Profilaxia Narcomaniei la Copii Si Adolescenti

Profilaxia narcomaniei la copii si adolescenți

Actualitatea și gradul de studiere a temei investigate

Narcomania (în grecește-narke, înțepenire + mania, nebunie, furie) este deprinderea bolnăvicioasă și foarte pronunțată a organismului cu unele substanțe toxice care acționează asupra sistemului nervos central, provocînd grave tulburări psihice.

Narcomania reprezintă o maladie dificilă provocată de intoxicarea acută habituală ori cronică a organismului uman cu substanțe narcotice sau cu alte tipuri de substanțe cu efect stupefiant.

Narcomania a devenit o problemă serioasă a societății si capătă proporții tot mai amenințătoare. Tinerii, fără a se gîndi, își distrug viața, aducînd durere si disperare in viața celor apropiați. Cu trecerea timpului, narcomania „întinerește” , iar astăzi vîrsta medie a celor care încearcă pentru prima dată drogurile este de 13 ani, iar speranța de viață in rîndul persoanelor dependente de droguri este de 21 ani [16].

Narcoman este persoana care nu se poate lipsi de substanța stupefiantă, capabilă de orice pentru a o procura și care trăiește un disconfort insuportabil atunci cînd se află în sevraj [4].

Substanțele narcotice modifică modul de a vedea si de a auzi. Un narcoman poate auzi sunete, vedea imagini care în realitate nu există. Ele provoacă stări de transă, agitație, confuzie, depresie, halucinații, iar viața lor este una de chin [10].

Pe data de 26 iunie în lume este marcată Ziua internațională de luptă împotriva narcomaniei, care are drept scop de a atenționa populația asupra acestei grave probleme sociale și de sănătate, de a motiva persoanele afectate să renunțe la consumul de droguri și a promova un mod sănătos de viață [11].

Prin dimensiunea sa, problema narcomaniei a devenit un univers patologic cu rădăcini culturale, biologice si ontogenetice, cu consecințe psihopatologice, somatopatologice, familiale, profesionale, sociale, economice si foarte frecvent criminogene. Dependența de substanțe psihoactive se pare logic să devină astăzi una dintre direcțiile prioritare de activitate ale poliției, justiției, educatorilor, pedagogilor, psihologilor, asistenților sociali, medicinii întregi, dominant a psihiatriei și narcologiei, deoarece reprezintă o serioasă și extrem de dificilă problemă de sănătate publică. Creșterea numărului de adictivi corelează proporțional cu majorarea diferitor infracțiuni și răspîndirea HIV-infecției. Atacarea fenomenului adictiv presupune profilaxia nu doar în aspect medical, dar obligator și în aspect social, individual, psihologic, politic, pedagogic, legal, etc.

Actualmente, utilizarea SPA manifestă tendințe de creștere impunătoare, în special pentru reprezentanții tinerii generații-adolescenți și chiar copii.

Abuzul de substanțe psihoactive în adolescență, a devenit una dintre cele mai dificile și stringente probleme cu care se confruntă psihiatrii, narcologii, psihoterapeuții, psihologii din întreaga lume [12].

Această boală apare după întrebuințarea sistematică a substanțelor narcotice și se manifestă printr-o dependență psihică si fizică de ele. Substanțele narcotice sunt preparatele introduse în lista specială de stat în legătură cu pericolul social pe care îl prezintă. Luarea unei singure doze duce la o stare psihică plăcută, iar întrebuințarea sistematică – la o dependență psihică față de ele. Dacă un preparat nu posedă aceste calități și nu prezintă un pericol social atunci el nu mai este socotit ca narcotic (de exemplu alcoolul) [3].

În literatura de profil este stipulat, că sindromul de dependență narcomanică la copii si adolescenți, comparativ cu adulții, se formează considerabil mai rapid, fenomenul fiind explicat prin instabilitatea proceselor metabolice, imaturitatea și insuficiența dezvoltării fiziologice a sistemului nervos central, celui vegetativ, endocrin si alte particularități specifice organismului uman în această perioadă de evoluție. Inițierea consumului de substanțe psihoactive, adeseori reprezintă un patern comportamental patologic, elaborat în procesul de formare a personalității umane și determinat frecvent de ereditatea cu semnificație psihiatrică și / sau narcologică, de particularitățile psihologiei adolescentului, de relațiile interpersonale în cadrul familiei, instituției de învățămînt, mediului microsocial.

Din aceste motive, profilaxia dependenței de substanțe psihoactive, ar fi rațional să includă, atît lupta aprigă cu trficanții de droguri, cît și evidențierea factorilor, care favorizează dezvoltarea patologiilor respective, pentru ca ulterior să fie exclusă influiența lor asupra organismului în creștere [12].

Narcomania este o problemă globală a timpului nostru. Cel mai des persoanele dependente de droguri mor din cauza unei supradoze, de diferite boli sau se sinucid. Printre consumatorii de heroina, este larg răspîndită hepatita, de 15-20 ori mai frecvent de cît în rîndul altor persoane. Aproximativ o treime din totalul persoanelor dependente de droguri sunt purtătoare ale virusului SIDA. Acest lucru se întîmplă din motivul că, de multe ori, una și aceeași seringă este folosită de un grup. Cînd incepe sevrajul, nimeni nu se mai gîndește la ace sterile. Din cauza prețurilor foarte ridicate la drogurile vîndute pe stradă, narcomanii le prepară de sine stătător, dar această doză, de obicei, se deosebește printr-o calitate proastă, multiplicînd efectele sale devastatoare. Ca rezultat, dependenții de droguri capătă nu numai tulburări fizice, dar survine decesul [16].

Una din cauzele principale de deces în rîndul adolescenților sunt accidentele auto cauzate de consumul excesiv de alcool. Aproximativ 40% dintre adolescenți au încercat cel puțin o dată marijuana, in timp ce 22% dintre aceștia folosesc frecvent acest drog. Aproximativ 9% dintre adolescenți au încercat cocaina, în timp ce 4% folosesc acest drog frecvent (cel puțin o dată pe lună). Substanțele toxice cu administrare pe cale inhalatorie (sprăy-uri, substanțe pe bază de benzen, uleiuri, vopsele și substanțe adezive) sunt cel mai frecvent folosite de adolescenții tineri, deoarece sunt ușor accesibile și relativ ieftine. Droguri folosite cel mai adesea în cluburi precum: extasy (MDMA), gammahidroxibutirat (GHB), flunitrazepam (Rohypnol), numite si drogurile dragostei, sunt deseori folosite de băieții adolescenți pentru coruperea sexuală a fetelor [5].

Progresele tehnologice, dispariția unor valori tradiționale, fenomenele de marginalizare socială și economică, lipsa unei perspective clare pentru tineri au condus la o accentuare a stărilor de neliniște, nesiguranță sau stres, ceea ce a dus la o creștere a consumului de droguri [18].

În fiecare an cca 800-1000 tineri încep să consume droguri și alte substanțe care acționează asupra psihicului necesitînd implicarea programelor de profilaxie și tratament antidrog [9].

Devenind dependenți, tinerii le asigură traficanților venituri zilnice colosale. Ar vrea să scape strînsoarea mortală, dar pentru mulți e prea tîrziu [19].

Potrivit datelor statistice, prezentate de IMSP Dispensarul Republican de Narcologie, în municipiul Chișinău de la începutul anului curent au fost înregistrate aproximativ 435 de persoane afectate de narcomanie, dintre care 4,8% cu vîrsta pină la 18 ani.

Astfel, în municipiul Chișinău, la finele lunii septembrie, incidența medicală în cadrul secțiilor consultative a instituției medico-sanitare publice se afla 6789 persoane afectate de narcomanie. Majoritatea au vîrsta pînă la 30 ani, 92,3% fiind bărbați.

Consecințele consumului de droguri sunt multiple:

-Cele de ordin medical se referă la riscurile de a contacta următoarele afecțiuni: hepatită, tuberculoză, sifilis, afecțiuni cardio-respiratorii, HIV/SIDA, complicații psihiatrice. Supradoza poate avea efecte letale.

-Pe plan psihologic apar reacții de: panică, anxietate, depresie, afectarea imaginii de sine, modificări de personalitate care duc la suicid sau omor.

-În sfera socială consumul de droguri are ca efect creșterea riscului de excludere socială, diminuarea șanselor de reîntegrare socială si profesională, implicarea în activități infracționale cînd persoana se afla sub influiența drogurulor [9].

Scopul lucrării:

Examinarea cunoștințelor, atitudinilor și comportamentelor în contextul problematicii legate de consumul și dependența de droguri cu scoaterea în evidență a factorilor de risc și de protecție, a programelor de profilaxie a dependenței, implimentate în diferite țări.

Obiectivele tezei:

Studierea datelor reflectate în literatura de profil, ce se referă la metodele de profilaxie primară a drogodependenței.

Elucidarea datelor cu referință la profilaxia secundară a drogodependenței.

Trecerea în revistă a metodelor de profilaxie terțiară a dependenței de SPA.

Evidențierea programelor de profilaxie a dependenței implimentate în diferite țări.

Importanța teoretică și științifică a rezultatelor obtinute:

Flagelul drogurilor reprezintă fenomenul cel mai complex, profund și tragic al lumii contemporane în condițiile în care, anual milarde de dolari și sute de mii de oameni sunt implicați în acest „ mariaj al morții”. Victimele numărul unu ale acestui fenomen sunt adolescenții care, datorită societății în care trăiesc, nu au la dispoziție modele clare de comportamente prosanogene, nu dețin informații care să-i poată determina să facă o alegere bazată pe o informare corectă și completă în ceea ce privește, consecințele consumului de droguri.

capitolul i. Analiza bibliografică a temei

Profilaxia narcomaniei înseamnă însuflețirea omului înseamnă începutul vieții lui bisericești. Faptul că omul își schimbă astfel viața este cea mai bună profilaxiei cel mai bun altoi si cel mai bun tratament al bolii.

Copilul devine ascuns fără să-și înrăutățească relațiile cu părinții. Deseori rămîne pînă tîrziu la plimbări și nu răspunde la întrebările despre locurile în care a fost. Trebuie să ne îndreptăm atenția către comportamentul lui mai ales atunci cînd începe să mintă fără să aibă dovezi clare. De exemplu, spune că a fost la un prieten, care locuiește demult în alt oraș.

Pe fondul pierderii interesului pentru învățătură și alte atracții se amplifică interesele financiare, pe care incearcă să le satisfacă prin orice mijloc, inclusiv prin golirea portmoneurilor părinților și prin extragerea din casă a lucrurilor care nu î-i aparțin.

Fără motiv întemeiat i se schimbă brusc starea sufletească: ba este nemăsurat de vorbăreț și vesel, ba arată istovit și este apatic, palid. Părinții trebuie să fie cu ochii în patru mai ales atunci cînd copiilor le dispare pofta de mîncare. Trebuie să vadă dacă copilul nu mănîncă nimic toată ziua, iar noaptea mănîncă tot ce există in frigider sau dacă adolescentul refuză să mănînce cîteva zile la rînd, iar apoi începe brusc să mănînce normal, de parcă nu ar fi bolnav.

O dată cu consumul de droguri, unui copil, care mai înainte nu s-a distins prin nici un talent, i se poate dezvolta o dorință neasteptată de creație. Dintr-o dată apare dorința de a desena, de a scrie sau de a compune muzică, lipsindu-i evident, interesul pentru roadele activităților sale „roadele” de obicei sunt mai mult niște mîzgîleli, o înșirare de cuvinte fără sens sau o gamă nedeslușite de sunete.

Principalul semn distinctiv al narcomanilor îl constituie starea pupilelor. Pupilele dilatate și pupilele înguste care nu recționează la lumină sunt semnul evident al consumului de droguri. Părinții trebuie să fie atenți atunci cînd apar obiecte străine în casă: seringi, țigări ieftine, timbre care nu seamănă cu cele poștale, diferite tipuri de cornete din bancnote răsucite, forme de lamele de sticlă făcute din foițe de metal, tablițe cu desene fără sens, diferite feluri de prafuri, plante fărîmițate, dizolvanți, tuburi cu lipici și altele. Dacă copilul se aseamănă adesea cu un bețiv ( vorbește prelungit cuvintele, se leagănă în timpul mersului, fuge de întîlnirile cu cei mari) și, în același timp, nu miroase a alcool, atunci este momentul ca părinții să se intereseze serios de situația lui [13].

Trebuie să se rețină că pînă la vîrsta de 9 ani, copilul și-a format o anumită atitudine asupra folosirii toxicelor [20].

Semnele folosirii diferitor droguri se deosebesc unele de altele. Mai mult decît atît, semnele folosirii unuia și aceluiași drog în diverse stadii de dependență și în perioada sindromului de abstinență sunt diferite [13].

1.1 DATE EPIDEMIOLOGICE

Centrele de prevenție și control al consumului de toxice în rîndul adolescenților, oferă următoarele informații: aproximativ 10% dintre adolescenți fumează pînă la 15 țigarete pe zi, 20 de zile pe lună (deși procentul este în continuă creștere). Tutunul are efecte nocive multiple pe termen lung și crează de asemenea dependență. Un adolescent care fumează de mai mult de un an, are o șansă de 80% să devină dependent. Aproximativ 75% dintre liceeni au consumat alcool ocazional. Dintre acestea, 28% , relatează episoade cu consum exagerat de alcool (mai mult de 5 băuturi tari, într-un interval de cîteva ore). Consumul de alcool scade inhibițiile specifice vîrstei și predispun adolescentul la o viață necorespunzătoare (sexul neprotejat) și care cresc riscul contactării unei boli cu transmitere sexuală (HIV-SIDA, herpes chlamydia) sau apariției unei sarcini nedorite. Aproximativ 40% dintre adolescenți au încercat cel puțin o dată marijuana, in timp ce 22% dintre aceștia folosesc frecvent acest drog. Marijuana este o opțiune des întîlnită în rîndul adolescenților și poate cauza pierderi de memorie, tulburări cognitive sau de atenție. Aproximativ 9% dintre adolescenți au încercat cocaina, în timp ce 4% folosesc acest drog frecvent (cel puțin o dată pe lună). Cocaina este un drog care creează dependență. Este foarte periculos, deoarece poate cauza aritmii cardiace, uneori fatale, infarct miocardic, crize pseudoepileptice sau accidente vasculare cerebrale[15].

Abuzul de droguri sub formă de medicamente este o problemă de sănătate majoră. Între două și trei milioane de americani sunt dependenți de medicamente eliberate pe rețetă, iar spitalele raportează la fel de multe urgențe din cauza abuzului de medicamente legale ca și cele datorate drogurilor ilegale [21].

Din 1991 și pînă în 1996, în SUA, consumul de droguri ilicite a crescut în rîndul elevilor de liceu de la 27% la 40% la absolvenții claselor a12-a, de la 20% la 38% la absolvenții claselor a 10-a și de la 11 la 24% la absolvenții claselor a 7-a [2].

În Romînia, odată cu liberalizarea frontierilor în 1990, consumul de droguri a crescut substantial dar nu a existat nici un studio epidemiologic pînă în 1999 [11].

Adolescenții de sex masculin prezintă rate mai înalte ale consumului de substanțe decît adolescenții de sex feminin [2].

Începînd cu anul 1986, răspîndirea narcomaniei în Republica Moldova a căpătat caracter epidemic.

Conform datelor prealabile ale Dispensarului Republican de Narcologie, de la începutul anului curent au fost înregistrate aproximativ 536 persoane afectate de narcomanie, dintre care 11% ,cu vîrsta pînă la 18 ani.

În Republica Moldova la finele lunii mai 2007, incidența prin narcomanie constituie 15,1 la 100.000 populație (14,3 în anul 2006), cazuri de narcomanie fiind înregistrate în toate raioanele republicii.

În prezent, sub supravegherea medicală în cadrul secțiilor consultative ale instituțiilor medico-sanitare publice se află aproximativ 9500 persoane afectate de narcomanie. Majoritatea au vîrsta de pînă la 30 de ani, aproximativ 90% din ei fiind bărbați.

Principala categorie de populație vulnerabilă față de consumul de droguri este tineretul, adulții avînd responsabilități sociale, profesionale, dar mai ales familiale, care îi țin departe de tentațiile de a consuma droguri.

Tot mai frecvent sînt implicați în consumul de droguri minorii și adolescenții, numărul cărora pe parcursul ultimilor doi ani se menține constant. În present la evidența specialiștilor narcologi sînt aproximativ 350 minori și adolescenți. În ultimii ani se înregistrează o stabilizare a situației privind mortalitatea în rîndul consumatorilor de droguri din cauza supradozării, în anul 2006 fiind înregistrate 16 decese (a. 2005-39 decese, a.2004-41 decese, a.2003-109, a.2002-131). Totodată, situația la acest capitol rămîne îngrijorătoare.

În cadrul Dispensarului Republican de Narcologie sînt aplicate metode contemporane de tratament antidrog, reabilitare și recuperare psiho-socială etc. Tratarea bolnavilor de narcomanie se efectuiază în mod anonim, ambulator și staționar, prin metode tradiționale și netradiționale.

Ministerul Sănătății acordă o atenție prioritară informării populației privind riscurile legate de consumul de droguri și măsurile de profilaxie pentru prevenirea HIV/SIDA, etc. Pentru protejarea tinerilor contra narcomaniei este necesar de a implementa programe educaționale și de informare la toate nivelurile, de a-i familiariza cu consecințele consumului substanțelor psihotrope, precum și a-i motiva să adopte un mod sănătos de viață [11].

Insula Man, o insulă dependentă de Coroana Britanică, situată în Marea Irlandei, are cea mai mare pondere a narcomanilor din totalul populației: 3,5%, locurile doi-trei sunt ocupate de Scoția și Spania, cu o pondere de 2,7% a narcomanilor din totalul populației, iar pe pozițiile 4-5 se află Anglia, Statele Unite ale Americii și Italia cu 2,2%. Topul este completat de Australia care se află pe locul 7, cu un procent de 2,1%, Monaco ocupă locul 8 cu un procent de 1,9%. Ultimele locuri din clasament sunt ocupate de Irlanda și Ungaria cu cîte 1,7% [22].

1.2 NEUROBIOLOGIA DEPENDENȚELOR

Drogurile generează, pentru început, o dependență psihologică (etapa condiționării prin întărire pozitivă-căutarea plăcerii de abea). În reisputa dintre plăcerea de a bea și conștientizarea consecințelor neplăcute cîștigă de cele mai multe ori prima. Această dispută se însoțește de perceperea subiectivă de către pacient a compulsiunii de a bea. Dependența psihologică cedează treptat întîitatea neuroadaptării consecutive mai multor sisteme receptoriale implicate, direct/indirect, în medierea senzației de plăcere (dependența fizică, fiziologică).

Dependența fizică în sine nu este nici necesară, nici suficientă pentru ca individul să devină dependent de o substanță, atîta vreme cît există substanțe adictive care nu generează sindrom de întrerupere (canabis). Din acest punct de vedere termenul de adicție este mai sugestiv pentru descrierea realității clinice, întrucît descrie mai complet comportamentul pacientului dependent de o substanță sau care are o dependență „fără substanță” (joc de noroc patologic ,dependența de internet, de alimente, etc.). Uzul cronic indiferent cărei substanțe, de către un individ dependent, este rezultatul activării repetate a craving-ului prin asocierea celor două mecanisme de întărire, negativă (pentru cuparea disforiei) și pozitivă (căutarea compulsivă a plăcerii). Întrepătrunderea mecanismelor neurobiologice cu cele psihologice și interacțiunea lor ciclică face tratamentul dificil și menține riscul recăderilor și evoluția cronică a bolii.

În plan clinic dependența psihologocă este dominată de comportamentul impulsiv: descoperirea plăcerii de a utiliza drogul cu ocazia primelor experiențe, starea de tensiune afectivă (arousal) dinaintea repetării experienței plăcute pe fondul structurii hedonice a personalității, gratificarea prin trecerea impulsivă la actul consumului și retrăirea senzației de plăcere, trăirea sentimentului de vinovăție, auto-reproș ulterioară actului (dar aceasta apare mai tîrziu, odată cu primele consecințe negative, sociale, psihologice, de exemplu: reproșurile celorlanți).

Dependența fizică este exteriorizată clinic printr-un comportament compulsiv: disforie și anxietate, anterioare conștientizări iminenței administrării unei noi doze, pe fundalul (sau nu) primelor senzații de sevraj-cedarea conștientă, chinuitoare în fața craving-ului crescînd [1].

CAPITOLUL II. TEORII PRIVIND DEPENDENȚA DE DROGURI

2.1 TEORIA NEUROBIOLOGICĂ (NEUROCHIMICĂ)

Această teorie are la bază următoarea întrebare: De ce creierul uman și cel animal pot fi sediul unor mecanisme de dependență la niște substanțe străine, de proveniență vegetelă, așa cum erau opiaceele. S-a răspuns parțial la această întrebare prin descoperirea celor patru tipuri de receptori, de pe membranele celulare ai substanțelor opiacee[13]. Totuși întrebarea rămînea fără un răspuns satisfăcător, dacă nu devenea mai acută: dacă există acești, receptori, care sunt niște structuri înalt specializate, ce rost au ei de vreme ce în organism nu se găsesc și substanțe corespunzătoare (numite liganzi) care să se cupleze cu receptorii în vederea îndeplinirii unei anumite funcții, oricare ar fi ea. Ulterior postulîndu-se că acești liganzi trebuie să existe, ceea ce a și dus la descoperirea lor [1]: ei au fost denumiți endorfine și enchefaline, neuropeptide din grupa neuromodulatorilor, adevărate morfine endogene, menite să exercite în corpul animal efectul, atît de necesar, de calmare a durerii. Se presupune că substratul dependenței fizice, indiferent de tipul dependenței și al substanței, inclusiv în cazul dependențelor fără substanță (consumul excesiv de alimente, de carbohidrați, etc.) este unic. Acesta ar fi circuitul mezolimbic dopamiergic, așa numitul circuit al recompensei (reward pathway), calea finală comună a tuturor dependențelor. Acesta este centrat pe conexiunile dopaminergice ale nucleului accumbens și ale altor structuri ale amigdalei extinse cu cortexul limbic hipocamp, hipotalamusul lateral, palidum ventral și aria tegmentală ventrală.

Amigdala extinsă cuprinde mai multe structuri, pe lîngă nucleul central al amigdalei, printre care: nucleul inferior al stria terminalis și plafonul nucleului accumbens. Neuronii dopaminergici ai căror axoni realizează acest circuit sunt situați în plafonul ariei tegmentale ventrale. În timpul firing-ului neuronal provocat, experimental, de acțiunea cocainei și amfetaminelor în nucleul accumbens se eliberează DA suplimentară, care joacă un rol important în întărirea pozitivă a efectelor acestor substanțe, cu mare potențial adictiv. Pe neuronii dopaminergici din nucleul accubens se află însă și receptorii opioizi care, în experimente în care s-au distrus terminațiile dopaminergice, au preluat efectul de întărire ce părea dependent strict de acestea. Acești neuroni au de asemenea și conexiuni cu neuroni glutamatergici, ceea ce are importanță pentru tratament [1].

Pe de altă parte se acceptă că eliberarea de DA are loc nu numai sub acțiunea strictă a substanței/comportamentului adictiv (cocaină, alcool,etc.), ci și odată cu

evenimentele, ritualurile,etc însoțitoare ale acestora (consumului cocainei, alcoolului, etc.), stimulînd “învățarea” de către creier a acestor ritualuri asociate care devin astfel parte integrantă a dependenței și a situațiilor de risc ce duc la recădere. Prezența acestor ingrediente poate declanșa craving-ul chiar în absența substanței/comportamentului adictiv, amorsînd recăderea. Aici intervin tehnicile cognitiv-comportamentale de prevenire a recăderilor, care au ca obiect antrenarea pacientului în controlarea acestor situații de risc. În fapt substanța/comportamentul adictiv declanșează procese neuronale identice și paralele cu cele care mediază în mod obișnuit, fiziologic, învățarea și memoria. Adicția poate fi privită și ca o formă de memorie defectuos focalizată, controlată hedonic. Datorită uzului cronic, repetat și efectului intens de recompensă structurile neuronale implicate devin ostaticii acestor substanțe/comportamente, iar conexiunile mezolimbice și cu cortexul prefrontal angrenează procesele motivaționale care închid cercul vicios al dependenței.

Înaintea acestei căi comune, fiecare substanță activează în mod specific cîte un sistem neural (receptorial) diferit. Descoperirea receptorilor opioizi a precedat, paradoxal, descoperirea ligandului lor fiziologic, care sunt endorfinele cerebrale, cu rol fiziologic în mecanismului controlului durerii. Circuitul recompensei pare să fie structura responsabilă de mediere a oricărei gratificări fiziologice, de la starea de sațietate de orgasm. Mediatorul fiziologic este DA, după cum, recent (1992) s-a descoperit că mediatorul endogen al canabis-ului este anandamida cerebrală (N-arachidonoyl-ethanol-amina). Cocaina, amfetaminele sunt mediate de DA și NA, iar nicotina de Ach. Fiecare dintre aceste substanțe activează receptorii lor specifici, conectați cu neuronii dopaminergici mezolimbici. Astfel, mecanisme receptoriale specifice, laolaltă cu căi fiziologice comune sunt integrate în conexiuni cu diferite structuri mezolimbice și corticale, responsabile de mecanismele emoționale, cognitive și motivaționale care participă la scurt-circuitarea unor funcții fiziologice ale gratificării întru realizarea plăcerii artificiale, mult mai intense (paradisurile artificiale) producînd disreglarea homeostatică hedonică a creierului, adevărată neurodaptare la drog. Această neuroadaptare are loc si la nivel celular, prin alterarea mecanismelor mesagerului secundar. Circuitul mezolimbic și conexiunile sale, inclusiv cu cortexul prefrontal îi conferă acestuia rolul final de întărire pozitivă („învățare”) a comportamentului adictiv [1]. Trăirea subiectivă a gratificării și proiecția sa în zonele cerebrale (motivaționale, executive, cognitive și emoționale) responsabile de elaborarea și coordonarea comportamentului fac ca aceasta să devină “ostatic” al substanței adictiv.

În cazul opiaceelor, prezența receptorilor specifici și pe neuronii dopaminergici din circuitul mezolimbic al recompensei contribuie, uneori, chiar la scurt-circuitarea sistemului propriu receptorial (concentrate în nucleul arcuat) și activarea dopamiergică rapidă și excesivă, ce poate conduce la o stare de firing excesiv al receptorilor D2 post-sinaptici și de intens craving pentru mai mult drog, odată ce prima doză a fost epuizată și firing-ul tinde să scadă în intensitate, realizîndu-se un cerc vicios, care se poate sfîrși cu supradoză de moarte. Se presupune o corelație între numărul receptorilor specifici și intensitatea senzației de plăcere la prima experiență cu un drog . Un număr mic ar antrena o slabă plăcere subiectivă, dar ar crește odată cu administrări de doze crescînde consecutive. Invers, la indivizii cu receptori numeroși efectul ar fi mai curînd aversiv și ar întrerupe continuarea altor administrări, ceea ce a fost confirmat și în studiile experimentale cu alcool, amfetamine, cocaină: răspunsul inițial slab al stimulării plăcerii a fost predictiv pentru adicție și invers.

Mecanismele dependenței fizice nu sunt complet cunoscute. Se știe că, în timpul administrării acute, au loc modificări funcționale intracelulare, care încep la nivelul receptorilor de pe membrana celulară pentru a continua în cascadă pe tot parcursul post-receptorial al transducției semnalului. Au loc modificări ale expresiei genelor, cu modificarea consecutivă a sintezei proteice, direcții spre care se îndreaptă în prezent cercetările. Sunt afectate proteine care reglează receptorii cuplați cu proteina G: proteina G, G-protein kinazele, arrestinele ș.a.

Toleranța, la nivelul celular al mesagerului secundar, se traduce prin scăderea sensibilității (răspunsului) căilor dependente de AMP ciclic (down-regulation), fenomen observat experimental după administrarea acută de alcool, cocaină și alte droguri intens adictive. Ca urmare, la administrarea acută, aceste căi au un răspuns diminuat (toleranța) și pentru obținerea efectului va fi necesară creșterea dozei. Dacă doza nu va fi crescută, după un timp, va apărea sevrajul. Astfel apare fenomenul escaladării dozelor, indiferent de substanță. Mulți autori au constatat starea opusă, de up-regulation a sistemului AMPc, după administrarea cronică, la pacienții deveniți dependenți fizic, în diverse regiuni implicate în circuitul recompensei (nucleul accumbens, lichidul cefalorahidian, substanța cenușie peri-apeductală). Această hipersensibilizare compensatorie este consecința neuroadaptării și instalării consecutive a dependenței, cu corolarul ei clinic, apariția sevrajului la stoparea bruscă a consumului substanței respective.

Modificarea transducției semnalului la nivelul mesagerului secundar antrenează stimularea unor factori de transcripție (CREB, Fos) care modifică expresia genelor, ceea ce duce la alterarea acesteia și la adîncirea alterărilor pînă la nivelul sintezei proteinelor, direcții ce sunt astăzi examinate în diverse centre.

Alte sisteme implicate și care ar putea deveni ținte terapeutice sunt glutamatul (implicat în memorie și învățare), neuropeptidul Y, CRF, BDNF (brain derived neurotrophic factor), melanocortinele, serotonina, NA ș.a. Cercetările sunt, în prezent, la nivelul modelului animal. Din păcate cea mai dinamică cercetare fundamentală în materie, cea a marilor companii farmaceutice, pare puțin interesată de domeniu. De aceea tehnicilor non-farmacologice trebuie să li se acorde o mare atanție în prevenirea recăderilor [1].

2.2 TEORIA PSIHODINAMICĂ

Teoria psihodinamică pleacă de la o ipotetică slăbiciune a ego-ului și super-ego-ului viitorului toxicoman rezultate din introiecția unei figuri maternale ambivalente (deopotrivă posesivă și rejetantă) și a uneia paterne inconsistente (absențe care duc la mecanisme defectuoase de gratificare imediată a nevoile libidinale, cu frustrare secundară și anxietate). Subiectul se află într-o stare de conflict latent sau manifest, apar modificări de caracter, de aspect fobic și obsesional, de unde componenta compulsivă a comportamentului. Toxicomanul trăiește continuu o stare de anxietate și tensiune, ce poate genera simptomele din seria obsesională și fobică, în spatele cărora s-ar ascunde ideea de claustrofobie , de constrîngere, care-i marchează toate acțiunile și existența și care se eliberează uneori prin acțiuni agresive.

Unii autori vorbesc de splitting al ego-ului și super-ego-ului cu labilitatea emoțională și comportamentală și imposibilitatea de a se autoobserva, autocenzura sau de a acționa după o matură chibzuință, astfel încît acțiunile sunt uneori contradictorii sau lipsite de finalitate, păguboase și precipitate.

Se recunosc aici persoanele disarmonice, lipsite de echilibru interior, incluse de psihiatria clasică în categoria „psihopaților”, mai ales cei „borderline”, structură de personalitate adesea regăsită la toxicomani. Chiar dacă drogul intră într-o ecuație mai largă de probleme familiale cu răsunet emoțional, la cei cu această stare conflictuală profundă (uneori pre-oedipiană) el devine singurul substitut al satisfacției impulsurilor bazale niciodată gratificate, și răspunde unei nevoi, nu mai puțin acute și profunde, pe care conștiința pericolului și sentimentul vinovăției nu o pot contracara. Nu drogul e problema, ci tentativa de autosalvare care eșuiază și individul ajunge să afle că așa va fi mereu.” Defensă împotriva afectelor” de depresie, disperare, singurătate, drogul este un mod „ selectiv de a-și amorți” aceste dramatice trăiri.

S-a vorbit și de alexitimia toxicomanului, precum și de o dinamică familială perturbată (dincolo de ceea ce introiectiază subiectul și dincoace de mecanismele socio-genetice) în sensul a patru tipuri familiale posibile: familia cu manifestări de violență parentală și abuzul fizic (și chiar sexual) al copilului viitor toxicoman, familia „intruzivă” (asemănătoare celei a schizofrenului) generatoare de anxietate și „pseudo-identitate” la copil, familia „secretoasă” și cu părinți lipsiți de disponibilitate afectivă și de comunicare și familia total „inconștientă și nesigură” cu „disoluția ierarhiilor” în rolurile parentale (ce e bine pentru mamă e rău pentru tată și invers).

Familia “intruzivă” dirijează copilul, viitor toxicoman, spre o complianță crescută nefiresc față de dorințele părinților, ceea ce duce la blocajul comunicării dinspre copil spre aceștia din urmă și la trăirea de către copil a unui sentiment ambivalent de rușine și revoltă. Dominant de umilire și renunțare, acesta își construiește o pseudoidentitate, ca o mască menită să-l protejeze „de invazia insuportabilă și posesivă și care constituie un refugiu într-o intimitate protejată de pereți de rușine”. La rîndul său insuportabil, acest sentiment de rușine trebuie disipat: “terapia rușinii prin drog este alegerea toxicomanului și este o formă de defensă afectivă” care rezolvă problema anxietății secundare acestui sentiment de neputință, dar oferă concomintent și o “perdea” suplimentară pentru protecția eului de o nouă sursă de umilire, ce ar rezulta din chiar conștientizarea acestei alegeri nedemne. Această “perdea” falsă și străvezie, ca toatele defensele nevrotice, mai are și „avantajul” de a păstra dependența de părinții „intruzivi”, evident încurajați de a-și menține dominația în situația nou creată.

Se regăsește aici, ca în toate cele patru tipuri de familie descrise, natura psihologică duplicitară, ambivalentă a toxicomanului, indiferent de formulele în care ea se manifestă și care exprimă un splitting atît al ego-ului cît și al super-ego-ului. Drogul este substitutul gratificărilor impulsurilor firești, bazale, pe care distorsiunea psihologică rezultată din disfuncțiile familiale le face imposibile, le întîrzie sau le denaturează. Odată remise, efectele drogului lasă deschisă calea depresiei, trăirii sentimentelor de singurătate, frustrare și disperare, atît de familiare toxicomanului, iar la acestea se asociază un sentiment de vinonăție, ceea ce trezește o nouă „foame” de drog, unicul remediu al acestor trăiri negative: aceasta este obișnuința sau dependența psihologică, de la care se ajunge simplu și inevitabil la cea fizică (adicția, toxicomania) prin însăși caracteristicile farmacologice ale acestor substanțe. Esența intim psihologică a toxicomaniei, privită prin această prismă a defenselor nevrotice construite într-o familie nevrotică, rezidă in mecanismul ei compulsiv, ce decurge din continua oscilație ambivalentă între frustrările tuturor (în primul rînd ale părinților nevrotici) și necesitatea tuturor (părinți și copii) de a și le gratifica în compensație.

Astfel, toxicomania devine pînă la urmă o „negare armată farmacologic, care externalizează efortul de a ieși în cîmpul acțiunii” pentru a putea suporta negarea conflictului intern [1].

2.3 TEORIA COMPORTAMENTALĂ

Teoria comportamentală se sprijină pe ipoteza învățării și condiționării. Uzul de drog este învățat și menținut ca urmare a unor întăriri pozitive datorită efectelor agreabile obținute de subiect prin intermediul drogului. Astfel, pe lîngă cuparea unor stări anxioase, de dinsconfort, de culpabilitate și depresie sau disforie, dureri fizice sau nemulțumiri de diverse cauze, drogul induce stări euforice, trăiri perceptive insolite, reverii fantastice etc., dar-ceea ce nu este de neglijat-pe lîngă efectele farmacologice, poate antrena și anumite întăriri pozitive de sorginte psihologică și de valorizare socială, ca-de exemplu-sentimentul nou și încurajator de a aparține unei anumite grupări sociale, de a se elibera de orice constrîngere interioară și de a fi aprobat de persoane anterior supra-valorizate de subiecți (și cu care acesta dorește să se identifice ca în consumul în grupuri deviante de tip hippy). Apoi efectul de întărire care duce la învățare și condiționare operantă devine și mai intens prin evitarea simptomelor neplăcute ale sevrajului pe care le aduce consumul. Setea de drog astfel constitutivă (craving) poate să declanșeze și condiționat (mecanism pavlovian) doar la apariția altor stimuli, care au fost inițial asociați consumului (o anumită ambianță, prezența unor persoane asociate mental cu consumul etc.), cînd se vorbește de o nevoie condiționată de drog (de obicei un anumit drog). Desigur că teoriile behavioriste nu pot explica în totalitate apariția toxicomaniei (ca de altfel nici una dintre teorii), ci constituie unul din mecanismele posibile, mai mult sau mai puțin important la un subiect sau altul [1].

2.4 TEORIILE SOCIO-GENETICE

Teoriile socio- genetice au produs multiple explicații pentru apariția fenomenului toxicomaniilor și ele rămîn fără îndoială de primă importanță avînd în vedere evoluția rapid crescîndă a fenomenului și evidentele conexiuni cu mutațiile sociale din lumea contemporană. Nu în ultimul rînd, trebuie subliniat faptul că toxicomania este, la scară socială, una din formele cele mai redutabile de devianță, în strînsă conexiune cu delincvența și generatoare de delincvență (atît în rîndul „gulerelor albastre”, cît și în cel al „gulerelor albe”, avînd în vedere implicarea crimei organizate în traficul mondial de droguri). Dar pentru limitarea strictă la ipotezele socio-genetice, vom începe prin a aminti teoria sociologică funcționalistă americană ale cărei origini se găsesc în lucrările lui Durkheim și Weber. De esență structuralistă, funcționalismul concepe în bună măsură personalitatea și comportamentul uman ca o consecință a experienței sociale, care le modulează în vederea unei funcționări integrate a insului în structura socială sau sistemul social. Acesta este alcătuit din valori culturale simbolice, norme și cutume, roluri prestabilite și interacțiuni sociale unanim recunoscute și reciproc acceptate și care în mod ideal al trebui să permită funcționarea armonioasă și stabilă a sistemului și a indivizilor integrați în el. Cînd sistemul devine disfuncțional, dezorganizat, destructurat, ca în starea de anomie definită de Durkheim (1893, cit. de Alksne, 1981) individul se alienează nemaifiind ancorat în structura modelatoare a sistemului social. Merton (1930, cit. de Alksne, 1981, op. cit.). plecînd de la noțiunea de anomie, a definit devianța ca stare a indivizilor care își pierd capacitatea de adaptare. Dacă sistemul social nu oferă indivizilor și mijloacele potrivite pentru ca ei să poată să realizeze normele prescrise de acel sistem, anumite grupuri sociale sau indivizi se pot aliena și dezadapta, devenind marginale, deviante. Cei mai expuși acestui dezechilibru între norme și mijloacele de a le reliza sunt minoritarii, imigranții, săracii sau cei care nu pot/refuză să se conformeze întru totul normelor sistemului social (respectiv nonconformiștii). Se poate ajunge la o adevărată subcultură deviantă, care cuprinde grupuri destul de bine delimitate, care ocupă anumite zone urbane și în cadrul cărora indivizii învață (uneori din adolescență) anumite comportamente deviante, printre care și uzul de droguri [1].

2.5 TEORIA ASOCIAȚIILOR DIFERENȚIALE

Teoria asociațiilor diferențiale (Sutherland, 1939) susține transmisia culturală prin învățare a unor comportamente deviante, fiind „versiunea sofisticată” a cunoscutei formule populare a „anturajului rău” (Robertson, 1980). Într-adevăr cunoaștem exprimarea amară a părinților care sintetizează „devierea” fiului în cunoscuta frază:” a fost un copil atît de bun, pînă s-a înhăitat cu…”. Transmisia culturală sau învățarea socială se face în sînul unor grupuri deviante pentru care subiectul optează ca urmare a unor afinități subiective (ce decurg adesea din defectul cuplului parental) și depind de intensitatea contactului cu persoanele deviante (prieteni ce realizează un raport psihologic intim cu subiectul, pe care îl supravalorizează), de vîrstă (copilărie, adolescență), frecvență, durată, numărul contactelor. În cazul toxicomanilor teoria se aplică celor care-și desfășoară activitatea în stradă, în zonele rău famate din metropole (“street addicts”) și care formează o subcultură deviantă în care uzul de drog merge mînă în mînă cu delincvența și crima.

Teoria nuanțează creator teoria asociațiilor diferențiale a lui Sutherland în sensul că oferă un argument în plus procesului de transmisie culturală a unei identități deviante prin posibilitatea internalizării unei imagini deviante despre sine a subiectului, ce-i este indusă din afară prin procesul etichetării (Alksne, 1984, cit.de Galanter și colab., 1994).

Cercetarea sociologică a relevat o perspectivă mai puțin ipotetică și mai calchiată pe realitatea faptelor prin încercarea de a înțelege, cît de cît nemijlocit, procesul prin care un ins ajunge delincvent sau toxicoman. Lucrări clasice în domeniu analizează astfel cariera de delincvent. Astfel, Glueck și Glueck publică în 1930 lucrarea „500 de cariere criminale”, iar Lindensmith (1947) publică o lucrare asemănătoare despre toxicomania la opiu. Și alte studii vorbesc despre „ciclul de viață al toxicomaniei” determinat de un set de predispoziții sociale și psihologice preexistente (Alksne, 1967, cit. de Lowinson și colab, 1981, op. cit.).

Winick (1962, cit. de Freed-man, 1975, op. cit.) cercetează 7000 de dosare ale Biroului Federal de Narcotice din SUA și remarcă primul existența acestui „ciclu de viață al adicției”, dar și „maturizarea” și încetarea dependenței odată cu îmbătrînirea.

Perspectiva aceasta se pare că vorbește despre variabilitatea tipologică considerabilă a toxicomanilor, ceea ce are desigur consecințe pe plan terapeutic și de reabilitare [1].

CAPITOLUL III. FACTORI DE RISC ÎN RÎNDUL CONSUMULUI DE SPA

3.1 DE CE ÎNCEP ADOLESCENȚII SĂ CONSUME DROGURI

Creșterea accelerată a toxicomaniei în rîndul tinerilor s-a încercat a fi explicată de numeroși sociologi și medici. Unii au explicat pătrunderea în circuitul infernal al toxicomaniei prin curiozitate, prin încercarea de a brava, de a afișa cunoștințe și experiențe proprii într-un domeniu așa-zis „la modă”. În alte cazuri tinerii iau o țigară de marijuana pentru că așa fac alții. Alții sunt atrași în mrejele narcomaniei sub influiența unor dezamăgiri, a unor dificultăți pe care le întîmpină și cărora nu știu să le facă față. Dar aceste motivări nu pot oferi răspunsuri decît în cazuri individuale, neputînd lămuri întreaga arie a fenomenului.

Explicații mai ample ale acestui fenomen sunt prezentate de către Dic Boboian în „Pașaport pentru infern”. Deși cartea a fost editată acum mai bine de 30 de ani, am considerat aceste explicații relevante și pentru societatea de astăzi. Astfel, autorul prezintă trei cauze majore care concură la formarea unui consumator de droguri: 1) piața care furnizează stupefiante; 2) mediul care favorizează sau cel puțin tolerează folosirea drogurilor; 3) o anumită predispoziție individuală față de viciu. Autorul subliniază că existent cumulative a cel puțin doi dintre factorii enumerate mai sus generează nemijlocit narcomania juvenilă. ( Boboian, 1970).

Articolele actuale ce abordează tema cauzelor care îi determină pe adolescenși să se drogheze descriu o varietate de astfel de cauze. În primul rînd, adolescența este o perioadă caracterizată de nevoia de identificare, de a găsi și înțelege pe sine și pe cei din jur. Este vîrsta experiențelor personale, iar drogul are de multe ori forma unei astfel de experiențe. Un aspect deosebit în căutarea cauzelor consumului de droguri în rîndul adolescenților este faptul că drogul începe să fie din ce în ce mai prezent în principalele grupuri în care se poate afla adolescentul la această vîrstă: anturajul și școala. Este ceea ce determină formarea unui model biopsihosocial, care este dezvoltat de interacțiunea dintre factorii psihologici, de mediu și cei fiziologici. Astfel, schimbările datorate dependenței trebuie interpretate prin raportarea nivelului individual la contextul sociocultural în care are loc comportamentul.

În profilul psihologic al tînărului consumator domină trăsăturile nevrotice, dependența afectivă, intoleranța la frustrare, angoasele de separație, izolarea și dependența fizică, iritabilitatea și timiditatea. Soluția pe care adolescentul o găsește pentru rezolvarea acestor conflicte interioare este retragerea într-o lume construită, determinată și întreținută de drog. (Campbell, 2002)[14].

3.2 MODELE ALE COMPORTAMENTELOR DE RISC, RESPECTIV ALE COMPORTAMENTELOR PROTECTIVE ÎN CE PRIVEȘTE ABUZUL ȘI DEPENDENȚA DE DROGURI

Factorii de risc ai dependențelor de droguri au fost descriși și clasificați de diverși autori. În lucrarea de față am propus clasificarea făcută de Hawkins și colaboratorii săi (Hawkins et all, 1996 citați în Cicu, 2000). Astfel, factorii de risc în consumul și abuzul de droguri sunt grupați în două mari grupe: factori contextuali și factori individuali [14].

3.3 Factori de risc contextuali

Persoanele și grupurile există și se dezvoltă în contexte sociale marcate prin valori și structuri ale societății. De exemplu, schimbări în normele culturale, în perceperea anumitor comportamente și schimbări ale aspectelor economice relaționale cu drogurile, au demonstrat a fi asociate cu schimbări în comportamentele de consum de droguri și în prevalența globală a consumului diferitor substanțe psihoactive, inclusiv drogurile legale.

Principalii factori de risc contextuali sunt: (Cicu, 2000)

-Legile și normele sociale favorabile comportamentelor de consum și abuz.

O legislație foarte permisivă și favorabilă intereselor economice care mențin diferite afaceri relaționate cu drogurile, împreună cu o înaltă toleranță socială cu privire la fiecare substanță sunt factori contextuali cheie favorabili consumului și abuzului de diferite substanțe psihoactive [14].

-Disponibilitatea.

Este relațonată cu aspectele normative, dar poate fi considerată și un factor independent. De exemplu, faptul că un drog este sau nu legal determină o mai mare sau mai mică disponibilitate și consum global. Gradul de disponibilitate (numărul și accesibilitatea punctelor de vînzare, eficiența mecanismelor de promovare și distribuție etc.) atît pentru drogurile legale cît și pentru cele ilegale, constituie un factor de risc independent, odată evidențiați alți posibili factori de confuzie, cum ar fi puterea de achiziție a indivizilor sau alte caracteristici individuale.

-Extrema deprivare socială.

Rezultatele studiilor arată că anumiți indicatori de dezavantaj social, precum sărăcia, aglomerările umane și condițiile de viață proaste sunt asociate cu un risc crescut de comportamente antisociale. O lectură simplistă a acestor rezultate a condus la interpretarea că sărăcia este un factor per se pentru consumul de droguri. Fără îndoială, acest stereotip nu a fost confirmat prin cercetările centrate pe studii comparative între clasele sociale. În același timp, diverse studii au demonstrat că educația superioară a părinților, un loc de muncă bun al acestora sau o mai bună disponibilitate materială pentru cheltuieli personale se pot prezenta asociate cu un mai mare consum de alcool, tutun sau marihuana printre adolescenții ce provin din astfel de medii. În acest cadru, deprivarea socială se poate considera un factor de risc-pentru abuzul de droguri pe termen lung- în cazul în care există sărăcie extremă și, se asociază cu alte tipuri de probleme personale și familiale.

-Dezorganizarea în mediul social imediat.

Cînd o populație este înfruntată cu schimbări culturale bruște, se produce o sensibilă deteriorare a abilităților familiei pentru a transmite valori prosociale copiilor și adolescenților. Această deteriorare a rolului socializator al contextului social apropiat (familie, cartier, rețele sociale de sprijin) pot conduce la probleme legate de abuzul de alcool [14].

3.4 Factori de risc individuali și interpersonali

Odată eliminați posibilii factori de confuzie, precum apertenența la un grup determinat sau o clasă socială și expunerea la norme sociale schimbătoare în timp cercetările disponibile pînă acum au permis identificarea a diverși factori de risc caracter individual.

Factorii de risc detaliați în continuare se evidențiază ca fiind asociați consumului și abuzului de droguri. (Cicu,2000).

– Factorii fiziologici.

Cunoștințele despre factorii de risc genetici sunt încă limitate, chiar dacă se dispune de evidențe provenite din studii (pe animale sau gemeni) cu privire la predispoziția ereditară la abuzul de anumite substanțe psihoactive (ex. alcool).

-Factori psihologici

Unele studii semnalează existența unei relații pozitive între anumite caracteristici psihologice și comportamentale de consum și abuz de droguri, de exemplu, căutarea de senzații noi, un prag scăzut în evitarea durerii- rănirii (capacitate scăzută de evitare), incapacitatea de a controla emoțiile, labilitate emoțională sau agresivitate și ostilitate. Fără îndoială, analize împreună, evidențele disponibile cu privire la importanța acestor factori sunt încă contradictorii. Împotriva a ceea ce se credea inițial, nu s-au găsit asocieri pozitive între consumul de droguri și simptomatologia de anxietate, depresie sau stima de sine scăzută, în timp ce alte studii au adus evidențe asupra faptului că labilitatea emoțională pare a fi mai degrabă o consecință a abuzului de droguri decît o cauză.

– Atitudini și comportamente familiale permisive cu privire la droguri.

Consumul de droguri care se produce în familie influiențează consumul de droguri de către copii și adolescenți. Modelarea exercitată de către părinți prin propriul lor consum influiențează într-un mod important consumul de droguri de către copii. Această asociere pozitivă a fost în mod consistent observată atît petru drogurile legale cît și pentru cele ilegale. Diverse studii indică relația pozitivă existentă în apartenența la unități familiale unde cel puțin unul dintre părinți este consumator de droguri și dezvoltarea pe termen lung a unor probleme de dependență de droguri.

– Disfuncții educative ale familiei/Stiluri parentale inconsistente.

Diverse studii arată relația existentă între ineficacitatea sau inconsistența în dezvoltarea rolurilor părintești și a funcțiilor familiei în stabilirea de norme de comportament în familie și problemele de abuz de droguri, mai ales la copii care prezintă vreun tip de comportament dezadaptiv (tulburări de atenție, iritabilitate și agresivitate). Nu este clar, însă, că, în general un stil educativ permisiv, precum atitudini permisive cu privire la consumul de droguri de către copii, influiențează în mod direct inițierea și menținerea ulterioară a consumului de droguri.

-Lipsa unor legături afective familiale.

Absența părinților sau a unor tutori capabili să ofere suport emoțional pozitiv copiilor lor, adică, absența unor legături afective puternice în mediul familial poate fi relaționat cu dezvoltarea unor comportamente de abuz de droguri pe termen lung.

– Eșecul școlar.

Randamentul școlar scăzut a fost identificat ca factor de predispoziție al frecvenței și intensității consumului de droguri. Pe de altă parte nu există nici o evidență că un coeficient intelectual scăzut ar fi un factor predictiv pentru abuzul de droguri.

-Angajament scăzut față de școală.

Diverse studii indică o relație inversă între abuzul de droguri și integrarea școlară și/sau existența expectativei de continuare a studiilor secundare.

-Asocierea cu colegi care consumă droguri (anturajul).

Consumul de droguri de către grupul de egali este unul dintre factorii asociați cu consistența cea mai mare pentru consumul individual, fără îndoială însă, evidențe recente relevă că relația între afilierea la un grup și consumul de droguri nu este o relație unidirecțională (influiența grupului asupra individului) ci, în acest sens, se produce o relație biunivocă (indivizii tind să se integreze în grupuri cu aceleași afinități), și, în mod normal intrarea în grupuri fără norme se produce înaintea inițierii consumului de droguri.

-Atitudini favorabile consumului de droguri.

S-a observat o relație pozitivă între debutul consumului de droguri și menținerea atitudinilor și credințelor pozitive cu privire la droguri. Rareori adolescenții încep să consume droguri fără a porni de la convingerea că beneficiile potențiale ale consumului sunt mai mari decît posibilele costuri.

-Debutul timpuriu al consumului de droguri.

Studiile epidemiologice au oferit informații care demonstrează că intensitatea și frecvența consumului și abuzului precum și dezvoltarea problemelor legate de dependență va fi mai mare cu cît vîrsta de debut este mai mică [14].

CAPITOLUL IV. FACTORI DE PROTECȚIE ÎN CONTEXTUL

CONSUMULUI DE DROGURI

4.1 Factori de protecție contextuali (Cicu, 2000).

-Promovarea și întărirea abilităților sociale.

Disponibilitatea unui mediu social de suport și îtărirea abilităților copilului de a înfrunta succesivele provocări pe care le presupune integrarea socială (familia, sisteme de suport social exterior). Acesta trebuie să promoveze și să întărească abilități sociale în timpul copilăriei și adolescenței, prin întărirea valorilor pozitive.

-Legătura cu instanțele prosociale.

Existența unor legături emoționale puternice cu instanțele socialilizatoare, precum familia, școala, biserica sau alte instituții cu caracter social, și participarea activă la activitățile acestor instanțe sociale.

-Valori prosociale.

Menținerea unor valori prosociale din partea grupului de egali dar și aprecierea pozitivă a grupului de către părinți sau tutori [14].

4.2 Factori de protecție educativi (Cicu, 2000).

-Randamentul școlar.

Existența unui randament școlar satisfăcător cu aspirații și expectative rezonabile de a continua studiile.

-O bună legătură cu școala.

Existența unei legături afective pozitive cu școala și/sau cu profesorii [14].

4.3 Factori de protecție familiali (Cicu, 2000).

-Legătura emoțională.

Existența unor legături emoționale puternice între părinți/tutore și copii.

-Participarea.

Prezența părinților/tutorilor în viața copiilor, participarea importantă a acestora la activitățile copiilor.

-Norme familiale consistente.

Existența unor norme familiale generale, clare și stabile.

-Supervizare.

Supervizarea părintească asupra vieții copiilor [14].

4.4 Factori de protecție individuali (Cicu, 2000).

-Rezolvarea problemelor.

Capacitatea individuală a copilului sau adolescentului de a rezolva probleme și sentimentul de autoeficiență.

-Interiorizarea normelor.

Capacitatea individuală de a interioriza norme sociale cu privire la controlul consumului de droguri [14].

CAPITOLUL V : MATERIALUL ȘI METODELE DE CERCETARE

5.1 Profilaxia primară

Profilaxia primară a dependenței de droguri are drept scop preîntîmpinarea inițierii consumului drogurilor de către persoanele care anterior nu le utilizau. Ea este în special socială, cea mai de masă, orientată spre populația generală de copii, adolescenți, tineret și are tendința de a reduce numărul de persoane la care poate apărea maladia, iar eforturile ei sunt axate nu atît spre prevenirea evoluției maladiei, cît spre formarea capacității de a păstra sau întări sănătatea [6].

Profilaxia consumului de toxice trebuie să înceapă la o vîrstă relativ mică (chiar din școala primară) și constă în educația familială corespunzătoare, încurajarea obiceiurilor sănătoase și promovarea unei bune comunicări familiale. Deoarece adolescenții cu părinții care fac abuz de diferite toxice (alcool, tutun) sunt mai predispuși să devină la rîndul lor dependenți, este recomandat ca un astfel de comportament să fie evitat în prezența copiilor [5].

Respectul față de sine, relațiile familiale apropiate și exemplele pozitive sporesc încrederea adolescenților și îi incurajează pe aceștia să-și stabilească prioritățile și să ia deciziile corecte în tot ceea ce fac. Trebuie să se rețină că pînă la vîrsta de 9 ani copiii își formează o anumită atitudine asupra folosirii toxicelor. Studiind datele de literatură , venim cu cîteva sfaturi în educarea copiilor, care sunt recomandate pentru a evita consumul de droguri:

-oferirea unui model pozitiv de viață.

Părintele are mare responsabilitate în felul cum este educat copilul, consumul în prezența acestuia a alcoolului, țigărilor sau eventual al drogurilor, pot influiența negativ opțiunile viitoare ale acestuia. Dacă unul dintre părinți au o problemă legată de consumul de SPA, este recomandat ajutorul medical specializat (psihoterapia);

-împărtășirea convingerilor proprii.

Este foarte important ca părinții să aibă încredere în alegerile pe care le fac copii lor, de asemenea părinții nu trebuie să contrazică convingerile acestora. De multe ori există o anumită influiență a părinților asupra tuturor activităților adolescentului. Părinții pot utiliza diferite metode prin intermediul cărora pot să explice copiilor pericolul și consecințele utilizării toxicelor.

-implicarea activă în educarea copilului.

Păstrarea unei legături emoționale apropiate cu copilul este destul de dificilă, în special la vîrsta adolescenței, cînd aceștia doresc mai multă independență și intimitate. Este important ca orice părinte să cunoască prietenii din anturajul copilului și de asemenea cum își petrece acesta timpul liber. Stabilirea unui orar adecvat și petrecerea timpului liber în familie este o opțiune atunci cînd se dorește supravegherea indirectă a copiilor. Părinții trebuie să îi îngăduie copilului să se implice în activitățile familiale și de asemenea să se țină cont de părerea acestuia în stabilirea anumitor decizii care privesc întreaga familie.

-perseverența și corectitudinea față de copil.

Extremele în educația copilului (toleranța mare, respectiv pedepse prea aspre), pot mări riscul de consum și abuz de toxice în viitor. Nu sunt recomandate pedepsele fizice sau psihice, ci mai curînd trebuie găsite alte alternative în pedepsirea copiilor (implicarea în atribuțiile casnice, cititul suplimentar). De asemenea, atunci cînd este necesar, trebuie răsplătite și lăudate anumite realizări școlare sau extrașcolare.

-încurajarea anumitor activități.

Părinții trebuie să-și încurajeze copii în desfășurarea anumitor activități precum, sportul, activitățile religioase, cercurile de studiu sau cercurile artistice. Acest lucru sporește încrederea în sine și îi face pe copii să se simtă utili și de asemenea să folosească cît mai util timpul liber.

-oferirea tuturor informațiilor necesare.

Orice părinte trebuie să se informeze personal asupra riscurilor utilizării toxicelor și nu trebuie să țină cont de eventualele informații eronate oferite de anumite persoane mai puțin competente. De asemenea părinții nu trebuie să compare experiența proprie cu cea a copilului său, deoarece fiecare individ este unic în felul său. Orice părinte care suspicionează utilizarea drogurilor în rîndul copilului său, trebuie să apeleze la ajutor specializat, nefiind indicat ca acesta să rezolve singur problema, deoarece în cazul în care există un abuz de toxice, fie el acut sau cronic, este necesar tratamentul specializat (dezintoxicare și psihoterapie). Părinții trebuie să cunoască și semnele fizice sau psihice care apar în abuzul de toxice, pentru a evita posibilele complicații (tulburări de dezvoltare psihosomatică, tulburări psihiatrice, intoxicații acute cu comă și deces).

Copiii care sunt apropiați de părinții lor sunt mai puțin expuși comportamentelor de risc. Astfel, părintelui i se va da următoarele sfaturi:

A) Implică-te în viața copilului tău, cu cît te implici mai mult în viețile copiilor tăi, cu atît se vor simți mai puși în valoare și vor fi mai dispuși să îți răspundă. Asigură-te că dați copilului o educație bună, sănătoasă, pînă la vîrsta de 7 ani. Cei șapte ani de acasă contează foarte mult în a-l feri pe copil de droguri și în general pentru a dezvolta ulterior modalități mai eficiente de a depăși situații dificile în viață, altele decît prin apelarea la drog sau alcool.

1.Stabilește un “timp al vostru”, împreună”. Stabilește o rutină, un obicei săptămînal regulat de a face ceva special cu copilul tău – chiar și ceva foarte simplu, cum ar fi a merge la o înghețată.

2. Nu-ți fie teamă să întrebi unde se duce, cu cine se va întîlni și ce va face. Fă cunoștință cu prietenii lui și cu părinții acestora, pentru a le cunoaște activitățile.

3. Încearcă să fii acasă la sfîrșitul orelor, atunci cînd copilul se întoarce acasă. “Zonă periculoasă” pentru consumul de droguri este intervalul de timp 16:00-18:00, atunci cînd nu e nimeni prin preajmă; dacă reușești, aranjează-ți un orar flexibil la locul de muncă. Dacă copilul tău va veni cu prietenii, este bine să fie supravegheat de un adult.

4.Mîncați împreună cît de des puteți. Mesele sunt o ocazie excelentă de a discuta despre evenimentele de peste zi, de a oferi suport și a strînge legăturile. Studiile demonstrează că acei copii ale căror familii mănîncă împreună cel puțin de 5 ori pe săptămînă sunt mai puțin expuși riscului de consum de alcool sau droguri.

B) Fiind un bun părinte, învață să comunici cu copilul tău. Știi care este formația muzicală preferată a copilului tău? Care sunt cele mai “tari” chestii de pe la școală? Cu cît comunici mai mult, cu atît copilul tău îți va vorbi cu mai multă ușurință despre droguri sau alte subiecte sensibile.

1. Fii foarte ferm(ă) în a arăta copiilor tăi că nu dorești ca ei să consume droguri. Niciodată, nicăieri nu lăsa loc de interpretări și vorbește des despre pericolele și consecințele negative ale abuzului de alcool și droguri, doar o dată sau de două ori pe an nu este suficient.

2. Fii un ascultător mai bun. Întreabă și încurajează întrebările, parafrazează ceea ce copilul îți spune. Cere-i părerea în deciziile de familie, arată-i dorința de a asculta, asta va face să se simtă mult mai confortabil în a se deschide în fața ta.

3. Dă răspunsuri sincere, nu inventa ceea ce nu știi, oferă-te să te interesezi. În cazul în care ești întrebat(ă) dacă ai consumat vreodată droguri, spune-le singurul lucru important: că nu dorești ca ei să consume droguri. Dacă ați avut în trecut o experiență legată de consumul de drog, împărtăși-ți această informație cu copilul dvs. Subliniați greșelile, impactul negativ pe care l-au avut asupra vieții dumneavoastră, inclusiv asupra familiei și prietenilor.

4. Folosește-te de emisiunile TV, reclamele anti-drog, discuțiile de la școală etc. Pentru a putea introduce subiectul într-un mod natural, neforțat.

5. Nu reacționa într-un mod care ar putea tăia șansa oricărei discuții ulterioare. Dacă copilul face afirmații care te provoacă sau te șochiază, întoarce-le spre o discuție calmă despre faptul din ce motiv copilul tău crede că oamenii folosesc droguri sau dacă efectul merită riscul.

6. Joacă roluri cu copilul tău și exersează moduri prin care se pot refuza drogurile sau alcoolul în diferite situații. Fii conștient(ă) cît de grele sunt astfel de situații.

C) Ca un bun părinte, fii un bun exemplu pentru copil. Fii un model, acea persoană care dorești să fie și copilul tău. Dacă ați avut în trecut o experiență legată de consumul de drog, împărtășiți această informație cu copilul dvs. Subliniați greșelile, impactul negativ pe care l-au avut asupra vieții dumneavoastră, inclusiv asupra familiei și prietenilor. Ce mesaj anti-drog poate fi mai puternic?

1.Fii un exemplu viu, zi de zi al sistemului tău de valori. Arată compasiunea, onestitatea, generozitatea și deschiderea pe care dorești ca și copilul tău să o aibă.

2. Adu-ți aminte că nu se compară nimic cu „fă cum spun eu, nu cum fac eu” cînd este vorba de droguri. Dacă consumi droguri sau abuzezi repetat de alcool, nu te poți aștepta ca copilul tău să-ți urmreze sfaturile. Caută un ajutor profesional.

3. Analizează-ți comportamentul. Dacă abuzezi de alcool sau droguri, ia aminte că și copii tăi vor încerca să facă același lucru. Sau dacă rîzi fără probleme la un film în care e vorba de o persoană beată sau drogată, ce mesaj transmiți copilului tău?

D) Fiind un bun părinte, ai reguli și ți-i la respectarea lor. Copiii între 11și 13 ani -vîrste de risc ridicat pentru consumul de droguri – sunt din ce în ce mai independenți. Totuși, în pofida protestelor lor, au încă nevoie de structurare și îndrumare, au nevoie ca tu să le arăți că îți pasă destul de mult încît să pui niște limite.

1. Creează niște reguli și discută încă de la început consecințele încălcării lor. Fă-ți clare așteptările. Nu fă amenințări gratuite sau concesii de la reguli. Nu impune nici certuri sau pedepse neașteptate.

2. Stabilește un regulament și urmează-l cu strictețe. Fii însă pregătit(ă) să negociezi în ocazii speciale.

3. Controlează-ți copiii la intervale regulate. Dă-le o cartelă de telefon mobil pe care pot primi apeluri, împreună cu reguli clare de utilizare.

4. Sună părinții copilului la care se ține o petrecere. În timpul petrecerii nu te teme să te oprești și tu cînd îți duci copilul pentru a saluta gazdele și a te asigura că există o supraveghere a adulților în casă.

5. Fă să-i fie ușor copilului să plece de la o petrecere la care se consumă droguri. Spune-i de la început că fie tu, fie un alt adult, veți veni să-l luați în momentul în care se va simți neplăcut. Mai tîrziu, fii pregătit(ă) să discuți cu el despre ceea ce s-a întîmplat la petrecere.

6. Ascultă-ți instinctele, nu te teme să intervii, dacă instictul îți spune că ceva rău se petrece.

E) Fii un bun părinte, laudă-ți și răsplătește-ți copilul. Ce poate încuraja mai mult un copil decît aprobarea primită din partea părinților săi? Cuvîntul potrivit la momentul potrivit poate întări legătura care te ajută să-ți ții copilul departe de droguri.

1. Răsplătește-l cînd e cuminte, consistent și imediat. Chiar și copiii care se consideră prea mari pentru a mai primi îmbrățișări se bucură de un cuvînt de mulțumire sau laudă.

2. Accentuează pozitivul, pune accent pe lucrurile pe care copilul tău le face cum trebuie. Afecțiunea și respectul îl face pe copilul tău să se simtă bine, vor accentua părțile bune ale comportamentului acestuia, cu rezultate mult mai bune decît jena sau confuzia.

3.Ajutați-ii să se simtă mai bine cu ei înșiși și să-și clădească încrederea în sine [5].

5.2 Profilaxia secundară

Profilaxia secundară a dependenței de droguri este selectivă, orientată spre persoanele care au încercat drogurile sau spre persoane care posedă simptome de formare a dependenței de droguri la stadiul ei de inițiere. Necesitatea în profilaxia secundară apare în cazurile cînd maladia se poate dezvolta (profilaxia pentru grupurile de risc) sau cînd deja a apărut, însă n-a atins culme în evoluție [6].

Consultul de specialitate – În care se suspicionează consumul de SPA în rîndul adolescenților, trebuie să se ofere o importanță mare tuturor semnelor și simptomelor care pot apărea înaintea stabilirii unui consult de specialitate. Acest lucru va ușura diagnosticul specialiștilor. Specialiștii care pot diagnostica abuzul și dependența de substanțe toxice sunt: medicul de familie, medicul generalist, medicul terapeut, medicul pediatru, psihologul, medicul psihiatru, asistentul social specializat în abordarea adolescenților care fac abuz de substanțe toxice. Uneori este destul de dificil pentru părinți sau membrii anturajului să identifice o problemă corelată cu consumul de droguri în rîndul adolescenților.

Pe parcursul utimilor decenii, în literatura de profil, tot mai frecvent este întîlnit termenul „complex al adolescentului”. Prin noțiunea de „complex al adolescentului” sau “complex juvenile” se subînțeleg “variantele de limită” ale particularităților vîrstei adolescentei. Pentru “complexul juvenile” sunt stipulate următoarele caracteristici: neliniște, anxietate, oscilații bruște ale dispoziției afective, melancolie, impulsivitate, negativism, conflictualitate, agresivitate, ambivalență asociativă și emoțională. Dintre particularitățile psihologice specifice perioadei pubertare pot fi menționate – instabilitatea emoțională, criticismul, caracterul categoric, resimțit în felul de a fi; dorința exagerată de a fi apreciat, perceput ca persoană cu valoare deosebită, asociată adeseori cu „independența demonstrativă” , manifestată sub aspectul luptei cu autoritățile și idealizarea. Egoismul adolescentului se evidențiază de rînd cu pedantismul și altruismul exagerat. Adeseori adolescentul devine brutal, agresiv, nepoliticos față de anturaj, concomitent fiind extraordinar de sensibil la ofensă. Fondul afectiv la asemenea persoane oscilează foarte rapid de la optimism nemotivat spre pesimismul cel mai sumbru, asociat cu suspiciune exagerată, dezamăgire și disperare. În perioadele de criză, adolescentul devine extrem de sensibil față de evaluările aspectului exterior (inclusiv celui vestimentar), capacităților, aptitudinilor, posibilităților, capacităților sale, concomitent manifestînd încredere de sine exagerată, asociată cu criticism, disconsiderare și dispreț față de orice opinie sau propunere expusă de părinți, pedagogi, educatori, etc.

Pentru vîrsta adolescenței sunt caracteristice niște asocieri paradoxale ale emotivității umane, de exemplu, sensibilitatea crescută – cu cruzimea dramatică, timiditatea exagerată – cu obrăznicia, impertinența, toate manifestîndu – se sub aspectul unor „mecanisme compensatorii” (mecanisme, care la o etapă anumită de dezvoltare a subiectului uman vin să-l protejeze, să-l calmeze psihologic). Dorința de a fi recunoscut se manifestă alături de bravarea cu independent, iar negarea normelor sociale – cu idealizarea neîntemeiată a unor personae cu comportament deviant. Fanteziile adolescentului sunt reprezentate adeseori sub forma unor raționamente sterile. El tinde spre generalizări filosofice, îi sunt caracteristice reacțiile intrapsihice contradictorii, imprecizia exigențelor, egocentrismul asociativ, tendința de a exagera și teoretiza totul. Se accentuiază conflictul parvenit din incapacitatea de a-și identifica funcția de rol psiho – social, sexual și apar senzații dureroase determinate de lipsa simțului de perspectivă. Adolescentului îi sunt caracteristice opoziționismul, maximalismul, intoleranța tutelării, labilitatea extremă a dispoziției afective, toate rezultînd adeseori din particularitățile dezvoltării psiho – sexuale în această etapă de viață. Vîrsta pubertății este considerată drept una dintre cele mai vulnerabile în sensul formării diferitor tulburări de sănătate, inclusiv a dependenței de droguri.

În cazurile, cînd adolescentul resimte disconfort intrapsihic, cauzat de simptomele psihopatologice, el poate recurge la „auto – tratament” , deci încearcă să juguleze tensionarea spirituală determinată de maladie, administrîndu – și necontrolat droguri. Dar nu este exclusă dezvoltarea narcomaniei și la adolescenții psihic sănătoși.

Unii părinți suspicionează eventuala utilizare a drogurilor în cazul adolescenților care prezintă un comportament anormal (negativism, izolare), deși acest comportament poate fi considerat normal la această vîrstă. Este destul de dificil să se identifice un posibil abuz de droguri și nu este recomandat un comportament extrem din partea părinților îngrijorați.

Specialiștii recomandă ca în momentul în care se suspicionează un eventual abuz de droguri în rîndul adolescenților să se observe cu atenție anumite modificări comportamentale caracteristice pentru astfel de situații (modificări de comportament, schimbarea atitudinii față de persoanele apropiate, etc.).

În cazul în care medicul suspicionează un eventual abuz de toxice al adolescentului, anamneza și examenul fizic general au o importanță mare în stabilirea diagnosticului. Problemele corelate cu atitudinea adolescentului față de alcool sau droguri, comportamentul inadecvat al acestuia sau evidențierea unui istoric pozitiv pentru utilizarea toxicelor sunt parte a anamnezei și pot evidenția anumite semne caracteristice abuzului sau dependenței de toxice [5].

Sindroamele induse de substanțe pot să imite întreaga gamă de boli psihiatrice, incluzînd tulburările majore ale dispoziției, tulburările psihotice și cele anxioase [7].

Dintre semnele care pot apărea odată cu abuzul de droguri sunt:

-atenția insuficientă față de înfățișarea fizică și îmbrăcăminte, precum și o igienă inadecvată;

-lipsa de vlagă;

-pierderea poftei de mîncare și scăderea inexplicabilă în greutate;

-pierderea remarcabilă a puterii de concentrare;

-hiperemia conjunctivală, utilizarea inadecvată și frecventă a picăturilor pentru ochi și a odorizantelor bucale (guma de mestecat);

-egoismul, lipsa de considerație pentru ceilalți;

-schimbarea sistemului de valori, a idealurilor, a credințelor;

-absențele inexplicabile de acasă;

-pierderea memoriei imediate;

-purtarea ochelarilor de soare în momente nepotrivite;

-schimbări de dispoziție inexplicabile;

-depresie, anxietate sau proastă dispoziție care persistă;

-reacții exagerate față de unele simple cereri;

-caracter introvertiv;

-lipsa de motivație, plictiseală, indiferență;

-letargie;

-conversații telefonice pe ascuns;

-persoană care sună și refuză să – și spună numele, care închid cînd răspunde altcineva;

-absenteism și performanță școlară slabe;

-pierderea interesului pentru anumite activități școlare sau extrașcolare, pentru sport sau alte hobby – uri;

-comportament care trădează încercarea de a ascunde un anumit secret;

-îndepărtarea de membrii familiei și prieteni;

-prieteni și anturaj nou, care nu sunt prezentați familiei;

-comportament caracterizat prin minciună și furt;

-comportament disprețuitor față de familie și prieteni;

-atitudine ostilă, violentă;

-dezinteres și lipsa planurilor de viitor;

-furt de bani;

-dispariția unor obiecte din casă care pot fi vîndute ușor pentru procurarea drogurilor [5].

Deoarece unele afecțiuni psihiatrice, precum sunt sindromul de hipereactivitate asociat cu deficitul de atenție, depresia, tulburările anxioase și tulburările de stres posttraumatic, sunt frecvente în rîndul adolescenților cu abuz de substanțe toxice (droguri), este necesară o evaluare corespunzătoare psihiatrică. Prezența unor astfel de afecțiuni fac tratamentul mult mai dificil, deoarece deseori este recomandabil și un tratament specific pentru sindroamele psihiatrice asociate.

Medicul poate să întrebe orice copil trecut peste vîrsta de 9 ani despre atitudinea acestuia față de consumul alcoolului, tutunului sau a altor toxice. Aceste discuții trebuie continuate pe parcursul vizitelor regulate, astfel încît să se poată diagnostica la timp un eventual abuz.

Profilaxia la vîrste cît mai mici este extrem de utilă, deoarece majoritatea adolescenților încep consumul toxicelor la aceste vîrste. Medicul de familie are obligația să recomande tratamentul de specialitate și părinților care consumă diferite toxice.

Majoritatea adolescenților nu renunță la consumul de droguri din propria inițiativă, fiind astfel necesar tratamentul de specialitate. De aceea este foarte important ca tratamentul să fie personalizat pentru fiecare adolescent în parte (în special cel care include consilierea psihologică). Trebuie să se identifice de asemenea cu precizie și substanța care este folosită de adolescent, deoarece tratamentul de dezintoxicare diferă de la un drog la altul.

Este de asemenea important ca adolescentul să fie informat cu privire la efectele nocive pe care toxicele le au asupra sănătății proprii, cît și asupra implicațiilor legale și sociale corelate cu abuzul de toxice. La nivelul la care doar s – a experimentat un toxic este utilă implicarea adolescentului în diferite activități școlare sau extrașcolare (diferite hobby-uri, cercuri artistice, sport), care împreună cu sprijinul familial adecvat (petrecerea timpului liber împreună cu familia, implicarea în responsabilitățile casnice, etc.) ajută adolescentul să treacă mai ușor peste acest impas și să – și dezvolte anumite aptitudini care îl vor feri pe viitor de anumite tentații nedorite.

În cazul în care există un consum regulat de toxice la un adolescent este necesar tratamentul medical specializat. Acest stadiu este caracteristic adolescenților cu diferite probleme de ordin emoțional, astfel în aceste situații trebuie căutată cauza pentru a trata corect abuzul. Se recomandă asocierea psihoterapiei (individuală și de grup), precum și găsirea unor activități care să întărească respectul de sine și care să-i ocupe acestuia timpul liber.

În cazul, în care este identificat un abuz sau o dependență de SPA, este necesar un tratament îndelungat, împărțit în mai multe etape și care necesită o perioadă de recuperare mai îndelungată. În acest caz trebuie să se acorde o atenție specială simptomelor de sevraj. Tratamentul medicamentos trebuie obligatoriu asociat cu psihoterapia, care ajută adolescentul să-și controleze pornirile violente, diminuiază simptomele depresiei și eliberează sentimentele de frustrare [11]. În final nu trebuie să fie neglijat faptul că sprijinul familiei este extrem de important pe toată perioada recuperării [5].

Reabilitarea adolescenților cu abuz și dependență de SPA prevede mai multe tipuri de programe:

a) programe care necesită internarea pacientului – acest tip de program este extrem de bine structurat și foarte bine supravegheat. Există diferite centre specializate, dar și anumite spitale care oferă posibilitatea înscrierii într-un astfel de program. Un astfel de program are și un tratament suplimentar de recuperare și încurajare, util adolescentului. Denumirile generice ale programelor de acest tip sunt bazate pe principiile terapiei de grup ( Alcoolicii Anonimi sau Narcomanii Anonimi). Un alt tip de terapie care necesită internarea pacientului într-un spital sunt programele de terapie comunitară. Acesta poate dura aproximativ 2 ani, iar majoritatea adolescenților tratați în această modalitate, aleg să lucreze la rîndul lor într-un astfel de program;

b) programe care nu necesită internarea pacientului – aceste programe variază destul de mult și implică psihoterapie asociată cu terapie familială. -programul pentru tratamentul zilnic necesită petrecerea a cel puțin 8 ore pe zi în centrul de recuperare, ca apoi pacientul să – și petreacă noaptea acasă. Aceste programe au de obicei aceleași componente ca programele ce necesită internarea pe o perioadă mai lungă (terapie individuală și terapie familială, terapie de grup). Avantajul acestui tip de program sunt costurile mai mici;

-programele de „reabilitare în 12 pași” sunt recomandate în cazul pacienților care nu necesită internare și tratament intensiv. Acest tip de program are o durată variabilă și necesită urmarea atentă a mai multor etape, pe parcursul a mai multor săptămîni;

-programele de reabilitare ambientală sunt de asemenea utile în tratamentul și recuperarea adolescenților cu dependență și abuz de toxice. Acestea constau în organizarea unor tabere cu diferite locații geografice, unde adolescenții pot avea parte de un tratament asemănător oricărui centru de reabilitare specializat. O astfel de experiență îl ajută pe adolescent să – și controleze furia și să – și îmbunătățească relațiile cu prietenii și familia. Asemenea majotității programelor de reabilitare acest program are o componență de tratament și reabilitare psihică (terapie individuală și de grup).

Alegerea programului de reabilitare se face pentru fiecare adolescent în parte și trebuie să țină cont de caracteristicile compotramentale, de tipul abuzului și de problemele personale sau familiale. De asemenea tratamentul trebuie să-i ofere adolescentului șansa de a-și continua educația și de a avea o viață cît se poate de normală. Majoritatea adolescenților doresc să-și continuie studiile odată cu terminarea tratamentului. În cazul în care tratamentul are o durată mai lungă, nu este recomandată întreruperea studiilor în perioada de reabilitare (după dezintoxicare și psihoterapie). Continuarea studiilor sporește încrederea în sine și oferă șansa unei realizări academice în viitor. Activitățile școlare trebuie combinate cu cele extrașcolare, de asemenea cu psihoterapia de întreținere.

Abuzul de SPA este o problemă care nu afectează doar adolescentul, ci și familia acestuia. Deseori poate fi utilă terapia familială, astfel că părinții aleg să participe la anumite programe special concepute în acest scop. Acest tip de terapie de grup este utilă, deoarece îi ajută pe părinți să înțeleagă mai bine implicațiile consumului și abuzului de toxice și, nu în ultimul rînd, îi poate ajuta să stabilească o relație apropiată cu adolescentul [5].

5.3 Profilaxia terțiară

Profilaxia terțiară (de categoria a treia) a dependenței de droguri este în special medicală, individuală și orientată spre contingentul de bolnavi dependenți de droguri. Profilaxia terțiară de tipul A pune accentul pe prevenirea abuzului continuu al drogurilor, pe acordarea de ajutor bolnavilor în depășirea dependenței. Profilaxia terțiară de tipul B (numită de asemenea și cuaternară, de categoria a 4-a) are drept scop prevenirea recidivei maladiei la bolnavii care au încetat a consuma droguri [6].

Stoparea consumului de alcool, țigări sau alte droguri este doar primul pas în reabilitarea completă a adolescentului. Deseori există și o dependență psihică pentru substanța respectivă, de aceea este destul de dificil să se facă profilaxia unor eventuale recăderi.

Recăderile sunt destul de frecvent întîlnite în rîndul adolescenților cu abuz de toxice și nu trebuie considerate ca un eșec al tratamentului. Majoritatea acestor recăderi apar în primele 3 luni după tratament și necesită reluarea acestuia. În acest caz perioada de recuperare poate dura mai mult. Există mai multe modalități care îl pot ajuta pe adolescent să rămînă abstinent și să evite eventualele recăderi:

-programul de recuperare prelungit îl ajută pe adolescent să – și dezvolte anumite abilități care îl vor ajuta să treacă peste situațiile de criză și îl vor feri de eventualele recăderi;

-tratamentul este complet, dacă adolescentul nu a mai consumat toxice pentru o perioadă mai lungă de 1 an (2 ani), acest interval necesitînd o atenție specială din partea specialistului și a familiei, dat fiind faptul că adolescentul are o vulnerabilitate crescută și riscul recurențelor este mare;

-găsirea unor activități extrașcolare sau a unui hobby, pentru a ocupa cît mai util timpul liber al adolescentului;

-tratamentul psihiatric adecvat. Adolescenții care au o problemă corelată cu abuzul de SPA asociază deseori și anumite afecțiuni psihiatrice precum depresia, tulburarea de hipereactivitate asociată cu deficit de atenție etc. Toate aceste afecțiuni necesită tratament de specialitate. Tratarea corectă a tulburărilor de acest fel reduce riscul recidivelor de consum și abuz de toxice.

La adolescenți sunt posibile acțiuni autodistructive impulsive și aproape imprevizibile. Spre regret, adeseori calmul extern al copilului, adolescentului ascunde intențiile lui reale de autoanihilare.

În asemenea situații pe adolescent nu-l pot stopa nici teama de a – și cauza leziuni corporale grave, nici perspectiva decesului, deoarece reacțiile menționate preiau un colorit afectiv extrem de intens și profund. Consecințele unor astfel de decizii pot fi uneori fatale sau drept urmare se poate dezvolta un handicap fizic și/sau intelectual. Iar pulsiunea toxicomanică de a utiliza drogul devine nu doar un semn al indecenței personal – psihologice, ci și un indice al dezvoltării patologice asociate cu comportament neasertiv, agresiv, distructiv. Dintre cauzele cele mai importante în sensul dezvoltării unui asemenea model comportamental pot fi menționate:

-incapacitatea adolescentului de a face față situațiilor dificile și de a – și satisface necesitățile vital-importante;

-recurgerea la mecanisme de apărare psihologică infantile, imature (tip raționalizare, intelectualizare, afiliere, etc.) în scopul atenuării tensionării psihoemoționale;

-prezența situațiilor psihotraumatizante individual – importante, la care copilul, adolescentul nu poate găsi soluție;

-stările anxios – depresive asociate frecvent cu comportament anomic și acțiuni autolitice [5].

5.4 Programe de profilaxie a dependenței de SPA, implimentate în diferite țări

În Uniunea Europeană, în toate statele membre, școlile sunt considerate cel mai important cadru de prevenire universală, înregistrîndu-se o creștere vizibilă a accentului pus pe prevenirea în școală în cadrul strategiilor naționale și la punerea structurată în aplicare a acestei abordări. Această tendință se reflectă în expansiunea politicilor privind drogurile, destinate școlilor, precum și în ameliorarea formării profesorilor. Danemarca a pus în aplicare primul său program de deprindere a autonomiei funcționale în școală, același program a fost extins și în Germania[8]. De asemenea, elevii și studenții pregătesc scene teatrale cu tematică antidrog pe care le prezintă în fața părinților, educatorilor sau chiar în stradă [5]. În Italia și Franța în cadrul strategiilor lor naționale sînt elaborate programe mai structurate de prevenire. De exemplu, în 2003 au fost introduse programe de prevenire în 60% din școlile din Polonia. Grecia oferă un foarte bun exemplu de deplasare a politicilor de prevenire dinspre abordarea tradițională bazată pe informații și individuală (consiliere) spre punerea în aplicare a unei strategii reale în domeniul sănătății publice care să poată maximiza acoperirea abordărilor bazate pe programe. Numărul programelor de prevenire în școală din Grecia a crescut de peste două ori între 2000 și 2003, iar numărul programelor în familie a crescut de trei ori în aceeași perioadă. Și în Malta și în Regatul Unit a crescut importanța rolului abordărilor bazate pe programe în cadrul politicilor de prevenire. Programul Blueprint își propune să determine în ce mod poate fi adaptată cercetarea internațională în domeniul prevenirii eficiente a drogurilor la sistemul școlar britanic, și se bazează pe dovezi care sugerează că o combinație între educația în școală privind drogurile, implicarea părinților, campanii media, inițiative locale în domeniul sănătății și parteneriate comunitare este mai eficientă decît intervenția școlii [8]. Ore cu tematică antidrog sunt la moment incluse în programele de învățămînt ale elevilor și studenților din această țară sub egida organizației „Educary”, condusă de către Richard Iyws. Această organizație propune ajutor și suport informațional (materiale didactice, modele de implementare ale programelor antidrog) tuturor doritorilor din lume de a-i prelua experianța. Seturile de materiale pot fi obținute prin poștă. Organizația „Educary” dispune de o pagină Web în Internet axată pe programele de educație antidrog. Pentru copii din grupele de risc (cu dificultăți de însușire, de adaptare școlară și/sau socială, cu devieri de comportament, deci copii cu patologii limitrofe, cu maladii somatice cronice, probleme familiale, etc.) au fost elaborate și implimentate programe pedagogice speciale. Acest contingent de copii și adolescenți, pentru a depăși stările anxioase, anxios-depresive și pentru însușirea cunoștințelor antidrog, necesită suport/consiliere psihologică-/psihoterapică suplimentară. Învățămîntul lor trebuie organizat sub formă de jocuri, interactiv, stimulînd continuu procesele cognitive și ținînd cont de particularitățile funcțiilor psihice [5].

În Olanda elevii școlilor primare sunt instruiți în cadrul ocupațiilor antidrog nu doar teoretic, ci și practic primind teme pentru acasă, care sunt alcătuite în așa mod, încît prevăd soluționarea doar cu implicarea obligatorie a persoanelor adulte (părinți, bunei, frați, surori mai mari, etc.) [5].

În România, în ceea ce privește programele de prevenție a consumului de droguri în rîndul adolescenților, este notabilă activitatea Agenției Naționale Antidrog. Voi prezenta în continuare trei astfel de programe desfășurate în România de Agenția Națională Antidrog, căreia i s-au alăturat și alte organizații.

1.Campania de prevenire a abuzului de alcool ,,Copii fac ce văd” , concepută și implimentată de Agenția Națională Antidrog căreia în anul 2005 a urmărit: implicarea părinților în prevenirea consumului de alcool, informarea tinerilor cu privire la riscurile asociate consumului și consumului abuziv de alcool. Rezultate: au fost realizate 1.088 de dezbateri cu elevii, studenții și cadrele didactice din 31 de județe și 4 sectoare din București. În 4 județe s-au organizat concursuri cu tematică anti-alcool adresate elevilor. Mesajul campaniei a fost transmis către elevi prin activități de tip comunicare inter-personală, materiale scrise și mijloace media. (Raport național privind situația drogurilor 2007)

2. În cadrul campaniei „Clase fără fumat”, România s-a alăturat celor 21 țări participante la competiție. Campania a fost inițiată de Asociația Aer Pur și derulată în colaborare cu A.N.A.,U.N.I.C.E.F. România și Federația Internațională a Comunității Educative din România, Ministerul Educației și Cercetării. Tipul proiectului a fost universal, iar modelul teoretic folosit a fost acela al abilităților sociale (Botvin). Grupul țintă vizat de proiect a fost reprezentat de elevi ai claselor V-VIII. Rezultate: Proiectul s-a derulat în perioada 1 noiembrie 2004 – 31 mai 2005. Prin program s-au realizat sesiuni de informare cu privire la riscurile asociate consumului de tutun și alcool. Beneficiari au fost 12.000 de elevi din București, Iași, Cluj, Timișoara și Constanța. În 2006 campania s-a continuat, ecstinzîndu-se în mai multe județe din țară, 19 în total. Au fost instruiți 1.237 de profesori care au diseminat cunoștințele și abilitățile dobîndite unui număr de 28.685 de elevi (beneficiari direcți ai proiectului). Evaluarea rezultatelor a avut în vedere numărul de persoane (atît fumători cît și nefumători) care n-au fumat în perioada competiției. Astfel, au fost înregistrați 28.685 de elevi ai claselor V-VIII (ca beneficiari direcți ai proiectului) dintre care 22.948 au finalizat concursul, față de 11.960 în anul anterior (2005) dintre care 8.778 au finalizat competiția. (Raport național privind situația drogurilor 2007)[8].

În Russia H.A. Cиpoта și B.M. Ялтoнcкий (2004) au elaborat și adaptat un model de profilaxie antidrog specific, denumit coping – profilaxie (adaptare la stres). Acest model profilactic este orientat spre a învăța copilul, adolescentul să reacționeze mai flexibil, mai adecvat la diferite situații dificile de viață, ținînd cont de motivațiile proprii și posibilitățile de realizare a acestora. Estimarea reală a dorințelor și posibilităților proprii permite evitarea disconfortului psihologic, parvenit din frustrările (mai frecvent sub aspectul stărilor anxios – depresive) cauzate de incapacitatea satisfacerii necesităților personale exagerate. Programul propus de către H.A. Cиpoта și B.M. Ялтoнcкий (2004) include nu doar antrenament comportamental, ci și dezvoltarea facultăților emotional – cognitive, în scopul restabilirii / menținerii echilibrului între resursele personalității și cerințele mediului [5].

În Canada, profilaxia antidrog este asigurată o întreagă rețea de organizații publice, susținute și dirijate de Centrul de Narcologie, care dispune de fonduri speciale în acest sens. Obiectivele de bază ale Centrului de Narcologie în Canada sunt următoarele:

de a asigura înțelegerea corectă de către populație, în special de către copii și adolescenți, problemele ce țin de consumul de SPA și 2) de a propune programe concrete de profilaxie și combatere a narcomaniei. Una dintre ele este “Consolidarea familiei”. Scopul principal al acestui program constă în munca asiduă cu familiile ce constituie grupul de risc în sensul utilizării drogurilor, inclusiv a alcoolului. Acest program începe cu ocupații interactive de 1 oră în săptămînă, separat – copiii separat de părinți, apoi încă 1 oră în săptămînă – ocupații în comun, pe parcursul căreia cunoștințele teoretice acumulate în timpul primei ore sunt discutate și aplicate practic în cadrul familiei. La sesiuni copiii învață să relateze despre problemele proprii și să însușiască deprinderile de viață necesare. Scopul programului constă în a crește capacitățile adaptative și a reduce riscul. Durata lui e de 14 săptămîni. Autorul programului este Colleen Kelly. În afară de aceste programe, în Canada există serviciul de informare antidrog, constituind biblioteci speciale, care asigură accesul la sursele de literatură antidrog (de popularizare și științifice) pentru orice categorie de vîrstă. Centrul canadian de Narcologie are un Web – site accesibil în Internet, unde se poate face cunoștință cu toate programele menționate și cu publicațiile din revista „Narcologia și Sănătatea Psihică” editată de centru [5].

În Occident un rol deosebit de important în maturizarea copiilor și adolescenților revine programelor orientate spre creșterea capacităților adaptative, de exemplu, programul „Formarea aptitudinilor de viață”. Acest program este promovat de organizația americană „Life skills international”. Programul prevede formarea corectă și dezvoltarea autoconștiinței (imaginii de sine); creșterea stimei de sine; însușirea aptitudinilor de comunicare, de încadrare socială; capacității de a se opune influiențelor negative ale mediului microsocial; capacității de a spune „Nu” ,atunci cînd acest lucru este strict necesar; formarea unui comportament asertiv; prevenirea modelelor de comportament neasertiv, agresiv etc. Eficiența programului crește în funcție de durata aplicării și intensitatea implicării în el a societății și, mai ales, a membrilor familiei copiilor cu probleme. Majoritatea elementelor acestui model de profilaxie a dependențelor de droguri pot fi ușor realizate în cadrul familiei. Pentru aceasta este important ca copilul, adolescentul să primească în familie informații referitor la modul de a forma și menține relații interpersonale stabile; de a se comporta respectuos; de a cere ajutor în situațiile dificile; de a refuza propunerile inacceptabile; de a evita și / sau de a soluționa o situație de conflict interpersonal, etc. Cînd adulții sunt cointeresați în dezvoltarea armonioasă a propriului copil, simțind că el are probleme pe care tinde să le soluționeze consumînd SPA, ei se vor implica demonstrîndu-i că există și alte posibilități de soluționare a problemelor, dar în asemenea situații, adeseori este nevoie de implicarea specialistului psiholog, psihoterapeut, psihiatru – narcolog sau a membrilor societăților narcomanilor anonimi [5].

În SUA cu suportul Institutului Național pe Probleme de Dependență (INPD) a fost elaborat un program științific, care asigură elevii școlilor medii și studenții cu informații despre SPA și impactul lor asupra organismului uman în linii generale și, în special, asupra creierului. Institutul dispune de o secție, care colectează toate materialele, metodele, recomandările utile pentru profesori în sensul profilaxiei și combaterii dependențelor de droguri.

Ceva similar se implementează la moment și în țara noastră. Este vorba de Proiectul Național „Profilaxia primară a narcomaniei în Republica Moldova”, realizat de colaboratorii „Laboratorului de Narcologie” din incinta catedrei „Psihiatrie și Narcologie” a Facultății de Perfecționare a Medicilor Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”. Materialele didactico – informative elaborate deja au fost răspîndite în instituțiile de învățămînt mediu, mediu – special și superior ale republicii. Ele reprezintă broșuri, buclete și reviste editate special, conținînd informații despre factorii de risc, influiența diferitor stupefiante (marijuană, opiacee, cocaină, amfetamine, halucinogene, nicotină, steroizi, exstasy, etc.) asupra organismului uman. Posibilități reale de a lua cunoștință de metodele de profilaxie antidrog în Republica Moldova există actualmente în cadrul Laboratorului de Narcologie, Dispensarelor Orășenesc și Republican de Narcologie. Informațiile respective au aspect de buclete, broșuri, destinate educatorilor, profesorilor și altor specialiști în calitate de suport didactico – ilustrativ pentru lucrul cu colectivele de copii și adolescenți.

Fiecare revistă editată în SUA de INPD este ilustrată foarte demonstrativ și elocvent, conținînd date argumentate științific. Special pentru cadrele profesoral – didactice a fost editat un ghid (în volum de 96 pagini) pentru orele didactice consacrate tematicii antidrog, o broșură (38 pagini) pentru lucrul cu copiii și adolescenții în domeniul profilaxiei narcomaniei și 20 postere, care reflectă date despre fiecare dintre drogurile cele mai răspîndite în SUA. Sursele de literatură menționate conțin informații detaliate cu referință la simptomele clinice în caz de inițiere a consumului de drog, precum și manifestările clinico – evolutive ale diferitor tipuri de narcomanie, sunt elucidate strategiile de acordare a primului ajutor în caz de intoxicație acută, de supradozare a SPA [5].

În contextul realizării politicilor în acest domeniu, Ministerul Sănătății pe parcursul ultimilor 10 ani de comun cu ONG – urile cointeresate, a înregistrat campanii informaționale și educaționale cu scopul informării contingentelor de populație tînără cu consecințele fenomenului narcomaniei, posibilitatea adresării pentru implicarea în programele de profilaxie și prevenție.

Anual de comun cu instituțiile interesate se organizează și desfășoară concursuri republicane al desenelor, elevilor claselor a V-IX „O lume fără droguri” și „Drogurile – între mit și realitate” la care participă elevii instituțiilor de învățămînt preuniversitar [17]. În Dispensarul Republican de Narcologie cu susținerea organizațiilor nonguvernamentale au fost implementate programe de profilaxie, corecție psihologică și psihoterapeutică pentru grupurile țintă de populație, persoanelor codependente, membrilor familiei, etc. Cu scopul diminuării riscului de îmbolnăviri prin narcomanie și ameliorării situației create.

Au fost înregistrate peste 30 816 vizite consultative cu scopul profilactic și de tratament și examinate 8290 persoane reținute de către organele de drept cu manifestări agresive și violente în stradă. Aceste programe au fost înregistrate și li s-a propus după caz implicarea în programele de profilaxie și tratament [17].

Doar eradicînd prin eforturi comune această ciumă, va fi posibil de trăit pașnic, dar pentru aceasta trebuie să se depună eforturi maxim [23].

Drogul nu este doar problema celui care îl consumă, ci a întregii colectivități [24].

CONCLUZII:

1. Drogurile reprezintă o problemă importantă la nivel mondial, care rămîne a fi extrem de variabilă, în ce privește modurile de manifestare.

2. Narcomania este o maladie foarte greu de vindecat, deoarece tratamentul constă nu atît în administrarea medicamentelor, dar mai mult în recuperare care necesită o perioadă lungă de timp, și neapărat reeducare.

3. Consider, că este mai ușor în a preveni consumul de SPA, de cît a opri acea persoană căzută în capcana „morții albe”.

4. Un rol important în prevenirea drogodependenței revine în mare parte stării psihologice, psihice și somatice anterior momentului inițierii utilizării de SPA.

5. Datorită instabilității proceselor metabolice, a imaturității și insuficienței dezvoltării fiziologice a sistemului nervos central, celui vegetativ, sindromul de drogodependență se formează rapid, comparativ cu adulții.

6. Copii și adolescenții din orașe sunt mai expuși riscului de a deveni narcomani în comparație cu cei din mediul rural.

7. Persoanele vîrstnice sunt mai puțin tentate de consumul de droguri, comparativ cu copii și adolescenții.

8. S-a constatat că adolescenții de sex feminin sunt mai mulți la număr în comparație cu cei de sex masculin.

9. Principalul factor de risc, fără de care o persoană nu ar deveni narcoman, consider că, este personalitatea individului.

10. Dependența de SPA, se formează adeseori la tinerii cu nivelul inelectual înalt, fiind în relații bune cu persoanele din mediul în care se află, datorită lipsei de informații veridice.

RECOMANDĂRI:

1. Viața e doar una. Niciodată nu va exista posibilitatea de a o repeta. De aceea, se recomandă chibzuință maximă, dacă se merită de încercat drogurile!

2. Pentru a nu începe a consuma SPA și mai ales pentru a nu se lăsa de ele, nu este suficientă doar voința. Este foarte importantă voința persoanelor din anturaj, precum și educația pe care a primit-o, serviciile care-i stau la dispoziție, etc. Pentru protejarea de droguri, individul trebuie să se gîndească în primul rind la riscurile celorlanți.

3. Stabilirea unei poziții clare a familiei privind drogurile.

4. Oferirea tuturor informațiilor necesare potrivite vîrstei.

5. Părinții trebuie întotdeauna să încurajeze alegerile copilului, să fie perseverenți și corecți, să comunice cu copii, să le asculte opiniile.

6. Programul de recuperare se alege individual, luîndu-se în considerație tipul abuzului, comportamentul individului, problemele pe care le are, etc.

7. Rolul cel mai important în vindecarea narcomanului îi aparține familiei, de aceea anume ea îi poate influiența decizia, de al încuraja pînă la capăt într-un program de recuperare.

8.Trebuie de acordat o deosebită atenție oricărui consum de tutun, băuturi spirtoase și luate măsuri pentru prevenirea unei eventuale dependențe de SPA.

BIBLIOGRAFIE:

1. Dan Prelipceanu; Psihiatrie Clinică; Editura medicală; București, 2013.

2. Dr. Iuliana Dobrescu., Psihiatria copilului și adolescentului ., Editura Medicală., București, 2005.

3. Nacu A.G., Nacu A.A. Psihiatrie Judiciară., F.E. “Tipografia Centrală”, Chișinău, 1997, p.247.

4. Oprea N., Nacu A., Oprea V. Psihiatrie., Chișinău Centrul Editorial Poligrafic Medicina 2007 p. 208-209.

5. Revenco M., Deliv I. Profilaxia narcomaniei la copii și adolescent., Chișinău Centrul Editorial – Poligrafic Medicina 2009.

6. S. Condratiuc., Profilaxia primară a narcomaniei în Republica Moldova; Teza de doctor în medicină ., Chișinău 2009.

7. Kaplan & Sadock; Manual de buzunar de Psihiatrie clinică., Editura medicală, 2009, Ed. a – 3., rev.- București.

8. ar2005.emcdda.europa.eu;

9. cspchișinău.md;

10. familiad.wordpress.com;

11. sănătatea–ta.blogspot.com;

12. www.creează.com;

13. www.creștinortodox.ro;

14. www.scribd.com;

15. www.sfatulmedicului.ro;

16. www.imspdrn.md;

17. www.demografie.md;

18. www.salvațicopiii.ro;

19. www.publika.md;

20. www.drognet.md;

21 .www.sanatateatv.ro;

22. www.evz.ro;

23.www.totul.md;

24. www.7p.ro.

BIBLIOGRAFIE:

1. Dan Prelipceanu; Psihiatrie Clinică; Editura medicală; București, 2013.

2. Dr. Iuliana Dobrescu., Psihiatria copilului și adolescentului ., Editura Medicală., București, 2005.

3. Nacu A.G., Nacu A.A. Psihiatrie Judiciară., F.E. “Tipografia Centrală”, Chișinău, 1997, p.247.

4. Oprea N., Nacu A., Oprea V. Psihiatrie., Chișinău Centrul Editorial Poligrafic Medicina 2007 p. 208-209.

5. Revenco M., Deliv I. Profilaxia narcomaniei la copii și adolescent., Chișinău Centrul Editorial – Poligrafic Medicina 2009.

6. S. Condratiuc., Profilaxia primară a narcomaniei în Republica Moldova; Teza de doctor în medicină ., Chișinău 2009.

7. Kaplan & Sadock; Manual de buzunar de Psihiatrie clinică., Editura medicală, 2009, Ed. a – 3., rev.- București.

8. ar2005.emcdda.europa.eu;

9. cspchișinău.md;

10. familiad.wordpress.com;

11. sănătatea–ta.blogspot.com;

12. www.creează.com;

13. www.creștinortodox.ro;

14. www.scribd.com;

15. www.sfatulmedicului.ro;

16. www.imspdrn.md;

17. www.demografie.md;

18. www.salvațicopiii.ro;

19. www.publika.md;

20. www.drognet.md;

21 .www.sanatateatv.ro;

22. www.evz.ro;

23.www.totul.md;

24. www.7p.ro.