PROFILUL MISIONAR AL PR. CONSTANTIN GALERIU [624303]

1
PROFILUL MISIONAR AL PR. CONSTANTIN GALERIU

INTRODUCERE

Omul este în toate împrejurările un moștenitor. El vine pe lume cu multe
posibilități de a se autorealiza, dar depinde t otuși de comuni tatea în care se naște.
Acest fapt are valabilitate și pentru credința lui religioasă. Căci chiar dacă omul
vine pe lume cu anumite predispoziții pentru dimensiunea religioasă, totuși religia
trebuie să -i fie mijlocită prin cuv ânt, căci – cum zice Apostolul – „Credința vine din
auzite ”, prin cuv ânt.
De aceea m ă voi ocupa în cele ce urmează, despre importanța pe care o are
limbajul în propovăduirea Cuv ântului lui Dumnezeu1. Limbajul este organon -ul
sau unealta cu care preotul își înd eplinește sluji rea la care l -a chemat M ântuitorul
de a propovădui Evanghelia Sa lumii. Problema limbajului a preocupat în toate
timpurile mai mult sau mai puțin pe preotul Bisericii noastre Ortodoxe2. Dar astăzi
ea a devenit nespus de actuală și aceasta d atorită cercetărilor care s -au făcut în le –
gătură cu limbajul, în domeniul filozofiei3.
Rezultatele acestor cercetări îl interesează în cel mai înalt grad și pe preotul
predicator. Desigur noi nu ne vom ocupa aici cu probleme speciale de filozofia
limbajul ui, deși acestea ar fi fost interesante pentru predicator, ci numai cu c âteva
considerații ce privesc limbajul ca mijloc de propovăduire al Cuv ântului lui
Dumnezeu4.

1 La multe popoare se face distincție între limbă ca organ al vorbirii și ca vor bire. De exemplu, în limba germană se
distinge între „Zunge” și „Sprache”. De aceea pentru a ne feri de confuzii nu întrebuințăm termenul „limbă” ci pe
acela de limbaj = vorbire.
2 Se știe că predic a Bisericii noastre și -a adus contribuția ei la formarea limbii literare.
3 Constituindu -se o nouă disciplină numită „filozofia limbii ”.
4 Dintre lucrările fundament ale de filozofia limbii amintim : Saussures, H. Ammian, Wundt, B. Crooe, Vossler,
Cassierer mai vechi și M. Heidegger (Unterwegs zur Spra che – 1959) și Merlean -Pontys (Sens et non -sens, 5 ed.,
1964). De altfel în literatura germană, franceză și engleză există o bibliografie imensă de filozofia limbii și
semantică.

2
Unii filozofi afirmă că omul a devenit om grație cuvâ ntului vorbit. Și aceasta
pe bună dre ptate, fiindcă pri ntre darurile pe care Dumnezeu l e-a dat omului la
creație, cel mai de preț a fost graiul articulat, așadar limbajul. Datorită graiului său,
omul este o ființă spirituală, ceea ce în seamnă că cu ajutorul acestuia el poa te să
comunice cu s emenii săi, î mpărtășindu -le acestora sentimentele și ideile, năzuințele
și idealurile lui și să se bucure în același timp de creați ile spirituale ale comunității
în care el trăiește.
De aceea, cuv ântul este un fenomen originar al vieții spirituale în
comun itate, iar limbajul o creație spontană a spiritului, pentru a determina
realitatea și a revela adevărul. Prin limbaj spiritul omului sparge țarcurile lumii
naturale, în care domnesc legi inexorabile, si se ridică în sfera libertății pentru a se
încărca cu un sens. În cuv ânt rezidă o putere miraculoasă, tocmai fiindcă el poate
vehicula un sens, un adevăr, sau neadevăr, un adevăr omenesc sau suprauman:
așadar un adevăr revelat5.
În acest sens un cuv ânt bun adresat cuiva în față poate crea în aceste virtuți
reale, un cuv ânt ce le poate prelungi viața sau în anumite împrejurări i -o poate
chiar m ântui fiindcă cuv ântul are – în anumite condiții – „o uriașă putere de a trezi
obligativitatea altora și de a -i determina într -o direcție sau alta ”6. Cuv ântul
revelează astfel un subiect pretinz ând și realiz ând o anume determinare a altui
subiect7. Cuv ântul are, deci, o funcție revelatorie, ce este str âns legată și împletită
cu func ția adevărului și a binelui, alteori într -o funcție ce angajează pe om
fundamental și aceasta față de î nsăși temeiurile existenței. Dac ă este așa, atunci
cuvântul (fiecărui om ) implică o mare răspundere8 pentru om de a -l folosi potrivit

5 Relația dintre limbaj și adevăr este tratată în lucrările citate mai sus. Vezi: H. Noack, Sprache und Oilenbanung,
Gütersloh, 1960.
6 Despre puterea cuvâ ntului au fost con vinși profeții și filozofii antici, sofiști : Socrate, Platon, Aristotel și unii dintre
Sfinții Părinți ; toți au cunoscut putere a miste rioasă a elocvenței cuvâ ntului măiestrit și cu înțelepciune exprimat.
7 Prof. D. Stăniloaie, Iisus Hristos sau restaurare a omului, Sibiu, 1943, p. 219.
8 Matei V, 37; I acob V, 12.

3
cu funcția lui revelatoare de adevăr, cu adevărat edificatoare și nu în chip
dizolvant. „Cuvântul zidește dar poate și dăr âma î n ordinea spirituală a vieții
deoarece prin cuv ânt omul devine subiect plin de putere asupra altora ”9. De aceea
spune proverbul, că limba taie mai ascuțit dec ât sabia.
Cuvântul are putere oricum ar fi el, deoarece el este u n mijloc mi nunat de
comunicare interumană și, ca atare, mai ales susținut de harul Sf ântului Duh, un
mijloc de a -i elibera pe oameni de păcate și de a le edifica viața pe temeiurile
adevărului etern și a -i desăv ârși în har, ca să po ată deveni asemenea în Dumnezeu.
În acest sens înțelegem noi preoții revelația divină sau Cuv ântul lui Dumnezeu ”.

9 Prof. D. Stăniloae, op. cit., p. 23.

4
CAPITOLUL 1 . O VIAȚĂ ÎN SLUJBA LUI HRISTOS . REPERE BIO –
BIBLIOGRAFICE

Părintele Constantin Galeriu (numele de buletin: Costachi Galeri) s-a
născut la 21 noiembrie 1918, în sa tul Răzeși, comuna Răcătău, județul Bacău, din
părinții Neculai și Elisabeta Galeri.
Între 1930 și 1938 a urmat Seminarul „Sf. Gheorghe ” din Roman, apoi
Facultatea de Teologie din Bucu rești (absolvită în 1942, cu lucrarea de lice nță
Îndumnezeirea omului, sub îndrumarea lui Nichifor Crainic).
Hirotonit la Biserica Zlătari (unde era deja cântăreț și secretar de redacție al
săptămânalului Ortodoxia, condus de părintele Toma Chiricuță, marele predicator
bucureștean al epocii interbeli ce), a fost preot în satul Podul Văleni din comuna
Poenarii Burchii, județul Prahova (1943 -1947), apoi la Biserica Sf. Vasile din
Ploiești (1947 -1973), iar în ultimii 30 de ani la Biserica Sf. Sil vestru din București
(unde a început să slujească regulat d e la 1 mai 1975).
Căsătorit din 1943 (prenumele soției: Argentina -Cristina, n. Vărgatu), a
devenit tată a patru băieți: Rodion (viitorul director al Editurii Harisma și tatăl lui
Cristian, urmașul direct al Părintelui la am von), Serafim, Narcis, Ciprian.
Incomod ideologic noului regim comunist, a fost deținut politic între 7.08 –
7.09.1950 și 16.08.1952 – 26.10.1953, fiind purtat prin mai multe penitenciare și în
lagărul de muncă Peninsula (Canalul Dunăre -Marea Neagră).
În 1973 a obținut titlul de Doctor în Teologie, cu teza Jertfă și
răscumpărare.
A fost mai întâi „preot spiritual ” (1973 -1974), apoi lector (1974 -1977) și
profesor titular (1977 -1991) la Institutul Teolo gic Universitar din București . În
1992 a fost numit profesor consultant și conducător de d octorat la Universitatea din
București. După pensionare, a mai funcționat ca profesor la Universitatea
„Valahia ” din T ârgoviște și la Facultatea de Drept a Universității Ecologice din

5
București.
La 1 ianuarie 1990 a fost numit de către P. F. Părin te Patri arh Teoctist vicar
al Arhiepiscopiei Bucureștilor.
A primit Premiul Senatului Universității din Bu curești (1942), premiul
revistei Flacăra (1990), titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Ecologice
din București (1992), Diploma de Onoare a Societăț ii Aca demice „Titu Maiorescu ”
(1993), precum și mai multe distincții bisericești.
A fost, între altele, președinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de
Pretutindeni, membru în Co misia Națională UNESCO si în Consiliul National
UNICEF, președinte al Editurii Harisma, membru fondator și președinte de onoare
al Asociației Filantropice Medicale „Christiana ”, președinte al Fundației „Elena
Doamna ”, președinte al Așezământului „Sf. Stelian ” (pentru ocro tirea copiilor
străzii), membru fondator și președin te de onoare al Asociației „Delphi ” (pentru
recuperarea bolna vilor psihici), membru de onoare al Fundației „Memoria ”,
președinte executiv al Frăției Ortodoxe Române.
Volume publicate (selectiv): Jertfă și răscumpărare (1973; reed. 1991),
Meditații la „Tat ăl Nostru ” și la „Fe riciri ” (1990; reed. 2002), Tâlcuiri la mari
praznice de peste an: 22 de modele omiletice (2001; reed. 2012), Între Geneză și
Apocalipsă . Convorbiri realizate de Dorin Popa (2002), Cartea celor nouă
Fericiri (2004), Părintele Galeriu/A stăzi. Psihanaliza și dreapta credință a
Bisericii (2005); Părintele Galeriu/Astăzi. Conștiințe în slujirea cu iubire a
Adevărului (2006); Părintele Galeriu/Astăzi. Ortodoxia și sufletul româ nesc
(2007). Părintele Galeriu/Astăzi. Taina Fratelui. Păca tul împotriva Duhului Sfânt
(2009) etc., la care se adaugă un mare număr de studii și articole publicate în
periodice din țară și din străinătate ( Ortodoxia, Glasul Bisericii, Studii Teologice,
Mitropolia Banatului, Revista Pedagogică, Româ nia liberă, Ziua, C ontemporanul,
Puncte cardinale etc.).

6
În ianuarie 2002, în urma unui accident vascular cerebral, rămâne parțial
paralizat.
În iulie 2003 are un nou atac cerebral, fiind inter nat la Spitalul Clinic
Universitar din București, unde a zăcut în stare de comă, stingându -se din viață
duminică 10 august, la ora 21.
A fost înmormântat miercuri 13 august, puțin după prânz, în coasta Bisericii
Sf. Silvestru, iar timp de mai bine de un ceas, până ce sicriul a fost purtat spre mor –
mânt, pe cerul de deasupra bisericii a stăruit, în jurul soa relui ascuns sub nori, un
larg curcubeu circular, pe care fotografiile nu -l pot reda în toată tainica lui
splendoare, dar care a rămas adânc întipărit în memoria miilor de creștini veniți
să-si ia rămas -bun de la cel mai de seamă pre dicator ortodox român al secolului
XX.

1.1 COPILĂRIE MARCATĂ DE HARUL PĂRINTELUI GALERIU

Peste șase decenii, Părintele Constantin Gale riu (1918 -2003) l -a slujit pe
Dumneze u ca preot de altar, duhovnic, p rofesor, om de știință, fiind cunoscu t de
toți enoriașii, credincioșii și oamenii de cultură, sub acest nu me. Numai în ocazii
speciale se adăugau și alte titluri – Vicar a l Arhiepiscopiei Bucureștilor, profesor
universitar, d octor. Toată lumea îi spunea Părintele Galeriu, chiar dacă, în
„catastiful ” lui Dumnezeu, în care a fost „înscris ” odată cu Botezul, figurează
Constantin (Costachi ). Acest apelativ a fost, parcă, un dar prin care să se îndepli –
nească dorința tatălui său – urmaș al răzeșilor lui Ștefan cel Mare și Sfânt -, care,
atunci cân d viitorul preot și -a exprimat dorința de a se călugări, i -a spus: „Nu,
băiete! Nu vei intra în mănăstire! Te vei căsători și vei face copii pentru a duce mai
departe numele Galeriu! ” Și iată că pă rintele, cetățean de onoare al capitalei de
județ din care -și trage obârșia (Bacău), își duce numele, dincolo de timp, prin

7
înseși virtuțile celui care le -a purtat; el sălășluiește în analele Sfintei Biserici
românești, în inimile și în conști ințele oamenilor, în lucrările științifice pe care le -a
lăsat urmașilo r. A părăsit această lume și s -a înălțat la Ceruri în 2003, dar, pentru
cei care i -au simțit harul și i -au cu noscut sufletul bun, Părintele e prezent și astăzi.
Și aceste pagini, scrise cu sufle tul și mintea , de cei care l -au cunoscut în copilăr ie,
constituie o dovadă a acestui adevăr. Părintele Galeriu n -a murit, sufletul lui s -a
dus la Dumnezeu și de acolo ne veghează, aducând în inimile noastre curcubeul
credinței, care a înconjurat Soarele, atunci când a fost coborât în pământ, pentru a
deven i rădăcină de neam, alături de strămoși.
Părintele Constantin Galeriu este și va rămâ ne unul din cei mai mari
predicatori din ultimele decenii ale secolului trecut. Să scrii despre Sfinția Sa nu
trebuie să ai, neapărat, studii teologice, ci pricepere în m ânuirea limbii române
firești, chemare și forță morală pentru a -i evoca personalitatea, în care se
suprapuneau, până la identificare, slujitorul Domnului și omul pentru care fap tele
dau mărturie și nu gura noastră păcătoasă. Sfinția Sa era înțeles de toți cei care au
participat la slujbele sale, care i -au ascultat predicile, au îngenuncheat sub patrafi –
rul său la spovedanie sau au participat la multiplele acți uni culturale și de
binefacere pe care le -a susținut. Și, cu gândul la felul în care punea dreapt a pe
creștetele credin cioșilor, vor simți și astăzi această binecuvântare.
Nouă, încă din copilărie, când ființa umană se pier de în atâtea lucruri
necunoscute, căutând lămuriri și răs punsuri la întrebările care o bântuie, ne -a
înlesnit dialogul cu Dumne zeu. Lucrarea noastră este ca un îndemn care vine de la
Preaînaltul, vine din trăirea lăuntrică, rămasă din copilărie și apoi adâncită în
spiritul nostru. Și, deși s -a scris mult despre Părintele Galeriu, niciodată nu e prea
mult. Noi îi vom evoca figura p lină de lumină, după gândirea, simțirea și amintirile
noastre, la care adăugăm gândirea altora, din materialele care ne -au stat la înde –
mână. Sperăm ca mintea și condeiul care scrie (încă folo sim hârtia și stiloul) să fie

8
sprijinite de Domnul, de Cel „cu Tatăl Cel de o ființă ” și de însuși Părintele evocat,
ca să -i putem cinsti cu evlavie memoria, să mărturisim simplu și frumos despre cel
„Venit în lume să o împace. Plecat dintre noi ca să ne vegheze și să ne
binecuvâ nteze din locul Său de Sus ”10. Slujitoru l Domnului nu uită nici o clipă că
este trăitor pe acest pământ, că este un om alături de alți oameni: „Pă rintele prefera
să vorbească despre dragoste, nicidecum despre sine. Vorbea în felul său
inimitabil, ca un îndră gostit, un pătimaș și un lucid, deop otrivă intelectual rafi nat,
dar și trăitor al celor sfinte, părintele nu cuvânta din cărți, ci trimitea la mari
gânditori și la sisteme filosofice, păstrându -se mereu într -ale vieții. «Crești în
fapte» – obișnuia să spună adesea. Asta a făcut părintele, f ie că se afla în amvon
sau la catedră. A vorbit mereu despre iubi re, iubind ”11. Cine nu l -a auzit cuvântând
nu-și poate da seama de puterea fiecărei fraze care se topea în tâi în sufletul
enoriașilor și apoi iradia în minte. Folosea pilde la îndemâna oricu i și metafore din
limbajul oameni lor simpli, înrudite cu proverbele, car e erau înțelese de toată
lumea. Tot Părintele Galeriu ne-a adus sen sul, lumina duhovnicească atunci când a
spus, într -o zi în care sărbătoream Nașterea Domnului (redau din memo rie): Astăzi
este numele timpului lui Dumnezeu. Distan ța între astăzi și mâine poate fi extrem
de mare. Nu amâna pe mâine. Când ne rugăm la Dumnezeu, când tindem spre
lumina veșnică a lui Dumnezeu, suntem în astăzi. Astăzi este veșnicia lui
Dumnezeu. Fecioara naște astăzi. Acum, aici, astăzi îl admirăm și -l preamă rim pe
pruncuțul din iesle.
Puterea de înțelegere a crescut când am in tegrat această idee în spusele Î nalt
Prea Sfinției Sale Bartolomeu Anania (în „Cuvânt înainte în Catedrala arhiepisco –
pală din Cluj -Napoca, duminică 7 februarie 1993, cu prilejul hirotonirii și instalării
în vrednicia de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului ”, căpătând sensuri

10 Jurnalul Național, luni, 5 ap rilie 2004.
11 Mariana Georgescu, în Foișorul de Foc, revistă a Primăriei Sectorului 2, București, An V, nr. 35, Septembrie
2010, p. 13.

9
mai adânci, cu o nouă lumină integratoare): „Noi, ortodocșii, suntem în posesia
unui bun de care vorbim mai rar: o te ologie a amintirii viitorului. O amintire în
totala noastră credință în puterea și bunătatea lui Dumnezeu, […] în acel Dumnezeu
care pe cele ce nu sunt le cheamă ca și cum ar fi, în acel Dumnezeu pentru care
virtualul devine rea litate în chiar clipa când a fost gândit; credința care nu e altceva
decât ființarea celor nădăjduite, dovada lucruri lor nevăzute (Evr. 11,1), credința în
virtutea căreia cele viitoare capătă substanță, iar cele invizibile devin palpa bile.
Operând cu o astfel de credință, rugăciunea noastră încetează, de fapt, să mai fie
cerere și devine o neîncetată mulțumire . Înainte de a -l învia p e Lazăr, Domnul Se
afla în Betania, își ridică ochii la cer și rostește: Îți mulțumesc, Părinte, că m -ai
ascultat (In 11,41). Mulțumirea precede minunea, ca și cum aceasta s -ar fi
petrecut . În rugăciunea euharistică noi îi mulțumim lui Dumnezeu nu numai pe ntru
binefacerile Sale cele arătate și nearătate, pentru cele știute și neștiute, ci și pentru
că El ne -a dăruit împă răția ce va să vină. Da, îi mulțumim pentru ceea ce nu avem
în virtutea nădejdii, dar pentru ceea ce deja avem în virtutea credinței. Iar într-o
altă rugăciune liturgică ne aducem aminte nu numai de groapa, de învierea, de înăl –
țarea Domnului și de șederea Sa de -a dreapta Tatălui, dar și (rețineți, ne amintim!)
de cea de a doua Sa înviere. Iată -ne, deci, astăzi, contemporani nu numai cu
apostolii Cincizecimii, dar și cu apostolii celor douăsprezece tro nuri din preajma
Dreptului Judecător! A ne trăi plenar creștinismul înseamnă a gusta încă de pe
acum din deli ciile propriei noastre eternități. Așadar, dacă într -adevăr avem o astfel
de credin ță și dacă într -adevăr ne înteme iem pe ea, noi încă de pe acum îi putem
mulțumi lui Dum nezeu pentru tot ceea ce -i cerem și vom primi ”12.

12 Bartolomeu Valeriu Anania Arhiepiscopul Clujului, Apa cea vie a ortodoxiei , Ed. Renașterea, Cluj -Napoca,
202, p. 15.

10
1.2 BISERICA „SFÂNTUL VASILE” DIN PLOIEȘTI

Din cele scrise până aici, nu e greu să se deducă faptul că ideea de a scrie
despre Părintele Galeriu este veche. Unele gânduri au fost scrise de acum mulți ani
și le-am păstrat .
Încă din vara lui 2006, fiind în vacanță la fratele m eu Aurel -Tudor Stângă, la
Valea Călugărească (10 Km. de Ploiești, pe șoseaua spre Buzău), m -am dus la
Biserica „Sfântul Vasile ”. Curtea era ca un parc modern, cu gazon bine întreținut.
Și în biserică se făc eau oarece renovări. Am intrat, atât de sentimentul de evlavie
pe care ți -l dă orice lăcaș bisericesc, cât și de amintirea copilăriei mele îndepărtate.
N-am mai văzut nicăieri , nici măcar împinsă într-un colț sau o latură a bisericii, așa
cum se în tâmpla la Biserica cu hramul „Sfânta Parasch iva” de pe Valea Săracă din
Valea Călugărească, marea cruce cu I isus răstignit pe ea, cu sângele curgându -i din
coastă, avându -le, de -o parte și de alta, în dimensiuni mai mult decât naturale, pe
cele două femei care se roagă. Am ieși t în curte și am remarcat faptul că, pe
peretele lateral dinspre nord, e ste prinsă o placă de marmoră, întru cinstirea și
slăvir ea eroilor foști enori ași ai acestei biserici, morți în războiul din 1916 -1918,
pentru apărarea Patriei și întregirea Neamului. Pe ace eași parte, se află altă placă
pe care scrie: Cu vrerea Ta tălui, cu ajutorul Fiului și cu lucrarea Sfântului Duh s -a
ridicat Biserica Sfinții Trei Ierarhi Vasile, Grigore și Ioan din temelie la anul
mântuirii 1834 . Între anii 1857 -1858, biserica a fost reparată și pictată în interior.
S-au făcut reparații mari în anii 1872, 1907,1918, 1961 . În urma marelui
cutremur din 4 martie 1977, între anii 1978 -1982, biserica a fost restaurată în
întregime prin strădania deosebită a preoților Ștefan S ăvulescu, Ioan Gheorghe,
Ioan Ma nu și Iosif Ciorbea, ajutați de Sf. Patriarhie, de membrii consiliului
parohial și de obștea credincio șilor. La 27 oct. 1982, în zilele Prea Fericitului
Patriarh Iustinian, biserica a fost resfințită de către Prea Cucernicul Preot Ștefan

11
Săvulescu Protoiereul Protoieriei Ploiești județul Prahova înconjurat de un ales alai
de preoți. Bunul Dumnezeu să înscr ie în Cartea vieții pe ctitorii, ostenitorii, binefă –
cător ii și donatorii acestui Sfânt lă caș. Drept să spun, nici urmă de numele
Părintelui Galeriu. Poate că mai târ ziu va fi pusă (dacă nu cumva a fost deja pusă)
o placă pe care să se înscrie numele tutu ror preoților care au slujit la această
renumită biserică din urbea aurului negru . În felul acesta, cei care încă mai trăiesc
și l-au cunoscut pe Pă rintele Galeriu îi vor citi numele pe peretele bisericii în care a
slujit atâția ani, în vremuri grele pen tru religie, pentru credința ortodoxă, pentru
această țară.
Părin tele Paroh Protoiereu Mihăiță Stroe m-a informat că , pe peretele
exterior al Bisericii, în partea dreaptă (cum ieși din Biserică) s -a aplicat o placă pe
care figurează numele Părintelui Gale riu. M-am deplasat la Ploiești și am vizitat
biserica . Am notat ceea ce scrie pe plăcuță:
„În acest sfânt lăcaș Pr. Prof. Dr. Galeriu Constan tin a păstorit credincioșii
timp de 26 ani (1947 -1973) cu distinsă dragoste sufletească, cu erudit și sclipitor
har duhovnicesc. ”
De altfel, plăcuța figurează și în filmul biografic Constantin Galeriu
(scenariu: Ștefania Coșuleanu).
Deasupra intrării, în stânga și -n dreapta, sunt icoanele Sfântului Pavel și
Sfântului Petru. Deasupra icoanei Sfântului Pavel stă scris : „În această Sfântă
Biserică în care se prăznuiește hramul sfinților Trei Ierarhi, rezidindu -se, s-a mai
adăugat și hramul Î nălțării Domnului la 1857 sub Căimăcănia Ioan Al. Ghica și
sub Mitropolitul Nifon. Fondator și stăruitor fiind Preotul Ioachim Ioa chimescu,
prin ajutorul mahalagiilor. 1858 Noiembrie 8 ”.
Iar deasupra icoanei Sfântului Petru stă scris: „Acest Dumnezeiesc Lăcaș a
ars în 25 Ianuarie 1872 și s -a rezidit și sfințit în același an Decembrie 17 prin
stăruința Preotului Nicolae Ioachimescu, B ănică Bădulescu și D. Teodorescu cum

12
și a Epitropilor Ghiță Paraschivescu, Anghel Ioniță și dascălul Nae Popescu, iar
în anul 1907 s -a reparat și înfrumusețat prin stăru ința Parohului Eronim Anghel
Burada ”.
Pentru a răspunde nevoilor credincioșilor, la in trarea în Biserică, este un
tabel bătut la mașină, cu numele slujitorilor din acest Sfânt Lăcaș, precum și
programul. Pe tabel figurează toți cei patru preoți pe care mi-i aduse se la
cunoștință Părintele Paroh: Pr. Paroh Mihăiță Stroe (Protopop) , Pr. Con stantin
Joița , Pr. Ionuț Azoiței , Pr. Mihail Spătaru , demni urmași ai Părintelui Galeriu,
acest minunat Părin te care s -a mutat la București, la Biserica „Sf. Silvestru ”,
făcându -se cunoscut și aici pentru sfințenia sa și râvna pusă în slujba lui
Dumnezeu, a oamenilor și a copiilor. Dar ploieștenii nu l -au uitat.
Se înțelege de la sine că este necesar să consem năm, cel puțin, datele
esențiale despre Biserica „Sfântul Vasile ”, din cartierul ploieștean cu același nume,
situat pe fostul Bulevard al Independen ței, către bariera Câmpinei. În publicația
Biblioteca „România Viitoa re” (Director D. Muntean u-Râmnic, profesor Ploiești),
nr. 1, Ploiești, „Progresul ”, Soc. Anonimă, 1914, sunt publicate multe pagini sub
titlul „Din trecutul Ploieștilor ” – Monumente isto rice – O cronică inedită –
Brazda lui Novac de G. Zagoriț. Autorul redă, la înce put, Cronica Mahalalei Sf.
Vasile scrisă de preo tul N. Ioachimescu, care a slujit la biserica purtând numele
acestui sfânt mai bine de 40 de ani . În Nota infor mativă de la î nceput, G. Zagoriț
consemnează faptul că acesta „a fost frate bun cu vestitul pictor de biserici Ioachim
Pompilian, care, după ce adoptase un nume str ăin de al familiei, s -a stabilit la
București, unde a zugrăvit, în tre altele, biserica Sfântul Gheorghe ”. În subsolul
paginii, se adaugă: „ Sânt în biserica Sf. Vasile câteva pânze zugrăvite de el în
tinerețe, una din 1859. Când s -a reîntors de la Roma, unde fusese ca să învețe, a
zugrăvit cu multă artă tâmpla bisericei (înainte de 1870) ”. Deși nu avea foarte
multă carte, preotul N. Ioachimescu „era înzestrat cu tragere de inimă pentru binele

13
altora. [Ca un bun înaintaș al Părintelui Galeriu], n -apuca să isprăvească slujba în
biserică, în fiecare zi, erau trei -patru oameni, care -l așteptau afară la ieși re, să ia
sfaturi de la dânsul. Nu numai oameni de rând, ci și negustori mari. Căci la toate,
până și leacuri de bol i, se pricepea. Și tuturor era povățuitor cu răbdare.
Niciodată în viața lui nu s -a arătat necăjit. Măcar cu un copil de avea
nemulțumire, s upărarea se sfărâma în el. Dascălului său, cu care s -a slujit 40 de ani
trecuți și care e ste azi un moșneag cocârjat, cu plete albe, revărsate pe spinare, nu i –
a zis, în tot acest timp, o singură dată măcar, nici dă-te mai încolo.
A ținut 40 de ani, până l a 1900, școala privată în casa sa, unde se adunau
iarna mai bine de 100 de băieți. Mulți negustori din Ploiești și din alte orașe au
învățat carte de la dânsul.
La multe întreprinderi a pus „umărul ”, printre care și la înființarea liceului
din Ploiești, în 1864, fiind în frun tea „ostenitorilor ”, așa cum reiese din „articolul
de fond al d -lui Munteanu -Râmnic în «România Viitoare» de la 2 Noiembrie a.c.
[1914] ”, precum și la întemeierea „societă ții tipografice «Progresul». A făcut
singur o fabrică siste matică de făină, mișcată cu abur, în malul Teleajenului, lângă
satele Pleașa și Scăeni, care trăiește și azi [adică în 1914]. Ea a fost multă vreme,
înainte de replantarea viilor13, singurul mijloc de câștig al cărăușilor din acele sate.
A fost și deputat, me mbru în consiliul județean, membru în consiliul comunal.
Unul din fiii săi, Papiniu, a fost mi nistru plenipotențiar al țăr ii.
În ultimii ani ai vieții a fost și a murit protopop.
A murit încărcat nu numai de ani, ci și de griji. De odată s -au grămădit mai
multe polițe protestate, care fu seseră girate de el. I -a venit rău la tribunal, unde

13 Filoxera a distrus toate viile strămoșești, în afară de cele de la Dăbuleni (DJ), unde nisipul a „înghițit”
microorganismele bolii. A fost necesară replantarea dealurilor cu viță de vie „americană”. Pe la 1866, vița de vie din
America e ste adusă, pe con tinentul nostru, în F ranța, fiind altoită la Mountpellier, unde se obțin peste 300 de
varietăți. Cam pe la 1890, e ste adusă și la noi în țară de către G. Nicoleanu și D. P. Glodeanu, acesta din urmă
agronom din Chițorani (v. Valea Călugărească pe spiral ă de timp. Monografie de Elis Râpeanu, Ed. Printeuro,
Ploiești, 2004, p. 141).

14
luase cunoștință că va pierde până și casa în care locuia. Sosit acasă, a tras, ca
niciodată, trăsura în curte, la scară. Celor ce l -au întâmpinat din casă atât doar le -a
putut spune: lapte ! A intrat singur în odaie, a pus cu dichis culionul pe masă,
mantaua în cui și s -a lungit pe pat. Până să vie cu laptele, îl și cuprinsese somnul de
veci al drepților. Aceasta s -a petrecut în 1904, Septembrie 7, un an după ce scrisese
cronica ce urmează ”.
Conform tradiției, Biserica „Sfântul Vasile ” a fost construită pe o movilă ce
ascundea, în adâncuri, osemin tele celor răpuși de Ciuma cea mare din anii 1813 –
1814.
G. Zagoriț, îl completează pe N. Ioachimescu, scriind: „Bise rica, așezată
lângă bariera Câmpinei, este zidită deasupra unei mari movile, de care tradiția
povestește că a fost, în vechime, spânzurătoarea făcătorilor de rele ai orașului ”.
Autorul amintește, în 1903, și de Biserica „Sfântul Ioan ”, devenită Catedrala
orașului – monument de arhi tectură salvat de demolările regimului ateu care a ras
de pe suprafața pământului un număr impresionant de sfin te lăcașuri, de toate
religiile. G. Zagoriț, pe lângă cele amintite de Ioachimescu – „Biserica sfântului Ion
era atun ci cea din margine ” – ne informează, în subsolul pagi nii, că această biserică
a fost întemeiată în anii 1811 -1812 „Cu 20 -30 de ani înainte, și pe locul acestei
mahalale, era mai mult pădure decât oraș ”14.
Pe movila pe care s -a construit Biserica „Sf. Vasil e” „și cam cât ținea
mahalaua sfântul Vasile era pădure, păștea (sic!) vitele prin ea.
Oamenii care murea (sic!) de ciumă prin oraș erau scoși afară din oraș și -i
ducea de -i îngropa pe această mo vilă, în pădure. Ciocli era (sic!) Grigore Crețu,
Tudor Nebu nu și Matiu Muscalu. Aceștia zăcuse (sic!) de ciumă și nu le era teamă
de această boală. Aduceau oamenii morți cu o căruță cu un cal. Punea câte trei –
patru, unu peste altul. Unii mai nu er a morți de tot. Pă alții îi aducea târâș. Și tăia

14 Din aceasta înțelegem că, pe locurile unde e ste situat azi centrul orașului, era „mai mult pădure”.

15
pădurea, făcea gro pi mari, băga câte zece -douăzeci, unii peste alții. Ba unii încă
mișca. Punea pământ peste ei și crăci din pădure. Se puneau și făceau alte gropi și
aducea alții. Lumea țipa prin case și nu putea să iasă afară, că le era frică să nu se
molipsească de aeru l ciumii ”.
După această ciumă, a venit holera cea mare. „Holera de care vorbește
autorul – explică G. Zagoriț – a izbucnit în anul 1830, în urma retragerii oștilor
rusești de pe teritoriul român după războiul ruso -turc terminat prin pacea de la
Adrianopol (Septembrie 1829) . Însă înaintea holerei fusese altă ciumă sau
năprasnică boală, cum îi ziceau actele. Această ciumă se ivise în Decembrie 1827
(vezi Dosaru judecătoresc vechiu No. 2884 £ 24, 37, 50 păstrat la Arhivele Statului
București). Ea bântuia încă din Fev. 1828. Nu s -a stins decât la sfârșitul anului
1829, căci iată ce citim în un raport cu data 1830 Ianuarie 7: «aproape 2 luni este
de când s -au ostiit [potolit] năpras nica boală a ciumii din orașul Ploiești.»
Rămăseseră la această dată numai 11 bol navi, ce erau vindecați de bube. Abia în
anul următor 1830 începe holera ”. După spusele bătrânilor, morții se îngropau „pe
această movilă în pă dure și -i îngropa tot peste acei morți (de ciumă). Dar nu era
frica așa de mare ”. Morții se îngropau „și în pădu rea de la bariera Bucureștilor, și
în alte părți. La 1831, Martie 19, se aflau «186 mormânturi de molipsiți înconjurate
de șanț», la «marginea orașului pe lângă poștie». Poșta era atunci în malul
Dâmbului, cum eși pe Bariera Bucov pe dreapta (Dosarul ispră vnicatului Prahove
No. 3000 la Ar hivele Statului). Furia molimei s -a ostiit numai în 1832. Căci în
1831 ea era în putere . În acel an au pierit de această boală în oraș 714 suflete, adică
mai mult de o op time din toată populația (Vezi dosarul 8/1832 în Ar hiva
orașului) ”.
„Dar după aceasta a veni Muscalii – scrie N. Ioa chimescu, altă boală mai rea.
Nu știa oamenii ce să facă: să -și vază de muncă sau să -și păzească casa de acei
tâlhari”. La acestea, Zagoriț adaugă: „Deși autorul se referă la petrecerea

16
Musc alilor în Ploiești în 1848, când au tre cut în Ardeal ca să înăbușe revoluția
ungurească, totuși caracterizarea purtarei lor pare că se referă la toate ocupațiile
rusești pe care le -a suferit orașul, mai ales la cea din epoca răsboiului de la 1828 –
29”.
Înainte de 1830, „nu se știa de caldarâm sau lumi nă în oraș. Oamenii umblă
prin târg mai mult călări și cu căruțele când erau ploi. ” G. Zagoriț adaugă în
subsolul paginii: „Pentru prima dată se amintesc felinare în oraș la 1842, Noemvre,
când se vorbește de 100 felinare așezate în «piețe și ulițele cele mari» . Între ele
unele erau «de clasul I cu două lumânări», altele «de clasul II cu o lumâ nare».
Lumânările erau de seu. Probabil primele felinare în Ploiești datează, ca și primele
caldarâmuri, din cei din tâi ani ai aplicăr ii Regulamentului Organic (1832 -1833 ).
Mai înainte de această dată fiecare mergea pe uliță noaptea cu felinarul în mână,
care obicei s -a păstrat în mahala și după aceea, iar azi numai la colindători.
Felinarele cu lu mânări erau și la 1854 . Căci în timpul ocu pației austriece din acest
an, n emții luau lumânările din felinare și țesălau caii noaptea. Era 12 parale cutia
de chibrituri ”.
În acea vreme, preotul Ioachim Ioachimescu, tatăl autorului acestei cronici,
era preot la biserica d in Nedelea, unde era și tatăl său Ioachim preot (deci bunicul
autorului). „Pe preotul Ioachim Ioachimescu îl făcuse preot protopopul Costache
Vispescu de aici din oraș, care slujea la biserica Maica Precista și era protoestos15
în plaiul Prahova. Dar îl lua se ca preot și pe el de slujea la aceea biserică Maica
Precista, căci protopopul Vispescu era bătrân.
În mahalaua Precista era un logofăt Mihai Mehedințeanu, om cu poziție,
tatăl lui Marin Mehedințeanu. Preotul Ioachim Ioachimescu și cu logofătul

15 Protoestos = Protoiereu.

17
Mehedințe anu16 și cu Năstăsache Bădulescu, uniți câte trei, s -au legat între ei ca să
facă o biserică. Și au ales loc ca să o facă pe această movilă, fiind atâta lume
îngropată în ea. Avea o enorie17 de 17 case și vede a că are să se înmul țească, fiind
partea orașulu i cea mai frumoasă18. Au pus fiecare câte un capital și în luna Martie
1834 au înce put să taie pădurea, să facă șanțurile, din care au scos o mulțime de
oase. În Aprilie acel an au pus temelia biseri cii și până în Noemvrie în ziua de
sfinții Voevozi [8 No iembrie, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril] au sfințit -o în
numele sfinților trei ierarhi: Vasile, Grigore și Ioan Gu ră de Aur.
La această biserică au slujit preotul Ioachim Ioachimescu și un al doilea
preot Nicolae Oncescu, care era ginerele preotului de la Sfântul Spiridon.
Această biserică, foarte bine construită de zid și bi ne zugrăvită, a durat până
în anul 1857, când nu mai era încăpătoare pentru popor, fiindcă mahalaua se făcuse
peste 400 familii19.
După înțelegerea făcută între preotul Ioachim Io achimescu și fiii săi: preotul
N. Ioachimescu [autorul acestei cronici] și Ghiță Popescu20 și, ca să dărâme această
biserică și să facă alta mai mare, și s -a făcut . În ziua de 25 Martie ne -am adunat în
casă la preotul N. Ioachimescu și am făcut o subscripți e, care se vede în o condică
și s-a adunat un capital ca 10.000 lei vechi.
S-a început adunarea materialului și, în ziua de 15 Aprilie au început la

16 La 1859, în timpul răscoalei ridicată de Mihalach e Fronescu contra leg ii patentelor s -a devastat și locuința lui Vasile
Mehedin țeanu din aceeași familie, care stătea la colțul din fața farmaciei Crucea Albă. S -a dat drumul la buțile din
pivniță, iar de sus, de la etaj i s -a aruncat în drum leagănul copi lului și s -a sfâșiat cu cuțitul pernele de puf,
umplându -se piața de fulgi. (G. Zagoriț) .
17 Enorie – comunitatea enoriașilor de la o biserică.
18 Pe acel timp și, multă vreme după aceea, drumul Câmpinei, drept și cu bună scurgere, era locul de plimbare al
orășenilor, ceea ce este azi bulevardul, care s -a deschis de puțină vreme.
19 La 1840 mahalaua Sf. Vasile avea 70 familii (Dosar 29/1844). La 1845 avea 183 (Dosar 48/1844). La 1880 avea
aproape 600 fami lii (I. C. Gârleanu, Statistica urbei Ploiești, 1880) [Zagoriț]
20 Au fost 4 frați, cu nume de familie diferite: N. Ioachimescu, Ghiță Popescu, Tache Smedeanu și Ioachim Pompilian,
pictorul. Numele părintesc s -a păstrat de preot și de pictor ca nume perso nal. Cronicarul era la 1857 deja preoțit și el
a dus la bun sfârșit zidirea. Pe inventarul bisericii se mai găsește și o descriere a bise ricii, unde se citește că biserica
de la 1857 s -a făcut din „inițiativa și mai multe cheltuieli ale preotului N. Ioachimescu, care avea ca tovarăși slujitori
ai bisericii pe preotul Ioachim (tatăl său) și pe preotul Nicola Oancea” [Nicolae Oncescu] (G. Zagoriț, p. 67 -68).

18
dărâmarea bisericei. Chiar când pre otul Ioachim Ioachimescu slujea în ea, meșterii
era dea supra și dărâmă . La 5 Mai 1857 s -a început săpatul șanțurilor, unde s -a găsit
o mulțime de oase, din vremea ciumii și a holerii. La 20 Mai s -a pus temelia de
protopo pul Petre Olteanu. Meșterul acestei clădiri a fost meșterul Anghel Ioniță.
S-a lucrat această biserică pâ nă în toamnă la zidă rie și învelitoare, când
atunci preotul Ioachim Ioachi mescu și -a făcut slujba înlăuntrul acestei biserici,
fiind schelele în ea și neisprăvită. În anul 1858 s -a terminat și s -a sfințit în ziua de
8 Noemvrie acel an. Sfințirea s -a făcu t de protopopul Petre Olteanu.
„Mormântul lui, îngrădit cu grilaj de fier, se vede și azi lângă biserică [din
1914]. El are această poe zie săpată în piatră:
Aici, aici zac iară!
Fără lux, fără covoară!
Supt acest mormânt,
Jos în pământ,
Zace ‘ntru veșnică adormire
Pân la a doua venire,
Pân la a doua venire,
Zace oasele țărâna
Ce noi odinioară
Îi ziceam pe nume cu iubire
Dându’i cu toții nemurire:
Preotul Ioachim duhovnic
Sin(=fiul) preotul Ioachim duhovnic.
Venit în vârstă de 62 de ani, din care
36 au p etrecut în shima preoției.
Și s-au mutat către domnu,
Unde o să meargă tot omu,

19
Astăzi, la leat 1857,
Decembrie 20.
Este cea mai veche poe zie ploieșteană cunoscută ”.
Această biserică a durat până în anul 1872 , Ghenarie 25 , ziua sfântului
Grigore. Eră d e rând în ace a zi preo tul Dimitrie Teodorescu. După ieșirea din
biserică, pe la orele 12 din zi, s -a aprins biserica dinlăuntru. Și a ars cu totul,
scoțându -se cev a din tâmplă și cărțile. A rămas zidurile negre, fără nici un capital,
fără nici un venit.
În acea zi ne -am adunat în casă la preotul N. Ioa chimescu și am făcut o
subscripție de vreo mie de gal beni. Și peste câte -va zile am început a pune la
lucrare. Am adus un arhitect de la București, pe Montoreanu și ne -a dat planu l,
după cum se vede astăzi biserica clădită.
Cu multe ajutoare ale orășanilor, s -a isprăvit lucrarea. Și în ziua de 17
Noemvrie 1872, a fost sfințită de către arhi ereul Ghenadie Argeșiu, cel care a fost
în Lipsea și la capela din Paris. Câteva lucrări s -au mai făcut pe urmă. Clopot nița
ce se vede dinainte și bolnița de dedesubt s -a făcut cu rezidirea bisericii în urmă .
Înainte nu era. ”
Nu e lipsit de interes să facem cunoscută ascendența familiei Ioachimescu,
pe care am aflat -o din volu mul „ Un apostol al moților trecut pe timpul lu i Horia în
Țara Românească și urmașii lui ploieșteni ” al Profesorului de la Liceul Sfinții
Petru și Pav el din Ploiești, G. M. Petrescu -Sava, 1936, Ploiești. Popa din Ploiești,
inginerul împătimit de istorie, de documente, de cărți vechi pe care le consultă la
Biblioteca Academiei și apoi le xeroxează. Așa a ajuns și la noi copia paginilor din
volumul sus -amintit, care ne interesau. Cităm din Cuvântul înainte al autorului care
semnează G. Petrescu -Sava, numele celui cunoscut sub pseudonimul Zagoriț.
„Această carte, închinată culturei și educațiunei naționale, deși rezultat al
unei mun ci migăloase, este scri să într -o formă ușoară de înțeles, dintr’o dată,

20
pentru ori cine. Am limpezit și am luminat în mintea mea ideile și faptele, înainte
de a le scrie. Am presărat în tot locul po vestiri, aici pasionate, aici vesele, spre a
face și mai atră gătoare expunerea. Fostul bibliotecar la Academia Română, A.
Obedenaru, îmi spunea adesea că cea mai cerută carte în sala de lectură a
Academiei este lucrarea mea Târguri și Orașe. Urez aceeași soartă și acestei cărți.
Tineretul va găsi în numeroasele vieți de oa meni mari, ce urmează, exemple
de imitat, pentru a -și face o carieră în viață.
Preoțimea va urmări cu in teres de zvoltarea unei fa milii preoțești timp de 150
ani, profesorii vor vedea școala de acum 80 ani, oa menii politici republica
ploieșteană de la 1870 și detro narea lui Cuza Vodă, literații , oamenii de știință
exactă, tehnicienii, pictorii, muzicanții bisericești , vor găsi toți aici destulă materie,
care s ă-i intereseze.
Am scris spre a corespunde dorinței directorului meu, Stoica Teodorescu, de
a vedea corpul profesoral pu blicând lucrări, pentru a se menține la nivelul epocei
Marelui Rege al Culturii Carol II.
Nouă profesorilor nu ne lipsește puterea de a lucra cărți, ci puterea de a le
răspândi, căci librăriile din alte orașe își bat capul să desfacă numai ce li se trimite
de ma rile edituri bucureștene, cu care sunt în legături de afa ceri, nu cu ce le trimit
autorii singuratici. Provincialul trebue să răspândească singur lucrările sale. De
aceea mulțumesc dinainte celor ce mă vor ajuta la răspândirea acestei cărți ”.
Ploiești 5 Mai 1936.

21
CAPITOLUL 2 . ÎNCEPUTUL DE DRUM ȘI AFIRMAREA PREOTULUI
CONSTANTIN

Viitorul părinte Constantin Galeriu s -a născut la 21 noiembrie 1918 în
comuna Răcătău -Răzeși din județul Bacău, într -o familie de țărani. Când am aflat
care este locul nașterii sale, n -am putut să nu mă gândesc la regre tatul inginer
Vasile Matei (1934 -2002), talentat epigra mist, fost redactor -șef al revistei
Epigrama , născut în aceeași comună, cel care, deși nebăutor, încânta cititorii cu
catrene precum Unui băutor ori ginal – S-a zvonit în lumea -ntreagă/ Cum că mi -ar
lipsi o doagă,/ Dar la mine altu -i chinul :/ Sunt întreg, lipsește vinul sau Reci –
procitate – Spune nora despre soacră/ Cum că e o poa mă acră,/ Dar și soacra
vrea să spună/ C -are-o noră poamă bună21. Așa sun t oamenii din această zonă:
harnici, cu frica lui Dumnezeu și cu gluma pe buze. Dar, de fapt, așa sunt toți
moldovenii: cei care nu -i cunosc, nu știu când aceștia glumesc și când vorbesc
serios. Sunt to tuși, oameni care, atunci când sunt puși pe treabă, nimeni nu -i
oprește din drumul lor.
Mama micului Constantin era știutoare de carte. Le povestea copiilor, în
nopțile de iarnă, povești citite din abecedarele și cărțile lui Creangă și basme cu
Feți-Frumoși, cu Ileana Cosânzeana, cu zmei și zâne . În acei an i fragezi, a început
și îndum nezeirea copilului: mirajul bas melor a făcut loc magiei adevărurilor tainice
dezvăluite de călugării pelegrini de la mănăstirile nemțene , care po poseau în casa
familiei Galeriu. Lumea fantastică și cea sfântă s -au îngemănat în mintea sa.
Această îngemănare, „a rodit mai târziu în predicile sale care -i vor uimi, deo –
potrivă, atât pe oamenii simpli, cât și pe cărturari. Părin tele însuși spunea am prins
și eu îndemânare și tâlc de la mama. Muiat în credință și în tradiția neamulu i,
sufletul său s -a alcătuit din același aluat cu al strămoșilor săi răzeși – simplu și

21 Din Vol. Vasile Matei, Prafuri, pastile și fitile, Ed. Plumb, Bacău, 1994.

22
neprefăcut, trainic și smerit, înzestrat cu o înțelepciune adâncă, în măsură să dea
seamă de lucru rile mari ale lumii . În acei ani, micul Constantin l -a cunoscut pe
Dumnezeu – Domnul răzeșilor, drag și bun, care vine să colinde cu Moș Crăciun
prin satele moldove nilor, râzând de năzbâtiile copiilor, căinându -i pe săr mani și
fulgerând pedepse pentru boierii nemilostivi. Icoana aceasta a dumnezeirii îi va fi
covârșit sufletul și -i va fi călăuzit primele rugăciuni ”22.
Putem spune, deci, că evoluția și afirmarea Părin telui Galeriu, în
coordonatele și cu dăruirea cunoscută – „predicatorul de foc ” – au crescut din
capitalul genetic ca o predestinare, din atmosfera familială, din mugurii copi lăriei,
iar lumina credinței în Dumnezeu a crescut, mani festată și alimentată pe tot drumul
vieții sale, parcurs între biserică, oameni și cărți, propovăduind binele și iu birea,
dând lumină din lumina primită de la Dumnezeu, clădindu -se pe sine, la modul
conștient.
Urmează școala primară (clasele I -IV) în comuna natală, apoi, mergând cu
tatăl său la Roman, se înscrie la Seminarul „Sfântul Gheorghe ”, pe care îl urmează
între anii 1930 -1939. Viitorul preot își manifestă, încă din această t reaptă de
învățământ, interesul pentru orice as pect al cunoașterii umane. Copilului trecut de
vârsta școlarului , i se deschide mintea, e primitoare, caută febril răspunsuri la
întrebările pe care singur și le pune. îl pre ocupau nu numai disciplinele de s tudiu
din domeniu teo logiei, ci din orice domeniu, îl atrăgeau chiar și științele exacte, pe
care le considera „ferestre ale creației deschise spre infinitul tainelor
dumnezeiești. ” Această chemare spre tot ce înseamnă cunoaștere, dublată de o
inteligență ascuțită și de o sârguință fără odihnă, va duce spre o deschidere
spirituală spre tot ce înseamnă univers uman, rar întâlnită la orice categorie de
intelectuali. E bine să specificăm, de asemenea, că pe vremea aceea nu se pre dau
numai materii teologice. „Era o veche tradiție la sat ca preotul să știe de toate, să

22 Cf. Cristian Curte, Mari duhovnici – Părintele Galeriu – predicatorul de foc, For mula As, 2012.

23
măsoare și pământul și să -i vorbească omului și de ciclul cerului ”. Așa că micuții
seminariști învățau, pe lângă Biblie, tipic și muzică – necesare unor viitori preoți, și
astronomie, agronomie , logică sau psihologie. Dincolo de aceste preocupări,
fundamen tală a fost la Constantin căutarea lui Dumnezeu. Uriașul duhovnic din
anii maturității s-a trezit la viață încă din anii aceștia de seminar. Pentru el,
cunoașterea nu era mărginită de gândire (subl. n.) și nu se oprea înghețată la un șir
de raționamente reci. Era mai degrabă vedere interioară, împărtășire de har. „Darul
lui Dumnezeu ” – spunea părintele, citându -l pe Sfântul Grigorie Palama, „sunt ochi
duhovnicești cu care poți privi întregul un ivers”. Și acești ochi i s -au deschis de
timpuriu. (Cf. FOR MULA AS, 2012, de pe internet).
A urmat Facultatea de Teologie din București, pe care a absolvit -o în 1942,
unde a avut șansa să studieze cu Mitropolitul martir Irineu Mihălcescu23 înlăturat
din s caun și apoi ucis de așa -zisa putere comunistă de dinainte de ‘50, cu Theodor
M. Popescu (1893 -1973), închis și el de același regim (1959 -1964) – întâlnirea pro –
vidențială a fost cea cu Nichifor Crainic (pseudonimul lui Ion Dobre, 1889 -1972),
Profesor la ac eleași facultăți din București și Chișinău, renumit prin poeziile sale
cutremurătoare create (și ținute minte) în timpul detenției. Acest mare teolog și
poet religios, membru al Academiei (1940), a avut o influență covârșitoare asupra
viitorului preot, du hovnic, predicator. A fost un mărturisitor al cre dinței care n -a
făcut compromisuri, nu s -a temut de regi mul comunist. Caracterul, harul celui
dăruit să împrăștie lumina lui Dumnezeu, așteptau, parcă, să intre în rezo nanță cu
un spirit superior și Desti nul i -a favorizat întâl nirea cu acest apărător al credinței
ortodoxe. Tânărul s -a contaminat de verva, de felul poetic în care -și turna ideile
teologice. Germenii harului său de predicator au primit, ca pe o lumină, influența
talentului oratoric al lui Nichifor Crainic. Marele îndrumător a apreciat calitățile

23 Mihălcesu, Irineu, numele de botez – Ioan (1874 -1948) născut în satul Valea Viei, jud. Buzău, preot, Profesor la
Facultatea de Teologie din București și la cea din Chișinău. Mitropolit al Moldovei între 1939 -1947. A scris, pe
lângă numeroasele studii de dogmatică, apologetică, istoria religiilor, și tradu ceri.

24
studen tului său și i -a oferit o bursă în Germania, la terminarea studiilor. Cum
România era în război, tânărul Galeriu a considerat însă că e datoria lui să -și
satisfacă stagiul mi litar, să -și slujească țara. Cu facultatea terminată și dato ria de
ostaș încheiată, intenționa să renunțe la viața de mirean și să intre în mănăstire, să –
și continue preocupă rile pentru ascetică și mistică. Ta tăl său, răzeș din neam în
neam, n -a fost de acord și, pe vremea aceea, un copil, chiar cu învățătură înaltă,
asculta de părinți, mai ales de tată. Acesta i -a spus: „Nu, băiete! Nu vei intra în mă –
năstire! Te vei căsători și vei face copii, pentru a aduce mai departe numele
Galeriu ” și Constantin s -a supus și viitorul preot și -a urmat destinul.
Cum s -au derulat evenimentele aflăm de la cea ca re avea să devină
prezvitera Argentina Galeriu, din in terviul realizat de Augustin Păunoiu , publicat
în Ziarul Lumi na de marți , 18 august 2009, p. 8 -9: „Începutul vieții noastre a fost
unul greu, pentru că a fost o perioadă în care începuse războiul în 1943. Eu luasem
bacalaureatul și l -am cunoscut pe părintele printr -o întâmplare a unor prieteni care
slujeau și se duc eau frecvent la Biserica Zlătari, unde oficia părintele Toma
Chiricuță, un om de carte, un preot renumit, vestit predi cator, care avea o revistă
numită Ortodoxia, la vremea aceea, iar părintele era cântăreț la Biserica Zlătari și
student la Facultatea di n București. Având o permisie de câ teva zile, a trebuit să
hotărască soarta vieții lui. Era un om la vârsta de 25 de ani, iar eu eram o copilă la
Institutul Elena Doamna, unde am stat toată perioada de învăță mânt, pentru că am
fost orfană. Neavând părinț i, mi -am menținut bursa, și acești prieteni care îl
cunoșteau pe pă rintele au gândit să mă prezinte pe mine cunoscându -mă așa, ca un
copil neinițiat în ale lumii, pentru că viața de internat te ținea la adăpost, și în
perioada aceea pregăti rea școlară era foarte severă: nu ni se dădea voie să facem
lucruri care ieșeau din regulile școlii.
Nu a durat decât două zile, timp în care l -am cu noscut în casa familiei
Oprișan, care, așa cum am spus, frecventa Biserica Zlătari, fiind rude cu părintele

25
Toma Chiricu ță. În casa acestor oameni a venit simplu, eu nici nu știam propriu -zis
de ce sunt acolo chemată, dar mi -a plăcut nespus că a vorbit foarte frumos despre
cum vedea el viața și slujirea bisericii alături de Dumnezeu, cum să -și
îndeplinească și să -și facă da toria de preot. Fiind tânăr, cu mult elan, cu sănătate
deplină, cu dor de muncă, vor bea, te electrocuta, parcă nu mai aveai nimic în față
decât chipul lui. La plecare, totuși, s -au făcut prezentările, ară tând scopul pentru
care venisem, iar eu, când am a uzit, am roșit până în vârful urechilor. Mi -a fost
rușine pentru o asemenea menire de a cunoaște un viitor preot și de a face o
căsătorie pe viață slujind lui Dumnezeu cu cinste și corectitudine. Dar interesant
este, și de necrezut, că pă rintele puțin m -a întrebat de situația materială, pe care nu
o aveam, pentru că, fiind orfană și neavând părinți, nu puteam fi prea bogată, m -a
întrebat doar ce vârstă am. Aveam exact 18 ani împliniți . Pe vremea aceea era
legea lui I. Antonescu, care nu admitea ca să te căsătorești , îți trebuia o dispensă
dacă făceai pasul acesta înainte de 18 ani. Și m -a întrebat dacă îmi place viața la
țară, întrucât era repartizat în comuna Poenarii Burchii, cătunul Podul Văleni, la un
număr de 120 de familii. Din ce citisem și eu prin ș coală, vedeam viața la țară
foarte frumoasă și i -am răspuns: mi-ar plăcea, e o viață curată, oamenii de la țară
sunt mult mai cinstiți, mai conștiincioși în muncă, știu să -l respecte pe preot, știu
că atunci când trece preo tul pe uliță trebuie să se ridic e și să -l salute respectuos
și, i-am spus eu, cu oarecare sfială, că din punctul acesta de vedere aș dori să fac
pasul acesta . Întrebarea cea mai grea la care nu am răspuns nimic a fost:
Domnișoară, dar de mine îți place? Ce puteam eu să răspund la asemene a
întrebare, văzându -l pentru prima dată, nici prea mult vorbind ca să -mi dau seama.
Nu i-a răspuns, dar răspun sul meu a fost că am roșit, am tăcut și am plecat capul ca
un semn, din care s -a înțeles mai mult decât dacă ași fi vorbit ”. Cu altă ocazie,
Doamna Argentina precizează că era o fată sfioasă, rămasă orfană de la nouă ani.
„La prima întâlnire, mi -a pus întrebări: dacă îmi place viața la țară, eu i -am răspuns

26
că da, dacă aș vrea să fiu preoteasă și i -am spus că găsesc o astfel de viață grea, dar
frumoasă, și abia la sfârșit m -a întrebat dacă îl plac. M -am rușinat și nu i -am spus
nimic, dar îl plăcusem din prima clipă. Era un bărbat frumos. Avea niște ochi
strălucitori și un glas care te atră gea. Simțeai nevoia să stai lângă el și să -l asculți.
Și simțeai că are în el dragoste, o dragoste care era evidentă și care a atras apoi mii
de oameni. ” La doar o săptămână de la această întâlnire, cei doi erau căsătoriți.
„Am stat patru ani, timp în care am avut doi copii, pe Narcis și Rodion, într-o casă
a unui țăran, cu prispă, fără lumină, cu grindă în tavan și am profesat ca învățătoare
până au venit copiii.
După ce au venit copiii nu am mai putut, dar în timpul acesta el s -a ocupat
de misiune, așa cum îmi spu sese că vrea să facă. Și mergeam prin sate cu un aparat
cu care proiectam filmul Viața lui Hristos și el explica, după fiecare imagine, ca să
înțeleagă creștinii tot ce se arăta. A fost frumos, nu mi s -a părut greu, măcar că răz –
boiul venise, era sărăcie, am trăit și o perioadă de foame te. Dar, fiind un om al
cărții, s -a făcut cunoscut în comunele vecine care veneau la slujbele lui la Maslu, la
Sfânta Liturghie, le plăcea cum vorbește. Ce e mai interesant e că această
bisericuță mică era departe de sat. Venise cândva o inundație și ea a fost acoperită,
și a stat mai mult în apă, și creștinii au fost obligați să se urce sus, pe deal, și ea a
rămas singură. Totuși, așa departe cum era sătucul de bi serică, veneau și din satele
vecine, că începuse să se facă cunoscut. După acești patru ani de viețuire, a fos t
numit la Ploiești, datorită studiilor și pregătirii lui. De fapt, oa menii vorbeau între
ei, îi auzeam când spuneau: «Ehe, părințelul acesta nu va sta mult timp cu noi, că e
prea deștept pentru a rămâne aici; se va duce precis la oraș», în cei patru ani ne-am
mutat de patru ori. Cea mai fru moasă amintire pe care o am de acolo este că în
această comună, Poienarii Burchii, era ferma Academiei Române, unde
administratorul, domnul Puiu, se comporta cu noi foarte frumos, el era omul care
ne aproviziona cu ali mente, pentru că, fiind o fermă a Academiei, avea și bunuri

27
materiale. Serile ni le petreceam alături de dânsul și de învățătorul din sat. Am
plecat cu greu, că ne legasem cu oamenii aceia. Țin minte că bătrânele veneau și
ne adu ceau întotdeauna lucruri pregătite de ele, ca să nu ducă lipsă părințelul lor:
lapte proaspăt, câte un puișor făcut la cuptor, o pâine caldă. Toate acestea pentru
mine erau lucruri nemaipomenite, pe care eu nu gândisem să le tră iesc. Părintele
era așa de bun și de îngăduitor cu t oată lu mea, încât la plecare, toți au regretat ”. În
încheiere, despre anii petrecuți în acest sat al județului Prahova, doamna Argentina
Galeriu spune: „La Poienarii Burchii, deși era sărăcie, viața a fost frumoasă ”.
Poate că dacă n -ar fi slujit Părintele Galeriu în acest sat, la bisericuța veche
și coșcovită cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, toamna, și Izvorul
Tămă duirii, primăvara (prima Vineri de după Paști), puțină lu me ar fi știut numele
lui: Podul Văleni. De pe internet aflăm că satul Podul Văleni era, în anii ‘40, un
cătun micuț , răzlețit pe vârful dealurilor prahovene. La poalele acestora, Ialomița
curgea leneșă, lățindu -se apoi în câmpie. Din când în când, apa aceasta, altminteri
mlădie și liniștită, se răscula mânată de ploile repez i de munte și înghițea totul. Ca
să scape de năbădăile ei, sătenii își duraseră casele sus, pe culmi . Într-una dintre ele
s-a mutat și noul părinte, o căsuță smerită, cu pământ pe jos. Venise de la București
cu tânăra sa soție, dorind să facă misiune. Era purtat de un foc lăuntric și nădăjduia
să îi miște pe oameni spre Hristos. „Pentru el, biserica a fost mereu înaintea
familiei. Prea puțin stătea acasă, prea puțin vorbea cu mine și copiii. Era complet
absorbit de slujire. ” Sfântul lă caș ce -i fusese dat sp re grijire era vechi și coșcovit,
căci Ialomița se năpustise asu pra lui în câteva rânduri, iar zidurile stăteau acum
hâite de zavistia apei. Părintele Galeriu l -a reparat și a început să slujească.
Predicile sale au ajuns să -i adune nu numai pe sătenii de la Podul Văleni, ci și pe
cei din satele apropiate. O întâmplare anume îi răspândise faima de rugător puter –
nic. Unui țăran i se furaseră într -o noapte caii. Pentru oa menii acelor timpuri, asta
era o tragedie. Fără cai, nu puteai munci câmpul și nici nu -ți puteai hrăni familia.

28
Disperat, omul a alergat la preotul cel tânăr. Părintele Galeriu l -a ascultat, apoi i -a
spus liniștit „Mergi acasă, roagă -te și fii pe pace, căci caii se vor întoarce acasă ”. Și
așa s -a întâmplat. A doua zi, caii erau cuminți, în bătătură. Fapta nu a trecut nebă –
gată în seamă și, în curând, la bisericuța din Podul Văleni a început să vină din ce
în ce mai mulă lume. Dragostea de slujire care -l animase pe părinte începea să dea
roade. Actualmente, cu dăruire și evlavie, la biserica din Podul Văleni slujește
Părintele Paroh Mihai Parniu.

2.1 LA BISERICA „SFÂNTUL SILVESTRU”

Odată cu faima Bisericii „Sfântul Vasile ” datorată slujbelor sale, crește și
renumele său. Vestea predicilor sale, harul său, râvna cu care -l slujește pe
Dumnezeu, se fac cunoscute și în Capitală și astfel, mai marii Bisericii hotărăsc să –
l transfere la București, ca spiritual la Institu tul Teologic Universitar (1973 -1974).
Apoi părintele sus ține concursul de lector universitar la același institut. Ca lector i
se încr edințează cursul de Teologie fundamentală și Istoria religiilor, domenii în
care-și redactează prelege rile. Patriarhul Justin are în vedere talentul său de predi –
cator și -i propune să susțină concursul de Profesor, funcție îndeplinită între 1977 –
1991, la disciplina Omiletică și Catehetică – profil pe care l -a ilustrat cu dăruire în
toată ca riera sa de cadru didactic universitar. Din 1992 ocupă funcția de Profesor
universitar consultant și conducător de doctorat la Universitatea din București .
Îndeplinește și funcția de Profesor la Universitatea Târgoviște, predând Teologie
dogmatică și la Facultatea de Drept a Universi tății Ecologice din București,
predând Istoria și Filosofia religiilor.
La 1 ianuarie 1990 a fost numit Vicar al Arhiepis copiei Bucureștil or.
Din 1975, slujește la Biserica „Sfântul Silvestru ” de pe strada cu același
nume, Parohie de care și -a legat nu mele definitiv . În acei ani, Preotul predicator

29
Constantin Galeriu era o gură de aer proaspăt „în peisajul unei bise rici ce părea
îngenunchea tă. Era teologul racordat atât la teologia și știința contemporană, cât și
la învățătura Sfin ților Părinți. Figura sa de duhovnic cu aură monahală [ecou
transmis, din copilărie, de la călugării nemțeni] și de savant erudit, avea să câștige
pentru Isus Hri stos suflete care nu ar fi putut să fie prinse de nici un alt năvod al
spiritului ”24.
Anii în care a slujit la Biserica „Sfântul Silvestru ” au constituit perioada cea
mai fructuoasă din activitatea sa. Acumulările spirituale, titlurile științifice și
didact ice, studiile teologice, harul de duhovnic și predicator, pre zența în activitățile
publice (culturale și de binefacere) etc. – toate reunite – diversitate în unitate – i-au
conturat personalitatea complexă, foarte cunoscută, respectată și prețuită atât de
oamenii de rând, cât și de oamenii de înaltă cultură.
Referindu -se la dăruirea și râvna cu care tatăl, Pre ot, l-a slujit pe Dumnezeu,
la cele două biserici, în regimul în care politica respingea religia, fiul Rodion ne
mărtu risește că avea impresia că P ărintele Galeriu parcă înti nerise, ca și cum
timpul necruțător l -ar fi grăbit. Era o prezență aproape permanentă la evenimentele
Cetății, răspundea la toate chemările din București și din țară. Studenții ortodocși
din toată țara îl solicitau la toate conferințele și simpozioanele științifice pe care le
organizau în centrele universitare. Când s -a auzit că Părintele Ga leriu va veni la
Biserica „Sfântul Vasile ” din Ploiești, unde slujise peste un sfert de veac, enoriașii,
în număr de circa 40.000, au umplut curtea și străzile dimprejur. I -a recu noscut pe
mulți, avea o memorie formidabilă.
După venirea sa la Biserica „Sfântul Silvestru ” de pe strada cu același nume,
acest sfânt lăcaș a devenit mai cunoscut bucureștenilor și nu numai. La sărbătorile
mari, ven eau la slujbă, ca -n pelerinaj, familii întregi de ploieșteni. Părintele Galeriu
avea o memorie senzațională . Cunoștea până și arborele genealogic al enoriașilor

24 Internet.

30
săi.
A fost duhovnicul poetului Ion Alexandru, cel ce -și doarme somnul întru
Domnul în curtea M ănăstirii Nicula din județul Cluj, și al lui Sorin Dumitrescu.
Din aceeași pagină a Jurnalului Național , aflăm de gestul său pios față de Nichita
Stănescu. Autoritățile statului hotărâseră ca trupul celui decedat la 13 decem brie
1983 să rămână la morgă pâ nă va fi depus la Uniunea Scriitorilor. Părintele
Galeriu, cu același curaj cu care pe vremea lui Gheorghiu -Dej cununa și boteza în
secret, s -a dus la Spitalul de Urgență și l -a luat, ducându -l la Biserica „Sfântul
Silvestru ”, unde a fost privegheat crești nește. Când era vorba să sprijine un fiu
spiritual, un om aflat în suferință, un bătrân, un copil al străzii ș.a. Părintele Ga leriu
nu avea limite în generozitatea și cutezanța sa. Știa că Dumnezeu e de partea lui25.
Fiind un propovăduitor complex, cum îl numește nepotul Pr. Ciprian,
Părintele Galeriu folosea o gamă largă de argumente, oferite de cultură, pentru a
realiza „îndumnezeirea ” oamenilor. Când slujea la Biserica „Sf. Vasile ” din
Ploiești, „Făcuse o caravană de film religios. Mergea prin sate și le punea țăranilor
filme despre naște rea lui Hristos, despre răstignire. Dânsul nu a respectat niciodată
reguli impuse . În timpul facultății, Părintele Galeriu fusese conducătorul grupei de
studenți, care erau și actori. Timp de doi ani, Părintele Galeriu a reprezentat piese
de teatru cu tematică religioasă. Toma Caragiu, pe atunci directorul Teatrului din
Ploiești, a venit într -una din zile la tata, pentru că punea în scenă o piesă în care
apărea un duhovnic care spovedea un pușcăriaș. Au intrat atunci la i dei Poliția și
Securitatea. Tata i -a păstrat neștearsă amintirea și, după ‘77, i -a făcut în fiecare an
parasta s”.
Dacă la Biserica „Sfântul Vasile ” din Ploiești ve neau, la slujbele Părintelui
Galeriu, credincioși din toată regiunea (care cuprindea și Buz ăul, și Dâmbovița,
precum și o parte din Ilfov), odată cu stabilirea sa la Biserica „Sfântul Silvestru ”, la

25 Jurna lul Național, 5 aprilie 2004.

31
acest sfânt lă caș vin din toată țara oameni de rând, profesori, savanți , scriitori,
artiști ș.a. Teodor Danalache26 aduce un înalt omagiu celui care Avea de la
Dumnezeu darul cu vântării: „Prin tot ceea ce făcea cu ființa lui, părintele Galeriu
reușea să-și exprime cât mai plastic ideile pentru toți ascultătorii și să fie
convingător. Au existat mari ora tori creștini din timpuri străvechi: Sfântul Io an
Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, și toți aveau obiceiul să -și întărească prin
gest cuvintele. De aici și expresia degetul omiletic27 degetul care punctează idea . În
viața mea am ascultat mulți predicatori, dar nici unul nu avea o gestică atât de
expresivă și îți dădeai seama câtă convingere exprima prin toată ființa lui ”.
Autorul articolului subliniază faptul că darul cu vântării era, întâi și -ntâi, un
har de la Dumnezeu și numai apoi un rezultat al vastei sale pregătiri. Amintește, de
asemenea, num ele altor predicatori ai Bisericii noastre. Deși a fost ucenic al unui
mare vorbitor, Părintele Toma Chiricuță, în ajutorul căruia Părintele Galeriu a fost
ca student și redactor la revista Ortodoxia pe care o tipărea predicatorul de la
Biserica Zlătari, t otuși discipolul și -a întrecut maestrul. La Zlătari venea o mână de
oameni să -l asculte pe predicatorul slujitor acolo, dar la Sfântul Silvestru, unde l –
am ascultat pe Părintele Galeriu vreme de peste 20 de ani, când îi venea rândul la
predică, aici era un auditoriu mult mai select decât ce era la Zlătari, chiar dacă
ultima biserică se afla situată în centrul Bucureștiului . În memoria mea îl pot pune
în comparație cu mai mulți profesori pe care i -am avut la Facultatea de Teolo gie.
Bunăoară, părintele Grigo re Cristescu, un om cu mintea luminată și ascuțită ca un
brici, vorbitor cu un dis curs temeinic și bine documentat. Alt orator vestit a fost
Părintele Haralambie Rovența, care avea un alt stil de a vorbi, cu o voce blândă
care îți picura ca mierea în sufl et ideile sale, cu o capacitate deosebită de expunere.
Sau mă gândesc acum la episcopul martir Nicolae Popovici, un predicator

26 pe internet, august 2013
27 Omiletica – (din gr.), știința care se ocupă cu regulile elocinței sacre, retorica oratoriei bisericești [cf. Minerva
Enciclope die Română, Cluj, 1930]. Omilie – Cuvântare bisericească – predică.

32
extraordinar, care a vorbit cu mult curaj des pre schimbările politice de la noi, când
în Oradea, orașul de reședință al Preasfin țitului cineva a avut nerușinarea să expună
într-o vitrină un tablou cu Sfântul Andrei Șaguna, la care a adăugat un comentariu
de unde reieșea că el a contribuit la arestarea revoluționarei Ecaterina Var ga. Se
vehicula astfel ideea că Mitropolitul Șaguna ar fi ademenit -o pe aceasta
promițându -i că o va scăpa și că a luat -o în caleașca sa predând -o autorităților
maghiare. De aceea, episcopul Nicolae Popovici a ținut câteva discur suri, câteva
filipice în catedrala din Oradea în care cu mult curaj se adresa, pe deasupra
mulțimilor, celor care erau autorii acestei fapte, absenți atunci din biserică,
numindu -i pigmei ai vremii mele, descoperindu -le perso nalitatea marelui ierarh
transilvănean. Nicolae Popovici era un orator desăvârșit, știa să parcurgă toate
etapele cu vântării, încât mergea de la captatio benevolentiae către dezvoltarea
subiectului, pentru a expune învățătura care dorea să rămână în sufletul oamenilor.
Ca și Părintele Ga leriu și părintele Gala, vorbeau toți ca la un ceas. Și ori unde
vorbeau e i, la Sfântul Silvestru sau la catedrala din Oradea, nu mișca nimeni când
vorbeau acești oameni ” Printre chipurile de mari oratori creștini din seco lul trecut,
autorul evocă, impresionat, figura lui Gala Galaction, cel care -și doarme somnul în
cimitirul Mănăstirii Cernica (alături de preoteasa Zoe, de fiica sa Elena și so țul
acesteia), a cărei mamă Chiriaca Pișculescu și al cărui frate – Dimitrie Pișculescu,
dorm într -un mormânt pă răsit, în vârful dealurilor de la Valea Călugărească, în
Scheau, unde se a flă ruinele unei biserici, aflate, cu terenul din jur, în patrimoniul
Mitropoliei Bucureștilor. „Păstrez în me morie bunăoară figura părintelui Gala
Galaction de prin anii 1945 -1946, când Facultatea de Teologie ortodoxă din
București organiza în timpul Pos tului Mare o serie de conferințe ținute de diferiți
profesori, în fiecare săptămâ nă. Conferințele aveau loc la Sala Dalles. Ca student la
Teologie mă ocupam de recuzita conferinței , adică aveam grijă să fie un scaun, o
masă acolo în față, un pahar cu apă. Când a venit rândul părintelui Gala, care a

33
vorbit despre Sfântul Apostol Pavel, ilustrul profesor a tras un ochi din culise
înainte de începerea conferinței , să vadă cum e scena, după care mi -a spus: Du-te și
ia masa și scaunul de acolo . În mijlocul scen ei a stat părintele Gala, care între noi
primise porecla Moș Dumnezeu, fiindcă avea o barbă mare, era pleșuv și semăna
oarecum cu Dumnezeu Tatăl din picturile acestea neoficiale, unde este reprezentată
Sfânta Treime. M -am executat, am luat repede masa și s caunul, deși mă miram
cum va putea omul acesta să stea câteva ore în picioare și să mai și vor bească.
Părintele purta întotdeauna două anterie, adică reverenda și suprareverenda, iar în
picioare, nelipsitele cizme. Când a început conferința, și -a adunat m âinile, și le -a
pus în mânecile largi ale suprareverendei și, timp de un ceas și ceva, cât a ținut
conferința, în afară de barbă și de poala reverendei, nu s -a mișcat nimic din cuta
hainelor lui și nu s -a clintit din locul pe care a stat. Aceasta era la ro mani socotită
culmea oratoriei, să poți comunica con vingător prin puterea gândirii și a rostirii
fără să faci nici o gesticulație ”.
Spre deosebire de acești mari predicatori, Părinte le Galeriu, „prin toată
dăruirea în cuvânt însoțit de gesti culație tota lă electriza mulțimea. Când vedeam
cum stă lumea nemișcată timp de peste o oră, rămâneam fără cu vinte. Așa era de
fascinant, așa era de plin de puterea cu vântului Părintelui Galeriu, încât nimeni nu
îndrăznea să tulbure cu un gest sau cu o tuse atmosfera cuvântărilor sale. |…| în
cuvântul său aflai informații din diverse do menii. Era atâta varietate în cuvântările
părintelui încât în cadrul aceleiași predici care pornea de la o pericopă28
evanghelică te știa purta fără să obosească prin toate ra murile științelor care aveau
oarecare tangență cu tema dezvoltată. Și mai era ceva. Venea totdeauna însoțit de
documentație. Pe analogul așezat la predică pe solee erau mereu trei sau patru cărți
și nu știai de unde își începea discursul, cu ce argument. Dacă vre odată se lupta cu

28 Pericopă – Pasaj din Biblie, cu caracter moralizator, citit în cadru unei slujbe religioase. [Cf. Dicționar Enciclopedic ,
vol. V, Ed. Enciclopedic ă, 2004].

34
Freud, atunci punea în fața mulțimii teoriile lui, citând chiar din volumul autorului.
Sau dacă avea ca temă ne murirea sufletului îți venea cu alte dovezi științifice. Ast –
fel, pentru orice om din biserică părintele avea ceva care -l făcea să fie atent, să
urmărească ideea și argumentul adus chiar din domeniul lui. Uneori aceste
argument erau din fizică moleculară, altă dată din medicină, altă dată din filozofie.
îmi aduc aminte că vorbea odată despre relația interumană, despre acest dialo g
între Eu și Tu, pomenind de filosoful evreu Martin Buber care considera că această
relație Eu -Tu reprezintă un dialog al dragostei. De aici părintele concluziona:
Atunci când îți spun ție Tu, de fapt îți spun «te iubesc». Și voia să demonstreze cât
de ma re legătură este între ființele umane care -și comunică ideile prin cuvinte și că
dacă aceste cuvinte îmbracă forme alese sunt încântătoare pentru sufletul oricărei
persoane fie că ea se află la un nivel ridicat ca pregătire intelectuală, fie că este mai
simplă. Așa că toți puteau să culeagă ceva plă cut din cuvântările părintelui
Galeriu ”.
E perioada în care Părintele Galeriu, cel dăruit Bi sericii, se manifestă plenar,
ca preot, ca predicator cu în sușiri genetice și har de la Dumnezeu, ca Profesor, ca
propovăduitor al credinței, dublat de omul de știință care toată viața și -a înzestrat
mintea cu noi și noi cunoașteri, în plus, rezistența fizică, acumulată și cultivată de
misiunea pe care și -a asumat -o ca pe o chemare de la Cel de Sus, îl ajutau să stea
ore întregi în picioare, să cutreiere drumurile, răspunzând la toate solicitările, la
orice oră din zi și din noapte. N -avea decât foarte puțin timp pen tru somn. Doamna
Argentina ne-a mărturisit că dormea puține ore și se scula, așezându -se la masa de
scris (această destăinuire ne duce cu gândul la Lev Tolstoi – 1828 -1910 – care,
pentru a avea timp să scrie, dormea cel mult 5 ore pe noapte). Ca profesor a
manifestat o deschi dere către diferite domenii de cultură, îngemănându -le cu
domeniul teologiei. Și -a transpus pe hârtie acumulări le din domeniu teologic și
științific, realizând lucrări de mare valoare, care -i vor duce numele departe în timp,

35
înscriindu -l în rândul marilor erudiți.
În contextul evenimentelor din ultimul an al dom niei regimului totalitar,
Părintele Galeriu a participat, în deosebi, la acțiuni pe linie bisericească; în calitate
de Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor și de Membru în Grupul de Reflecție a
militat pentru înnobilarea și stabilitatea Bisericii Ortodoxe Române. Fiind slujitor
al Bisericii, nu s-a angajat în politica de partid, postură care ar fi dăunat misiunii
și credibilității cuvântului său. Predicile sale pli ne de mărturisiri curajoase, precum
și faptul că a refuzat să fie o unealtă a „întunericului ”, nu i -au adus lauda stăp ânirii,
ci dimpotrivă, aceasta a reacționat în mod barbar: „în noaptea zilei de 8 iulie 1989,
Părintele Galeriu este atacat, legat și bătut până dimineața. Deoarece cuvântă rile
sale priveau mai mult spiritualitatea ortodoxă, aces tea neavând un accent pol itico-
social, presupușii hoți nu au putut găsi nimic satisfăcător [conspirativ]. ” (Internet),
în acel moment, acest bătrân și venerat preot se afla în ajunul împlinirii a 71 de ani.
Părintele Galeriu a activat în mai multe organizații și comisii: a fost
președinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, participând la
simpozioanele de la Băile Herculane (animator de frunte fiind poetul, născut în
Basarabia, Toma Istrati ), membru în Comisia Națională UNESCO, membru
fondator și președinte de onoare al Asociației Medical -Creștine Cristiana, preșe –
dinte al editurii Harisma, președinte al Asociației Sfântul Stelian – copiii străzii a
Fundației Elena Doamna, membru de onoare al Fundației Memoria și președinte
executiv al Frăției Ortodoxe Române. La 13 august 1999 » Părintele Galeriu a
primit titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Bacău, prin hotărârea
Consiliului Local.
Pentru activitatea sa, pentru râvna cu care a slujit Biserica, neamul și
poporul, a primit mai multe distincții: Premiul Se natului Universității din
București, Premiul revistei FLACĂRA (1990), a primit titlul de Doctor Honoris
Causa al Universității Ecologice din București (1992) și a primit Diploma de

36
Onoare a Societății Academice „Titu Maiorescu ” (1993).
În interviul luat de Augustin Păunoiu în Ziarul Lumina , despre care am mai
amintit, la întrebarea „Cum era slujirea înainte de ‘89? ”, Părintele Profesor Nicolae
Bordașiu, care a slujit aproape 30 de ani în ace eași biserică cu Părintele Galeriu, dă
un răspuns care -i va surpr inde, poate, pe cei care văd doar întuneric în perioa da de
regim totalitar, în care „nostalgicii ” au trăit, au iu bit, au învățat, s -au consumat în
tăcere, au muncit să realizeze ce ea ce au prădat cei după ‘89: „Î nainte de Revo luție,
starea Bisericii era una deosebită. N-aș putea spune de oprimare, dar indirect,
Biserica era oprită în activita tea ei. Cu toate acestea, pot spune ca faima pe care a
câștigat -o părintele Galeriu a fost mai mare înainte de Revoluție. Fiindcă știa să
vorbească atât de frumos, încât sufletul însetat al credincioșilor de toate nivelurile,
de la oamenii cei mai simpli până la filosofii cei mai mari, Mihail Șora, Andrei
Pleșu, și pe oricine am numi, toți ve neau și se apropiau de părintele Galeriu cu
sfiala ucenicului care își caut ă omul de care să se sprijine în deruta lui spi rituală și
sufletească. De aceea, pentru părintele Galeriu, vremea de dinainte de Revoluție nu
a avut opreliști. El a vorbit așa cum trebuie să se vorbească oricând unui suflet care
își caută mântuirea. A fos t o oarecare teamă a noas tră a tuturor, și ne limitam
oarecum în felul nostru de a vorbi. Părintele Galeriu a știut să fie sprijin
duhovnicesc, moral, intelectual pentru toți . În Biserica Sfântul Silves tru, pentru
Părintele Galeriu era această certitudin e că toți cei care se aflau lângă el erau
oameni de sprijin și de nădejde și că toți constituiau un îndemn de a duce lucra rea
aceasta pe care o avea de îndrumare, de a fi un far că lăuzitor în vremuri destul de
puțin prielnice credinței. Chiar dânsul trăi se o experiență amară, arestat de două
ori, făcând muncă forțată la Canal sau aiurea, deci știa, își cunoștea limitele
putinței lui. De aceea avea curajul să înfrunte orice situație. Știa și să dozeze felul
de a vorbi încât să nu fie nociv și nici iritant pentru ceilalți. Cine știa, cum zice
Mântuitorul: «Cine are urechi de auzit, să audă», înțelegea tot ceea ce voia

37
părintele să spună ”.
Cu aceeași căldură și cu o exprimare firească, Părintele Burdașiu se referă,
pe scurt, și la predicile Părin telui Galer iu: „Aborda tot ceea ce Evanghelia îi punea
în față ca necesar să fie explicat oamenilor. Predicile lui, așa cum știu toți cei care
l-au ascultat, nu erau predici în scrise într -un șablon, fiindcă de la o sămânță de
adevăr cuprindea, mergând cu gândul, toate domeniile posibile și dacă dorea să
facă o demonstrație științifică, se refera la știință; dacă voia să abordeze aspectul
umanitar, filan tropic al unei fapte, apela la dragostea Mântuitorului față de orice
suferință, încât cuvântul lui era plin de erud iție, de adevăr, de iubire, de cele mai
simple lucruri pentru a fi înțelese și însușite de oricine îl asculta ”.
Evenimentele din decembrie ‘89 nu l -au surprins, de parcă le aștepta. Dar n –
a crezut niciodată că va curge sânge, că tancurile îi vor zdrobi sub șenile pe cei
care aș teptau zorii istoriei în genunchi . În acele zile de groază, Părintele Galeriu
îngenunchea, se ruga și binecuvânta mulțimea. Mărturiile nepotului Cristian
Galeriu care-i va moșteni vocația și va sluji la aceeași biserică, consem nate de
ziariștii impresionați și ei de harul și activitatea neobosită a părintelui, sunt de -a
dreptul emoționante.
„L-am ascultat, adeseori, vorbindu -ne despre acest strigăt al unui decembrie
sângeros. Era fascinant de iz bucnirea aceasta spontană și fierbinte a credinței, care
dădea seama de jarul ce mocnise într -un popor asuprit de ateismul politrucilor. Pe
tinerii care muriseră în de cembrie 1989, el îi vedea martiri. Moartea lor, moarte pe
care o aleseseră pentru a fi liberi, era aidoma celei a Mân tuitorul ui fără pată,
purtând în pântecele ei o înviere ”. În zorii zilei de 22 decembrie, părintele a purces
spre Piața Universității. Era însoțit de nepotul său, Cristian. Nu do rea să
protesteze, nu o făcuse întreaga viață. îl mâna acolo dragostea de rugăciune p entru
sufletele celor uciși. Petele de sânge luceau stins pe asfaltul negru, mărturie a unei
nopți care se sfârșise prin jertfă. „Bunicul era frământat, îngenunchea și se ruga în

38
fiecare loc în care fuseseră uciși revoluționarii. De fiecare dată, plângea p entru
sufletele lor. Când s -a întors acasă i -a spus bunicii că suntem da tori față de acești
oameni. Datori să ne jertfim și noi mai mult ”.
Părintele așteptase această schimbare. Anii în care predicase sub
amenințările Securității, cei în care ținuse cateh eze la Ploiești sau București au
reprezentat o formă de revoltă pașnică, singura la care poate consimți un slu jitor al
Răstignitului. Și revolta fără sânge rodise. Vocea aceea, maiestuoasă și blândă,
care te înfiora și te mângâia totodată, care răsunase î n biserică, dar și la Canal, se
putea revărsa în voie.
Părintele Galeriu a devenit omniprezent. Ținea cursuri de teologie la trei
facultăți, era invitat la simpozi oane ale oamenilor de cultură sau ale cercetătorilor
din varii domenii, dădea interviuri la radio, televiziune sau ziare și, în plus, își
vedea conștiincios de slujirea la paro hia Sfântul Silvestru. Un ucenic apropiat, care
îl ajuta în fiecare duminică la altar, mi -a spus că într -o zi și -a pro pus un mic
experiment. S -a gândit să nu se așeze de cât atunci când o face și părintele. Dânsul
nu mai era tânăr, împlinise 71 de ani în noiembrie 1989, ucenicul, dimpo trivă, nu
trecuse de 40. Slujbele au început la ora 8, apoi ceasurile s -au scurs încet. S -a
sfârșit slujba Sfintei Litur ghii, după care pă rintele a predicat, îndelung. A urmat o
cununie, apoi un botez. Trecuseră mai bine de 6 ore de când Părintele Galeriu se
ruga în picioare. Era neobosit.
Atunci ucenicul s -a așezat, frânt, dar a vva29 a continuat. Un nou botez, apoi
câteva cununii și, atunci când soarele trecea spre seară, după nouă ore de zdrobire a
trupului, s -a așezat. Așa a viețuit până în ultima clipă, timp de mai bine de un
deceniu. Nu s -a cruțat deloc, nu și -a îngăduit nici un răgaz, mărturisește Doamna
Argentina. „Când treceam la culca re, vedeam lumina aprinsă în camera sa. Intram

29 Avva sau ava (<sl. <ebr. ab, abba – „părinte”). Apelativ dat călu gărilor și preoților ortodocși bătrâni, servind drept
model pentru ceilalți (Cf. Mic dicționar enciclopedic, 1979).

39
și îl sfătuiam să se odihnească. îmi spunea că nu poate, că trebuie să citească,
pentru că oamenii așteaptă da la el cuvânt, un cuvânt de astăzi, și -l accentua întot –
deauna pe astăzi îi spuneam că e deja o enc iclopedie. Și -mi răspundea, zâmbind, că
nu-i destul. îi replicam că o să -și dea sufletul într -o bună zi de atâta osteneală, iar
oamenii vor zice doar – Dumnezeu să -l odihnească! Mă privea și spunea – De vor
zice din inimă, va fi de ajuns pentru mi ne”, spune soția sa.
Pentru părintele, singurele clipe de răgaz erau în tre două conferințe sau
slujbe. Atunci, în mașină sau în tren, s -ar fi putut opri din iureșul zilnic, dar și
acolo avea grijă să ia cu el un tânăr care -l căuta pe Domnul sau un intelectual car e
era frământat de o întrebare fundamen tală. Se risipea fără teamă și fără cruțare.
Cristian Galeriu își amintea că adeseori, „înainte de a intra într -o conferință era
complet epuizat. Acumula atâta oboseală încât ob servam că ne urmărește cu mare
greutat e atunci când discutam cu el. Dar, când începea să vorbească, se petre cea cu
el un lucru aproape miraculos. Deodată se învio ra, ridicându -se de cele mai multe
ori în picioare, și vorbea de parcă era dimineață, după un somn bun. La final,
întotdeauna, ind iferent dacă era frig sau cald în sală, cămașa sa era udă,
întotdeauna. Când îl întrebam cum se simte îmi spunea că abia atunci când
vorbește se odih nește cu adevărat. ” Și întâmplări de felul acesta care vă deau o
revărsare năprasnică de har și se constit uiau în semen ale sfințeniei, s -au înmulțit în
ultimii ani de viață.
Sub titlul „Vuietul Duhului ”, Cristian Curte consemnează pe internet,
rânduri apărute în Formula As din 2012, cu mărturii ale Doamnei Argentina: „într –
una din zile, pe când se întorcea d in oraș, s -a întâlnit cu un om sărman. L -a
binecuvântat cu drag și l -a miluit cu câți va bănuți , așa cum făcea cu orice cerșetor.
Dar omul nos tru era desculț, iar banii primiți nu i -ar fi ajuns pentru o pereche de
pantofi. Așa că Părintele Galeriu s -a des călțat în plină stradă și l -a încălțat pe
necăjit. Apoi s -a întors acasă în șosete, senin de parcă ar fi umblat toată viața fără

40
nimic în picioare.
Făcea așa tot timpul. Era foarte milostiv . În ultimii ani de viață, obișnuiam
să merg la copii. Ei stăteau l a Plo iești, iar vizitele mele țineau câteva zile. De multe
ori, când mă întorceam, nu mai găseam plapuma sau pături le. îl întrebam pe părinte
ce se întâmplase, iar el îmi răs pundea că au venit la el oameni sărmani și s -a gândit
că noi avem tot ce ne tre buie iar ei nu. Așa că le dăduse tot ceea ce era pe pat… ”
„În acei ultimi ani l -am cunoscut și eu, spuse zia ristul. Era deja greu de har,
cu o putere a rugăciunii cum nu întâlneai decât la călugării cei mai sporiți. Mulți
credincioși mărturiseau că bin ecuvântarea lui putea fi sim țită pe creștet zile întregi.
Ceva se întâmpla cu carnea de care se atingeau degetele lui noduroase, de răzeș
voinic, deprins cu munca. Am trecut și eu printr -o astfel de în tâmplare. Cu o seară
înainte, ne contrazisesem aprig p e o temă teologică. Eram tânăr și trufaș. A doua
zi, atunci când părintele obișnuia să binecuvânteze din ușa altarului toată lumea din
biser ică, nu am vrut să merg la el. Î mi simțeam inima prinsă ca într -o gheară de
oțel, năclăită -n supărare și obidă. La r ugămintea unei prietene, m -am ur nit totuși.
Greu și cu mânie. Când m -a binecuvântat, s -a întâmplat… Un cui fierbinte s -a
împlântat în mintea care nu dorea să știe de iertare. Apoi, o pace adâncă și bună mi
s-a răspândit în inimă, covârșindu -mi sufletul. Primi sem o iertare necerută, mă
spălasem de o ciudă de care nu doream să mă lepăd. Am înțeles că părintele
săvârșise în locul meu și căința , și iertarea, ca oarecând Domnul, pen tru noi toți.
Era slujitorul Lui cu adevărat, preot deplin , deopotrivă jertf ă și jerfitor ”.
Cum, la o anumită vârstă, boala nu iartă pe nimeni, și părintele a căzut la pat,
cu neputințe care nu -i permi teau să se deplaseze. Dar mintea i -a rămas lucidă și
inima plină de credință. Suferința sa cea mai mare era că nu mai poate să slu jească.
Știind acest lucru, Sorin Dumitrescu a făcut un gest care a uimit lumea: la sfârșitul
lui iulie 2003, s -au primit, la Biserica „Sfântul Silvestru ”, moaștele Sfân tului
Silvestru. Avea loc o slujbă deosebită la care partici pa Prea Fericitul Patriar h

41
Teoctist, alături de care s -a aflat și Părintele Arhimandrit Grigore Băbuș și mulți
preoți. Sorin Dumitrescu l -a adus pe Părintele Galeriu, pe targă, pe ușa de la sfântul
altar. A fost invitat să rostească și Sfinția Sa un ecfonis30 și a reușit acest luc ru.
Faptul că a fost adus în Sfânta Biserică, la o slujbă specială, a con stituit un
eveniment deosebit, care i -a impresionat pe credincioși și clerici.
În continuare, cu inima strânsă, aflăm că și la Pă rintele Galeriu, ca la toți
muritorii, a sosit momen tul când să părăsească această lume, la 85 de ani
neîmpliniți, lăsând în urmă un nume care va continua să trăiască.
„Sfârșitul lui a venit năprasnic și neașteptat. îl înveșnicisem cu toții la altarul
bisericii Sfântul Silvestru. Era al nostru pentru totde auna. Nimeni nu cred că își în –
chipuia că va muri vreodată. Ce să aibă moartea cu Pă rintele Galeriu? Vom muri
noi toți, păcătoși, mustind de patimi care ne viermuiesc carnea, dar el? El avea să
rămână pentru totdeauna acolo, la altar, slujind neîntrerupt și vorbind cu noi. Mai
ales vorbind.
Și totuși, în cele din urmă și cu totul neașteptat, a murit. La început, un
accident cerebral l -a prăbușit. Și -a revenit cu greu. Din altar, vocea i se auzea ca
niciodată, stinsă, plăpândă, parcă de pe cealaltă parte a lumii. A mai trăit așa
aproape un an. Apoi i -a fost din nou rău. Era în anul 2003, chiar în postul
Adormirii Maicii Domnului, pe care o prețuia nespus . În zilele acelea a avut un vis.
Se fă cea că este într -o grădină superbă și acolo a întâlnit -o pe Prea Curata. Ea i -a
spus doar atât „Ești binevenit ”. Vestea aceasta, că este așteptat în împărățiile
luminii, l -a bucurat și l -a întărit . Într-o dimineață, s -a trezit mai vioi decât de
obicei. S -a uitat la soția sa și i -a spus: „Ce chip luminos ai! ” Au fost ult imele
cuvinte pe care i le -a adresat. A intrat apoi în comă și s -a stins două zile mai târziu,
pe 10 au gust 2003. La înmormântarea lui au venit mii de oa meni, de la președinți

30 Ecfonis – formula de încheiere a unei rugăciuni (de exemplu, la Tatăl Nostru: Căci a Ta este Împărăția și mărirea și
Slava, a Tată lui, a Fiulu i, a Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin).

42
de stat și până la țiganii umili care veneau să -i ceară binecuvântare . Înainte de a fi
așezat în mormânt, deși era senin, soarele s -a înconjurat de un cerc straniu, ca un
curcubeu, vestind plecarea din lumea aceasta a unui uriaș al Duhului. De atunci,
spun ucenicii, în pofida secetei, florile sădite pe mormântul său nu s -au veștejit
niciodată. ” O prietenă a familiei, Dumitra Căpri ță, femeie credincioasă, mamă
exemplară, care a ținut să -i aducă Părintelui Galeriu ultimul omagiu, ne -a
mărturisit că rândul credincioșilor se înșira pe mai multe străzi, așteptând să ajungă
la sicriul din biserică, în care odihnea părintele, ore întregi, ca la închinarea la
moaștele Sfintei Paraschiva – ocrotitoarea lașului sau ale Sfântului Gheorghe –
ocrotitorul Bucureștiului.
De acel cerc apărut în jurul soarelui, ca un curcu beu, amintește și ziarista
Mariana Georgescu în revista Foișorul de foc (septembrie 2010, p. 13):
Reamintim faptul că la înmormântarea sa, în ziua de 13 august 2013, puțin după
prânz, în coasta bisericii „Sf. Silvestru ”, timp de mai bine de un ceas, până ce
sicriul a fost purtat spr e mormânt, deasupra bisericii a stăruit sus, în jurul soare lui,
pe un cer cu desăvârșire senin, un curcubeu circular pe care fotografiile nu -l pot
reda în toată tainica lui splen doare, dar care a rămas adânc întipărit în memoria
miilor de creștini veniți să-și ia rămas bun de la cel mai de sea mă predicator
ortodox român al secolului al XX -lea”.
Vestea morții părintelui apare în multe publicații, precum și pe internet:
„Părintele Constantin Galeriu, pre ot la biserica Sfântul Silvestru din București, a
încetat din viață, duminică seara, la Secția de Terapie Intensivă a Spitalului
Universitar București, în urma unei hemoragii cerebrale masive. La vârsta de 85 de
ani, părintele Galeriu a fost internat în stare gravă în spital, în data de 23 iulie, după
ce a suferit cel de -al doilea accident vascular cere bral. Pacientul se afla în comă
profundă, pentru că leziu nea cerebrală extinsă îi afectase majoritatea funcțiilor
vitale, iar medicii erau rezervați în privința șanselor de supraviețuire. Părintele

43
Galeriu a trăit timp de trei săptă mâni cu ajutorul aparatelor medicale.
Părintele Constantin Galeriu a suferit un prim ac cident vascular cerebral în
ianuarie 2002, în timp ce se afla în biserică. După ce a stat patru luni internat în
Spitalul Universitar Bucureș ti, el a fost transferat, apoi, pen tru recuperare la
Spitalul Elias. A rămas, însă, parțial paralizat, reușind să se deplaseze doar cu
ajutorul unui scaun cu rotile. Constantin Galeriu era căsătorit și avea patru fii, iar
în ultimii ani de viață a slujit ca preot la bi serica Sfântul Silvestru din Capitală.
Trupul neînsuflețit al duhovnicului a fost depus, ieri, la biserica Sfântul
Silvestru. Aici va începe, mâine, în jurul orei n, ceremonia de înmormântare,
precedată de Sfânta Liturghie, a anunțat Patriar hia Română. Părin tele Galeriu va fi
înmormântat în curtea bisericii Sfântul Silvestru ”.

44
CAPITOLUL 3 . „MINUNAT ESTE DUMNEZEU ÎNTRU SFINȚII LUI” .
ULTIMA PREDICĂ A PĂRINTELUI GALERIU LA HRAMUL BISERICII SF.
SILVESTRU31

Vrednici de iubire dreptmăritori și iubiți credincioși ai acestei de Dumnezeu
păzite enorie, în această zi, a praznicului bisericii, a pomenirii Părintelui Silvestru,
după rânduială dumnezeiască așezat ca părinte ocro titor al acestei parohii, astăzi, la
început de an, rugăm pe Bunul Dumnezeu Tatăl prin Fiul Său Iisus Hristos,
Domnul nostru, și în Duhul cel Sfânt de viață făcător, să împărtășim cuvânt, cum
zice Psalmistul: „Trimite -vei Duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pământului ”
(Psalmul 103, 31) . Să simțim, cu adevărat, lucrarea Duhului Sfânt, care pururea e
cu noi, precum a zis Domnul, să ne zidim, și neîncetat să ne înnoim, o dată cu
înnoirea anului în care acum pășim și cu pome nirea acestui părinte sfințit,
Silvestru, episcop al Romei celei v echi, numite așa pentru că de la Constantin cel
Mare Constantinopolul a fost numit Roma cea nouă.
A fost episcop al Romei în timpul marelui, sfinți tului împărat Constantin.
Iubiților, în Duhul Sfânt să simțim puterea și să luăm cuvânt ziditor privind viaț a
Părintelui Silvestru. Era fiu al Romei, născut, din pă rinți dreptcredincioși, pe la anii
250-260, în acea vreme în care încă era prigoană asupra Bisericii. Deci înainte de
acele decrete, legiuiri, date de la Dumnezeu prin oameni pentru sfânta libertate a
credinței. A crescut duhovnicește pe lângă un preot, Quirinus, care l -a învățat
dreapta credință, catehismul, cum am spune noi, Evanghelia, icoana, chipul, taina
lui Hristos. Dar era învățat deopotrivă în știința pe care o poate da lumea.
Niciodată să n u socotim despărțite de Dumnezeu, în orice fel, cunoștința și
îndemânarea omenească. Căci „tot darul desăvârșit și toată darea cea bună de sus

31 Predică rostită l a Biserica Sf. Silvestru, pe 2 ianuarie 2002. Sfântul Silvestru, ocrotitorul bisericii bucureștene
care-i poartă numele și unde i -au fost aduse și moaștele, episcop al Romei pe vremea Sfântului Constantin cel Mare,
este cel ce, în înțelegere cu împăratul, a făcut ca, începând din anul 320, ziua de duminică să fie ținută oficial ca zi a
Bisericii. Tradiția apuseană spune că el este și cel ce l -a adus pe împărat pe calea credinței. Lui i -a fost închinată
ultima predică ținută de Părintele Galeriu înaintea acc identului cerebral care i -a marcat sfârșitul vieții.

45
coboară“. Să nu trăim niciodată împărțiți în frânturi, ci în unitate. Cum am învățat
ieri, de la Sfântul Vasile, care am auzit cum spunea, că partea (fiecare dintre noi e
o părticică) își află adevărul în întreg. Nimeni nu e doar o așchie sau o zdreanță.
Nimic altceva decât pă catul nu e profan. Grâul devine pâine și pâinea devine trupul
Domnului. Sunt profane grâul sau pâinea? Iar bobul de strugure devine sângele
Domnului. În toate e Dumnezeu și nimic nu e fără har.
Și așa a învățat de la preotul lui de la Roma. Dar pronia lui Dumnezeu a mai
rânduit ceva: a poposit la Roma un om al lui Dumnezeu, Timotei, un preot ven it
din Antiohia. Antiohia, al treilea oraș ca însem nătate în imperiu în vremea aceea
(acum undeva în marginea Turciei, la răsărit, la hotarul cu Siria), unde
propovăduise Sfântul Apostol Pavel, acolo unde, pen tru prima oară, cei botezați au
fost numiți creștini. De acolo a venit acest Timotei, adânc în Sfintele Scripturi, în
cuvântul adevărului. Și l -a primit Sfântul Silvestru în casa lui, cum fusese învățat
să primească pe străini. Și a predicat un an și jumătate Timotei, cu acest temei din
Răsărit, din Antiohia. L -am pomenit mai zilele trecute, pe Sfântul Ignatie,
Purtătorul de Dumnezeu (Teoforul) din Antiohia, despre care se spune că a fost
copilașul de pe genunchii Mântuitorului, când a zis: „De nu va veți întoarce și nu
veți fi precum pruncii, nu veți intra in împărăția cerurilor “ (Matei 18, 3). Osân dit
să fie mâncat de fiare, la Roma, și bunii romani încercând să intervină pe lângă
împăratul Traian să -i comute pedeapsa, știți, le -a scris: „Nu -mi faceți această
nemulțumire! Nu mă nemângâiați! Vreau să fiu grâu măcinat în dinții fiarelor și să
devin împărtășanie. Nu mai așa voi ajunge la Hristos și prin Hristos să fiu om“.
Acest Timotei știa despre Sfântul Ignatie. Deci Timotei venea cu duhul lui
Dumnezeu care lucrase în Sfântul Pavel, apostolul, în Sfâ ntul Ignatie, în toți ce i -au
urmat. Și așa comunica, mai departe, și lui Silves tru, acestui tânăr care știa să
primească, să odihnească, cu adevărat. Iar odihna știți ce înseamnă: sufletul tău
atunci e mângâiat deplin, în odihnă.

46
Și, luând cunoștință guv ernatorul cetății Romei, Tarquinius, de semnele și
minunile săvârșite prin Timotei, îndeosebi l -a chemat la judecată, la vreme de
prigoană, și l -a osândit la moarte. I -a tăiat capul. Iar Sfântul Silvestru, noaptea, a
luat trupul, moaștele sfân tului, le -a așezat în loc de cuviință, iar o credincioasă
înstărită a Romei i -a zidit biserică. Dar Tarquinius, aflând că Timotei fusese
găzduit în casa lui Silvestru, l -a chemat și l -a iscodit: „Ce bani a lăsat acest Timotei
și de unde aveți voi strânsură de bani să hrăniți, cum ziceți voi, pe săraci?“. Și a
mărturisit Silvestru: „Avuția noastră e dreapta credință și noi, cerând, Dumnezeu
ne dăruiește“. Căci de sus vine darul desăvârșit. „Așa îmi răspunzi tu? Vei fi
osândit!“. Și Silvestru i -a spus: „Nu vei apuca nici a doua zi, și te vei sfârși“. Și a
porun cit guvernatorul de l -a închis în temniță. Iar în seara aceea, după ce se
hrănise, sărmanul, ospătând mult, i s -a înfipt în gâtlej un os greu de pește și n -au
izbutit medicii să -l elibereze. Și a murit. Și a fost p lâns și jale în familia lui, și
spaimă pentru cuvântul spus ca o prorocie de Silvestru. A fost eliberat din temniță
și mulți s -au încreștinat, cerând iertare lui Dumnezeu prin Silvestru.
Trecând vremea și ajungând la vârsta de 30 de ani, episcopul Romei,
Miltiade, l -a sfințit, l -a hirotonit pre ot. A săvârșit, o dată cu faptele bune, și semne
minuna te. Era în jurul cetății Romei o peșteră de unde apărea un balaur. Ori de câte
ori ieșea și întâlnea oameni în cale, mai ales prunci, ucidea. Și păgânii din cet ate,
ori de câte ori îl auzeau pe Silvestru, se minunau. „Dacă ești cu adevărat sfânt, fa
ca această făptură bestială să nu mai ucidă, să amuțească!“. Și s -a rugat și a primit
mesaj. A mers la gura peșterii și a închis peștera. Și pe veci a fost închisă și gura
fiarei.
Trecură anii lumii vechi și, ajungând la cârmuirea imperiului marele
Constantin, s -a dat libertate conști inței umane, credinței, legăturii omului cu
Dumnezeu, adevăratei religii, cum s -ar spune. Începutul îl făcuse în 311 Galeriu,
printr -un decret semnat și de Con stantin și Liciniu. În februarie 313 s -a dat

47
cunoscutul de toată lumea Decret [Edict] de la Milan, al marelui împărat
Constantin, semnat și de Liciniu, din partea Răsăritului. Și săvârșindu -se din viață
episcopul Miltiade, poporul d reptcredincios l -a cerut pe Silvestru să devină episcop
al Romei. Și a fost, de la anul 314. Și, între faptele bune, minunate, în Dumnezeu
mărturi site, împreună grăind și împăratul și înțelegându -se, din anii 320 a fost
rânduită duminica să fie ziua praz nicului Bisericii. Oficial, iubiților, pentru că
duminica, a fost sărbătorită de Biserică din ziua Învierii. Și cum avem dovada? În
ziua învierii ucenicii erau adunați, și Hristos a intrat prin ușile încuiate și, în
mijlocul lor, le -a zis: „Pace vouă!“ și celelalte, cum citim la Ioan 20 19 -26. Iar
Toma nu era cu dânșii când Iisus a venit la ucenici. Dar după opt zile, ucenicii erau
iarăși adunați, împreună cu Toma, de această dată. De ce după opt zile? Deja
duminica intrase, din hotărâre divină, ca zi a Înv ierii, ziua Bisericii. E atât de
limpede. Iar în tim pul împăratului Constantin a fost numai oficializată în imperiu,
în calitatea pe care o avea împăratul, de a da decrete pentru toată împărăția.
După tradiție, ca sfătuitor, ca părinte duhovnicesc, Sfântu l Silvestru a făcut
și alte bunătăți sfinte. Dar noi ne vom opri acum, în timpul îngăduit de Dumnezeu
și primit de dragostea voastră, mai întâi asupra Sinodului de la Niceea, despre care
am luat cunoștință mai pe larg în alte cuvinte. La acest sinod, convo cat de împă rat
la anul 325, luminat fiind în înțelepciunea lui de Dumnezeu, episcopul Silvestru,
fiind bătrân, a trimis ca delegat pe episcopul Oziu (Ozie) al Cordobei, care era și
sfetnic al împăratului. Atunci s -a întocmit, în Duhul Sfânt, prima parte a Crezului,
până la articolul 8. La Sinodul al II -lea ecumenic (381) s -a continuat și desăvârșit,
formulându -se și următoarele articole, o dată mai mult statornicindu -se credința.
După cronici, e o mărturie conform căreia, înain tea acestui prim Sinod
ecume nic, slujitori ai Vechiului Testament, rabini, învățători, i -au spus Sfintei
Elena: „Bine a făcut împăratul că a dărâmat capiștile idolești, încheind astfel cu
păgânătatea. Dar cum să ne închi năm noi lui Iisus care a fost răstignit în timpul lui

48
Pilat, du pă ce a fost vândut de ucenici? ” Împărătea sa a spus acestea fiului ei,
împăratul Constantin. Și Constantin cel Mare, care văzuse semnul crucii lângă
nimbul Soarelui, cu inscripția: „Prin acest semn vei învinge“, și, într -adevăr, prin
cruce a biruit, a hotărât întrunirea într -un dialog e cumenic la Niceea a 318 de
Părinți, cu martori ai pătimirii: Nicolae, Spiridon, Pafnutie, Atanasie cel Mare și
alții. Acolo hotărăște să aibă loc o întâlnire duhovnicească între cei care slujeau
Legea Veche (învățătorii lor) și episcopul Silvestru și cei d in jurul lui.
Asupra acestei întruniri să stăruim câteva minute și să învățăm, noi înșine
participând în clipa aceasta la acest act de atunci și pururea, pentru că adevărul
Domnului, cuvântul Domnului rămâne în veci. S -au rugat și, ca un fel de pregătire
a dialogului, au rostit un cuvânt din Psalmi: „Scoală -Te, Dumnezeule, apără prici –
na Ta” (Psalmul 73, 23). Auzind acest cuvânt, Zamvri, care reprezenta pe slujitorii
Legii Vechi, mozaice, a spus: „Acest cuvânt e de la noi, din Vechiul Testament.
Voi folosiț i-le pe cele din Noul Testament!”. Și a răs puns episcopul Silvestru, în
numele celorlalți care erau împreună sfătuitori în Duhul Sfânt: „Vechiul Testa ment
în cel Nou se deschide, cel Nou e tainic cuprins în Vechiul. Hristos a fost vestit din
Vechiul Test ament și noi îl primim, și totdeauna cuvântul Vechiului Tes tament e
primit în Noul Testament, iar voi nu vreți să -l primiți. Și pentru aceea noi vom lua
din gura voastră cuvântul vostru și cu al vostru cuvânt vă vom răspunde. Căci și la
luptă, când ai lua t arma din mâna vrăjmașului, atunci l -ai și prins“. Dialectică în
taina cuvântului! Și sporind atunci de aici cuvântul, a rostit Zamvri: „Unul este
Dumnezeu, Ziditorul cerului și al pământului, și să nu ai alți dumnezei în afară de
Mine”. Era cuvântul aces ta a ceea ce se numește monoteis mul, l -am numi solipsist,
adică Dumnezeu închis în El însuși, tăgăduind Dumnezeul Treime, Dumnezeul
iubirii, Dumnezeu – Tatăl Fiului iubirii. Și au răspuns Silvestru și episcopii,
slujitorii Evangheliei, în cuvinte din Vech iul Testament: „Pentru ce s -au întărâtat
neamurile și popoarele au cugetat deșertăciuni? S -au ridicat împărații pământului

49
și căpeteniile s -au adunat împreună împotriva Domnului și a Unsului Său“
(Psalmul 2, 1-2). Vedeți, vorbește nu numai despre Domnul Du mnezeu, ci și despre
Unsul, Hristosul Lui. Sau, iarăși: „Dom nul a zis către Mine: Fiul Meu ești Tu, Eu
astăzi Te -am născut” (Psalmul2, 7). Din veci spune Tatăl către Fiul, adăugând:
„Cum l -a zidit și pe om, «după chipul și după asemănarea Noastră» – a Tre imii
Celei de o fiin ță”. Și împăratul asculta și aproba cuvântul. Au răspuns atunci
slujitorii Legii Vechi: „Cum adică Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te -am născut? –
astăzi, adică în timp?”. Și au zis Părinții: „Astăzi este numele veșniciei, pentru că
ceea c e face Dumnezeu este din veșnicie, este deasupra timpului”. De aceea noi
mărturisim: Astăzi e numele timpului lui Dumnezeu; numele timpului făpturii este
ieri, azi, mâine, iar al demonului este mâine – să amâni totul pe mâine.
Deci în cer trei sunt care mă rturisesc: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, și acești trei
una sunt. Și împăratul a dat mărturie acestui adevăr. Și slujitorii Legii Vechi au
consimțit la taina Dumnezeului iubirii. Și au întrebat din nou: „Dar cum? Iisus
Hristos, pe care L -a vândut ucenicul și a fost judecat și osândit și răstignit?!”. A
răspuns episcopul, tot prin cuvinte din Vechiul Testament: „Ca un miel spre
junghiere S -a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund …” (Isaia 53,
7). Și a fost zdrobit pentru păcatele noastre, os ândit și răstignit cu cei fără de lege.
Și iarăși, „Împărțit -au hainele Mele loruși“ (Psalmul 21, 20) și „os din osul Lui nu
se va frânge” (Psalmul 33, 20). Toate acestea privind, contemplând de departe
prorocul, profetul, pătimirea Fiului lui Dumnezeu și Mântuitorului, Cel Care a
coborât la noi, luând toate ale noastre, suferințele noastre. Căci dacă nu simți că și
în suferința ta e Dumnezeu cu tine, cum poți să suferi, să înduri? Te zdrobește. Dar
biruiești și tu cu Cel Care nu poate fi zdrobit, care o bi ruie și înviază, biruind
păcatul.
Au mai adăugat evreii un cuvânt: „Cum spune Fiul lui Dumnezeu născut din
Fecioară ? Și cum să se nască Fiul lui Dumnezeu din veci? ”. La care a răspuns:

50
„Precum se naște cuvântul din minte, așa S -a născut Dumnezeu -Cuvântul din
mintea Tatălui și din Fecioară“. Cum Adam s -a născut oarecând din pământul
curat, feciorelnic, mai înainte de a fi fost pătat de sângele vinovăției, tot așa Noul
Adam – Fiul lui Dumnezeu – Se întrupează de la Duhul Sfânt și din Fecioara curată
Se nașt e. Observați imagini, icoane: pământ curat, neal terat, neprihănit de păcat, de
sânge, din care l -a zidit Dumnezeu pe Adam, tot așa Fiul lui Dumnezeu din
Fecioara Se va naște, și fără de păcat, spre deosebire de noi. Pentru care Psalmistul
spune: „Intru fă rădelegi m -am zămislit, întru păcate m -a născut maica mea"
(Psalmul 50, 6). Păcatul e aducător de moarte. Orice om va trece prin moarte și, la
învierea de obște, va în via, dar Fiul lui Dumnezeu, de la Duhul Sfânt și din pururea
Fecioara, fără de păcat Întrupându -Se, născându -Se (dar luând păcatul nostru),
sfârșește în Înviere.
Părinții, fiind atunci părtași la dialog, au cerut un ultim cuvânt. Și a aprobat
împăratul. Iată, au zis: Aduceți aici un bou, și noi vom dovedi. „Numai un cuvânt
vom rosti la ur echea lui – numele Dumneze ului nostru – și va muri“. Era un cuvânt
din Legea Veche, neînțeles de ei: Nu poate cineva să rostească numele lui
Dumnezeu celui Viu si să vadă fața Lui și să nu moară. Una e să înțelegi moartea
ca plată a păcatului, alta e moar tea în Hristos, biruind moartea. Moartea se trăiește
în două feluri: în păcat (ferească Dumnezeu să o trăiască cineva astfel!) și în
Hristos, Care a biruit moartea (ferice de orice botezat, care o trăiește așa!). Și așa a
fost. A rostit Zamvri, cu temere, cu spaimă, numele lui Dumnezeu la urechea
bolului, și acesta a căzut mort. Potrivit Legii Vechi nu cutezau să numească pe
Dumnezeu (de aceea, în Evanghelia de la Matei se vorbește de împărăția cerurilor,
nu de împărăția lui Dumnezeu). Iar Silvestru a spus: „Dacă voi ați rostit cuvântul
morții, în numele lui Hristos noi rostim cuvântul învierii“. Și s -a rugat lui Hristos,
Biruitorul morții, și s -a ridicat făptura, boul a înviat și a fost mărturie a puterii
Celui înviat, mărturie a învierii.

51
Aceasta a fost, după cronici, după mărturiile tradi ției sfinte, întâlnirea din
timpul Părintelui Silvestru, pe care Biserica Răsăriteană îl cinstește în chip
deosebit, ca și pe al doilea mare episcop al Romei, Sfântul Grigorie. Sfântul
Silvestru a păstorit între 314 și 3 36. Epi scopul Romei, Grigorie, a alcătuit Liturghia
darurilor mai întâi sfințite, ce se săvârșește în Biserica Ortodoxă totdeauna în zilele
Postului Mare. La chivotele cerești ale lui Petru Rareș și Ștefan cel Mare
(descoperite de domnul Sorin Dumitrescu) sunt zugrăviți deopotrivă acești doi
ierarhi – Sfântul Silvestru și Sfântul Grigorie Dialogul. Îndeosebi la Voroneț,
străjuind de o parte și de alta Marea Judecată – Judecata obștească. Mărturisim și
avem mângâierea deosebită că biserica noastră are ocrot itor și rugător pe Sfântul
Silvestru. Și așa ne mângâiem și zicem: „ Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui ”
(Psalmul 67, 36).
Deasupra și -n adânc e taina Preasfintei Treimi – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Și
Preasfânta Treime, în Sfatul cel din veci, trimite pe Fiul Cel din veci să ia chip și
față omenească. El e unicul Mijlocitor, în Duhul Sfânt, între Tatăl și lume – frații
Lui, noi. El, Fiul lui Dumnezeu, Care „Fiul Fecioarei Se face”. El e Dumnezeu și
Om, și în El, într -un om, îl vezi pe Dumnezeu și te înalți.
Dar e o deosebire radicală, adâncă, din veci, între El și noi. El este
Dumnezeu și Om. Și, cum au spus Părinții, unirea lui Dumnezeu cu omul este după
ipostas, după persoană, adică. Doar în Hristos persoana este Dumnezeu. În El e
unica unire după ipostas între Dumnezeu și om, cum spune Sfântul Grigorie
Palama. Iar Sfântul Maxim [Mărturisitorul] va spune că este un ipostas c ompus. El
este unicul Dumnezeu -Om, prin Care ne îndumnezeim și noi. În noi, ipostasul,
persoana, e omul. În Hristos, ipostasul e Dumnezeu. Prin El ne îndumnezeim. De
ce am stăruit atât asupra acestui cuvânt, iubiților? În puțina mea pricepere, în
nemintoși a mea, mi -am zis: Doamne, prin Tine să ne înălțăm. Tu ești Dumnezeu
Care a coborât la noi – ca să ne înalți – într-un om în care e Dumnezeu. Noi ne

52
unim cu Tine, dar Tu ești altul decât noi.
Cu adevărat, Psalmistul a zis: „Minunat este Dum nezeu întru s finții Lui ”.
Sfinții care s -au îndumne zeit – apostolii, profeții; sfinții care și pe oameni îi
îndumnezeiesc. Prin ei să ne dai curaj să ne înălțăm, căci la Tine nu îndrăznim,
Doamne, căci ești altul decât noi și totuși cu noi. Dar sfântul e mai aproape d e noi.
De ce? Pentru că un sfânt e ca fiecare dintre noi, dar îndumnezeit. Atunci
înțelegem taina sfinților și taina sfințeniei. Taina sfinților ni se dezvăluie așa: „În
casa Tatălui Meu multe lăcașuri sunt“ (Ioan 14, 2). Ia răși, când i se înfățișa scara
lui Iacov, făpturile suind la ierarhia cerească de la cea pământească, după cum
tâlcuiește dumnezeiescul Dionisie. Înțelegem că sfinții au menirea lor, în calea
aceasta către Dumnezeu, căci un sfânt poate spune, ca Psalmistul: „Întru
fărădelegi m -am zămisl it și întru păcate m -a născut maica mea ”, dar să ajungă să
se îndumnezeiască.
Înțelegeți acum ce înseamnă sfințenia, în adevărul ei adânc, dogmatic? Și
pentru cei pe care i -au pierdut, care nu cinstesc pe Maica Domnului, pe apostoli, pe
profeți și pe Părin ții Bisericii… „Doamne, minunat ești întru sfinții Tăi!”. Te
preamărim pe Tine, Treime, Tată, Fiule și Duhule Sfinte, Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, și prin Tine ne înălțăm la Tatăl, cum Tu ai zis:
„Cine Mă vede pe Mine Îl ved e pe Tatăl ” (cf. între altele, Ioan 14,9). Și Duhul
Sfânt, căci nimeni nu poate spune „Doamne Iisuse Hristoase ” decât în Duhul Sfânt.
Dar Te preamărim și cu Sfântă Maica Ta, așa cum Te -ai născut din Fecioara
curată, și Te preamărim cu Sfinții Apostoli, și astăzi cu Părin tele nostru Silvestru,
cu toți sfinții, care ne dau curaj, îndemn, ca toți să ne împărtășim de sfințenie și toți
să mărturisim pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – Treimea cea de o ființă și nedespărțită.
Nedespărțiți să ne țină pe toți în cred ință, adevăr și dragoste, bucurii și mântuire.
Amin.

53
CONCLUZII

După șase ani, Doamna Argentina Galeriu, se destăinuiește ziaristului
Augustin Păunoiu, accentu ând: Părintele a plecat, dar este permanent cu noi. „În
2002, la încep utul anului, părintele s -a îmbolnăvit. El mi -a zis: Argentina, te rog să
ții cont și să -mi faci toate rânduielile. Cuvântul acesta mi -a rămas în suflet și, de
fiecare dată când fac parastas, mă gândesc să fac cum se poate mai bine ca să -l
mulțumesc. Ba, ma i mult, țin să vă zic un lucru care cred că va mișca pe toată
lumea: chiar în ziua când a intrat în comă, în dimineața aceea s -a sculat foarte bine.
Am uitat să spun că pe toată perioada cât părintele a fost bolnav, a fost împărtășit
în fiecare zi, de un u cenic de -al dânsului, părintele Constantin Dragnea, care
astăzi este un preot destul de renumit, bun și muncitor, pe care eu socotesc că
părintele îl răsplătește pentru tot ceea ce a făcut, pentru osteneala lui de a veni la el
și de a -l împărtăși . În ziua aceea, stând puțin de vorbă, după ce a luat micul dejun,
i-am zis: „Uite, acum ai să te culci și îți vom face bucuria, când te vei scula, să te
plimbăm cu că ruciorul ”. Dar el nu mi -a răspuns la asta, ci m -a întrebat: Argentina,
ești tu pregătită, ai tu to t ce-ți trebuie? ”. Nu m -am gândit că acela era ultimul lui
cuvânt și că avusese o oarecare prevestire a acestui moment. Am crezut că mă
întreabă de lucruri materiale, cum de pot face față, pentru că erau mereu oameni
foarte mulți la care trebuia să răs pund cu masa, și toate cerințele casei și i -am
răspuns: „Părinte, nu duce tu grijă de asta, că toți cei care ne cal că în casă nu vin
cu mâna goală; tot ce aduc pentru tine împărțim, servim toți, dragostea lor este
așa mare față de tine încât nu avem lipsă de nimic ”. Dar întrebarea lui a fost mult
mai profundă pentru că, sculându -se, nu a mai putut vorbi. A cerut un pahar cu apă
și ne -a întrebat unde este. Au fost ultimele cuvinte. Acum vă spun că părintele este
plecat, iată, a făcut șase ani pe data de 13, nu știu cum a trecut, dar a fost cu noi
permanent. Nu a fost zi în care să nu -i simt prezența; prin dragostea oamenilor,

54
prin dra gostea preoților de la „Sfântul Silvestru ”, care au în grijă de mine, prin
nepotul pe care l -a lăsat ca să fie urmaș vrednic, că ruia îi doresc să -i poarte cu
cinste numele, având respect și aceeași dragoste din partea creștinilor. ”
Părintele Galeriu, deși plecat la Dumnezeu, e pre zent printre noi, cei ce l -am
cunoscut, l -am ascultat, cei asupra cărora s -a aplecat cu un sfat, o mus trare blândă,
o binecuvântare. E prezent la Biserica Sfântul Silvestru, în curte, în dreapta
sfântului lă caș, între salcie și brad, dar și în interior unde este expusă fotografia sa.
E pomenit, omagiat, în fiecare an, de Schimbarea la Față, după care s -a mutat în
mormântul pe care florile răsădite nu se usu că nici pe vreme de secetă. De parcă s –
ar fi coborât din înaintașii Ioachimescu de la Biserica Sfântul Vasile din Ploiești,
preoți din neam în neam, în lăcașul de pe Strada Silvestru din București, azi
slujește la altar nepotul Cristi an, hirotonisit în ianuarie 2007 de Fericitul Părinte
Teoctist, tânărul preot, cu patru copii, cinstind, de fiecare dată, solemnitatea
pomenirii bunicului, pentru care, după cum mărturisește prezvitera Argentina
Cristina Gal eriu, problema capitală nu a fost nici suferința, nici moartea, ci a nu fi
despărțit de El, „cel care a biruit și suferința, și moar tea prin cruce și înviere. […]
Nimeni și nimic nu poate dis truge niciodată chipul lui Dumnezeu din om. Ultimul
rătăcit, ultimul criminal, încă mai are în el chipul divin intact. Noi nu ne gândim la
asta, când intrăm în relație cu alți oa meni. îi judecăm după epidermă, nu după
chipul dum nezeiesc. Pentru că altfel ne -am purta cu mai mare atenție și delicatețe
față de ceilal ți, care sunt, și ei, purtători ai chipului lui Dumnezeu. Se pierde doar
asemănarea cu Dumnezeu, din pricina păcatelor noastre, dar nu și chipul ”.
Doamna Argentina amintește învățăm intele răma se de la părinte: „Î nainte de
a-ți duce crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit -o cu ochii Săi cei preafrumoși, a
examinat -o cu rațiunea Sa cea dumnezeiască, a verificat -o cu dreapta Sa cea
neajunsă, a încălzit -o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit -o în mâinile Sale
pline de afec țiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poți duce. Și, după ce a

55
măsurat curajul tău, a binecuvântat -o și ți -a pus -o pe umeri. Deci, o poți duce!
Ține-o bine și urcă pe Golgota spre Î nviere! ”
În 2009, la șase ani de la plecarea Sfinției Sale la cele veșnice, în interviul
luat de Augustin Păunoiu, Părintele Profesor Nicolae Bordașiu subliniază că
Părin tele Galeriu, alături de care, după cum știm, a slujit aproape trei decenii, este
un om cu o personalitate complexă și că a vorbi despre Sfinția Sa este un lucru
foarte greu, dar îl a jută faptul că îl simte aproape. „Când spunem părintele Galeriu
îl vedem în față într -o complexitate de stări cum rar oameni pot fi văzuți. De aceea,
nici lumea nu îi spunea părintele Constantin sau părintele profesor, ci, simplu,
părintele Galeriu. Prin a ceasta, cel care vorbea și îi rostea numele îl simțea foarte
aproape de sufletul lui. Pentru că, de fapt, în complexitatea lui ca personalitate, era
foarte simplu și aproape de om. Avea capacitatea de a coborî în inima oamenilor
prin cuvinte simple, și pri ntr-un fel de a fi cum puțini oameni l -au putut avea. Dacă
ar fi să îl așez într -o galerie de personalități, nu aș ști unde să îl rându iesc. El a fost,
înainte de toate, un bun preot, apoi, un ma re duhovnic, apoi a fost un erudit
profesor, apoi un om mil ostiv cum rareori puteai întâlni. Apoi, un slujitor al Sfintei
Liturghii cum nu ți -ai putut închipui că ar exista astăzi. Ce aș mai putea spune? în
toate formele lui de existență era atât de apropiat de sufletul omului, încât cel care
intra în contact cu e l nu se mai putea desprinde cu una, cu două. Și de aceea,
părintele Galeriu nu se despăr țea ușor de fiii săi duhovnicești, fiindcă puțini preoți
stăteau după miezul nopții ca să stea de vorbă cu cel ce a venit pentru Spovedanie
și mai ales în zilele după slujbă, la noi, de la biserică, când el rămânea după slujbă
până târziu în noapte, când reușea să astâmpere durerile celor care veneau necăjiți
și să dea încurajare și sfat celor care căutau la el ”.
Referindu -se la legătura Părintelui Galeriu cu nea mul c ăruia îi aparține,
Părintele Profesor Burdașiu consideră că Sfinției Sale i se potrivește ceea ce spune
Coșbuc într -un vers: Sunt suflet din sufletul neamului meu. Aces ta era părintele.

56
Fiu de răzeși din Moldova, un om care știa durerea și suferința tutu ror românilor,
un om care pe sine s -a dăruit slujirii Bisericii Neamului. Iubea istoria acestui
popor, îngemănată dintru început cu credința creș tină. Și, ca să vă arăt cât de mult
iubea pe români și cât era pătruns de tot ce s -a petrecut în viața țării ă steia, păs trez
de la părintele un tratat, Histoire de la Transylvanie, scrisă de un grup de istorici
maghiari sub conducerea lui Bela Kopeczi . În această carte, istoria Transilvaniei
este tendențios redactată și după ce a citit lucrarea, mi -a dăruit -o, știind că eu, ca
ardelean, am avut de suferit, arătându -și durerea pentru cât de diferit pot oamenii
prezen ta un fapt. Când adevărul este ascuns de unii pentru a justifica o stare a lor,
vedeam la părintele o suferință aproape fizică resimțită în fața minc iunii. Părintele
era omul adevărului. Dacă îl întrebai până unde merge dragostea de neam, spune
până la jertfa supremă. Atunci când, cu ani în urmă, în Transilvania, români de -ai
noștri erau ju decați în cușcă, părintele a intrat într -o cușcă în Piața Univ ersității,
acceptând fraternizarea cu toți cei care erau blamați, chinuiți pentru dragostea lor
de neam și Biserică ”. La șapte ani de la trecerea la cele veșnice a Părin telui
Galeriu este titlul articolului apărut în revista Foișorul de foc din septembri e 2010,
p. 13, în care ziarista Mariana Georgescu scrie: „Câteva zeci de înalți prelați și
fețe bisericești de la Protoieria sectorului 2 din Capitală și numeroși invitați au fost
prezenți pe 9 august, alături de primarul Neculai Onțanu, la Primăria Sector ului 2
pentru a rememora imensa personalitate și harul de sfânt al Părintelui Galeriu, de la
a cărui înmormântare persistă semnul divin lăsat de curcubeul apărut din senin pe
cer, așezat ca o aură în jurul soarelui ”. Ca un motto, în fruntea ar ticolului, su nt
consemnate cuvintele celui apropiat de părinte, Sorin Dumitrescu: Am avut un
sfânt printre noi și noi nu am știut. Am mai scris acest lucru, dar îl re petăm. Cu
această ocazie, Galeriile „Dialog ” au expus, la parterul primăriei, tablouri, icoane
și obie cte ce au apar ținut părintelui. Vizitatorii au avut surpriza să descopere 16
tablouri în ulei ale artistului plastic Ioan Grădeanu, din Bacău (județul de baștină

57
al părintelui), grupate sub titlul „Gestica mâinilor la Părintele Galeriu ”, care
zugrăvesc, d incolo de figura hieratică a părintelui, mâinile sale atât de expresive,
învăluitoare, dătăto are de pace și înălța re sufletească. Alături de acestea, au fost
expuse 28 de icoane praznicare de la Biserica „Sfântul Silvestru ”, reali zate de frații
gemeni Alexandru și Bogdan Stanciu.
Primarul Neculai Onțanu, în colaborare cu Biserica la care părintele a slujit
aproape trei decenii, „a orga nizat expoziția pentru a da posibilitatea tuturor
creștinilor să -și aducă aminte de părintele Galeriu, să -i poată cinsti cu evlavie
memoria, să mărturisească într -o mare de pace și bucurie despre cel pentru care
„faptele dau mărturie și nu gura noastră păcătoasă ”. Asta fiindcă părintele prefera
să vorbească despre dragoste și nicidecum despre sine. Vorbea în felul său
inimit abil, ca un îndrăgostit, un păti maș și un lucid deopotrivă. Intelectual rafinat,
dar și tră itor al celor sfinte, părintele nu cuvânta din cărți, ci trimitea la mari
gânditori și la sisteme filosofice, păstrându -se mereu într -ale vieții. „Creștinismul
nu se învață, ci se tră iește și se arată în fapte ”, obișnuia să spună adesea. Asta a
făcut părintele, fie că se afla în amvon sau la catedră. A vorbit mereu despre iubire,
iubind. ”
„Părintele Gherasim, parohul Bisericii Silves tru, a spus că părintele
Galeri u s-a identificat cu biserica în care a slujit, și fiecare obiect din acest lăcaș de
cult transmite parcă duhul său, în timp ce părintele protoereu Ioan Rădulescu l-a
comparat pe cel comemorat cu un ma re dirijor afirmând: „P artitura părintelui
Galeriu era una dumnezeiască, iar acesta era un fel de Ioan Scăraru, cu vintele lui
ajutându -te să urci parcă spre Dumnezeu ”.
Omagiind personalitatea părintelui Galeriu, pri marul Sectorului 2, Neculai
Onțanu, a declarat că „acesta era un om cu suflet extrao rdinar, d e o bunătate

58
deosebită ”32.
La opt ani de când s -a dus la Ceruri, s -a realizat, în format electronic, un
grupaj cu texte și fotografii despre Părintele Galeriu, din care vom folosi multe
informații necesare demersului nostru.

32 Agerpres.