Profilajul Criminal In Investigatia Criminalistica
CUPRINSUL LUCRĂRII DE LICENȚĂ:
Abrevieri
Introducere
SECȚIUNEA I
CONSIDERAȚII PRELIMINARE PRIVIND NOȚIUNEA DE CRIMINALISTICĂ
§ 1.1. Noțiune, scurt istoric, obiect, metode și caractere
§ 1.2. Principiile fundamentale ale criminalisticii
§ 1.3. Conexiunea criminalisticii cu științele juridice și judiciare
SECȚIUNEA a II-a
ASPECTE GENERALE PRIVIND PROCESUL DE PROFILING
§ 2.1. Procesul de profiling
§ 2.2. Profilul psihologic în sistemul judiciar românesc
§ 2.3. Analiza comportamentală
SECȚIUNEA a III-a
ASPECTE SPECIFICE DE CRIMINALISTICĂ PRIVIND MOTIVUL ȘI RAȚIUNEA DE A UCIDE
§ 3.1. Comportamentul criminal
§.3.2. Elemente constitutive ale mecanismului comportamentului criminal
§ 3.3. Motivul și rațiunea de a ucide
SECȚIUNEA a IV-a
PROFILAJUL CRIMINAL ÎN INVESTIGAREA JUDICIARĂ A ACTIVITĂȚII INFRACȚIONALE STUDIU DE CAZ: RÎMARU ION
§.4.1 Istoricul crimelor
§.4.2. Modul de operare folosit
§ 4.3. Profilul psiho-social al criminalului Rîmaru Ion
§ 4.4. Procesul și sentința penală în cazul inculpatului Rîmaru Ion
§ 4.5. Concluzii privind crima și criminalul în serie
Concluzii
Bibliografie
ABREVIERI:
alin. – aliniat;
art. – articol;
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție;
C. civ. – Codul civil;
C. proc. civ. – Codul de procedură civilă;
C. pen. – Codul penal;
C. pr. pen. – Codul de procedură penal;
col. – colegiu;
col. civ. – colegiu civil;
dec. – decizie;
dec. civ. – decizie civilă;
ed. – editură;
hot. jud. – hotărâre judecătorească;
nr. – număr;
op. cit. – opera citată;
p. – pagina;
s. civ. – secția civilă;
T.S. – Tribunalul Suprem;
vol. – volumul.
INTRODUCERE
Prezenta lucrare de licență prezintă sub diferite aspecte metodologia specifică investigării criminalistice pe baza profilajului criminal.
Suportul teoretic al licenței se constituie din lucrări variate, relevante pentru o abordare a fenomenelor analizate; astfel, pentru fundamentarea conceptelor de bază utilizate în lucrare am făcut recurs la câteva lucrări care reflectă activitatea supusă analizei și la actele legislative care reglementează domeniul.
Actualitatea temei alese.
Dintre toate valorile sociale, omul reprezintă valoarea cea mai de preț și tocmai de aceea legea penală îl apără atât în ceea ce privește existența sa fizică și atributele fundamentale ale personalității sale, cât și în ceea ce privește toate celelalte drepturi și interese ce-i sunt recunoscute. Viața, ca însușire biologică a individului constituie atributul sintetic și fundamental fără de care nu ar putea exista nici una dintre celelalte însușiri ale persoanei; ea reprezintă bunul, valoarea cea mai de preț a individului, condiția supremă a existenței și afirmării rolului său în cadrul grupului social.
Societatea, de asemenea, nu poate fi concepută decât prin existența unor oameni, ceea ce semnifică următorul aspect: viața indivizilor devine o condiție supremă a existenței societății însăși. Fără respectarea vieții nu este posibilă nici colectivitatea, nici conviețuirea socială.
Ocrotirea persoanei prin mijlocirea legii penale se înscrie printre cele mai importante obiective ale dreptului penal; persoana omului este apărată atât sub aspectul personalității sale fizice (viața, integritatea corporală, sănătatea), cât și a personalității sale morale (demnitate, onoare, libertate, etc.).
Însă, dreptul penal nu are doar menirea să pună la dispoziția instanțelor judecătorești materialul probator necesar pentru stabilirea vinovăției infractorilor și tragerea acestora la răspundere penală pe măsura vinovăției fiecăruia, ci are și un rol preventiv-educativ.
În prezenta lucrare de licență am subliniat rolul profilajului criminal în cazul cercetării, criminalistice pentru a evidenția o serie de particularități și metode, întreprinzând o analiză destul de detaliată a noțiunii de „criminal profiling”, adică procesul prin care se indică trăsăturile de personalitate ale autorului unei infracțiuni, ținându-se cont de analiza câmpului infracțional, tipurile variate de personalități existente, datele statistice ale faptelor similare, precum și natura disfuncțiilor mentale demonstrate de autor cu ocazia comiterii faptei.
Obiectul prezentei lucrări de licență este acela de a prezenta o parte din tot ceea ce s-a scris despre profilingul ca metodă de identificare a autorilor crimelor, pe baza analizei naturii infracțiunii și a modului în care a fost săvârșită. Din alegerile pe care criminalul le-a făcut înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii se pot determina diferite aspecte ale personalității sale. Aceste informații sunt coroborate cu alte detalii relevante și cu probele fizice descoperite la locul faptei, iar apoi sunt comparate cu caracteristici cunoscute ale diferitelor tipologii de personalitate, dar și cu cele ale tulburărilor psihice, pentru a putea contura astfel o descriere a autorului cu care se poate lucra în mod practic.
În general, infracțiunile pretabile în folosirea profilului psihologic sunt omorul în serie, violurile în serie și tâlhăriile în serie. În special, profilul de personalitate a avut rezultate uimitoare în investigațiile omorului în serie și a violurilor în serie, violuri urmate sau nu de moartea victimei. Profilingul contribuie la investigația criminal fiind o opinie, un punct de vedere obiectiv din partea unui specialist neimplicat inițial.
Structura și volumul lucrării de licență: lucrarea este structurată în patru secțiuni, prefațate de introducere. Concluziile și recomandările sunt prezentate într-un capitol separat. Lucrarea mai conține la final lista cu referințe bibliografice.
În Introducere se fundamentează actualitatea temei, se precizează obiectivul, suportul său metodologic și se indică structura lucrării de licență.
În secțiunea I intitulată Considerații preliminare privind noțiunea de criminalistică își propune clarificarea unor aspecte conceptuale specifice referitoare la obiect, conținut, metode ale conceptului criminalistică, cu deplasarea accentului pe principii și caractere, precum și pe importanța și rolul acesteia în urma conexiunii cu științele juridice și judiciare.
În secțiunea II intitulată Aspecte generale privind procesul de profiling, după ce am prezentat elemente de bază am abordat atât profilul psihologic în sistemul judiciar românesc, cât și conceptul de analiză comportamentală.
În secțiunea III Aspecte specifice de criminalistică privind motivul și rațiunea de a ucide am analizat ocomportmanetul criminal și elementele constitutive ale acestui mecansim, pentru ca în final să evidențiez motivul și rațiunea de a ucide.
În secțiunea IV am prezentat câteva aspecte specifice strict referitoare la profilajul criminal prin prezentarea unui studiu de caz unde am accentuat profilul psiho-social al criminalului Rîmaru Ion alături de modul de operare folosit în perioada crimelor sale.
În finalul lucrării am încercat să evidențiez câteva concluzii referitoare la aspectele analizate pe parcursul prezentei lucrări de licență.
SECȚIUNEA I
CONSIDERAȚII PRELIMINARE PRIVIND
NOȚIUNEA DE CRIMINALISTICĂ
§ 1.1. Noțiune, scurt istoric, obiect metode și caractere
În acest capitol al prezentei lucrări de licență mi-am propus să tratez o serie de aspecte preliminare pe care le consider edificatoare privind noțiunea de criminalistică.
Potrivit concluziilor desprinse dintr-o vastă jurisprudență, autorii de specialitate sunt unanimi în a aprecia că acest act inițial are o largă rezonanță în ansamblul preocupărilor consacrate soluționării unor cauze, el presupunând cunoașterea imediată, directă și completă a împrejurărilor în care a avut loc accidentul.
Apararea ordinii de drept presupune nemijlocit combaterea eficientă prin metode științifice pe baza și în spiritul legii, a faptelor antisociale, cu prioritate a celor pe care societatea a înțeles să le sancționeze prin normele sale penale.
O primă formă de protecție a societății a reprezentat-o inițierea unui sistem de legi prin care se arată și se sancționează ceea ce nu este permis sau considerat periculos.
Nu numai normele de drept sunt suficiente în acest sens dar și conceperea unui mod de acțiune în vederea descoperirii actului ilicit și a celor implicați în încălcarea legii.
Astfel, o serie de profesioniști ai dreptului au înțeles că pentru soluționarea cauzelor penale numai simpla aplicare a regulilor de drept este insuficientă. Penaliștii dreptului modern au argumentat cu succes că trebuie să se recurgă la diverse metode științifice de investigare a realității precum și la reguli tactice specifice de efectuare a unor acte procedurale. Astfel a devenit necesar crearea unui sistem științific coerent, destinat investigării faptelor penale.
Fondatorul noii științe judiciare a fost judecătorul austriac de instrucție Hans Gross care în anul 1893, a lansat pe piață „Manualul judecătorului de instrucție”, reeditat în scurt timp sub denumirea „ Manualul judecătorului de instrucție în sistemul criminalisticii”.
În acest sens și-a făcut apariția pe lângă știința investigării faptelor penale și criminalistica. Întemeietorul ei a definit-o ca o știință a stărilor de fapt în procesul penal.
Din analiza majorității punctelor de vedere exprimate în literatura de specialitate, conținutul noțiunii de criminalistică poate fi definit astfel: criminalistica este o știință judiciară, cu caracter autonom și unitar care însumează un ansamblu de cunoștiințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale.
Criminalistica este privită ca o știință care este într-un continuu progres, punând la îndemâna instanțelor civile și penale deopotrivă mijloace noi pentru aflarea adevărului, mijloace pe care justiția le folosește din plin.
Conturarea obiectului propriu criminalisticii prezintă importanta pe cel puțin două planuri:
evidențierea aportului său particular în aflarea adevărului;
a sublinia unitatea și autonomia sa față de celelalte științe juridice și nejuridice, dar aflate în slujba justiției și anume medicina legală, psihologia judiciară, fizica, chimia și biologia judiciară.
Principalele direcții în care acționeaza criminalistica sunt următoarele:
inițierea de metode tehnice destinate cercetării urmelor infracțiunii, începând cu urmele specifice omului și continuând cu cele ale armelor sau instrumentelor, mijloacelor de transport, ale fenomenelor fizico-chimice în vederea identificării persoanelor sau obiectelor;
studierea și adaptarea la necesitățile proprii criminalisticii a unor metode din alte domenii ale științei cum sunt cele proprii fizicii, chimiei, biologiei și matematicii pentru aplicarea lor la specificul activității de prevenire și combatere a infracțiunilor;
elaborarea de reguli și procedee tactice în vederea efectuării unor acte de urmărire penală;
studierea practicii judiciare în vederea valorificării știintifice și generalizării experienței pozitive rezultate din activitatea organelor de urmărire penală pe linia investigării infracțiunilor;
analiza evoluției modului de săvârșire a faptelor penale pentru stabilirea celor mai adecvate procedee de combatere și de prevenire a lor, inclusiv de identificare a autorilor acestora;
perfecționarea modului de cercetare a diverselor categorii de infracțiuni, cu preponderență a celor care aduc atingere unor valori sociale deosebite, cele care sunt săvârșite cu violență și în general a faptelor penale care prezintă dificultăți de investigare;
elaborarea de metode și prefigurarea de măsuri destinate prevenirii infracțiunilor sau altor fapte cu caracter antisocial.
Criminalistica este definită ca știința care elaborează și folosește un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale.
Obiectul de studiu al crimi unor acte de urmărire penală;
studierea practicii judiciare în vederea valorificării știintifice și generalizării experienței pozitive rezultate din activitatea organelor de urmărire penală pe linia investigării infracțiunilor;
analiza evoluției modului de săvârșire a faptelor penale pentru stabilirea celor mai adecvate procedee de combatere și de prevenire a lor, inclusiv de identificare a autorilor acestora;
perfecționarea modului de cercetare a diverselor categorii de infracțiuni, cu preponderență a celor care aduc atingere unor valori sociale deosebite, cele care sunt săvârșite cu violență și în general a faptelor penale care prezintă dificultăți de investigare;
elaborarea de metode și prefigurarea de măsuri destinate prevenirii infracțiunilor sau altor fapte cu caracter antisocial.
Criminalistica este definită ca știința care elaborează și folosește un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale.
Obiectul de studiu al criminalisticii reiese cu claritate din definiție, anume studiul mijloacelor tehnice și metodelor tactice de investigare a faptelor prevăzute de legea penală.
Metodele criminalisticii
Noțiunea de «metodă criminalistică» poate fi definită ca o totalitate de acțiuni, operații și mijloace, inerente însușirii realității obiective, privind cercetarea infracțiunilor. La nivel practic, metodele criminalistice se prezintă în forma unor măsuri, operații și mijloace tehnico-științifice, aplicarea cărora asigură eficiența activității organelor judiciare în vederea investigării și prevenirii faptelor penale.
Având în vedere obiectul propriu de cercetare a acestei științe, criminalistica are metode specifice de cunoaștere, unele dintre ele tipice științei respective, altele comune mai multor științe dar aplicate în mod particular, potrivit obiectului său:
La baza metodologiei criminalistice se situează modalități generale de cunoaștere cum sunt observația, analiza și sinteza, deducția și inducția, comparatța, adaptate la specificul obiectului criminalisticii. De exemplu metoda comparativă este fundamentală în procesul de identificare a persoanelor și obiectelor, ea constituind baza metodologică a activității de expertiză criminalistică.
Metodele adaptate la specificul criminalisticii din alte domenii științifice, metode de analiză fizico-chimică a urmelor și microurmelor, metodele biologice de examinare a urmelor de secreții, țesuturi moi, metodele antropologice, metodele de examinare optică în radiații vizibile sau invizibile, etc.
Metode de examinare proprii criminalisticii care țin de particularitățile obiectului sau de cercetare: metode destinate descoperirii și examinarii urmelor sau mijloacelor de probă, metode de identificare a persoanelor și cadavrelor semnalmente exterioare ori după resturi osoase, metode de cercetare a înscrisurilor, a diverselor valori falsificate sau contrafăcute; Procedee tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală, elaborate atât pe baza generalizării experienței organelor judiciare cât și prin adaptarea unor elemente de cunoaștere aparținând psihologiei;
Metode tehnice de prevenire a infracțiunilor cum sunt cele vizând prevenirea falsului, a furtului, etc.
Metodologia criminalistică își propune ca pe baza mijloacelor tehnice și a regulilor tactice generale, să surprindă specificul investigării diferitelor tipuri de infracțiuni contribuind la specializarea organelor de cercetare penală în soluționarea anumitor categorii de fapte. Astfel, există o metodologie a investigării accidentelor de trafic rutier, există o metodologie a investigării faptelor cauzatoare de moarte violentă, a accidentelor de muncă, a infracțiunilor la regimul bancar, vamal ș.a.
Unii autori clasifică metodele discutate în două-trei, alții în șapte-opt categorii. Unul și același fenomen, de exemplu, studierea și generalizarea experienței judiciar-penale este prezentat diferit de către autori: fie ca obiect de aplicare a metodelor criminalisticii, fie ca metodă criminalistică de investigare, fie ca sursă informativă.
Totodată, o asemenea analiză a opiniilor demonstrează, aceasta confirmându-se și în practica judiciară, că atât la nivel teoretic, cât și la cel utilitar, se folosesc trei categorii de metode: general științifice, particular științifice și speciale.
Metodele general științifice sunt specifice tuturor formelor de activitate umană, fiind folosite cu prisosință în cercetările criminalistice. Acestea sunt:
1) Metoda observației;
2) Metoda măsurării;
3) Metoda experimentală;
4) Metoda modelării;
5) Metoda comparatiei;
6) Metoda descrierii.
Categoria a doua de metode, frecvent aplicate în criminalistică, constituie cele particular științifice. Fiind în marea majoritate preluate în direct sau prin adaptare la specificul cercetărilor criminalistice din diverse ramuri ale științelor naturale, metodele din această categorie sunt atestate sub diverse denumiri, de exemplu «metode fizice», «metode de ramură», «metode adaptate la specificul criminalisticii», «metode științifice și tehnice». În toate cazurile însă, se au în vedere, în primul rând, metodele fizice sau fizico-chimice, matematice și antropologice.
1. Metode fizice sau fizico-chimice. Dintre multiplele metode fizice și fizico-chimice uzuale în cercetările criminalistice menționăm următoarele:
– Metoda optică;
– Metoda palpării;
– Metoda efectului de luminiscență;
– Metoda convertizării electrono-optice;
– Metoda difuzo-copiativă prin contact;
2. Metode matematice;
3. Metode antropologice.
Categoria a treia constituie metode speciale criminalistice, denumite de unii autori «metode de examinare proprii criminalisticii», care pot fi încadrate în patru subgrupuri, după cum urmează:
a) metodele tehnico-criminalistice destinate descoperirii, fixării și ridicării urmelor materiale ale infracțiunii, desfășurării evidenței criminalistice și măsurilor de protejare a valorilor sociale de atentări criminale ca, spre exemplu, metodele fotografiei de fixare, aplicate în cadrul cercetării la locul faptei sau în alte împrejurări, de relevare și ridicare a urmelor invizibile de mâini, a celor create de instrumente sau în urma tragerii din arma de foc, cele vizând prevenirea furturilor , traficurilor de stupefiante etc;
b) metodele expertizelor criminalistice (grafoscopice, traseologice, balistice) și a acitivității specialiștilor abilitați să efectueze constatări tehnico-științifice.
c) metodele tactice de organizare și desfășurare a acțiunilor procesuale, a cercetării la fața locului percheziției etc. metodele de cercetare a anumitor categorii de infracțiuni cunoscute și sub denumirea de metodici particulare de cercetare penală.
Metodele speciale criminalistice se subdivid în cele aplicate în cercetările științifice, cum ar fi generalizarea practicii înaintate, studierea și adaptarea realizărilor altor științe la specificul activităților criminalistice, analiza și evidența modalităților de săvârșire a actelor antisociale și cele destinate să deservească practica judiciară etc.
Caracterele criminalisticii
Raportată la alte științe chemate să participe la activitatea judiciară, medicina legală, drept penal și procesual penal, drept civil, criminalisticii îi sunt specifice anumite caractere:
Caracterul judiciar – are în vedere legătura criminalisticii cu activitățile de cercetare și urmărire penală. În foarte multe situații activitatea consacrată soluționării cauzelor penale este precedată de un proces laborios destinat strângerii probelor, clarificării împrejurărilor în care a fost săvârșită fapta ilicită, identificării autorului și câteodată chiar a victimei. Astfel, acest proces începe deseori cu cercetarea la fața locului și continuă cu activitățile de investigare, analiză, verificare in laborator a urmelor sau mijloacelor materiale de probă, cât și cu alte acte de urmărire penală.
Caracterul autonom – obiectul criminalisticii este deosebit de cel al altor științe juridice. Astfel nici una dintre acestea nu-și propune să elaboreze metode și mijloace tehnico-științifice de descoperire, ridicare și examinare a urmelor infracțiunii sau de identificare a infractorilor. În domeniul prevenirii săvârșirii de fapte antisociale, prezent în politica penală și comun tuturor ramurilor dreptului nostru, modalitățile de realizare se paticularizează în procedee sau maăuri cu totul specifice criminalisticii.
Caracterul unitar – criminalistica este o știință cu o structură complexă, impusă de necesitatea rezolvării unor probleme dintre cele mai diverse. Pornind de la particularitățile și specificul domeniilor de cercetare, criminalistica poate fi structurată în următoarele părți principale:
tehnica criminalistică – cuprinzând ansamblul metodelor și mijloacelor tehnico-științifice destinate descoperirii, fixării, ridicării și examinării urmelor sau mijloacelor materiale de probă;
tactica criminalistică – însumând totalitatea procedeelor și regulilor altele decât cele stabilite prin norme de drept, privind efectuarea actelor de urmărire penale și în general de anchetă;
metodologia criminalistică – vizând cercetarea unor categorii de infracțiuni cum sunt infracțiunile împotriva vieții, furturile, accidentele rutiere, navele sau aeriene, etc.
Caracterul pluridisciplinar– în activitatea complexă de prevenire a fenomenului infracțional, în lupta dusă de organele judiciare pentru descoperirea infracțiunilor și identificarea autorilor este necesar a se recurge la mijloace, metode și procedee din ce în ce mai perfecționate și eficiente. Toate acestea nu pot reprezenta decât fie rezultatul cercetării științifice criminalistice, fie rezultatul celor mai noi cuceriri din quasitotalitatea domeniilor științei și tehnicii.
§ 1.2. Principiile fundamentale ale criminalisticii
A analiza principiile fundamentale ale criminalisticii presupune în primul rând conturarea acestui sistem avându-se în vedere specificul obiectului criminalisticii și în al doilea rând rolul pe care îl joacă această știință în stabilirea adevarului. Cel mai important act normativ în domeniul este Codul de Procedură Penală, republicat. Noul cod penal menține în același timp, dispozițiile din vechiul cod penal, care au fost confirmate și a căror viabilitate a fost dovedită de practica judiciară a instanțelor române.
Principiile fundamentale ale criminalisticii sunt:
Principiul legalității – fundamental pentru sistemul de drept. Acest principiu este stipulat atât în legea fundamentală cât și în normele penale. În acest sens dispozițiile codului penal art.2 și dispozițiile codului de procedură penală art.2 prevăd ca întreaga activitate procesual penală, în consecință, și aceea proprie investigării infracțiunilor se desfășoară în strictă conformitate cu prevederile legii. Art.2 Cod penal prevede că: „Legea prevede fapte care constituie infracțiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte”. Având în vedere dispozițiile legale, totalitatea activităților de cercetare criminalistică trebuie să se desfășoare în deplină concordanță cu dispozițiile legii, cu respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor, etc.
Principiul aflării adevărului– conform dispozițiilor art.3 Cod Proc. Pen.- „în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele cauzei precum și cu privire la persoana făptuitorului”. Aflarea adevărului este rezultatul unei activități complexe de investigare a faptelor și împrejurărilor concrete, obiective referitor la o anumită cauză. Criminalistica pune la dispoziție justiției mijloace de cunoaștere științifică a adevărului, descoperirea autorului faptei ilicite și strângerea probelor necesare în acest sens.
Prezumția de nevinovăție –este o regulă fundamentală care guvernează desfășurarea procesului penal. Astfel, orice persoană împotriva căreia a fost pornit un proces penal este prezumată nevinovată, numai organelor judiciare revenindu-le obligația de a administra probele necesare dovedirii vinovăției. În activitatea complexă de cercetare și analiză a urmelor unei infracțiuni sau a mijloacelor materiale de probă, specialiștii criminaliști trebuie să caute elemente care pot stabili vinovăția dar și elemente de dovedire a nevinovăției. Organele judiciare au datoria de a analiza cu atenție și responsabilitate probele puse la dispoziție, în scopul stabilirii vinovăției sau nevinovăției.
Stabilirea unei infracțiuni determină modificări material în mediul înconjurător– potrivit acestui principiu toate faptele ilicite ale omului, ca de altfel toate activitățile sale produc modificări care din punct de vedere criminalistic se obiectivizează în urme ale infracțiunii. Este unanim admisă teza conform căreia nu există infracțiune fără urme, dar în practică pot fi întâlnite și așa-numitele „crime perfecte”. Pe cale de consecință consider că trebuie să definesc câteva noțiuni și anume:
Astfel, prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare materială care intervine în condițiile săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală. Este necesar să existe un raport cauzal între fapta autorului și modificarea intervenită. Urma este interpretată nu numai ca o modificare materială produsă de autorului faptei ci și ca o modificare determinată de victima unei agresiuni, dar ca o consecință a infracțiunii, ca de exemplu: mușcăturile, zgârieturile, petele de sânge de pe corpul sau îmbrăcămintea agresorului, etc.
Noțiunea de urmă trebuie privită într-un sens foarte larg, deoarece înțelegem nu numai urma formată prin contactul direct a două corpuri (urmele de mâini, picioare, de dinți, de buze, de pneuri, ale instrumentelor de spargere) ci și urmele formate din resturi materiale (urme biologice, reziduuri ale tragerii cu arma de foc, microurme diverse, etc)
Principiul identității
Printre activitățile pe care organele judiciare le desfășoara în cadrul procesului penal, aflăm activitatea de identificare a persoanelor, obiectelor sau fenomenelor aflate în legătură directă, cauzală cu faptele incriminate de legea penală.
Identificarea – reprezintă activitatea de căutare și valorificare științifică a probelor necesare descoperirii infractorului și soluționării cauzei penale. La baza acestei activități stă principiul identității definit ca fiind o activitate prin care se stabilește identitatea persoanelor sau obiectelor pe baza traăsăturilor și particularităților dinainte cunoscute. Acest principiu capătă anumite valențe proprii determinate de natura scopului urmărit prin identificarea subiecților infracțiunii fie activi fie pasivi, cât și prin stabilirea exactă a tuturor faptelor și împrejurărilor în care a fost săvârșita o anumită fapta penală.
Principiul urgenței sau operativității în efectuarea investigației penale
Necesitățile practice impun celeritate în activitatea de investigare a infracțiunilor, în vederea constatării la timp și în mod complet a faptelor prevăzute de legea penală cât și la identificarea infractorilor.
Cercetarea la fața locului se desfășoară cu maximă urgență pentru prevenirea dispariției urmelor – toate categoriile de urme – biologice, poziționale, etc.
Urgența este impusă în condițiile efectuării de constatări tehnico-științifice sau expertize destinate identificării unor obiecte ale căror caracteristici exterioare se pot modifica datorită uzurii sau degradării în timp.
Aici trebuie să menționez importanța ascultării operative a martorului și invinuitului, deoarece martorul putea să uite anumite elemente semnificative pentru aflarea adevărului sau să fie influențat, iar invinuitul să își pregătească răspunsurile la acuzațiile ce i se aduc.
§ 1.3. Conexiunea criminalisticii cu științele juridice și judiciare
Dintre științele juridice criminalistica are cele mai strânse legături cu dreptul penal, dreptul procesul penal și criminologia. Legăturile nu se reduc numai la științele penale ci și la alte ramuri de drept și anume: dreptul muncii, dreptul transporturilor, dreptul civil etc.
Conexiunea cu dreptul penal- având în vedere faptul că dreptul penal „apăra valorile și relațiile sociale esențiale ale societății”, am constatat o relație strânsă între cele două științe, criminalistica având rolul specific de descoperire a faptelor prevăzute de legea penală, de cercetare și interpretare a urmelor acestora precum și de identificare a autorilor infracțiunilor. Practic criminalistica servește la clarificarea și conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii – obiect, subiect, latură obiectivă, latură subiectivă.
Conexiunea cu dreptul Procesual Penal – dreptul Procesual Penal privește studiul normelor juridice procesual penale și al raporturilor juridice reglementate de acestea. Legătura dintre cele două științe se concretizează în domeniul luptei împotriva fenomenului infracțional, activitatea criminalisticii servind scopul procesului penal prin descoperirea și punerea în evidență a probelor necesare aflării adevărului. Normele de drept procesual penal au o preponderență deosebită în întreaga activitate de cercetare criminalistică -inițierea și aplicarea regulilor sau metodelor tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală cum sunt percheziția și reconstituirea sau ascultarea martorilor și invinuitului se fac numai cu respectarea normelor procesual penale. Codul de procedură penală instituie normele juridice care sumt respectate la derularea oricărei activități specifice criminalisticii începând cu cerecetarea la fața locului și continuând cu celelalte acte de anchetă, cu întocmirea rapoartelor de expertiză sau de constatare tehnico-științifică.
Conexiunea cu criminologia – este determinată de scopul general al celor două științe respectiv combaterea și prevenirea fenomenului infracțional. Diferența dintre cele două științe constă în specificitatea obiectului fiecăreia și anume: criminologia studiază starea dinamică și cauzele criminalității în scopul inițierii de măsuri destinate prevenirii sau combaterii faptelor ilicite în timp ce criminalistica elaborează metode și procedee tehnico-științifice și tactice de descoperire și cercetare a infracțiunilor, a urmelor acestora precum și de identificare a infractorilor.
Conexiunile cu știintele judiciare – legătura cu medicina legală, cu psihologia judiciară, conexiunea cu științele naturii.
SECȚIUNEA II
ASPECTE GENERALE PRIVIND
PROCESUL DE PROFILING
§ 2.1. Procesul de profiling
În acest capitol al prezentei lucrări de licență mi-am propus să tratez o serie de aspecte generale pe care le consider edificatoare privind procesul de profiling.
Din studiul bibliografiei de specialitate pot afirma că cercetarile in acest domeniu au inceput in SUA in anul 1977, cand au realizat primele interviuri cu criminali in serie condamnati (aceasta fiind una dintre conditii).
Din punct de vedere istoric, criminologia (clinică) are rădăcini foarte vechi. Astfel, între anii 1750-1850, fizionomiștii și frenologiștii au încercat să demonstreze că există strânse legături între caracteristicile psiho-comportamentale și anumite trăsături fizice neobișnuite ale indivizilor. Fizionomiștii s-au ocupat de studiul feței umane. Fondatorul acestei teorii a fost Jean Baptiste della Porte (1535-1615) care, în urma cercetărilor efectuate pe cadavre a lansat ipoteza că urechile de mici dimensiuni, sprâncenele stufoase, nasul mic și buzele groase și pronunțate pot fi asociate cu comportamentul criminal. Un alt adept al acestei teorii a fost elvețianul Johan Kaspar Lavater (1741-1801), care a mai adăugat la trăsăturile fizice de mai sus și bărbia slab-pronunțată. Desigur, această teorie nu mai are nici o aplicabilitate în prezent, prezentând interes doar din punct de vedere istoric.
O altă teorie depășită din punct de vedere practic este frenologia, definită ca fiind pseudoștiința conform căreia ar exista o relație directă între forma și mărimea diverselor regiuni ale creierului și craniului și diversele facultăți psihice ale individului. Conform acestei teorii, anumite umflături ale craniului indică o slabă activitate a creierului, cum ar fi, de exemplu, combativitatea. Alte asimetrii ar fi responsabile cu trăsături psihice ca moralitatea și comportamentul criminal. Însă tot frenologii au fost aceia care au susținut că prin exerciții psihice susținute un criminal înnăscut poate fi reformat.
Procesul de profiling a fost definit ca o tehnică investigativă prin care sunt identificate caracteristici importante ale personalității și comportamentului unui infractor pe baza analizei crimei/crimelor pe care el sau ea le-a comis. Poate fi denumit „criminal profiling” și procesul prin care se indică trăsăturile de personalitate ale autorului unei infracțiuni, ținându-se cont de analiza câmpului infracțional, tipurile variate de personalități existente, datele statistice ale faptelor similare, precum și natura disfuncțiilor mentale demonstrate de autor cu ocazia comiterii faptei.
O definiție foarte uzitată este aceea că „profilul psihologic este o încercare elevată de a furniza anchetatorilor informații specifice despre un autor necunoscut ce a comis o infracțiune dată, process bazat pe cercetarea atentă a locului faptei, victimologie și teoriile psihologice cunoscute”.
Așadar, profilingul este o metodă de identificare a autorilor crimelor, pe baza analizei naturii infracțiunii și a modului în care a fost săvârșită. Din alegerile pe care criminalul le-a făcut înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii se pot determina diferite aspecte ale personalității sale. Aceste informații sunt coroborate cu alte detalii relevante și cu probele fizice descoperite la locul faptei, iar apoi sunt comparate cu caracteristici cunoscute ale diferitelor tipologii de personalitate, dar și cu cele ale tulburărilor psihice, pentru a putea contura astfel o descriere a autorului cu care se poate lucra în mod practic.
În general infracțiunile pretabile în folosirea profilului psihologic sunt omorul în serie, violurile în serie și tâlhăriile în serie. În special, profilul de personalitate a avut rezultate uimitoare în investigațiile omorului în serie și a violurilor în serie, violuri urmate sau nu de moartea victimei. Profilingul contribuie la investigația criminal fiind o opinie, un punct de vedere obiectiv din partea unui specialist neimplicat inițial.
Din aceste aspecte menționate până în prezent în acest capitol al prezentei lucrări de licență rezultă faptul că profilul nu este considerat probă, ci un instrument care te orientează în investigație în scopul restrângerii numărului de suspecți, motivația conduitei trebuie să o ai înainte de a preda profilul către organele de cercetare penală, iar diferitele denumiri – precum offender profiling, crime scene investigation, etc, nu sunt sinonime – la o analiză mai atentă se poate observa că sunt o serie de metode implementate pe baze teoretice diferite, cea mai evidentă diferență fiind perspectiva americană față de cea dezvoltată în UK; dacă americanii au dezvoltat empiric, fenomenologic metoda, englezii au abordat o metodă mai științifică, regăsită sub curentul de criminologie ambientală.
În general, procesul de profiling cuprinde șapte pași:
1. evaluarea actului criminal în sine (în particular);
2. evaluare multilaterală a caracteristicilor scenei crimei;
3. analiza multilaterală a victimei;
4. evaluarea raporturilor preliminare ale poliției;
5. evaluarea raportului de expertiză al autopsiei;
6. dezvoltarea unui profil care să cuprindă caracteristicile critice ale unui criminal;
7. propuneri de investigație în alcătuirea unui profil.
Victima reprezintă cel mai important aspect în schițarea unui profil psihologic. În cazuri care implică supraviețuirea victimei, în principal victim unui viol, conversația exactă a acesteia cu infractorul este cea mai importantă și poate juca un rol foarte important în alcătuirea unui profil exact. Acest profil nu furnizează întotdeauna aceleași informații de la un caz la altul. Se bazează pe ce a fost lăsat sau nu în urmă, la locul crimei. Informațiile profilului pot include: rasa infractorului, sexul, vârsta, starea civilă, ocupația generală, reacția la interogarea poliției, gradul maturității sexuale, dacă individul poate fi capabil să atace din nou, dacă există posibilitatea ca el/ea să fi comis fapte similare în trecut, existența cazierului judiciar.
Când investigatorul furnizează unui profiler informații referitoare la victimă, datele pe care ofițerul trebuie să i le prezinte sunt: ocupația (trecută și prezentă), domiciliul (trecut și prezent), reputația la muncă, în cartier, descrierea fizică, inclusiv îmbrăcămintea pe care o purta la momentul incidentului, statutul civil, inclusiv copiii, membrii apropiați ai familiei, nivelul de educație, statutul financiar (trecut și prezent), informații despre trecutul familiei victimei și a părinților, inclusiv relația victimei cu părinții, trecutul medical, fizic și mental, temeri, obiceiuri personale, obiceiuri sociale, folosirea drogurilor și a alcoolului, hobby-uri, prieteni și dușmani, recente schimbări în stilul de viață, recente acțiuni în justiție.
Datele despre autor ce mai pot fi determinate prin profiling sunt: nivelul de inteligență, nivelul studiilor efectuate, stilul de viață, mediul din care provine, nivelul adaptabilității sociale, tipul de personalitate, comportamentul, înfățișarea generală, nivelul adaptabilității emoționale, comportamente specifice destructurării psihice relevate, caracteristicile personalității dizarmonice relevate, locul de muncă (istoric– adaptabilitate la locul de muncă), obiceiurile la locul de muncă, domiciliul în raport cu locul faptei, statutul socio-economic, nivelul adaptabilității sexuale, tipul de perversiune sexuală (dacă este cazul), motivul faptei.
În procesul folosit de către o persoană în alcătuirea profilului psihologic al criminalului, informațiile sunt culese și evaluate, situația este refăcută, ipotezele sunt formulate, apoi este alcătuit un profil, testat și sunt așteptate rezultatele.
Profilingul nu furnizează identitatea unui criminal, dar indică tipul de persoană cel mai probabil care ar fi putut comite crima, datorită caracteristicilor unice, certe, și nu încearcă să explice acțiunile unui infractor violent. Profilingul nu va lua locul niciodată unei minuțioase și bine planificate investigații, nici nu va elimina investigatorii experimentați, bine pregătiți și inteligenți. Desigur, în funcție de fiecare caz în parte, complexitatea raportului poate crește, datele furnizate de specialist putând fi mult mai variate. Se pot previziona, de asemenea, comportamentele ulterioare ale agresorului, se pot stabili direcțiile de atac ale anchetatorului, eventuale capcane ce se pot întinde autorului, date false ce pot fi comunicate presei pentru provocarea acestuia și, în acest fel, capturarea lui etc. Stabilindu-se, pe baza victimologiei și a background-ului victimei, persoanele-țintă ale agresoru agresorului, acestea pot fi atenționate, prevenirea fiind prioritară.
Profilarea infractorilor este un instrument de comportament și de investigație, care ajută anchetatorii să prezică cu exactitate și să determine caracteristicile unor victime sau infractori necunoscuți. Profilului infractorului este, de asemenea, cunoscut sub numele de profil penal, profil de personalitate criminală, profil criminologic, profil comportamental sau analiză de urmărire penală. Profilul geografic este o altă metodă de profilare a unui infractor.
Cele trei obiective principale ale profilului penal sunt:
de a ajuta la aplicarea legii, cu o evaluare socială și psihologică a infractorului;
de a ajuta la aplicarea legii, cu o ”evaluare psihologică a obiectelor aflate în posesia făptuitorului”;
de a oferi sugestii și strategii pentru procesul de intervievare.
În literatura de specialitate au fost identificate patru abordări principale în profilarea infractorilor:
abordarea geografică, în care modelele sunt analizate în ceea ce privește momentul și locul crimei, în scopul de a determina unde locuiește și lucrează autorul infracțiunii;
psihologie de investigație: această abordare se concentrează pe utilizarea de teorii psihologice de analiză pentru a determina caracteristicile infractorului, luând în considerație comportamentul infracțional prezentat și stilul infracțiunilor;
abordarea tipologică, în care se iau în considerație caracteristicile specifice ale scenei crimei pentru a clasifica apoi contravenientul în funcție de diferite caracteristici ”tipice”;
abordarea clinică a profilului infractorului, în care înțelegerea aspectelor psihiatrie si psihologie este folosită pentru a determina dacă infractorul suferă de boli mintale ale diverselor anomalii psihologice 5 pași procedurali sunt necesari în generarea unui profil:
-o analiză detaliată a tipului/naturii actului criminal, comparată apoi cu tipurile de persoane care au comis infracțiuni similare în trecut;
-o analiză în profunzime a scenei infracțiunii;
-analiza biografiei și activității victimei, pentru a căuta motive și conexiuni posibile;
-analiza unor factori posibilii de motivare a crimei;
-dezvoltarea descrierii posibil infractor, întemeiată pe caracteristicile detectate, care poate fi comparată cu cazurile anterioare.
În criminologia modernă, profilarea infractorului este în general considerată ”al treilea val” al științei de investigație:
-primul val a fost studiul indiciilor, având ca pionier Scotland Yard în secolul al 19-lea;
-al doilea val a fost studiul crimei în sine (studii de frecvență și altele similare);
-acest al treilea val este studiul psihicului criminalui.
Sintetizând, pot afirma că profilingul are în vedere faptul că:
– uciderea este un act de comportament;
– comportamentul reflectă personalitatea;
– infractorii transmit mesaje în timpul comiterii crimei;
– mesajele criminalilor sunt bazate și dezvoltate pe fantezie;
– investigatorul utilizează dovezi ale comportamentului verbal, fizic și sexual pentru a descifra mesajele criminalului;
– ochiul antrenat al investigatorului va descoperi toate aceste dovezi lăsate la fața locului.
§ 2.2. Profilul psihologic în sistemul judiciar românesc
Profilul psihologic trebuie privit ca un demers pluridisciplinar. Din câte știu, acest subiect a fost tratat sporadic în România, abordări vagi fiind efectuate de către psihologul criminalist Tudorel Butoi. Spre deosebire de țara noastră, în multe state americane și vest europene, profilul psihologic al autorului unei infracțiuni a fost îmbrățișat ca o metodă științifică în cadrul investigațiilor penale, fiind astăzi de un real și incontestabil ajutor în identificarea autorilor necunoscuți.
De ce această reticență în România, mă pot întreba? Cauzele pot fi multiple, importante fiind însă rigiditatea structurilor polițienești de la noi cât și absența specialiștilor în domeniu, un bun profiler necesitând, pe lângă un extraordinar fler, ani buni de experiență în investigațiile criminale, studii de psihologie, sociologie, criminologie, psihiatrie, medicină legală.
În această perioadă, când violența atinge cote alarmante, când infractorii au nenumărate surse de informare și posibilități de disimulare a actului criminal, se impune ca cei însărcinați cu identificarea autorilor de infracțiuni să își adapteze metodele din mers și, pe lângă ultimele descoperiri științifice în materie de criminalistică, să adopte și metodele moderne din țările occidentale, metode ce și-au demonstrat pe deplin viabilitatea.
O astfel de metodă este și elaborarea profilului psihologic al autorului. Chiar dacă în România o astfel de expertiză nu are valoare probantă din punct de vedere procesual-penal, având exact același regim juridic ca și biodetecția comportamentului simulat, este de neconceput în prezent o investigație majoră fără a se aplica și acest criminal personality profiling. Cu toate acestea, la noi în țară această metodă a fost aplicată sporadic, fără substanță, neexistând criterii stricte de evaluare a specialiștilor pe această linie, specialiști practic inexistenți. Ca o dovadă a importanței acestei metode, încă din anul 1950, la nivelul FBI a fost creat un centru de cercetare și dezvoltare a profiling-ului, centru denumit Investigative Support Unit. De un real ajutor a fost crearea unei vaste baze de date ce cuprinde informații obținute prin intervievararea infractorilor condamnați, stocându-se astfel, la nivel statistic, aceste comportamente deviante cu toate trăsăturile de personalitate ce decurg de aici.
Conturarea profilului psihologic al autorului este un proces investigativ, în cadrul anchetei penale, prin care se încearcă examinarea și înțelegerea trăsăturilor de personalitate și, implicit, comportamentul infractorului, cu scopul de a indica posibila persoană (sau tipul acesteia) responsabilă cu actul criminal. Metoda poate fi privită ca un ajutor în cadrul investigației criminale, având rolul de a direcționa activitățile către cei mai pretabili suspecți, de a înlătura suspiciunile privitoare la suspecții ce nu au legătură cu cauza și, ulterior, după identificarea autorilor, de a explica comportamentele criminale ale acestora.
Deși există câteva lucrări pe această temă iar resursele de pe internet sunt multiple și accesibile tuturor, este totuși dificil să înțelegem actele și comportamentul infractorilor, din punctul de vedere al psihologiei judiciare. De aceea, nu oricine poate deveni un bun profiler. Hans Gross afirma în anul 1924 că un bun investigator trebuie să dovedească o infinită disponibilitate fizică, un puternic spirit autocritic, pregătire exemplară, abilități speculative precum și multe, multe altele. Argumentele în acest sens au continuat în lucrările lui H. Ashton-Wolfe (1930) care afirma că „deși cunoștințele științifice și precizia sunt indispensabile în prinderea infractorilor, acestea nu sunt de ajuns. Accepțiunea modernă a meseriei de detectiv se bazează pe principiile de bază dar și pe studiile continue și metodice ale detectivului”. Discuția pe această temă a continuat și mai târziu, în anul 1974 odată cu studiile lui Paul Leland Kirk, studii în care se arăta că „toate investigațiile gravitează în jurul oamenilor și a obiectelor. Doar oamenii comit infracțiuni dar, invariabil, o fac prin intermediul lucrurilor”. Nu în ultimul rând trebuie precizat că un bun profiler este un neobosit cititor, cu o mare dragoste pentru cărți. Ca o consecință naturală a acestui fapt, acesta își va dezvolta o bibliotecă de specialitate (și nu numai) de invidiat, întregul proces enumerat ducând la o educație științifică solidă.
Întrebarea ce se naște în mod natural este: ce ajută mai mult în procesul profiling-ului? Experiența în investigațiile criminale sau solidele cunoștințe teoretice? Cei ce activează pe tărâmul criminalisticii au o vastă experiență în domeniu, având acces la nenumărate anchete, investigații, audieri, studii de caz etc. Dar, din păcate, puțini sunt profesioniștii care acumulează și studiile necesare. De cealaltă parte, teoreticienii, absolvenții de studii complexe în psihologie, au rareori ocazia de a participa în astfel de demersuri criminalistice, pentru ei o cercetare la fața locului într-o cauză de omor fiind aproape de domeniul fantasticului.
Din acest motiv, cunoștințele acestor două câmpuri trebuie îmbinate într-un mod natural și fericit, experiența dublată de puternice cunoștințe teoretice fiind ideală.
Pot afirma că un bun profiler trebuie să fie stăpânit de o dorință entuziastă de cercetare, de a investiga și de a examina faptele, sub toate aspectele lor.
În literatura de specialitate, termenul de criminal personality profiling are o accepție oarecum largă, desemnând profilul comportamental, profilul psihologic al autorului necunoscut al unei infracțiuni etc. In limba engleză, sintagmele sunt multiple și, credem noi, mai grăitoare decât în limba română: behavioral profiling, crime scene profiling, offender profiling, psychological profiling și, cea mai recentă, criminal investigative analysis. Profiler-ul trebuie privit ca un specialist ce furnizează anchetatorilor informații particularizate pe un anume tip de individ care ar fi putut comite o infracțiune certă. Procesul prin care se indică caracteristicile de personalitate ale autorului unei infracțiuni, ținându-se cont de analiza câmpului infracțional, tipurile variate de personalități existente, datele statistice ale faptelor similare precum și natura disfuncțiilor mentale demonstrate de autor cu ocazia comiterii faptei poate fi denumit profiling.
O definiție foarte uzitată este cea a lui Vernon Geberth: „profilul psihologic este o încercare elevată de a furniza anchetatorilor informații specifice despre un autor necunoscut ce a comis o infracțiune dată, proces bazat pe cercetarea atentă a locului faptei, victimologie și teoriile psihologice cunoscute”.
Până la un punct, istoria profiling-ului se confundă cu istoria criminologiei, ambele putând fi incluse în marea familie a psiho-sociologiei judiciare.
Unul dintre primele texte ce s-a ocupat de comportamentul deviant a fost Malleus Maleficarum, o carte scrisă la 1486 de către James Sprenger și Henry Kramer. Textul este un ghid (astăzi desuet, bineînțeles) pentru vânătorii de vrăjitoare, folosit de majoritatea regimurilor inchizitoriale din Europa și care a avut o influență pentru mai bine de trei sute de ani în practica judiciară a acelor perioade.
Sintetizând pot afirma că profilingul modern și-a construit o puternică fundație pe cercetările din domeniile criminologiei, psihologiei, psihiatriei și criminalistică.
§ 2.3. Analiza comportamentală
În abordarea acestui subcapitol din prezenta lucrare de licență voi porni de la faptul că o analiză comportamentală este un studiu pluridisciplinar al unui dosar criminal, făcut plecând de la elementele obiective de la scena crimei (adică fără a lua cunoștință de ipotezele de lucru ale anchetatorilor). Ea conferă dimensiune psihologică unei anchete judiciare dezvoltând o axă de cercetare bazată pe comportamentul criminal.
Analiștii comportamentelor își folosesc propriile metode validate, concepute plecând de la experiențe străine reușite, dar de asemenea și, îndeosebi dezvoltate științific în contextul criminalității franceze și europene. În paralel metoda ține cont atât de specificități culturale, istorice, sociologice, cât și de principiile dreptului penal francez și de sistemul său de investigații juridice.
La citirea unui raport de analiză comportamentală, e important să avem în minte că analiza se referă la fapte, principii teoretice, tipologii ce trebuie aplicate cât mai bine, la deducții, sugestii, neputând exista deci certitudini în acest domeniu.
Această analiză nu trebuie considerată un scop în sine, ci doar un mijloc suplimentar pentru anchetator pentru a avansa în dosar, un sistem în serviciul unei echipe de anchetatori care este competent în materie de serialitate:
omucideri,
violuri și agresiuni sexual,
incendieri.
dar și în materia de episoade unice:
– omucidere, viol și orice alt act criminal prezentând caracteristici deosebite ce țin de mobilul neaparent sau de specificitățile crimelor,
– răpiri de minori.
Intervenția lui este posibilă în orice moment până la punerea în inculpare.
Cele 3 principale misiuni ale acestui service competent sunt:
-profilul de autor necunoscut,
-conducerea audierii,
-analiza comparativă de cazuri.
Toate aceste misiuni fac obiectul unui studiu de fezabilitate prealabil (sau de evaluare), având drept obiectiv să afle în ce măsură poate serviciul să îi dea concursul solicitantului său, pentru ce misiune și pentru asigurarea de plus-valoare. Sunt cazuri în care științele comportamentale nu ar aduce un aport pertinent, de aceea această evaluare se face sistematic și cât mai rapid posibil.
Profilul de autor necunoscut creionează portretul socio-psiho-patologic al presupusului autor al faptelor. El descrie trăsăturile de personalitate ale individului potențial capabil de a comite crima, modul său de viață și comportamentul cotidian. El permite să îl distingem pe individul obiect al studiului, în cadrul populației de suspecți, de martori sau de mediul apropiat victimei (ex. vârstă, sex, situație familială, mediu educativ, tip de serviciu, statut socio-economic).
Sistematic, profesioniștii din serviciu vor merge la fața locului, indiferent cât timp separă faptele de analiză. Chiar dacă locurile au fost modificate sau nu mai există. Această deplasare este esențială pentru misiune, atât pentru munca de empatie pe care trebuie să o facă analiștii, cât și pentru luarea în considerare a contextului economic-social-cultural.
Intervenția trebuie să fie urgentă la locul unor omucideri deosebite când unul sau mai multe Elemente de Alertă de Comportament Criminal Special sunt detectate, și anume:
mutilări, torturi și diverse acte ante sau post mortem;
ablațiune vizibilă de membre sau organe;
corp lăsat într-o postură degradantă sau umilitoare;
regizare specială a scenei;
inscripții pe corp;
multiplicitatea și/sau varietatea loviturilor date;
folosirea a diverse tipuri de arme;
introducere de obiecte în corp;
manifestarea unei violențe extraordinare sau anormale.
Fiecare din elementele date în profil este legat de dosar care materializează rezultatul și demonstrează într-un demers logic că se bazează pe datele obiective ale cazului: aceleași date luate în calcul pentru anchetă. Nimic nu este fără temei, totul este argumentat și verificabil.
Trebuie procedat caz cu caz, a priori deoarece nu există 2 profiluri identice.
Elementele de personalitate descrise într-un profil sunt listate și explicate foarte concret pentru a rămâne cât mai aproape de obiectiv: căutarea autorului.
Nu este vorba de un adevăr absolut, și pe cale de consecință, materia împrumută din științele umaniste.
Profilul de autor necunoscut în concluziile sale trasează elemente pro-active, adică conferă o orientare anchetei și pistelor de cercetare a suspecților (ex. mare probabilitate de schimbări post-delictuale în comportament cotidian: mergea des undeva și brusc nu mai merge, trebuie să se intereseze de anchetă). Ele decurg neapărat și direct, din elemente de personalitate determinate în profil.
Aceste ultimele elemente îi conferă profilului un interes atât teoretic – înțelegerea criminalului, cât și practic – căutarea lui.
În cazul precis al realizării unui profil de autor, acest profil nu este pur și simplu o piesă de procedură de clasat după citire. El trebuie să se lege cu celelalte elemente de investigare, cum ar face, de ex., un semnalment în materie de agresiune sexuală. Acest profil trebuie să trăiască și în funcție de noi evenimente. El poate fi modificat, precizat. Astfel serviciul avizat regulat îl va putea ajuta pe anchetator prin profilul pus la punct, să îl caute pe suspect.
Finalitatea unui profil va fi deci, printre altele pentru anchetator, să le supună analiștilor de comportamente lista suspecților lui, dacă ea există. Trecuți prin „filtrul profilului”, ei vor fi validați în ordinea pertinenței. Astfel, profilul poate ajuta la o ordonare după prioritatea suspecților dacă ei există. Poate de asemenea deschide eventual și noi ipoteze de lucru.
Conducerea audierii constă pentru analiștii de comportament, în pregătirea și sprijinirea „în direct” a anchetatorilor să facă audierea, în regim de reținere, a unui suspect care prezintă caracteristicile unei personalități complexe ori când faptele însele sunt de natură specială. De notat că audierea poate urma sau nu un profil.
Se înțelege că în această misiune intervenția serviciului competent nu modifică fundamental „noile tehnici de audiere”, ci le adaptează potrivit împrejurărilor și problematicii întâlnite.
Analiștii dispun de diverse instrumente pentru a-și optimiza analiza, printre care și analiza morfogestuală.Conducerea audierii este o muncă de echipă susținută, atât în faza de pregătire cât și în cea de realizare.
Obiectivul acestui ajutor este de a pune pe un reținut în dispozițiile cele mai favorabile adevărului. Nu este manipulare mentală în sensul că nu sunt făcuți oamenii să spună că au făcut ce n-au făcut: Pur și simplu este o folosire de chei ce pot fi date de profil sau de suspectul însuși. Consemnele generale și speciale de audiere scrise și un protocol de intervenție se inserează în procedura specifică serviciului competent care sunt în prealabil adresate anchetatorului. Ele vor fi discutate la întrunirea pregătitoare organizată în ajun, în unitatea de primire.
Conducerea unei audieri rămâne mereu un instrument a cărei stăpânire îi revine doar celui care dirijează ancheta.
Analiza comparativă de cazuri se efectuează în studiul a două sau mai multe cazuri având caracteristici ce țin de domeniul de competență a serviciului competent care analizează din punct de vedere al elementelor neobiective din dosare (semnătura criminală, de ex.) și va hotărî dacă poate exista aici un autor comun.Așadar, analiza comportamentală este o combinație complexă a unor tehnici diverse orientate spre reconstrucția de fapte criminale, a înțelegerii criminalilor și a modului lor de operare, dezvoltarea de ipoteze și identificarea de legături între cazuri ce pot aparține unui același autor.
SECȚIUNEA III
ASPECTE SPECIFICE DE CRIMINALISTICĂ PRIVIND
MOTIVUL ȘI RAȚIUNEA DE A UCIDE
§ 3.1. Comportamentul criminal
În acest capitol al prezentei lucrări de licență voi porni de la afirmațiile unor autori de specialitate, în accepțiunea cărora omul, ființa rațională și conștientă, vine pe lume înzestrat de natură cu o sumă de necesități organice pe care tinde neîncetat să și le satisfacă pentru a-și menține existența în contextul unei ambianțe propice sau ostilă acestui deziderat intrinsec. De aceea, ”nu putem vedea în viața psihică decât un complex de măsuri ofensive și defensive prin care se acționează asupra lumii spre a se asigura menținerea organismului uman și dezvoltarea sa”.
Pentru a-și satisface necesitățile materiale și spirituale, o parte dintre membrii societății recurg însă la acțiuni ce transgresează normele de conduită stabilite în societate și rup, în consecință, relațiile sociale instituite, săvârșind crime.
Comportamentul lor criminal nu reprezintă o manifestare involuntară sau inconștientă, lipsită de sens, ci este rezultatul unei atitudini ferme, formate în forul interior al individului, sub impactul conjugat al unor factori obiectivi și subiectivi, și urmărește un scop bine definit. În desfășurarea ei plenară, plecând de la geneză și încheind cu materializarea, conduita criminală parcurge o serie lungă de stadii, începând cu formarea trebuințelor, conștientizarea lor și a posibilităților obiective de satisfacere, nașterea interesului, declanșarea proceselor motivaționale, analiza situației create, luarea deciziei și înfaptuirea unor acțiuni cu caracter criminal.
Comportamentul criminal nu constă numai din acțiuni, ci și din anumite stări de spirit, care le precedă și le însoțesc. Din acest unghi, el poate fi comparat cu un aisberg în care vârful vizibil nu este altceva decât actele de conduită exterioară, în timp ce partea ascunsă, invizibilă include fenomenele somatice, psihice și sociale care le determină. Mai mult decât atât, actele de conduită exterioară nu pot fi explicate în afara proceselor interioare și a contextului social. Toate aceste stadii, cu fenomenele care au loc în interiorul lor alcătuiesc mecanismul comportamentului criminal.
Mecanismul comportamentului criminal constituie în esență procesul de naștere, dezvoltare și materializare a comportamentului criminal, văzut prin prisma individului, atât sub aspectul interior-procese psihosomatice, cât și sub cel exterior-conduita, aspecte care se afla într-o legătură indisolubilă. În linii mari, mecanismul comportamentului criminal include trei etape de bază:
– nașterea motivului,
– luarea deciziei,
– realizarea intenției criminale.
În cadrul primei etape – nașterea motivului – are loc mai întâi de toate, conștientizarea necesităților inerente individului, a căror satisfacere marchează fundamental activitatea lui, definindu-i comportamentul. Odată conștientizate, individul raportează trebuințele sale la posibilitățile reale de satisfacere a lor, adică la condițiile sociale și la situația lui față de acestea, proces ce se finalizează cu formarea interesului. Din momentul dat, anume interesul este acea instanță care impulsionează și direcționează conduita omului, servindu-i drept motiv. Dirijat de interes, individul își proiectează un scop și tinde energic spre atingerea lui.
La etapa a doua – luarea deciziei – se declanșează un proces deliberativ, în care sunt confruntate diverse interese (de a săvârși sau de a nu săvârși o faptă), este reevaluat scopul propus, sunt analizate eventualele implicații și sunt reconsiderate valorile și normele sociale, prin prisma cântăririi opțiunilor pro și contra. Etapa în discuție se sfârșește cu luarea deciziei de a da totuși curs interesului de a comite o crimă, adică de a recurge la acțiuni criminale în vederea satisfacerii unor necesități (materiale sau spirituale) sau realizarea unor interese considerate importante pentru individul respectiv.
În fine, a treia etapa -realizarea intenției criminale- coincide cu manifestarea comportamentului criminal (o serie de acte de planificare, de cooptare a unor posibili participanți, de creare a unor condiții propice comiterii faptei) și culminează cu înfăptuirea crimei (săvârșirea unor acțiuni sau inacțiuni prevăzute de legea penală).
§ 3.2. Elemente constitutive ale mecanismului comportamentului criminal
Fiecare etapă a mecanismului comportamentului criminal include o serie de elemente constitutive, încât el poate fi reprezentat sub formă desfășurată prin lanțul acestor elemente. Privit astfel, mecanismul comportamentului criminal posedă următoarea configurație: necesitate – interes – motiv – scop – deliberare – luarea deciziei – realizarea intenției criminale. De menționat că fiecare element al mecanismului schițat este determinantul elementului urmator, el însuși fiind determinat la rândul său de elementul precedent.
Necesitatea (trebuința, nevoia) reprezintă punctul inițial al mecanismului conduitei criminale și constituie o cerință imperioasă cauzată de starea de insuficiență fizică sau spirituală a individului. Necesitatea reprezintă un mobil fundamental al comportamentului uman, inclusiv cel criminal. Putem spune chiar că viața omului este guvernată de legea nevoii. Așadar, prin necesitate obținem o explicație primară a conduitei individului și a cauzei acesteia. Trebuințele primare au un caracter biologic, organic și răspund cerințelor anatomice și fiziologice ale organismului uman, ele sunt: aer, apă, hrană, o anumită temperatură, presiune și umiditate, mișcare, odihnă etc. și toate într-o cantitate și de o compoziție determinată.
Nevoile spirituale reprezintă o creație a societății, chiar dacă a fost necesară mai întâi o condiție organică – o formă evoluată a creierului, pentru că facultățile mintale s-au dezvoltat la om mai cu seamă datorită factorilor sociali. Ele sunt cultivate pe calea socializării și au adesea un caracter la fel de imperios ca și cele biologice, iar uneori le depășesc prin intensitate. Ambianța socială a metamorfozat necesitățile biologice existente ale individului: omul acum are nevoie de o anumită hranaă sau de o anumită vestimentație și nu, pur si simplu, de hrană sau vestimentație etc. Este semnificativ, în contextul de față și faptul că în societăți distincte diferă uneori frapant și sistemul trebuințelor umane.
Necesitatea constituie piatra de temelie a interesului, deoarece el apare datorită și în jurul necesității, fără de care nu poate exista.
Interesul constituie orientarea conștientă a individului spre schimbarea sau menținerea situației sale în vederea creării condițiilor necesare de satisfacere a nevoilor.
În cazul conduitei criminale interesul consistă într-o orientare a individului spre schimbarea sau menținerea situatiei sale în vederea creării de condiții necesare satisfacerii nevoilor, pe calea săvârșirii unei crime.
Interesele unui individ se disting prin gradul de generalitate socială: unele interese sunt specifice individului, altele pot fi împărtășite de el și de alți indivizi; în cazul conduitei criminale este prezentă însă o situație particulară: aici avem de a face cu un interes particular, specific individului respectiv, care contravine interesului general și care aduce astfel, o atingere societății și deci, intereselor celorlalți membri ai ei.
Pe cale de consecință, interesul este generat de realitatea obiectivă, dar este reflectat, conturat în conștiința individului prin intermediul factorilor subiectivi, psihici, aspect care introduce în procesele sociale un element subiectiv și face ca legile sociale să aiba un caracter statistic. Ca rezultat, comportamentul uman nu reprezintă în toate cazurile un răspuns fidel la influența factorilor sociali obiectivi, ci poate cunoaște, datorită factorilor subiectivi, și reacții divergente, ba chiar contrare.
Interesul constituie mobilul fundamental al comportamentului uman.
Motivul (mobilul) constituie stimulul intern al comportamentului uman, inclusiv al celui criminal, și cauza imediată, ultima a acestuia.
Acțiunea motivului, eventual a motivelor, conduce la formarea motivației, adică a unei stări interne de mobilizare, activare și direcționare a resurselor fizice și intelectuale ale individului spre satisfacerea unor trebuințe, realizarea unor interese sau a unor comandamente instinctuale etc, prin intermediul sistemului de motivare, adică al proceselor și mecanismelor interne prin care se realizează o asemenea stare.
Este de menționat că „motivația nu trebuie redusă la condiția unui act ci este de ordinul duratei și al procesului. Aceasta nu numai pentru că ea necesită o realizare în timp, o conectare treptată a mecanismelor fiziologice și psihologice ale individului pentru realizarea unei mobilizări a resurselor interne ale acestuia, dar și pentru că ea nu este numai anterioară acțiunii, ci și contemporană cu aceasta; cu alte cuvinte, motivația nu se consumă ca etapă premergătoare acțiunii, constituind doar impulsul care o declanșează, ci durează și se manifestă ca proces subiectiv pe tot parcursul acțiunii, susținând și justificând în permanență realizarea ei, amplificând (in cazul motivației pozitive) performanțele acțiunii sau – dimpotrivă – diminuându-i performanțele, determinând evitarea ori abandonarea acțiunii (în cazul motivațiilor negative).
Dintre stimulii interni predominanți în mecanismul comportamentului criminal interesul se distinge prin frecvența sa covârșitoare, ca și în cazul conduitei legale de altfel. Rămâne de adăugat ca individul, fiind dirijat de un anumit motiv, își proiectează conform acestuia din urmă un scop.
Scopul reprezintă rezultatul scontat pe care tinde să-1 atingă individul. După Alfred Adler, ”viața psihică este de neconceput fără un scop către care are loc mișcarea, dinamica, scopul fiind parte componentă a vieții psihice- scop care rezultă aproape de la sine în legătură cu trebuințele organismului față de lumea exterioară și în legătură cu răspunsul pe care organismul il are de dat în mod necesar în această privință”. și are dreptate, cu precizarea doar că legătura dintre trebuințe și scop este intermediată cel mai adesea de interes, atunci când vorbim de ființa rațională, chiar dacă ea este influențată de procese inconștiente.
Scopul nu este însă independent, el este presupus, predeterminat de motiv (interes, necesitate etc) în care se găsește într-o formaă latentă, implicită. De aceea el nu poate fi disociat în întregime de motiv (interes sau necesitate), ci capătă un anumit grad de autonomie, în situația în care se prefigurează într-o imagine mintală relativ conturată a obiectivului proiectat, deoarece începe să producă un efect de catalizare asupra motivației.
O dată cu profilarea scopului este învederat și caracterul criminal al comportamentului, necesar realizării lui. În această ordine de idei se cere precizat că scopul nu coincide cu finalitatea conduitei umane, inclusiv cu cea criminală; în timp ce scopul indică modificările pe care individul tinde să le aduca în mediul său de viață, finalitatea denotă rațiunea acestei intenții, adică interesul sau trebuința în vederea satisfacerii cărora se acționeazaă asupra lumii. Mai există o diferență între ele de o semnificație aparte pentru criminologie, și anume că scopul, spre deosebire de finalitate, comportă o evidentă orientare criminală.
După conturarea scopului urmează un proces complex, precumpănitor manifest sau latent, de deliberare asupra celor propuse și râvnite.
Deliberarea constituie un proces de analiză și evaluare a argumentelor pro și contra săvârșirii unei crime, adică realizării scopului proiectat și constă în calcularea avantajelor și a dezavantajelor ce decurg din înfăptuirea crimei, luarea în considerare a eventualelor implicații în caz de insucces, aprecierea șanselor de reușită, deci a riscului la care se expune autorul prin comiterea faptei. Se face de asemenea, o raportare a faptei propuse la valorile și normele sociale de conduită, stabilindu-se între ele gradul de concordanță sau divergență.
Dacă se prefigurează în cele din urmă o anumită tendință de opțiune, atunci se naște un proces de justificare a intenției ce prinde contur prin prisma valorilor și normelor sociale, dar mai ales a celor împărtășite în anturajul individului respectiv.
Procesul deliberativ se încheie fie cu renunțarea la interesul de a săvârși o crimă în numele unor interese mai însemnate (să se bucure de libertate, să păstreze respectul celor din jur, să nu-și compromită perspectivele de afirmare socială etc.), fie cu menținerea și punerea în prim-plan a interesului de a comite o crimă, în numele realizării unor interese sau necesități considerate mai importante, caz în care este luată o decizie corespunzătoare, iar mecanismul comportamentului criminal se derulează în continuare.
Luarea deciziei semnifică formarea unei hotărâri ferme de a săvârși o crimă și ea încheie procesul de deliberare și se distinge prin faptul că- convingerea fermă formată, dă curs și catalizeaza orientarea individului spre comiterea unei crime în vederea realizării unui interes sau satisfacerea unei trebuințe. Anume în acest punct are loc cristalizarea intenției criminale și mobilizarea maximă a energiilor intelectuale și fizice ale persoanei.
O dată decizia luată, individul trece la realizarea intenției sale criminale.
Realizarea intenției criminale constituie procesul de materializare a intenției individului de a comite o crimă și reprezintă aspectul material, palpabil al comportamentului criminal și culminează cu săvârșirea unei crime, a unei fapte interzise prin legea penală. Actele de conduită exterioară pe care le presupune realizarea intenției criminale sunt acelea care prejudiciază efectiv societatea și membrii ei, atrăgând o reacție socială (inclusiv juridică) severă.
Distingem trei faze ale procesului de realizare a intenției criminale: planificarea, pregătirea și înfăptuirea.
În faza de planificare individul își elaborează un proiect sumar sau detaliat de realizare a intenției criminale care include o suită de operațiuni destinate să-1 ducă la atingerea scopului propus. În această privință el colectează informațiile necesare, evaluează posibilitățile reale, stabilește mijloacele necesare înfăptuirii crimei, caută căi de tăinuire a faptei, etc.
În faza de pregătire sunt efectuate o serie de măsuri organizatorice menite a crea condiții propice de punere în practică a planului schițat, adică de realizare a intenției criminale. Este vorba despre cooptarea unor eventuali participanți, procurarea mijloacelor necesare, formarea unui alibi.
În cele din urmă, individul trece la săvârșirea faptei interzise de legea penală, dar care trebuie să-i permită realizarea unui interes important – înfăptuirea crimei. De altfel, chiar și unele acțiuni de planificare sau de pregătire a crimei cad sub incidența legii penale, fiind considerate, din punct de vedere juridic, infracțiuni consumate și pasibile de represiune.
Trebuie însă ținut cont de faptul că procesul examinat nu cunoaște în realitate o derulare atât de ordonată și de segmentată precum am reușit să o prezint în acest subcapitol al prezentei lucrări de licență și nici nu apare atât de explicit în conștiința omului, căci pentru o persoană „toate aceste momente (elemente, etape) nu au neapărat un caracter manifest; în majoritatea cazurilor ea nici nu le sesizează pe unele dintre ele. De asemenea, un element îi poate succede altuia instantaneu sau, dimpotrivă, intervalul de timp poate fi mai mare (bunăoară luarea deciziei a urmat după câteva luni de la momentul stabilirii scopului și, viceversa, necesitatea a fost momentan conștientizată și a devenit interes).
Analiza comparată a mecanismului comportamentului criminal și a celui licit denotă o similitudine fundamentală între ele, ceea ce înseamnă că ele includ exact aceleași etape și elemente constitutive. Diferenta esentiala dintre comportamentul criminal si cel licit, realmente existenta, se regaseste, de fapt, nu in mecanismul lor, ci in continutul unuia dintre elementele constitutive, care si constituie piatra unghiulara a oricarei conduite umane, indiferent ca este ea sau nu criminala. Este vorba de orientarea lor divergenta, adica de o diferenta de interese, cauzata de conditiile de viata ale individului considerat. Aici gasim dezlegarea comportamentului omului, inclusiv a celui criminal.
Asadar, ceea ce deosebeste conduita criminala de cea licita este tocmai interesul care le orienteaza.
§ 3.3. Motivul și rațiunea de a ucide
Pentru a aborda acest subcapitol al prezentei lucrări de licență voi porni de la faptul că o bună înțelegere a comportamentului uman și a naturii sexualității umane este o condiție prealabilă, importantă pentru anchetatorul criminalist ce trebuie perfectțonată. Aceasta, împreună cu experiența practică asigură faptul că analiza adecvată a crimelor de natură sexuală poate fi inteligent urmărită.
Componentele comportamentului sexual se pot împărți în trei segmente elementare: biologic (instinctiv), fiziologic (funcțional) și emoțional (mental). Componenta emoțională sau mentală este cea mai puternică dintre cele trei segmente. Ar putea fi o presupunere logică aceea că ,,mintea controlează actul“, în sensul că mintea dictează ce este și ce nu este excitant pentru un individ. Aceasta poate fi un considerent important când se analizează ce s-a întâmplat la locul crimei de natură sexuală.
Sexul este de asemenea, un act senzitiv, implicând toate cele cinci simțuri: pipăit, văz, auz, miros și gust. Fiecare simț este implicat într-un grad diferit de la individ la individ, care asociază un mesaj sexual semnificativ la un anumit simț. De exemplu: vederea unei femei îmbrăcată sumar poate fi excitantă pentru cineva sau mirosul, atunci când este legat de un anume parfum plăcut poate fi stimulul ce influențează excitarea unei alte persoane. Acestea sunt răspunsurile perfect corespunzătoare legate de sexualitatea umană atunci când mintea este stimulată de informații senzoriale semnificative. Oricum, atunci când stimularea este dusă la extrem și un individ devine obsedat, cu simțurile exacerbate, începe să apară o deviație. Din această atracție nesănătoasă poate rezulta o acțiune corespunzătoare în afara fanteziei, incluzând omuciderea.
De asemenea, oamenii care sunt inhibați sexual pot avea expresii sexuale neconvenționale, care pot fi periculoase. Aceste răspunsuri sunt cunoscute ca parafilia („paraphilias“-o atracție până la deviație). Exemple de activitate sexuală neconvențională sunt: voayorismul, exhibiționismul, travestismul și fetisismul care în general sunt considerate dăunătoare. Exemple de parafilie considerate periculoase sunt: sadismul, masochismul, sado-masochismul, pedofilia și necrofilia. Dacă o activitate este considerată sau nu periculoasă, substituția activității sexuale și a activităților de natură psiho-sexuală se pot evidenția chiar ele însele la anumite scene ale crimei de natură sexuală și trebuie luate în considerare în determinarea motivației.
3.3.1.Determinarea motivației
Un aspect extrem de important al investigării omorurilor este determinarea motivului uciderii.
Omuciderile de natură sexuală -incluzând violul cu omor și uciderea -implică atât sodomia anală, cât și orală, la fel ca și alte acte de perversiune sexuală. Victimele de obicei, sunt femei și copii mici, iar ucigașul este de obicei, barbat.
Omuciderile de natură homosexuală sunt chiar obișnuite sși implică victime bărbați uciși de alți bărbați sau victime femei implicate într-un fel de relație de lesbianism și sunt ucise de alte femei. Adesea, aceste cazuri implică metode sadice și bizare.
În mod cert sunt întrebări preliminare pe care un anchetator trebuie să le pună când examinează locul crimei: “Ce s-a întamplat?“, “De ce s-a întamplat? “ și “Cine ar fi putut să o facă? “
Examinarea locului crimei cu scopul de a identifica și interpreta anumite detalii ce pot servi ca indicii asupra tipului de personalitate implicată este o tehnică excelentă în determinarea profilului mental a tipului de persoană care ar fi putut comite crima; în mod cert sunt legături între aspectul psihologic al criminalului și indiciile psihologice dezvăluite de locul crimei.
Cercetările efectuate de Grupul de Studii Comportamentale din cadrul FBI (Behavioral Science Unit) în domeniul omorurilor de natură sexuală au dezvăluit o remarcabilă consecvență în cadrul tipului de persoane ce comit anumite acte. Deși există o gamă largă de diferențe între infractorii care comit acte similare, acești infractori au de asemenea, similarități și trăsături comune.
3.3.2.Infractorii organizați/Infractorii neorganizați
Delimitarea între organizat (premeditat) și neorganizat (nepremeditat), elaborată de Grupul de Studii Comportamentale din cadrul FBI este o descriere a tipologiilor criminale. Informația prezentată aici este bazată pe studii și cercetări, interviuri personale cu agentul supervizor Robert K.Ressler și cu alți membri implicați în acest proiect, precum și pe experiențele personale de criminalist practician ale lui Vernon J.Geberth.
3.3.3.Infracțiunea premeditată (predilect finalizată de psihopatul sexual)
Infractorul care își premeditează crima are de obicei inteligența peste medie, este metodic și viclean, iar crimele lui sunt bine gândite și cu atenție plănuite. Este probabil, genul de persoană care are mașina bine întreținutaă. Crima este de obicei comisă în afara zonei unde locuiește sau lucrează, autorul dând dovadă de mobilitate și călătorind mai multi kilometri decât o persoană obișnuită.
Fantezia sși ritualul sunt importante pentru acest tip de personalitate. Victimele sunt oameni pe care el îi considera tipul „corect“, pe care-i poate controla (fie prin manipulare sau dominare), de obicei străini, cu care are ceva trăsături comune.
Infractorul este considerat sociabil și folosește abilitățile verbale pentru a-și manipula victimele și a prelua controlul asupra lor. El este pe deplin conștient de gravitatea criminală a actului său și este încrezător în abilitățile sale în confruntarea cu ancheta poliției. Probabil că urmăresște reportajele de sștiri privind crima și frecvent poate lua un obiect personal al victimei, pe care îl poate folosi pentru a retrăi evenimentul sau pentru a-și continua fantezia. El este excitat de cruzimea actului său și poate declanșa torturarea victimei. Controlul sexual asupra victimei joacă un rol important în scenariul său. El evită să lase dovezi în urma sa și de obicei, își aduce propria armă.
Cadavrul este de cele mai multe ori mutat de la locul crimei. Autorul face probabil acest lucru pentru a lua „peste picior“ poliția sau pentru a preveni descoperirea prin transportarea într-un loc unde poate fi bine ascuns.
3.3.4.Infracțiunea nepremeditată (predilect finalizată de psihotici)
Infractorul care nu își premeditează crima, are de obicei inteligența sub medie, este singuratic, necăsătorit, trăiește fie singur, fie cu o rudă în imediata vecinătate a locului crimei. El are dificultăți în a stabili relații interpersonale și este descris ca un inadaptat social (sunt de regulă structuri inhibate, nesociabile, introvertite, cu acumulări tensionale în sfera pulsional-sexuală și raptusuri violente exteriorizate biociclic: viol și jaf cu moartea victimelor).
Infractorul acționează impulsiv sub stres și de obicei, va selecta o victimă din propria lui zonă geografică. El nu posedă un vehicul și evită oamenii, în general. Este de obicei, descris ca un incompetent din punct de vedere sexual si nu are relatii sexuale in adevaratul sens al cuvantului. Locul crimei va fi dezorganizat.
Infractorul care nu premeditează crima utilizează stilul de atac „fulger“, luându-și victima prin surprindere. Această acțiune spontană, în care agresorul acționează brusc în afara fanteziei sale și nu are un „plan de joc“, nu se gândește că poate fi prins.
Agresorul dezorganizat, de obicei își depersonalizează victima prin mutilare facială sau o rănește în exces. Alte acte sexuale sadice sunt îndeplinite după moartea victimei. Mutilarea organelor sexuale, a rectului, a sânilor femeilor, a gâtului, a gâtlejului și a feselor este făcută deoarece aceste părți au o puternică semnificație sexuală pentru el. Acolo poate fi o dovadă a eviscerării, amputării și/sau vampirism.
Locul morții și locul crimei coincid în general și de obicei nu există nici o încercare de a ascunde cadavrul. Dacă cadavrul a fost mutilat este posibil ca autorul să poziționeze victima într-o manieră specială, care are semnificație pentru el. Arma crimei este adeseori lăsată la locul faptei.
Comportamentul uman, deși imprevizibil este de multe ori repetitiv. Anumite acțiuni desfășurate la locul crimei de anumite tipuri de personalități vor fi repetate și în alte cazuri de omor investigate.
O investigare criminalistică se poate dovedi a fi o bună strategie investigativă în cazurile care relevă unele tipuri de personalitate aberantă.
Un anchetator criminalist prin experiența și analiza cazurilor similare, poate atinge un nivel de cunoștințe pe care îl poate aplica în fiecare investigare. Natura actului și tipul de persoană care ar fi putut să comită un anumit tip de act sunt elemente importante în scenariul “Cine ar fi putut să o facă?“. Oricum, trebuie ținut minte că „lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi“. Motivația din spatele actului este un considerent important. A fost o ceartă între îndrăgostiți? Sau este un agresor psihotic, în care caz, câteodată, crima pare să fie lipsită de motivație sau bizară? Ori omuciderea este opera unui psihopat, cu implicații sadice și impulsive?
Nimeni nu acționează fără motivație. Potrivit dr. James Brussel -psihiatru criminalist – „chiar și actele unui nebun au un oarecare tip de logică. Aceasta este o metodă pentru nebunia lor. O logică și chiar o rațiune ascunsă există în spatele a ceea ce el a făcut sau cum a făcut, oricât de sălbatic, bizar sau complet lipsit de motiv ar părea sa fie“. Provocarea investigativă a anchetatorului este descoperirea acestei logici perverse și aparent irațională și aplicarea acestei informații în caz.
Identificarea victimei este crucială în determinarea victimizării: „Cine este decedatul?“
Investigarea „background“-ului victimei (a trecutului, a grupului social din care face parte, a stilului de viață și a cercului de prieteni etc.), de multe ori va dezvălui posibila motivație a ucigașului. Examinarea oricăror relații, cunosștințe și factori de risc pot furniza un indiciu la scenariul „Cine ar fi putut să o facă?“. De exemplu: Cu cine trăia victima? Cine a fost ultimul în compania victimei? Face impresia că victima îl cunoștea pe atacant? Care este statutul social curent al victimei? De ce a fost selectată această victimă în mod deosebit? Face impresia că, crima este „crimă cu autor necunoscut“? A avut decedatul o ocupație cu risc mare (prostituată)? A fost victima fugar sau autostopist? Sau a fost victima un lucrător întârziat, de exemplu chelneriță sau muncitor în service, care era nevoit să călătorească singur în noapte?
Orice tip de întrebări similare trebuie puse și răspunsurile depind de scenariul prezent la locul crimei.
3.3.5. Cauzele și condițiile criminalității ucigașilor în serie
Criminalitatea ucigașilor în serie constituie o componentă a criminalității în ansamblu. De aceea, existența și reproducerea criminalității ucigașilor, în calitatea sa de element constitutiv al criminalității are aceleași cauze și condiții ca și întreaga criminalitate. Totodată, ea reprezintă însă o unitate cu anumite însușiri specifice, care o deosebesc de celelalte elemente componente ale criminalității și-i conferă astfel, o existență “proprie”, relativ de sine stătătoare. În atare condiții este evidentă prezența unor fenomene și procese criminogene cu un impact determinat considerabil tocmai asupra producerii criminalității în forma sa (extrema) repetată.
În cazul infracțiunilor în serie un rol important îl joacă în formarea și realizarea motivației criminogene, influența de grup (“contagiunea”), influența comportărilor ilicite “de fundal”, precum beția și alcoolizarea, narcomania, jocurile de noroc, prostituția. Influență are și nerespectarea principiului de diferențiere și individualizare a pedepsei și executării acesteia, inoportunitatea sau insuficiența măsurilor de adaptare socială după executarea pedepsei ori după stabilirea pedepsei neprivative de libertate, lipsa unui sistem de plasare în câmpul muncii și susținerea contingentului în cauză.
În cazul criminalilor înrăiți și deosebit de periculoși, motivația de săvârșire a infracțiunilor are ca dominante respectarea tradițiilor mediului criminal, egoismul și egogentrismul excesiv, parazitismul, agresivitatea și cruzimea care devin uneori un scop în sine.
Motivația de a comite infracțiuni denotă un proces intensiv de alunecare spre un stil de viață criminal, spre deprinderea de a comite infracțiuni “la comandă”, la solicitarea liderului, în absența oricărei confruntări din motive (opțiuni), frământări deliberative, fapt legat și de experiența criminală (inclusiv căutarea și utilizarea situațiilor criminale).
Nu voi persista prea mult în tratarea acestor aspecte deoarece o voi face în studiul de caz din prezenta lucrare de licență.
SECȚIUNEA IV
PROFILAJUL CRIMINAL ÎN
INVESTIGAREA JUDICIARĂ A ACTIVITĂȚII INFRACȚIONALE
STUDIU DE CAZ: RÎMARU ION
§ 4.1. Istoricul crimelor
În abordarea acestui capitol din prezenta lucrare de licență voi porni de la datele selectate de domnul Vasile Viorel astfel:
În dimineața zilei de 05 martie 1971, locatarii imobilului situat în str. Scărlătescu nr. 46 au sesizat Miliția Sectorului 8 București că în curtea blocului respectiv se află cadavrul unei femei ce prezintă multiple leziuni. Cercetările efectuate la fața locului de către organele de procuratură și miliție au stabilit că victima agresiunii a fost Ilie Fănica, de 31 ani, căsătorită, având și un copil, debarasatoare la restaurantul „Vulcan”, cu domiciliul în str. Scărlătescu nr.38, care, în jurul orei 02.00, se întorcea de la unitate spre locuință. Cadavrul a fost găsit cu fața în sus, în poziție ginecologică, având chiloții, portjartierul și fusta rupte și smulse de pe corp, așezate alături. Examinarea exterioară a cadavrului a relevat existența a șapte leziuni craniene grave, două frontale și cinci parietale stânga, dispuse aproape paralel și produse cu un corp contondent, precum și mai multe mușcături pe sâni și coapse. În fața porții, la o jumătate de metru de trotuar și de-a lungul culoarului de acces, în curtea imobilului, s-au găsit mai multe pete de sânge în zăpadă, împrejurare care a permis să se rețină concluzia că victima a fost lovită de agresor în stradă și târâtă în locul unde a fost descoperită. Analiza de laborator a secreției vaginale a stabilit prezența spermatozoizilor, confirmându-se prezumția inițială că autorul agresiunii a avut raport sexual cu victima. Cercetările efectuate au stabilit că de la victimă lipsesc un ceas de mână „Pobeda”, cu caracteristicile care puteau permite o identificare, precum și o geantă din vinilin maron cu clapă și încuietoare de culoare bej, în care păstra diferite obiecte de uz personal și o sumă mică de bani.
În noaptea de 08/09 aprilie 1971, a fost săvârșit un alt omor deosebit de grav, în str. Vulturi nr.40, în zona sectorului 4, la o distanță mare de locul unde a fost înregistrat cazul descris anterior. Victima acestui omor a fost identificată în persoana numitei Popa Gheorghița, de 35 ani, căsătorită, însă despărțită în fapt de soț, salariată la restaurantul „Prieteniei”, în calitate de debarasatoare, domiciliată în str. Vulturi nr.55, care, de asemenea, ca și Ilie Fănica, în jurul orelor 02.00, se întorcea de la serviciu spre locuință. Victima prezenta un număr de 48 de leziuni tăiate și înțepate, dispuse la nivelul capului, pieptului, regiunii pubiene și membrelor inferioare, produse cu obiecte tăietor-despicătoare. Examinarea cadavrului a evidențiat urme de mușcături pe sânul drept, în regiunea pubiană și labii, constatându-se decuparea și lipsa țesuturilor din aceste locuri (rupte cu dinții) care nu au fost găsite la fața locului. Cercetarea câmpului infracțiunii a stabilit că victima a fost atacată în mijlocul străzii, la o distanță de 30 metri de la locul unde a fost găsită, și apoi târâtă în curtea imobilului sus-menționat, așezată lângă gard, cu fața în sus și violată. Lenjeria a fost tăiată, o parte din sutien și chiloții s-au găsit sub cadavru, iar o porțiune din portjartier și dintr-un ciorap agățate în pom. Lângă bordura trotuarului din fața imobilului cu nr.34, de pe str. Vulturi, s-a găsit o bucată de pânză cu margini neregulate, pătată de sânge, iar în curtea aceleiași clădiri, într-un container metalic, s-a identificat o altă bucată de pânză, de asemenea, pătată cu sânge. Analizele de laborator au evidențiat pe ambele țesături grupa de sânge aparținând victimei (01), iar pe una din bucăți (cea găsită în container) și grupa de sânge A2, tip secretor. Cu ocazia examinării cadavrului s-au găsit pete de spermă pe coapsa dreaptă și pe fusta victimei, urme care, împreună cu secreția vaginală recoltată au fost supuse examenului de laborator, confirmându-se existența unui raport sexual recent și determinându-se în plus, grupa sanguină a autorului – A2, tip secretor. Urmele de dinți de pe sânul drept al victimei s-au prelevat prin fotografiere, iar bucățile de dermă purtătoare de urme au fost conservate în formol. De la fața locului s-au mai ridicat îmbrăcămintea victimei, fire de păr găsite în mâna și pe fusta victimei și mai multe corpuri purtătoare de urme. La o distanță de 50 metri de la locul unde s-a găsit cadavrul, pe str. Vulturi, în dreptul imobilului cu nr.50, se afla o alee pe care, la o depărtare de 100 metri, a fost descoperită geanta victimei, obiect ridicat în vederea examenelor criminalistice de laborator. Autorul și-a însușit de la victimă un ceas „Pobeda” și suma de 350 lei.
Modul de operare folosit la săvârșirea faptelor prezintă unele asemănări pregnante:
– autorul a lovit victimele de mai multe ori, în mod foarte brutal, în zone de interes vital, cu intenția netă de a anihila orice împotrivire a victimelor, neținând seama de consecințele deosebit de grave ce puteau urma;
– obiectele vulnerante folosite (corp contondent în cazul Ilie Fănica, cuțit și instrument tăietor-despicător în cazul Popa Gheorghița) ar putea crea o aparență de diferențiere între cazuri, dar în fapt nu exclud posibilitatea acțiunii aceluiași autor, mai ales că în ambele cazuri rezultă că infractorul le-a avut pregătite anterior, nerecurgând la instrumente de atac ocazionale, găsite eventual la locul faptei; iar leziunile produse cu acestea – prin specificul și gravitatea lor – oferă elemente caracteristice comune; în plus, prezența mușcăturilor trebuie considerată ca un puternic indiciu de acțiune comună; regularitatea cu care au fost aplicate loviturile în cazul Ilie Fănica, care prezenta cinci leziuni craniene dispuse paralel, a dus la concluzia că autorul ar avea o anumită dexteritate și că deci ar fi plauzibil să facă parte din rândul celor care în mod curent folosesc instrumente de tăiere și despicare;
– în ambele cazuri, victimele prezentau lenjeria intimă ruptă sau tăiată (chiloții, portjartierul, sutienul), iar analizele de laborator au stabilit prezența spermatozoizilor în probele ridicate, confirmându-se deducția cu privire la consumarea unui raport sexual cu victimele. A rezultat că violurile s-au produs în condiții deosebite și de vreme extremă; pe timp nefavorabil, după o prealabilă lezare gravă a victimelor și în timp ce acestea se aflau în faza comatoasă sau chiar post-mortem. Mușcăturile semnalate au fost produse tot în această situație, iar în cazul Popa Gheorghița s-a constatat o absență de țesuturi din zonele mușcate, putându-se pune în discuție în afară de tendințe necrofilice și manifestări de cvasicanibalism, constatare unică în analele criminalisticii noastre;
– acțiunea criminală a autorului s-a conjugat cu jefuirea victimelor, acestora lipsindu-le unele bunuri personale: bani sau alte valori (poșetă, ceas, acte);
– analiza modului de desfășurare a acțiunii criminale, a mecanismului săvârșirii acestora, a evidențiat că autorul, deși și-a luat măsuri de precauție, și-a asumat concomitent un risc extrem, rezultând chiar o oarecare anihilare a noțiunii de risc, deoarece a atacat victimele în plină stradă, în imediata apropiere a domiciliului lor, le-a violat în curtea unor locuințe, deci în locuri unde în orice moment putea să se sesizeze cineva. În plus, în cazul Popa Gheorghița, situația este și mai relevantă deoarece acțiunea de viol s-a consumat în imediata apropiere a unui gard de fier, care permitea să se observe din stradă orice mișcare, iar ulterior autorul și-a trădat prezența, după urmele materiale descoperite, încă în două curți de pe aceeași stradă, împrejurare care denotă un risc suplimentar.
În dimineața zilei de 05 mai 1971, organele de miliție au fost sesizate că s-a comis un nou asasinat în împrejurări similare celor două săvârșite anterior. Victima, Ursu Mihaela, de 39 ani, asistentă universitară, căsătorită, domiciliată în București, str. Rotundă, bl. Y1A, ap. 18, sector 4, a fost găsită în curtea imobilului situat în str. Stupini nr.24 A, sector 3, în poziție culcat pe față, capul întors spre stânga, membrele superioare îndreptate lateral în stânga, iar cele inferioare depărtate. Sub abdomen, în partea inferioară se găseau trei cărămizi suprapuse care au produs o denivelare a capului. Obiectele de îmbrăcăminte ale victimei erau tăiate și sfâșiate, iar pantofii și poșeta au fost găsite în apropierea acesteia așezate pe un gard de zid. În acest caz, asasinul nu și-a însușit obiecte de la victimă, deși aceasta avea ceas la mână, bani și alte obiecte în poșetă. La cap, victima prezenta mai multe leziuni liniare cu marginile crenelate produse cu un corp contondent, iar la gât două plăgi tăiate, din care una a secționat traheea. De asemenea, pe sânul drept și omoplatul stâng existau echimoze produse prin mușcare, având imprimată în dermă forma arcadelor dentare. Aceste urme au fost ridicate prin fotografiere și desen iar, cu ocazia necropsiei, bucățile de dermă purtătoare de urmă au fost decupate și conservate în formol. În urma examenului de laborator a secreției vaginale recoltată de la victimă, s-a stabilit că autorul are grupa sanguină A2, tip secretor. Cercetarea la fața locului a făcut posibilă identificarea, conservarea și exploatarea unor probe ca: fire de păr găsite în mâna victimei, cruste și cheaguri de sânge pe îmbrăcămintea victimei și o adeverință eliberată de Spitalul de studenți, găsită sub cadavru, formular puternic îmbibat cu apă și sânge, care a dus la ștergerea scrisului. Și în acest caz, s-a pus în evidență constatarea că actul de agresiune s-a realizat tot în stradă, în fața imobilului sus-amintit, deoarece s-au identificat pete și cheaguri de sânge pe trotuar și în curte, până în spatele imobilului unde a fost găsit cadavrul.
În aceeași noapte când a fost asasinată Ursu Mihaela, o altă femeie, Iordache Maria, a fost atacată în jurul orei 05.00, pe str. Mehadiei, de un individ care i-a aplicat două lovituri în cap cu o bară de fier. Victima, profitând de faptul că agresorul a scăpat din mână bara de fier, a intrat într-o curte, iar autorul a dispărut. După numai 48 de ore, pe raza Capitalei s-au înregistrat încă trei tentative de omor, care după modul de operare indicau ca fiind săvârșite de același autor, astfel:
Pe strada Porțile de Fier, sector 2, în noaptea de 06/07 mai, în jurul orelor 01.00, tot pe timp de ploaie, Enache Margareta, de 25 ani, domiciliată pe aceeași stradă, debarasatoare, a fost lovită de un individ cu un corp tăietor-despicător în regiunea capului, iar în zona gurii cu un cuțit, autorul părăsindu-și victima, întrucât la locul faptei și-a făcut apariția un paznic. Victima a fost internată în spital și salvată.
În aceeași noapte, pe Calea Griviței, în apropierea Podului Constanța, în jurul orelor 04.30, numita Buluci Elena, de 20 ani, debarasatoare, domiciliată în str. Amiciției nr.17, sector 8, a fost lovită în cap cu un corp contondent, târâtă și abandonată în spatele unui bloc. Victima a fost internată în spital, unde în urma intervenției chirurgicale de specialitate a fost salvată.
În seara zilei de 07 mai, în jurul orelor 22.00, Frunzinschi Iuliana, casieră la magazinul alimentar din str. Carol Davila nr.11, sector 6, însoțită de vânzătoarea Petre Constanța, au plecat de la unitate îndreptându-se spre casieria situată în str. Dr. Lister nr.6, pentru a depune suma de 26.687 lei rezultată din vânzări. Când au ajuns în dreptul imobilului cu nr.26 din str. Dr. Lister, Frunzischi Iuliana a fost lovită pe la spate de un individ cu un corp tăietor-despicător, lovitură în urma căreia a căzut. Însoțitoarea sa, Petre Constanța, s-a speriat și a fugit, timp în care agresorul a continuat să o lovească pe Frunzinschi Iuliana, apoi i-a luat geanta cu banii și a dispărut. Salvarea vieții victimei s-a datorat intervenției chirurgicale calificate effectuate la timp.
Din analiza împrejurărilor săvârșirii, a mobilului și a modului de operare folosite la alte fapte s-a stabilit că:
– un omor rămas cu autori necunoscuți din luna mai 1970 (victim Oprea Elena) și
– o tentativă de omor din luna noiembrie 1970 (victimă Baraitaru Olga) prezintă numeroase și importante elemente de similitudine cu cazurile anterioare, conchizându-se, ca atare, că sunt săvârșite de același infractor.
Această concluzie care în final s-a dovedit realistă, a avut o valoare operativă deosebită, orientând unele măsuri și verificări și reprezentând o anticipație inspirată, o bază de plecare temeinic pregătită pentru faza cercetărilor. În finalul anchetei s-a stabilit în sarcina lui Rîmaru Ion, pe lângă faptele prezentate, încă două tentative de omor (victime: Florea Elisabeta și Sfetcu Gheorghița), o tâlhărie în dauna avutului particular (victimă Hanganu Margareta), un furt prin spargere în paguba O.C.L. Confecția, unitatea 22, un viol (victima Marcu Florica) și o tentativă de viol (victimă Saracin Stana), deci în total 15 infracțiuni.
Dintre aceste ultime cazuri, prezentăm pe scurt cazul de viol a cărui victimă a fost Marcu Florica, întrucât prezintă unele particularități care-l diferențiază de celelalte fapte penale, astfel: În noaptea de 01/02 iulie 1970, Marcu Florica, ospătăriță la restaurantul „Mărășești”, în jurul orei 01.30, în timp ce se îndrepta spre domiciliul său situat în str. Constantin David, în fața locuinței, a fost lovită în cap de mai multe ori cu o bară metalică, de un individ necunoscut. După acest act de agresiune, autorul și-a luat victima în brațe, a transportat-o pe str. Gheorghe Missail până în dreptul unui autocamion unde i-a cerut să-și dea chiloții jos, lucru pe care aceasta l-a și făcut. În continuare, agresorul a luat-o din nou în brațe, deplasându-se cu ea până la gardul cimitirului Sf. Vineri, pe care, sub amenințarea cuțitului, a obligat-o să-l escaladeze. Neputând să facă acest lucru, infractorul și-a împins brutal victima peste gard, după care imediat a sărit și el în incinta cimitirului, unde a condus-o pe Marcu Florica până în dreptul unui mormânt, obligând-o să îngenuncheze în fața unei cruci, cerându-i să jure că îl va lua de soț și că nu va povesti nimănui ce s-a întâmplat. Tot sub amenințarea cuțitului, agresorul a obligat-o să se dezbrace complet având cu ea raport sexual, timp în care a mușcat-o de ambii obraji și pe coapsa stângă. După consumarea actului sexual, agresorul împreună cu Marcu Florica au părăsit cimitirul tot prin escaladarea gardului, deplasându-se până la intersecția străzii Constantin David cu strada Iani Buzoiani, unde a înțepat-o pe victimă de trei ori cu cuțitul pe antebrațul drept, sugându-i sângele. Profitând de faptul că, între timp, pe strada Constantin David a apărut un autocamion, Marcu Florica a fugit de lângă agresor solicitând ajutor conducătorului auto, împrejurare care l-a determinat pe infractor să dispară.
După cum am precizat, în urma cercetării la fața locului, în omorul săvârșit asupra Mihaelei Ursu s-a descoperit o adeverință medicală eliberată în martie 1971 de către Spitalul studențesc, iar numărul trecut pe aceasta era compus din mai multe cifre, care avea obligatoriu, în alcătuirea sa, una din următoarele variante cu două cifre: 42, 47, 62 și 67. Cu privire la existența adeverinței au fost emise versiuni referitoare la victimă și locatarii imobilului în care a fost găsită decedată, dar verificările au stabilit cu certitudine că asistenta universitară Ursu Mihaela n-a primit nicio adeverință de scutire medicală de la cabinetul dr. Ieniștea în luna martie 1971. De asemenea, nici unul din locatarii imobilului respectiv nu primiseră adeverințe din anul 1971. În consecință, a rămas de verificat ipoteza că adeverința a fost pierdută de autor sau că prezența ei la fața locului este întâmplătoare. Pentru aceasta a fost necesară efectuarea în continuu a unor verificări și investigații secrete în cadrul Spitalului studenților în scopul identificării studenților care au primit adeverințe de scutire medicală în luna martie 1971, de la cabinetul dr. Ieniștea Octavian. La data încheierii operațiunii au fost depistați 83 de studenți de la diferite facultăți cărora li se eliberaseră adeverințe de scutire medicală în luna martie 1971 la cabinetul de neurologie al Spitalului pentru studenți. Pe această listă, deși nu se cunoștea încă cine este autorul asasinatelor, Rîmaru Ion figurează la poziția 21, cu fișa medicală nr. 347, ceea ce demonstrează
justețea concluziilor din constatarea tehnico-științifică ce indica faptul că numărul adeverinței trebuia să cuprindă una din următoarele împerecheri de cifre: 42, 47, 62 sau 67.
Procuratura Municipiului București de la acea dată a dispus efectuarea unei constatări tehnico-științifice, pentru relevarea scrisului de pe imprimatul de adeverință descoperit la fața locului unde s-a găsit cadavrul numitei Ursu Mihaela-Ecaterina.
Efectuarea constatării tehnico-științifice a avut loc la Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Miliției și a avut ca rezultat următoarele concluzii:
1. Imprimatul de „adeverință” îmbibat cu sânge și ridicat de la fața locului unde s-a descoperit cadavrul numitei Ursu Mihaela Ecaterina a fost eliberat de dr. Ieniștea Octavian, Cabinetul de neurologie al Spitalului pentru studenți.
2. Documentul în cauză a fost datat martie 1971, fără a se putea preciza ziua.
3. Adeverința corp delict poartă un număr format din cel puțin două cifre între care se includ și variante cu următoarele cifre: 42, 62, 47 și 67. La radiațiile emise de lampa cu sodiu apare numărul fișei foarte estompat ca fiind 471, dar nu se poate afirma cu certitudine.
4. Pe adeverință, în stânga, în afara textului, probabil adăugat ulterior, este scris numărul 357 sau 471.
Pentru cunoașterea lui Rîmaru Ion s-au efectuat verificări și investigații rezultând următoarele:
-Secretarul facultății a arătat că într-o ceartă cu studenții, de furie, acesta și-a înfipt un bisturiu în propriul braț și că, în general, acesta are asupra sa un bisturiu, briceag sau chiar cuțit. Aceste informații au fost coroborate cu împrejurarea că adeverința sa purta numărul 347, iar fișa medicală menționa că suferă de psihopatie instabilă;
– Rapoartele de investigație care au fost depuse au relevat că acest individ locuiește singur într-o încăpere a căminului unde-și ținea ușa încuiată cu două lacăte, era o fire închisă, lipsea deseori noaptea de la cămin și purta cuțit asupra lui. Femeia de serviciu a relatat că a fost apostrofată cu multă violență, chiar în acea zi, de către Rîmaru Ion, deoarece, făcând curat, i-a aruncat o scoabă pe care a găsit-o sub pat. Tot ea a declarat că Rîmaru Ion avea salteaua împunsă în numeroase locuri cu cuțitul, iar masa și rama patului prezentau numeroase urme de lovituri aplicate cu o toporișcă;
-Verificările la cartotecă au scos în evidență faptul că are antecedente penale, suferind cu patru ani în urmă o condamnare pentru tâlhărie (cinci luni).
După aceste operațiuni s-a luat hotărârea ca suspectul să fie invitat la miliție, unde erau formate două echipe de specialiști, în vederea prelucrării rapide a unor probe și efectuării de analize. Un prim colectiv, format din stomatologi-antropologi, a obținut amprentele dentare ale lui Rîmaru Ion, concluzionând, după o examinare comparativă exigentă, atentă și minuțioasă, că urmele de dinți de pe victime erau identice cu amprentele dentare ale acestuia. Un al doilea colectiv de medici legiști și farmaciști a obținut probele serologice de la suspect stabilind că acesta aparținea grupei sanguine A2, tip secretor, iar firele de păr ridicate de la cazul Popa Gheorghița aveau caractere medulare de asemănare cu cele ale lui Rîmaru Ion. La examinarea atentă a diverselor obiecte de îmbrăcăminte ridicate din cămin, s-au descoperit unele pete care la proba serologică s-au dovedit a fi sânge uman. Ceasul de mână pe care îl avea asupra sa a fost prezentat într-un grup de ceasuri unor persoane din anturajul victimei Popa Gheorghița, care l-au recunoscut.
§ 4.2. Modul de operare folosit
În ceea ce privește categoria din care provin victimele, se remarcă faptul că acestea fac parte din personalul de deservire al unor bufete și restaurante, fiind ajutoare de ospătar în trei cazuri și responsabilă de local (cazul Baraitaru Olga). În aceste cazuri este vorba de localuri de categorie inferioară, remarcă ce sugerează că autorul trebuia căutat cu precădere în rândul persoanelor care frecventau asemenea unități. Alte date relative la victime denotă că, în toate cazurile, acestea erau blonde sau șatene, subliniind o anumită preferință, un eventual contrast de
situații, mai probabil fiind ca autorul să fie brunet. Celelalte date privind eventuala relație între victime sub aspectul locului de naștere, a domiciliilor, a locurilor de muncă și a anturajului acestora nu erau semnificative, nepermițând deocamdată vreo concluzie cu privire la existența vreunui punct de contact între ele.
Analiza împrejurărilor în care au fost săvârșite faptele demonstrează că în patru spețe avem de-a face cu infracțiuni comise după orele 02.00 noaptea și în imediata apropiere a locuințelor victimelor, stare de fapt care denotă o prealabilă examinare a terenului (a configurației, iluminației, frecvenței circulației etc.) și a itinerarului victimelor și mai puțin probabil alegerea întâmplătoare a victimelor sau urmărirea și acostarea lor numai în noaptea comiterii faptelor. Pentru această concluzie pledează și alte constatări:
– în trei cazuri (Oprea Elena, Ilie Fănica și Popa Gheorghița) s-au stabilit date despre existența unor acostări anterioare, care au provocat o stare de alarmare a victimelor;
– în cele patru cazuri, autorul a folosit la săvârșirea faptelor instrumente dinainte pregătite și nu a recurs la obiecte vulnerante pe care să le fi găsit întâmplător la locul faptei.
Modul de operare folosit la săvârșirea faptelor prezintă unele asemănări pregnante, mai ales în trei cazuri (Popa Gherghina, Ilie Fănica și Baraitaru Olga); examinarea primului caz, în ordinea cronologică a săvârșirii lor (victimă Oprea Elena) necesită o discuție separată.
Relevante sunt mai ales următoarele aspecte:
a) autorul a lovit victimele de mai multe ori, în mod foarte brutal și grav, cu intenția de ucidere, numai intervenția medicală calificată putând determina salvarea uneia dintre acestea (Baraitaru Olga);
b) varietatea obiectelor vulnerante folosite (forța fizică a pumnului, corpuri contondente, cuțit și instrument tăietor-despicător) creează o aparență de diferențiere între cazuri, care este însă estompată de judecarea corelativă a altor caracteristici ale acțiunii criminale și leziunilor produse.
Astfel:
– în toate cele trei cazuri este vizat și lezat grav capul victimelor, ca loc vital, care permite anihilarea rapidă a oricărei rezistențe (trei lovituri cu un corp contondent în cazul Baraitaru Olga, șapte lovituri;
– două frontale, cinci parietale – în cazul Ilie Fănica și două plăgi produse cu un instrument tăietor-despicător, plus mai multe lovituri de cuțit în cazul Popa Gheorghița);
– în două cazuri există leziuni provocate de pumni: plagă în regiunea orbitară dreaptă, echimoză periorbitară dreaptă cu scleroza pleoapei superioare în cazul Baraitaru Olga; tumefiere puternică a ochiului stâng și mai ușoară a celui drept în cazul Ilie Fănica;
– în două cazuri, victimele prezintă pe lângă leziunile produse la cap (cu obiect contondent la Baraitaru Olga și tăietor-despicător la Popa Gheorghița) și plăgi înțepate sau tăiate în alte zone ale corpului, cu predilecție în apropierea zonei pubiene (foarte numeroase și grave la Popa Gheorghița, inclusiv pe gât; o plagă tăiată pe fața posterioară a coapsei în cazul Baraitaru Olga);
– în două cazuri victimele prezintă urme certe de mușcături (Ilie Fănica, pe ambii sâni și pe coapse, în apropierea zonei peripubiene; Popa Gheorghița, una pe sânul drept și două în regiunea pubiană, două din acestea cu absență de țesuturi); este posibil, mai ales actul medico-legal de examinare nu este suficient de clar în cazul Baraitaru Olga, ca și aceasta să fi fost mușcată de gură sau tăiată deoarece prezintă o leziune, ce n-a fost descrisă și interpretată concludent, la nivelul comisurii bucale stângi;
c) În toate cele trei cazuri, victimele prezintă lenjeria intimă ruptă sau tăiată (chiloții, port-jartierul și sutienul sau chiloții), în două din ele stabilindu-se cu precizie, prin examen de laborator, prezența spermei în vagin și ca atare consumarea raportului sexual; nu este exclus ca și în cazul Baraitaru Olga să fi avut loc un raport sexual, rezultatul examenului de laborator putând fi relative dacă nu s-a executat cu operativitatea necesară;
d) În două cazuri, victimele au fost târâte după ce au fost lovite în curtea unor locuințe din apropierea domiciliului victimei (caz Ilie Fănica și Popa Gheorghița), mod de acțiune foarte caracteristic și rarisim întâlnit în practica judiciară. Este posibil ca și în cazul Baraitaru Olga să ne aflăm în fața unei situații de târâre a victimei, aceasta fiind găsită în fața ușii de intrare în subsolul blocului. Din cauza unor minusuri în cercetarea la fața locului nu se poate susține cu certitudine ipoteza deplasării victimei, care ar fi încercat să ajungă la lift, ocolind clădirea până la cealaltă scară a blocului, existând indicia care pot promova și teza conducerii și susținerii victimei de către agresor deoarece pantofii acesteia s-au găsit pe traseu, iar bareta genții la locul unde se afla victima și nu unde a fost atacată și lovită. De asemenea, este mai plauzibil ca ruperea lenjeriei intime a victimei să se fi produs în locul unde a fost găsită și nu unde a fost atacată: pe scări sau în holul principal de intrare în bloc;
e) În toate cele trei cazuri autorul a procedat și la jefuirea victimelor, acestora lipsindu-le unele acte personale, bunuri sau valori, după cum urmează:
– în cazul Baraitaru Olga:
– o geantă din material plastic fără toartă (aceasta fiind găsită lângă victimă);
– o pereche de ochelari de vedere cu toc;
– un portmoneu cu cca 300 de lei;
– cheile de la bufet și casa de bani;
– actele de identitate (buletin de identitate);
– două chitanțe (una pentru o pălărioară comandată la o unitate din str. Brezoianu și alta pentru repararea unui ceas de masă la un atelier particular de pe str. Plevnei (nea Florică).
în cazul Ilie Fănica:
– o poșetă din vinilin, de culoare bej, cu baretă și cataramă;
– un ceas Pobeda, cu carcasă galbenă, cifrele marcate prin litere arabe și cu o curea din fire subțiri de plastic, împletite, de diferite culori, în care predomină galbenul și verdele deschis;
– un portmoneu de culoare albă cu cca 30-40 lei;
– un șorțuleț de culoare albă purtat de debarasoare;
– o coroniță din material plastic (pentru păr).
– în cazul Popa Gheorghița:
– suma de 350 lei;
– un ceas Pobeda cu carcasă albă de nichel și curea de piele maron (curea ruptă puțin la nivelul de închidere la cataramă);
– un pix din material plastic, cu partea superioară de culoare bej deschis, iar cea inferioară bej închis, prevăzut cu un ecran și un orificiu în partea opusă orificiului pentru mână prin care se observau șase nuduri de femei;
– un portofel din vinilin de culoare vișiniu închis ce imită pielea de șopârlă, cu două despărțituri și închizătoare cu buton;
– un șorțuleț din nylon, transparent cu volănașe, și o bucată de dantelă ce se punea pe cap;
– un pieptene din material plastic, de culoare verde, cu dinți deși și scurți, cu mâner lung și ascuțit.
Cazul Oprea Elena prezintă unele elemente comune cu cele analizate anterior în sensul că victima face parte tot din rândul ospătărițelor, iar atacul s-a comis în împrejurări similare (noaptea, chiar în fața locuinței, a târât victima, a lovit-o mortal în cap etc.).
f) Sub aspectul mobilului săvârșirii faptelor, analiza împrejurărilor și a modului de operare, precum și a datelor de investigație și cercetare cu privire la relațiile victimei, subliniază cu precădere teza unor asasinate săvârșite de același autor, în scopul rezolvării actului sexual și nu cea a unei acțiuni de răzbunare sau de jaf, ultimele versiuni apărând doar ca aspecte subsidiare și necaracteristice ale activității autorului. Concluzia s-a întemeiat pe mai multe argumente:
– polarizarea întregii acțiuni delictuoase spre actul sexual, care s-a realizat în condiții de mare risc, conduce la concluzia că autorul nu este normal, fiind un bolnav psihic, pe fond de psihopatie sexuală accentuată;
– agresorul nu a luat toate obiectele de valoare, iar pe altele le-a abandonat la locul faptei, după o prealabilă verificare, de exemplu, poșeta în cazul Popa Gheorghița, riscând în plus să se descopere urmele sale, conduit care nu este caracteristică concepției și acțiunii unui tâlhar propriu-zis;
– s-a considerat că neexistând o legătură între victime și chiar dacă s-ar stabili ulterior, este puțin plauzibil ca, într-o perioadă scurtă de timp, același autor să aibă motive de răzbunare extremă față de mai multe femei, ori dacă s-ar admite ipoteza mai multor agresori, aceștia să acționeze concomitent în timp, după un mod de operare apropiat și pe un teren psihic rar întâlnit, cum rezultă în cazurile discutate.
Rezultatul cercetărilor a demonstrat justețea emiterii ipotezei, elaborată chiar din faza primelor cercetări, că autorul ar face parte din rândul psihopaților, stabilindu-se prin expertiza medico-psihiatrică, că Rîmaru Ion suferă de o psihopatie-polimorfă, cu dominante impulsive și sexuale, maladie care nu afectează discernământul și nu înlătură răspunderea penală pentru faptele penale săvârșite.
§ 4.3. Profilul psiho-social al criminalului Rîmaru Ion
– Nu avea niciun prieten, vorbea foarte puțin chiar și cu colegii;
– Nu a fost văzut niciodată cu fete;
– În luna mai și-a luat cartelă de masă pe numele unui coleg, Dan Teodorescu, al cărui tată este ofițer superior (colonel);
– În ziua de 26.05.1971 a fost vizitat de tatăl său;
– Fuma mai rar, nu era pasionat;
– A refuzat să locuiască cu vreun coleg în aceeași cameră;
– Colegii știau că este bolnav, dar nu știau ce anume are;
– În noaptea de 10.04.1971 a trezit un coleg să bea cu el o sticlă de bere (era reuniune în cadrul facultății). Colegul se numea Oproiu Vasile – anul III, camera 146;
– Bisturiu aveau toți studenții, unii chiar truse complete;
– În luna aprilie a avut mâna dreaptă în gips;
– Nu l-au văzut să primească corespondență;
– Nu se împrumuta cu nimic de la colegi;
– Între 10-13.04.1971 a solicitat o adeverință pentru motivarea absențelor secretarului Asociației, Oproiu Vasile;
– Colegii aveau impresia că mai lucrează noaptea;
– Lipsă de bani nu ducea, însă nu se etala cu sume prea mari de bani;
– În urmă cu trei săptămâni a urmărit o colegă de-a lui, Preda Maria, anul III, cu care a călătorit în tramvai, apoi pe jos până la domiciliu;
– În pauzele dintre cursuri și în general, se izola de colectiv;
– La baluri studențești a fost văzut de două ori singur, când consuma câte o sticlă de bere; nu dansa;
– Nu avea capacitate intelectuală corespunzătoare, era promovat din mila profesorilor;
– Colegii știu că un fost coleg de-al lor, care nu mai este în prezent în facultate, a fost rugat de Rîmaru să-l ducă la o sală de box unde să facă antrenament. Nu se mai cunoaște dacă a continuat;
– Mai avea un frate mai mic și o soră mai mică și care rar îl vizitau la cămin împreună cu părinții;
– Când erau împreună (el cu familia), discutau câte 2-5 minute, după care tăceau perioade lungi de timp. Se pare că și părinții sufereau de afecțiuni psihice;
– În 1969 în primăvară, s-a așezat lângă o colegă măritată, Daiculescu Nicoleta, așezându-și picioarele aproape peste ale ei. Au avut o discuție, în care Daiculescu a fost jignită;
– Citea literatură polițistă de tip vechi, însă nu comenta cu alții despre aceste lecturi;
– Era mai atent atunci când la cursuri se discuta despre substanțe toxice;
– A fost văzut consumând rom, vodcă, țuică și bere;
– În urmă cu trei ani a fost enervat de unii colegi, fapt pentru care a spart o sticlă și a dansat pe cioburi până s-a tăiat la picioare;
– A oferit sânge pentru analiză dintr-o plagă pe care și-a produs-o singur cu bisturiul, deoarece colegii afirmau că este bolnav de lues;
– A lovit o taxatoare în urmă cu patru ani pentru că nu a vrut să-I deschidă ușa;
– Noaptea pleca, iar după-amiaza dormea; nu răspundea unde merge atunci când era întrebat;
– A telefonat unui student, se presupune că ar fi vorba de Filip Ovidiu, însă nu l-a găsit și a discutat cu sora acestuia; nu a fost văzut primind telefoane ori telefonând;
– Avea un caiet bloc-notes cu coperți bleu-albastru în care mai nota câte ceva; îl păstra de aproape 4 ani;
– Tatăl lui a discutat cu un cadru didactic, neidentificat, interceptându-se următoarele: „…Ce să-i mai fac!! L-am ajutat în tot felul …”Afirmațiile au fost făcute de asistent;
– Umbla nervos, motivând că are o eczemă;
– În urmă cu trei ani, când a rămas repetent, a căpătat dușmănie pe profesor, afirmând că din cauza lui repetă anul;
– A fost văzut pe la Buzești, Dorobanți, cobora din mijloacele de transport în diverse locuri, în mod neașteptat;
– A mai fost văzut pe la bufetul „Turda” din B-dul 1 Mai în anul 1969, iar după ce a consumat mai mult alcool, a propus unui coleg să scoată cetățenii din local și să-i bată;
– Se pare că mai avea o rudă (mătușă) în București;
– Avea și o geantă care se purta pe umăr, într-o singură curea;
– În ultimele săptămâni a manifestat mai mult interes pentru recuperarea materiei;
– Nu a fost violent cu colegii;
– Colegii presupuneau că noaptea mergea pentru a avea relații intime cu femeile de la I.S.N., care lucrau pe străzi;
– A fost văzut cu o umbrelă neagră până în urmă cu o lună;
– Nu a fost văzut cumpărând ori oferind spre vânzare obiecte;
– În ultimul timp era mai bănuitor;
– În ultimele zile nu mai punea lacătele pe ușă.
§ 4.4. Procesul și sentința penală în cazul inculpatului Rîmaru Ion
Ședința de judecată din 03.09.1971. Ultimul cuvânt al inculpatului
„Inculpatul, având ultimul cuvânt, a susținut că a comis unele fapte, dar în acele momente nu a fost conștient. Nu ține minte ce a făcut. Nu poate să spună de când, dar după câteva săptămâni sau luni, după ce a luat medicamente și a fumat țigări străine a avut momente când nu știa ce face, era inconștient și crede că a făcut rău. Ceea ce a făcut și de ce a făcut nu știe, nu a avut un scop dinainte stabilit. Îi pare foarte rău, dar a fost ajutat și de tatăl său. El l-a văzut tăiat la
picior și mână și atunci l-a îndemnat să facă ceea ce a făcut. Arată că, în urmă cu un an, tatăl său l-a văzut cu o fată și i-a spus atunci că el, dacă ar mai fi tânăr, ar trece-o printr-un fier și pe urmă ar viola-o. Când l-a văzut tăiat la picior și mână, l-a îndemnat să nu se mai taie, să găsească o fată și dacă nu vrea să meargă cu el să o lovească și să o violeze. Tot tatăl său l-a îndemnat să ia bani de la femei nu numai să le violeze. L-a învățat să meargă pe ploaie sau să ia mașina, să nu vină milițienii cu câini ca să-l urmărească. Când a fost la el la Garajul Floreasca, l-a învățat cum să facă cu o femeie care credea că are bani. Mai arată că atunci când a fost copil, a primit o lovitură în cap, de la un cetățean din orașul său, a simțit atunci o arsură și ceva care merge de la gât spre partea stângă a capului. Astă iarnă a mers la policlinică pentru tratament, dar atmosfera de acolo l-a speriat și de aceea nu s-a mai dus. La cămin i se părea că vine cineva după el, se speria și apoi pleca. Apoi mai arată că a vrut să se interneze într-un spital, dar a văzut acolo tratamentul, adică cum se bat oamenii și atunci a fugit. Nu poate să spună dacă a stat internat în spital sau nu. Mai arată că nu vrea să spună că tatăl său este vinovat în totul, dar are și el o mare vină că l-a învățat să facă ceea ce a făcut și el nu a putut să reziste la aceste îndemnuri. În ultimul timp a vrut să meargă în pădure să se facă cioban, fiindcă i se părea că toată lumea se uită urât la el. A încercat să vorbească cu o colegă frumoasă, dar aceasta a plecat de lângă el. Astă vară, unde a stat, a venit tatăl său la el și l-a învățat cum să facă să nu-l vadă cineva când comite un rău. L-a învățat să meargă să atace femei, când este timpul ploios, să le ia banii pentru ca să cumpere casă. Banii să-i
dea lui, fiindcă pe el nu-l întreabă nimeni de unde-i are, că este salariat. I-a dat atunci 1.800 lei, nu știe ce a făcut cu ei. În continuare, arată că banii pe care i-a luat de la casieriță tot tatăl său i-a îngropat acasă, spunând că îi va depune la C.E.C. pentru a cumpăra casă. Că la ancheta penală a arătat că a lovit o fată lângă Teatrul Giulești, dar nu este fata aceea arătată în dosar. A spus despre aceasta organelor de miliție că vrea să meargă la fața locului spre a arăta cum a făcut, dar nu l-au dus. Că nu a recunoscut că femeia pe care a lovit-o avea mulți copii. Mai arată că tatăl său i-a spus că și el în tinerețe a făcut așa cum îl învăța pe el să facă și nu l-a prins, iar pe el dacă-l prinde nu are să-i facă nimic, fiind bolnav. I-a mai spus și că dacă ar prinde o fată în mașină ar pune-o în cârlig. Apoi arată că a luat medicamente de la policlinică și care-i făceau bine, dar mai târziu îi făceau rău, având arsuri în cap. Bara de fier găsită la el arată că a luat-o ca să se apere deoarece a fost bătut de niște cetățeni fără să le facă ceva. Când lovea pe cineva simțea că-i merge un curent până la gât. Nu știe de unde i-a venit aceasta, ori de atunci de când a fost lovit când era copil, ori de când s-a tăiat la gât atunci când a căzut de pe o stivă de lemne când lucra la Constanța în port. Când a rămas repetent a avut o stare că nu știa ce face și a intrat în alt cămin unde studenții nu l-au cunoscut și apoi l-au luat la bătaie aruncând toți în el cu ce aveau. După aceasta i se părea că toți se uită urât la el și atunci s-a izolat în camera de la cămin, de altfel nu a voit nimeni să mai stea cu el. Mai arată că nu este un om rău, fiindcă atunci când vedea că studenții care nu aveau ce mânca, nu aveau cartelă, el le dădea să mănânce din ce îi aducea de acasă mama lui. De multe ori mergea pe stradă, nu știa ce face, regretă că a făcut rău și cere iertare familiilor victimelor și opiniei publice.”
Prin Hotărâre judecătorească inculpatul Rîmaru Ion a fost condamnat pentru comiterea a 3 infracțiuni de omor deosebit de grav, o infracțiune de omor calificat, 6 infracțiuni de tentativă de omor deosebit de grav, 4 infracțiuni de viol, o infracțiune de tentativă de viol, 3 infracțiuni de tâlhărie și 5 infracțiuni de furt calificat.
§ 4.5. Concluzii privind crima și criminalul în serie
Pe baza reperelor minimale de ordin obiectiv și subiectiv analizate în acest capitol se poate trage concluzia că ucigașul în serie este acel tip criminal care comite multe omoruri la intervale de timp relativ mari, având ca mobil obținerea unor senzații extreme, legate de fantasme sexuale perverse și/sau impulsuri sadice de dominare și manipulare a victimelor. Dar această concluzie surprinde trăsături extrem de generale sau, altfel spus, reperele principale în limitele cărora poate fi identificat și studiat ucigașul în serie.
De aceea trebuie să avem în vedere și aprecierile lui Egger, profesor asociat de justiție socială la Universitatea din Sangamo, și anume: „O crimă în serie se constituie atunci când unul sau mai mulți indivizi (bărbați în cea mai mare parte a cazurilor) comit o a doua omucidere și/sau o altă crimă ulterior; este fără predeterminare (nu există o relație prealabilă între autor și victimă); survine într-un moment distinct și, aparent, nu are legătură cu omuciderea inițială, fiind, în general, comisă într-o zonă geografică diferită.
În plus, mobilul nu este tentația câștigului material, ci pare să fie dorința de a-și exercita puterea asupra victimelor. Acestea din urmă pot avea o valoare simbolică, sunt percepute ca fiind neînsemnate și se află, cel mai adesea, în imposibilitatea de a se apăra singure sau de a-i alerta pe ceilalți. De asemenea, ele sunt frecvent percepute ca nefiind prea puternice, din pricina situației lor în timp și spațiu sau a statutului lor în mediul căruia îi aparțin (vagabonzi, prostituate, muncitori imigranți, homosexuali, copii pierduți, femei singure sau în vârstă).”
Dar și această abordare a fost criticată de editorii de la Forensic Science International care au atras atenția anchetatorilor și experților judiciari asupra probabilității de a se afla în fața unei crime în serie, atunci când crima a fost „comisă asupra tinerilor sau tinerelor, care au fost brutalizați și care au răni aparente ante-mortem, provocate prin legare, tortură în scopul producerii durerii și a suferinței, abuz sexual, mutilare înainte și după moarte, o motivație unică a rănilor, o posibilă eventrație, o castrare sau niște mutilări intenționale, ardere cu acid sau o distrugere a cadavrului, îngropat superficial, sub crengi sau sub pietre, azvârlit în gunoaie, în containere sau în apă”.
De asemenea, Hickey, profesor de psihologie criminală la Universitatea din California, a precizat pe bună dreptate, că victimologia și femeia criminal în serie nu sunt suficient reprezentate în această abordare. Tot astfel, pot exista relații prealabile între făptaș și victima sa („văduvele negre”), ca și un mobil pecuniar („îngerii morții”, doctori, escroci).
CONCLUZII
În urma prezentei lucrări de licență pe care am efectuat-o cu privire la profilajul criminal în investigația criminalistică și al studierii analitice a bibliografiei de specialitate, am încercat să evidențiez o serie de concluzii și anume:
Privită din perspectiva tematicii abordate în această lucrare, criminalistica este destinată descoperirii și cercetării accidentelor, în scopul aflării adevărului, principalele direcții de acțiune fiind: inițierea de metode tehnice destinate cercetării urmelor accidentelor, începând cu urmele specifice omului și continuând cu cele ale instrumentelor, mijloacelor de transport, ale fenomenelor fizico-chimice, etc. în vederea identificării persoanelor sau obiectelor, adaptarea de metode aparținând științelor exacte la necesitățile proprii criminalisticii, a unor metode din alte domenii ale științei, cum sunt cele proprii fizicii, chimiei, biologiei, matematicii, pentru aplicarea lor la specificul activității de prevenire și de combatere a accidentelor, elaborarea de reguli și procedee tactice destinate efectuării unor acte de urmărire penală, precum și creșterii eficienței acestora, prin asigurarea unui fundament științific investigării, etc.
Procesul de profiling a fost definit ca o tehnică investigativă prin care sunt identificate caracteristici importante ale personalității și comportamentului unui infractor pe baza analizei crimei/crimelor pe care el sau ea le-a comis. Poate fi denumit „criminal profiling” și procesul prin care se indică trăsăturile de personalitate ale autorului unei infracțiuni, ținându-se cont de analiza câmpului infracțional, tipurile variate de personalități existente, datele statistice ale faptelor similare, precum și natura disfuncțiilor mentale demonstrate de autor cu ocazia comiterii faptei. O definiție foarte uzitată este aceea că „profilul psihologic este o încercare elevată de a furniza anchetatorilor informații specifice despre un autor necunoscut ce a comis o infracțiune dată, proces bazat pe cercetarea atentă a locului faptei, victimologie și teoriile psihologice cunoscute”. Așadar, profilingul este o metodă de identificare a autorilor crimelor, pe baza analizei naturii infracțiunii și a modului în care a fost săvârșită. Din alegerile pe care criminalul le-a făcut înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii se pot determina diferite aspecte ale personalității sale. Aceste informații sunt coroborate cu alte detalii relevante și cu probele fizice descoperite la locul faptei, iar apoi sunt comparate cu caracteristici cunoscute ale diferitelor tipologii de personalitate, dar și cu cele ale tulburărilor psihice, pentru a putea contura astfel o descriere a autorului cu care se poate lucra în mod practic.
Pentru a-și satisface necesitățile materiale și spirituale, o parte dintre membrii societății recurg însă la acțiuni ce transgresează normele de conduită stabilite în societate și rup în consecință, relațiile sociale instituite, săvârșind crime. Comportamentul lor criminal nu reprezintă o manifestare involuntară sau inconștientă, lipsită de sens, ci este rezultatul unei atitudini ferme, formate în forul interior al individului, sub impactul conjugat al unor factori obiectivi și subiectivi, și urmărește un scop bine definit. În desfașurarea ei plenară, plecând de la geneză și încheind cu materializarea, conduita criminală parcurge o serie lungă de stadii, începând cu formarea trebuințelor, conștientizarea lor și a posibilităților obiective de satisfacere, nașterea interesului, declanșarea proceselor motivaționale, analiza situației create, luarea deciziei și înfăptuirea unor acțiuni cu caracter criminal.
Comportamentul criminal nu constă numai din acțiuni, ci și din anumite stări de spirit, care le precedă și le însoțesc. Din acest unghi, el poate fi comparat cu un aisberg, în care vârful vizibil nu este altceva decât actele de conduită exterioară, în timp ce partea ascunsă, invizibilă include fenomenele somatice, psihice și sociale care le determină. Mai mult decât atât, actele de conduită exterioaraă nu pot fi explicate în afara proceselor interioare și a contextului social. Toate aceste stadii, cu fenomenele care au loc în interiorul lor, alcătuiesc mecanismul comportamentului criminal.
Mecanismul comportamentului criminal constituie în esență procesul de naștere, dezvoltare și materializare a comportamentului criminal, văzut prin prisma individului, atât sub aspectul interior-procese psihosomatice, cât și sub cel exterior-conduita, aspecte care se afla într-o legătură indisolubilă. În linii mari, mecanismul comportamentului criminal include trei etape de bază: nașterea motivului, luarea deciziei, realizarea intenției criminale.
Motivația de a comite infracțiuni denotă un proces intensiv de alunecare spre un stil de viață criminal, spre deprinderea de a comite infracțiuni “la comandă”, la solicitarea liderului, în absența oricărei confruntări din motive (opțiuni), frământări deliberative, fapt legat și de experiența criminală (inclusiv căutarea și utilizarea situațiilor criminale).
BIBLIOGRAFIE
Tratate, monografii, cursuri
1. Boroi, A,- Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, București 2008
2. Cioclei, V., – Drept penal. Partea specială, Editura C.H.Beck, București, 2006
3. Cioclei, V., -“Mobilul în conduita criminală“, Editura AII Beck, București, 2006
4. Ciopraga, A.,- Criminalistica-Elemente de tactică, Universitatea Al. I. Cuza, Iași, Facultatea de Drept, 2001
5. Coman, L., Constantinescu, M., -Considerații privind conceptul de identificare în expertiza criminalistică, Editată de Ministerul Justiției, București, 1998
6. Diaconescu, Gh., Duvac C.,- Tratat de drept penal. Partea specială, Editura C.H. Beck, București, 2009
7. Dolțu, I., -Probele și mijloacele de probă, cu privire la declarațiile învinuitului sau inculpatului, mijloace de probă și apărare în procesul penal, Editura Dobrogea, Constanța, 1997
8. Dongoroz, V., și colectiv, -Noul Cod de procedură penală și Codul de procedura penală anterior-prezentare comparativă, București, Editura Politică 1969
9. Gebert, V., -Practical Homicide Investigation, Editura Taylor & Francis, New York, 1980
10. Hickey, E., -The Female Serial Murderer, Journal of Police and Criminal Psychology, 1986
11. Lupulescu, N.,-Particularitățile cercetării la fața locului a accidentelor aviatice; Vol: “Investigația criminalistică a locului faptei”, Editura Luceafărul, București, 2004
12. Mateuț, Gh., -Drept penal special, Sinteze de teorie și practica judiciară, Vol.I. – București, Editura Lumina Lex, 1999
13. Mihuleac, E., -Expertiza judiciară, Editura Științifică, București 1998
14. Mircea, I.,-Criminalistică, Editura Lumina Lex, București, 2001
15. Montet, L., -Criminali în serie, Editura Corint, București, 2003
16. Naghi, C.- Drept penal, Editura Andrei Șaguna, Constanța, 2009
17. Nistoreanu, G., Boroi A.,- Drept penal. Partea generală, Editura All Beck, București, 2003
18. Neagu, I.,-Drept procesual penal, Editura “Artprint“, București 1994
19. Neagu, I.,- Tratat de procedură penală, Editura “PRO“, București, 2002
20. Nedelcu, C., (în colaborare cu M.Hotca, M.Gorunescu, N.Neagu, R.F.Geamănu, M.Dobrinoiu, M.C.Sinescu, R.Slăvoiu, L.D.Al-Kawadri, A.Hărătău)- Noul cod penal.Note.Corelații.Explicații, Editura C.H.Beck, București, 2014
21. Prisăcaru, V.I., – Contenciosul administrativ român, Editura All, București, 2001
22. Stancu, E., -Tratat de Criminalistică, Editura Actami, București, 2001
23. Stancu, E., – Investigarea științifică a infracțiunilor, Curs de criminalistică, partea a II-a și a III-a, Universitatea București, Facultatea de Drept, București, 2008
24. Swensson, A., Wendel, O.,-Descoperirea infracțiunilor- metode moderne de investigație criminală (traducere în limba română) Stockholm, 1954
25. Suciu, C., -Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
26. Târnoviceanu, I., Dongoroz, V.,– Tratat de drept și procedură penală, ed. a II-a, vol. IV, București, 2002
27. Theodoru, Gr., Moldovan L., -Drept Procesual Penal, București, Editura C.H. Beck, 2008
28. Udroiu, M.,-Procedura Penală. Partea generală. Partea Specială., București, Editura C.H. Beck, 2010
29. Văduva, N.,- Expertiza judiciară, Editura Universitaria, Craiova, 2001
Vasile, V., -Investigarea crimelor și criminalilor în serie, București, Editura Ministerului Afacerilor Interne, 2013
30. Volonciu, N.,- Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică București, 1992
31. Volonciu, N., -Tratat de procedură penală, Editura “Paideia“, București, 1993.
Legislație
1. Constituția României
2. Codul penal român
3. Codul de procedură penală
BIBLIOGRAFIE
Tratate, monografii, cursuri
1. Boroi, A,- Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, București 2008
2. Cioclei, V., – Drept penal. Partea specială, Editura C.H.Beck, București, 2006
3. Cioclei, V., -“Mobilul în conduita criminală“, Editura AII Beck, București, 2006
4. Ciopraga, A.,- Criminalistica-Elemente de tactică, Universitatea Al. I. Cuza, Iași, Facultatea de Drept, 2001
5. Coman, L., Constantinescu, M., -Considerații privind conceptul de identificare în expertiza criminalistică, Editată de Ministerul Justiției, București, 1998
6. Diaconescu, Gh., Duvac C.,- Tratat de drept penal. Partea specială, Editura C.H. Beck, București, 2009
7. Dolțu, I., -Probele și mijloacele de probă, cu privire la declarațiile învinuitului sau inculpatului, mijloace de probă și apărare în procesul penal, Editura Dobrogea, Constanța, 1997
8. Dongoroz, V., și colectiv, -Noul Cod de procedură penală și Codul de procedura penală anterior-prezentare comparativă, București, Editura Politică 1969
9. Gebert, V., -Practical Homicide Investigation, Editura Taylor & Francis, New York, 1980
10. Hickey, E., -The Female Serial Murderer, Journal of Police and Criminal Psychology, 1986
11. Lupulescu, N.,-Particularitățile cercetării la fața locului a accidentelor aviatice; Vol: “Investigația criminalistică a locului faptei”, Editura Luceafărul, București, 2004
12. Mateuț, Gh., -Drept penal special, Sinteze de teorie și practica judiciară, Vol.I. – București, Editura Lumina Lex, 1999
13. Mihuleac, E., -Expertiza judiciară, Editura Științifică, București 1998
14. Mircea, I.,-Criminalistică, Editura Lumina Lex, București, 2001
15. Montet, L., -Criminali în serie, Editura Corint, București, 2003
16. Naghi, C.- Drept penal, Editura Andrei Șaguna, Constanța, 2009
17. Nistoreanu, G., Boroi A.,- Drept penal. Partea generală, Editura All Beck, București, 2003
18. Neagu, I.,-Drept procesual penal, Editura “Artprint“, București 1994
19. Neagu, I.,- Tratat de procedură penală, Editura “PRO“, București, 2002
20. Nedelcu, C., (în colaborare cu M.Hotca, M.Gorunescu, N.Neagu, R.F.Geamănu, M.Dobrinoiu, M.C.Sinescu, R.Slăvoiu, L.D.Al-Kawadri, A.Hărătău)- Noul cod penal.Note.Corelații.Explicații, Editura C.H.Beck, București, 2014
21. Prisăcaru, V.I., – Contenciosul administrativ român, Editura All, București, 2001
22. Stancu, E., -Tratat de Criminalistică, Editura Actami, București, 2001
23. Stancu, E., – Investigarea științifică a infracțiunilor, Curs de criminalistică, partea a II-a și a III-a, Universitatea București, Facultatea de Drept, București, 2008
24. Swensson, A., Wendel, O.,-Descoperirea infracțiunilor- metode moderne de investigație criminală (traducere în limba română) Stockholm, 1954
25. Suciu, C., -Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
26. Târnoviceanu, I., Dongoroz, V.,– Tratat de drept și procedură penală, ed. a II-a, vol. IV, București, 2002
27. Theodoru, Gr., Moldovan L., -Drept Procesual Penal, București, Editura C.H. Beck, 2008
28. Udroiu, M.,-Procedura Penală. Partea generală. Partea Specială., București, Editura C.H. Beck, 2010
29. Văduva, N.,- Expertiza judiciară, Editura Universitaria, Craiova, 2001
Vasile, V., -Investigarea crimelor și criminalilor în serie, București, Editura Ministerului Afacerilor Interne, 2013
30. Volonciu, N.,- Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică București, 1992
31. Volonciu, N., -Tratat de procedură penală, Editura “Paideia“, București, 1993.
Legislație
1. Constituția României
2. Codul penal român
3. Codul de procedură penală
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Profilajul Criminal In Investigatia Criminalistica (ID: 129239)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.