribuirii operei „ De labsum virginis” sfântului Niceta90.

„De vigiliis servorum Dei” și „De psalmodiae bono” sunt 2 cuvântări care prin sfaturile și ideile lor pot inspira întotdeauna și pretutindeni atât cercurile monahale, cât și pe toți credincioșii creștini care preamăresc pe Dumnezeu prin taina imnelor. Aceste 2 predici îl arată pe Sfântul Niceta ca pe un păstrător al tradiției cultice, a bisericii. În primele 9 capitole ale primei predici autorul vorbește despre privegherea religioasă de noapte iar a 2-a predică tratează descopere folosul cântării de imnuri și psalmi. Între cele 2 cuvântări este o strânsă legătură pentru că la sfârșitul primei Niceta anunță lucrarea următoare: „Dar despre evlavia imnelor și a psalmilor , cât sunt de plăcuți și primiți de Dumnezeu, aș vorbi puțin acum, dacă o rațiune mai deosebită n-ar cere un alt volum; lucrul acesta cu ajutorul lui Dumnezeu va fi arătat în cartea următoare. ”91 La începutul cuvântării „despre folosul cântării de psalmi” autorul amintește ascultătorului promisiunea făcută:” cine își ține făgăduința își face datoria. Mi-aduc aminte că pe când vorbeam despre frumusețea și folosul privegherii am făgăduit că în cuvântarea care urmează voi trata despre lauda și taina imnelor, lucru pe care , cu ajutorul lui Dumnezeu îl va realiza lucrarea de față ” 92

„De psalmodiae bono” s-a păstrat în cele 2versiuni: originalul și o formă posterioară, deosebite prin unele adaosuri și omisiuni. Ca adaos, în forma ulterioară, se poate semnala indicația unei opere apocrife , „Inquisitio Abrahae ” în care animalele , izvoarele și toate elementele naturii aduc laude lui Dumnezeu și care conține un pasaj de mare interes și anume, celebra proorocie, din Luca 1,4:6, „Mărește suflete al meu pe Domnul ” atribuite Elisabetei nu sfintei fecioare Maria.

Cele două tratate au fost editate prima dată în anul 1723 sub numele de Nicetus de Treves (secoul al VII-lea), de cătreLuc d’Achery . Această ediție a trecut prin mijlocirea lui Galland și în Migne.93

Cu toate acestea , practica bisericească în Răsărit și Apus , ca și referințele unor scriitor ca sfântul Vasile cel Mare , Fericitul Augustin și Ioan Casian privind oficierea privegherilor și cântarea psalmilor în comun în biserică , plasează cel două cuvântări la sfârșitul secolului al IV –lea. De altfel , Burn corectează greșeala lui Migne editând cele două cuvântări între operele autentice ale sfântului Niceta de Remesiana.94

Cele două cuvântări constituie două piese importante privind cultul creștin și rânduiala liturgică de la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea , fiind și o sursă de inspirație pentru ținuta creștinilor în biserică.

„Te Deum laudanus”, „Pe tine Dumnezeule te lăudăm” sau „Te Deum” este unul din imnele cele mai frumoase și mai vestite ale lumii creștine, însă are o autenticitate discutabilă. El nu trebuie confundat cu slujba numită „Te Deum” care se săvârșește în biserici cu prilejul unor solemnități.

Cea mai veche mențiune cunoscută despre imnul „Te Deum” se găsește în jurul anului 512 în „Regulile către călugări” scrise de Cezar de Arelate ( Arles) (+542) care precizează că între cele șase lecturi de duminică să fie și „ Te Deum Laudamus” . O altă mărturie prețioasă o constituie scrisoarea episcopului Ciprian de Taulan către episcopul Maximus de Geneva, datată între anii 524 – 533. Ciprian era elevul lui Cezar de Arelate și a colaborat la redactarea „Vieții” învățătorului său . În această scrisoare se afirmă că toată Biserica din lume a primit acest imn și îl cântă zilnic .95

Textul celebrului imn „Te Deum” se găsește în diferite manuscrise fără să fie indicat autorul . În unele manuscrise este atribuit sfântului Ambrozie, Fericitului Augustin, sau ambilor, sfântului Ilarie, unui episcop Nicetas, lui Sisebut și lui Abundius. Un grup de manuscrise de origine irlandeză îl indică drept autor pe un Niceta sau Nicetius, uneori cu adaosul că acesta era episcop. Identificarea acestuia cu sfântul Niceta de Remesiana este pusă, o problemă complexă. Unul dintre aceste manuscrise face din Niceta un urmaș al sfântului Petru de la Roma, eroare destul de semnificativă, explicată probabil printr-o dublă confuzie : cea a lui Niceta cu Anicetas și a Remesianei cu Roma.96

S-a mai afirmat că imnul „Te Deum” ar fi opera lui Nicetius de Treves (526-566) căruia,după cum am văzut i s-au atribuit și operele „De vigiliis servarum Dii” și „De psalmadiae bono” . Dar scrisoarea lui Ciprian de Taulan, care afirmă că în prima jumătate a secolului al VI-lea imnul era deja răspândit și cunoscut, face ca această teză a paternității lui Nicetius de Treves să fie neverosimilă.

Argumentele care pledează în favoarea sfântului Niceta de Remesiana ca autor al imnului „Te Deum”, în afară de menționarea manuscriselor irlandeze, pot fi enumerate astfel :97

Imnul nu poate fi atribuit Sfântului Ambrozie sau altor autori de imne, pentru că aceștia au scris imne în metru iambic, nu în proză ritmică, așa cum e scris „Te Deum”.

O notă dintr-o „Psaltire” veche aflată în uzul Bisericii din Sarisburiensis(Salisbury), tipărită la Londra în anul 1555, dependentă de unele manuscrise mai vechi ne oferă următoarea explicație: „Unii spun că Fericitul Ambrozie, în timp ce boteza pe Fericitul Augustin, a început să cânte „Pe Tine Te Lăudăm”, iar Augustin a răspuns cântând alt vers și așa au compus acest imn. Acest lucru însă nu este adevărat pentru că ei au cântat imnul aflat deja în uz, alcătuit anterior de Niceta de Viena, Casiodor a aprobat aceasta cu prilejul învățării Sfintei Scripturi. Această notă încearcă de fapt să corecteze părerea că imnul „Te Deum” aparține Sfântului Ambrozie și Fericitului Augustin și precizează , în același timp că este opera sfântului Niceta. Așezarea scaunului episcopal al lui Niceta la Viena este o eroare a autorului așa cum s-a produs și eroarea cu privire la redarea corectă a numelui sfântului Niceta. Invocarea numelui lui Cassiador arată că imnul „Te Deum” se bucura de o mare popularitate în vremea acestuia.

Unele cărți ale sfântului Niceta „De psalmadiae bono” și „De vigiliis” atestă că acesta era interesat de cântarea liturgică, fapt confirmat deseori și de sfântul Paulin de Nola care-și descrie prietenul ca pe un pasionat al cântării religioase, folosind acest mijloc mai ales în activitatea sa misionară de convertire a „barbarilor”.

Unii istorici și patrologi au comparat celelalte opere ale sfântului Niceta cu imnul „Te Deum” și au constatat că imnul a fost alcătuit în același stil caracterizat prin simplitate, claritate și în același context religios, specific sfântului Niceta de Remesiana.

Folosirea unor pasaje scripturistice în cuvântarea „De psalmodiae bono” demonstrează unitatea acestuia cu „Te Deum”. Este evidentă repetarea ideii „Te Deum laudamus” în unele versete ca : „Toată suflarea să laude pe Domnul”; „Lăuda-voi numele Dumnezeului meu cu căutare și-L voi preamări pe El cu laudă”; „Lăudați pe Domnul, că bună este cântarea făcută să fie Domnului nostru, lauda”.Pornind de la aceste constatări se poate concluziona că imnul „Te Deum” se găsește într-o formă neprelucrată, în celelalte opere ale sfântului Niceta și în special, în tratatul asupra psalmodierii, redactarea lui fiind un fel de aplicare practică a considerațiilor teoretice din „De psalmodiae bono” sau o „întregire logică și firească” a acestuia.

Criticii care se pronunță împotriva autenticității nicetane, pun la îndoială proveniența irlandeză a manuscriselor care îl numesc pe Niceta ca autor, însă proveniența irlandeză a manuscriselor, cunoscut fiind conservatorismul irlandez, n-a putut fi infirmată serios până acum.

Un alt argument al acestor critici este tăcerea istoricului bisericesc Ghenadie de Marsilia cu privire la compunerea imnului de către Niceta, deșii acest imn era cunoscut în secolul V, însă acesta nu poate fi un argument hotărâtor pentru că nici cele două opere, „De vigiliis” și „De psalmodiae bono” n-au fost menționate de Ghenadie. Așadar această omitere demonstrează că , probabil imnul devenise un bun al Bisericii și nimeni nu-i discută paternitatea.

Un alt argument „contra” adus de critici este acela că sfântul Paulin de Nola nu vorbește nicăieri că episcopul de Remesiana ar fi compus imne. Acest lucru este adevărat, dar este destul să observăm anumite amănunte și termeni tehnici din tratatul „De psalmodiae bono” pentru a ne convinge că sfântul Niceta este un adânc cunoscător în arta muzicii.

Există și cercetători care au înaintat ipoteza că imnul „Te Deum” a circulat în Biserica primară, începând din secolul al II-lea, sub diferite forme și că sfântul Niceta de Remesiana l-ar fi redactat definitiv.

Cert este însă, că imnul „Te Deum laudamus” este scris în proză ritmică, în așa numitul „Cursus Leonimus” răspândit în secolele IV-V la unii scriitori din Galia și Italia: Casian, Salvian, Caesarius și Cassiodor. El cuprindea la început trei părți: o laudă a Tatălui, o mărturisire a sfintei Treimi și o invocare a Fiului: la acestea s-au adăugat mai târziu o rugăciune de dimineață. Ținând seama de importanța imnului „Te Deum” care este cântat și astăzi de întreaga creștinătate, îl redăm tradus în limba română de Pr. Prof. Ioan G. Coman:

„Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, pe Tine, Doamne Te mărturisim,

Pe Tine, veșnicule Părinte, tot pământul Te cinstește.

Ție toți îngerii, Ție cerurile și toate puterile,

Ție Heruvimii și Serafimii cu neîncetat glas îți strigă:

Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu Savaot,

Pline sunt cerurile și pământul de mărirea slavei Tale;

Pe Tine te laudă ceata slăvită a Apostolilor,

Mulțimea vrednică de laudă a prorocilor,

Oștirea îmbrăcată în alb a mucenicilor.

Pe Tine Sfânta Biserică Te mărturisește pe întregul pământ,

Tată al nesfârșitei măriri,

Pe adevăratul Fiul Tău, Unul-Născut, care trebuie cinstit

Și pe Sfântul Duh Mângâietorul;

Tu, Hristoase, împărat al slavei,

Tu ești Fiul veșnic al Tatălui;

Tu care aveai să Te întrupezi în om pentru a-l mântui, nu Te-ai

înfricoșat de pântecele Fecioarei;

Tu, după ce ai învins acul morții, ai deschis credincioșilor

împărăția cerurilor;

Tu stai de-a dreapta lui Dumnezeu în slava Tatălui;

Credem că vei veni judecător;

Așadar,Te rugăm vino în ajutorul robilor Tăi pe care i-ai răscumpărat

cu prețiosul tău sânge;

Dăruiește-le slavă veșnică cu sfinții Tăi;

Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta;

Și condu-i pe ei și îi înalță până în veac.

În fiecare zi Te binecuvântăm

Și lăudăm numele Tău în veac și în veacul veacului.

Învrednicește-ne Doamne, în ziua aceasta,

Fără păcat să ne păzim;

Miluiește-ne Doamne, miluiește-ne pe noi; Fie, Doamne, mila Ta spre noi precum am nădăjduit în Tine; În tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă rușinez în veac!98.

Ideile dogmatice cuprinse în „Te Deum” îl așează către sfârșitul secolului al IV-lea, când disputele trinitare erau în plină discuție. În această epocă a trăit și sfântul Niceta de Remesiana care a alcătuit această capodoperă a imnologiei latine, de care s-a folosit în lupta împotriva ereziilor dar, în special, în activitatea sa misionară. Răspândirea acestui imn în toată creștinătatea se datorează mai întâi, zelului misionar de care a dat dovadă sfântul Niceta care a făcut ca acest imn celebru, care a răsunat mai întâi într-un colț pierdut din vechiul ținut Moesia, să fie cântat în cele mai somptuoase catedrale creștine, iar apoi geniului său literar datorită căruia, prin acest imn, aduce peste veacuri, un strop de liniște inimilor creștine în căutarea unității Bisericii lui Hristos.

Valoarea literară a operelor creștine Sfântului Niceta de Remesiana

Sfântul Niceta de Remesiana nu e un scriitor de talia marilor clasici latini creștini ca: Tretulian, Lactațiu, Sf. Ilarie, Ieronim sau Augustin, dar el poate fi comparat cu scriitori ca: sfântul Ciprian, Narațian și Pauliu de Nola, bunul său prieten și admirator.

Cultura sa bogată, lectura operelor Părinților orientali ca sfântul Grigorie Taumaturgul, sfântul Vasile cel Mare, sfântul Grigore de Nazianz , sfântul Chiril al Ierusalimului, cunoașterea operelor scriitorilor apuseni precum sfântul Ciprian, sfântul Ilarie, sfântul Pauliu de Nola, sfântul Ambrozie, poate a unora dinre operele Fericitului Augustin și contractul său duhovnicesc cu cercul teologic și literar select al sfântului Pauliu de Nola i-au facilitat formarea unui gust literar deosebit, pe care el însuși a ținut, probabil, să și-l dezvolte99.

Ca misionar și catehet , sfântul Niceta a tratat despre problemele fundamentale de credință, așa cum reiese din catehismul său. Cele trei cărți păstrate din catehism, sunt opere de învățătură creștină necesare activității sale catehetice. Aceste opere aduceau explicații adevărurilor de credință și mențineau trează conștiința că viața creștină trebuie să fie expresia aplicată a acestor adevăruri. Autorul nostru nu uită nici o clipă de curentele de opinie contemporane și mai ales, de către erezii pe care le combate fără cruțare.

Ca și compoziție, lucrările sfântului Niceta sunt în general, scurte, între 7 și 22 capitole, descriu precis problema, o dezvoltă logic și fluent și dau impresia a unor adevărate „Simfonii filozofice”. Părțile care structurează ansamblul formează un tot unitar și armonios. Părțile componente pornesc de la un adevăr de credință sin Sfânta Scriptură sau Sfânta Tradiție, susținut cu argumente variate luate tot din acestea sau din rațiune, iar demonstrația e bine închegată, riguroasă, plastică, convingătoare. În general, orice problemă e tratată în trei părți: expunerea, demonstrația și soluția Bisericii; la fel se întâmplă și în tratarea problemelor de pastorație.

Tratatele Sfântului Niceta sunt construite logic, fără ca tema să fie părăsită. Elocvent în acest sens este tratatul despre puterea Sfântului Duh.

Una din principalele cerințe ale unei predici este ca predicatorul să rămână în legătură permanentă cu ascultători săi, iar pentru aceasta, forma de cuvântare cea mai potrivită este dialogul. Forma dialogului a fost des întrebuințată în primele patru secole creștine, iar sfântul Niceta rămâne fidel acestuia, menținând astfel încordată atenția ascultătorilor săi.

Scrierile sfântului Niceta sunt străbătute de căldura dragostei părintești a păstorului de suflete care-i numește pe fiii săi duhovnicești „fratres” și „carissimi”, adresându-se, de obicei, la persoana a doua singular , într-o intimitate spirituală, sfântul Niceta rezumă apoi cele afirmate pe parcursul a 18 capitole.

Sfântul Niceta întrebuințează imagini plastice, comparații adecvate și sugestive și numeroase figuri de stil, strecurate, însă, cu grijă în frază pentru a nu da impresia de ostentație. Limba de care se slujește Niceta este latina creștină întrebuințată în epoca lui în bazinul dunărean, dar șlefuită uneori datorită lecturii sale din unii scriitori latini ca Tertulian, Ciprian, Lactanțiu, Novațian, Ilarie, Pauliu de Nola ș.a. El alege termenii cei mai potriviți pentru a se face înțeles de catehumenii și credincioșii săi, utilizând atunci când era cazul și termeni populari și familiari cunoscuți de ascultători, evitând, în general, neologismele și mai ales cuvinte grecești.

Operele cunoscute până acum, moștenite de biserică de la neobositul misionar și strălucitul catehet, Niceta de Remesiana, se citesc cu plăcere și astăzi și constituie un izvor de de inspirație pentru preoți și cateheți, în ceea ce privește atât tehnica omiletică, cât și conținutul lor ortodox.

4. Râvna după desăvârșire a sfântului Niceta

Una din liniile dominante ale prieteniei sfântului Pauliu de Nola cu Sfântul Niceta este admirația față de lucrarea misionară a sa, dar el este mișcat în special de efortul acestuia de a atinge desăvârșirea, de a se apropia de Dumnezeu. Citatele scripturistice numeroase din cele două poeme ale lui Pauliu demonstrează faptul că cei doi prieteni au fost intens preocupați de această problemă. Astfel, Pauliu notează despre Niceta că petrece o viață de adevărat monah fugind de lume către „bolta cerească”, urcând pe treptele crucii, străduindu-se prin necontenit exerciții spirituale să privească pe Hristos Dumnezeu prin lumina unei credințe puternice.

Cu prilejul celei de-a doua vizite la Nola, Pauliu îl asociază pe Niceta cu sfântul Felix, dedicând ambilor poemul aniversar pe care poetul îl oferea an de an Sfântului Felix. Dealtfel, de două ori Pauliu îl îndeamnă pe episcopul de Remesiana să țină locul Sfâtnului Felix100. Prima dată îl invită să viziteze noile construcții ridicate în cinstea sfântului ocrotitor al orașului Nola, iar Niceta e înfățișat ca un stăpân al locului, purtându-se ca sfântul Felix iar a doua oară atitudinea sfântului Pauliu e și mai surprinzătoare: La sfârțitul unei vizite, acesta cere sfântului Niceta să se roage pentru el într-un mod neobișnuit: mai întâi descrie picturile reprezentând figuri din vechiul Testament care decorează atrium-ul noii construcții dând explicația asupra motivului care l-a determinat să împodobească pereții astfel, iar apoi continuă, spunând că toate scenele pictate i le sugerează Sfântului Niceta ca subiect de rugăciune pentru Pauliu, ținând locul in rugăciune sfântului Felix nu numai prin crediță ci și prin chipul sufletului, bucurându-se de aceeași dragoste și de aceeași cinstire din partea lui Pauliu101

Despre sfârșitul sfântului Niceta nu se știe nimic concret. Știm doar că în anul 414 trăia, fiind amintit de episcopul Romei, Inocențiu I, într-una din „scrisorile” sale. Martirologiile romane îl prăznuiesc la 7 ianuarie. În Mineiul ortodox e pomenit la 15 septembrie numele de Nichita Romanul iar la 3 aprilie Nichita Mărturisitorul. Întrebarea firească care se ridică este: care dintre aceștia e Niceta de la Remesiana? Numele sfântului Nichita Gotul Românul, mort prin foc în timpul persecuției lui Atanaric, în anul 372, la 2 aprilie, sau, poate, într-o zi de 15 septembrie, s-a bucurat de o mare popularitate în rândul credincioșilor români și datorită faptului că purta același nume cu episcopul Remesianei. Confuzia dintre cei doi Nichita s-a strecurat în istoriografia românească încă de la sfârșitul secolului trecut când unii specialiști au afirmat că sfântul Niceta era născut din părinți daco-romani, botezat și catehizat de Teofil al Gothiei. A mers apoi în Italia, patria mamă, fiind sfințit preot de Aquileea, iar apoi episcop, de către papa Iuliu, care l-a trimis în Romanația Daciei (Râmnicul). Ca episcop al Țării românești el ar fi întemeiat, pe lângă altele și episcopia Milcavului, numită azi Argeș, a murit la anul 372. Alți istoriografi fac din Niceta de Remesiana ucenicul episcopului Teofin al Tomisului și întemeietorul episcopiei de Milcov și a patru mănăstiri102.

Trebuie precizat că Nichita Gotul a fost cunoscut și sub numele de Nichita Romanul. Originar probabil din Cilicia Asiei Mici, unde i s-au adus moaștele după moartea sa violentă, Nichita Gotul s-a bucurat de popularitate la noi, datorită atât statorniciei sale în credința ortodoxă, cât și faptului că moaștelor sale li s-au acordat o grijă deosebită. În anul 1541, amintirea martirului Nichita, care și-a găsit moartea pe pământ românesc, impulsionează pe Dragostin, fiul popii Coman din Iași să-l zugrăvească spânzurat cu capul în jos deasupra unui foc în nișa din afară a bisericii din Arborea, în Moldova de Nord103. Aloisiu Tăutu socotește că „Nichita pomenit la 15 septembrie în sinoxarul Bizanțului nu e Niceta Remesianul, ci Gotul, cel înecat în Buzău și reclamat de sfântul Vasile cel Mare lui Soranus, prefectul de Tomis”104. Din potrivă, sfântul Niceta de Remesiana, episcop misionar, catehet cu reputație, având o frumoasă activitate literară, al cărui sfârșit e învăluit în tăcere, a fost în același timp un călugăr cu viața sfântă și o puternică personalitate, după cum a rezultat din expunerea anterioară. Oricum în peninsula Balcanică, Niceta a fost cinstit ca sfânt și după așezarea sârbilor în fosta sa eparhie. O mănăstire cu hramul sfântul Niceta era restaurată și înzestrată cu un cătun de vlahi, în anul 1308, de către regele sârb Ștefan Uroș al doilea Milutin (1282-1321).105

III. Misionarismul sfântului Niceta, model de

Legătură între Răsărit și Apus

Am văzut în capitolul anterior că orașul Remesiana se afla pe marele drum militar care traversa centrul Iliricului, legând Europa Apuseană cu Constantinopolul și cum, din punct de vedere administrativ, făcea parte din Dacia Mediterranea, iar din punct de vedere bisericesc, în vremea sfântului Niceta, ținea de Mitropolia din Tesalonic.

Totuși, la începutul secolului trecut, un preot profesor catolic, Aloisiu Ludovic Tăutu a scris o carte despre sfântul Niceta de Remesiana, iar într-un capitol intitulat „Ritul sfântului Niceta” sugera apartenența episcopului de Remesiana la ritul apusean, catolic. În demonstrarea acestei teze face un scurt istoric al creștinismului primelor veacuri, în care arată cum, în secolul al treilea, în provincia despre care vorbim, limba greacă a fost înlocuită de limba latină și cum împărații bizantini arieni au înlocuit pe episcopii locului cu episcopi arieni orientali. Apoi, conclude dânsul, limba în care a scris sfântul Niceta e cea latină, sfânta Scriptură folosită nu e Septuaginta ci Vulgata, ține raporturi cultural-religioase cu Occidentul vizitând Roma și Nola, e pomenit numai în sinoxarele occidentale iar numele și activitatea sa e transmisă posterității numai de occidentali: Pauliu, Ghenedie de Marsilia și Cssiodor. Toată aceasta demonstrație se poate încheia cu afirmația sa: „a-l de clara episcop de rit grec cu limbă latină e o aberație” 106.

Această ipoteză a originii apusene a sfântului Niceta este infirmată de referinșele sfântului Pauliu care, în poemul XVI numește Remesiana „patrie”, „oraș”, „oraș părintesc”, „casă părintească” a lui Niceta107 . În ceea ce privește folosirea limbii latine în scrieri și vorbire, de către episcopul de Remesiana, aceasta nu apare ca un fapt ieșit din comun dacă amintim de așezarea cetății Remesiana într-un ținut unde limba latină își disputa întâietatea cu cea greacă, mai ales că problemele teologice, cum și activitatea bisericească, impuneau misionarilor ortodocși să cunoască cele două limbi. Este sigur că Niceta cunoștea limba greacă pentru că în tratatul „Ae Spiritu Sancto” numește pe sfântul Duh „paracleseos”, cu toate că a scris doar în limba latină. În plus, se poate presupune că a cunoscut și limba vorbită a băștinașilor și a popoarelor nelatinizate încă, între care și-a desfășurat activitatea misionară. Ghenadie, Cassiodor și Pauliu subliniază faptul că Niceta era foarte învățat, scriitor și pedagog iscusit, care se făcuse admirat la Roma și care obținuse prietenia episcopului de Nola, prieten la rândul lui cu Ambrozie și Augustin. De asemenea, nu trebuie să se uite ca succesul lui Ulfila, apostolul Goților, care își desfășura activitatea în vecinătatea viitoarei eparhii a lui Niceta, s-a datorat în mare măsură și cunoașterii limbilor gotică, greacă și latină. De asemenea nu se știe nimic precis cu privire la scopul călătoriilor lui Niceta la Roma; se presupune doar că a putut fi trimis cu vreo misiune specială de către mitropolitul Tesalonicului, superiorul său ierarhic. Pentru a răspunde la toate afirmațiile preotului catolic amintesc că sfântul Niceta este sărbătorit de biserica ortodoxă la 15 septembrie (Nichita Romanul) sau 3 aprilie(Nichita Mărturisitorul) cu mențiunea că nu se știe sigur care dintre cei doi este Nichita de Remesiana. Așadar, în concluzie, toata ipoteza preotului catolic cu privire la originea apuseana a sfântului Niceta este măcinată de adevărul istoric.

În cele ce urmează vom încerca să dezvăluim personalitatea sfântului Niceta de Remesiana pentru ca apoi să demonstrăm că, de fapt, sfântul Niceta trebuie considerat de toți ca fiind un „pacificator” unul din Părinții Bisericii care au făcut legătura între Răsărit și Apus.

Activitatea misionară și pastorală a sfântului Niceta, care a îmbrățișat în același timp cu dragostea sa diferite neamuri contribuind astfel la unificarea lor spirituală, grija neobosită față de păstoriții săi, învățându-i necontenit și apărându-i pe cei care produceau confuzie și dezordine prin întrebări meșteșugite, ca și activitatea sa literară îl înfățișează ca pe o personalitate predominantă, la contactul celor două veacuri când și-a desfășurat activitatea.

Sfântul Niceta a trăit într-o regiune de legătură între două lumi, greacă și latină, cu profiluri spirituale diferite, dar pe cale de unificare, datorită condițiilor istorice create. La această unificare a contribuit și creștinismul care era propovăduit cu avânt „neamurilor”, ca o împlinire a poruncii date de Mântuitorul Hristos ucenicilor săi: „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh ”108.

Episcopul misionar din Remesiana este ancorat în epoca sa, în sensul că el se dedică cu toată ființa sa lucrării de evanghelizare. Opera pe care o conducea sfântul Ioad Gură de Aur din Bizanț, noua Romă și a doua capitală a imperiului roman susținută și de episcopul Teotin al Tomisului pe malurile Dunării de Jos, era împlinită cu adevărat zel apostolic și de sfântul Niceta, atât în Dacia interioară cât și în împrejurimi. Putem vorbi , pe drept cuvânt, de o trăsătură comună a sfântului Niceta cu Teotin de Tomis, de un acord strâns între activitatea intelectuală și cea practică. Pregătit temeinic di punct de vedere teologic, preocupat neîntrerupt de a se informa din comoara operelor marilor teologi ai secolului al patrulea, din Răsărit și Apus, el și-a elaborat scrierile după ce a trecut prin filtrul personalității sale, tot ceea ce a acumulat din lectura sa vastă și după ce a meditat, cu sufletul purificat, învățătura Sfintei Scripturi109.

Împrejurările în care și-a desfășurat activitatea sfântul Niceta n-au fost dintre cele mai prielnice. Erezia ariană își avea numeroși susținători în bazinul dunărean, iar cea a lui Macedonie era la fel de primejdioasă, iar pe lângă acestea au ieșit la iveală și alte erezii antitrinitare: sabelianismul, maniheismul, marcionismul.

Poziția sfântului Niceta față de eretici se întemeiază pe legătura sa cu sfânta scriptură care formează în același timp, temeiul principal de combatere al Părinților participanți la Sinodul I Ecumenic de la Niceea și baza hotărârilor luate. Pentru sfântul Niceta Scriptura este sfântă, dumnezeiască, este cuvântul lui Dumnezeu, călăuza învățăturii, după cum reiese din unele aprecieri ale sale: „Aș putea să vă înfățișez mai multe mărturii din sfânta Scriptură” sau „Voi aduce dovezi din sfintele Scrieri”110. Dumnezeu însuși este cel ce vorbește în Evanghelie, de aceea sfântul Niceta mărturisește cu toată încrederea: „Socotesc că este mai bine așa cum a descoperit Hristos Domnul, de cât cum a gândit judecata omenească”111.

Cu toate că sfântul Niceta nu a lăsat posterității nici un comentariu al sfintei Scripturi, așa cum au lăsat sfinții Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, sfântul Ambrozie, fericitul Augustin și alții, el prețuia la fel de mult Vechiul și Noul Testament. Învățătura pe care o prezintă Niceta catehumenilor săi este înfățișată ca un rezumat al întregii scripturi: „Căci acestea au fost adunate pe scurt din toată Scriptura”, accentuează sfântul Niceta vorbind despre simbolul credinței, „fiind rânduite ca niște pietre nestemate într-o coroană.”112.

Interpretarea textelor sfintei Scripturi este pur ortodoxă, fiind alese citatele cele mai potrivite pentru argumentarea solidă a adevărurilor de credință împotriva învățăturilor rătăcite sau pentru edificarea credincioșilor săi. Alături de cuvântul Domnului exprimat în sfânta Scriptură, Tradiția Apostolică este al doilea izvor de inspirație al adevărurilor de credință. După ce demonstrează dumnezeirea Sfântului Duh, sfântul Niceta afirmă limpede: „dacă trebuie să fie mărturisit în acest fel, după spusa Domnului și după tradiția apostolilor…, cine mă va putea opri de la aderarea acestuia”113. La fel, vorbind despre consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl, îi încredințează pe credincioșii săi că „acesta este înțelesul universal, aceasta este rugăciunea credincioșilor, aceasta este învățătura sfinților. Potrivit acestora, ei înțeleg toate cele făcute și spuse de mântuitorul și, înțelegând, vorbesc.”114 Pentru a face aceste afirmații, persoana respectivă trebuia să cunoască foarte bine învățăturile Părinților Bisericii și să fie de acord cu ei. Mai mult, sfântul Niceta atrage atenția că abaterea de al alinia tradiției duce la rătăcire iar exemplul elocvent este cel al macedonenilor și deci, păstrarea Tradiției Apostolice este pentru sfântul Niceta semnul vădit al apartenenței la biserica cea adevărată115.

O trăsătură esențială a sfântului Niceta de Remesiana a fost avântul său misionar. În această privință, el stă alături de marii misionari ai timpului, îndreptându-și activitatea și spre alte neamuri, nu numai către daco-romanii din hotarele eparhiei sale. Lipsa unor dovezi sigure ne împiedică să cunoaștem adevăratele coordonate ale întinderii influenței directe ale lui Niceta. Din cele două poeme ale sfântului Pauliu de Nola se poate deduce însă că activitatea prietenului său a fost intensă și rodnică. Pentru obținerea succesului scontat, sfântul Niceta a organizat viața monahală. În mănăstiri a găsit, bineînțeles, numeroși ucenici și colaboratori care l-au sprijinit în activitatea sa. Călugării sfântului Niceta nu au rămas închiși între zidurile mănăstirilor, ci au contribuit la opera de încreștinare a popoarelor indicate de Pauliu de Nola. Altfel nu s-ar putea explica încreștinarea unor neamuri risipite pe întreg ținutul bătut de Boreas, în regiunea Dunării de Jos. Sfântul Niceta a lăsat liniștea scaunului său episcopal de la Remesiana și a plecat în misiune la toți acești păgâni spre a-i aduce la credința în Iisus Hristos.

În activitatea sa sfântul Niceta s-a folosit cu mult succes de cântarea bisericească în comun. Predica sa „Despre folosul cântării psalmilor” este o mărturie grăitoare că autorul ei punea un preț deosebit pe întrebuințarea cântării în comun, pentru apropierea credincioșilor într-o singură laudă, adusă lui Dumnezeu.

Dacă sfântul Niceta cânta împreună cu cetele de călugări la plecarea sa din Italia spre patrie și dacă vocea sa vibrantă se ridica melodioasă în mijlocul corăbierilor este pentru că iubea cântarea și avea o practică îndelungată a ei.116

Sfântul Niceta a cultivat cântarea în comun în Biserică într-o vreme în care și în alte părți se depuneau eforturi în această privință de către ierarhi misionari precum sfântul Ioan Gură de Aur, sfântul Vasile cel Mare, sfântul Grigorie de Nissa, sfântul Ambrozie și fericitul Augustin. În lucrarea sa misionară sfântul Niceta s-a folosit de acest mijloc pentru a îmblânzi sufletul ascultătorilor, de a-i apropia de Dumnezeu și de semenii lor.

Călătoriile sfântului Niceta la Roma și Nola se înscriu ca o linie ascendentă în viața sa spirituală, situându-l între Părinții Bisericii care au făcut legătura între Răsărit și Apus. Trecând peste motivele care l-au determinat să facă aceste călătorii lungi, care necesitau putere și curaj, trebuie să reținem roadele lor incontestabile. Sfântul Niceta mergea la Nola cu o bogată experiență de ierarh misionar câștigată în condiții grele, experiență pe care avea să o confrunte cu practica bisericească din Italia. Convorbirile cu Pauliu de Nola aveau să fie un câștig bogat pentru amândoi pentru că, pe de o parte, Pauliu află că pe malurile Istrului se desfășura o intensă activitate de evanghelizare, împletită cu o rodnică acțiune de romanizare a popoarelor „barbare”, fapt înregistrat de el cu o anumită doză de mândrie de roman, atunci când spune că barbarii învață să cânte pe Hristos cu inima romană, iar lucrarea desfășurată de Niceta l-a impulsionat adânc, iar personalitatea misionarului dunărean i-a smuls cuvinte de admirație sinceră și lauda îndreptățită. Pe de altă parte, sfântul Niceta lua cunoștință de viață liturgică de la Nola, de teologia dezvoltată aici, intra în legătură cu credincioșii veniți în număr mare la sărbătoarea sfântului Felix ale cărui moaște se aflau în acest oraș, se edifica asupra picturii bisericești, avea ocazia să facă unele comparații să s-și îmbogățească cunoștințele cu idei și lucruri noi, pe care le va folosi la întoarcerea în țara sa. Acum Răsăritul li Apusul Europei erau împreună.

Trebuie să reținem și faptul că cei doi prieteni erau și cărturari. În acest context discuțiile lor s-au îndreptat, cu siguranță, și asupra problemelor teologice care se suscitau interesul și erau în circulație la vremea lor. Dovada sigură este că Pauliu i-a citit prietenului său „Viața sfântului Martin” scrisă de Sulpiciu Sever. În scrisoarea pe care i-o trimite lui Sulpiciu, Pauliu își exprimă bucuria că a avut prilejul să împărtășească această operă unui bărbat foarte învățat și admirat de romani, venit din îndepărtata Dacie117.

Este interesant de observat că sfântul Niceta nu s-a mărginit numai la înregistrarea acestei lecturi pentru folosul lui personal, după cum aflăm prin intermediul lui Sulpiciu Sever. La sfârșitul „Dialogurilor” acesta îl îndeamnă pe Posthumianus să-l viziteze pe sfântul Pauliu spre a-i face cunoscut „Dialogurile”, pentru ca Pauliu, la rândul său, să le facă cunoscute la Roma, după cum se răspândise prima lui lucrare nu numai în Italia, ci chiar în tot Illiricul118. Din această informație se poate deduce ușor rolul pe care l-a jucat sfântul Niceta ca element de legătură între literatura Răsăriteană și cea Apuseană. Din nefericire documentele timpului păstrează tăcere asupra altor aspecte și consecințe a călătoriei sfântului Niceta în Italia. A adus, oare, cu sine Niceta și unele din scrierile sale pentru a le prezenta prietenului său, la Nola? Acest lucru pare probabil dacă afirmația cu privire la influența exercitată de sfântul Niceta asupra lui Martin de Braga (Bracara) este adevărată.119

Operele sfântului Niceta au circulat intens în centrul și Apusul Europei, legând aceste regiuni cu Răsăritul Continentului. Ele sunt, într-adevăr, citate și apreciate de Isidor, de Ghenodie, și Cassiodor. Acesta din urmă recomandă tratatul „Despre credință” pentru claritatea și concizia expunerii iar îndemnurile sale nu au rămas fără urmări practice.

Prin activitatea sa misionară și literară cât și prin călătoriile sale, sfântul Niceta a contribuit din plin la crearea unei atmosfere de înțelegere, cunoaștere și prețuire între Biserica din Răsărit și cea din Apus.

IV. Învățătura teologică a sfântului Niceta,

element esențial al misiunii sale

Activitatea misionară a sfântului Niceta a presupus folosirea unor mijloace de lucru proprii care să-l ajute la împlinirea scopului său. Unul din acestea este predica, transmiterea prin viu grai a învățăturilor lui Hristos, pentru a-i converti pe ascultători la religia creștină. Însă misiunea, precum și pastorația, poate fi făcută și indirect, prin intermediul unor opere scrise. Unele din aceste scrieri s-au pierdut, din altele ne-au parvenit doar fragmente, iar altele s-au păstrat în întregime. Din ceea ce ni s-a transmis di operele sfântului Niceta putem deduce două teme principale tratate de episcopul de Remesiana: învățătura despre sfânta Treime și despre Biserică. Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra epocii în care a viețuit și a scris sfântul Niceta, ne putem da seama cu ușurință de actualitatea celor două teme pentru perioada respectivă: Biserica era amenințată de erezia macedoneană care lovea în dumnezeirea Sfântului Duh, deci în unitatea celor trei Persoane treimice, care afecta însă, indirect, și unitatea Bisericii, care derivă din ființa unică a lui Dumnezeu.

Învățătura despre sfânta Treime

Citind introducerea la tratatul „Despre credință”, s-ar părea că învățătura teologică a sfântului Niceta este foarte simplă: pentru dobândirea vieții veșnice este necesară credința și faptele bune sau, cu alte cuvinte, mărturisirea credinței prin fapte. „După ce oamenii au fost renăscuți prin credință și după ce au fost sfințiți potrivit rânduielii Evangheliei, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, nădăjduind prin această mărturisire împărăția cerească, Apostolul a spus că nimic nu este mai folositor decât ca ei să se îngrijească de faptele bune”120. Pentru un credincios cu rațiune sănătoasă este mai important să trăiască învățătura creștină decât să discute dogmele Bisericii, pentru că apostolul Pavel a scris lui Tit: „Și despre acestea voiesc să mărturisesc cu tărie pentru ca cei care cred în Dumnezeu să aibă grijă de faptele bune. Căci acestea sunt bune și folositoare pentru oameni. Iar întrebările prostești și de genealogii și de neînțelegerile și certurile cu privire la Lege, ferește-te că sunt nefolositoare și zadarnice.”121

Sfântul Niceta își exprimă, parcă o oarecare amărăciune că cele scrise de Apostolul neamurilor către Tit aveau să se împlinească, pentru că unii căutau să pătrundă ființa lui Dumnezeu, cea de nepătruns cu mintea. Aceștia au nesocotit grija pentru împlinirea faptelor bune și au pierdut pacea pe care Mântuitorul a lăsat-o Bisericii Sale. Cunoașterea lucrurilor înalte se poate realiza numai după înțelegerea și cunoașterea în prealabil a lucrurilor mai simple. În acest proces gnoseologic este recomandată metoda inductivă, avându-se în vedere nu numai păstrarea credinței și împlinirea faptelor bune, dar și menținerea păcii în Biserică, idee care ne descoperă că episcopul de Remesiana în activitatea sa misionară, și nu numai, discuta probleme psihologice ale epocii sale, pentru a aduce în interiorul Bisericii pacea, imperios necesară dezvoltării Ei.

Dacă analizăm în amănunt operele rămase de la sfântul Niceta vom descoperi că el s-a ocupat de aproape toate problemele teologice, în special cu cele de teognosie și eclesiologie, care trbuiau lămurite și apărate în fața „ofensivei” ereticilor. Se poate afirma, așadar, ca tema centrală a învățăturii de credința a sfântul Niceta este sfânta Treime. El expune clar interpretarea ortodoxă a acestei taine, mărturisind că există un singur Dumnezeu și trei persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Aceste trei persoane au în comun natura sau ființa dumnezeiască dar sunt deosebite: Tatăl nu este nici Fiul, Nici Sfântul Duh; Fiul nu este nici Tatăl, nici Sfântul Duh, iar Sfântul Duh nu este nici Tatăl nici Fiul. Însă toate formează o singura dumnezeire.122

Demonstrația și soluțiile sfântului Niceta pot fi folosite cu succes și astăzi de orice misionar creștin care dorește să readucă la dreapta credință pe un semen căzut în erezie sau chiar să încreștineze pe cel care n-a auzit de credința în Iisus Hristos, Mântuitorul.

Asemenea marilor Părinți ai Bisericii precum: sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur sau Fericitul Augustin, Sfântul Niceta a subliniat că cei care neagă dumnezeirea Fiului sau a Sfântului Duh neagă în același timp și celelalte Persoane treimice, dar și Sfânta Treime, în esența Ei. El constată că greșeala pe care o fac anumiți eretici constă în încercarea de a explica rațional firea dumnezeiască cea incomprehensibilă. Aceștia sunt cei care, deși sunt în stare să prindă cu mintea și să înțeleagă crearea cerului și a pământului, năzuiesc să cuprindă și să măsoare pe Însuși Ziditorul și Creatorul – Dumnezeu. Mai mult, ei pun în discuție pe Cel pe care au datoria să-L adore numai, în chipul simplu, pentru măreția faptelor și pentru imensitatea unor lucruri atât de mari. Ei se ceartă cu privire la felul și mărimea acestei taine (a sfintei Treimi) zicând: „Cât este de mare Tatăl? Cum este fiul? Ce fel este sfântul duh? O, omule, deși încă nu te cunoști pe tine însuți, îndrăznești să măsori cele dumnezeiești!”123

Este interesant de observat că, deși sfântul Niceta adoptă o poziție hotărâtă față de cei care cercetau adâncul de taină al sfintei Treimi, bazându-se numai pe rațiune, totuși a practicat și el o speculație teologică cu privire la sfânta Treime pentru a consolida principiul în fața răstălmăcirii. El pleacă în demonstrația sa teologică de la prezentarea învățăturii greșite a lui Sabelie, Arie și Macedonie. Sfântul Niceta prezintă, astfel, credincioșilor modul cum gândesc ereticii, învățându-i cum și ce trebuie să răspundă. El combate spiritul dezbinator al ereziilor, spirit de ceartă și de discuții nesfârșite asupra unor amănunte, care creează o atmosferă de tensiune în rândul creștinilor. Argumentele sale în expunerea învățăturii ortodoxe despre sfânta Treime sunt extrase din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Marele catehet apelează însă, permanent, la credința ascultătorilor, pentru ca aceștia să privească și să creadă așa cum au privit și au crezut sfinții Apostoli și urmașii lor.

Metoda întrebuințată de sfântul Niceta în discuțiile cu ereticii are un pronunțat caracter de actualitate luând în considerare că în cadrul misiunii interne a Bisericii, preponderentă în acest timp, această metodă ar da roade.

Pentru sfântul Niceta „Dumnezeu este nevăzut și nu poate să-l vadă nici o ființă trupească, Dumnezeu de necuprins cu mintea, care însă cuprinde toate, Dumnezeu neschimbat, care nu se schimbă în timp, ci este același întotdeauna, care nu a început să existe în timp ci existând pururi, nu suferă nici o schimbare, Dumnezeu bun și drept, Creatorul cerului și al pământului” 124. În același sens prezintă și Fericitul Augustin atributele lui Dumnezeu în comparație cu ceea ce este mai bun în sufletul creștinului, astfel încât să-și poată forma o idee despre ființa Acestuia.

Potrivit Sfântului Niceta în actul creației participă deopotrivă, cele trei persoane treimice folosind ca temei, asemenea Sfântului Vasile cel Mare și altor Părinți ai Bisericii Psalmul 32,6: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu duhul gurii lui toată puterea lor”. Acest verset ne arată numai acțiunea unită a Treimii, ci constituie și o mărturie cu privire la prezența celor trei persoane într-o Dumnezeire, după cum explică Sfântul Niceta: „Cuvântul” acesta trebuie înțeles ca fiul, după vestirea lui Ioan: „prin care toate s-au făcut”125.

„Duhul gurii Lui” însă, nu este altul decât acesta care este crezul sfânt. Astfel, într-un singur verset ai pe Domnul și pe Cuvântul Domnului și pe Sfântul Duh care împlinește Taina Treimii126. Sfântul Niceta spune în continuare: „Aș putea să aduc mai multe dovezi din Sfânta Scriptură care, potrivit Tainei Botezului, să arate că Treimii îi aparține o singură lucrare și o singură putere127. Într-adevăr, episcopul de Remesiana subliniază cu insistență că Dumnezeu, întreit în Persoane, creează:” Căci însuși Tatăl creează toate, în timp ce Cuvântul Lui și Duhul Lui creează128. Aceeași idee a unității trinitare se găsește și la sfântul Ilarie de Pictavium, care, accentuând prezența Sfintei Treimi la Botez, precizează că Dumnezeu este creator unic al tuturora129.

Creația apare și se menține prin puterea de viață făcătoare a Sfintei Treimi. Sprijinindu-se pe unele texte din Noul Testament, sfântul Niceta arată rolul „de viață făcător” al Sfintei Treimi: „Într-adevăr, despre persoana Tatălui vestește Aposolul <<Mărturisec în fața lui Dumnezeu care viază toate>> (Timotei 5,21). Însă Hristos dă viață căci el zice: <<Oile Mele ascultă glasul Meu și Eu le dau viață veșnică>> (Ioan 10,28). Dar viem și prin Sfântul Duh căci însuși Domnul spune <<Cel care a înviat pe Hristos din morți va dărui viață și trupurilor voastre muritoare pentru Duhul Său care locuiește în voi>> (Romani 8,11). Iată deci că s-a arătat în chip lămurit o singură putere de viață făcătoare a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”130

Învățătura sfântului Niceta despre sfânta Treime, care în unitate de lucrare este dătătoare de viață are menirea de a întări avântul misiunii interne desfășurate de Biserică, prezentându-i modelul ideal al unității creștine, și are un puternic caracter de actualitate căci Biserica, în aceste vremuri, sprijină și binecuvântează toate acțiunile menite să apere unitatea creștinilor care au ca scop final atingerea unității treimice.

Sfântul Niceta subliniază și preștiința, ca atribut al sfintei Treimi: „În Dumnezeu este preștiința tuturor lucrurilor. El este cunoscător al celor nevăzute! Deși orice creștin cunoaște acest lucru, totuși trebuie să se arate din Cartea lui Daniil: <<Dumnezeule, care ești cunoscător al celor nevăzute și vezi toate mai înainte ca să se nască>> (Daniil 13,42). Aceeași preștiință se află și la Hristos, după cum spune evanghelistul: <<De la început Iisus știa cine era cel care avea să-L vândă sau cine erau cei ce nu cred>> (Ioan 6,64). Că este cunoscător al celor nevăzute s-a vădit atunci când spunea iudeilor, dându-le pe față planurile lor ascunse: <<Ce cugetați rău în inimile voastre.>> (Matei 9,4). La fel, Sfântul Duh preștie toate, după cum s-a arătat Apostolilor <<Când va veni Duhul adevărului vă va învăța pe voi toate și vă va vesti cele viitoare>> (Ioan 16,13). <<Cel care este în stare să vestească cele viitoare>> conchide sfântul Niceta, socotesc că știe dinainte, fără nici o îndoială, căci El însuși cercetează adâncurile lui Dumnezeu (I Cor. 2,10) și știe toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu”131

Cele trei Persoane ale sfintei Treimi participă într-o unică lucrare la descoperirea tainelor dumnezeiești, profetul Daniil mărturisește în acest sens: „Însuți Dumnezeul dumnezeilor și Împăratul împăraților este Cel care descoperă tainele”132. Toate descoperirile sunt prin Hristos după cum el însuși spune: „Nimeni nu cunoaște pe Tatăl decât Fiul și cel căruia voiește Fiul să-L descopere” (Luca 10,22). Orice descoperire este în Duhul după mărturia sfântului Pavel:„Nouă, zice, ne-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său cel Sfânt” (I Cor. 2,10). „Iată, spune sfântul Niceta, revelația este una singură a Treimii lui Dumnezeu.”133

Sfântul Niceta vorbește de asemenea și despre alte atribute ale lui Dumnezeu în Treime precum: omniprezența, bunătatea, purtarea de grijă, precum și despre raporturile intratrinitare: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut di veci din Tatăl iar Sfântul Duh purcede din veci din Tatăl adăugând că cele trei Persoane divine sunt veșnice: „Astfel, este de ajuns pentru credincioși să știe acestea, că Fiul s-a născut cu adevărat, însă Duhul purcede din Tatăl… Dar cel ce iubește viața și va cunoaște pe Creatorul vieții și a primit prin Botez într-o egală cinstire taina celor trei nume, să nu caute sfârșitul acolo unde are siguranță că n-a fost început”134.

După cum se știe, sfântul Niceta nu a scris un tratat destinat special dogmei sfintei Treimi. Elemente cu privire la această dogmă se găsesc în general în tratatele în care se referă la credința în Mântuitorul Hristos, la Sfântul Duh și la simbolul de credință. Din îndemnul plin de căldură adresat credincioșilor săi de a păstra neschimbată credința în sfânta Treime, iese în evidență în mod evident că pentru sfântul Niceta, teologia sfintei Treimi e la baza întregii sale teologii: „Această credință în Treime, fraților, întăriți-o în inimile voastre crezând într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernic și în Fiul Lui, Iisus Hristos, Domnul nostru, și în Sfântul Duh…Căci această „regulă de credință” a fost primită de către Apostoli de la Domnul pentru ca ei „să boteze toate neamurile care cred în numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28,19). Această credință să rămână în voi, această zestre păziți-o, preaiubiților”135.

Credincioșii de pretutindeni, afirma Sfântul Niceta, se unesc într-o singură adorare a lui Dumnezeu în Treime, mărturisind prin aceasta, pe de o parte, unitatea ființei dumnezeiești, iar pe de altă parte, unitatea lor în credința primită de la Domnul prin apostoli. Această unitate este recomandată fiilor săi sufletești ca o pavăză care-i va apăra în fața celor care le propovăduiesc învățături greșite: „Dacă păgânii te îndeamnă să cinstești mai mulți părinți, spune Sfântul Niceta, tu păstrează fericita mărturisire de credință a ta, fiindcă ai mărturisit pe Dumnezeu Tatăl, că nici natura nu îngăduie ca un om să aibă mai mulți tați. Dacă un iudeu te îndeamnă să nu crezi în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, să-ți fie ție ca un vrăjmaș, sau să-l înfrunți dacă ești priceput în știința sfintei Scripturi, sau să-l eviți dacă-ți lipsește obișnuința. De asemenea, dacă ereticul sub numele de creștin, ți-l predică pe Hristos ca pe o escatură sau caută să te convingă că Sfântul Duh este străin de Slava Tatălui și a Fiului, să-ți fie ție ca un păgân și vameș pentru că te călăuzește la idolatrie atunci când te îndeamnă să cinstești o creatură. Iar când se străduiește să te introducă în problemele întortocheate, aleargă la zidul credinței tale și spune după Apostol : „Eu m-am spălat, eu m-am sfințit, eu m-am îndreptat în numele Domnului nostru Iisus Hristos și în Duhul Dumnezeului meu”( I Cor. 6,11). Nimic nu voi schimba în această mărturisire a Treimii, nici nu voi produce vreun rău mărturisirii și vreo pagubă credinței.”136

Unitatea Bisericii se arată și prin credința în unitatea de ființă a Tatălui și a Fiului care stăpânesc împreună una și aceeași împărăție. Sfânta Treime este un exemplu de unitate. Deși sunt trei Persoane divine, totuși Ele lucrează unitar; Ele constituie „o singură mângâiere”137, revarsă asupra credincioșilor un singur har, îi unește cu o singură pace și îi cârmuiește cu singură conducere.

Învățătura Sfântului Niceta despre sfânta Treime ca generatoare a unității și al dragostei în lume, ne conduce de altfel la temeiul adânc și punctul de plecare al misiunii creștine: comunicarea veșnică a sfintei Treimi și mișcarea iubirii Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt și către întreaga lume.

Dumnezeu – Tatăl

Sfântul Niceta vorbește de fiecare Persoană a sfintei Treimi descriindu-i însușirile personale și raportul cu celelalte peroane trinitare, precum și lucrarea lor în economia mântuirii. Doctrina sa nu este sistematizată decât în parte, în tratatul „Despre Simbolul de credință”. În primul articol al Simbolului nicetan se spune: „Cred în Dumnezeu Tatăl, atotputernic, făcătorul cerului și al pământului”138.

Așadar Dumnezeu Tatăl este atotputernic, nenăscut, nevăzut, de necuprins cu mintea, neschimbat și veșnic. El este „Dumnezeu bun și drept, creatorul cerului și al pământului”139. Sfântul Niceta nu insistă asupra acestor însușiri ale Tatălui nici nu vorbește pe larg despre crearea lumii văzute și nevăzute. Pentru El este important să crezi în Dumnezeu. Cuvântul „cred” de la începutul Simbolului este suficient pentru un credincios, de aceea sfântul Niceta afirmă în continuare: „Bine începe mărturisirea despre credință fiindcă și Fericitul Pavel a spus: „Cu inima se crede spre îndreptare iar cu gura se mărturisește spre mândrie” (Rom. 10,10) . Așadar, crezi că Dumnezeu este atotputernic, că Dumnezeu este nenăscut, care nu s-a născut de la nimeni, nu a început de la nimeni.”140 Luând atitudine față de arieni, el accentuează relația dintre Fiul și Tatăl: „Când mărturisești pe acest Dumnezeu îl mărturisești în același timp că este Tată. Este necesar ca să fie Tată al Fiului căci nimeni nu poate să fie Tată fără (să aibă) un Fiu. Așadar este Tată prin Fiul având astfel pe Fiu al cărui Tată este.”141

Această explicație este simplă și logică. Sfântul Niceta nu mai stăruie în acest loc asupra nașterii Fiului din veci din Tatăl. Lucrul acesta îl făcuse deja în tratatul „Despre credință”, când precizase că Fiul s-a născut din ființa Tatălui și nu dintr-o altă materie așa cum afirma Arie: „Căci tocmai despre Fiul, despre care spusese Arie că este din altă parte și nu din Tatăl, nici din Ființa Tatălui, adică din ceea ce este Dumnezeu, sfinții noștri Părinți au mărturisit că este născut din Tatăl, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, de o ființă cu Tatăl; Ca să nu se creadă că este vreo deosebire în Fiul (față de Tatăl). De fapt, dacă este adevăratul Fiu al lui Dumnezeu și s-a născut cu adevărat din Dumnezeu Tatăl, nu trebuie să se creadă că este o altă ființă decât de a Aceluia a cărui Fiu este, așa că după cum Tatăl este Dumnezeu, tot așa și Fiul și după cum lumină este Tatăl, lumină este și Fiul.”142

Mărturisirea respectivă a fost răstălmăcită de anumiți eretici prin subtilități, în sensul că ființa dumnezeiască s-a împărțit, încât „Fiul ar fi o parte din Tatăl și că Dumnezeu Tatăl s-a micșorat în Fiul. Sau, desigur, Fiul ar păstra unitatea cu ființa Tatălui, prin curgerea esenței și prin derivare.”143 Îndemnând pe credincioși să nu asculte asemenea răstălmăciri, sfântul Niceta precizează: „Noi însă așa credem că Ful este de o ființă, după cum credem că Tatăl este desăvârșit în veșnicia sa, rămânând neschimbat, că a născut pe Fiul în așa fel încât n-a suferit vreo schimbare sau micșorare a naturii și măreției Sale, ci El însuși desăvârșit a născut din sine mai înainte de toți vecii pe Cel desăvârșit, pe adevăratul Fiu atotputernic „prin care toate s-au făcut, fără de Care nimic nu s-a făcut” (Ioan 1,3), ca să se creadă că este Tatăl adevărat al Fiului Său Unu -Născut și Fiul adevărat al Tatălui nu amestecat, ci deosebit. Totuși, Fiul are în Sine toate cele ce sunt ale Tatălui, după cum El însuși spune în Evanghelie: „Toate câte le are Tatăl, ale Mele sunt” (Ioan 16,15). Aceasta înseamnă: virtutea, puterea, bunătatea, nestricăciunea, slava și veșnicia, așa cum le are și Tatăl”.144

Mărturisirea evlavioasă cu privire la Dumnezeu oferă posibilitatea ca Dumnezeu Tatăl să fie cunoscut nu în concepția ideilor, un singur Dumnezeu, stăpân și îndepărtat față de om, ci ca un Dumnezeu Tată, adică „Tatăl cuvântului celui viu, al Puterii și Înțelepciunii Sale,”145 Care mai înainte de toți vecii, înainte de orice început, înainte e orice timp, a născut din Sine pe Fiul, Duhul a născut un Duh, Dumnezeu a născut pe Dumnezeu prin care au fost întemeiate toate cele văzute și cele nevăzute.

Sfântul Niceta afirmă de nenumărate ori că Dumnezeu este apropiat de oameni, făpturile Sale, Tatăl este bun, după cum mărturisește Fiul în Evanghelie zicând: „Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu” (Matei 19,17).146 El este numit Paraclet, ca și sfântul Duh. Sfântul Niceta oferă explicația că „Paraclet” în limba latină înseamnă „apărător și mângâietor”. Acest apelativ este comun Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. În ceea ce privește pe Tatăl ca Paraclet, sfântul Niceta precizează: „Dar nici de Tatăl nu este străin acest nume de Paraclet căci este numele binefacerii Sale nu a naturii Sale. Căci așa scrie Pavel corintenilor: „Binecuvântat este Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul a toată mângâierea, Cel ce ne mângâie pe noi”(II Cor. 1,3-4). Sfântul Niceta adaugă că este o singură mângâiere a Tatălui și a Fiului și a sfântului duh, ceea ce demonstrează unitatea Treimii.”147

Între Dumnezeu-Tatăl, creatorul cerului și al pământului, adică al lumii văzute și nevăzute, și creaturile sale există o legătură intimă. În prima parte imnului „Te Deum” se înfățișează un grandios tablou al lumii văzute și nevăzute care aduce o cântare neîntreruptă de laudă și cinstire Tatălui ceresc:

„Pe Tine Dumnezeule, Te lăudăm, pe Tine, Doamne, Te mărturisim.

Pe Tine, veșnicule Părinte, tot pământul Te cinstește.

Ție toți îngerii, Ție cerurile și toate puterile,

Ție Heruvimii și Serafimii cu neîncetat glas îți strigă:

Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Dumnezeul Savaot!

Pline sunt cerurile și pământul de mărirea slavei Tale;

Pe Tine Te laudă ceata slăvită a Apostolilor,

Mulțimea vrednică de laudă a proorocilor,

Oștirea îmbrăcată în alb a mucenicilor,

Pe Tine sfânta Biserică Te mărturisește pe întregul pământ,

Tată a nesfârșitei măriri…”

Așa cum rezultă din aceste versete, sfântul Niceta încearcă să înfățișeze scopul activității sale misionare, stadiul final al muncii unui adevărat misionar: creștinătatea toată unită în imnul de laudă adresat Părintelui ceresc, pe de o parte, iar pe de altă parte unită în aceeași cinstire, cu puterile cerești care slăvesc neîncetat pe Dumnezeu și cu cetele proorocilor, apostolilor și mucenicilor. Se poate spune că sfântul Niceta a realizat un tablou sugestiv al solidarității umane într-o singură manifestare a iubirii față de același Părinte. Și astăzi creștinii se unesc, în urma misiunii interne a Bisericii, în mărturisirea credinței într-un singur Dumnezeu și se străduiesc spre împlinirea poruncii Mântuitorului Iisus Hristos, de a „participa” la trimiterea Fiului și a sfântului Duh în lume pentru ca astfel să fie părtași vieții de comuniune cu Dumnezeu, de a se iubi unii pe alții, așa cum Tatăl a iubit pe Fiul Său.

Dumnezeu Fiul

Învățătura sfântului Niceta despre Dumnezeu- Tatăl se extinde și se completează tratând despre a doua Persoană a sfintei Treimi: Dumnezeu Fiul. Mărturisirea credinței în Iisus Hristos succede credinței în Dumnezeu Tatăl. Ideea centrală a hristologiei nicetane este: Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Tema aceasta este dezvoltată cu talent, râvnă și dragoste în special în lucrările: „Despre diferitele numiri ale Domnului Iisus Hristos”, „Despre credință”, „Despre Simbolul credinței”.

În expunerea învățăturii despre Mântuitorul Hristos, sfântul Niceta vizează direct sau indirect pe cei care negau nașterea sa din Tatăl precum arienii sau indienii și păgânii care îi ironizau pe creștini reproșându-le că se închină unui simplu om răstignit pe cruce. Sfântul Niceta învață că Fiul s-a născut din veci din Tatăl, este Fiu adevărat, unul născut, așa cum a fost stabilit de Părinții Sinodului Ecumenic de la Niceea pe baza sfintei Scripturi.148 Creștinii trebuie să creadă că Fiul s-a născut cu adevărat din ființa Tatălui nu dintr-o altă esență. Așadar, după cum Tatăl este Dumnezeu, tot așa și fiul este Dumnezeu, iar după cum Tatăl este lumină, tot așa și Fiul este lumină.149

Sensul numelui primit de Fiul lui Dumnezeu la întrupare arată că el este Mântuitorul. În acest sens sfântul Niceta afirmă: „Iisus tălmăcit în limba evreilor înseamnă Mântuitor, Hristos este însă numirea demnității regești, ca un mântuitor și rege, unul și același Hristos. Acesta a coborât de la Tatăl din Ceruri și a luat trup asemenea nouă pentru mântuirea noastră”150 evidențiind prin această ultimă frază că numele său arată și scopul întrupării.

Mântuitorul s-a născut „din Sântul Duh și din Fecioara Maria fără vreo lucrare bărbătească. S-a născut trup din trup, prin puterea Sfântului Duh. Rămânând Dumnezeu, s-a făcut om ca să poată fi oamenilor spre vedere, spre învățătură și spre mântuire, pentru că Dumnezeu nu putea fi accesibil oamenilor decât numai prin însușirea unui trup vizibil”151. Iisus Hristos s-a născut „dintr-o Fecioară sfântă și neprihănită ca să ne fie nouă pârgă a nașterii sfinte după cum se proorocise: „Iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vei chema numele lui Emanuil, care se tâlcuiește „cu noi este Dumnezeu”” (Isaia 7,14)”152. Sfântul Niceta nu oferă amănunte cu privire la viața sfintei Fecioare. El se mărginește să afirme că trupul sfintei Fecioare a fost sfințit prin nașterea cea mai presus de fire a mântuitorului și prin puterea Sfântului Duh.153 De aici credincioșii puteau să concluzioneze singuri că Fecioara Maria Trebuie să se bucure de o cinstire aleasă, dar fără a se menționa modul și felul acestei cinstiri.

Sfântul Niceta insistă asupra faptului că Iisus Hristos este cu adevărat „Dumnezeu mai înainte de veci din Tatăl” și că „s-a întrupat cu adevărat, nu închipuit” așa cum susțineau unii eretici precum docheții.154 Această credință într-o întrupare aparentă a Mântuitorului nu avea nici o finalitate pentru că „Dacă întruparea este înșelătoare, înșelătoare va fi și mântuirea oamenilor”155. Împotriva docheților este expusă învățătura ortodoxă a Bisericii despre persoana divino-umană a Mântuitorului. Cele două naturi: dumnezeiască și omenească se află unite dar neamestecate, așa cum rezultă din activitatea Mântuitorului în lume: „există (Hristos) simultan și într-un fel și în altul; ca om, căci era văzut și ca Dumnezeu fiindcă era nevăzut. Ca om mănâncă, dar hrănește cinci mii de oameni cu cinci pâini ca Dumnezeu; întinde mâinile pe cruce ca om, dar promite raiul tâlharului ce s-a pocăit, ca Dumnezeu; în cele din urmă, primește moartea ca om și trupul rămâne în mormânt pentru puțin timp, dar îl învie din mormânt pe cel mort de patru zile. Așadar, trebuie să credem că Hristos a existat în același timp și într-un fel și în altul; și ca Dumnezeu și ca om, pentru că după cum este cunoscut ca om din afecte, tot astfel este vădit ca Dumnezeu din lucrările dumnezeiești”156. Apoi sfântul Niceta concluzionează cu o idee practică pentru credincioșii săi: „Deci și exemple din care să îndepărtezi pe învățătorii înșelăciunii. Dacă cineva ar încerca să-ți șoptească faptul că Hristos a fost numai om, să spui că pe Acesta care s-a făcut om pentru păcatele noastre, L-am cunoscut ca Dumnezeu, din minuni și mărturisiri, deoarece însuși Mântuitorul spune către iudei: „Dacă nu voiți să Mă credeți pe Mine, credeți faptelor Mele și cunoașteți că Eu sunt în Tatăl și Tatăl în Mine”(Ioan 10,38).”157

În tratatul „Despre credința creștină ortodoxă” sfântul Niceta reliefează atributele dumnezeiești și omenești ale Mântuitorului pentru ca pe de o parte să nu fie negată dumnezeirea Lui, iar pe de altă parte să fie cunoscută întruparea, accentuând că Domnul Hristos a avut nu numai trup adevărat dar și suflet adevărat. Faptul că a trăit în trup omenesc însuși Fiul lui Dumnezeu, smerenia sa, cuvintele rostite ca om, chinurile pe care s-a învrednicit să le îndure pentru mântuirea lumii nu smintesc pe credincioși ci, mai degrabă, prin acestea ei recunosc că datorează lui Hristos o mulțumire deplină și o cinstire mai mare, potrivit Evangheliei: „Acesta este Fiul Meu, pe Acesta să-L ascultați” (Luca 9,35) și „Toți să-L cinstească pe Fiul cum îl cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5,23). Hristos este nădejdea creștinilor și „ar fi o întunecare a minții și o uitare a nădejdii să socotești neputincios, mic și disprețuit pe Hristos care ne-a dat, după voia Tatălui Său curajul și slava… Respectul față de Fiu înseamnă prețuirea Tatălui. Cu cât vei cinsti (mai mult) pe cel Unul Născut, cu atât vei mări slava Tatălui. Părintele cel bun nu pizmuiește cinstirea adusă Fiului, pentru că orice slavă a Fiului se răsfrânge asupra Tatălui”158.

Unele texte din sfânta scriptură în care Mântuitorul afirmă: „Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14,28) sau „Fiul nu poate să facă nimic de la sine” (Ioan 5,19) nu-i diminuează puterea Fiului sau nu-L aduc în inferioritate față de Tatăl ci îl deosebesc doar de Tatăl. Dumnezeirea Fiului se observă clar din mărturisirea lui Iisus Hristos când spune: „Eu sunt în Tatăl și Tatăl în Mine” (Ioan 10,38) sau „Eu și Tatăl una suntem”(Ioan 10,38) sau „Cine mă vede pe Mine vede și pe Tatăl” (Ioan 19,9) sau „După cum Tatăl ridică morții și îi învie, așa și Fiul pe care voiește îi învie” (Ioan 5,21)159.

Mântuitorul Iisus Hristos a flămânzit, a plâns, a adormit, a fost răstignit, a suferit moartea ca om, pentru a expune credincioșilor exemple de răbdare și spre a face cunoscută adevărata sa întrupare. Dar alături de aceste afecte omenești sunt anumite fapte, precum săturarea celor cinci mii de bărbați, afară de femei și copii, cu cinci pâini și doi pești, potolirea furtunii pe mare, învierea lui Lazăr, și slăvita sa înviere care atestă strălucirea puterii sale dumnezeiești. Explicația sfântului Niceta este simplă și convingătoare: „Fiindcă (Hristos) a vărsat lacrimi peste Lazăr, se înlătură bănuiala că a fost nălucă, deoarece lacrimile trupului sunt secreții. Însă faptul că zice: „Lazăre, vino afară”(Ioan 11,43) și îndată, deschizându-se mormântul, cel ce era deja în descompunere acela a ieșit viu, este o mare dovadă a dumnezeirii Lui”160.

La finalul tratatului sus menționat, sfântul Niceta îndeamnă pe credincioși să înțeleagă cu credință toate cele expuse și să le primească cu cinste. Trebuie să mărturisim pe Domnul Iisus Hristos î ambele chipuri: „și în chipul în care a fost totdeauna și în chipul de rob care a fost primit pentru robi”161. Așadar, trebuie să credem și patima cea după trup și neschimbarea cea după dumnezeire, ca să nu fim judecați drept lipsiți de evlavie și nerecunoscători: „Căci cel care neagă pe Fiul lui Dumnezeu după ceea ce este, adică neschimbat, și afirmă că nu este asemenea cu Dumnezeu Tatăl, acesta este necredincios, iar cel ce refuză să mărturisească suferințele Lui după trup este un nerecunoscător”162. Se cuvine să ne lăudăm în crucea Domnului asemeni Apostolului Pavel și să mărturisim unitatea ca să putem participa la slava Fiului și a Tatălui care stăpânesc una și aceeași împărăție: „Fiindcă este o singură voință a Tatălui și a Fiului, o singură conlucrare, un singur dar și aceeași conducere; după cum același învățător al neamurilor învață scriind: „Har vouă și pace de la Dumnezeu Tatăl și Domnul nostru Iisus Hristos”(Filip. 1,2), sau „Însuși Dumnezeu și Tatăl nostru și Domnul Iisus să îndrepteze calea noastră către voi”(I Tes. 3,11). Apostolul nu a spus „să îndrepteze ei” ci să nu ducă la o deosebire a voinței sau a puterii Tatălui și a Fiului ci a zis: „să îndrepteze el” ca să arate mai degrabă unitatea. Așadar, cu aceeași credință și cu aceleași cuvinte să ne rugăm și noi, ca un singur har, o singură pace, o singură conducere a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, pururi să ne ocrotească și să ne călăuzească”163.

Mântuitorul Iisus Hristos a suferit chinurile și moartea pe cruce pentru păcatele noastre, ca „prin rănile sale să devină mântuirea neamului omenesc” (Isaia 53,5) și „Să se dea pentru noi răscumpărare”164.

Explicând cuvintele din „Simbol”: „A pătimit în vremea lui Ponțiu Pilat”, sfântul Niceta spune că acesta era guvernatorul Siriei și Palestinei, iar această precizare istorică „este pusă din prudență, deoarece anumiți eretici, înșelați prin viclenii diavolești, vorbesc despre feluriți Hristoși. Deci tu ești instruit și cu privire la timpul răstignirii ca să mărturisești că în afară de Acesta, care a pătimit cu adevărat în vremea lui Ponțiu Pilat, în afară de Hristos n-a pătimit altcineva dintre ceilalți”165.

Prin moartea sa, Mântuitorul „a distrus drepturile morții”, fiindcă El are „puterea deplină asupra morții și a vieții”166. Învierea din morți s-a petrecut după spusa profetului: „Liber între cei morți” (Psalm 87,6) și potrivit profeției Sale: „Dărâmați acest templu și eu îl voi ridica în trei zile” (Ioan 3,19) și ea este semnul sublimei Sale puteri dumnezeiești167. Crucea stă în fața tuturor, permanent, ca un rod bogat și plin de dulceață 168, adică izvor nesecat al harului și al mântuirii.

Sfântul Niceta de Remesiana afirmă că Mântuitorul Hristos este învățător și îndrumător, atât prin cuvinte cât și prin fapte și că El conduce și desăvârșește lumea pe care a creat-o. Pentru a demonstra prezența Mântuitorului în lume, într-o nouă creație, Sfântul Niceta dezvoltă o interesantă teologie a numelor și a numirilor date lui Iisus Hristos care se găsesc în Sfânta Scriptură, pentru a se exprima sensurile divino-umanității Sale, precum și lucrarea Sa continuă în lumea pe care o conduce ca un Stăpân. Dealtfel, metoda numelor divine a fost întrebuințată de alți Scriitori și Părinți Bisericești precum Origen, Vasile cel Mare, Sfântul Grigore de Nazianz, Pseudo Dionisie Areopagitul. Acest examen al numelor date Mântuitorului de către Biblie sau Tradiție a fost impus de rațiuni misionare, catehetice, de controversă sau de studiu aprofundat 168..

Așa cum s-a mai afirmat, tratatul Sfântului Niceta de Remesiana, „Despre diferitele numiri ale Domnului Iisus Hristos”, se pare că a fost inspirat de un fragment din „Epistola” prin care Germinus anunță unui număr de episcopi din sudul Dunării, doctrina sa ortodoxă cu privire la dumnezeirea lui Iisus Hristos, în care se spune: „ căci aceasta socotesc ei (arienii) în mare parte, că le spun din Sfânta Scriptură, încât afirmă că Iisus este o făptură și o creatură, dimpotrivă, după Scriptură, noi Îl numim Cale, Ușă, Piatră de poticneală și Piatră de sminteală, Temelie, Braț, Mână, Înțelepciune, Cuvânt, Miel, Oaie, Păstor, Preot, Viță de vie, Ziuă și altele. Dar spunem toate acestea ca să înțelegem virtuțile și lucrările Fiului lui Dumnezeu, nu ca să aflăm în acest fel, prin numiri, dumnezeiasca lui naștere din Tatăl”169. Dintre aceste nume zece se regăsesc în lucrarea lui Niceta170. Cu siguranță însă, izvoarele folosite de Sfântul Niceta pot fi și altele, precum în primul rând, Sfânta Scriptură, sau literatura Părinților răsăriteni sau apuseni. Registrul numelor și denumirilor care se potrivesc Mântuitorului Iisus Hristos este bogat și exprimă lucrarea pe care o împlinește Mântuitorul în lume. Metoda folosită de Sfântul Niceta – expunerea numelor lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl, iar pe de altă parte, legătura strânsă între Creator și creatură, adică dintre Dumnezeu – Cuvântul și credincioși în actul mântuirii.

Teologia numelor Mântuitorului reprezintă pentru Sfântul Niceta un mijloc de a prezenta credincioșilor săi varietatea mijloacelor prin care Domnul nostru Iisus Hristos „Stăpânul Universal” conduce pe credincioși spre ținta finală, desăvârșirea acestora. Aplicarea acestor nume în viața morală a credincioșilor, dezvăluie sensul misionar- ecumenic al hristologiei nicetane: Unul și același Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cel propovăduit de el prin viu grai și prin scris, împarte ajutorul divin tuturor credincioșilor și-i unește în aceeași nădejde și dragoste, conducându-i spre unirea tuturor în trupul lui Hristos – Biserica, iar apoi spre dobândirea împărăției cerești.

Activitatea Mântuitorului se continuă și după învierea Sa din morți. El S-a suit la ceruri de unde coborâse și șede de-a dreapta Tatălui „de unde va veni să judece vii și morții”171. Dumnezeu – Tată- a dat Fiului puterea de a judeca. Pentru a întări încă o dată cele afirmate despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, Sfântul Niceta Îl prezintă în activitatea sa eshatologică de judecător spunând: „Crede că Hristos însuși, Dumnezeul nostru, va veni cu îngerii și cu puterile cerurilor să judece atât pe cei vii cât și pe cei adormiți din veac, spre a răsplăti fiecăruia după faptele lui ( Rom. 2,6-7), adică să așeze pe cei drepți în viața veșnică, iar pe vei nedrepți să-i supună pedepsei veșnice”172.

În expunerea învățăturii despre Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu și om, sfântul Niceta păstrează echilibru al argumentelor, accentuând atât dumnezeirea dar și umanitatea Mântuitorului, ca să răspundă atât arienilor care negau divinitatea cât și docheților care negau umanitatea Sa. Din aceste motive se poate afirma, pe drept cuvânt, că sfântul Niceta de Remesiana, manifestând o dragoste nemărginită pentru apărarea credinței celei adevărate, se încadrează în rândul Părinților premergători Sinodului Ecumenic de la Efes, subliniind și soluționând ortodox legătura dintre dumnezeirea și umanitatea Mântuitorului și arătând dar natura, însemnătatea și scopul întrupării. Prin aceasta sfântul Niceta transcede timpurile și demonstrează posterității cum se realizează adevărata misiune: pe de o parte misiunea externă, de propovăduire a credinței celei adevărate iar pe de altă parte mai important, apărarea credinței ortodoxe de „atacurile” ereticilor și a celor ce doresc să o dezbine.

Mântuitorul Iisus Hristos este prezent necontenit în viața credincioșilor. Sfântul Niceta accentuează consecințele practice ale urmelor lui Hristos pentru a expune concret credincioșilor „traseul” care trebuie urmat pentru a ajunge la ținta lor finală: comuniunea cu „Mielul, Viața, Pâinea, Înțelepciunea, Cuvântul lui Dumnezeu.”173 Logosul participă la reînnoirea omului și a lumii, El luminează, întărește, conduce, dă odihnă, aduce pacea și stinge văpaia patimilor prin Crucea Sa: „Deoarece Domnul Iisus Hristos este numit cu așa de multe nume și titluri, îndeamnă sfântul Niceta, o, credinciosule, ai încredere și pune-ți nădejdea în El, cu toată puterea. Dacă vrei să judeci înțelept, caută-L pentru că este înțelepciune. Dacă simțirea ta suferă vreo oarecare orbire, caută pe Hristos, căci El este lumină. Ești neputincios? Ai scăpare, deoarece El este Medic și Tărie. Vrei să știi prin cine a fost creată lumea și de cine sunt ținute toate? Crede în El, fiindcă este socotit Braț și Dreaptă. Ești stăpânit de vreo teamă? În toate împrejurările va fi prezent ca un Înger. Dacă îți va fi greu să te apropii cu privirea de maiestatea atât de mare a Celui Unul-Născut, nu dispera, fiindcă s-a făcut om pentru ca omenirea să ajungă cu ușurință la El. Dacă ești nevinovat se va alătura de tine ca un Miel… Dacă nu cunoști adevărul, ascultă pentru că El este Adevărul. Să nu te temi de moarte, pentru că Hristos este viața credincioșilor. Te desfată plăcerea veacului? Întoarce-te mai degrabă spre Crucea lui Hristos și ca o mlădiță de vie a Acestuia, care a atârnat pe cruce, te vei odihni cu dulceață. Ești un păcătos pierdut? Trebuie să flămânzești de dreptate și să însetezi de Răscumpărătorul, că Hristos este Acesta, pentru că El satură, fiind Pâine. Dacă te clatini în vreo împrejurare, întărește-ți pașii în El, fiindcă este Piatră și-ți va sta în față tare ca un zid. Suferi de arșița păcatelor?… Aleargă la Izvorul vieții, ca arșița ta să fie stinsă și sufletul tău să dobândească nemurirea. Dacă te chinuiește mânia și neînțelegerea cu semenii te neliniștește, mergi la Hristos căci El este Pace, ca să te împaci cu Tatăl și să iubești pe orice om după cum socotești că trebuie să fii iubit… Dacă vei fi neliniștit cu privire la răsplata dreptății sau cu privire la așteptarea slavei cerești, ia seama cu mintea credincioasă că El este Ușa, fiindcă, înviat din morți, prin El vei pătrunde tainele cerului și vei dobândi părtășia îngerilor.”174

Dumnezeu Duhul Sfânt

Tratatul sfântului Niceta „Despre Sfântul Duh” se încadrează în vasta operă de apărare a persoanei Sfântului Duh față de învățăturile greșite ale macedonienilor și ale susținătorilor lor. Tema aceasta a fost tratată intens și de alți Părinți și scriitori bisericești care au viețuit în a doua jumătate a secolului al IV-lea și prima jumătate a secolului al V-lea; Sfântul Abanasie cel Mare, sfântul Vasile cel Mare, sfântul Grigore de Nazianz, sfântul Grigore de Nyssa și alții.

Deși toate aceste tratate despre Sfântul Duh diferă uneori în privința argumentării și stilului, în general ele sunt alcătuite conform aceluiași plan: prezentarea pe scurt a învățăturii eretice, combaterea acestei învățături cu mărturii din sfânta Scriptură și din sfânta Tradiție și expunerea învățăturii ortodoxe, evidențiind unitatea ființială și de lucrare a Sfântul Duh cu Dumnezeu-Tatăl și cu Fiul în Biserică.175

Părinții citați relevă în unanimitate rolul primordial al Sfântul Duh atât în misiunea externă a Bisericii, cât mai ales în cea internă, de apărare a dreptei credințe în fața ereticilor. Negarea Dumnezeirii Sfântului Duh însemna tăgăduirea atotputerniciei Sale și a rolului Său binefăcător și mântuitor, de aceea ereticii erau socotiți ca blasfemitori ai lui Dumnezeu și dușmani ai păcii și unității Bisericii. Aceeași linie de critică severă la adresa acestora urmează și Sfântul Niceta de Remesiana. El mărturisește că a scris despre Sfântul Duh pentru cei care erau potrivnici Sfântului Duh, că nu este o sarcină ușoară, mai ales că cei care au căzut în mrejele lor nu au nici pregătirea, nici liniștea necesare să aprofundeze problema în discuție: „sunt sigur, spune el, că auzul preocupat cu altceva și mințile pe care s-au grefat alte concepții, cu greu pot fi înduplecate, căci învățătura anterioară este primejdioasă. Dacă ni s-a șoptit ceva rău despre un bărbat bun și o știre mincinoasă se strecoară mai înainte de cunoașterea adevărului, anevoie și cu osteneală părăsim opinia primită, chiar dacă am fi informați de apărători demni de încredere. Aceasta bănuiesc că se va întâmpla multora dintre cei ce au crezut mai înainte, printr-o greșită înțelegere, că Sfântul Duh este o creatură și L-am disprețuit ca pe un slujitor și rob.”176

Sfântul Niceta pleacă de la constatarea că la Sinodul I Ecumenic nu s-a spus despre Sfântul Duh decât cuvintele: „Credem în Sfântul Duh”, subliniind că era suficient atât pentru credincioși, pentru că în vremea aceea nu se ivise nici o neînțelegere sau o contradicție cu privire la cea de a treia Persoană a sfintei Treimi. Macedonenii însă, și cei ce le împărtășeau învățătura au dezbinat poporul și au adus în Biserică ceartă și dezordine prin întrebări capcane care îi punea în dilemă pe credincioșii nefamiliarizați cu învățătura ortodoxă.

Sfântul Niceta accentuează rolul multiplu al Sfântului Duh, acela de eliberator de robie, după cuvântul Apostolului: „Domn este Duhul, unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (Corinteni 3,17); apoi Sfântul Duh conduce la tot adevărul; El este duhul înfierii (Romani 8,15), făcând pe oameni fii ai libertății (Galateni 6,6-7).177 Sfântul Duh nu este nici Fiul, nici Fiul Fiului…, ci Duhul adevărului, a cărui purcedere, cât este de mare, sau cum este, nu-i dat nimănui să știe… Sfântul Duh „Persoană proprie și adevărată.”178 Sfântul Niceta insistă asupra însușirii personale a Sfântului Duh: purcederea din Tatăl. Citând pe sfântul Vasile cel Mare, el spune despre Sfântul Duh că este „izvorul sfințeniei, lumina sufletelor, și împărțitorul darurilor”179

Sfântul Duh sfințește și luminează. Fără el nici o creatură nu poate să ajungă la veșnicie sau să fie numită cu adevărat sfântă.180 Sfântul Niceta subliniază că însuși trupul cu care s-a unit Cuvântul – Domnul a fost sfințit de Sfântul Duh. Deși Fiul lui Dumnezeu avea putere să sfințească trupul Său și toate celelalte, totuși, pentru ca să arate tăria și proprietatea (de a sfinți) pe care Sfântul Duh le are din veci, în timpul Botezului a primit El însuși în Trupul Său pe Sfântul Duh, sub chipul porumbelului pentru ca, într-adevăr, în El să locuiască „trupește, toată plinătatea Domnului” (Coloseni 2,9). Din această plinătate după aceea, Apostolii au luat har peste har și puterea de a ierta păcate (Ioan 20,22). Aceasta este aceeași putere a Sfântului Duh manifestată atunci când Iisus Hristos spune femeii: „Iertate sunt păcatele tale”. (Luca 7,48).181

Sfântul Niceta subliniază, de asemenea, conlucrarea Sfântului Duh cu celelalte Persoane a sfintei Treimi nu numai în Taina Botezului, ci „în toate celelalte chipuri”, după cum atestă tradiția dumnezeiască.182 „Ne renaștem în numele Tatălui și al Fiului dar nu fără Sfântul Duh, și nu fără Sfântul Duh suntem sfințiți și ajungem la viață veșnică”.183 Sfântul Duh a participat la crearea lumii și a omului după cuvântul Psalmistului: „Cu cuvântul Domnului au fost întemeiate cerurile și Duhul feței Lui, toată puterea lor” (Ps. 32,6) și al dreptului Iov: „Duhul Dumnezeiesc care m-a făcut” (33,4), și continuă să creeze: „Trimite Duhul Tău și se vor crea și vei înnoi fața pământului” (Ps. 103,30). El este „restauratorul și înnoitorul omului”184, fiind prezent permanent în acțiunile sale bune, pedepsind pe cei ce hulesc și participând la judecata finală a oamenilor împreună cu Tatăl și cu Fiul. Sfântul Duh este dătător de viață (Ioan 6,64) și învățătura creștinilor, după cum încredințează Mântuitorul pe Apostoli: „când va veni Duhul adevărului vă va învăța pe voi toate… și cele viitoare vi le va descoperi.” (Ioan 16,13). El însumează toată știința din veac și până în veac și „Preștie toate, fiindcă cercetează toate adâncurile lui Dumnezeu (I Cor. 2,10) și cunoaște toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu” pe care le descoperă, după voia sa oamenilor.185

Sfântul Duh este prezent pretutindeni ș umple toate (Isaia 23,23) Dumnezeu Duhul Sfânt locuiește în Sfinții Săi după făgăduința dată: „voi locui în ei și între ei voi umbla” (Lev 26,12) iar Mântuitorul Iisus Hristos întărește aceasta zicând: „rămâneți în Mine și Eu în voi” (Ioan 15,4). Însă această „locuire” se împlinește în Duhul după cum amintește sfântul Evanghelist Ioan: „Din aceasta știm că este în noi fiindcă Duhul Său ne-a dat nouă” (I Ioan 3,24).186 Prezența Sfântului Duh pretutindeni și sălășluirea lui în fiecare creștin în parte și în toți cărora li se dăruiește spre înnoire și sfințire, călăuzindu-i spre fericirea veșnică, dă naștere unei solidarități creștine care conchid spre împlinirea scopului cu care li s-a făcut misiune: recapitularea și unirea tuturor în trupul lui Hristos – Biserica cu ajutorul și puterea Sfântului Duh.

Sfântul Niceta vorbește de trei însușiri a Duhului Sfânt care au un rol deosebit în viața creștinilor. Prima însușire este bunătatea, de altfel comună li celorlalte două Persoane treimice prin care Duhul călăuzește la fericirea veșnică, constituind în același timp simțul dreptății din sufletul omului: „Duhul drept înnoiește în cele dinăuntru ale mele” (Ps. 50,42).187 A doua însușire este „vrednicia”. Sfântul Duh este luat ca mărturie în multe împrejurări ale vieții, arătându-se astfel autoritatea Lui după cum rezultă din sfânta Scriptură: „Acestea spune Sfântul Duh” (Fapte 21,11). Sfântul Apostol Pavel „a fost ales și trimis la predicarea cuvântului Evanghelic de către Sfântul Duh”.188 Iar a treia însușire este aceea de „Paraclet” adică „mângâietor”. După cum am amintit, sfântul Niceta subliniază că acest nume este comun Tatălui și Fiului, dar el se potrivește mai ales Sfântului Duh, vestit ca „Mângâietor” de Mântuitorul: „Un alt Mângâietor vă va trimite vouă tatăl”(Ioan 16,16).În această calitate Sfântul Duh lucrează împreună cu Tatăl și cu Fiul ca să fie „o singură mângâiere a Treimi, după cum este o singură iertare a păcatelor, căci Apostolul afirmă : „V-ați spălat, V-ați sfințit și v-ați îndreptat întru numele Domnului Iisus Hristos și întru Duhul Dumnezeului nostru”(ICor.6,11). ”189

Sfântul Duh este prezent în viața creștinilor nu numai acordând din darurile sale bogate tuturor, ci și mustrând și judecând faptele și gândurile lor. Exemplul lui Anania care a mințit „împotriva Duhului Sfânt” și al soției sale, părtașă la minciuna soțului, este grăitor în acest sens. Pedeapsa primită de aceștia are rol pedagogic fiind o pildă pentru întreaga creștinătate. „Este evident, spune Sfântul Niceta, că cel care minte pe Sfântul Duh, minte pe Dumnezeu, și cel care crede în Duhul Sfânt, crede în Dumnezeu. Astfel soția lui Anania care fusese părtașă la minciună, a devenit părtașă și la moarte.”190 Această hotărâre divină fusese anunțată în carte Regilor: „Dacă păcătuind va păcătui un bărbat împotriva unui bărbat, se vor ruga pentru el; dacă însă va păcătui cineva împotriva lui Dumnezeu, cine se va ruga pentru el?”(I Regi 2,25) și întărită de Mântuitorul când spune: „orice păcat și hulă vor fi iertate oamenilor; celui ce va huli însă împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui nici în veacul acesta, nici în cel viitor”(Matei 12,32)191. Concluzia Sfântului Niceta este că toți creștinii care trăiesc în comuniune cu Duhul Sfânt formează o unitate, iar cei ce păcătuiesc împotriva Duhului se rup de comuniune și strică unitatea Bisericii. Desigur că printre cei din urmă se aflau acei „rebelles” contra Sfântului Duh, adică Macedonie și cei care îi împărtășeau învățătura.

În capitolul 18, Sfântul Niceta își manifestă din plin dexteritatea sa în predicarea cu tact pedagogic a adevărurilor creștine făcând recapitularea celor tratate și subliniind, în concluzie că nu are rost să ne întrebăm ce e Sfântul Duh și ca Lui i se cuvine împreună aderare cu celelalte Persoane ale sfintei Treimi, dată fiind consubstanțialitatea Lor. Această singură aderare a lui Dumnezeu în Treime leagă cerul cu pământul și pe credincioși cu îngerii, este o pildă și un îndemn pentru credincios spre unitatea la care i-a îndemnat Mântuitorul pe Apostoli când i-a trimis în misiune : „Însă Duhul Sfânt este cinstit, precizează Niceta, nu ca ceva separat, după obiceiul păgânilor după cum nici Fiul care este de-a dreapta Tatălui nu este cinstit separat. Iar când adorăm pe Tatăl credem că adorăm deopotrivă și pe Fiul și pe Sfântul Duh, căci și atunci când invocăm pe Fiul credem că îl invocăm pe Tatăl, și când ne rugăm Tatălui, credem că suntem auziți de Fiul … Astfel și când este adorat Duhul, este adorat mai ales Acela al căreia este Duhul”192

Învățătura Sfântului Niceta despre Sfântul Duh este ortodoxă și unele reflecții ale sale cu privire la lucrarea dumnezeiască a Acestuia în lume pot constitui pagini de antologie pneumatologică, alături de lucrările de același gen din literatura patristică a secolelor al IV-lea și al V-lea.193

Sfântul Niceta scrie tratatul „Despre Sfântul Duh” ținând seama de puterea de înțelegere a credincioșilor săi și, deși nu utilizează toate elementele demonstrației dumnezeirii Sfântului Duh așa cum face, de exemplu sfântul Vasile cel Mare, totuși, acest tratat al său poate constitui un remarcabil temei în discuțiile inter-ortodoxe actuale cu privire la misiunea internă a Bisericii. Ultimul capitol al tratatului este un admirabil exemplu al modului cum trebuie să se poarte discuțiile în materie de credință:

„Acest lucru îl știe oricine, spune Sfântul Niceta, ca măreției dumnezeiești nici nu poate să i se adauge ceva, nici nu poate să fie micșorată prin rugăciunile omenești; dar fiecare, după hotărârea voinței sale își dobândește slavă, închinându-se cu credință, sau își dobândește rușine, împotrivindu-se cu încăpățânare. Este sigur că disputa și mândria aduc condamnare, iar cinstirea așteaptă (să culeagă) rodul închinării. De ce, da, credincioșii să nu cinstească în întregime Treimea spre care mărturisesc ei că tind, în numele Căreia cred că s-au renăscut și cu numele Căreia se slăvesc că sunt numiți? După cum de la numele lui Dumnezeu-Tatăl, oamenii se numesc ai lui Dumnezeu, după cum Ilie a fost numit omul lui Dumnezeu și Moise omul lui Dumnezeu, după cum Timotei a fost numit de Pavel omul lui Dumnezeu, tot așa de la Hristos sun numiți creștini și tot așa chiar de la Duhul se numesc duhovnicești. Prin urmare, dacă vei fi numit omul lui Dumnezeu și nu vei fi creștin, nimic nu ești. La fel, dacă ești un creștin și nu vei fi duhovnicesc, să nu ai prea mare încredere în tine cu privire la mântuire. Așadar, potrivit mărturisirii Botezului mântuitor, să-ți fie neștirbită credința în Treime; să fie o singură închinare a evlaviei; să nu presupunem după obiceiul păgânilor ( că sunt) contradicții ale puterilor, sau să bănuim (că este) creatura în Treime. Dar să nu cădem nici în sminteala ideilor care tăgăduiesc pe Fiul lui Dumnezeu și care nu se închină Duhului, ci mai degrabă, adorând și prea mărind Treimea desăvârșită, după cum noi înșine mărturisim în (sfintele) Taine, să păstrăm învățătura : „Unul sfânt, adică Duhul, unul Domn Iisus hristos în slava lui Dumnezeu-Tatăl, Amin”, pentru câ una singură este închinarea Treimi. Și apoi urmărind pacea și dragostea, să ne îmbogățim în fapte bune ca să auzim de la apostol, după cum au auzit corintenii în epistola a doua : „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh, (să fie) cu voi toți, Amin.”(13,14).”194

Pnevmatologia sfântului Niceta, așa de bogată prin expunerea însușirilor dumnezeiești ale Sfântului Duh, și a lucrării Sale multiple în lume, poate oferi unele elemente pnevmatologice misionarismului actual. Sfântul Duh este izvorul Sfințeniei, lumina sufletelor și Cel care împărtășește daruri. Pretutindeni prezent, El mângâie pe creștini și-i îndeamnă la bunătatea, rugăciune, slujire, dreptate, unitate și pace.

Învățătura despre Biserică

Pentru Sfântul Niceta Biserica are o importanță deosebită pentru că în ea se realizează întreaga taină a mântuirii. În lucrarea credinței, Biserica succede imediat după sfânta Treime: „Îndată după mărturisirea sfintei Treimi, declară că tu crezi în sfânta Biserică Sobornicească”.195

Ființa Bisericii

Sfântul Niceta definește Biserica drept „adunarea tuturor sfinților”.196 El expune, pe cât de rezumativ, pe atât de limpede, învățătura despre Biserică, în capitolul X a tratatului „Despre Simbolul credinței”. Coordonatele gândirii sale în această privință sunt în deplin acord cu sfântul Chiril al Ierusalimului, sfântul Ioan Gură de Aur și cu Părinții capadocieni: sfântul Vasile cel Mare, sfântul Grigore de Nezianz și sfântul Grigore de Nisa, cu sfântul Ciprian, Rufiu de Aquileea, sfântul Ambrozie și Fetricitul Augustin.197

Explicația sfântului Niceta la expresia „adunarea tuturor sfinților” este oferită în următorul pasaj: „de la începutul veacului, fie patriarhii Avraam, Isac și Iacob, fie profeții, fie Apostolii, fie mucenicii, fie ceilalți drepți, care au fost, care sunt și care vor fi, formează o singură Biserică fiindcă au fost sfințiți într-o singură credință și mărturisire, au fost semnați într-un singur Duh, au constituit un singur Duh, căruia se mărturisește că Hristos este Capul, după cum s-a scris (Efes. 1,22; 5,23; Col. 1,17). Eu spun încă mai mult. Chiar îngerii, puterile și stăpâniile cerești se unesc în această Biserică una, fiindcă ne învață Apostolul că în „Hristos au fost împăcate toate, nu numai cele ce sunt pe pământ ci chiar cele din cer” (Col. 1,20). Așadar, crede că în această Biserică una, vei dobândi comuniunea sfinților”198.

Așadar, după Sfântul Niceta, Biserica are o dimensiune spațială și temporală, ea cuprinzând pe „drepții care au fost, care sunt și care vor fi”, alături de toți drepții Vechiului Testament, „de la începuturile lumii”, cu toții formând un singur trup, prin puterea Sfântului Duh. Această idee poate fi regăsită și în cuvântarea „Despre folosul cântării de Psalmi”. Prin taina imnelor, împlinită cu credință, spune Sfântul Niceta, suntem legați de sfinți, adică de profeți și de mucenici, care cântă neîncetat minunile Dumnezeului celui veșnic. Astfel vom fi uniți cu David, cu Moise, cu Ana, cea care poartă chipul Bisericii, cu Isaia, cu Avacum, cu Iona și cu ceilalți preasfinți părinți.199 Așadar, este vorba nu doar de o misiune orizontală a Bisericii ci și de o „misiune verticală”, care are drept scop „comuniunea sfinților”, unitatea dintre Biserica văzută și cea nevăzută.

Sfântul Niceta precizează că creștinii trebuie să țină cu tărie comuniunea cu Biserica Sobornicească, avertizându-i că există și alte Biserici, false, a căror învățătură este îndepărtată mult de ceea ce a încredințat Mântuitorul Hristos: „Într-adevăr, sunt și alte Biserici, false, dar tu să nu ai nimic în comun cu ele, ca, de exemplu, a maniheilor, a catafrigienilor, a marcioniților, sau ale celorlalți eretici sau schismatici, fiindcă ei încetează de a mai face parte din această Biserică Sfântă; într-adevăr ei cred în învățăturile diavolicești ale înșelătorului și spun altceva decât a încredințat Hristos Domnul și de cât au predat Apostolii”200. Deci, Sfântul Niceta opune Biserica cea adevărată în care se predă corect învățătura Mântuitorului, așa cum a fost propovăduită de Apostoli, falselor Biserici, care au o origine omenească și nu una divină.

Prin expresia „comuniunea sfinților”, Sfântul Niceta înțelege legătura harică supranaturală, care unește pe toți credincioșii di împărăția lui Dumnezeu, pe cei din viața aceasta și pe cei din Biserica triumfătoare, într-o mare și unică familie spirituală.

Această idee despre „comuniunea sfinților” este deosebit de importantă, motiv pentru care cercetătorii s-au întrebat de unde și-a însușit-o Sfântul Niceta. Părintele Ștefan Alexe amintește un învățat pe nume Dom Germain Marin care a descoperit această expresie, care de altfel se mai găsește într-o mărturisire de credință a liturghiei mozarabe și într-un „credo” al Fericitului Ieronim. În același timp, Dom Germain Marin a descoperit particularităăți comune între „simbolul” Fericitului Ieronim și un simbol Armean. El a emis atunci ipoteza că articolul privind „comuniunea sfinților” dusese inserat în „Simbolul” Bisericii din Capadocia, cu prilejul controversei cu privire la Botez din secolul al treilea.201 Inițial, această expresie ar fi desemnat societatea celor care mențineau disciplina cea mai riguroasă, care rebotezau pe eretici și care priveau primirea acestora în Biserică fără un nou Botez, ca pe o „communio malarum”. Fericitul Ieronim ar fi cules această expresie în călătoriile sale în aceste părți. Expresia aceasta ar fi putut fi adusă în Dacia de către prizonierii creștini ai goților (253-259) mutați din Asia Mică pe țărmurile Dunării în timpul lui Valerian (253-260) și Gallienus (260-268). Urmașii acestor creștini se găseau, fără îndoială și printre diocezanii lui Niceta. Alți istorici socotesc ănsă că expresia aceasta era proprie Iliricului iar sfântul Niceta trebuia să țină seama de ea în predicile sale.202

Ideea despre „comuniunea sfinților” este răspândită sub diferite forme atât în Răsărit cât și în Apus. Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că adevărata Biserică, „a cărei învățătură este Sobornicească și desăvârșită… supune credinței în Dumnezeu tot neamul omenesc”, că „a încununat pe sfinții mucenici cu felurite cununi”, fiind „singura care are putere nemărginită asupra întregii lumi” și că, după cum s-a scris „Dumnezeu a pus ca hotar al ei pacea” (Ps. 147,3).203

Pentru sfântul Vasile cel Mare „comuniunea” se face prin rugăciune. Eficacitatea unirii credincioșilor prin rugăciune vine din unitatea de acțiune și dragoste care trebuie să-i unească într-o binefăcătoare reciprocitate de influențe, sub acțiunea Sfântului Duh.204 Darul este acela care leagă cele ce sunt departe, cât privește locul, făcând cunoscuți pe cei iubiți, nu prin trăsăturile trupești, ci prin însușirile sufletești.205 Unii liturgiști formează ipoteza că este cel puțin o apropiere între comuniunea sfinților și următorul fragment din rugăciunea euharistică a „liturghiei” sfântului Vasile cel Mare: „Încă pomenește, Doamne… pe toți sfinții care din veac au bine-plăcut Ție: strămoșii, părinții, patriarhii, proorocii, Apostolii, propovăduitorii, evangheliștii, mucenicii, mărturisitorii, dascălii și pe tot sufletul cel drept ce s-a săvârșit întru credință”206.

În aceeași ordine de idei, sfântul Ioan Gură e Aur afirmă că „Sfântul Duh s-a dat ca să unească pe cei separați unii de alții prin naștere în diferite feluri”207, iar sfântul Grigore de Nazianz subliniază că credincioșii formează o unitate „într-un singur Hristos, armonizați și adunați împreună de același Duh”208, în timp ce sfântul Grigore de Nisa insistă asupra raportului dintre cei credincioși de pe pământ și cei care au adormit în Domnul209.

S-a invocat și ipoteza că sfântul Niceta ar fi împrumutat expresia „comuniunea sfinților” din unele scrieri cunoscute de el cu prilejul călătoriilor în Italia, însă această ipoteză se clatină la cercetarea atentă a textelor nicetane. Spre exemplu, textul citat anterior din „Despre folosul cântării de Psalmi” coroborat cu precizarea din „Despre diferitele denumiri ale Domnului Iisus Hristos”, că prin Hristos creștinul va dobândi „părtășia îngerilor”, la care se adaugă expunerea limpede din „Despre Simbolul credinței”, capitolul 10 ne îndreptățesc să conchidem că învățătura despre „comuniunea sfinților” era familiară sfântului Niceta, care o predica în mod frecvent credincioșilor săi. Învățătura aceasta va fi reluată de autorul nostru și în imnul „Te Deum Laudamus”, versetele 1-10, prilej cu care s-a răspândit, probabil, în tot apusul creștin.

Așadar, episcopul misionar din Remesiana rămâne primul care a dat creștinătății ideea despre unirea strânsă dintre Biserica de pe pământ, luptătoare cu Biserica cerească, biruitoare, din veac și până în veac, expusă clar și cuprinzător în expresia „comuniunea sfinților”.

Potrivit acestei „perspective verticale a misiunii Bisericii luptătoare”, creștinul nu se simte singur, izolat, ci trăiește în solidaritate cu ceilalți creștini, fiind cu toții sfințiți de Duhul Sfânt și formând o singură Biserică. Creștinul trăiește cu Hristos în care au fost împăcate toate câte sunt în cer și pe pământ (Col. 1,20), împărtășindu-se din darurile Sfântului Duh, străduindu-se să păstreze credința cea adevărată în mărturisirea căreia a fost sfințit, trăind încă pe pământ fericirea pe care o va împărtăși după moarte, cu îngerii, virtuțile și puterile de sus, cu care formează de asemenea, o singură Biserică.210.

Biserica Ortodoxă a păstrat învățătura despre „comuniunea sfinților” în sensul ei patristic. Această învățătură deschide drumuri noi spre înfăptuirea unității creștine, cerută dealtfel de Mântuitorul Hristos când i-a trimis în misiune pe Sfinții săi Ucenici și Apostoli.

Însușirile Bisericii

Însușirile Bisericii: una, sfântă, sobornicească s-au desprins din expunerea învățăturii despre comuniunea sfinților. Toți credincioșii, numiți de Niceta „sfinți” formează o singură Biserică „fiindcă au fost sfințiți într-o singură credință și mărturisire, au fost semnați într-un singur Duh Sfânt, au format un singur trup al cărui cap este Hristos” 211. Sfântul Niceta prețuiește în mod deosebit unitatea Bisericii și în toate operele sale încearcă să scoată în evidență, sub diferite forme, această unitate. Astfel în „Despre diferitele numiri ale Domnului Iisus Hristos”, diversitatea darurilor exprimate prin numirile date Mântuitorului exprimă, în fond, unitatea creștinilor care așteaptă ajutorul de la un singur izvor; Mântuitorul Iisus Hristos. În „Despre credința creștină ortodoxă” se accentuează unitatea celor două naturi în Mântuitorul Hristos ca model pentru unitatea creștinilor; în „Despre Sfântul Duh” unitatea Bisericii se realizează prin Sfântul Duh, ca distribuitor al darurilor; în „Despre simbolul credinței” accentul cade pe unitatea trinitară care este temelia credinței în Biserică; în „Despre privegherea creștinilor” și „Despre folosul cântării de psalmi” unitatea creștinilor se realizează prin rugăciunea comună și prin taina imnelor; în „Te Deum” unitatea Bisericii se manifestă într-o singură și continuă laudă adusă lui Dumnezeu de Biserica luptătoare unită cu cea biruitoare. Simbolul de credință este un „pact” care unește toți credincioșii care-l mărturisesc în fața oamenilor și a îngerilor.212

Unitatea Bisericii este strâns legată de sfințenia ei, și mai ales de sobornicitate. De altfel, toate aceste însușiri sunt strâns legate între ele, alcătuind un întreg, în cadrul rolului misionar al Bisericii.

Așa cum am arătat, sfântul Niceta îi numește pe membrii Bisericii „sfinți”. Biserica este așadar, „adunarea sfinților”, mărturisirea de credință care este ținută și învățată de toți este sfântă, învățătura despre deofiincțiunea Fiului cu Tatăl este o „mărturisire sfântă”, privegherile sunt slujbe „sfinte” care alcătuiesc un bun intim pentru toți sfinții. Caracterul de sfințenie îi este conferit Bisericii de Mântuitorul Iisus Hristos care este Capul Bisericii și de Duhul Sfânt „izvorul sfințeniei” și „sfințitorul sufletului”. Sfântul Niceta subliniază caracterul universal al sfințeniei prin acțiunea sfințitoare a Sfântului Duh și prin aceasta importanța Sfântului Duh în misiunea Bisericii: atât în cea internă cât și în cea externă: „Sfântul Duh este unul, dar sfințește toate”213. Cuvântul „toate” este larg cuprinzător, pentru că Sfântul Duh nu numai că sfințește în timpul botezului, sufletele și trupurile celor care cred, dar El sfințește deopotrivă, prin mărirea sa toate puterile cerurilor. Cu această idee se revine la ideea specific nicetană a „comuniunii sfinților” a cărei atmosferă și caracteristică esențială este sfințenia. După ce a explicat, pe scurt, învățătura despre Biserică, sfântul Niceta precizează: „Sa ști ca această Biserică, una, sobornicească, a fost așezată pe întregul pământ”214. Se disting aici două elemente: universalitatea spațială și ortodoxia credinței. Biserica este sobornicească, adică păstrează nealterată învățătura așa cum a învățat Mântuitorul Hristos și apoi Apostolii. Aceeași idee o propagă și Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Biserica se numește sobornicească pentru că se întinde în toată lumea, de la o margine a pământului la cealaltă și pentru că învață în mod sobornicesc și desăvârșit toate învățăturile care trebuie să ajungă la cunoștința oamenilor”215. Așadar, este clar că pentru sfântul Niceta, ca și pentru sfântul Chiril sobornicitatea Bisericii nu poate să existe decât ca urmare a misiuni sale externe care-i stă la temelie și care formează cadrul general.

Sobornicitatea Bisericii este sugerată și închipuită de Mântuitorul pe cruce. Având brațele întinse, El oferă lumii mântuirea, iar Sfântul Duh „unul dar multiplu în puteri și lucrări”216 este pretutindeni și umple tot pământul. A fi pretutindeni înseamnă în primul rând, a fi în credincioșii pe care i-a sfințit prin botez și i-a adunat în Sfânta Biserică într-o „comuniune duhovnicească” după cum afirmă Sfântul Vasile cel Mare217, care mărturisește pe Dumnezeu pe întregul pământ.

Biserica este sobornicească pentru că învață ortodox dogmele stabilite de autoritatea supremă care o cârmuiește, Sinodul ecumenic218. Astfel, prin învățătura sa greșită, Arie, calomniază „credința sobornicească”219. La fel, învățătura ereticilor Sabelie și Fotin și-a atras din partea „aproape a tuturor Bisericilor o condamnare pe măsura erori”220. Învățătura corectă era deci, semnul ca Biserica, chiar dacă teritorial se află organizată în diferite locuri ale pământului, își păstra unitatea. Sfântul Niceta accentuează acest fapt cu prilejul demonstrației că cinstirea Fiului se răsfrânge asupra Tatălui, spunând: „Acesta este înțelesul sobornicesc, aceasta este rugăciunea credincioșilor, aceasta este învățătura”221 . Dea altfel, după cum am menționat, sfântul Niceta avertizează, că există și alte adunări care își zic Biserici, dar care în realitate sunt false Biserici ale ereticilor și ale schismaticilor, fiindcă au încetat să mai fie în sfânta Biserică, crezând și lucrând altfel decât a încredințat Mântuitorul Hristos și au propovăduit Apostolii.

Trebuie remarcat faptul că sfântul Niceta întrebuințează în definiția Bisericii, cuvântul „adunare”, iar apoi cuvântul „comuniune”. Așadar, el exprimă sobornicitatea spațială a Bisericii, adunarea tuturor credincioșilor care păstrează tezaurul credinței ortodoxe și soborncitatea în sens spațial și vertical, ca unitate de comuniune. În acest al doilea sens al sobornicității, credincioșii trăiesc cu sentimentul că nu sunt lăsați la voia întâmplării ci participă la corul laudei lui Dumnezeu, încă din această viață, alături de puterile cerești. Pentru aceasta, sfântul Niceta îndeamnă pe credincioși la un continuu efort de a nu se detașa de această comuniune, păstrând învățătura Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții: „Astfel, preaiubiților, fie că umblați, fie că ședeți, fie că lucrați, fie că dormiți, fie că privegheați, să purtați această mărturisire în inimile voastre. Sufletul să fie totdeauna in cer, nădejdea în înviere, dorința în făgăduință”222.

Învățătura sfântului Niceta de Remesiana despre sobornicitatea Bisericească este de mare actualitate și poate sluji discuțiilor referitoare la misiunea internă și externă a Bisericii. Sfântul Niceta poate oferi elemente pentru lămurirea problemei sobornicității Bisericii, alături de marii autori patristici.

Trebuie să specificăm însă, că în „Simbolul de credință” nicetan nu se află specificată „apostolicitatea” ca însușire a Bisericii. Totuși, sfântul Niceta se referă la sfinți Apostoli atunci când afirmă ca Biserica păstrează neschimbată învățătura creștină. De asemenea, el citează deseori pe sfinții Apostoli, în sprijinul argumentării sale, îndemnând pe credincioși să rămână cu fermitate ancorați în tradiția Apostolică: „Prea iubiților, rămâneți în acestea pe care le-ați învățat și care au fost încredințate vouă”223.

2.3.Sfintele Taine

Cu toate că sfântul Niceta nu scrie un tratat dedicat Sfintelor Taine, totuși el subliniază rolul important al acestora în viața duhovnicească a credincioșilor.

Sfânta Taină a Botezului are un rol esențial pentru că este ușa care introduce pe neofit în Casa Domnului, în Biserică: „Catehumenul este ca un oaspete, sau ca un vecin al credincioșilor; el ascultă afară tainele, dar nu le înțelege, ascultă harul, dar nu și-l însușește”224. El se pregătește să devină un om nou, capabil să primească în sufletul lui, prin Taina Botezului, cinstirea Treimii, divine… „din păcătos drept, din rob slobod, din străin casnic, iar în cele din urmă se reînnoiește spre asemănarea cu Dumnezeu și se numără ca moștenitor al împărăției cerești”225. Sfântul Niceta descoperă neofiților perspectiva luminoasă pe care o oferă credința creștină, aceea de a trăi ca „prieten a lui Dumnezeu” și ca „Moștenitor al împărăției cerești”. Pentru aceasta este nevoie de o curățire totală, de un progres al sufletului: de la vechi la nou.

Sfântul Niceta realizează că exemplul căutătorilor de aur , care nu pun aurul în sac fără a-l spăla de pământ și noroi, se potrivește numai în parte ca să explice adevărata curăție sufletească, deoarece adaugă: „Trebuie ca omul să se depărteze de el ( diavol) nu numai cu vorba, nici numai cu buzele, ci cu credință foarte puternică și cu conștiința neîndoielnică, adică să se încredințeze pe sine lui Hristos, cu toată tăria sufletului, fiind convins că, devenit a lui Hristos, încetează a se mai teme de diavol.”226 . Lepădarea de diavol și de faptele lui rele nu este o metaforă. Ea înseamnă renunțarea la un stil de viață care limita orizontul spiritual al omului, adică, după spusa sfântului Niceta, lepădarea de „cinstirile păgânești și de idoli, de oracole și auguri, de serbările fastuoase și teatre ( cu subiecte imorale), de hoții și înșelăciuni, de omucideri și desfrânări, de mânie, zgârcenie, mândrie și lăudăroșenie, de orgii și beții, de coruri (dansatori și cântăreți), de minciuni și de celelalte rele asemănătoare acestora”227.

Sfânta Taină a Botezului poate avea însă și o altă importanță: ea aduce „reînnoirea și restaurarea omului prin Sfântul Duh, un plus față de prima creație”. Aceasta însemna ceea ce Sfântul Apostol Pavel spunea: „Îmbrăcarea omului nou care este reînnoit după cunoașterea celui ce la creat”(Coloseni 30,10).

Potrivit sfântului Niceta, viața cea nouă a creștinilor avea în centru pe Mântuitorul Iisus Hristos, el nu este ceva extern care intervine în viața creștinilor, ci aceștia trăiesc cu Hristos, fiind ocrotiți de Dumnezeu: „Astfel, mâna lui Dumnezeu vă va ocroti și Duhul lui Hristos va păzi intrarea voastră de acum și până în veac.(Ps.71,8), fiindcă meditând pe Hristos veți unii altora : „Fraților, fie că priveghem, fie că dormim, trăim în Hristos”(I Tes. 5,10)228. Împreună-viețuirea cu Hristos îi îndeamnă pe creștini să trăiască deplin credința pe care au mărturisit-o: „Cei ce au fost renăscuți prin credință și au fost sfințiți după chipul Evangheliei, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, nădăjduind prin această mărturisire împărăția cerească, au datoria să se îngrijească de împlinirea faptelor bune.”229.

Sfântul Niceta de Remesiana realizează o conexiune între Taina Botezului și iertarea păcatelor: „Căci aceasta este rațiunea harului, fiindcă cei care cred, mărturisind pe Dumnezeu și pe Hristos, dobândesc prin Botez, iertarea păcatelor lor. De aici se numește și renaștere, deoarece omul este făcut mai nevinovat și mai curat decât se naște din pântecele mamei sale”230. Prin Botez sunt iertate atât păcatul strămoșesc cât și celelalte păcate, dar după Botez, omul este înclinat să săvârșească alte păcate. Sfântul Niceta spune că și acestea se vor ierta, excepție făcând păcatele împotriva Duhului Sfânt, dacă cei care păcătuiesc se pocăiesc. Tratatul „Către o fecioară căzută” este un îndemn la pocăință. Pocăința este necesară după cum sunt necesare medicamentele pentru bolnavi, căci ea șterge pedeapsa ți reduce pe cel ce s-a pocăit sincer, la Hristos, după cum a zis Dumnezeu: „Întoarceți-va la Mine și Eu Mă voi întoarce la voi” (Ioil 2,2)231.

Mântuitorul Iisus Hristos este numit :”Preot pentru că a oferit Trupul sau prinos de jertfă lui Dumnezeu – Tatăl, pentru noi și pentru că se învrednicește să se aducă jertfă pentru noi în fiecare zi”232. Reactualizarea zilnică a jertfei de pe cruce este un izvor de mântuire, căci „pentru păcatul nostru a pătimit Hristos ca să ne dăruiască nouă dreptatea”233. De aceea, Sfântul Niceta îi îndeamnă pe credincioși să nu se rușineze de patima Mântuitorului de pe cruce, ci, dimpotrivă „ să prefere cu credincioșie crucea lui Hristos și slăvita lui patimă”234.

Plinătatea harului, însă, este împărtășia credincioșilor prin Învierea Domnului. Sfântul Niceta stăruie în chip deosebit asupra învierii ca o împlinire a speranței credincioșilor: „Crede cu statornicie în învierea trupului tău și în viața veșnică. Într-adevăr, dacă nu crezi acestea, zadarnic crezi în Dumnezeu. Căci tot ceea ce credem, pentru învierea noastră credem. Altminteri, dacă numai în această viață nădăjduim în Hristos, suntem cu adevărat, după cum a spus Apostolul: „mai nefericiți decât toți oamenii” (I Cor. 15,19), „fiindcă pentru aceasta a primit Hristos trup omenesc ca să împărtășească comuniunea vieții veșnice naturii noastre pieritoare”235.

Sfântul Niceta subliniază rolul pedagogic al Învierii în procesul misiunii Bisericii. Sfântul Duh dăruiește trupurilor noastre înviate o imunitate în fața durerii și a morții și realizează adevărata comuniune a sfinților. Participarea credincioșilor la comuniunea sfinților, adică la viața adevăratei Biserici, cea una, sfântă, sobornicească și apostolească, constituie pentru ei un izvor nesecat de energie: „Căci trăiesc în cer cei care au trăit potrivit învățăturilor și dreptății lui Hristos, în această lume. Aceasta este viața fericită și veșnică în care crezi, acesta este rodul întregii credințe și al bunei viețuiri, aceasta este nădejdea pentru care ne naștem, credem și renaștem; pentru aceasta și profeții și apostolii și mucenicii au suferit atât chinuri de negrăit cât și moartea pe care au primit-o cu bucurie. Această viață n-o va avea nici păgânul, nici iudeul necredincios nu o va dobândi, dar nici creștinul care slujește viciilor și fărădelegilor, fiindcă a fost pregătită numai pentru credincioși și pentru cei ce trăiesc în nevinovăție.”237

Rezumând cele afirmate în acest capitol, se poate afirma că teologia sfântului Niceta de Remesiana este axată pe ideea de unitate: pe de o parte, unitatea Bisericii, iar pe de altă parte, unitatea Treimii cea în trei ipostasuri. Pe Dumnezeu Îl cunoaștem numai după manifestările Sale, sau cunoaștem doar atributele Sale: putere, voință, bunătate, mângâiere, dreptate și altele, dar natura Sa dumnezeiască rămâne inaccesibilă minții omenești.

Sfântul Niceta de Remesiana expune învățătura ortodoxă despre sfânta Treime, fiind în deplin acord cu sfânta Scriptură și cu sfinții Părinți, ceea ce face ca opera sa misionară, în toată complexitatea ei, să fie neprețuită pentru Biserica Ortodoxă.

Apărarea dreptei credințe cu privire la dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh față de învățăturile ereticilor, sau într-un cuvânt, misiunea internă a Bisericii, înseamnă pentru sfântul Niceta păstrarea unității și păcii pe care le-a așezat Mântuitorul în Biserica sa.

Mulțimea numelor date Mântuitorului este apreciată de episcopul din Remesiana, ca și de alți Părinți contemporani lui, drept un izvor nesecat de daruri care, aplicate la viața credincioșilor, îi unesc într-o singură nădejde. Opere „Despre diferitele uniri ale Donului Iisus Hristos” este actuală și astăzi, deoarece Mântuitorul, „Stăpânul universal”, este prezent în Biserică și continuă lucrarea Sa prin puterea Sfântului Duh.

Pnevmatologia nicetană, dezvoltată în tratatul „Despre Sfântul Duh” poate dinamiza, prin argumentarea și soluțiile sale ortodoxe, activitatea misionară contemporană a Bisericii.

Concepția sfântului Niceta despre Biserică, pe care o prezintă ca o comuniune a sfinților, este deosebit de prețioasă, și oferă un impuls nou trăirii creștine. Expresia „comunicarea sfinților” sintetizează unitatea, sfințenia și sobornicitatea Bisericii.

V. Modelul autentic al vieții creștine în viziunea

Sfântului Niceta de Remesiana

Cântarea în comun

Încă din cele mai vechi timpuri muzica a fost socotită ca o podoabă a sufletului omenesc, motiv pentru care Biserica a cultivat-o considerând-o „Modul cel mai potrivit pentru adorarea lui Dumnezeu”.238

Biserica Ortodoxă păstrează o glorioasă tradiție muzicală, atestată de Sfânta Scriptură și de sfinții Părinți. Astfel, în Vechiul Testament, primul organizator de coruri a fost Moise care a cântat Domnului cântare de mulțumire împreună cu frații săi pentru că i-a scos din țara robiei și pentru că i-a apărat de mânia faraonului: „Să cântăm Domnului căci cu slavă s-a preamărit”(Ieșire 15,1-9). A cântat Ana, mama proorocului Samuel când și-a afierosit copilul la templu.(I Regi 2,1-10). A cântat proorocița Debora cântec de mulțumire leu Dumnezeu pentru victoria asupra cananeilor. Între cântăreții cei mai importanți ai Vechiului Testament trebuie menționat împăratul David care izgonea cu cântarea sa dumnezeiască duhurile rele care se abăteau peste Saul, și care ne-a lăsat impresionanta colecție de psalmi, care a constituit de-a lungul veacurilor o adevărată hrană duhovnicească pentru credincioși.

În Noul Testament iese în evidență deosebita cântare a Maicii Domnului, rostită spre lauda lui Dumnezeu, în casa Elisabetei: „Mârește suflete al meu…”(Luca 1,46-47). Au cântat îngerii din cer la nașterea Domnului cântare de laudă lui Dumnezeu: „Slavă intru cei de sus lui Dumnezeu …”(Luca 2,14). Însuși Mântuitorul a iubit muzica și a cântat cu ucenicii săi (Marcu 14,26), a îndemnat pe copii să cânte lui Dumnezeu; după îndemnul Lui au propovăduit cântarea și Apostolii: Pavel și Sila se rugau și cântau cântece de laudă lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 16,25), Sfântul Ioan Iacob îndeamnă pe cei veseli să cânte psalmi, iar sfântul Ioan Evanghelistul spune în Apocalipsă că a auzit glasul oștirii cerești care zicea: „Aleluia” (Apoc. 19,6).

Cântarea în biserică a tuturor credincioșilor a luat un avânt puternic în primele veacuri creștine, fiind socotită ca cel mai potrivit mijloc de a consolida unitatea creștinilor și de a intra în comuniune cu Dumnezeu.239 Secolul al IV-lea se evidențiază în privința dezvoltării ample a cântării bisericești în comun, datorită unor ierarhi de seamă, printre care se află și sfântul Niceta de Remesiana, care au prețuit muzica și au depus eforturi susținute pentru dezvoltarea ei în rândul credincioșilor.

Muzica s-a impus în Biserică nu numai ca un instrument important al aderării lui Dumnezeu, ci, mai ales ca un mijloc de misiune: atât internă; de apărare a dreptei credințe în controversele doctrinare, cât și externe, de răspândire a creștinismului. Din aceste motive în secolul al IV-lea muzica făcea parte din cultul bisericesc, atât în Răsărit cât și în Apus.240

Cu toate acestea, introducerea propriu zisă a cântării în slujbele bisericești nu s-a făcut cu ușurință: sfântul Niceta în opera „Despre folosul cântării de psalmi”, pentru a răspunde unor acuzații venite din Răsărit, că intonarea psalmilor și a imnelor nu ar fi potrivită cu evlavia creștină și nici nu ar fi în spiritul învățăturii sfântului Apostol Pavel, care scria efesenilor: „Umpleți-vă de Duhul Sfânt vorbind între voi în Psalmi și laude duhovnicești, lăudând și cântând Domnului în inimile voastre.” (Efes. 5,18-19)241.

Sfântul Niceta de Remesiana, având ca motivație dragostea față de cântarea bisericească pe care o folosea cu succes în lucrarea sa misionară și cu iubire față de unitatea Bisericii, sesizează că adversarii cântării, sub pretextul unei tăceri cinstite, voiau să lovească în profețiile cu privire la Mântuitorul Hristos.242 Întreaga lucrare „Despre foloasele cântării de psalmi” este străbătută de o caldă iubire față de credincioșii săi, pe care-i previne de primejdia ce amenința să destrame farmecul frumoaselor slujbe împodobite cu cântări și le oferă îndrumări cu privire la rostul cântării psalmilor în viața lor duhovnicească fixând în același timp unele reguli pentru ca psalmodierea să-și atingă ținta.

Cântarea psalmilor este socotită de Niceta ca un prinos de jertfă adusă lui Dumnezeu ca să reverse asupra credincioșilor dragostea Sa nemărginită „Dacă în Vechiul Testament accentul era pus pe jertfe și obiecte materiale, prin care se cerea mila și ajutorul lui Dumnezeu, acum, după venirea Mântuitorului, accentul cade pe jertfele duhovnicești: credința, smerenia, rugăciunea, postul, dragostea, răbdarea, lauda. Un exemplu al acestui gen de jertfă îl oferă bătrânul Zaharia care, după o tăcere îndelungată, a profețit în imne și soția sa Elisabeta care și-a manifestat bucuria nașterii, înălțând cântări de mulțumire lui Dumnezeu.”243.

Sfântul Niceta, asemenea sfântului Vasile cel Mare consideră psalmul o lucrare Îngerească, deoarece îngerii au datoria să-l laude neîncetat pe Dumnezeu Tatăl și pe Mântuitorul (Isaia 6,1-4). În psalmi se găsesc numeroase locuri în care se accentuează cântarea ca jertfă de laudă adusă lui Dumnezeu: „Voi lăuda numele Dumnezeului meu cu cântare și Îl voi preamări pe El cu laudă. Și acestea mai plăcute vor fi Domnului decât vițelul tânăr căruia abia îi răsar coarne și unghii” (Ps. 68,35-36). La acest psalm sfântul Niceta adaugă: „Iată ceea ce este mai de preț, iată jertfa duhovnicească mai mare decât toate jertfele de animale! Și pe bună dreptate. Dacă, într-adevăr acolo se vărsa sângele animalelor, aici se jertfește lauda duhovnicească din sufletul însuși și din conștiința curată”. Apoi adaugă: „laudă pe Domnul în viața ta, jertfește jertfa laudei și prin aceasta se va arăta sufletului tău calea prin care va ajunge la mântuirea sa”244, convins fiind că psalmodierea este o jertfă bine plăcută lui Dumnezeu și îndemnându-i pe credincioși la aceasta.

Dar pentru că această „jertfă” nouă să-și atingă scopul trebuie să fie făcută cu inima curată și cu inima trează: „Căci totdeauna este folositor ca cele ce sunt ale lui Dumnezeu să fie meditate în inimă.”245. Sfântul Apostol a îndemnat să se cânte și cu vocea și cu cugetarea: „Voi cânta cu duhul, voi cânta și cu mintea” (I Cor. 14,15), adică atenția celui ce cântă trebuie să fie concentrată asupra înțelesului cuvintelor psalmului sau imnului.246 Mai mult, cei care cântă tainele lui Dumnezeu sunt inspirați de Duhul Sfânt, care sălășluiește în inimile curate și nevinovate ca și ale copiilor. Spre exemplu David, deși era copil, cântând la chitară, plăcut și cu multă inspirație, a potolit, cu frumusețea cântării sale, duhul cel rău care-l chinuia pe Saul.

Asemenea sfântului Niceta și sfântul Ambrozie accentuează această idee că mutica izvorâtă dintr-o inimă curată întărește credința și îl face pe creștin mult mai puternic în fața ispitelor.248

Curățenia sufletului a fost întotdeauna un izvor al faptelor bune și al înțelegerii dintre oameni iar Biserica a propovăduit permanent această virtute care face să se așeze pacea și iubirea în lume: „Ce este mai plăcut decât această desfătare? Căci și psalmi ne desfătăm, și cu rugăciuni ne răcorim și cu lecturi ne hrănim.”249

Cântarea în biserică este simbolul credinței, al evlaviei și al iubirii față de Dumnezeu, dar și un îndemn la iubirea aproapelui. Pentru ca această laudă să fie auzită și răsplătită așa cum se cuvine, trebuie să pornească dintr-o inimă curată, să exprime căința celor ce cântă și cu sufletul să vibreze continuu la ideile sfinte pe care le conține textul cântat, așa cum recomandă sfântul Niceta: „Preaiubiților, lăsând la o parte vorbele de prisos să cântăm cu simțul ascuțit și cu mintea trează, ca să nu displăcem lui Dumnezeu. Căci psalmul ne îndeamnă zicând: „Că Dumnezeu este împăratul a tot pământul, cântați Lui cu înțelepciune” (46,7), adică cu pricepere, ca să cântăm nu numai cu suflarea adică cu sufletul vocii, dar și cu mintea și să medităm ceea ce cântăm, ca nu cumva mintea fiind robită de cuvinte și cugetări străine să lucreze fără nici un folos.”250 Așadar, cântarea psalmilor este un mijloc e meditație religioasă asupra ideilor creștine cuprinse în text.

O altă problemă frecventă în Biserica creștină în secolul al IV-lea era cea a influenței muzicii laice asupra cântării biserici. Faptul îngrijorător considerat e marii cateheți ai acestui veac era că unii creștini aduceau în Biserică o muzică nepotrivită cu evlavia creștină, în genul muzicii cultivate de reprezentanții teatrelor păgâne, care nu avea nimic în comun cu atmosfera religioasă creștină. Această problemă gravă a fost menționată la timp e sfântul Ioan Gură de Aur și Fericitul Ieronim care atrăgeau atenția asupra pericolului reprezentat e acest tip de muzică.251. Sfântul Niceta, avându-și situată eparhia la interferența celor două lumi: laică și greacă, era bine informat, printr-o lectură vastă a operelor Părinților Răsăriteni și prin vizitele făcute în Italia asupra acestor grave abateri ale unor credincioși de la cântarea indicată e Însuși Mântuitorul și de sfinții Apostoli. Probabil aceleași discrepanțe aveau loc și pe teritoriul unde el își desfășura activitatea misionară. De aceea, în tratatul său, insistă în mod deosebit asupra adevăratei cântări, cea în armonie cu religia, cu dogma ei, criticând aspru pe cei ce se manifestă în timpul sfintelor slujbe, chiar și pe unii clerici, ca și actorii de pe scenă. Astfel sfântul Niceta cere credincioșilor să cânte potrivit textului respectiv, în deplină armonie cu religia creștină: „Într-adevăr, sunetul sau melodia să se cânte în armonie cu sfânta religie, nu să se declame în stilul tragedienilor, ci însăși prin modelarea vocii să exprime adevăratul duh creștin. Cântarea să nu aducă a ceva teatral ci să provoace pocăință pentru păcate”252.

Sfântul Niceta învață că la cântarea în Biserică trebuie să ia parte tot poporul credincios, fără nici o deosebire, deci trebuie să fie comună. În același timp cântarea trebuie ă fie omofonă și uniformă. Pentru împlinirea acestor cerințe este nevoie de o anumită educație muzicală, pentru ca vocile să formeze un tot armonic, plăcut auzului. Și în acest caz, unii credincioși cu o voce mai evoluată, din dorința de a-și manifesta calitățile vocale, ieșeau din armonia corului, grăbind melodia sau prelungind nota finală. De aceea sfântul Niceta oferă reguli precise în scopul realizării unei cântări plăcute: „Vocea noastră, a tuturor, să nu fie discordantă ci armonioasă. Nu unul să o ia înainte în chip prostesc, iar altul să rămână în urmă, sau unul să coboare vocea, iar altul să o ridice, ci fiecare este invitat să-și încadreze vocea cu umilință între glasurile corului care cântă laolaltă; nu ca cei ce ridică glasul sau o iau înainte să iasă în evidență în chip necuviincios, ca spre o ostentație prostească, din dorința de a plăcea oamenilor.”253

În secolele al IV-lea și al V-lea cântarea în comun se practica în toată Biserica. Paralel cu aceasta se practica și cântarea antifonală, în special în timpul slujbelor de noapte. Cântarea omofonă are rolul de a forma o unitate spirituală a credincioșilor, iar sfântul Niceta de Remesiana îndeamnă ca fiecare să-și încadreze vocea în ansamblu cu umilință, cu sentimentul că se află în fața lui Dumnezeu. Exemplul elocvent referitor la uniformizarea vocilor în lauda adusă lui Dumnezeu îl constituie cei trei tineri despre care relatează Daniil că înălțau imne „ca dintr-o singură gură” și slăveau pe Dumnezeu zicând: „Binecuvântat ești Doamne, Dumnezeul părinților noștri”(Dan. 3,51-52). „Într-adevăr, și noi toți, spune sfântul Niceta, să înfățișăm deopotrivă ca dintr-o singură gură, aceeași simțire și aceeași modulație a vocii. Iar cel care nu poate să fie la fel cu ceilalți mai bine este pentru el să tacă sau să cânte cu voce înceată, decât să tulbure pe toți cu o voce țipată. În felul acesta își îndeplinește datoria slujirii și nu tulbură comunitatea care cântă. Căci nu toți au o voce melodioasă sau cantabilă”254.

Comuniunea celor ce cântă laolaltă într-un deplin acord este expresia comuniunii cu Dumnezeu, deoarece „toată lauda va fi plăcută Dumnezeului nostru care face ca toți să locuiască în casa Sa” (Ps. 57,5). Unitatea creștinilor prin cântare este întărită și de credința că, fiindu-ne îngăduit să cântăm cu sfinții, profeții și mucenicii, vom participa împreună cu ei la o „singură laudă a lui Dumnezeu.”255

Sfântul Niceta încredințează pe credincioșii săi că psalmii, cântați în comun cu toată luarea aminte, aduc tuturor mângâiere și tărie sufletească, fiind ca un remediu potrivit pentru orice suferință, pentru toți oamenii: „Ce nu vei găsi în psalmi care să nu fie spre folos, spre întărire, spre mângâierea neamului omenesc, de orice stare socială, sex sau vârstă? În ei, pruncul își află hrana, copilul ce să laude, adolescentul și tânărul, dreptar pentru viață, bătrânul află model de rugăciune. Femeia învață buna-cuviință. Orfanii își găsesc pe tatăl, văduvele pe ocrotitor, săracii pe protector, străinii pe paznic… Psalmul mângâie pe cel întristat, potolește pe cel prea vesel, îmblânzește pe cel mânios, dă curaj celui sărac, pe omul bogat îl mustră ca să se cunoască pe sine. În general, psalmul împarte medicamentele potrivite tuturor ce suferă, nu disprețuiește pe cel păcătos, ci îi aduce mântuirea prin pocăință născătoare de lacrimi”256.

Vorbind despre foloasele psalmodierii, sfântul Niceta afirmă ca aceasta are darul de a face să dispară toate deosebirile dintre oameni și să-i unească într-un singur cuget, înfrățindu-i. Apoi cântarea în comun interpretată cu credință ne unește în chip tainic cu profeții, sfinții și martirii, fiindu-ne îngăduit să cântăm cu ei minunile lui Dumnezeu cel veșnic și să mărturisim cu David că „este bun”; ne întărim inimile în lauda lui Dumnezeu cu Ana, cântând cu Isaia, Avacum, Iona și Ieremia.257 Sfântul Niceta relevă, de asemenea, funcția educativă a cântării în coruri: „Sfântul Duh a prevăzut în ce fel pot să primească inimile mândre și împietrite, ca pe o desfătare, cuvintele dumnezeiești. De obicei natura oamenilor fuge de cele aspre și le respinge, deși sunt sănătoase (folositoare), și cu greu le primește afară de cazul când i se pare că prezintă farmec. Dumnezeu a pregătit prin servul Său David această băutură care este dulce la gust, prin cântare, și este în stare să vindece rănile păcatelor prin puterea sa. Căci psalmul se ascultă plăcere când se cântă și pătrunde în timp ce- desfată. Se reține ușor când se cântă mai des. Și cele ce severitatea legii nu putea să scoată de la mințile omenești, sunt destăinuite prin dulceața cântării. Căci ceea ce învață legea, profeții și însăși Evanghelia se află mediat într-o dulceață plăcută în aceste cântări. Dumnezeu se arată, chipurile idolești sunt luate în râs; credința se predică, viclenia se înlătură; dreptatea se instaurează, nedreptatea se îndepărtează, mila este lăudată, cruzimea cade; adevărul este cercetat, minciuna este condamnată; înșelăciunea este acuzată, nevinovăția se recomandă; mândria se leapădă, smerenia se înalță; se predică pocăința, se arată că pacea trebuie urmată; se cere protecție împotriva dușmanilor, se făgăduiește eliberarea (sclavilor); se nutrește o nădejde sigură și, ceea ce este mai presus decât toate acestea, sunt cântate tainele lui Hristos.”258

Nu în ultimul rând, sfântul Niceta subliniază că psalmodierea are un bogat conținut teologic. Prin cântarea psalmilor repetăm învățăturile aflate în psalmi cu privire la Nașterea Mântuitorului și lucrarea sa în lume. În psalmi se arată Patimile Mântuitorului și lucrarea sa în lume. În psalmi se arată Patimile Mântuitorului și slăvita sa Înviere și se spune că El este de-a dreapta Tatălui; se descrie venirea cea de-a doua a Domnului, se înfățișează înfricoșătoarea judecată a viilor și a morților, se descoperă trimiterea Duhului creator și reînnoirea pământului după care va urma împărăția veșnică a celor drepți și a celor nelegiuiți în chinul veșnic.259

Învățăturile sfântului Niceta de Remesiana expuse în „Despre folosul cântării de psalmi” cu privire la cântarea de comun a credincioșilor în biserică, ținând cont de o serie de reguli pentru ca muzica să ușureze cu adevărat înțelegerea, acceptarea și trăirea textului, a avut și are o importanță deosebită în Biserica Ortodoxă. Sfântul Niceta a surprins caracterul specific al muzicii și anume acela de a sensibiliza sufletele și de a le uni. Îndemnurile și principiile sale cu privire la respectarea adevăratei psalmadieri în Biserică sunt actuale și trebuie luate în considerare în special de cântăreții de la strană pentru a putea aduce într-adevăr cântări și imne bine plăcute lui Dumnezeu și oamenilor cu încredințarea sfântului Niceta că „acestea sunt cântările pe care la cântă Biserica lui Dumnezeu, acestea sunt cele pe care le cântă și adunarea noastră, cântări ce recreează și înalță pe credincioși.”260 Nu trebuie să uităm însă că profilul sfântului Niceta este cel de misionar iar cântarea în comun poate, și trebuie, să fie folosită ca un important mijloc de misiune internă și externă, în principal tocmai pentru că are această menire: de a sensibiliza sufletul, dar și pentru că exprimă întreaga teologie dogmatică a Bisericii noastre.

Ținta credincioșilor în Biserică

Sfântul Niceta de Remesiana s-a remarcat ca un catehet adevărat, preocupat de credincioșii pe care îi păstorește și apropiat de sufletele lor. Cele trei lucrări ale sale, cu caracter patristic: „Despre privegherea creștinilor”, „Despre folosul cântării de psalmi” și „Către o fecioară căzută” se ocupă în mod special de viața păstoriților săi.

Prin îmbrățișarea creștinismului, deci a unui nou mod de viață, creștinii trebuiau să se remarce printr-o purtare deosebită pentru a dovedi că și-au schimbat cu adevărat viața și au devenit „oameni noi” care trăiesc în Hristos, cu Hristos și pentru Hristos. Această „înnoire” trebuia să pornească de la schimbarea totală a inimii, dar aceasta se exprimă și prin ținuta exterioară a creștinului. În această privință, sfântul Niceta dojenește excesele în împodobirea trupului, socotindu-le fără valoare, simple capricii puerile, așa cum făcuse Tertelian, sfântul Ciprian, Origen, sfântul Ioan Gură de Aur și părinții capadocieni.261 Sfântul Niceta este împotriva caracterului artificial al podoabelor care dau femeii o frumusețe aparentă și nu una reală. El merge pe linia învățăturii bisericești, așa cum făcuse Tertelian care cerea un echilibru interior și exterior în ținuta femeii și Sfântul Grigore de Nazianz care socotea că adevărata podoabă este cea care a dat-o natura, adică culoarea frumoasă roșie, naturală a obrajilor, deoarece femeia trebuie să se asemene chipului celui care a creat-o.262Fardul și toate podoabele folosite de unele femei creștine aminteau de femeile desfrânate, fiind prilej de sminteală pentru fiecare și acopereau sufletul, adică chipul lui Dumnezeu.

Aprecierile Sfântului Niceta cu privire la ținuta capilară și vestimentară a unor tineri creștini din secolul al III –lea sunt o sursă de reflecție asupra unor curente apusene, manifestate mai ales în rândurile tineretului, care se caracterizează printr-o neglijență totală față de îngrijirea părului și a îmbrăcămintei, astfel că această concluzie a episcopului de Remesiana nu și-a pierdut actualitatea.

Critica pe care Sfântul Niceta o aduce acestor excese nu este așa de incisivă precum cea a Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Grigore de Nazianz. Pe el îl interesa, în special, creșterea duhovnicească a credincioșilor săi, cum rezultă din sfaturile și îndemnurile pe care le oferă cu privire la participarea la slujba privegherii și la cântarea psalmilor în biserică. Finalitatea pe care o gândea Sfântul Niceta era că, venind frecvent la biserică și participând cu interes la lecturile și cântările de aici, credincioșii vor sfârși prin a renunța singuri la exagerările în îmbrăcăminte și podoabe.263

Sfântul Niceta apreciază și laudă pe bărbatul și femeia care se lipsesc de o parte din odihna nopții și muncesc cinstit pentru înlesnirea traiului : „Însă dacă cel ce priveghează pentru lucruri care se referă la trup, adică pentru hrana și îmbrăcămintea necesare vieții, este lăudat, mărturisesc că mă mir, că sunt unii care socotesc de prisos sau zadarnice, sau, ceea ce este mai rău pentru ei, nefolositoare, sfintele privegheri atât de rodnice în lucrarea duhovnicească, de îmbelșugate în cuvântări, în imne de laudă și în lecturi sfinte”264. Cei care manifestă nepăsare față de slujba privegherii sunt îndrumați de Sfântul Niceta la lipsa de temeiuri a argumentării lor și să se încadreze într-un fel oarecare în rugăciunea de obște, participând cu toții la viața spirituală a comunității. Cei leneși și somnoroși ar trebui să se rușineze căci lor li se adresează cuvintele mustrătoare ale înțeleptului Solomon )Prov.6,9-11). Cei bătrâni sunt prezenți la priveghere din pricina vârstei. Totuși dacă ei nu rezistă din pricina neputinței, nu trebuie să îndemne pe cei tineri și sănătoși să nu participe la privegheri. Cei infirmi să nu-i invidieze pe cei care pot să privegheze, ci să-i felicite și, rămânând acasă, să se unească cu aceștia prin rugăciune, ca să se bucure laolaltă de bunătatea dumnezeiască, pentru că pe unii îi încununează fapta iar pe alții îi veselește viața evlavioasă265.

Privegherea este socotită de Sfântul Niceta ca o purificare după cinci zile și cinci nopți în care omul s-a aflat într-o amorțire trupească și s-a pătat cu fapte lumești. Este o îndeletnicire folositoare spre sfințenie, de care să nu se rușineze nimeni, după cum nu se rușinează nici cei necinstiți atunci când săvârșesc lucruri urâte. De folosul privegherii se împărtășesc și cei buni și cei răi :”Dacă ești sfânt, spune Sfântul Niceta , iubește privegherile ca să păstrezi comoara ta priveghind și să rămâi în sfințenie. Dacă ești păcătos, cu atât mai mult silește-te ca priveghind și rugându-te să te curățești, strigând mereu cu umilință : „ De cele nevăzute ale mele, curățește-mă Doamne, și de vrăjmași apără pe robul tău” (Ps.19,13-14)266.

Slujba privegherii, bun intim tuturor sfinților, este o punte de unire care leagă prin vechimea și foloasele sale pe creștinii care sunt în Biserică cu prorocii și cu sfinții, cu slujitorii Legii și ai Evangheliei și mai cu seamă cu Mântuitorul Iisus Hristos, Care a învățat pe ucenici rostul privegherilor, nu numai prin cuvinte ci și prin pildă personală267.

Dacă prezentarea istorică a practicării privegherilor nu ar fi convingătoare, Sfântul Niceta îi îndeamnă pe credincioși să se îndeletnicească ei înșiși cu privegherile pentru a le simți utilitatea : „Așadar, cine a gustat, a înțeles și a simțit ce greutate i s-a ridicat de pe suflet priveghind, câtă amorțire a minții este alungată, câtă lumină inundă sufletul celui care priveghează și se roagă, ce har veselește toate mădularele! Priveghind, orice teamă dispare, încrederea renaște, trupul este strunit, viciile pălesc, dragostea se întărește, dispare prostia, crește înțelepciunea, mintea se ascute, eroarea este înlăturată, diavolul – capul fărădelegilor – este rănit prin sabia Duhului”268.

Sfântul Niceta învață pe credincioși să-și antreneze întreaga ființă la slujba privegherii, astfel încât să fie un acord deplin al trupului cu sufletul: „Cine priveghează, cu ochii să privegheze și cu inima și cine se roagă cu Duhul să se roage și cu mintea, pentru că este absolut nefolositor să privegheze cineva cu ochii în timp ce sufletul doarme”269. Simpla prezență la slujbele religioase, fără participarea activă a sufletului a fost subliniată cu insistență și în lucrarea închinată psalmodierii. Un alt fapt demn de remarcat este că Sfântul Niceta oferă anumite indicii de natură practică cu privire la pregătirea necesară pentru participarea la privegheri și, în general, la disciplina care se impune pentru buna desfășurare a slujbelor în biserică :”trebuie să ne pregătim mai înainte prin abținere ca să putem priveghea cu mai multă ușurință, ca și cum ne-am pregăti pentru o slujbă dumnezeiască …Și astfel, inima celor ce priveghează să fie deschisă lui Hristos și închisă diavolului, ca ceea ce rostim cu buzele să ținem și cu inima”270.

În timpul slujbelor trebuie respectată o anumită rânduială pentru ca toți credincioșii să se folosească deopotrivă de binefacerile rugăciunilor ascultate de întreaga comunitate : „Când se cântă, toți să cânte; când se roagă, toți să se roage; când se citește, să se facă liniște ca toți să audă la fel ceea ce citește citețul, nu altul rugându-se cu voce tare să facă zgomot. Dacă sosești mai târziu, în timp ce se citește, adoră numai pe Domnul, închină-te și ascultă cu atenție. E timp pentru rugăciune când ne rugăm cu toții, dar e timp oricând vrei și de câte ori vrei să te rogi în particular, să nu pierzi citirea din cauza rugăciunii, fiindcă nu totdeauna poți avea la îndemână aceasta, pe când rugăciunea stă la îndemâna oricui. Să nu socotești că se naște un folos mic din ascultarea citirii sfinte. Într-adevăr, rugăciunea aceasta este mai roditoare pentru cel ce ascultă, deoarece mintea fiind hrănită cu o lectură recentă merge pe firul lucrurilor pe care le-a auzit de curând”271.

Sfânta Scriptură a constituit în toate timpurile și în toate locurile cel mai potrivit mijloc de a face misiune. Sfântul Niceta cunoaște bine Sfânta Scriptură pe care a folosit-o necontenit, atât în expunerea doctrinei ortodoxe față de rătăcirile ereticilor, cât și pentru întărirea credincioșilor săi, sfătuindu-i să asculte cu atenție atunci când se citește din Scriptură și să mediteze asupra celor auzite.

La menținerea ordinii în biserică, un rol important îl dețin diaconii care sfătuiesc cu voce clară pe credincioși să păzească unitatea, când se roagă și când îngenunchează, în timpul cântării sau în timpul ascultării lecturilor sfinte272.

Așadar, Sfântul Niceta cere credincioșilor săi să participe cu inima deschisă la slujba privegherilor și să păstreze ordinea în biserică, integrându-se în atmosfera de rugăciune necesară meditării asupra Sfintei Scripturi. Participarea creștinilor la slujbele religioase, dintre care Sfântul Niceta amintește pe larg numai privegherea, era activă, în sensul că ei nu erau în biserică simpli spectatori, ci aveau o anumită funcție liturgică, după cum reiese din propria sa lucrare dedicată precizării funcției și necesității cântării psalmilor.

Lupta împotriva superstițiilor

Așa cum am amintit în capitolul referitor la operele Sfântului Niceta, din „Catehismul” său făceau parte și două opere care, din nefericire, nu s-au păstrat. Este vorba de „Despre erorile păgânismului” și „Împotriva horoscopului”. Această informație provine de la istoricul Ghenadie de Marsilia care menționează și conținutul unei opere: în prima se consemnează ridicarea la rangul de zei din partea păgânilor, a doi dintre locuitorii care s-au distins în timpul vieții, unul prin generozitate și celălalt prin forța fizică.

Ținând cont însă, de conținutul întregului „Catehism” a lui Niceta, putem face unele presupuneri în legătură cu scopul celor două lucrări amintite. Mai întâi trebuie observat că cele două lucrări au un loc bine stabilit în planul Catehismului: ”Despre erorile păgânismului” se află așezată după prima carte a Catehismului în care Sfântul Niceta prezentase candidaților la Botez importanța credinței creștine și rolul exorcismelor, momentul în care aveau loc și renunțările la diavol și la lucrările lui. Așadar cartea a doua avea, cu siguranță, menirea să-i încredințeze pe cei ce învățau primele noțiuni despre adevărata credință că zeii păgânilor nu erau decât închipuiri și invenții ale oamenilor, cum era cazul celor doi păgâni ridicați de curând la rangul de zei. Cartea a treia a Catehismului prezenta învățătura despre credința în Dumnezeu cel adevărat, creatorul și proniatorul lumii. Urmează apoi „Împotriva horoscopului” și explicarea Simbolului de credință.

Dacă ne reamintim că Sfântul Niceta a scris unele din operele sale ca răspuns la anumite probleme ivite în comunitatea creștină, ca de exemplu :”Despre privegherea creștinilor”, „Despre folosul cântării de psalmi”, „Către o fecioară căzută”, se poate admite că opera „Împotriva horoscopului” a fost scrisă din necesitatea de a combate credința în horoscop, care era probabil foarte răspândită în regiunea în care își desfășura activitatea episcopul misionar din Remesiana. Este regretabilă însă, dispariția celor două opere ale Sfântului Niceta pentru că ele ar fi putut pune la dispoziția cercetătorilor istoriei religiilor elemente deosebite cu privire la credințele și superstițiile populațiilor cărora le predica Sfântul Niceta.

Din celelalte lucrări ale Sfântului Niceta sunt foarte puține pasajele care ne-ar oferi o privire de ansamblu asupra opiniei sale cu privire la închinarea la idoli și superstiții. El afirmă că „atunci când Dumnezeu se arată, idolii sau închipuirile idolești sunt luate în râs”273. Vorbind despre privegheri, Sfântul Niceta spune că diavolul, care interpretează viclean lucrările lui Dumnezeu, a dat celor ce petrec împreună cu el privegherile nocturne imitând sfânta slujbă „ după cum a dat cinstitorilor săi posturile și fecioria mincinoasă precum și botezuri fără valoare”274.

De asemenea, Sfântul Niceta insistă asupra renunțării la diavol, „la lucrările sale, adică la închinările păgâne, la idoli, la oracole și la ghicitori, la serbările fastuoase și la teatrele imorale, la hoții și la înșelăciuni, la omucideri și la desfrânări, la mânie, la avariție, mândrie și lăudăroșenie, la orgii și beții, la minciuni și la relele asemănătoare acestora”275. Gravitatea închinării la idoli și a superstițiilor este arătată de Sfântul Niceta prin faptul că ele sunt enumerate înaintea omuciderii și acelorlalte păcate. Din acest motiv, el spune categoric credincioșilor săi că nu trebuie să se prezinte la mărturisiri și la Botez înainte de a fi renunțat la „vanitatea diavolească” și la „îndeletnicirile amare ale diavolului”276. La sfârșitul „Simbolului de credință” Sfântul Niceta îi previne pe credincioși în legătură cu ispitele zilnice ale diavolului și le indică o formulă pe care să o repete neîncetat : „Am renunțat și voi renunța la tine, la faptele tale și la îngerii tăi, fiindcă am crezut în Dumnezeu cel viu și în Fiul Lui cu al Cărui Duh am fost însemnat”277.

Deși nu se cunoaște conținutul celor două lucrări amintite ale Sfântului Niceta, totuși faptul că le-a scris dovedește preocuparea sa pentru misiunea internă a Bisericii, într-o epocă și într-un mediu în care credința păgână și superstițiile erau încă influente. Exemplul Sfântului Niceta este elocvent: el desfășoară o misiune externă, de convertire a „păgânilor” la creștinism, dar, în același timp este preocupat și de soarta credincioșilor săi, apărându-i și instruindu-i în fața influențelor păgâne care blamau serios credința ortodoxă. Așadar, într-un cuvânt, Sfântul Niceta este chipul misionarului prin excelență.

Dragostea și pacea creștină, principii

esențiale ale vieții morale

Întreaga activitate misionară a Sfântului Niceta de Remesiana s-a desfășurat sub semnul unui cald umanism care avea la temelie dragostea față de Dumnezeu, față de oameni și față de Biserica Mântuitorului Iisus Hristos, a cărei unitate și pace a dorit-o din tot sufletul și pentru a căror realizare s-a dăruit în întregime.

Învățăturile sale cu privire la iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui porneau dintr-o experiență personală; el nu teoretizează despre dragoste, ci o trăiește. Aceeași prietenie care l-a legat de prietenul sau Paulin de Nola a manifestat-o față de păstoriții săi pe care îi transformă, prin puterea dragostei și a credinței în Hristos, din „tâlhari în monahi”, pornind de la premisa că credința creștină face pe om din dușman în prieten al lui Hristos.

După Sfântul Niceta, dragostea și pacea se condiționează reciproc. Nu poate fi pace adevărată dacă lipsește lucrarea dragostei, iar dragostea nu poate să se manifeste integral dacă nu este pace : „ Hristos se numește pace pentru că a adunat într-unul pe cei dezbinați și ne-a împăcat pe noi cu Dumnezeu – Tatăl”278. Această împăcare cu Dumnezeu realizată de Iisus Hristos trebuie trăită de către toți credincioșii. Sfântul Niceta subliniază adevăratul sens al dragostei, concentrat în împăcarea cu sine, împăcarea cu Dumnezeu – Tatăl și iubirea oricărui om după criteriul iubirii de sine : „Dacă mânia te chinuie și neînțelegerea cu semenii te tulbură, mergi la Hristos căci El este pace, ca să fii împăcat cu Tatăl și să iubești pe orice om după cum ( socotești ) tu că trebuie să fii iubit”279. Într-adevăr, Hristos a adus pacea pe pământ, în fiecare om și în toți împreună după cum îngerii au vestit la nașterea Lui (Luca 2,14)280. Această pace zidită pe dragostea lui Hristos o predica sfântul Niceta într-o vreme de neliniște credincioșilor săi proveniți uneori din oameni cu sufletele împietrite.

Sfântul Niceta consideră că pacea și dragostea sunt daruri ale lui Dumnezeu și îi îndeamnă pe credincioși să se roage ca „o singură pace a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh” să-i apere și să-i conducă281, iar în alt loc afirmă că după credința în Treime, lucrul cel mai important pentru noi este „să ne îmbogățim necontenit în fapte bune, urmând pacea și dragoste”282.

Sfântul Niceta își exprimă convingerea că prin privegheri „se lucrează dragostea”283, deoarece rugăciunea, cântarea în canon și citirea psalmilor pe de o parte, îi unește strâns pe credincioși în dragostea de Hristos, iar pe de altă parte, îi îndeamnă să trăiască în pace și în iubire. Nimeni nu poate să se roage, adică să intre în comuniune cu Dumnezeu, dacă nu e împăcat cu sine și cu semenii săi. La fel, nimeni nu poate să cânte imne lui Dumnezeu, cu sufletul învrăjbit și răvășit de ură. Deci, prin cântarea în comun a psalmilor se coagulează dragostea dintre creștinii adunați împreună și în același timp se realizează „pacea care trebuie urmată”284.

Dragostea și pacea sunt elementele care stau la temelia sobornicității Bisericii. Sfântul Niceta afirmă clar că cei care viețuiesc după învățături greșite „strică pacea pe care a lăsat-o Domnul Bisericii Sale”285 și nu mai fac parte din comunitatea adevăratei Biserici. De altfel, însuși sfântul Niceta trăiește sub imperiul păcii și al dragostei. El era iubit de credincioșii săi care-l rugau să-i învețe taina unității celor două firi, divină și umană, în persoana Mântuitorului Iisus Hristos sau folosul privegherilor și al cântării imnelor. La rândul său sfântul Niceta își iubea credincioșii săi pe care îi numea „frați preaiubiți”286 și cu care se ruga și priveghea cântând imne de slavă lui Dumnezeu.

Sfântul Niceta era un om duhovnicesc așa cum cerea credincioșilor „dacă se numește cineva creștin să fie duhovnicesc, altfel mântuirea lui este în primejdie”287. A fi duhovnicesc înseamnă a trăi în duhul care, după cum am văzut, unește pe toți credincioșii în comuniunea de credință, nădejde și dragoste a sfinților. Manifestarea supremă a dragostei față de Dumnezeu este ca, fiind părtaș la comuniunea sfinților, ea este o comuniune de dragoste, să-ți alături glasul inimii în imnul păcii și al dragostei pe care îl cântă cetele îngerești preamărind pe Dumnezeu.

Așadar, sfântul Niceta nu oferă sfaturi directe precum „trăiți în pace” sau „iubiți-vă unii pe alții” însă din scrierile sale și din atitudinea sa față de păstoriții săi, ca și din iubirea sa sinceră și puternică manifestată față de Biserică, se deduce că el a apreciat aceste virtuți dumnezeiești, pe care le-a aplicat în lucrarea sa misionară recomandându-le cu căldură credincioșilor săi.

Concluzionând cele afirmate în acest capitol putem afirma că sfântul Niceta a acordat o deosebită importanță trăirii adevărului revelat, fiind conștient că învățătura creștină nu este numai dogmă și s-a străduit alături de credincioșii săi să exemplifice prin faptă învățăturile Mântuitorului Iisus Hristos. În această privință, sfântul Niceta folosea practica Bisericii tradiționale, întrebuințând metode și sfătuind asemeni marilor ierarhi și cateheți ai Bisericii: sfântul Vasile cel Mare, sfântul Grigore de Nazianz, sfântul Grigore de Nisa, Sfântul Ioan Gură de Aur, sfântul Chiril al Ierusalimului, sfântul Ambrozie, sfântul Paulin de Nola și fericitul Augustin.

Sfântul Niceta recomandă și practică slujba privegherii, slujbă cu mare autoritate în vechime, mijloc de educație religios-morală a credincioșilor, contribuind la unitatea lor spirituală. Cu acest prilej, el subliniază puterea rugăciunii și a meditației asupra psalmilor, recomandând ca și cei ce sunt împiedicați de bătrânețe sau infirmitate să se unească cu ceilalți credincioși prin rugăciunea făcută acasă, în particular.

Ținuta credincioșilor în biserică trebuie să fie demnă iar îngrijirea trupului trebuie să fie o datorie importantă pentru că trupul creștinului este hristofor și paermatofor.

Cântarea în comun este un alt mijloc de catehizare folosit de sfântul Niceta iar regulile pe care le oferă credincioșilor săi pentru a realiza o cântare bineplăcută lui Dumnezeu au valoare chiar și astăzi. Sfântul Niceta vedea în creștinism o nouă viață, opusă trecutului, motiv pentru care îi previne pe credincioșii săi, în special prin cele două lucrări pierdute, de primejdia pe care o prezintă păgânismul cu credința și cu superstițiile lui. Apoi, nu în ultimul rând, potrivit sfântului Niceta, viața creștină trebuie să se desfășoare sub auspiciile dragostei și a păcii, virtuți fundamentale pentru păstrarea unității bisericii.

Toate aceste îndemnuri pe care sfântul Niceta le-a folosit ca mijloc de misiune și de catehizare pot și trebuie să genereze pentru aceste timpuri, preocuparea tot mai largă de a reactualiza învățăturile Sfinților Părinți din secolele al IV-lea și al V–lea, cu privire la morala creștină, care se întemeiază, după sfântul Niceta, pe curăție, pace și iubire.

C o n c l u z i i

În schimburile de opinii din interiorul Bisericii Ortodoxe referitoare la activitatea misionară a acesteia, se face un apel tot mai insistent la libertatea patristică. Viața Sfinților Părinți constituie un adevărat tezaur de învățături și sugestii practice pentru cei ce doresc să împlinească adevărata misiune a Bisericii.

Sfântul Niceta de Remesiana, prin activitatea sa și prin rolul jucat în Biserica epocii sale, este o sursă de inspirație pentru promovarea misiunii bisericești în ansamblul ei. Metodele folosite de el : aprecierea deosebită pentru Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, interesul deosebit pentru păstrarea ortodoxiei credinței prin apărarea ei de învățăturile eretice din perioada respectivă precum și de superstițiile păgâne, promovarea cântării în comun, călătoriile sale misionare la mari depărtări împlinite în condiții dificile, circulația largă a cărților sale, nu pot decât să contureze prototipul misionarului prin excelență al Bisericii Ortodoxe în veacul al IV-lea, model demn de urmat de oricare din slujitorii contemporani ai Bisericii lui Hristos dreptmăritoare.

Teolog cu o vastă formare, cunoscător al literaturii creștine din Răsărit și Apus. Scriitor talentat, caracterizat prin simțul măsurii și cel estetic, trăitor autentic al vieții creștine, organizator al vieții monahale, sfântul Niceta a desfășurat o bogată activitate misionară, devenind „părintele” multor neamuri.

Importanța acordată sfântului Niceta în teologia ortodoxă română se bazează pe presupunerea că el și-a întins aria misionară și pe pământul patriei noastre. Interpretarea documentelor care consemnează activitatea sa misionară și locul limbii noastre care conține un însemnat număr de cuvinte latine folosite în operele sale, precum și unele rugăciuni pentru copii păstrate în folclorul poporului român, invocând numele Niceta, întăresc ipoteza că marele misionar și catehet din Remesiana și-a întins activitatea direct, sau prin intermediul ucenicilor săi și în nordul Dunării. Descoperirile arheologice desfășurate sistematic pe tot cuprinsul țării, atestă, pe lângă latinitatea poporului nostru, și faptul că creștinismul era răspândit în secolul al IV-lea nu numai în Câmpia Română, ci și în Transilvania și Banat. Răspândirea creștinismului în aceste teritorii s-a datorat, probabil, și prezenței episcopiilor organizate din dreapta Dunării, dintre care unele și-au trimis delegați la Sinodul de la Sardica (343), fiind greu, însă, de identificat nominal misionari sau fapte precise cu privire la influența acestor episcopii în Nordul Dunării. Important de reținut este ca prin sfântul Niceta, Remesiana a devenit o episcopie misionară prin excelență, a cărei sferă de activitate se întindea, după informația sfântului Paulin de Nola, și la dacii de pe malurile Dunării.

Scrierile sfântului Niceta, menite să promoveze sau să consolideze adevărata credință, redactate într-un stil concis și clar pentru a putea fi înțelese de toate categoriile de catehumeni și credincioși, scrieri apreciate în mod deosebit de-a lungul timpului, îl situează pe autor printre Părinții cu autoritate în Biserica secolelor al IV-lea și al V-lea.

Prietenia sinceră și profundă dintre sfinții Niceta și Paulin de Nola se înscrie între marile prietenii patristice cu rezultate benefice pentru viața Bisericii. Era o prietenie bazată pe studiu, rugăciune și participare comună la slujbele săvârșite într-o atmosferă de evlavie și sfințenie.

Prin călătoriile sale prin Italia, Sfântul Niceta realizează o punte între Biserica Răsăriteană și cea Apuseană, în sensul că el confruntă viața liturgică și culturală din bazinul dunărean, situat la interferența dintre cele două lumi: greacă și latină, cu cea de la Roma și Nola.

Sfântul Niceta s-a impus în teologia vremii prin tratarea și soluționarea ortodoxă a tuturor problemelor controversate, bazându-se pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, precum și pe hotărârile Sinodului I Ecumenic de la Niceea. În problema trinitară el accentuează deoființimea celor trei Persoane divine și distincția lor personală, așezând la temelia unității Bisericii legătura taină a Persoanelor Sfintei Treimi. În hristologie, sfântul Niceta subliniază comunicarea însușirilor în persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Unitatea divino-umană a Mântuitorului este plenitudine de sensuri exprimată prin mulțimea de nume acordate Lui de către Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, iar opera „Despre diferitele numire ale Donului Iisus Hristos” este prima lucrare sistematică de acest gen în literatura patristică. De asemenea, tratatul „Despre Sântul Duh”, deși lipsit de unele speculații teologice și de o demonstrație amplă, în punctele sale esențiale nu e mai prejos față de celelalte tratate patristice dedicate Sfântului Duh, în secolele al IV-lea și V-lea.

Definiția pe care sfântul Niceta o oferă Bisericii, ca o comunitate a tuturor sfinților, definiție care va avea o largă circulație în teologia Ortodoxă, dovedește că episcopul misionar de la Dunăre a surprins adevăratul sens al unității și sobornicității Bisericii. Ceea ce este important este că in această comuniune a sfinților nu intră decât cei care păstrează neschimbată învățătura Bisericii, așa cum a încredințat-o Mântuitorul apostolilor și cum au predat-o aceștia.

Sfântul Niceta s-a ocupat intens de educația religios-morală a credincioșilor săi la sfârșitul fiecărui tratat dogmatic sunt rezumate ideile principale care se pot explica în viață și, mai mult, operele „Despre privegherea creștinilor” și „Despre folosul cântărilor de psalmi” promovează norme liturgice concrete pentru buna rânduială care trebuie să existe în timpul sfintelor slujbe și pentru cântarea în canon în biserică. Cu toate că teologii contemporani vorbesc despre scopul și rolul pedagogic al privegherilor și al cântărilor în comun în biserică, totuși sfântul Niceta este primul care a expus clar și sistematic, spre „zidirea” credincioșilor, principiile și scopul acestora. Utilitatea acestor principii este incontestabilă, după cum se constată și din experiența Bisericii noastre care militează pentru uniformizarea cântării omofone în toate bisericile.

La baza învățăturii teologice și a activității misionare și pedagogice a sfântului Niceta de Remesiana a stat dragostea sa profundă față de Dumnezeu și față de oameni. Potrivit sfântului Niceta, dragostea și pacea se transformă în comuniune sfinților, care este Biserica, într-un necontenit imn de laudă adus lui Dumnezeu, precum reiese și din cântarea „Te Deum laudamus”.

Personalitatea deosebită a sfântului Niceta, numele său de prestigiu printre misionarii secolelor al IV-lea și al V-lea, operele rămase de la el, râvna sa deosebită în predicarea Evangheliei, smerenia sa profundă, erudiția și talentul său catehetic, teologia sa dogmatică și îndrumările sale liturgice îl impun cercetătorilor creștinismului din cele două veacuri amintite. Numele său a pătruns din ce în ce mai mult în teologia ortodoxă română, fiind studiat cu sentimentul că făcându-i-se cunoscută viața și opera, se împlinește o datorie față de un părinte sufletesc al strămoșilor noștri.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta scriptură, editura Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988

Niceta de Remesiana , sfântul – „Despre diferitele numiri ale Domnului Isus Hristos”, traducere de Pr. Ștefan Alexe în „Mitropolia Olteniei” nr 7-8, 1973

Idem-„Despre credința creștin ortodoxă”, traducere de Pr. Ștefan Alexe în „Mitropolia Olteniei” nr.9-10,1973

Idem – „Despre Sfântul Duh” traducere de Pr. Ștefan Alexe în „Mitropolia Olteniei” nr.11-12,1973

Idem – „Despre simbolurile de credință ” traducere de Pr. Ștefan Alexe în „Mitropolia Olteniei” nr.1-2,1974

Idem – „Despre privegherea creștinilor”, traducere de Pr. Ștefan Alexe în „Mitropolia Olteniei” nr.3-4,1974

Idem – „Despre folosul cântării de psalm” traducere de Pr. Ștefan Alexe în „Mitropolia Olteniei” nr.7-8,1974

Coman, Ioan G. – „Patologie”, sfânta mănăstire Delvent , 2000

Idem – „Aria misionară a sfântului Niceta de Remesiana” în „Biserica Ortodoxă Română”

Idem „Operele literare ale Sfântului Niceta de Remesiana”, în „studii teologice” nr 3-4, 1957

Idem – „Prezența Mântuitorului Hristos în noua creație după învățătura sfinților părinți ” , în „Ortodoxia”, nr 4 , 1966

Alexe, Ștefan – „foloasele cântării bisericești în comun după sfântul Niceta de Remesiana”, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr 1,2 1957

Idem – „Sfântul Niceta de Remesiana ecumanicitatea patristică din secolele IV-V” , în „studii teologice”, nr 7-8, 1969

Nicolae Gheorghe A. – „Învățătura despre sfântul duh” în tratatul „de spiritus sancti potentia” a sfântului Niceta de Remesiana în „Ortodoxia”, nr 2 1964

Tăutu Aloisiu L. – „sfântul Niceta de Remesiana” , Oradea 1995

Chiril al Ierusalimului, Sfântul – „Scrieri” , partea a doua , în colecția P.S.B. , 39,editura institutului Biblic și de misiune al Bisericii ortodoxe Române, București 1992

Vasile cel Mare, sfântul – „Scrieri”, partea a treia, în colecția P.S.B. , 12 , editura institutului Biblic și de misiune al Bisericii ortodoxe Române, București 1988

Idem – „Liturghia” în „Liturghier ” editura institutului Biblic și de misiune al Bisericii ortodoxe Române, București 2000

Ioan Gură de Aur, sfântul – „comentariile sau explicarea Epistolei către Filipeni a sfântului apostol Pavel ”, editura Icos , 1998

Grigore de Nazianz , sfântul – „Cele cinci cuvântări teologice ale celui între sfinți Părintele nostru Grigore de Nazianz”, editura Anastasia București 1982

Grigore de Nyssa , sfântul – „Scrieri”. Partea întâi, în colecția P.S.B., 29 , editura institutului Biblic și de misiune al Bisericii ortodoxe Române, București 1982

Rămureanu, I. – „Creștinismul în provinciile romane dunărene ale Iliricului la sfârșitul sec IV. Sinodul de la Sirinium din 378 și sinopdul de la Acvileea din 381” , în „Studii teologice” nr 7,8 ,1964

Idem – „Sinodul de la Sardica din 343”. „Importanța lui pentru istoria pătrunderii creștinismului la geto-daco-romani”, în „Studii teologice” nr 3-4,1962

Șesan , Milan- „Iliricul între Roma și Bizanț”, în „Mitropolia Ardealului” , nr 3-4,1960

Pippidi, D.M. – „Contribuții la istoria veche a României” , București 1967

Pârvan , Vasile – „Contribuții epiografice la istoria creștinismului daco-roman,”, București 1911

Iorga Nicolae – „Istoria Românilor”, vol II București 1912

Vulpe Radu – „istoria antică a Dobrogei” , București 1938

Giurescu, Constantin. C. – „Istoria românilor” , București 2000

Floca Ioan N. – „Canoanele bisericii ortodoxe. Note și comentarii”, Sibiu 1992

Daicoviciu, C. – „În jurul Creștinismului în Dacia” , în „Studii”, revistă de știință, filozofie, arte, nr I 1948

Tudor, C. – „Constantin cel Mare și recucerirea Daciei Traiane”, în „Revista istorică Română” vol XI-XII , 1941,1942

Mihăiescu, N. – „Limba latină în provinciile Dunărene ale imperiului Roman” , București 1960

Idem – „influența grecească asupra limbii române până în secolul al XV-lea ”, București 1966

Moisescu , Gheorghe- „Istoria bisericii Române”, vol I , București 1957

Păcurariu, Mircea – „istoria Bisericii ortodoxe române” , vol I , editura institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe române, București 1980.