Profetul Samuel, Viata Si Activitatea Sa
PROFETUL SAMUEL, Viața și activitatea sa
CUPRINSUL LUCRĂRII:
Prefață
Introducere
I. Familia Profetului Samuel
II.Viața și personalitatea Profetului
II.1.Trăirea religioasă a lui Samuel
II.2.Viața socială a proorocului
II.3.Activitatea sa politică
III.Privire de ansamblu asupra operei proorocului Samuel
IV.Cartea “Judecătorii”:
IV.1.Generalități
IV.2.Cuprinsul cărții
IV.3.Scopul lucrării
IV.4.Unitatea și omogenitatea cărții
IV.5.Perioada scrierii lucrării
IV.6.Autoritatea cărții
IV.7. Observații istorico-critice
V.Cartea “Rut”:
V.1. Denumirea cărții
V.2. Cuprinsul lucrării
V.3. Scopul cărții Rut
V.4. Istoricitatea cărții
VI.Cărțile “Regilor”
VI.1. Denumirea cărților
VI.2. Cuprinsul cronicilor
VI.3. Autorul lucrărilor
VI.4.Autoritatea cărților
VI.5. Observații istorico-critice
VII.Slujirile Mântuitorului prefigurate în Vechiul Testament prin
demnitățile și funcțiile îndeplinite de Samuel
Concluzii:
a) privind personalitatea lui Samuel
b) privind opera profetului
Bibliografie.
PREFAȚĂ
Când am citit pentru prima oară în scrierile Vechiului Testament faptele și viața profetului Samuel, am fost captivat în totalitate de înțelepciunea sa, de ascultarea și supunerea lui față de Dumnezeu, precum și de modelul comportamental pe care profetul Samuel mi-l oferea și după care la acea perioadă tânjeam.
Întâlnisem și până atunci în paginile Sfintei Scripturi numeroase personalități ale poporului iudeu care îmi atraseră atenția însă nu în mod special, așa cum o făcuse Samuel, motiv pentru care am mai zăbovit puțin peste aceste scrieri, spre a le înțelege a mi le însuși și nu în ultimul rând pentru a învăța din faptele acestui mare om, profet și preot al lui Dumnezeu, model de dreptate vechi-testamentară, care m-a ajutat nespus de mult să-mi corectez viziunea pe atunci imatură și puțin sumbră despre cărțile Vechiului Legământ, căci mi se părea că cele două Testamente sunt rupte, neavând nici o legătură între ele, văzând descrisă în cel nou, o lume diferită, opusă chiar, față de cea din Vechiul Testament, mult prea dur, crud și zbuciumat comparativ cu de cel dintâi.
Abia mai târziu am înțeles că în Vechiul Legământ este descrisă tranziția către Noul Testament, el nefiind doar o descriere poetică sau mitologică ce privea elogiul adus divinității și unor eroi ai poporului (de genul „Legendele Olimpului”, scrieri care aveau în vedere crearea în mintea cititorului a unei atmosfere dulcege și romanțioase, o sumă de senzații boeme și lascive, care gâdilă orgoliul și pretențiile omenești), ci este însăși istoria sfântă a poporului lui Israel, descriind fără ascunzișuri și menajamente faptele istorice așa cum s-au petrecut, fără a le cosmetiza (pentru a le face să fie mai apreciate și mai gustate de cei ce le vor citi) și fiind scris fără adaosuri sau modificări subiective omenești, sub inspirație dumnezeiască de către aghiografi.
Multe au fost motivele care m-au determinat să aleg acest titlu ca subiect al tezei mele de licență, însă alegerea nu a fost una simplă și ușoară, deoarece atât Vechiul cât și Noul Testament abundă de subiecte și întâmplări vrednice de a fi dezbătute, formând toate un întreg, după cum o spune apostolul, și Scriptura fiind toată de folos pentru creștinătate, căci „Noul Testament în cel Vechi se ascunde iar cel Vechi în cel Nou se deschide”, existând deci continuitate și o legătură intimă, profundă între cele două etape ale revelației dumnezeiești.
Cu toate că în viziunea omului modern termenul de “vechi” este perimat, în sensul de depășit, pasibil de eroare, imperfect, eu consider că din istorie omul va putea învăța, atâta timp cât o privește cu interes și cu obiectivitate, de aceea trecutul nu trebuie privit cu dispreț, pentru că după cum bine intuiește autorul Eccleziastului, “nimic nu este nou sub soare”, (firește cu excepția Întrupării care se va întâmpla după veacul când s-au scris aceste cuvinte).
Am încercat să surprind în paginile acestei lucrări cea ce am crezut că este mai important și mai folositor sufletului și vieții, vorbind nu numai de forma exterioară, vizibilă a trăirii și activității lui Samuel, ci căutând să expun pe cât posibil mai obiectiv și veridic viața sa încadrată în contextul epocii cu frământările acesteia, cu moravurile și tradițiile ei, oamenii și instituțiile timpului, inserând și câteva exemple de profundă gândire patristică, în speranța că astfel se vor lămuri o serie de probleme mai anevoie de atins și de dezbătut.
Mai doresc de asemenea să realizez punți de legătură între acele vremuri și timpurile noastre, în speranța că acest lucru ne va fi folositor și ziditor, căutând să subliniez faptul că învățătura Bisericii nu este anacronică, iar condițiile dobândirii spiritualității vieții umane nu sunt diferite, nici cerințele nu sunt altele, în plus față de cele vechi-testamentare, deoarece Chipul lui Dumnezeu în om a rămas neschimbat, modificându-se doar realitatea externă care cade sub puterea omului, zidirea lui Dumnezeu rămânând neschimbată din punct de vedere biologic și spiritual, nedecăzând, ci dimpotrivă fiind înălțat la starea de „har peste har”, temei fundamental pentru creștinul autentic contemporan de a-L cunoaște și de a-L cinsti și sluji pe Dumnezeu așa cum se cuvine.
INTRODUCERE
Samuel a fost una dintre cele mai proeminente figuri ale istoriei biblice, fiind, un exponent al voii lui Dumnezeu, privind planul Său de mântuire, referitor la Israel, și o multiplă personalitate a epocii sale.
A fost chemat de Dumnezeu, și a îndeplinit mai multe funcții în istoria neamului său, fiind considerat de contemporanii săi un al doilea Moise, opinie care este agreată și acceptată și în zilele noastre.
Este de necontestat rolul pe care l-a avut acest om al lui Dumnezeu, în istorie, precum și legătura sa cu Iahve, ca urmare a dreptății vieții lui, a supunerii față de lege, așa cum a fost ea dată de Dumnezeu lui Moise, împlinirea Legii în sensul ei real și sublim, fiind însuși scopul vieții lui, de la care nu va face rabat, după cum ne-o arată scrierile sale.
Deși perioada istorică nu i-a fost favorabilă, el nu a renunțat la princiipile sale de viață, aflându-se în permanență sub ascultarea lui Dumnezeu, Care era izvorul înțelepciunii și priceperii lui, nefiind oprit în activitatea sa de educare a poporului în spiritul Legii strămoșești, de faptul că nu va vedea imediat roadele muncii sale, ele fiind realizate în timp și aplicarea lor având ca efect întoarcerea poporului la credință.
Așa cum se întâmplă de obicei oamenilor de înaltă valoare, nici Samuel nu a fost înțeles de contemporanii săi, ei cerându-i altceva decât ceea ce le-ar fi fost de folos cu adevărat, cerând nu binecuvântarea și sfințenia, ci autonomizarea, individualizarea și ruperea de Dumnezeu, prin interpunerea între ei și El a unui conducător lumesc, întristându-L astfel pe Dumnezeu și împreună cu El pe Samuel, care vede în timp efectul acestei lepădări.
Fără îndoială că Samuel a luptat pentru binele poporului său și de aceea a fost admirat de contemporani, cel puțin la fel de mult ca predecesorul său Eli, de la care învățase și care a căutat să-i dea ce avea mai bun în ființa sa, văzând în el cu adevărat pe fiul său, iar faptul că el a fost un luptător și un patriot, precum și un mare reformator moral reiese clar din opera sa scrisă.
El nu a înșelat așteptările poporului nici pe cele ale părintelui său duhovnicesc, ce-și pusese toată nădejdea în el, și a urmat până la sfârșitul vieții sale calea Domnului, fiind mesagerul Lui și învățător inspirat poporului său.
CAP.I
FAMILIA PROFETULUI SAMUEL
Însăși nașterea profetului, nu a fost una obișnuită ci a avut loc pentru a se împlini și a se arăta voia și bunăvoința lui Dumnezeu față de făptura sa.Părinții săi erau oameni din popor, după cum ne-o arată Sfânta Scriptură, tatăl său fiind din tribul lui Efraim, pe nume Elcana, iar al mama sa se numea Ana. Tot Sfânta Scriptură ne mai arată aceștia erau oameni evlavioși, descrierea cu privire la ei începând cu faptul că mergeau să se închine la Șilo unde erau preoți cei doi fii ai lui Eli, Ofni și Finees (I Regi 1, 13).
De asemenea mai întâlnim aici zugrăvită relația dintre cei doi soți și iubirea lor care nu se micșorase datorită faptului că Dumnezeu a închis pântecele Anei, în ciuda pizmei și a invidiei ce o nutrea cealaltă soție a lui Elcana, Penina.
Întâlnim aici o practică ciudată pentru omul de astăzi, și anume poligamia, care nu e condamnată de legea veche, însă nici nu este recomandată de ea, ci e doar tolerată.
Cu privire la aceasta, s-au exprimat mai multe opinii, și anume că Dumnezeu ar fi permis acest obicei pentru a se înmulți drepții (cei ce se nasc din părinți bineplăcuți lui Dumnezeu), afirmația întemeindu-se pe făgăduința făcută de Dumnezeu lui Avraam, precum și pe reânnoirea ei, făcută celorlalți Patriarhi ai Vechiului Testament (Facere 15, 5 ; 15, 18 ; 17, 2-6).
O altă explicație, empirică și destul de pertinentă, este aceea că numărul mare de femei existente pe atunci pe pământ (bărbații fiind de multe ori uciși în lupte), reclama această stare de fapt, la care se adaugă desconsiderarea destul de evidentă față de femei, ele fiind tratate de multe ori cu prea puțin respect, uneori femeia fiind apreciată doar ca purtătoare de prunci, sau chiar ca obiect de lux, numărul de femei în întreținere constituind un fel de barometru al stării sociale a unui bărbat, iar acesta fiind considerat stăpân al femeii.
Poligamia a fost interpretată și ca urmare a poruncii „Creșteți și vă înmulțiți… „ (Facerea 1, 28).
Această practică deși tolerată de lege, nu era însă la locul ei, lucru evident dealtfel și în istorisirea de la I Regi capitolul întâi, unde este descrisă dizarmonia creată în sânul familiei de acest obicei împământenit în Israel, neajunsurile și antipatiile ce se iscau, ca urmare a geloziei potențată de mândrie și intoleranță reciprocă, precum și consecințele dureroase și păguboase care decurg de aici și care sunt evidente.
Cu toate că avea două soții, (lucru reprobabil și condamnat în zilele noastre), Elcana era un om deosebit și înțelegător, lucru susținut de faptul că o mângâia și o încuraja pe soția sa Ana, legătura dintre ei fiind de natură spirituală, (pe când relația cu Penina era mai mult una ce se baza pe obligație, pe datorii conjugale), fiind un om cu frică de Dumnezeu și respect față de Lege.
Vedem așadar în capitolul întâi al cărții, că Elcana era un om religios, mergând în fiecare an „din cetatea sa la Șilo, să se închine și să aducă jertfă Domnului Savaot;”(I Regi 1, 3), descoperim în el un soț iubitor, sensibil, împăciuitor și drept, după cum reiese din versetul 23 al aceluiași capitol:” Fă cum ți se pare că este mai bine,…, dar să întărească Domnul cuvântul ce a ieșit din gura ta „ (I Regi 1, 23).
Putem spune dealtfel că acest om al lui Dumnezeu, Elcana, nu s-a opus voii Lui ci a acceptat să dea pe fiul său Domnului, așa cum acceptase odinioară și Avraam să jertfească pe fiul său pentru a împlini voia Lui și astfel, el merge împreună cu Ana la Ierusalim pentru a-l închina pe fiul lor lui Dumnezeu.
Fără îndoială că ambii părinți au fost oameni vrednici, însă Scriptura insistă mai mult, în ceea ce o privește pe mama profetului, descriind zbuciumul sufletesc de care ea are parte și insistând pe virtuțile acestei femei, căci ea avea nădejde și credință puternică, motiv pentru care a dobândit mila lui Dumnezeu, și aprecierea soțului ei care o îndrăgea mai mult decât pe cealaltă soție de la care avea copii.
Sfântul Ioan Gură de Aur, fin psiholog și cunoscător al naturii umane vorbește cu deosebită căldură și familiaritate de Ana în omiliile sale, el cunoscând adevărata iubire de mamă și jertfelnicia acestei iubiri din experiența sa de viață, (căci mama sa Antuza a fost o femeie care avea această calitate, deoarece rămânând văduvă la 20 de ani, nu s-a mai recăsătorit niciodată, din dragoste pentru fiul ei și din respect penului, așa cum acceptase odinioară și Avraam să jertfească pe fiul său pentru a împlini voia Lui și astfel, el merge împreună cu Ana la Ierusalim pentru a-l închina pe fiul lor lui Dumnezeu.
Fără îndoială că ambii părinți au fost oameni vrednici, însă Scriptura insistă mai mult, în ceea ce o privește pe mama profetului, descriind zbuciumul sufletesc de care ea are parte și insistând pe virtuțile acestei femei, căci ea avea nădejde și credință puternică, motiv pentru care a dobândit mila lui Dumnezeu, și aprecierea soțului ei care o îndrăgea mai mult decât pe cealaltă soție de la care avea copii.
Sfântul Ioan Gură de Aur, fin psiholog și cunoscător al naturii umane vorbește cu deosebită căldură și familiaritate de Ana în omiliile sale, el cunoscând adevărata iubire de mamă și jertfelnicia acestei iubiri din experiența sa de viață, (căci mama sa Antuza a fost o femeie care avea această calitate, deoarece rămânând văduvă la 20 de ani, nu s-a mai recăsătorit niciodată, din dragoste pentru fiul ei și din respect pentru soțul, al cărui chip strălucea în fiul lor, motiv care îl face pe un păgân (Libanius)să exclame:”-O, zeilor!Ce femei minunate au creștinii”, Sfântul Ioan găsind înțelegere la maica sa și atunci când a hotărât să-și închine viața sa întreagă lui Dumnezeu), și zice Sfântul în una din omiliile sale că „dragostea cea firească a părinților către fii nu este de neluat în seamă, și nu numai taților ci și mamelor li s-a poruncit să pună în rânduială obiceiurile copiilor”.
Iată ce spune sfântul Ioan Hrisostom:”A purta grijă de copii și a-i îndemna la o viață morală este o datorie nu numai a bărbaților ci și a femeilor ”și iată cum descrie el suferințele îndurate de Ana:”… Căci Dumnezeu a închis pântecele ei nu urând-o, nici întorcându-se dinspre ea, ci ca să ne deschidă nouă ușile înțelepciunii femeii, ca să vedem bogăția credinței ei și să cunoaștem că acest lucru o făcea mai strălucită. Dar ascultă ce urmează: “Așa făcea în tot anul, de multă vreme, când se suia la casa Domnului și se mâhnea și plângea și nu mânca”(I Regi 1, 7). Mare este mâhnirea, îndelungată este întristarea, nu două sau trei zile, nici douăzeci sau o sută, nici o mie sau de două ori pe atâta, ci mulți ani se întrista și se mâhnea, căci aceasta însemnă „de multă vreme”. Dar însă nu s-a necăjit, filozofia ei a biruit lungimea filozofiei, ocările și imputările pizmătăriței „. Ne spune același Sfânt în continuare că ea se ruga deseori, arătând apoi tăria rugăciunii ei, dreptatea și sinceritatea cu care se ruga ea: „Iar lucrul cel mai mare decât toate și care arată mai ales dragostea ei către Dumnezeu, era că nu poftea numai să dobândească un copil, ci, dodândindu-l, să-l afierosească lui Dumnezeu și să-l aducă Lui ca pârgă a pântecelui ei, iar pentru această bună făgăduință să-și ia plata”.
Oare câți dintre viețuitorii acestui secol am fi în stare să facem la fel cu fii noștri, adică nu doar să-i făgăduim lui Dumnezeu înainte de a se naște, iar apoi, după ce i-am obținut să uităm promisiunea făcută Lui, ci într-adevăr să o respectăm, câștigând astfel bunăvoința și binecuvântarea Lui ? ; Sau ni se pare astăzi, că dacă am asigurat copiilor noștri cele de trebuință firii, am făcut tot ce eram datori să facem, dând dovadă asfel de o autosuficianță bolnăvicioasă?. Sfântul Apostol Pavel spunea: “faceți jurăminte Domnului și le împliniți”, și aceasta ca dovadă a supunerii voii lui Dumnezeu și ca o lepădare a condiționatului ai cărui robi suntem, învingând astfel firea noastră cea slabă și neputincioasă, tinzând din tot sufletul nostru spre Domnul, și unindu-ne voia noastră cu a lui ;Părintele Teofil Părăian, spune:„mai întâi datoria, pe urmă bucuria”, datoria unui părinte nu se rezumă însă doar la aspectul pur material al îngrijirii copiilor, cât mai ales la cel spiritual, cel dintâi fiind fundamentul, temelia celui din urmă.
Aceasta este lupta existenței noastre pământești, tendința legii „Chipului” lui Dumnezeu din noi, lucru care-l cunoaște și Ana, care credincioasă promisiunii făcute, își împlinește juruința către Domnul Savaot, și-l aduce pe fiul său la templu fără să tăgăduiască sau să se eschiveze, lucru cu putință de împlinit doar unui om care cunoștea pe Dumnezeu și care se afla în intimitate cu El, fapt de care se bucura Ana, căci vedem mai apoi că ea se învrednicește de duhul proorociei.
Mai observăm că Ana se bucura de darul vorbirii cu Dumnezeu și din faptul că după ce se roagă fierbinte, transfigurată înaintea lui Dumnezeu (fapt care face ca ea să fie considerată beată), s-a luminat (lăuntric), căci după rugăciunea aceasta, „s-a dus ea în calea sa și a mâncat și fața nu-i mai era tristă ca mai înainte”(I Regi 1, 18), deoarece a știut că Dumnezeu a răspuns cererii ei.
„Nu mai doresc nici o stăpânire asupra lui, (a fiului ei Samuel), numai atâta voiesc, ca să mă fac maică, ca să ia copilul început de la mine. Cugetă la evlavia femeii. N-a zis:Dacă îmi vei da trei (copii), doi îți voi da Ție, nici de-mi vei da doi, unul Ție Ți-l voi afierosi cu totul. [Și vin și băutură amețitoare nu va bea]. Încă nu a luat copilul, îl și tocmește prooroc. Și pentru creșterea lui vorbește și face tocmele cu Dumnezeu. O, îndrăzneală a femeii ! Căci atunci neputând să dea, fiindcă încă nu luase, dă prețul la cele ce vor să fie. Și precum mulți din plugari, care trăiesc în cea mai cruntă sărăcie, neavând bani ca să-și cumpere vre-un vițel sau oaie, le iau pe acestea de la stăpânii lor cu tocmeală, făgăduindu-se să plătească prețul din roadele cele ce vor să fie, așa și aceasta cu toate că a făcut mult mai mult, căci nu a luat pe fiul său de la Dumenzeu tocmindu-se să dea jumătate ca aceia, ci ca să-l dea întreg și să se folosească de creșterea lui.Căci a socotit că destulă răsplătire este osteneala preotului lui Dumnezeu cu creșterea copilului ”.
Ana, este numită uneori în traducerile după Sfântul Ioan „Ana”, iar alteori „Anna”, lucru care este în legătură probabil cu faptul că a fost “ridicată ocara ei dintre neamuri”, căci vedem cum după nașterea lui Isaac numele Patriarhului din Avram devine Avraam, Iar al soției sale Sara, Sarra, ca semn al bunăvoinței și binecuvântării pe care le-a dat-o Domnul, și ca respectare și pecetluire a legământului încheiat de Dumnezeu cu drepții săi, care vor fi înmulțiți pe pământ sub ocrotirea Lui, pentru dreptatea părinților lor(Ieșirea 20, 6, porunca a treia din Decalog).
După împlinirea votului de nazirat făcut lui Dumnezeu, Anna nu uită de fiul său, ci se ocupă în măsura în care îi era permis de legea mozaică pe mai departe de creșterea lui, aducându-i cele necesare la Casa Domnului din Șilo une-l încredințase pe pruncul Samuel lui Eli, preotul Domnului și Judecător peste Israel, și aducându-i îmbrăcăminte pe care i-o cosea cu mâna ei(I Regi 2, 19), iar după nașterea lui Samuel, Dumnezeu a binecuvântat-o prin gura lui Eli, „ și ea a zămislit trei băieți și două fete, iar copilul Samuel creștea înaintea Domnului”(I Regi 2, 21).
Este de remarcat faptul că Ana, la un an după ce s-a rugat Domnului la Șilo, trebuind să meargă din nou acolo împreună cu familia, a evitat discuțiile și umilirea celeilalte femei, ea rămânând acasă, retrasă în rugăciune, pregătindu-se spiritual pentru ceea ce a promis lui Dumnezeu, ne-voind “să-și savureze izbânda”asupra celeilalte, ci iertând-o precum se cade,(Matei 6, 15), drept pentru care Elcana, om înțelept îi respectă voia zicându-i astfel: “…fă precum ți se pare că este bine; rămâi până îl vei înțărca; dar să întărească Domnul cuvântul care a ieșit din gura ta”(I Regi 1, 23).
Iar după ce l-a înțărcat a făcut cele ce se cuveneau, potrivit Legii mozaice, venind cu el la casa Domnul și aducând ca jertfă trei viței, câteva pâini, o efă de făină, și un burduf de vin.
Ceea ce descoperim prin faptul că ea se ascunde, se retrage în odaia sa, nu caută să se arate deosebită, este faptul smereniei ei, smerenie care poate fi socotită creștină, acest lucru scoțând în evidentă misterul ființei sale (Părintele Stăniloae), smerenie proprie Maicii Domnului în special, și creștinismului în general(Matei 6, 6).
Dacă maica Proorocului Samuel a avut aceste calități, oare nu le-a avut cu atât mai mult Prea-Sfânta Fecioară Maria, ea fiind început lui Dumnezeu, iar misterul ei fiind de nestrăpuns, în ciuda numeroaselor incercări pietiste și sectariste de a pătrunde taina sa intimă, distrugând noțiunea de sfințenie în general și a Maicii Domnului în special, prin metode speculative, mergând până la a friza banalul sau absurdul.Unele reduc viața Sfintei Fecioare la o viață ordinară, comună, altele introduc elemente străine spiritualității, etosului ortodox, multe dintre ele neavând de a face nici măcar cu creștinismul.
Este de știut faptul că în vetrele de cultură și tradiție strămoșească, ortodoxă, sunt recunoscuți drepții Vechiului Testament și filozofii precreștini, meritele calitățile și tendința lor spre viețuire harică, ei fiind considerați “creștinii de dinainte de vreme”și astfel au fost zugrăviți pe pereții exteriori ai unor locașuri de cult (ex. Voroneț), ca o recunoaștere a tendinței lor spre sfințenie, spre Dumnezeul Dragostei, al Bucuriei, al Desăvârșirii, al Iertării și Bunătății, învrednicindu-se de un “botez al dorinței”, aceste picturi fiind o confirmare a dreptății lor, în rândurile lor meritând să fie așezată și Sf. Ana.
Nu putem să încheiem însă cele spuse despre mama lui Samuel, Anna, fără a vorbi de cântarea pe care o înalță ea lui Dumnezeu, care este un imn profetic, dacă putem spune astfel, deoarece cuvintele acestei cântări sunt inspirate de sus, constituind o proorocie care se va adeveri de-a lungul vremii și în care Anna vorbește de cele ce se vor face de către Dumnezeu, fiind și un îndemn la cumpătare și smerenie, prin aceasta arătând tuturor cum a câștigat ea bunăvoința și mila lui Dumnezeu:”Sfânt este Domnul; să nu se laude cel înțelept cu înțelepciunea sa și cel puternic să nu se laude cu puterea sa, nici cel bogat să nu se fălească cu bogăția sa ;ci cel ce voiește să se laude, cu aceea să se laude, că știe și cunoaște pe Domnul și face judecată și dreptate în mijlocul pământului. „ iar apoi, „… El va da tărie regilor noștri, și fruntea Unsului Său o va înălța”(I Regi 2, 9-10).
Părintele Nicolae Neaga, dă textului profetic cuprins în Cântarea Anei, următoarea interpretare: “Există o judecată universală. Judecătorul suprem este Dumnezeu, care fiind atot-drept va judeca după dreptate. Toate darurile cele bune de sus coboară, astfel și puterea pe care o dețin regii pământului o au numai mulțumită Celui de sus. Mesia, regele prin excelență, activează în numele Celui Prea Înalt. Mulțumită ajutorului ceresc, regele Mesia atinge culmi de glorie nebănuite”.
“Cântarea Anei” este inspirată de Dumnezeu, lucru evident prin faptul asemănării cu Psalmii regelui David, cuprinzând referiri cu caracter profetic și moral, fiind în același timp un imn înălțat lui Dumnezeu, care arată calea drepților înaintea Lui și răsplata răbdării, îndemnând la smerenie și cumpătare, la credință în Dumnezeu, pocăință și bună chibzuială.
Rugăciunea Anei făcută la Șilo, în casa Domnului întregește și completează tabloul privind felurile rugăciunii în cadrul Vechiului Testament, ceea dintâi fiind o rugăciune cu caracter de cerere, iar aceasta o rugăciune de mulțumire.
Cântarea exprimă starea sa sufletească, stare de om îndreptat și bineplăcut lui Dumnezeu, căci dacă înainte se roagă cu smerenie, cu frângere de inimă, cu durere in suflet, de această dată vedem îndrăzneala ei înaintea Domnului care îl va determina pe Eli, care o considerase la început beată să-și schimbe atitudinea față de ea, binecuvântând-o.
Vedem din cântarea Anei îndrăzneala ei cea bună către Domnul, îndrăzneală pe care o au cei apropiați de El, cei ce se găsesc în ”intimitatea Lui”.
Din perspectivă morală ortodoxă, găsim în spațiul Cântării Anei îndemnuri la stăruință în rugăciune, stăruință în închinarea la Adevăratul Dumnezeu, stăruință neâncetată și neobosită în smerenie și cumpătare precum și în alte virtuți.
Sfântul Pavel arată virtuțile pe care trebuie să la aibă femeia creștină (și pe care le avea și Ana), zicând: “Asemenea și femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-și lor podoabă din sfială și din cumințenie, nu din păr împletit și din aur sau din mărgăritare sau din veșminte de mult preț; ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu”( I Timotei 2, 9).
Având înainte cele afirmate mai sus putem spune că Samuel a avut părinți deosebiți, ei fiind oameni înțelepți, care au avut o înaltă cunoaștere morală și smerenie pe măsura acesteia ; lucru acesta va fi confirmat și de Isus Sirah: “De-ți va plăcea să asculți, vei învăța și de vei pleca urechea ta înțelept vei fi”(Isus Sirah 6, 34).
Iată ca o concluzie legătura de sfințenie Vechi Testamentară existentă în sânul familiei proorocului, ei cunoscând frica de Domnul și știind că nu va rămânea nepedepsit cel ce ia în derâdere numele Lui, iar cel ce rămâne credincios până la sfârșit, va primi plată, conform Ieșire 20, 5-6: “Eu Domnul Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților cere Mă urăsc pe Mine, până la al treilea la al patrulea neam, și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele”.
Din viața acestor drepți ai lui Dumnezeu, a rodit profetul Samuel, care a continuat și a desăvârșit calea urmată de părinții săi, fiind de aceea foarte iubit și apreciat de popor.
CAP.II
VIAȚA ȘI PERSONALITATEA PROFETULUI
Samuel (sau S’mû’el, ori Șmuel), Ben Elcana (fiul lui Elcana), s-a născut într-o familie efraimită originară din Rama, cu descendență levită (I Paralipomena 6, 33 și următoarele, nașterea sa având loc în orașul Ramataim-Țofim.
Dicționarul biblic ni-l prezină astfel:
“Un lider din seminția lui Simeon(Numeri 34. 20)
Strănepotul lui Isahar(I Paralipomena 7. 2)
Proorocul contemporan cu Saul și David, a cărui carieră este descrisă în I Samuel, și care a dat numele celor două cărți ale lui Samuel(cărțile I și II Regi fiind cunoscute asfel în protestantism), din Vechiul Testament” .
Fapte 3. 24, îl vede ca pe cel dintâi dintre profeți iar Fapte 13. 20 ca fiind ultimul dintre judecători .
Numele său se tâlcuiește: “nume de Dumnezeu”, “cerut de la Dumnezeu”, nume dat astfel de mama sa, pentru a aminti de legământul făcut de ea cu Dumnezeu, de la Care într-adevăr l-a cerut cu lacrimi și zdrobire de inimă.
Momentul în care s-a născut Samuel, era unul dintre cele cruciale ale istoriei poporului său și în construirea căreia va avea un rol deosebit, pe parcursul întregii sale vieți.
Samuel s-a născut înainte de anul 1050 în. Hr., perioadă destul de dificilă pentru neamul său, din motive ce vor fi prezentate în cele ce vor urma.
Contextul social și moral al vremii în sânul lui Israel era în acea perioadă într-un echilibru precar, lucru reieșit fără echivoc din cartea Judecătorii, unde putem urmări șiragul lepădărilor și al reântoarcerii la credință și la Adevăratul Dumnezeu, scrierile reliefând labirintul în care se găsea acest neam, precum și labilitatea de care dă dovadă, de care din păcate ne lovim și noi astăzi (când credința noastră este de circumstanță), care în general are o evoluție ciclică subliniind apostazieri și întoarceri, (7 la număr), apostazieri care au avut ca efect, supunerea lor de către alte popoare, după care urmau întoarceri la credință, reveniri în sine(precun fiul risipitor din Evanghelie), revenire în urma căreia Domnul le trimitea câte un judecător, un erou conducător, care unea triburile acestora și elibera poporul de sub jugul străin.
Situația prezentată se întinde aproximativ între anii 1375-1050, î. H., interval în care poporul divizat politic, era adunat spre izbăvire de sub neamuri de Judecători, (numărul celor mai impotanți fiind stabilit la 12 astfel de lideri, fără Samuel, proveniți din toate semințiile lui Israel), unii rămânând conducători ai întregii națiuni până la sfârșitul vieții, alții retrăgându-se imediat după obținerea victoriilor armate la semințiile și familiile lor.
Samuel fiind ultimul dintre Judecători și cel dintâi dintre profeți, nu este menționat în cartea “Judecătorii”, cu el începând cartea I Regi.
Contextul epocii nu era dintre cele mai liniștitoare, el fiind dublat de o cădere morală și mai deprimantă, ce se va manifesta prin ruperea legăturii cu Dumnezeu și reprimirea tradițiilor păgâne, trăirea după alte legi decât cele date lor de Dumnezeu, prin Moise, lucruri nu atât de anevoie de înțeles de către creștinii lumii actuale din păcate, datorită prezenței tot mai vizibile și mai pronunțate a acestor practici păgâne reânviate, care erau condamnate(să nu ne amăgim)și de Legea Mozaică, în Pentateuh, iar apoi în Tora, rădăcina acestora aflându-se în uitarea de Dumnezeu și lepădarea fricii Sale.
Samuel se naște într-o perioadă când credința și moralitatea iudaică primise o grea lovitură, datorită conjuncturii în care se afla, căci ei erau singurul popor monoteist în mijlocul unei mări păgâne idolatre(filistenii, amoniții, moabiții, arameii), și care reprezentau un pericol permanent, atât pentru religia și moralitatea poporului ales, cât și pentru suveranitatea și independența acestuia .
Aceste state erau bine organizate, având conducători războinici, cu pretenții acaparatoare și expansioniste, fiind de aceea o continuă amenințare la adresa lor, supunând de multe ori o parte dintre triburile acestora, înaintre de a se putea ei organiza, în alianțe defensive.
Astfel stând lucrurile, se simțea nevoia unui conducător care să unească sub un singur stindard poporul, să-i deștepte conștiința națională și religioasă și să unească spiritualul de material, prin trăirea după principiile Legii mozaice.
Circumstanțele nașterii profetului sunt cunoscute din capitolul precedent, vom adăuga doar că naștera și închinarea copilului Samuel, nu a fost întâmplătoare, nici exagerat prezentată, ci a fost un fapt în sine, care subliniază sinergia, conlucrarea lui Dumnezeu cu omul, sau mai corect, lucrarea Lui, manifestată prin oamenii ce se fac părtași și împreună lucrători cu El, în scopul mântuirii, al înălțării spirituale a ființei umane.
Dumnezeu o pregătește în mod real pe mama sa, încercându-i răbdarea și credința, pe tatăl său, care-și păstrează speranța și iubirea, după care le dăruiește primul copil, (care după cum știm este moștenitorul la evrei), fiu ce va înălța numele neamului și al familiei, nume ce va fi rostit cu respect și admirație de buzele conaționalilor săi, până la sârșitul vieții sale. După ce va fi înțărcat, copilul Samuel va fi adus la Templul din Șilo, pentru a fi învățat de Eli, fiind educat în spiritul repectului față de cele sfinte și al fricii de Dumnezeu. Aici își va petrece Samuel copilăria, retras din tumultul lumii, trăind în ascultare, smerenie și supunere față de Lege și de Eli, preotul lui Dumnezeu, ascultare care va fi proprie monahilor de mai târziu.
Acestă formă de nazirat, era cea mai severă cunoscută până atunci,(de ea învrednicindu-se și Sfântul Ioan Botezătorul), și el a fost respectat întocmai de părinții săi, căci într-adevăr, nici brici nu s-a atins de capul copilului, nici băutură amețitoare, nu a gustat, fiind în întregime închinat lui Dumnezeu, fiind prunc, atunci cînd a fost adus la Eli.
Sfânta Scriptură a Vechiul Testament, ni-l prezintă pe Samuel, în antiteză cu fii lui Eli, Ofni și Finees, subliniind calitățile lui în comparație cu neascultarea și răutatea acestora, descriind liniștea exterioară și sufletească, cumințenia lui Samuel, față de orgoliile și mândria lor, ei fiind sminteală pentru oameni și îndepărtându-i prin comportamentul lor de a mai aduce jertfe lui Dumnezeu și de a mai avea încredere în preoția Domnului, motiv pentru care vor fi lepădați de Dumnezeu, în locul lor fiind înălțat Samuel.
Există o disonanță profundă și stânjenitoare, între viața dusă de Samuel și aceea a celor doi preoți vechi testamentari: Ofni și Finees, disonanță ce pune în valoare și mai mult lucrarea tainică, interioară, care se desfășoară la nivelul conștinței lui Samuel, cuprinzând și revendicând întreagă ființa sa, tăcerea (duhovnicească) ce-l reprezintă menținând misterul său ca persoană, creștera sa spirituală făcându-se în ascuns, în interior, prin rugăciune tainică.
Samuel nu avea nimic din aroganța, efectul teatral impresionant, părerea de sine și grandoarea în rugăciune și în viață (ca alți preoți), nedorind să impresioneze, ci rugăciunea sa era potolită și tainică (dar constantă și susținută), la fel ca viața pe care o ducea.
Dacă într-adevăr uimea, o facea prin limpezimea și calitatea vieții sale (modeste), iar în vorbirea cu Dumnezeu, în rugăciune știa să se supună să asculte, iar când vorbea nu spunea multe, ci puține dar din suflet curat, neavând nimic din arta oratoriei, dezvoltată în păgânism, faptele sale vorbind pentru el.
Vedem așadar că Samuel nu se evidențiază printr-un spirit ascuțit nefiind condus de o forță oarbă, brutală, haotică și incoerentă, ci purtatrea sa era distinsă, sobră, orientată spre Dumnezeu, dreptate și adevăr, deoarece asupra lui odihnea Duhul lui Dumnezeu .
Mentorul său, Eli, de acum bătrân, văzând că nu mai poate îndrepta căile fiilor săi, acceptă voia lui Dumnezeu care îi este adusă la cunoștință de Domnul prin Samuel, apoi prin “omul lui Dumnezeu” (care nu este exclus să fi fost din nou Samuel), și se mângâie cu gândul că moștenirea sa va fi dată lui Samuel pe care îl învățase și îl iubise și nu unui necunoscut, unui străin.
Datorită felului său de a fi, Samuel era iubit de oameni și de Dumnezeu, Care îl alege și îl cheamă încă prunc fiind. Această chemare a lui Samuel are un dublu aspect, pe de o parte fiind o confirmare și o apreciere a sfințeniei și bunătății acestuia, iar pe de altă parte prin acest act dorind Dumnezeu să-i atragă atenția lui Eli, spre a îndrepta casa sa, a renunța la compromisurile făcute cu fii săi, de a înceta să-i mai susțină.
Vorbindu-i lui Samuel, Dumnezeu nu îi spune Cine este, ci îl cheamă pe nume pentru a-i da motiv lui Eli să realizeze că El la chemat, prin aceasta avertizându-l de necazul ce se va abate asupra casei sale, dacă nu se vor căi.
Noaptea în care Dumnezeu îi vorbește lui Samuel reprezintă noaptea în care se găsea Eli și din care Dumnezeu căuta să-l trezească și să-l scape, însă Eli realizând că Domnul este cel care la chemat, nu merge să audă glasul lui, ci rămâne în așternutul său, fapt care ne arată resemnarea în ceea ce privea cunoștința faptului că cedează dreptul său lui Samuel .
Este zguduitoare drama trăită de Eli ca părinte, căci el aude și de la oameni despre relele făcute de fii săi, dar nu se mai poate impune acestora, ci cedează acceptând voia lui Dumnezeu. Când El trimite pe omul Său la Eli, acesta nu mai este surprins de hotărârea pe care a luat-o Domnul de a părăsi casa lui, de a o pierde, deoarece renunțase la luptă și se aștepta la sfârșitul dezastros care va urma cu resemnare și neputință.
Acest abandon al său, ne face să privim lucrurile mai în profunzime el fiind urmat de multe altele, culminând cu cel al lui Iuda, neoprindu-se însă aici, ci existând sub variate forme și astăzi.
Vom face o paralelă pe această temă între Samuel și Eli, între personalitatea celor doi conducători ai lui Israel, care din păcate sunt ultimii din această formă de conducere statală, conducerea teocratică.
Abandonul lui Eli ne spune ceva despre modul în care era înțeles de vechii israeliți Dumnezeu, (această percepție fiind extinsă din păcate și în cadrul creștinismului actual), și anume concepția despre un Dumnezeu nemilos, neiertător, neândurător, deși vedem că El avertizează pe Eli în repetate rânduri de dezastrul ce se va abate asupra lor dacă nu se vor pocăi, și nu se vor îndrepta.
Vechiul Testament nu încurajează și nu afirmă predestinarea (predeterminarea, soarta) cazul lui Eli, fiind un exemplu de neputință, robie și slăbiciune omenească fața de fii săi.
Sigur, Eli nu poate fi condamnat pentru iubirea sa părintească, aceasta fiind înțeleasă de Dumnezeu, ci este osândit pentru lepădarea lui de Domnul în favoarea fiilor săi, ascultarea de inima sa, de condiționatul ființei sale, cu toate că știa că este rău a face astfel și cunoscând căderea fiilor săi, a acceptat-o chiar cu prețul îndepărtării de Dumnezeu său, lucru cu atât mai valabil astăzi când datorită rupturii existente între spirit și creație, mulți dintre părinți acceptă starea decăzută moral a copiilor lor, justificând-o prin faptul că: “sunt tineri”, “dacă nu acum, când să se distreze?”, “lasă-i să-și trăiască viața”, etc.
Acest episod din viața lui Eli, este o confirmare a afirmației că: “Cel mai mare dușman al libertății este libertatea însăși” ; greșala lui Eli fiind acea de a le fi acordat fiilor săi libertatea absolută, lipsită de orice constrângere și simț al datorie, înainte de a observa că a sosit vremea să facă acest lucru.
Sfântul Vasile cel Mare arată că pentru a deprinde arta scrisului profesorul conduce mâna învățăcelului său, iar mai apoi îl lasă să mânuiască singur condeiul dar nu se îndepărtează de el pentru a-l putea corecta la nevoie și aceasta până când va vedea că acesta poate să se descurce singur, fără a mai avea nevoie de susținerea sa.
Asemenea și Eli avea datoria ca părinte să urmărească dezvoltarea fiilor săi, fără a face distincție între viața lor materială și cea spirituală, căci cea spirituală o susține și o conduce pe cea materială și nu invers (Părintele Teofil spune că: “ceea ce facem, ne face”).
Există o legătură de nedespărțit între cele două aspecte ale ființei umane (care sunt contopite la modul ideal), iar părinții nu trebuie să considere că prin faptul că le-au asigurat copiilor cele necesare traiului material au făcut totul, căci trebuie să cercetăm misterul ființei copiilor noștrii, universul lor interior, adâncimile de nesondat ale ființei, acelea care nu se văd, nu pot fi pipăite, nu se cumpără, nu se dăruiesc de către părinți copiilor, ci se dobândesc prin trăire interioară roadele acesteia fiind evidente în exterior pe chipul și prin faptele lor. Renunțarea lui Eli, nu poate fi socotită întadevăr o renunțare decât de către o minte îngustă, de o spiritualitate îndoielnică și subțire, Eli făcând un lucru extraordinar retrăgându-se, cedând locul lui Samuel în mod conștient pe care îl și înfiază spiritual, nu numai formal, primindu-l în inima sa, dând astfel dovadă de o incredibilă luciditate și smerenie, căci acceptă voia lui Dumnezeu, osânda pe care știe că o merită și nu alungă, nu-l îndepărtează pe Samuel (cum va face Saul cu David), nu-l va prigoni, nici părăsi sau asupri, ci-i acordă cinstea cuvenită alesului lui Dumnezeu .
Un lucru ciudat și oarecum inexplicabil este acela că deși Samuel a fost iubit de Dumnezeu și drag oamenilor, spre bătrânețe a avut parte de aceiași ocară prin fii săi ca și Eli, prin aceasta înțelegându-l mai bine și urmându-l în izolare și renunțare pe mentorul său (căci ne spune Sfânta Scriptură că nici fii lui Samuel nu se purtau cuvincios, ei neumblând pe căile tatălui lor, lucru care fiind observat de popor îi determină să ceară lui Samuel să le aleagă un rege).
Faptul că poporul cere un conducător lumesc în locul conducerii lui de către Dumnezeu confirmă imaturitatea sa spirituală și credința îndoielnică a neamului israelit.
Samuel s-a purtat ireproșabil încă de copil căci știm că “era iubit de oameni”, ca urmare a acestui fapt ce exprimă recunoașterea vieții sale curate de către popor, a fost ales și chemat de Dumnezeu .
Chemarea lui Samuel a fost din păcate intens speculată în sânul neoprotestantismului fiind date explicații dintre cele mai variate privind acest episod al vieții profetului.
Alegerea sa a fost făcută de Dumnezeu datorită virtuții ascultării pe care o avea față de Lege și față de Preotul Său, care răzbate și din faptul că Samuel auzind chemarea vine de trei ori în toiul nopții la acesta, fără să cârtească, spunând: “Iată-mă!la ce mai chemat?”, arată smerenia sa pentru care l-a învrednicit Dumnezeu să vorbească cu El cu toate că necredința existentă în rândul neamului său atrăsese după sine îndepărtarea lui Dumnezeu față de ei, căci “în zilele acelea, cuvântul Domnului era rar și nici vedenile nu erau dese”(I Regi 3, 1).
II.1. Trăirea religioasă a lui Samuel
Proorocul Samuel s-a identificat cu scopul vieții lui, care era trăirea după principiile divine, date neamului său de Dumnezeu Însuși, având o existență luminată de Duhul Domnului, crezând din tot sufletul în Domnul Savaot, Căruia nu obosea a se ruga, și de la Care, nu înceta să ceară toate cele spre folos neamului său (I Regi 7, 6 ; 7, 8).
Viața, spun părinții, este în conformitate cu rugăciunea fiecăruia, adică așa cum este viața cuiva, așa este și rugăciunea sa, iar cum este rugăcinea, așa este și viața. Dacă viața unui om este spurcată, asta înseamnă că așa îi este rugăciunea. Cu siguranță că mai întâi de toate, Samuel a fost un om al rugăciunii.
Samuel a dus o viață de rugăciune și supunere față de Dumnezeu, motiv pentru care acțiunile sale erau bine gândite și inspirate de sus, de la Domnul, care vorbea mulțimii prin profetul Său, făcându-și asfel cunoscută voia Sa lor.
Rugăciunea lui Samuel a fost fără îndoială precum aceea a mamei sale, adică nezgomotoasă, potolită caldă și stăruitoare, izvorâtă dintr-o inimă curată, așa cum a avut-o Samuel încă de când a fost adus la templul din Șilo, motiv pentru care era ascultată de Dumnezeu și primită, fiind o rugăciune așa cum o cere El și de la noi, pentru că aceasta este adevărata rugăciune.
Sfântul Ambrozie al Milanului ne descrie acest fel de rugăciune, fiind cel mai benefic pentru ființa umană și pentru legătura ei cu Creatorul: “Dar să ne întrebăm la ce folos și pentru care motiv trebuie să ne rugăm mai degrabă în ascuns, decât cu strigăte?”, “Ascultă…Dacă rogi pe cineva care aude bine n-o să crezi că este nevoie de strigăte ; îl rogi binișor, cu glas potolit”, adăugând că aceia care nu respectă acest fel de rugăciune, desconsideră pe Dumnezeu, puterea și măreția Sa, arătând apoi: “Însă cel ce se roagă în tăcere, are credința și mărturisește că Dumnezeu cercetează inima și rărunchii, și că El aude rugăciunea ta înainte ca ea să fie rostită de gura ta”(op. cit).
Rugăciunea lui Samuel era așadar o rugăciune puternică, ascultată de Dumnezeu, căci nu-l vedem pe Samuel făcând gesturi, sau mișcări ce contrasteză cu situația sa de om al rugăciunii și al lui Dumnezeu, fiind ales de Însuși Domnul, căruia se ruga din tot sufletul și Căruia și-a închinat întreaga sa viață și aflându-se în permanență în dialog cu El.
Viața religiosă a profetului Samuel este mai puțin vizibilă, în cartea Regilor, ea ținând cum este și normal de individualitatea și intimitatea sa, răzbătând mai mult din faptele sale, care au la bază religiozitatea și credința sa neabătută în Dumnezeu, căruia se ruga neâncetat pentru binele și prosperitatea poporului său, lucru evident dealtfel, căci cerându-i poporul să se roage pentru el, Samuel îi răspunde: “Să nu fie cu mine una ca aceasta, ca să mă depărtez de Domnul Dumnezeul meu și să nu strig pentru voi în rugăciune”(I Regi 7, 8). Această “strigare” a profetului, nu însemneză că el în timpul rugăciunii ridica glasul, deși acest lucru era făcut de regulă de conducătorii lui Israel, fiindu-le cerut de Domnul, pentru ca poporul să cunoască de unde le vine mântuirea și ajutorul, rugăciunile de cerere de acest fel fiind făcut în mijlocul mulțimii, care participa mai mult sau mai puțin activ la aceasta, pentru a-i convinge că într-adevăr rugăciunea drepților Săi, este ascultată de El, aceasta fiind urmată de regulă de o minune, subliniindu-se astfel impotanța rugăciunii în comun și care este astăzi cu atât mai actuală, rugăciunea fiind una dintre datoriile cele mai impotante ale creștinului.
Viața lui Samuel stă așadar sub semnul ascultării al înțelegerii și al îndeplinirii voii lui Dumnezeu, fiind încadrată în mediul rugăciunii, izvor de putere și înțelepciune, rugăciune prin care Samuel vorbea cu Dumnezeu, într-o vreme când “cuvântul Domnului era rar și mici vedeniile nu erau prea dese”(I Regi 3, 1)
II.2. Viața socială a proorocului
Viața proorocului Samuel a început printr-o minune dumnezeiască, prin faptul că, după cum am arătat, mama sa nu putea avea copii, motiv de întristare și durere pentru ea, însă după ce se va ruga lui Dumnezeu în casa Sa de la Șilo, Domnul va deschide pântecele ei, ca urmare a promisiunii pe care o face, că îi va închina copilul pe care îl va naște.
Samuel este dus la templul din Șilo, unde va fi educat de Eli, fiind copil mic, abia înțărcat, iar aici, crescând în ascultare și credincioșie, va fi chemat de Dumnezeu, Care îi descoperă cele ce se vor face casei lui Eli, dacă acesta nu va îndrepta pe fii săi, care se abătuseră de la calea tatălui lor, apoi o perioadă nu mai sunt referiri la viața și activitatea lui, arătâdu-se doar că “Eli a ajuns foarte bătrân, și feciorii lui stăruiau pe calea lor înaintea Domnului”(I Regi 3, 21).
Următoarea referire la Samuel, apare după moartea lui Eli, cînd el organizează și conduce poporul în luptă, la Mițpa, acceptând să-i conducă doar cu condiția ca ei să se lepede de dumnezeii străini, cărora o parte din ei le slujeau, arătându-le că de se vor întoarce la Dumnezeu, El îi va izbăvi, apoi îi conduce în război și ajutați de Domnul îi înving pe filisteni, fiind întoarse lui Israel toate cetățile cucerite de ei.
Samuel va conduce apoi poporul locuind la Rama de unde se ducea și cerceteta în fiecare an Betelul, Ghigalul și Mițpa, judecând pe Israel, iar apoi se întorcea la Rama, unde se găsea familia sa și unde ne spune Scriptura că înălțase un jertfelnic.
Despre familia profetului Sfânta Scriptură nu ne oferă amănunte, arătându-se doar că fii lui Samuel, Ioil și Abia, pe care el îi așezase judecători la Beer-Șeba “nu umblau pe căile sale, ci se abăteau la lăcomie, luau daruri și judecau strâmb”(I Regi 8, 2-3).
Despre fii lui Samuel, nu se vorbește în carte decât în treacăt, nelegiuirile lor nefiind atât de mari ca și ale fiilor înaintașului său Eli, ei însă nu făceau cinste numelui pe care îl purtau, ci aruncau ocara asupra părintelui lor, fapt care îi determină pe conducătorii și bătrânii celorlalte triburi să ceară ca Samuel să pună peste ei un rege.
Samuel se găsea în bune relații cu conducătorii tuturor triburilor lui Israel, care îl consultau și-i cereau sfatul cu diverse probleme, el fiind judecător peste ei, căci nu era în Israel pe atunci rege, întrebând pe Dumnezeu pentru ei și ajutându-i în problemele mai grele. Un timp, Samuel refuză să dea ascultare cerințelor poporului, și încearcă să-i convingă de faptul că Dumnezeu le va purta de grijă și le va da Judecător la fel ca el, însă după o vreme cedează fiind sfătuit de Dumnezeusă facă asfel, și-l unge rege peste Israel pe Saul, care este adus la el de Dumnezeu, așa cum îi vestise dinainte.
După ce apare ruptura dintre el și rege, Samuel se va retrage și mai apare în mijlocul poporului o singură dată, când unge pe ascuns rege pe David, retrăgându-se apoi din nou la familia sa, unde va continua să scrie și să învețe pe Israel.
Putem afirma cu certitudine că activitatea sa a avut un important ecou social fiind (prin natura funcțiilor îndeplinite), vitală pentru neamul său, la momentul respectiv.
Samuel a îndeplinit după moartea lui Eli demnitățile cele mai înalte, care cereau multă înțelepciune și cumpătare, el fiind cunoscut în general ca profet și judecător, dar după cum ne-o arată cartea I Regi, el avea mai multe responsabilități sociale:
a)Mare Preot, sau arhiereu:-slujirea preoțească a fost instituită de Moise, fiindu-i cerut să facă astfel de către Dumnezeu, El hotărând ca această demnitate să fie acordată casei lui Levi. Moise unge în această funcție pe Aaron fratele său și pe fii acestuia, iar apoi îi vor fi descoperite rânduielile rituale care va trebui să fie respectate de către leviți și popor. Dumnezeu îi arată lui Moise de asemenea modul în care vor fi făcute obiectele de cult, precum și hainele pe care le vor purta preoții Lui, iar în mod deosebit îmbrăcămintea pe care o va purta Marele Preot, sau Arhiereul: “Să faci lui Aaron, fratele tău, veșminte sfințite, spre cinste și podoabă. Să spui dar, la toți cei iscusiți, pe care i-am umplut de duhul înțelepciunii și al priceperii, să facă lui Aaron veșminte sfințite pentru ziua sfințirii lui, cu care să-Mi slujească”(Ieșirea 28, 2-3).
Capitolul 28 din Ieșire este în întregime dedicat felului în care vor trebui făcute aceste veșminte, precum și importanței ca slujitorii Domnului să se îmbrace cu ele atunci când Îi slujesc, ceea ce arată cinstea pe care o acordă Dumnezeu preoților și leviților, dar în special Arhiereului, care va săvârși în mod simbolic până la venirea Mântuitorului Iisus Hristos, jertfa sângeroasă, preânchipuind sacrificiul Său. Arhiereul era cel prin care Dumnezeu lucra în mod văzut, de cele mai multe ori cu semne și minuni, fiind uns în mod simbolic, ca semn de binecuvântare a Lui.
Fiecare element al veșmintelor care-l împodobeau având semnificația lui aparte, simbolizând o împlinire sau o făgăduință a lui Dumnezeu, arhiereul fiind om al Lui, prin care El îndruma poporul său.
b)Profet al Domnului: Lucru de la sine înțeles, din moment ce Saul va dori chiar după moartea lui Samuel, să-l determine să “întrebe”pe Dumnezeu pentru el.
Profetismul apare la evrei în urma promisiuni făcute lui Moise: “Prooroc din mijlocul tău și din frații tăi, ca și mine îți va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultați … “(Deuteronomul 18, 15), fiind în actualitate, și a dăinuind până în timpul lui Neemia, cam prin secolul V în. Hr. Profeții nu vorbeau în numele lor, ci cuvintele le erau insuflate de Dumnezeu și de aceea în cuvântările lor către mulțime începeau întotdeauna zicând: “Așa grăiește Domnul …”(Kohlamar Yahve), ei fiind doar niște mesageri investiți cu autoritate divină. Certitudinea că sunt trimișii lui Dumnezeu, le dădea autoritatea de a interveni când căile pe care umbla poporul nu erau drepte și de a mustra, trimiși fiind de Domnul chiar pe conducătorii lor, când comportamentul acestora nu mai răspundea, nu mai era la înălțimea exigențelor divine.
Însuși cuvântul “nabi” înseamnă a proclama a vorbi pentru altul,(Ieșire 4, 5) ei îndemnau pe toți fii lui Israel, oameni simplii preoți sau regi, săraci sau bogați la respectarea Legii divine. Tot prin profeți Dumnezeu a prevestit și sosirea Mântuitorului, când raportul său cu Israel și cu întreaga lume se va schimba.
c)Conducător al poporului și conducător militar: deși prin binecuvântarea patriarhului Iacob adresată fiului său Iuda (Facerea 49, 10)și a lui Valaam, fiul lui Beor, despre steaua lui Iacob(Numeri 24, 17), se amintește de sceptru (șevet) și de stea (kokab) amândouă fiind semne ale puterii regale, cu toate acestea însă regalitatea va apărea mult mai târziu în Israel, în timpul lui Samuel și nici nu va avea o existență foarte îndelungată .
Până la instituirea regalității, poporul lui Dumnezeu a fost condus de către Dumnezeu însuși prin oameni aleși de El, fie prooroci și preoți fie judecători. În general cel care îndeplinea această funcție le cumula pe celelalte toate ridicând poporul la luptă, judecând neânțelegerile din popor, corectând comportamentul greșit al unora dintre fii lui Israel, toate acestea în virtutea apropierii lor de Dumnezeu și a faptului că Dumnezeu își făcea cunoscută voia Sa prin ei.
Samuel, făcând parte din neamul lui Israel nu putea să stea nepăsător în fața suferințelor poporului său, și de aceea acceptă să-i conducă în luptă iar apoi pe plan social, toate acestea avându-și originea izvorul în trăirea religioasă, care este o primă condiție pe care o pune poporului înainte de ai conduce spre izbândă.
d)Funcția de Judecător: -prin Judecător, în Vechiul Testament se înțelege acea persoană, pe care Dumnezeu o trimite să împartă dreptatea Sa în sânul poporului dar mai ales “ a-i face dreptate”, față de neamuri,(popoarele ce îi asupreau), în sensul de a elibera din chingile acestora, realizând aceasta pe calea armată, ei dând dovadă de acte de eroism și vitejie.
Judecătorii sunt eroi naționali ai poporului lui Israel, de dinainte de instaurarea regalității, ei bucurându-se de aprecierea și respectul poporului care aveau încredere deplină în ei, văzând în persoana lor izbăvitorul pe care îl ceruseră de la Dumnezeu. Făcând o paranteză putem spune că acești judecători erau așteptați precum mesia, la fel întâmplându-se în sânul neamului lui Israel când poporul aștepta un izbăvitor, care să-i scape de sub jugul roman, Mântuitorul Iisus Hristos fiind cosiderat trimisul lui Dumnezeu, care îi va ridica din starea de asuprire, supunere și nesiguranță în care se găseau.
Acestea sunt doar câteva dintre rolurile îndeplinite de profetul Samuel, care sunt convergente prin natura lor dar care au fost ținta unor controverse în sânul protestantismului și neoprotestantismului, unde este pusă la îndoială exactitatea și istoricitateaa celor expuse în cartea I Regi cu privire la viața lui Samuel, afirmându-se că acesta nu putea să le îndeplinească pe toate și că faptele sunt puțin forțate și exagerate, pentru a scoate în evidență eroismul patriotismul și dreptatea lui Samuel.
Teologia ortodoxă, face observația că în sânul poporului lui Israel de cele mai multe ori conducătorul neamului îndeplinea majoritatea acestor funcții, dovadă în acest sens este faptul că după instaurarea ei, chiar și regalitatea a fost teocratică. Remarcăm de asemenea faptul că Vechiul Testament recunoaște ca și conducător suprem al poporului pe Domnul Savaot, toate lucrurile și faptele expuse în cărțile acestuia, fiind sub ascultarea și supunerea Sa.
El conduce poporul lui Israel, atâta timp cât acesta ascultă de Dumnezeul său iar după apostazie se îndepărteză de ei, până când va fi din nou chemat și auzind rugăciunile lor, îi ajută și îi izbăvește, trimițându-le un om al Său, ce era cunoscut și apreciat după latura cea mai vizibilă a personalității lor, fiind numiți de mulțime prooroci, judecători, conducători militari sau naționali, mulți dintre ei fiind preoți leviți sau chiar arhierei.
II. 3. Activitatea sa politică
Termenul de viață politică, ar putea părea oarecum exagerat, însă prin natura demnității pe care o avea, Samuel a avut de îndeplinit un important rol politic.
De la patriarhul Avraam și până în timpul lui Samuel, poporul ales a fost condus de Dumnezeu, cu excepția momentelor în care ei Îl părăseau mergând după dumnezei străini, forma de conducere existentă până atunci fiind Teocrația.
În perioada lui Samuel, poporul fascinat de forma de organizare păgână (regalitatea), pe care o aveau toate popoarele ce îi înconjurau, văzând slăbiciunea fiilor lui Samuel precum și instabilitatea și nesiguranța manifestată în rândul poporului, îi cer lui Samuel să pună peste ei rege.
Starea de provizorat și de tranziție în care se găseau încă din timpul lui Iosua, pe toată perioada judecătorilor era generată de instabilitatea lor pe plan religios, ei întorcându-se la Dumnezeu doar atunci când nu mai puteau suporta asupririle și oprimarea la care erau supuși de cuceritorii lor. Aceasta se manifesta printr-o lipsă a unității între triburile israelite, motiv pentru care nici acum nu isprăviseră de cucerit teritoriile canaanite promise lor la ieșirea din Egipt.
Calea cea mai ușoară din punct de vedere rațional, pentru realizarea unității de neam și statale, era considerată de către bătrâni și conducătorii
semințiilor, aceea a unirii lor sub sceptrul unui rege, dorind să se poată baza pe forța lor omenească, fără însă a căuta întoarcerea la Dumnezeu.
Rolul politic a lui Samuel a fost mai pregnant și mai vizibil, până la instaurarea monarhiei însă, el a avut un rol deosebit și la instaurarea ei cât și după aceea, ca sfetnic și îndrumător al întâiului rege, el fiind acela prin care Dumnezeu îl va alege pe acesta și îl va unge cu untdelemn semnul binecuvântării dumnezeiești, dar tot el fiind cel prin care după lepădarea lui Saul, îl va unge rege pe David.
Înainte de monarhie rolul său politic a fost mai accentuat, fiind împletit cu acela de prooroc al lui Dumnezeu, el conducând mulțimea pe principii teocratice, de la care însă va fi nevoit să se îndepărteze, aceasta fiindu-i cerută de poporul pe care îl păstorea.
Faptul că a acceptat să numească un rege în Israel nu înseamnă că el a renunțat la principiile sale și la credința din tinerețea sa, aceasta fiind o consecință a faptului că Dumnezeu i-a descoperit că atât teocrația manifestată prin prooroci și judecători, cât și regalitatea, vor fi forme de organizare vremelnică menite să demonstreze omenirii că orice conducere care nu ține cont de credința în Dumnezeu și de voia Sa, este sortită eșecului, singură Împărăția ce va să fie, cea a lui Iisus Hristos, va dăinui veșnic.
Proorocul Samuel a avut o viață politică în adevăratul sens al cuvântului, care însă a fost de o factură diferită decât cea cunoscută de noi, în ideea că ea nu se baza pe cunoștințe profane (științe politice) și pe calcule probabilistice omenești, ci pe credința sa în Dumnezeu, Căruia îi era total supus și loial, spre deosebire de curentele existente în istorie de-a lungul timpului, care aveau în vedere respectarea mai presus de toate a principiilor impuse de om, care erau de cele mai multe ori, străine de spiritualitate și de voia lui Dumnezeu.
Ne este dificil de imaginat o astfel de conducere politică cum a avut-o poporul lui Israel, dar asta nu ne împiedică să apreciem pozitiv importanța pe care a avut-o Samuel pe plan politic.
După instaurarea monarhiei, Samuel se va retrage, din viața așa-zis politică, rămânând în sfera spirituală creatoare și inepuizabilă, dar va continua să participe la desfășurarea celei dintâi, având o influență deosebită în ceea ce privește luarea deciziilor, lucru ce reiese din faptul că Saul a devenit nesigur și disperat din momentul în care a fost repudiat de Dumnezeu și de trimisul Său, Samuel (I Regi 13, 16), deoarece observăm că el, împreună cu fiul lui și apropiații casei regale, conștientizează greșeala făcută, plângând pentru faptul că Dumnezeu se îndepărtase de la ei.
“Politica”lui Samuel era orientată așadar spre împlinirea voii lui Dumnezeu, de aceea, întotdeauna înaintea luării unei decizii se ruga Domnului, iar El îi descoperea cele ce avea să le împlinească,(așa stând lucrurile și în cazul ungerii lui David ca rege al lui Israel).
Concluzia care se desprinde din cele afirmate, este aceea că Samuel a realizat un lucru deosebit în istoria neamului său, prin încercarea de unire a celor două planuri material și spiritual,fapt care va prefigura Împărăția viitoare, având ca Împărat veșnic pe Mântuitorul Iisus Hristos.
CAP III
Privire de ansamblu
asupra operei proorocului Samuel
Opera lui Samuel stă la baza scrierii cărții Judecătorilor, el însuși scriind cartea Judecătorilor și în mod aproape sigur cartea Rut, acestea fiind cărțile cunoscute de noi care fac parte din opera sa, după cum o arată Talmudul.
Cărțile amintite sunt destul de asemănătoare ca stil, ceea ce ne îndreptățește să credem că ele au avut același autor, sau că au avut izvoare comune.
Dovezi certe privind faptul că Samuel a fost singurul autor al acestor trei cărți nu avem, însă Talmudul îi atribuie cartea Judecătorilor, și pe cea a lui Rut, iar în altă parte I Regi, pe când majoritatea cercetătorilor spun că cea din urmă nu este în întregime opera sa, ci doar între izvoarele acestei lucrări aflându-se cronicile lui Samuel.
Cert este însă, că Samuel a realizat și desăvârșit o operă demnă de invidiat chiar și pentru unii din cei mai talentați și inspirați autori, scrierile sale fiind revelate și având deci puterea pe care o conține și ne-o dăruiește întreaga Scriptură.
Cartea își are numirea de la bărbații ridicați de Dumnezeu din vreme în vreme, numiți Judecători (șofetim), conducerea cărora se întinde pe o perioadă de 360-400 de ani, de la Iosua(respectiv din “zilele bătrânilor”), până în timpul introducerii regimului monarhic în Israel.
Scrierile lui Samuel au fost făcute pentru a ajuta la rezolvarea unor probleme ale vremii, fiind adresate poporului său, pentru a-i sluji la întărirea conștiinței naționale și la întoarcerea sa din toată inima la Dumnezeu, el urmărind prin prezentarea faptelor pe care le expune în cărțile sale, să arate că aceasta este singura cale de urmat pentru a scăpa de necazurile ce s-au abătut asupra lor din pricina neascultării.
Opera profetului constă într-o serie de cronici cu caracter istorico-didactic, descriind perioada premergătoare instituirii monarhiei în Israel, ele vorbind de dificultatea și șovăiala care exista în sânul națiunii, privind înțelegerea realităților dumnezeiești, în comparație cu ușurința manifestată în împroprierea adevărurilor omenești, acestea din urmă fiindu-le mult mai accesibile și mai comode decât cele dintâi.
Alături de starea în care se găsea națiunea iudaică la acea vreme, mai găsim descrisă și situația din timpul stăpânirii primilor regi, toate expuse în mod real și simplu, sunând parcă precum o lecție de istorie.
În mediul neoprotestant și în cercurile raționaliste, au apărut o serie de aprecieri critice la adresa operei lui Samuel, care spun că activitatea lui a fost prezentată în mod favorabil fiind accentuate anumite episoade din viața sa cu scopul de a face din Samuel o figură legendară, când în realitate lucrurile nu s-au petrecut întocmai cum sunt ele descrise. Aceste afirmații sunt preluate din domeniul raționalismului modern de către autorii lor, raționalism ce afirmă că autorul sau redactorul cărții ar fi falsificat istoria și aducând în sprijinul acestei teze afirmații dintre cele mai puerile și mai lipsite de temei.
Pentru teologia ortodoxă nu este atât de important dacă scrierile Vechiului Testament au respectat întocmai principiile istoricității, acest lucru neputând fi dealtfel determinat și susținut cu probe și argumente care să nu poată fi atacate. Cert este însă că opera profetului, aflată la loc de cinste între cărțile Vechiului Testament, are o importantă valoare istorică și didactică, fiind oglindit în ea sufletul curat, înălțimea spirituală și frumusețea interioară a autorului ei.
CAP IV
CARTEA JUDECĂTORILOR
IV. 1. Generalități
Cartea prezintă o perioadă istorică din cadrul comunității lui Israel, situată la răspântia dintre conducerea teocratică și cea a regalității, descriind fapte și evenimente istorice care au loc aproximativ între anii 1375-1050 în. Hr., cartea fiind scrisă după mutarea chivotului la Șilo, pe timpul lui Samuel, sau mai precis pe la începutul domniei lui Saul.Afirmația cum că nu era împărat în Israel în vremea aceea, sugerează ideea că la data la care s-a scris cartea, monarhia exista deja în Israel(Judecătorii 17, 6 ; 18, 1 ; 221, 25), iar Ierusalimul nu fusese luat de iebusiți (Judecătorii 1, 21), aceste premise conducându-ne la concluzia că timpul în care ea a fost scrisă se află după începutul domniei lui Saul(aprox.1050), dar înainte ca împăratul David să cucerească Ierusalimul(c.1000 î.H.). În canonul Bisericii noastre este încadrată în Vechiul Testament după cartea lui Iosua Navi, fiind așadar cea de-a doua carte de după Pentateuhul lui Moise și cea de-a șaptea în ordine ascendentă.
Ideea că Samuel este autorul cărții este sugerată de Talmudul ebraic, ea fiind acceptată sau respinsă de diverși cercetători, însă nu se poate stabili cu precizie și cu certitudine care a fost cu adevărat autorul ei.
Numele dat cărții provine de la persoanele care sunt descrise în aceasta și care purtau titlul de “Judecători”. În perioada istorică la care ne referim, poporul ales era organizat într-o uniune de triburi(confederație de seminții), care din pricina apostaziei și neascultării lor de Dumnezeu, era supus de popoarele învecinate, după care întorcându-se ei la Domnul, El el trimitea un om care îi scăpa de sub asuprire, iar acesta era numit de popor “Judecător”. Sunt menționați în această carte un număr de treisprezece astfel de izbăvitori ai neamului, proveniți din diferite seminții și îndeplinind funcții de conducători de oști și judecători civili, puterea lor de influență fiind limitată la nivel de seminție, sau extinsă pe întregul teritoriu al lui Israel.
Descrierea evenimentelor acestei perioade se oprește la Samuel de care nu se pomenește în carte, el fiind ultimul dintre judecători și cel dintâi dintre profeți.
Cartea “Judecătorii”, descrie un fragment din istoria zbuciumată a poporului ales, fiind scrisă în accepțiunea multora dintre comentatorii textelor vechi-testamentare, în scopul îndreptării sau al diminuării unor greșeli făcute de-a lungul timpului de către reprezentanții națiunii iudaice. Spunea cineva că întreaga istorie biblică nu este altceva decât istoria înfruntării lui Dumnezeu de către poporul ales de El, iar această afirmație are fără îndoială un anumit grad de adevăr, căci nu întâmplător numele pe care îl poartă acesta, este acela al lui Israel (Iacov, fiul lui Isaac și nepotul lui Avraam), care este strămoșul lor și care s-a luptat și el cu Dumnezeu la râul Iaboc, prilej cu care numele său Iacov, va și fi preschimbat cu cel de Israel.
Extinzând cele afirmate mai sus, putem sesiza faptul că această luptă continuă și astăzi, cu și mai mare înverșunare decât în acele vremuri, prin neacceptarea de către națiunea iudaică a Revelației dumnezeiești, manifestată în forma ei cea mai deplină și sublimă în Persoana Divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos.
În această ordine de idei putem spune că “Judecătorii” prezintă un episod din această luptă care durează de veacuri, fiind asfel valabilă afirmația potrivit căreia cartea are un rol didactic, menirea ei fiind aceea de a trage un semnal de alarmă în ceea ce privește comportamentul moral și împlinirea datoriilor față de Dumnezeu, de către poporul Său.
Cărțile Vechiului Testament sunt așezate în Sfânta Scriptură într-o ordine firească, cronologică, iar cartea “Judecătorii”reprezintă un preambul, o etapă pregătitoare privind citirea cărților Regilor, un motiv în plus ca să ne facă să credem că aceasta a fost dacă nu scrisă cel puțin concepută de Samuel, rolul ei fiind acela de a descrie situația națiunii israelite la momentul apariției monarhiei, oferind totodată și un argument, o motivație privind necesitatea instaurării acesteia în sânul națiunii iubite de Dumnezeu.
IV. 2. Cuprinsul cărții
După moartea lui Iosua (Ioșua), a urmat o perioadă cunoscută ca vremea “bătrânilor”, când conducerea națiunii a fost încredințată unui sfat popular din care făceau parte de regulă cei mai înțelepți dintre reprezentanții fiecărei seminții. Perioada este cunoscută ca fiind a bătrânilor, din cauza faptului(firesc și justificat dealtfel), că înțelepciunea era considerată ca venind odată cu înaintarea în vârstă, de aceea împlinirea bărbatului, apogeul puterii sale creatoare și spirituale era considerat ca situându-se după vârsta de 30 de ani, după care se dezvolta paralel cu pierderea puterilor fizice, locul vigorii trupești fiind luat odată cu trecerea timpului de înțelepciune și de experiența de viață, (vezi Eccleziastul 12, 1-9).
Așadar conducerea fiecărui clan, era lăsată în baza bătrânilor înțelepți ai acestuia, care erau aleși de popor, pe baza unor principii stricte, care țineau de disciplina Legii,(la fel ca majoritatea domeniilor vieții spirituale și materiale caracteristice poporului lui Israel).
În toată această perioadă(în timpul lui Iosua precum și în cel al bătrânilor), poporul lui Israel a slujit cu devotament și credință lui Iahve, însă cei ce vor urma lor, nu vor împlini porunca Lui, și nu stârpesc pe canaaniți, ci urmăresc bunăstarea și propășirea lor materială, încasând de la aceștia impozite, biruri, ba chiar mai mult, intră în contact cu ei, fiind avertizați de aceea de îngerul Domnului să înceteze cu aceste practici, arătânu-le datoria lor. Locul în care au primit de la înger avertismentul a fost numit Boachim, ceea ce se tâlcuiește “lacrimi”, ei întorcându-se asfel la Dumnezeu și-I aduc jertfă de mulțumire.
Nu la mult timp după aceea însă cad, din nou în păcatele săvârșite anterior, începând a sluji din nou idolilor. Zeitățile păgâne cărora se închinau evreii erau cu precădere Baal și Astarteea sau Astarta, soția lui Baal, zeitate asiro-babiloniană, zeiță a fecundității, pe numele ei mitologic originar Iștar, ei închinându-se de asemenea și altor zeități păgâne preluate din panteonul popoarelor conlocuitoare și mai puțin de la egipteni unde au fost robi o perioadă însemnată din istoria lor.
Se încheie asfel și căsătorii între ei și neamurile păgâne în ciuda interdicției acestui fapt prin Lege, prin aceasta ei atrăgându-și mânia lui Dumnezeu asupra lor.
Primul invadator al viitoarei Palestine romane a fost regele mesopotamian Cușan Rașataim, care-i va supune pe israeliți o perioadă de opt ani, după care Dumnezeu le va trimite pe Otniel fratele mai mic al lui Caleb, care-i va scăpa de sub jugul acestora.
Evreii trăiesc netulburați timp de 40 de ani, după care iarăși păcătuiesc, iar ca urmare a răzvrătirii lor, le trimite Dumnezeu alți asupritori și anume pe moabiți, împotriva cărora se va ridica trimis de Domnul, Aod, ce ucide pe Eglon, regele moabiților, fiind asfel asigurată pacea lui Israel pe o perioadă de 80 de ani.
Cronicile Judecătorilor continuă cu descrierea vitejiei altor eroi biblici, între care se este amintit și Șamgar, care va ucide 600 de filisteni(care devin de acum dușmani neânduplecați ai lui Israel). Iabin, regele Canaanului, ce-i asuprea fără milă pe evreii din nord, este învins de Judecăturul Barac, ce-i pune pe fugă adversari cu ajutorul proorociței Debora, care-l povățuiește să adune oaste, înfrângându-l astfel pe generalul lui Iabin, Sisera (Șișara), care va fi ucis de o femeie cu numele Iael.
Când după o vreme evreii se vor întoarce din nou la răutățile idolești, vor fi groaznic strâmtorați de madianiți, timp de 7 ani, perioadă în care nu au putut gusta din roadele muncii lor, din pricina acestora, deoarece erau jefuiți încontinuu de către ei, fiind siliți la condiții de viață austere, până când se vor pocăi și se vor întoarce la Domnul Dumnezeul lor, Care le va ridica atunci un nou judecător în persoana lui Ghedeon. Vom zăbovi puțin mai mult asupra acestui erou al națiunii israelite, supranumit Ierubaal (ucigătorul de Baal), fiind ales de Iahve într-un mod miraculos, pentru a servi la dezrobirea poporului de sub jugul madianiților, drept pentru care îi dă un semn, care va confirma alegerea sa de către Dumnezeu, dându-i puteri să lupte împotriva acestora și să-i înfrângă împreună cu ostașii națiunii israelite. Dumnezeu îi va alege pe aceștia ei limpăind apa cu limba la izvor (au fost aleși de Domnul un număr de numai 300 de ostași) și care, luptând după regulile descoperite lui de Dumnezeu (Judecătorii 7,18-22), reușesc izbăvirea întregului popor, după care i se oferă lui Ghedeon și urmașilor săi demnitatea regală, însă el îi refuză. Acest refuz al lui de a deveni rege declarat și acceptat peste Israel ne pune pe gânduri, căci iată ce afirmă judecătorul: “Nici eu nu voi domni peste voi, nici fiul meu nu va domni peste voi, ci Domnul să domnească peste voi”(Judecătorii 8, 23).
Care ar putea fi motivul pentru care Ghedeon nu a dorit să stăpânescă peste conaționalii săi? ; ne întrebăm. Motivele principale ar putea fi în număr de patru:
1. Îndărătnicia proverbială a neamului din care făcea parte și pe care-o cunoștea asfel îndeaproape, fiind conștient astfel că nu se va putea impune acestui neam cu pretenții ca fiind aleșii lui Dumnezeu, ceea ce-i împingea la mândrie și la un exclusivism orb și inutil.
2. Zmerenia sa, care-l face să ceară plată de la ei pentru faptul că i-a cârmuit spre victorie, pentru a-i conduce pe o pistă falsă, făcându-i să considere că a făcut aceasta din interes iar nu din patriotism ori din datorie.
3. Diplomația și clarviziunea sa, el ne-voind să se implice într-o acțiune care vedea sigur că nu are sorți de izbândă din capul locului, ci era din fașă sortită eșecului.
4. Iar al patrulea motiv și cel mai important (în relație inseparabilă cu 2 și 3), este sugerat de legătura sa cu Iahve, care i-a descoperit voia Sa cu privire la planul ce-l avea vizând modalitatea de conducere a poporului Său, iar faptul că el a cerut plată pentru “serviciile” făcute poporului său pe plan militar, reprezintă de fapt o mască, o justificare înaintea acestuia, privind motivul pentru care refuză preluarea conducerii politice a națiunii, deoarece nu voia să decopere mulțimii, că Dumnezeu îi poruncise să facă astfel.
O orientare radical opusă celei trasate de părintele său, va adopta fiul lui Ghedeon, Abilmelec, ce va comite fratricid tocmai din dorința de a fi singurul moștenitor “legal” la “tronul”lui Israel, el ucigânu-și toți frații cu excepția celui mai mic, Iotam, care condamnă nelegiuirea făcută de fratele său prin intermediul fabulei despre alegera regelui de către copaci, mustrând de asemenea mulțimea pentru orbirea de care a dat dovadă. Acest incident nu scapă justiției divine, iscându-se asfel un război civil, în care Abimelec este ucis cu o piatră de moară aruncată în capul său de către o femeie.
După aceea locuitorii evrei ai Canaanului din partea de răsărit cad în idolatrie, iar ca pedeapsă venită din partea lui Dumnezeu sunt asupriți de către fii lui Amon, timp de 18 ani, Dumnezeu ridicându-le judecător pe Ieftae, care-și jertfește ca urmare a votului depus pe unica sa fiică.
După Ieftae vor urma judecătorii Ibțan, Elon (Ahialon), Abdon și Samson.
Samson a fost unul dintre eroii individualiști, căruia i se atribuie în scriere puteri incredibile, el fiind un răzbunător al răutăților comise de filisteni(“oamenii mării”), și îndeptate împotriva neamului său. Purtarea sa ciudată, a făcut ca el să-și găsească loc mai degrabă în operele profane(care au avut un succes nesperat adoptând această temă), decât în imnele și cântările cultice ce se vor scrie, cu toate că opera Judecătorilor prezintă evenimentele ca aparținând realității, iar puterea sa ca venind de la Dumnezeu.
Cert este însă faptul că Samson a avut un suflet curat, fiind caracterizat de o bună credință, naivă chiar, ceea ce reiese cu limpezime din istorisirea ce descrie înșelarea lui de către Dalila, care după ce a încercat de trei ori să-l vândă fruntașilor filistenilor, reușește în cele din urmă să-l trădeze folosindu-se de credința lui și de iubirea pentru ea, pe care nu a încercat să și-o ascundă: “. . . Dalila însă i-a zis: “Cum de poți tu spune: “Te iubesc”, când inima ta nu este cu mine? Iată de trei ori m-ai amăgit și nu mi-ai spus în ce stă puterea ta cea mare”. Și fiindcă ea tot stăruia și-l necăjea cu vorbele sale în fiecare zi, s-a tulburat sufletul lui până la moarte. Și atunci i-a descoperit toată inima sa și i-a zis: Briciul nu s-a atins de capul meu, căci eu sunt nazireu al lui Dumnezeu, din pântecele maicii mele ; de m-ar tunde cineva, s-ar depărta de la mine putera mea și eu aș slăbi și aș fi ca ceilalți oameni”(Jud. 16, 15-17).
Cartea conține la final două apendice, care descriu decadența morală a fiilor lui Israel, primul(descris în “Judecătorii”17, 18) istorisind idolatria lui Mica și lupta pentru idolul casei sale, care va fi introdus în întregul trib al lui Dan, iar cel de-al doilea, nelegiuirea din Ghibeea, urmată de decimarea în masă a clanului lui Veniamin, care era cât pe ce să fie stârpită între celelalte seminții, scăpând doar cu greu de punerea în totalitate în practică acestei hotărâri, ceea ce demonstrează probitatea și hotărârea de care dădea dovadă restul semințiilor.
IV. 3. Scopul lucrării
Din punct de vedere extern, cartea Judecătorilor arată lupta spirituală a evreilor cu idolatria, fiind din punct de vedere intern un preambul la cărțile regilor, explicând într-un fel propriu cum s-a ajuns la proclamarea monarhiei. Cartea justifică aceste căderi în idolatrie prin prisma decadenței clerului sacerdotal și apariției în planul guvernării poporului a unor arhierei slabi, ce-și vor pierde autoritatea, căutând cele lumești, locul lor fiind luat de Judecători, chemați de Iahve să plinească golul lăsat de aceștia în plan spiritual, cu izbânzi de ordin material, știut fiind faptul că victoriile obținute de către israeliți au atins apogeul în perioada conducerii lui Iosua, după aceasta urmând o vreme de relaxare în ceea ce privește împlinirea poruncii lui Dumnezeu, de-a cuceri teritoriile în care “curge lapte și miere”.
Un alt scop al cărții este acela al sublinierii dreptății lui Dumnezeu, în ceea ce privește legământul Său cu poporul ales, căruia i-a promis propășirea și ridicarea din rândul neamurilor, însă doar cu condiția de a-I sluji și a nu se îndepărta de la Legea Lui, arătând prin conținutul acesteia, calea de urmat pentru a putea crește atât spiritual cât și material.
IV. 4. Unitatea și omogenitatea cărții
După cum s-a arătat mai înainte, cea mai plauzibilă ipoteză(căci putem discuta despre acest subiect doar în termeni speculativi, prezumtivi), este aceea a adunării sub un singur titlu a unor texte anterioare de către un autor necunoscut, unitatea cărții constând în modul compunerii izvoarelor istorice folosite sub inspirație divină, izvoare scrise de autori contemporani cu evenimentele evocate, cartea nefiind scutită de imperfecțiunile aferente compilării memoriilor autorilor inițiali, deoarece sunt dealtfel sesizabile diferențele de stil existente între diferitele capitole ale scrierii, însă cu toate acestea nu se poate pune problema unor antagonisme ce ar putea atinge unitatea cărții sau autoritatea ei.
Pentru o deplină aprofundare a conținutului cărții, trebuie să amintim faptul că în perioada lui Iosua nu s-a făcut decât în linii mari cucerirea Canaanului, urmând ca să se desăvârșească de către urmașii acestuia înstăpânirea “definitivă și irevocabilă”(în termeni juridici adecvați), a țării, acestă acțiune implicând alături de sine și stârpirea locuitorilor canaaniți, însă aceasta privită probabil doar din perspectivă metaforică, deoarece expunerea în discuție se referă la obiceiurile, la tradițiile păgâne imorale, focar de contaminare ideologică și etică pentru poporul lipsit de o cunoaștere profundă religioasă și sensibil la tot ceea ce ține de firea pământească, de natura umană căzută, rătăcită în hățișurile politeismului, precum și a celorlalte abateri specifice ruperii de Dumnezeu, întâlnite din plin la popoarele limitrofe Țării Sfinte. Așa se face că unele dintre cetățile cele mai importante(ca mărime)erau stăpânite în continuare de vechii locuitori ai Canaanului și chiar unele dintre cetățile cucerite de Israel au fost recucerite de către aceștia.
IV. 5. Perioada scrierii cărții
Despre acest subiect am mai amintit la începutul capitolului, însă vom reveni asupra lui. Nu se poate vobi de o datare sigură și precisă, dar se pare însă că timpul scrierii lucrării trebuie căutat pe la începutul domniei lui Saul, probabil după anul 930. Alți cercetători afirmă însă că scrierea acestor cronici s-a făcut imediat după încheierea evenimentelor descrise în paginile acesteia (cam prin anii 1050-1000).
Argumentele în favoarea plasării cronologice a scrierii cărților în timpul de început al domniei lui Saul sunt: faptul că în acestea nu se face nici o referire la Samuel, așadar evenimentele petrecute în timpul lui nu au devenit încă material istoric, precum și fraza întrebuințată în mod repetat în carte “atunci nu era încă rege în Israel” Jud.17-6;18, 1;19, 1și 24, 24, care arată în mod clar că scrierea cărții a avut loc în timpul când monarhia funcționa deja, autorul voind să ne facă să înțelegem că regalitatea era plăcută de către popor. Cunoscând însă istoria domniei lui Saul și declinul său, putem spune că doar perioada sa de început putea să-l încânte pe autor, ceea ce ne face să distingem printre rânduri că în acestă vreme s-a scris cartea, probabilitatea ca ea să fie scrisă de Samuel fiind de aceea foarte ridicată, mai ales că tradiția iudaică precum și mulți cercetăori mai vechi și mai noi afirmă acest lucru. De alfel mai deducem că acesta este timpul scrierii cărții și din faptul că nu trecuse încă vremea lui David, deoarece se spune despre iebusiți (pe care David îi va înfrânge), că: “Au locuit în Ierusalim cu fii lui Veniamin, până în ziua de azi”(Jud. 1, 21). O singură obiecție (destul de neconvingătoare)există în privința atribuirii lui Samuel a cărții Judecătorilor, spunându-se că aceasta ar fi fost scrisă mult mai târziu în timpul robiei asiriene(722), observație care se întemeiază pe citatul “Iar fii lui Dan au ridicat pentru ei chipul idolului și Ionatan, fiul lui Gherșon, fiul lui Moise, au fost preoții seminției Dan până în ziua în care chivotul a fost dus în robie”(Jud. 18, 13). Pe baza acestui text, datorită faptului că în unele ediții în loc de (haaron), chivot, apare (haareț), pământul, s-au iscat confuzii, fiindcă dacă am folosi cuvântul în sens de “chivot”, înțelegem răpirea (robirea) lui de către filisteni, pe când în cel de-al doilea caz, “robirea pămânului”, nu este neapărat necesar să ne gândim la robia asiriană, ci doar la o încălcare provizorie a pământului, neconsemnată în cronici, lucru destul de normal la acea vreme.
Samuel se va fi folosit la redactarea lucrării de însemnări anterioare făcute de cei ce au fost martori la desfășurarea evenimentelor, care circulau prin popor, în vremea aceea sub forma unor tradiții scrise sau orale.
IV. 6. Autoritatea cărții
Autoritatea omenescă (istorică) este confirmată de izvoarele scrise și orale de care cu siguranță s-a folosit autorul, fiind vorba de mai multe secole de istorie, lucarea fiind o încercare de sinteză, de comprimare a unor fapte istorice întinse pe o perioadă de aproximativ 300 de ani. Datorită diferenței de stil, se crede că parabola lui Iotam, cântarea Deborei și solia lui Iefta, au fost compuse având la bază izvoare scrise, la fel ca majoritatea fragmentelor, deoarece cele orale nu ar fi putut păstra evenimentele istorice așa cum au fost ele, până la momentul fixării lor în scris.
Cuprinsul cărții este creionat cu rigurozitate și obiectivism fiind amintite atât aspectele pozitive, lăudabile, cât și cele mai puțin meritorii, autorul fiind preocupat înainte de toate de consemnarea cât mai corectă în scris, a adevărurilor istorice, care vor prinde viață prin intermediul strădaniilor sale.
Cartea se vrea o continuare a operelor ce o preced și o punte de legătură cu cele ce vor urma, confirmând inspirația divină a autorului ei.
Autoritatea acestei cărți este pusă sub semnul întrebării de către raționaliștii moderni care admit doar fragmentar istoricitatea lucrării. Ei susțin că Samuel ar fi falsificat istoria, lucru vizibil spun ei prin: a) cadrul artificial în care sunt prezentate anumite istorisiri răzlețe, urmărindu-se un anume scop, iar nu realizarea în mod obiectiv a istoricității faptelor, aceasta putând fi observată din simbolismul cifrelor rotunjite(20, 40, 7, e.t.c.)care figurează foarte des în cadrul cărții ; și b)conotația religioasă adăugată fiecărei istorisiri, care după cum spun ei, denaturează adevărul istoric, în favoarea idealului religios.
Fără îndoială că se găsesc în cartea Judecătorilor o serie de dificultăți cronologice, care ar putea fi explicate fie prin coruperea datelor istorice, fie prin aceea că este deosebit de dificil să se alcătuiască o istorie unică și obiectivă a perioadei Judecătorilor din pricina faptului că ei nu au condus în mod constant și uniform întreg poporul, ci de multe ori doar anumite triburi, succesiv, sau de multe ori chiar în paralel. De asemenea este cunoscut că în repetate rânduri, numerele erau rotunjite înadins, urmărindu-se eliminarea dificultăților de înțelegere și reținere ale unor aspecte, mai importante fiind evenimentele descrise, decât periodizarea exactă, care nu puteau probabil nici atunci fi determinate cu precizie, la aceasta adăugându-se și aspectul didactic pe care-l îmbrăcau de cele mai multe ori aceste cronici.
Amănuntele de ordin religios au fost probabil sesizate de către autorii ulteriori, care judecînd la rece faptele istorice, au notat implicarea lui Dumnezeu în planul istoriei, punctând aceste momente și subliniind ajutorul dat de Dumnezeu poporului în încercările peste care au trecut.
La această obiecție se adaugă de asemenea și afirmația că prin intermediul literaturii se urmărea realizarea unei educații național-religioase, după cum afirmă raționaliștii, cu scopul scopul de a priva această operă de autoritatea de care se bucură. De asemenea este incomodă pentru raționaliștii moderni și frecvența minunilor, cărora ei le-au căutat explicații “logice”și “raționale”, arătând că acestea sunt explicabile prin împrejurările epocii, poporul având în acea perioadă mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, motiv ce-i va face (spun ei), ca la fiecare succes sau dezamăgire să interpreteze faptele ce vor urma ca fiind răspunsul lui Iahve la dreptatea, respectiv la apostazia lor, de unde și frecvența minunilor în acea vreme, precum și în epoca apostolică și în primele veacuri ale creștinismului.
Nu vom lua în considerare afirmațiile de mai sus, deoarece ele nu sunt făcute cu obiectivism, luciditate și nu sunt puse problemele în mod constructiv și pertinent, fiind doar o sumă de afirmații răutăcioase și nefondate, venite din partea unor oameni care nu posedă noțiunea de Sacru.
Autoritatea acestei cărți este mărturisită de tradiția iudaică precum și de cea creștină, fiind primită în canoanele cărților sfinte. Sf. Ap. Pavel acordă cărții autoritate divină vorbind despre ea (F. Ap. 13, 20 ; Evrei 11, 32), proorocul Isaia confirmă de asemenea înfrângerea madianiților (Isaia 9, 4), iar în Psalmi de asemenea se face referire la multe întâmplări conținute în carte.
IV. 7. Observații istorico-critice
Sub acest titlu vom trata câteva probleme istorico-morale, cu intenția de a lămuri o serie de dificultăți exegetice, existente cu privire la contextul epocii istorice la care ne referim.
O primă problemă ar fi aceea a înțelegerii formelor de cult idolatre cu care ne spune Scriptura că fii lui Israel păcătuiau. Zeitățile păgâne la care s-au coborât iudeii au fost în principal Baal și Astarteea.
Baal se tâlcuiește “domn”ori “stăpânitor”, iar la plural,(Baalim), înseamnă “idoli”. Această denumire nu pare a fi un nume propriu, deoarece de cele mai multe ori se adăugă acestuia o precizare oarecare(ex. Baal beerit: domnul legământului ; Baal Zebub: domnul muștelor, Baal Peor, probabil zeul turpitudinii), aceste zeități (baalii)erau specifici fiecărei regiuni în parte, fiind protectori ai zonei respective. Baal a fost se pare la origini zeul naturii, apoi al fertilității, după care a devenit zeul furtunii, al ploii și protector al vieții agricole. Înfățișarea idolului se pare că a fost în formă de soare sau de stea, fiind la origine o zeitate și babiloniană, care era identică cu aceea a canaaniților.
Cea de-a doua zeitate a canaaniților, pe care o adoptă cu timpul și evreii, a fost Astarteea, care a fost probabil soția lui Baal, fiind de asemenea o zeitate asiro-babiloneană, pe nume Iștar, căreia i se atribuia în legende fecunditatea, ea fiind o zeitate androgină (hermafrodită), având o dublă funcție și devenind cu timpul o zeiță a voluptății și a amorului (asemănătoare cu Afrodita la greci – Venus la romani), între ea și Așera fiind pus de multe ori semnul egal. Și această zeitate a fost reprezentată de-a lungul timpului în varii forme. Ideea principală este însă aceea că cultul acestei zeități era profund imoral, fiind marcat de prostituție sacră, de ritualuri sângeroase, extatice și orgiastice, ceea ce justifică nota proastă dată de Revelațiea Divină acestor practici dăunătoare ființei umane în ansamblul ei.
Cea de-a doua controversă istorico-morală, este aceea a istorisirii despre “efodul”pe care l-a făcut Ghedeon din 1700 de sicli de aur, și care pune probleme, deoarece știm că efodul ca atare reprezină un obiect de îmbrăcăminte de in, conform I Regi 2, 18, unde se spune că: “Iar copilul Samuel slujea înaintea Domnului, îmbrăcat în efod de in”, precum și II Regi 6, 14: “Și David dănțuia cât putea înaintea Domnului, și era îmbrăcat în efod de in”, apoi I Cronici 15, 27, e.t.c.
Efodul lui Ghedeon nu pare a fi o haină, deoarece este greu de imaginat o haină de cca 28 de kg. de aur, (un siclu fiind de 16, 27gr.). Efodul acesta a fost însă “pricină de păcat pentru tot Israelul și cursă pentru Ghedeon și toată casa lui”, părându-se că acest efod a fost un obiect de cult având la bază superstiția poporului.
Se consideră că efodul servea ca instrument pentru consultarea voinței divine, ori se făceau vrăji cu ajutorul lui.
Cea de-a treia dilemă, îtâlnită atât la exegeții tuturor timpurilor, cât și la Sfinții Părinți, este aceea a jertfirii fiicei lui Iefta judecătorul.
În favoarea opiniei potrivit căreia jertfa fiicei lui Iefta a avut un caracter real, sângeros, s-au pronunțat: Iosif Flaviu, Talmudul, Origen, Sf. Efrem, Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Fer. Augustin, Toma d’Aquino și alții, iar dintre gânditorii mai noi Vigouroux, Hummelauer Zapletal, Lagrange, Hetzenauer, ș.a. Jertfirea în sens impropriu o susțin R.I. Kimchi(secXII), Nicolau Lyranul(sec. XIV), Ubaldi, Van Hoonecker, Zschokke ș.a.
Nici până astăzi nu s-a rezolvat problema exegetică pe care o trasează acest aspect al istoriei poporului lui Israel, rămânând în suspans însăși dificultatea privind înțelegerea aspectului, naturii jertfei fecioarei lui Ieftae, care bântuie conștiința morală a omului contemporan, punând într-o lumină defavorabilă însăși istoria sfântă a poporului ales de Dumnezeu.
În aprecierea acestui fapt istoric, ne vom folosi de spusele Păr. Stăniloae și anume: “nici un dar nu este numai pentru el, fiecare dar este și pentru ceilalți”.
Acest aspect, ne pune în situația de a judeca lucrurile din perspectivă morală, ceea ce ne determină să considerăm jertfa fiicei lui Ieftae (și aceasta indiferent de condiția genetică și morală a părintelui ei), ca fiind una de ispășire pentru neamul său, și aceasta ca un preambul al Jertfei Mântuitorului Iisus Hristos, ea neopunânându-se hotărârii tatălui ei, ci supunându-se lui, precum voii unui părinte, la fel cum va face și Mântuitorul.
Mulți dintre cei ce s-au ocupat de această problemă, au afirmat că Ieftae a săvârșit o nelegiuire, cu atât mai mult cu cât victima a fost una nevinovată de păcat, deoarece este evidentă fecioria și neprihănirea acestei ființe, din citatul de la Jud. 11, 39, care arată că ar fi vorba de o jertfă improprie, jertfă de feciorie.
După majoritatea comentatorilor este vorba de o jertfă în adevăratul sens al cuvântului fiind una de sânge, adusă pe altarul arderii de tot, ca o consecință a nesăbuinței părintelui ei, una inutilă dealtfel, căci Domnul nu cerea aceasta, fiind dealtfel o juruință pripită, de genul celei lui Irod, în cazul Sfântului Ioan Botezătorul.
Ne putem aștepta dealtfel la fapte lipsite de gingășie și sensibilitate din partea lui Ieftae, având în vedere trecutul său, deoarece a fost feciorul nelegitim al unei femei desfrânate, fiind lepădat din această cauză de către frații săi, el așezându-se astfel în ținutul Tob, alături de oameni fără căpătâi, devenind un fel de haiduci, neavând însă ca scop propășirea celor săraci și urmărind binele lor, în general.
Cu toate acestea Dumnezeu îl iartă și îl înțelege, pogorându-se peste el “El Duhul Domnului”(11, 29).
În concluzie nu putem spune că activitatea a lui Ieftae în general a fost sub inspirație, nici că toate acțiunile vieții sale au reprezentat voința lui Dumnezeu, de aceea nici nu sunt considerate toate aspectele acțiunilor sale ca fiind “canonnice”, ci doar o parte, cele principale, neputându-se nega aceea că el a îndeplinit un rol destul de important în istoria poporului său fiind unul dintre factorii principali de menținere a stabilității și independenței (chiar dacă“mântuirea”sa subiectivă este pusă sub semnul întrebării), totuși putem spune că el a reperezentat o perioadă istorică de-a lungul evoluției poporului sfânt.
La aceste obsrvații istorico-crotice, se pot aduga o serie de alte aparente contradicții, care însă pot fi ușor demontate exegetic.
CAP. V
CARTEA RUT
V. 1. Denumirea cărții
Aceasta este o carte de mici proporții, însă nu lipsită de importanță. Este una din cele două cărți din Vechiul Testament care poartă numele unei femei (celaltă carte este “Estera”sau Estir). În canon figureză ca o carte independentă, în timpurile de demult însă, (ne spun: Iosif Flaviu, Chiril al Ierusalimului și Fer.Ieronim), ea a fost inclusă ca un adaus (al treilea) la cărțile judecătorilor. Melito și Sf. Atanasie cel Mare o tratează ca pe o scriere inependentă, de asemenea și sinodul din Hippo, Canoanele Apostolice, Sf. Epifanie al Salaminei, e.t.c. A fost așezată, după despărțirea ei de cartea Judecătorilor, după aceasta, fiind cea de-a opta scriere din Vechiul Testament.
V. 2. Cuprinsul cărții
Această mică istorioară este socotită între cărțile istorice în special de către traducătorii alexandrini și Fer. Ieronim.Vulgata o așează între cartea Judecătorilor și Cărțile lui Samuel, lucrul acesta fiind făcut în mod firesc, deoarece istorisirea cuprinsă în aceasta, aparține perioadei Judecătorilor, fiind de asemenea o contribuție la elucidarea originii și genealogiei viitorului rege David. Cartea este încadrată între scrierile istorice, deoarece ea cuprinde crâmpeie din existența cotidiană a unei familii din perioada Judecătorilor.
Cartea Rut prezintă o oază de credincioșie într-o epocă caracterizată de apostazie și idolatrie, aducând o notă de optimism și speranță, după atâtea exemple negative și istorisiri privind lepădarea lui Dumnezeu de către popor.
Acțiunea cărții se petrece în timpul judecătorilor, subliniind faptul că din nici
în această vreme de dezmăț moral nu au lipsit exemplele pozitive. Cartea urmărește șirul vieții unei modeste familii moabite, într-o perioadă de mari încercări fizice și spirituale, lucrarea fiind la fel ca și “Cartea lui Iov”, de mai târziu, una cu cuprins mai mult moral decât istoric, ea descriind răbdarea ca virtute, precum și iubirea aproapelui, finalul cărții arătând roadele acestei răbdări precum și bunătatea și dreptatea cea nemăsurată a lui Dumnezeu.
La începutul cărții ne sunt prezentate condițile vitrege de viață care îl fac pe Elimelec, bărbat din tribul lui Iuda, din orașul Betleem, să părăsească Canaanul și să meargă împreună cu soția sa și cu cei doi fii să locuiască în ținutul Moabului.
Debutul acestei cărți este unul trist, deoarece se spune în continuare că Elimelec moare la scurt timp după așezarea în ținutul moabițior. Cei doi fii ai lor Mahlon și Chilion, se căsătoresc cu două moabitence, Orfa și Rut (Rut 1, 4), însă nu vor trece mai mult de zece ani și amândoi fii Noeminei se sting, fără a lăsa urmași.
Este remarcabilă legătura creată în acest timp între cele trei femei, căci Orfa și Rut, fiind sfătuite de soacra lor să rămână în șesul Moabului și să-și refacă viața, ele o refuză spunându-i că o vor urma, cu toate că erau conștiente de faptul că în țară străină nu se vor putea căsători, dând astfel dovadă de gingășie, înțelegere și iubire față de aceasta. Cu toate că ambele nurori o iubeau și o respectau, Orfa cedează insitențelor ei și rămâne în țara sa, iar Noemi și nora sa Rut, se vor duce împreună în Canaan, Rut fiindu-i de ajutor soacrei sale și muncind pentru întreținerea lor.
Mergând să culegă spice în urma secerătorilor pentru a putea trăi ea și soacra ei, este remacată de stăpânul țarinei, ea fiind modestă cinstită și plăcută la înfățișare, calități care-i trezesc acestuia interesul și de aceea dă poruncă secerătorilor să nu o oprească de la adunarea spicelor, ci să lase în urma lor cât mai multe și să-I dea apă din ulciorul lor.
După ce s-a întors acasă și i-a povestit soacrei sale cele întâplate, aducând cu sine și foarte multe spice(o efă de orz(aprox 39 l)), aceasta o sfătuiește să-i ceară lui Booz s-o ia de soție în virtutea leviratului, ceea ce se va și întâmpla. Din această căsătorie se va naște Obed, cel ce va fi părinte lui Iesei, tatăl lui David.
V. 3. Scopul cărții “Rut”
Scopul acestei cărți este o problemă care a fost foarte mult discutată de-a lungul timpului, dar cea mai îndreptățită opinie este aceea potrivit căreia cartea vizează descoperirea genealogiei regelui David, și prin acesta genealogia lui Hristos, ca scop ultim al Vechiului Legământ, arătându-se prin intermediul ei că și păgânii vor ajunge să se mântuiască, dacă vor cunoaște adevărul divin și-l vor accepta, acest lucru fiind exemplificat de spusele lui Rut: “Poporul tău va fi și poporul meu. Dumnezeul tău, Dumnezeul meu”. Prin admiterea ei în rândul ascendenților Mântuitorului, alături de alte femei păgâne(Rahab, Tamara), orgoliul național al evreilor va fi temperat, ei fiind siliți să-și amintească de făgădunța făcută de Dumnezeu lui Avraam, “. . . și se vor binecuvânta în tine toate neamurile pământului”(Facerea 12, 3), nefiind de asemenea de importanță nici faptul că Hristos, Lumina lumii se va naște din oameni păcătoși, deoarece El a venit pentru a șterge păcatul și fărădelegea.
O altă opinie privind scopul în care a fost scrisă cartea Rut, este aceea potrivit căreia se urmărește elogiul și reabilitarea căsătoriei din levirat, arătându-se prin intermediul acestei istorisiri modul în care se pot pune în aplicare principiile și prevederile Legii mozaice personajele din acestă carte fiind un model în acest sens.
Cea de-a treia interpretare care se dă cărții, promovată de către curentul raționalist, spune că acesta ar fi o simplă idilă rustică, sau o aventură cu iz romantic, având cel mult un simbolism aparte, dar acțiunea ei fiind fictivă. Se neagă asfel că această carte s-ar fi scris sub inspirație divină, spunându-se că ea ar fi o plăsmuire a minții omenești.Afirmația în sine are ca scop final discreditarea Sfintei Scripturi, dând dovadă de rea credință și de cerbicie încrânenată în a susține niște afirmații vădit eronate, deoarece se poate observa cu ochiul liber că acestă carte este în legătură organică cu celelalte, iar dacă scrierea nu ar fi fost inspirată este puțin probabil ca evreii să dorească să o încadreze în canonul lor privind cărțile Sfinte, cu atât, mai mult cu cât istorisirea nu convine spiritului exclusivist și poziției fundamentaliste specifice poporului iudeu. Cu toate acestea, vedem însă că ea ocupă un loc de cinste între cărțile inspirate de Dumnezeu, fiind citită încă din vechime toamna în vremea secerișului, pentru a rememora evenimentele pe care le descrie.
V. 4. Istoricitatea cărții
Istoricitatea cărții este scoasă în evidență de însuși stilul simplu și de claritatea și simplitatea limbajului folosit, aceste considerente fiind (chiar și dacă ar fi singurele), de natură să ne convingă de autenticitatea celor expuse în cartea “Rut”.
Timpul scrierii cărții se poate afirma doar cu aproximație, însă referirea la David ca la o persoană care se află în atenția publică, ne face să credem că acesta s-a scris în timpul în care David a fost uns rege, dar nu era încă în posesia tuturor prerogativelor sale. Monarhia este însă introdusă deja, doarece autorul face referire în preambulul cărții, la forma de conducere din acea vreme: “În zilele acelea, când cârmuiau în Israel judecătorii,…”(Rut 1, 1). Nu este totalmente exclusă nici supoziția ca acestă carte să fi fost scrisă în timpul domniei lui Saul, după victoria răsunătoare pe care a avut-o David împotriva lui Goliat, prilej prin care a devenit cunoscut întregului popor.
Opozanții în ceea ce privește situarea vremii în care s-a scris cartea în perioada de sfârșit a domniei lui Saul, cred că acesta a fost scrisă mai târziu, când unele amănunte au fost date uitării și aduc în sprijinul acestei teze argumente cum ar fi: faptul că anumitor persoane despre care se vorbește în carte, nu le este dat numele (ca de pildă bărbatul care trebuia să se căsătorească cu Rut, în virtutea leviratului).
În trecut, această carte era inclusă în cartea Judecătorilor, iar dacă autorul cărții amintite este Samuel, putem crede că tot el a fost acela care a scris și acestă carte, acesta fiind și opinia talmudiștilor ebraici, buni conducători ai tradiției neamului din care fac parte.
Cartea reprezintă prin conținutul ei o adevărată perlă prin personajele pe care le descrie și care sunt un exemplu de dreptate și de corectitudine, în condițiile Legii, prezentând o întâmplare pilduitoare în mijlocul unei lumi atinse de idolatrie și destrămare morală, din această cauză nefiind de mirare că unii autori moderni sunt de părere că o asfel de întâmplare este posibilă doar în poezie sau la modul ideal. Veridicitatea și istoricitatea scrierii este confirmată istoric și biblic.
CAP. VI
CĂRȚILE REGILOR
VI. 1. Denumirea cărților
Cele două cărți ale lui Samuel sunt două cronici în toată puterea cuvântului, ele descriind începuturile regalității în Israel. După conținut, se încadrează între cățile istorice, ele ocupă în Vechiul Testament locul 9 și 10, fiind așezate după cartea lui Rut. Acestea formau potrivit textului Masoretic și tradiției iudaice o singură carte încă de la începutul lor, rămânând asfel până în sec. XV. Despărțirea în două cărți a început cu Septuaginta. Traducătorii alexandrini și Fericitul Ieronim, sunt adepții acestei împărțiri.
Lumea protestantă a adoptat cea dintâi variantă, pentru a sublinia asfel că traducerile făcute de ei din “originalul”ebraic sunt mai exacte. Asfel, în traducerea Bibliei făcută de Cornilescu se respectă textul ebraic, în timp ce LXX pune împreună cele două cărți ale lui Samuel, cu următoarele două, sub titlul generic de 1-4 “Domnii”(sau 1-4 “Împărății”), iar Vulgata le denumește 1-4 “Regi”. Biblia tradusă de Galaction folosește terminologia din Septuaginta, numind cărțile 1-4 “Regi”. Unii cercetători consideră că aceste patru cărți au format în forma originală una singură.
După canonul Bisericii noastre, cărțile I și II Regi s-au aflat împreună până la Daniil Bomberg(sec. XVI). Traducătorii din Alexandria și Fer. Ieronim, au divizat-o în două.
În cuprinsul cărților se continuă istoria din cartea Judecătorilor, arătându-se de asemenea “întemeierea dinastiei davidice eterne”.
Cărțile au fost numite astfel, nu pentru că scrierea lor ar aparține lui Samuel, ci datorită faptului că el a avut rolul cel mai însemnat în desfășurarea evenimentelor timpului, precum și pentru aceea că, oferinduli-se acestora numele de mare cinste al proorocului și judecătorului Samuel i s-au recunoscut meritele, dar totodată s-a asigurat asfel și o autoritate de nezdruncinat și o credibilitate indubitabilă, deoarece poartă numele unui om iubit, respectat și cinstit de popor. Unii cercetători sunt de părere că totuși Samuel a compus prima carte (I Regi), până la capitolul 24, iar de aici lucrarea va fi fost continuată de Natan și Gad.
Cu toate că nu Samuel este autorul unic al lucrării ce-i poartă numele, putem fi siguri de faptul că unele dintre descrierile evenimentelor din cărțile Regilor îi aparțin, deoarece acestea s-au scris având ca izvoare însemnările lăsate de el, precum și cele ale proorocilor amintiți.
Concluzionând putem spune, că scopul final al acestor cărți este fondarea dinastie regelui David, de aici desprinzându-se și unitatea lor. Caracterul unitar al lucrărilor, ne determină să le tratăm împreună, cu atât mai mut cu cât nu este sigur că cel puțin prima dintre acestea este opera directă a lui Samuel.
VI. 2. Cuprinsul cronicilor
Aceste cărți istorisesc evenimentele premergătoare urcării regelui David pe tronul lui Israel. Cartea începe cu o introducere, în care se înfățișează situația din sânul națiunii israelite, în vremea de început a monarhiei, preambulul debutând cu descrierea nașterii și consacrării lui Samuel.
Evenimentele expuse în introducere și care descriu condițiile nașterii lui Samuel și viața sa, le-am arătat la începutul lucrării, el reprezentând una dintre figurile cele mai luminoase ale istoriei biblice, dovadă în acest sens stând faptul că în Sfânta Scriptură, nu este scris nici măcar un rând, rău despre el.
După expunerea vieții curate trăite de Samuel, cartea ne înfățișează pericolul pe care-l reprezentau la acea dată filistenii pentru națiunea israelită, aceștia învingându-i în luptă și îi umilesc, răpindu-le odorul cel mai de preț, Chivotul Mărturiei sau al Legământului, pe care-l aveau ca moștenire de la strămoșul lor, Moise.
Samuel îi organizează pe evrei și pornește lupta împotriva filistenilor, învingându-i la Mițpa (Mispa), după care el devine persoană publică, având un important rol social, slujind la Rama, Betel și Ghigal, aceasta reprezentând prima formă serioasă de organizare și unificare națională în cadrul poporului ales și care are darul, alături de victoria răsunătoare asupra filistenilor, să-i domolească pe aceștia din elanul lor cuceritor împotriva națiunii lui Israel.
Alături de înfrângerea armată, asupra filistenilor se mai abate și mânia lui Dumnezeu, datorată răpirii Chivotului, iar de aceea ei se vor teme pe viitor de israeliți, simțind ei înșiși mâna lui Dumnezeu asupra lor și având asfel pace cu vecinii lor până în timpul lui Saul.
Nedreptatea și slăbiciunea fiilor lui Samuel, dă însă prilej poporului să ceară ungerea unui rege, lucru care la început îl neliniștește pe acesta, dar apoi, întrebând el pe Domnul, îndeplinește voia poporului, nu înainte însă de a-i avertiza despre consecințele nefaste, ce vor urma îndeplinirii cererii lor.
Cu toate că monarhia mai târziu se va apropia mult de formele similare existente la popoarele învecinate, forma ei de început este deosebită de acestea, având un caracter propriu, prin faptul că regalitatea în Israel era de drept divin,(ea se dorea o continuare a formei teocratice), de aceea regelui, i se înmâna la urcarea sa pe tron un volum din Tora, fiind asfel recunoscut de popor ca “uns” al Domnului.
Primii trei conducători Saul, David și Solomon, au fost într-adevăr monarhi absoluți, ei guvernând peste cele 12 seminții, după care instituția regalității va intra în declin, odată cu începutul domniei lui Roboam, fiul lui Solomon, când regatul se va scinda în două.
Samuel va trăi să vadă cu ochii săi, că aceste pericole nu erau doar verbale, căci din păcate Saul, pe care Domnul l-a ales rege peste poporul său, le va deveni adversar lor și totodată și Lui Dumnezeu, odată ajuns la deplinătatea puterii regale.
Nu vom merge până într-acolo, încât să negăm total contribuția lui la realizările pozitive din Israel, în special cele de al începutul domniei lui, ferindu-ne asfel de riscul de a cădea în extreme păgubitoare, dar putem aprecia că cea de-a doua parte a stăpânirii sale peste Israel, nu a fost dintre cele mai luminate și mai prospere. Însă acest lucru s-a întâmplat cu îngăduința lui Dumnezeu, de aceea nu suntem noi cei chemați să-l judecăm cu prea mare asprime, el oferindu-ne un exemplu negativ, de natură să ne facă să ne ferim de mândria noastră, pentru a putea înlătura efectele nefaste ale acesteia asupra propriei persoane.
Așadar, după ruptura produsă între Saul și Samuel, ca urmare a neâncrederii celui dintâi în puterea lui Dumnezeu și vrednicia supusului său, el își pierde treptat echilibrul sufletesc și va fi chinuit până la moarte de un duh rău.
El a fost însă fondatorul regalității, în adevăratul sens al cuvântului, fiind primul conducător care va domni până la sfârșitul vieții sale peste întreg poporul. De asemenea a fost cel dintâi care a organizat o armată permanentă, însă spre sfârșitul vieții sale, datorită transformărilor comportamentale amintite, va rămâne în memoria urmașilor săi mai degrabă ca un comandant de oști, decât ca un guvernator destoinic.
Datorită lepădării lui Saul, Domnul îl trimite pe Samuel să-l ungă rege în locul acestuia pe David, fiul lui Iesei, care era cel mai mic din familia sa. David era și un iscusit cântăreț din harpă iar de aceea auzind Saul aceasta, îl cheamă la sine pentru a-i alina suferințele (căci era chinuit de duh rău). Saul îl apreciază pe David, până în momentul în care, în urma izbânzii împotriva filisteanului Goliat, mulțimea îl ovaționează mai mult pe acesta decăt pe rege. Din acel moment el se aprinde împotriva lui David servul său, deoarece intuiește pericolul de a-i fi răpită demnitatea regală de către fiul lui Iesei și orbit de gelozie, pornește o prigoană împotriva lui, care va avea în timp efecte neașteptate și devastatoare, făcând victime care nu constituiau o amenințare pentru poziția sa (cazul preoților din Nobe).
În tot acest timp David se ascunde, fiind urmărit de Saul, care căuta să-i ia viața. Deși Dumnezeu îl dă în mâinile lui, David nu ridică arma asupra unsului Domnului, ci se mulțumește să se retragă din calea lui, fără a dori să uzurpe cu forța orânduirea lăsată de Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât regele îi era socru și cel mai bun prieten al său era Ionatan, fiul lui Saul.
Unii cercetători afirmă(bazându-se pe cele ce se spun în capitolul 7, al cărții I Regi), că în timpul cât a fost prigonit de Saul, David “a trecut în serviciul filistenilor”. Nu se cunoaște însă exact ce fel de servicii și-a oferit el acestora.
Spre sfârșitul vieții sale, Saul chinuit de remușcări pentru că se îndepărtase de Dumnezeu (și asfel a fost posibil să ajungă la crimă), va decădea tot mai mult, și disperat, va merge la o vrăjitoare din Endor să-i “trezească”aceasta sufletul lui Samuel (care între timp murise), ca să întrebe pentru el pe Domnul, iar apoi în luptă cu filistenii, fiind învins, săvârșește păcatul final, alegând suicidul.
Cu această notă tragică, se încheie prima carte a Regilor, cea de-a doua fiind dedicată în întregime perioadei în care va stăpâni peste Israel regele David.
După moartea lui Saul, David va fi numit rege peste Israel, în Hebron de către reprezentanții tribului lui Iuda, din care și el făcea parte, pe când celelalte triburi îl aleg rege pe Ișboșet, fiul lui Saul. După o serie de “intrigi de curte”în toată puterea cuvântului, David este din nou proclamat rege, fiind de această dată recunoscut de toate cele 12 semiții ale lui Israel.
David va domni peste Israel timp de 40 de ani, timp în care nu va uita de Dumnezeu, Care-i va da izbândă în luptă, el reușind în prima jumătate a domniei să asigure pacea și stabilitatea țării, înfrângând pe filisteni, moabiți, sirieni, amoniți și idumei și asigurând țării nu numai liniștea, ci și cea mai mare întindere pe care a avut-o regatul lui Israel vreodată, după care, în cea de-a două jumătate a domniei sale, se ocupă de problemele organizatorice ale regatului său și stabilește capitala la Ierusalim.
Nici viața de familie a regelui David nu a scăpat atenției autorului cărții, el descriind în amănunțime episodul cel mai tragic din istoria lui David și anume pasiunea necuviincioasă pe care o făcuse pentru femeia lui Urie heteul precum și planul crud prin care și-a luat-o soție.
Această faptă l-a îndemnat pe rege să întocmească psalmii de umilință 50 și 51, lucru care nu a fost însă suficient, deoarece Domnul îl va pedepsi nu numai prin moartea primului născut din femeia lui Urie, ci și după aceea, prin intermediul celorlalți copii ai săi (fiul său Amon o siluiește pe fiica lui, Tamara, iar ca urmare a acestui fapt, Abesalom îl ucide pe fratele său Amon, apoi se va răzvrăti împotriva tatălui său, dorind să uzurpe tronul acestuia și după ce va crea o revoltă va fi ucis).
David atrage mai apoi mânia lui Dumnezeu, vrând să facă un recesământ, mâniind asfel pe Domnul, care va pedepsi pentru aceasta 70000 de evrei, lovindu-i cu ciumă. David înspăimântat, se roagă lui Dumnezeu să-l ierte pentru nesăbuința sa și asfel ciuma va conteni. În locul unde s-a arătat îngerul Domnului și a spus că a încetat boala, hotărăște David să zidească templul lui Dumnezeu, și asfel cumpără acel loc, pe care fiul său, Solomon va ridica Templul.
VI. 3. Autorul lucrărilor
Autorul cărților lui Samuel nu a putut fi identificat, deși unii cercetători încearcă să explice scrierea lor spunând că Samuel este cel ce scrie prima parte a acestora, iar apoi lucrarea sa este continuată de Natan și Gad.
Autorul a trăit la scurtă vreme după divizarea națională, înainte însă de robia babilonică, la care nu face nici o referire.
Timpul scrierii cărților trebuie căutat așadar între anii 933 și 586, la elaborarea cărții folosindu-se într-adevăr izvoare scrise de Samuel, Natan și Gad, la care s-au adăugat în mod firesc și alte surse de inspirație.
Este vizibil faptul că ambele cărți au avut același autor, în ciuda partizanilor ideii că aceste cărți s-au scris de către cei trei autori, după cum am arătat.
Aceștia luând ca bază anumite contradicții existente în scrieri spun că în cazul în care aceasta ar fi o operă unitară, avem de-a face cu un compilator neiscusit, cu atât mai mult cu cât găsim în scriere mai multe relatări despre același subiect, precum și ideea pe care ei o susțin, că ar exista mai multe stiluri narative în cadrul lucrării, însă toate aceste neclarități se pot explica simplu, pe cale exegetică, ele nefiind cazuri singulare în Sfânta Scriptură, deoarece chiar și în Noul testament întâlnim asfel de exemple (ex. în Faptele Apostolilor, care au ca autor unic pe Sfântul Luca, se istorisește de trei ori convertirea lui Pavel). În final, putem afirma cu siguranță, că aceste cărți, ce poartă numele marelui profet și preot Samuel, sunt deosebite prin stilul și expresivitatea caracteristice, lucru natural și firesc dealtfel, într-o epocă în care cultura, civilizația și literatura ebraică atinge înălțimi dintre cele mai înalte.
VI. 4. Autoritatea cărților
Cărțile lui Samuel, rămân fidele principiilor istoricității, prin felul în care au fost concepute de către autorul lor, care urmărește cu realism faptele istorice, pe care le descrie așa cum s-au petrecut ele chiar cu riscul de a produce în mintea cititorului o impresie negativă despre personajele descrise (ex.: gelozia lui Saul și încercările sale de a-l pierde pe David, păcatul lui David, cu Batșeba, etc.).
Există de asemenea o fidelitate și o concordanță remarcabilă între aceste scrieri și locurile care expun acelaeași fapte istorice, (există cam 15 asfel de locuri în total). Autoritata cărților este confirmată atât de tradiția creștină cât și de cea iudaică, ambele primind în canonul lor aceste cărți, ea fiind suținută și de faptul că există în cadrul acestora și o serie de refernițe mesianice, cum ar fi cele din: Cântarea Anei, (I Regi 2, 1-10), Profeția lui Natan, cu privire la întărirea tronului lui David (II Regi 7, 12-16), apoi ultimele cuvinte ale lui David (II Regi 23, 1-7), toate acestea fiind socotite ca proorocii cu privire la venirea Mântuitorului.
VI. 5. Observații istorico-critice
Cercetătorii Vechiului Testament sunt în unanimitate de acord, că textul ebraic al acestor cărți este foarte departe de cel original, el suferind de-a lungul timpului numeroase modificări, atât de multe, încât se apreciază că nici o carte din cele cuprinse în canonul Vechiului testament nu a suferit atâtea modificări(cu excepția cărților lui Iezechiel și Osea). Cea mai autentică traducere este considerată cea din Codicele Vatican.
Contradicțiile evocate raținaliști în sensul estompării autorității Sfintei Scripturi: – ele există aparent, deoarece la I Regi 17, 38, se spune că Saul l-a făcut pe David scutierul său iar mai încolo(I Regi 17, 55), întreabă al cui este David. Cum este posibil – spun raționaliștii – ca regele să vorbească întâi cu David, și mai apoi să întrebe de el ca și cum nici nu l-ar cunoaște?. Realitatea este însă, că Saul a promis acelui ce-l va învinge pe Goliat că îi va da de soție pe fiica sa și de aceea era firesc ca el să întrebe pe Abner, căpetenia oștirilor, al cui era e David, deoarece voia să știe cu cine avea să se încuscrească.
O altă “nepotrivire” sesizată de raționaliști, ar fi aceea că poporul cere lui Samuel (I Regi 8, 5) să ungă peste ei rege, apoi este sub presiunea amenințărilor amoniților, poporul cere din nou “numirea”unui rege peste ei, după ce Saul a fost uns rege peste Israel, de către Samuel(11, 15), la Ghigal, obiecții care nu rezista unei analize mai atente și mai laborioase, deoarece știm că așa era procedura de investire a noului rege și acesta cu atât mai mult, cu cât problema alegerii unui rege în Israel se punea pentru prima oară, de aceea unii dintre oamenii influenți ai vremii refuzau să recunoască alegerea făcută, la care nu au participat și ei, fiind probabil vorba de unii conducători de trib, care doreau ca noul rege să fie ales din seminția lor și asfel, de la ungerea lui Saul rege până la confirmarea acestei situații s-a scurs o perioadă de vreme.
Mai adăugăm că odată cu instaurarea noii forme de guvernare, se introduc noi funcții administrative, cum sunt: căpitan de oști, căpitanul pretorienilor, scriitor al țării, cronicar și nu în ultimul rând este reorganizată și reconsiderată instituția religioasă și arhieria.
În paralel cu instituția monarhică, se va dezvolta și organiza într-o nouă formă profetismul, Samuel fiind considerat primul dintre reprezentanții acestei clase.
CAP. VII
SLUJIRILE MÂNTUITORULUI
PREFIGURATE ÎN VECHIUL TESTAMENT
DE DEMNITĂȚILE ȘI FUNCȚIILE ÎNDEPLINITE DE SAMUEL
Pentru a înțelege titlul acestui capitol vom pleca de la situația istorică în care se găsea în acea perioadă poporul ales.
După ce fusese scos din robia egipteană, izbăvit de rătăcirea prin deșert, în care Dumnezeu le-a purtat de grijă timp de patruzeci de ani, conducându-i și hrănindu-i, dându-le apoi Canaanul drept moștenire și izbândă împotriva popoarelor care îl locuiau, Dumnezeu a rămas cu ei și îi conducea prin oamenii drepți prin care le vorbea și le făcea cunoscută voia Sa.
Aparent fără motiv, fii lui Israel se abăteau în stânga și în dreapta, evoluția lor fiind una ciclică, ei fiind salvați și dezrobiți de fiecare dată de oameni pe care Dumnezeu îi trimitea, îi întărea și îi pregătea în acest sens, aceștia fiind păstorii iar poporul turma.
Una dintre obiecțiile protestante privind istoricitatea descrierii vieții lui Samuel este aceea că el nu a putut îndeplini atâtea funcții câte i se atribuie în Revelație.
Teologia ortodoxă vede însă dincolo de litera legii, sesizând în îndeplinirea acestor funcții și în cumularea lor de către Samuel, o prefigurare a demnităților ce vor urma în starea de “har peste har”și care vor fi deținute în mod absolut de către Mântuitorul Iisus Hristos.
Acestea sunt: demnitatea învățătorească, cea de Arhiereu și Judecător. Am arătat că aceste funcții erau deținute de către Mântuitorul în mod suprem, însă ca prefigurare în Vechiul Testament avem un reflex al acestora de natură omenească prin acordare de către Dumnezeu unor oameni credincioși lui, a unor funcții asemănătoare, ele variind ca număr de la persoană la persoană, după gradul de credincioșie și fidelitate față de Dumnezeu a fiecăruia dintre ei
Activitatea învățătorească: -Mântuitorul învăța poporul dumnezeiește, El fiind Dumnezeu și le descoperea cele ale Sale, chemându-i la îndumnezeire. Învățătura propovăduită de Mântuitorul avea un caracter infailibil neexistând posibilitatea ca El să greșească. Activitatea învățătorească exercitată de Samuel, se încadra în limitele puterii umane de expresie și de convingere, ea putând fi greșită în cazul în care izvorul ei nu se găsea în Dumnezeu, ci în rațiunea omenească detașată de El. Ca om, Samuel nu putea să învețe pe oameni ale sale, el trebuind să asculte de Dumnezeu, să se lase învățat de El. Dumnezeu îl orienta, îl îndruma și îl ajuta să-i învețe să-L caute. Învățătura propăvăduită de Samuel era practică doar în sensul că viza întrepătrunderea și unirea spiritualului cu materialul, fără însă ca între acestea să prevaleze vreuna.
Slujirea arhierească: – este absolutizată în Domnul nostru Iisus Hristos, El fiind conducătorul întregii Biserici și Cel care o binecuvintează. Samuel a fost conducător al lui Israel, sub Legea lui Dumnezeu fiind păstorul lor și închipuindu-l pe Păstorul cel bun, care îi va urma. Funcția de Arhiereu, presupune conducerea unei Biserici ori a unei părți a acesteia, Samuel fiind conducător al bisericii văzute, pământești, (organizată și condusă după modelul cel ceresc), iar Mântuitorul este conducătorul atotputernic atât al Bisericii văzute cât și al cele nevăzute, El fiind cap al Bisericii.
Demnitatea Judecătorească: -Mântuitorul împropriindu-și firea umană va judeca omenirea la a doua Sa venire, având în vedere slăbiciunile și neputința omenească, de care a luat cunoștiință, trăind în trup. Asemănătoare funcției judecătorești a lui Hristos, dar redusă la nivelul uman a fost și funcția de Judecător al neamului său, pe care a îndeplinit-o Samuel, ca judecător el trebuind să aibă mereu înainte, neputințele și puținătatea omenească, în sensul nu de a aplica o justiție crudă și nemiloasă ci una plăcută lui Dumnezeu, susținută de iubire și înțelegere.
Teologii protestanți, afirmă că o singură persoană (Samuel ), nu ar fi putut îndeplini simultan, funcții atât de diverse și de numeroase cum ar fi: aceea de prooroc, judecător, conducător de oști, lider național, preot, uitând că”ceea ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu “.
De fapt aceste funcții, nici nu sunt incompatibile, deoarece la evrei conducătorul era și judecător al poporului (Moise, David, Solomon, etc. ), preoții find deseori prooroci și lideri militari, aceasta în virtutea influenței și respectului ce-l aveau înaintea poporului, ca reprezentanți ai lui Dumnezeu .
Această etapă din istoria poporului ales, este unul dintre pașii premergători venirii Mântuitorului, Dumnezeu pregătindu-i pe aceștia, arătându-le consecințele nefaste ale neascultării și ale apostaziei, fructul amar al răzvrătirii, spre a deveni conștienți de faptul că fără Dumnezeu nu vor putea ieși din situațiile dramatice ale vieții.
Însăși instaurarea regalității are ca scop de a demonstra poporului, că puterea omenească, indiferent de formele de manifestare și de haina pe care o îmbracă, este incapabilă să scoată poporul din degradare, stricăciune și corupție, (un exempu în acest sens fiind însăși falimentul primului rege, Saul), acest lucru putându-se realiza doar prin intervenția în istorie a lui Dumnezeu, care se va face prin Întrupare.
Modelul dumnezeiesc de lucrare a izbăvirii, va fi prefigurat în multe dintre cărțile Vechiul Testament, între acestea aflându-se și cartea I Regi unde întrezărim actualizate în formă umană, demnitățile Mântuitorului, pe care le-a avut într-o formă mult diminuată și simplificată Samuel. Acest lucru ne ajută să credem și să ne întărim credința, însă dacă privim lucrurile cu scepticism și îndoială nu vom putea observa lucruri simple în ciuda evidenței lor, căci “există destulă lumină pentru acei ce vor să vadă și destul întuneric pentru aceia care nu vor să vadă” (fer. Augustin).
CONCLUZII
a) privind personalitatea lui Samuel
Istoricul vieții și activitatea literară a lui Samuel ne îndeamnă să cugetăm profund la rostul vieții omenești și la legătura și datoriile noastre morale față de Dumnezeu, oferindu-ne el însuși prin viața sa întreagă o pildă și un model în acest sens. Samuel a reprezentat o pată de culoare și de lumină într-o lume dezorientată, în care întreaga umanitate părea a fi eșuat de la sensul originar al existenței sale, trădându-și destinul pentru care a fost creată.
Profetul Samuel s-a identificat de-a lungul existenței sale cu o epocă istorică, fiind pentru acel timp, promotorul și exponentul voii lui Dumnezeu către poporul Său și far călăuzitor pentru contemporanii săi.
Personalitatea lui Samuel a însemnat enorm, nu doar pentru poporul evreu, ci pentru întreaga istorie, prin faptul că pe el l-a ales Dumnezeu să instaureze regatul davidic, care a fost un preambul la Împărăția ce va veni, și anume aceea a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. El a fost așadar omul prin care a împlinit Domnul voia Sa, iar aceasta reiese cu certitudine și claritate și din felul său de a fi, prin “personalitatea” sa înțeleasă și în spirit psihologic, profilul său moral și spiritual voii lui Dumnezeu, participând astfel la îndeplinirea planului Său. Putem spune așadar că în vremea sa, datorită principiilor Torei, aplicate cu consecvență și realism de Samuel, s-a produs o deșteptare și o revigorare națională, echivalentă unei “explozii” de euforie și încredere în Singurul și Adevăratul Dumnezeu, ceea ce a dus la o îndepărtare a poporului de ritualurile păgâne decăzute, reâncadrarea lui în ordinea divină și reprimirea israeliților de către Dumnezeu ca fii ai Săi.
Având ca ideal unificarea națională și religioasă, precum și înlăturarea formalismului religios și a cultelor păgâne, tenebroase și imorale, Samuel a luptat și pentru dezrobirea propriu-zisă a poporului său. Pe fondul acestor realizări ale lui Samuel, vor înmuguri și se vor dezvolta mai târziu realizările lui Saul, dar mai ales cele ale lui David și Solomon, în timpul cărora întindera teritorială și dezvoltarea culturală și artistică vor atinge înălțimi inegalabile.
Samuel, alături de celelate figuri istorice amintite, a reușit să scoată poporul lui Israel din anonimat, izbutind să înalțe o națiune nomandă, a cărei îndeletnicire principală era păstoritul, la demnitatea unui stat, recunoscut și respectat de toate popoarele lumii civilizate din antichitate.
Într-o vreme când condițiile istorice erau potrivnice dezvoltării armonioase și sănătoase a unui popor, Samuel găsește resursele spirituale necesare declanșării unei adevărate revoluții naționale, extinsă și în plan duhovnicesc. Deși aspirațiile sale sunt mai puțin înțelese de către contemporanii săi, ele vor avea în timp un ecou deosebit, datorită conștientizării pe parcursul istoriei a realității principiilor sale de viață, motiv care-i va determina pe aceștia să-l iubească și să-l stimeze până în ziua de astăzi. Datorită acestui respect, recunoștinței față de meritele sale și ca urmare a autorității pe care o avea, au fost denumite și cărțile I și II Regi cu numele său, acest lucru asigurându-le o și mai mare credibilitate și putere în fața națiunii.
În concluzie, Samuel a fost o personalitate complexă și puternică, un om al rugăciunii, un iubitor al culturii și progresului, un patriot și un spirit fin și vizionar, marcat de blândețe, înțelepciune și bun-simț, onoare și desăvârșire morală. cuprinzând registre dintre cele mai variate și mai complexe.
El a avut o contribuție inegalabilă, atât la organizarea și progresul națiunii sale, prin strângerea împreună a tuturor celor 12seminții ale lui Avraam, cât și la propășirea culturală și spirituală, prin pregătirea regatului lui David și a urmașului său Solomon, în timpul domniei cărora, cultura și civilizația ebraică a atins apogeul dezvoltării sale, pe toate planurile.
Fără îndoială că realizările amintite se datorează nu numai lui Samuel, ci și primilor regi ai națiunii, însă această ascensiune neobișnuită își are obârșia ca timp în perioada stăpânirii lui, iar ca persoană îl are părinte pe Samuel, care s-a supus
b) privind opera lui Samuel
Fiind o personalitate atât de complexă și completă, era firesc, ca opera lui Samuel să cunoască mai multe domenii de afirmare, însă ne vom îndrepta atenția numai înspre opera sa scrisă, spre cronicile sale, (păstrate într-o fomă mai originară ori mai alterată în scrierile Sfintei Scripturi).
Opera lui Samuel este încadrată de prezența sesizabilă a Divinului, cum este și firesc, având în vedere că scrierile sale se găsesc adunate în Vechiul Testament și sunt acceptate de canoanele Bisericii noastre, fiind așadar o operă inspirată și insuflată de Dumnezeu.
La temelia cărților lui Samuel, stă credința sa, care este un factor vital în realizarea unei opere în cel mai autentic sens al cuvântului. Părintele profesor Ilarion Felea spune că la baza științei, a cunoașterii, se află credința, lucru confirmat de înțelepții tuturor timpurilor, deoarece e nevoie să crezi în ceva pentru a putea ajunge la niște concluzii care să fie la rândul lor credibile: “Credința împlinește în viața omenească o funcție religioasă, morală și socială, pe care în cele din urmă a trebuit să o recunoască și știința”.
Opera scrisă a lui Samuel, s-a conturat se pare, mai cu seamă în perioada ultimă a vieții sale, fiind de aceea și brăzdată de fraze cu înțeles sapiențial, întâmplările expuse în cărțile lui având un sens și o finalitate religioasă și teologică profundă.
Ea reflectă adâncimea spiritului lui Samuel finețea și valoarea estetică ce-l caracteriza pe autor. Opera lui Samuel, se va prelungi astfel și după încetarea vieții sale pământești, autorii cărților ce-i poartă numele fiind conștienți de valoarea predecesorului lor, manifestată pe toate planurile și descriind în cartea regilor împlinirea idealului și aspirațiilor lui Samuel.
La conținutul istoric al cărților lui Samuel se adaugă și unul moral, ce descoperă iubitorului Cărților Sfinte sensibilitatea și rafinamentul autorului, ele aducându-și contribuția la lărgirea orizontului spiritual și cultural al cititorului și îndemnându-l pe acesta la meditație și reflecție religioasă.
BIBLIOGRAFIE
BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Societatea Biblică Interconfesională din România-1988.
SFÂNTUL AMBROZIE AL MILANULUI, Despre rugăciune, în revista “Studii Teologice”, nr. 9-10 / 1967.
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Dascălul Pocăinței, seria “Vita Teologica et Monastica”(Părinți Orientali III), Editura Sf. Episcopii a Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea – 1996.
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București – 1983, Trad. din grecește de STĂNILOAE, Pr. Prof. DUMITRU.
ORIGEN, Scrieri alese, partea a doua, seria “Părinți și scriitori bisericești”, vol. 7, Editura Institultului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
ABRUDAN, Pr. Prof. Dr. DUMITRU, CORNIȚESCU Diac. Prof. Dr. EMILIAN, Arheologie Biblică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București – 1994.
ARSENIEV, NICOLAE, Câteva probleme de Istoria Religiilor, (trad. D-na Lidia Rus și D-l Prof. Dr. Remus Rus), în revista “Studii Teologice”, nr. 5-6 / 1990.
BABA, Pr. Lect. Univ. TEODOR, Inspirația, Divinitatea și umanitatea reliefate în Sfânta Scriptură, în revista “Altarul Banatului nr. 10-12 / 1995.
BABA, Pr. Lect. Drd. TEODOR, Exegeza Sfintei Scripturi, preocupare majoră a Sfinților Trei Ierarhi, în revista “Teologia”, nr. 1-2 / 1999.
Biblia cu explicații, (cu introduceri ale textului cărților, scurte studii istorice, teologice și etimologice, concordanță…)Trad. CORNILESCU, Ed. 1998.
Biblia de studiu pentru o viață deplină, Versiunea CORNILESCU,C.
CĂLUGĂR, Preot DUMITRU, Copii din Biblie, Sibiu 1940.
CORNIȚESCU, Diac. Prof. Dr., EMILIAN, Persoana lui Mesia și lucrarea Sa în lumina profețiilor vechitestamentare, în revista “Studii Teologice”, nr. 9-10 / 1985.
DOUGLAS J. D., Dicționar Biblic, (original “New Bible Dictionary”Ed. – The Inter-Varsity – Fellow-ship, 1962), Soc. Misionară Creștină, Oradea – !995.
DRIMBA, OVIDIU, Istoria Culturii și a Civilizației, Editura Științifică și Enciclopedică, București – 1985.
FELEA, Preot Prof. Dr. ILARION V., Religia Culturii, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arad – 1994.
HÂRLĂUANU, Dr. ALFRED, Istoria biblică, editat de “Centrul Internațional Ecumenic – Academia Internațională pentru Studiul Religiilor lumii” – București, 1995.
HÂRLĂUANU, Dr. ALFRED, Istoria Universală a poporului evreu, Editura “Zarkony”l. t. d., București – 1992.
MAGISTRAND, Pr. BEJARU Gh., Prietenia în Sfânta Scriptură, în revista “Studii Teologice”, nr. 1-1 / 1957.
NEAGA, Profesor Dr. NICOLAE, Hristos în Vechiul Testament – Însemnări pe marginea textelor mesianice, Sibiu – 1944.
NEAGA, Pr. Prof. Dr. NICOLAE, Umor și ironie la scriitorii Vechiului Testament, în revista “Altarul Banatului”, nr. 10-12 / 1996.
Ne vorbește părintele Cleopa, ediție îngrijită de BĂLAN, Arhim. IOANICHIE, Editura Episcopiei Romanului – 1996.
ROZ, Prof. Univ. Dr., ALEXANDRU, Religia Evreilor, în revista “Teologia”, nr. 3 / 2000.
STAN, Pr. Conf. Dr. ALEXANDRU; RUS Prof. Dr. REMUS, Istoria Religiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române – București, 1991.
SEMEN, Pr.Conf.Dr. PETRE, Arheologie Biblică în actualitate, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași – 1997.
PĂRĂIAN, Arhim. TEOFIL, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001.
PRELIPCEAN, P.C.Pr. VLADIMIR; NEAGA, P.C.Pr. NICOLAE; BARNA, P.C.Pr. Prof. GHEORGHE, Studiul Vechiului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misune al Bisericii Ortodoxe Române – 1955.
Mica Biblie, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă: PLĂMĂDEALĂ, Prea Sfințit Dr. ANTONIE, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu – 1993.
7 Dimineți cu părintele Stăniloae – convorbiri realizate de DUMITRESCU SORIN, Editura Anastasia, București 1992.
VASILE, Preot, Prof. Dr., MIHOC, Tipologia ca metodă de interpretare creștină a Vechiului Testament, în revista “Alatarul Banatului”, nr. 7-9 / 1997.
MALICK, DAVID, An introduction to I Samuel – 1996, http: //www. bible org.
MALICK, DAVID, An introduction to II Samuel – 1998, http: //www. bible org.
Books of Samuel, http: //mb.soft.com./believe/
BIBLIOGRAFIE
BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Societatea Biblică Interconfesională din România-1988.
SFÂNTUL AMBROZIE AL MILANULUI, Despre rugăciune, în revista “Studii Teologice”, nr. 9-10 / 1967.
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Dascălul Pocăinței, seria “Vita Teologica et Monastica”(Părinți Orientali III), Editura Sf. Episcopii a Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea – 1996.
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București – 1983, Trad. din grecește de STĂNILOAE, Pr. Prof. DUMITRU.
ORIGEN, Scrieri alese, partea a doua, seria “Părinți și scriitori bisericești”, vol. 7, Editura Institultului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
ABRUDAN, Pr. Prof. Dr. DUMITRU, CORNIȚESCU Diac. Prof. Dr. EMILIAN, Arheologie Biblică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București – 1994.
ARSENIEV, NICOLAE, Câteva probleme de Istoria Religiilor, (trad. D-na Lidia Rus și D-l Prof. Dr. Remus Rus), în revista “Studii Teologice”, nr. 5-6 / 1990.
BABA, Pr. Lect. Univ. TEODOR, Inspirația, Divinitatea și umanitatea reliefate în Sfânta Scriptură, în revista “Altarul Banatului nr. 10-12 / 1995.
BABA, Pr. Lect. Drd. TEODOR, Exegeza Sfintei Scripturi, preocupare majoră a Sfinților Trei Ierarhi, în revista “Teologia”, nr. 1-2 / 1999.
Biblia cu explicații, (cu introduceri ale textului cărților, scurte studii istorice, teologice și etimologice, concordanță…)Trad. CORNILESCU, Ed. 1998.
Biblia de studiu pentru o viață deplină, Versiunea CORNILESCU,C.
CĂLUGĂR, Preot DUMITRU, Copii din Biblie, Sibiu 1940.
CORNIȚESCU, Diac. Prof. Dr., EMILIAN, Persoana lui Mesia și lucrarea Sa în lumina profețiilor vechitestamentare, în revista “Studii Teologice”, nr. 9-10 / 1985.
DOUGLAS J. D., Dicționar Biblic, (original “New Bible Dictionary”Ed. – The Inter-Varsity – Fellow-ship, 1962), Soc. Misionară Creștină, Oradea – !995.
DRIMBA, OVIDIU, Istoria Culturii și a Civilizației, Editura Științifică și Enciclopedică, București – 1985.
FELEA, Preot Prof. Dr. ILARION V., Religia Culturii, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arad – 1994.
HÂRLĂUANU, Dr. ALFRED, Istoria biblică, editat de “Centrul Internațional Ecumenic – Academia Internațională pentru Studiul Religiilor lumii” – București, 1995.
HÂRLĂUANU, Dr. ALFRED, Istoria Universală a poporului evreu, Editura “Zarkony”l. t. d., București – 1992.
MAGISTRAND, Pr. BEJARU Gh., Prietenia în Sfânta Scriptură, în revista “Studii Teologice”, nr. 1-1 / 1957.
NEAGA, Profesor Dr. NICOLAE, Hristos în Vechiul Testament – Însemnări pe marginea textelor mesianice, Sibiu – 1944.
NEAGA, Pr. Prof. Dr. NICOLAE, Umor și ironie la scriitorii Vechiului Testament, în revista “Altarul Banatului”, nr. 10-12 / 1996.
Ne vorbește părintele Cleopa, ediție îngrijită de BĂLAN, Arhim. IOANICHIE, Editura Episcopiei Romanului – 1996.
ROZ, Prof. Univ. Dr., ALEXANDRU, Religia Evreilor, în revista “Teologia”, nr. 3 / 2000.
STAN, Pr. Conf. Dr. ALEXANDRU; RUS Prof. Dr. REMUS, Istoria Religiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române – București, 1991.
SEMEN, Pr.Conf.Dr. PETRE, Arheologie Biblică în actualitate, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași – 1997.
PĂRĂIAN, Arhim. TEOFIL, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001.
PRELIPCEAN, P.C.Pr. VLADIMIR; NEAGA, P.C.Pr. NICOLAE; BARNA, P.C.Pr. Prof. GHEORGHE, Studiul Vechiului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misune al Bisericii Ortodoxe Române – 1955.
Mica Biblie, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă: PLĂMĂDEALĂ, Prea Sfințit Dr. ANTONIE, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu – 1993.
7 Dimineți cu părintele Stăniloae – convorbiri realizate de DUMITRESCU SORIN, Editura Anastasia, București 1992.
VASILE, Preot, Prof. Dr., MIHOC, Tipologia ca metodă de interpretare creștină a Vechiului Testament, în revista “Alatarul Banatului”, nr. 7-9 / 1997.
MALICK, DAVID, An introduction to I Samuel – 1996, http: //www. bible org.
MALICK, DAVID, An introduction to II Samuel – 1998, http: //www. bible org.
Books of Samuel, http: //mb.soft.com./believe/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Profetul Samuel, Viata Si Activitatea Sa (ID: 167844)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.