Profetismul Biblic. Monoteismul Si Preotia Vechiului Testament

INTRODUCERE

Pentru a intra în legătură cu cineva, sau în legătură cu ceva, se impune cunoașterea. De aceea și comuniunea veșnică cu Dumnezeu se bazează pe cunoașterea Lui, ”Aceasta este viața veșnică să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat…” (Ioan XVII, 3), spune Mântuitorul Iisus Hristos.

Pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu și a ne desăvârși viața duhovnicească trebuie să-L cunoaștem, să știm dacă este un părinte bun sau un stăpân despotic; dacă ne putem apropia de El și în ce formă; dacă este milostiv, îndurător și iertător sau numai drept și necruțător; dacă ne putem apropia de El cu iubire sau cu teamă?! Apoi, cum îi putem noi cunoaște voia Lui, ce atitudine are El față de noi și de Creație; sau și mai mult: cine este El?!

Toate aceste premise care stau la baza comuniunii cu Dumnezeu, noi le putem cunoaște prin descoperirea prin care El Însuși a binevoit să ne-o facă cunoscută, dorind să ne mântuiască în comuniune veșnică cu El.

Această Descoperire a lui Dumnezeu poartă numele de Revelație dumnezeiască.

Așa cum ne învață Biserica, Dumnezeu ni se descoperă nouă în primul rând prin creația Sa: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalm XVIII, 1), “Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi … “ (Romani I, 20).

Noi descoperim pe Dumnezeu prin creația Sa cu ajutorul rațiunii luminată de credință. Pentru cel credincios întreaga natură este o carte deschisă în care se poate citi despre atotputernicia, bunătatea, dreptatea, iubirea, frumusețea și autoștiința lui Dumnezeu.

Astfel “chipul lui Dumnezeu îl văd într-o floare”, poate spunea cineva. Nu că floarea l-ar conține pe Dumnezeu, ci modul în care este organizată, precum și frumusețea ei trimite cu gândul la Cel ce are viața în Sine și î-și descoperă frumusețea Sa concretizând-o în Creație.

Acest mod de descoperire a Creatorului este numit descoperire pe calea firii, naturală, cu mintea și simțirea proprie celui credincios. Această revelație poartă numele de Revelație naturală.

Dar, pe calea naturală nu toată mintea omenească îl poate vedea pe Dumnezeu. Veacuri de-a rândul “greșala primilor oameni în zorii creației a slăbit puterea ridicării spre Dumnezeu” a urmașilor lor. Apostolul Pavel spune că oamenilor li s-a întunecat mintea și “au preschimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună și sau închinat și au slujit făpturii în locul Făcătorului:” (Romani I, 25).

Pentru a evita această prăpăstioasă confuzie (a Creatorului cu creatura), Dumnezeu S-a descoperit în mod direct omului căzut spre a fi cunoscut așa cum este El, pentru a-I cunoaște voia, spre a intra după cuviință, în comuniune cu El.

Dumnezeu întreține în mod progresiv relația de comunicare cu oamenii descoperindu-li-Se în decursul istoriei Vechiului Testament prin acțiunea personală a Cuvântului lui Dumnezeu. În relația Sa cu oamenii, El se face cunoscut prin cuvinte și fapte pline de adevăr.

Patriarhilor și proorocilor le-a vorbit direct Cuvântul lui Dumnezeu prin cuvinte ce poartă în ele căldura lui Dumnezeu cea părintească, interesat de viața persoanelor umane.

Această relație inferioară celei de după întrupare nu ducea la o unire a omului cu Dumnezeu, ci relația a fost una de alianță, iar comunicarea cu patriarhii și proorocii era una de ordin spiritual, externă.

Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: ”înainte de venirea văzută și în trup, a Cuvântul lui Dumnezeu, venea în mod spiritual la Patriarhi si Prooroci, preînchipuind taina venirii Lui”.

Chiar în denumirea de “Iahve” dată lui Dumnezeu în vechiul Testament, găsim intenția Sa de a se descoperi. Căci “Iahve” în limba ebraică este numele descoperit proorocilor.

CAPITOLUL I.

I. PROFETISMUL BIBLIC

I.1. Instituția și vocația

A studia misiunea profeților biblici reprezintă un obiectiv deosebit de îndrăzneț, dată fiind importanța lor majoră în istoria poporului ales de Dumnezeu pentru desăvârșirea Revelației Sale.

Instituția profetică din Israel este de origine divină, după cum reiese încă din Deuteronom (XVIII, 15-22), unde se anunță întemeierea unui nou oficiu diferit de instituțiile religioase, oficiu care are drept scop a face cunoscut mesajul lui Dumnezeu în mijlocul poporului lui Israel. Acest oficiu urma să își găsească împlinirea în persoana lui Iisus Hristis, Profetul prezis de Moise.

Termenul care desemnează pe prooroc este ebraicul “nabi” care însemnează pe cel ce vorbește în numele altuia, pentru altul, interpret al cuvintelor altuia. Având în vedere instituția divină, profetul, este cel care vestește voința lui Dumnezeu cu privire la cele viitoare.

La mulți Sfinți Părinți și Scriitori bisericești ca: Sfântul Ioan Hrisostom, Grigorie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, profet însemnă mai ales prezicător al viitorului, însemnare care s-a raspândit apoi foarte mult.

Făcând analiza etimologică a cuvântului “nabi” descoperim că profetul nu este numai cel ce vestește viitorul, ci în primul rând vestitor al voii și al planurilor lui Dumnezeu către poporul ales. Același lucru reiese și din observarea textelor de la Ieșire (IV, 15-16 ;VII, 1).

În urma îndărătniciei lui Moise, care refuză a merge înaintea lui Faraon, Dumnezeu i l-a dat pe Aaron ca “să-i slujească drept gură”, “tu vei pune cuvintele în gura lui”, “și fratele tău Aaron va fi proorocul tău”.

Slujba lui Aaron ca purtător de cuvânt a lui Moise este denumită de Dumnezeu “slujbă de prooroc”, și aici nu se face referire în mod direct la vestirea viitorului.

Profetul, este așadar “gura Domnului față de credincioși”, omul care vestește mesajul primit de la Dumnezeu Însuși.

În Sfânta Scriptură găsim numeroase denumiri date proorocilor care indică pe de o parte modul prin care aceștia au fost luminați de Dumnezeu: “privitor“ (Isaia I, 1), “văzător” (I Cronici IX, 22), iar pe de altă parte numiri care arată rolul pe care-l au de îndeplinit: “veghetor” (Ieremia VI, 17), (Iezechiel III, 17), “păstor” (Zaharia XI, 3), (Ieremia XVII, 16) “străjerul” (Iezechiel XXXIII, 1).

După cum arăta Sfânta Scriptură, vocația profetică apărea ca urmare a unei chemări extraordinare a lui Dumnezeu. Uneori această chemare era însoțită de un semn extern care putea fi ungerea ca profet (III Regi XIX, 16), sau un act simbolic, cum a fost mantia pe care proorocul Ilie a lăsat-o lui Elisei (III Regi XIX, 19), sau cleștele cu cărbune de foc pus de Serafim pe buzele Isaia (Isaia VI, 6-7).

Având la bază o chemare specială, proorocii, sau profeții Vechiului Testament, ca slujitori ai lui Dumnezeu au fost înzestrați, pe lângă cuvânt și cu puteri speciale care certificau în multe cazuri caracterul divin al mesajului pe care-l aveau de mărturisit.

Toți profeții indiferent de vârstă, sex, pregătire intelectuală sau clasă socială din care făceau parte s-au remarcat prin trăsături de caracter speciale, “ei au fost niște oameni fericiți, drepți și iubitori de Dumnezeu care au vorbit în Duhul Sfânt”. Ei au dat dovadă de o mare renunțare de sine, ascultare față de Dumnezeu, o credință de nestrămutat, curaj, multă răbdare și o adâncă umilință.

Îndeplinirea oficiului profetic și durata sau feluritele lui manifestări nu erau lăsate numai pe seama inițiativei profetului, ci porneau dintr-o inspirație divină căreia profeții i se supuneau fără să facă opoziție. Char dacă acceptă în mod liber și au conștiința geutății misiunii, ei dau dovadă de deplină ascultare, așa cum mărturisește profetul Amos: “Dacă leul mugește, cine nu se va înfricoșa? Și dacă Domnul grăiește cine nu va proorocii?” (Amos III, 8).

Profetul nu este numai cel trimis să anunțe, să vestească, ci în primă instanță el este “cel chemat de Dumnezeu” prin cuvânt. Vocația lui este hotărâtă de Dumnezeu Însuși: “Fost-a cuvântul Domnului căre mine și mi-a zis” (Ieremia I; 4); “Cuvântul Domnului a fost către mine.” (Iezechiel I; 3). Alteori această împuternicire este descrisă în Sfâna Scriptură ca și când mâna Domnului ar fi asupra profeților. Iată exemplul ce este scris despre profetul Elisei: “și dacă a început acesta a cânta, s-a atins mâna Domnului de Elisei” (IV Regi III, 15), iar profetul Iezechiel mărturisește: “acolo a fost peste mine mâna Domnului“ (Iezechiel I, 3) și iarăși “dar mâna Domnului lucra puternic asupra mea.” (Iezechiel III, 14).

Un alt mod de vestire pe care profeții îl mărturisesc este acela că ei au experiat anumite vedenii atunci când au fost chemați de Dumnezeu. Isaia spune: “Că Domnul a tunat peste voi un duh de toropeală (adormire). El a închis ochii voștri profeților, și capetele voastre văzătorilor.” (Isaia XXIX, 10), iar profetul Amos mărturisește că este acela “care a avut vedenii pentru Israel” (Amos I, 1).

Modul de viață al profeților era în general auster. Parte din ei erau căsătoriți și trăiau în mijlocul poporului iar alții singuratici, trăiau în pustie în post și rugăciune.

Profeții pustietății își făceau apariția în lume doar în perioadele de vocație când aveau de transmis anumite adevăruri revelate, așa cum este exemplul Sfântului prooroc Ilie și Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul. De regulă, hrana lor era alcătuită din miere de albine sălbatice, rădăcini de plante sau lăcuste. În unele cazuri se vorbește despre purtarea de grijă a hranei de către Dumnezeu în mod miraculous, după cum observăm în cazul profetului Ilie (III Regi, cap. XIX).

În ceea ce privește modul în care și-au desfășurat activitatea, originea socială și îndeletnicirile particulare ale profeților, acestea erau destul de diverse.

Caracterul misiunii profetice la poporul biblic era dublu, religios-moral și social, și se raporta atât la cele ce se petreceau în mod curent cât și la cele viitoare.

Misiunea pe care o aveau să o îndeplinească proorocii în mijlocul poporului evreu era determinată de chemarea acestui popor, era misiunea de a vesti oamenilor lucrarea mântuirii.

Dumnezeu a așezat profetismul pentru garantarea împlinirii poruncilor divine și respectarea legământului, precum și pentru manifestarea voinței Sale în cazuri extraordinare.

De aici rezultă că proorocii, sau profeții Vechiului Testament au împlinit un rol deosebit în viața poporului biblic, care, ca trimiși extraordinari ai lui Dumnezeu, adică, ca reprezentanți autentici ai religiei celei adevărare, au conservat, au apărat și au cultivat monoteismul Vechiului Testament, pregătind astfel pe credincioși pentru Testamentul cel Nou și desăvârșit încheiat de Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos.

I.2. Numărul profeților

Sfânta Scriptură ne-a păstrat un număr relativ mic de profeți care au activat în Israel.

În ordinea umană, omul desăvârșit, Adam, cel ce aude cuvântul Domnului este profet: “primul om află de la Dumnezeu că va ieși din femeie o sămânță binecuvântată care va strivi capul șarpelui”.

“Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcâiul.” (Facere III, 15).

Tot în sens larg, Enoh, Lameh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov și Iosif pot fi numiți profeți, deoarece duhul profetic al lui Dumnezeu a fost asupra lor.

Profetismul, ca instituție, apare în timpul lui Moise “ea (instituția profetică) a fost făgăduită de Dumnezeu poporului Său (Deuteronom XVIII, 15-22) și a început să se dezvolte o dată cu Samuel și a durat până în vremea lui Neemia (milocul sec. V, î. Hr.)”.

Moise este considerat ca fiind primul profet de vocație chemat personal de Dumnezeu să scoată poporul din robia Egiptului. El este autorul Pentateuhului, primele cinci cărți ale Sfintei Scripturi denumite și cărți profetice.

În timpul judecătorilor sunt amintiți ca profeți (nebiim) Aaron, Miriam (sora lui Moise) și Deborah, dar aceștia sunt numiți astfel numai în sensul de vorbitori pentru alții. De asemenea, au exitat și profeți care în misiunea lor au avut ucenici, așa cum este cazul profetului Ilie care l-a avut discipol pe Elisei, și profetul Ieremia care l-a avut ucenic și secretar pe Baruh.

Din vremea profetului Samuel apar școlile profetice care durează până în v strivi capul șarpelui”.

“Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcâiul.” (Facere III, 15).

Tot în sens larg, Enoh, Lameh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov și Iosif pot fi numiți profeți, deoarece duhul profetic al lui Dumnezeu a fost asupra lor.

Profetismul, ca instituție, apare în timpul lui Moise “ea (instituția profetică) a fost făgăduită de Dumnezeu poporului Său (Deuteronom XVIII, 15-22) și a început să se dezvolte o dată cu Samuel și a durat până în vremea lui Neemia (milocul sec. V, î. Hr.)”.

Moise este considerat ca fiind primul profet de vocație chemat personal de Dumnezeu să scoată poporul din robia Egiptului. El este autorul Pentateuhului, primele cinci cărți ale Sfintei Scripturi denumite și cărți profetice.

În timpul judecătorilor sunt amintiți ca profeți (nebiim) Aaron, Miriam (sora lui Moise) și Deborah, dar aceștia sunt numiți astfel numai în sensul de vorbitori pentru alții. De asemenea, au exitat și profeți care în misiunea lor au avut ucenici, așa cum este cazul profetului Ilie care l-a avut discipol pe Elisei, și profetul Ieremia care l-a avut ucenic și secretar pe Baruh.

Din vremea profetului Samuel apar școlile profetice care durează până în vremea profetului Maleahi.

În timpul domniei regelui și proorocului David sunt amintiți ca profeți Gad și Natan.

În vremea dezbinării regatului lui Israel, în timpul lui Roboam și Iroboam este amintit ca profet Ahia din Șilo iar ceva mai târziu Șemaia, Iddo, Azaria, fiul lui Obed, Hanani, Ehu, Miha, fiul lui Imla ș.a.

În concluzie putem afirma că deși tradiția iudaică vorbește de un număr de 48 de profeți și 8 profetese, se presupune că numărul profeților biblici a fost cu mult mai mare.

I.3. Împărțirea profeților

Putem afirma cu certitudune că toți profeții Vechiului Testament au primit darul inspirației și al propovăduirii, însă numai “o parte din ei au primit darul special al inspirației de a scrie profețiile lor”.

Profeții care au activat până în timpul regelui Ozia, au avut misiunea de a povățui numai pe contemporanii lor, ei au predicat numai oral. Acești profeți poartă numele de “profeții vechi”, aceia care nu și-au fixat în scris cuvântările lor.

Între prooroci de vocație, de la care n-avem scrieri, Sfânta Scriptură menționează pe Gad, Natan, Ahia din Șilo, Șemaia, Ido, Azaria, Henani, Mihea, fiul lui Imla, Ilie și Elisei.

Profeții care au activat după domnia regelui Ozia au avut o misiune mai grea și anume de a îndrepta numai pe contemporanii lor, ci și să lase pentru posteritate mesajul divin pe care l-au primit de la Dumnezeu. Astfel ei au fost nevioți să trasnpună în scris cuvântările pe care le-au rostit sub inspirația divină. Acești profeți poartă numele de “profeții noi” sau “profeții scriitori”.

Profeții noi, care u fixat profețiile lor în scris pentru posteritate sunt în număr de șaisprezece. “12 sunt numiți mici pentru că scrierile lor sunt scurte, în comparație cu ale altora care sunt numiți mari (4) pentru că au lăsat volume mari”.

În rândul profeților mari avem pe Isaia, Ieremia, Iezechiel și Daniel.

În rândul profeților mici enumerăm pe: Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Ahgeu, Zaharia și Maleahi.

I.4. Profeții mincinoși

Adesea, în istoria poporului biblic, în rândul căpeteniilor s-au aflat oameni care din dorința de câștig s-au transformat în profitori, atribuindu-și autoritate divină.

Neavând inspirația Duhului Sfânt, profeții mincinoși au fost dovediți a fi falși învățători de către profeții cei adevărați ai lui Dumnezeu. Aceștia au fost numiți “profeți falși” și au fost condamnați vehement în toate ocaziile de către profeții Domnului:

“Așa zice Domnul împotriva proorocilor care rătăcesc pe poporul Meu, care atât cât au în ce să-și înfigă dinții propovăduiesc pacea dar împotriva celor care nu le aruncă nimic în gură se pornesc cu război” (Miheia III, 5).

Profetul Ieremia în fața poporului demască pe prorocul mincinos Anania arătând adevărata vocație:

“Proorocii care au fost demult înaintea mea și înaintea ta, au prevestit multor țări și regate război, strâmtorare și molime. Când însă vreun prooroc a vestit pacea, atunci numai așa a fost luat el ca prooroc cu adevărat trimis de Domnul, dacă s-a împlinit cuvântul acelui prooroc.” (Ieremia XXVIII, 8-9).

I.5. Ordinea cronologică

I.5.1. Epoca asiriană

Poporul evreu dealungul istoriei a fost mutat dintr-un loc în altul printre popoare păgâne. Astfel, pentru împlinirea misiunii la care a fost chemat el a avut nevoie de mijlocitori speciali prin care să-i fie reamintită voința lui Dumnezeu. Pentru aceasta, pe lângă preoți și leviți, Iahve a dat lui Israel pe profeți, acei vestitori îndrăzneți ai voii Domnului, păstrători permananți ai legăturii cu Iahve, predicatori ai pocăinței, vestitori ai pedepselor ce vor veni și purtători ai cuvintelor de mângâiere în clipe de suferințe și nevoi.

Profeți scriitori se impart de regulă după epoca în care au activat.

Primul profet scriitor în ordine cronologică este socotit Avdie sau Obadia (servul lui Dumnezeu). Cartea sa este cea mai scurtă ca întindere din colecția Vechiului Testament și este cea mai controversată scriere a Sfintei Scripturi, deoarece nu conține suficiente date pentru a stabili cu certitudine vremea în care a fost compusă. Timpul în care a activat profetul Obadia se presupune a fi între secolele IX-VIII î. Hr., iar în cartea sa rostește avertismente contra edomiților, vecinii și tot odată rudele evreilor.

Profetul Iona (porumbel), a activat pe la anul 780 î. Hr. În cartea sa, el arată îndărătnicia cu care a acceptat a profeții către cetatea Ninive. Proorocia sa, i-a găsit pe niniviteni foarte receptivi la mesajul lui Dumnezeu, cu toate că erau socotiți vrăjmași de moarte ai poporului ales.

Profetul Amos (sarcină), a activat pe la anul 760 î. Hr. El a fost un băiat de țară, păstor din Tecua și a predicat poporului lui Israel, mustrându-l pentru materialismul lui.

Profetul Osea (mântuire), a activat pe la anul 750 î. Hr. în Regatul de Nord. Prin căsătoria sa cu o femeie ușuratică, a trăit el însuși mesajul pe care a trebuit să-l transmită: acela că Israel a păcătuit împotriva lui Dumnezeu și i-a fost necredincios.

Profetul Ioil (Dumnezeu este Iahve), este de asemenea controversat în ceea ce privește timpul scrierii cărții sale. Se presupune că, cartea sa este compusă în secolul VIII î. Hr. Originar din Regatul de Sud, el a prevestit judecata lui Dumnezeu asupra țării lui Iuda care fusese anunțată printr-o invazie de lăcuste.

Profetul Isaia (mântuirea lui Iahve) a activat în perioada 740-690 î. Hr. fiind de origine regească. Având în vedere întinderea cărții lui, Isaia este considerat ca fiind primul în rândul profeților mari. Este apărător fervent al monoteismului și inițiator al profețiilor despre venirea lui Mesia, fiind supranumit “Evanghelistul Vechiului Testament”.

Profetul Miheia sau Mica (cine este ca Iahve) a activat între anii 730-700 î. Hr. În cartea sa, demască corupția care se instaurase la toate nivelele societății. Anunță “pedepsirea mai marilor poporului și a falșilor profeți, distrugerea Ierusalimului și a Templului, nașterea lui Mesia în Betleemul Iudeii.

Profetul Naum (mângâietor), a activat “după 761 și înainte de 612 î. Hr.”. El, la multă vreme după proorocul Iona, i-a îndemnat pe cetățenii cetății Ninive să se pocăiască, vestind apropiata nimicire a potrivnicei cetăți asiriene.

Profetul Avacum, sau în evreiește Chabacuc (a îmbrățișa) a activat în perioada cuprinsă între 630-610 î. Hr. În cartea sa, el nu se adresează oamenilor așa cum obijnuiesc ceilalți profeți, ci el se adresează direct lui Dumnezeu, întru-n dialog deschis cu El. Avacum abordează în cartea sa probleme legate de suferință și dreptate, “imnul cu care încheie cartea sa este una din cele mai frumoase poezii sacre”.

Profetul Sofonie, sau în evreiește Țefania (Iahve ocrotește) a activat în Regatul lui Iuda, în timpul lui Iosia (639-608 î. Hr.). În cartea sa, el se concentrează asupra “zilei Domnului”, care avea să vină și în care Domnul avea să curățească cetatea lui Iuda, ducând la alegerea unei rămășițe folosită pentru binecuvântarea întregii lumi.

I.5. 2. Epoca haldaică

Profetul Ieremia (Domnul a izgonit pe poporul Său), a activat între anii 627-586 î. Hr. Deși a făcut parte din tagma preoțească, el a dus o viață plină de chinuri ca urmare a mesajului său aspru adresat căpeteniilor poporului.

Profetul Iezechiel (Dumnezeu întărește) a activat între anii 598-570 î. Hr. El a vorbit robilor evrei din Babilon folosind adesea în cuvântările lui povestiri dramatice și “pilde trăite” pentru a ilustra mesajul pe care-l aducea poporului răzvrătit și necredincios.

Profetul Daniel (judecătorul lui Dumnezeu) a fost fiu de nobil și a activat între anii 605-536 î. Hr. A fost dintre evreii ținuți ca prinși de război în Babilon, și a ajuns mai apoi înalt dregător la curtea regelui Nabucodonosor. În cartea sa, după ce tâlcuiește visele regelui, “explică cele trei cuvinte magice scrise pe zid: «Mene, mene techel, ufarsin» anunțând prăbușirea și împărțirea Babilonului între mezi și perși, precum și timpul venirii lui Mesia, prin cele 70 de săptămâni de ani”.

I.5.3. Epoca persană

Profetul Agheu, în evreiește Haggai (sărbătoare), a activat pe le anul 520 î.Hr. A trăit în timpul lui Zorobabel, cu care s-a întors din exil în Palestina pe la anul 538 î. Hr. În cartea sa, arată că evreii după întoarcerea din robia babiloniană, s-au apucat să reconstruiască templul lui Dumnezeu din Ierusalim, dar după ce au început reconstrucția, au lăsat lucrul la templu ca să se apuce de zidirea propriilor case. Agheu amintește poporului că Dumnezeu este pe primul plan pentru că El este cel ce i-a izbăvit din robie.

Profetul Zaharia, de neam preoțesc, “devine profet în anul al II-lea al domniei lui Darius (520 î. Hr.)”. El a fost contemporan cu profetul Agheu și i-a îndemnat pe evrei, ca și Agheu, să lucreze la Templul lui Dumnezeu. El a avut o predică mai elevată descriind rolul pe care Templul îl va avea la venirea lui Mesia.

Profetul Maleahi (îngerul lui Iahve), era din seminția lui Levi și a profețit în timpul lui Ezdra (sec. V î. Hr.). El este socotit ultimul dintre profeții mici, precum și ultimul din canonul Vechiului Testament. A avut înaintea sa națiunea a cărei indiferență față de Dumnezeu era în creștere. Prin predica sa a luptat ca să-i smulgă pe evrei din apatie, arătându-le în toate împrejurările voia Domnului.

I.6. Scrierile profetice și stilul lor

În cuprinsul Sfintei Scripturi a Vechiului Testament găsim inserate predici sau cuvântări ale sfințiilor prooroci. Analizând aceste scrieri, remarcăm, încă din început, că inițial predicile profeților au fost rostite și mai apoi fixate în scris sub inspirația Duhului Sfânt. Ei își “încep cuvântările zicând «Ascultați!», iar nu «citiți!». Ce-i drept foarte rar Dumnezeu a dat poruncă expresă să fie scrise cuvântările profetice”.

În Pentateuh întîlnim mai multe locuri unde se spune că Însuși Dumnezeu a dat poruncă lui Moise să scrie anumite evenimente: “Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze spre aducere aminte” (Ieșire XVII, 14).

Profetul Isaia mărturisește: “Și a zis Domnul către mine: Ia o carte mare și scrie deasupra ei cu slove omenești «Maher-Șalal-Haș-Baz»”(Isaia VIII. 1).

Profetul Ieremia vorbește și el de îndemnul făcut lui de Domnul de a scrie profeția: “Ia-ți un sul de hârtie și scrie pe el toate cuvintele pe care ți le-am grăit Eu despre Israel, despre Iuda …” (Ieremia XXXVI, 2).

În privința scrierilor profetice trebuie avut în vedere și faptul că ele nu s-au întocmit pe îndelete, ci bucată cu bucată. Cele mai multe cărți profetice par a fi un rezumat al cuvântărilor rostite oral.

Au existat cazuri în care profetii au predicat oral iar alții au fixat în scris cuvântările lor, așa cum este cazul profetului Ieremia care l-a avut secretar pe Baruh, dar și profeți care au fixat numai în scris cuvântările lor fără să le mai predice oral înaintea poporului. În acest caz, avem exemplul lui Iezechiel care a fixat numai în scris ultima parte a cărții sale (Iezechiel cap. XL-XLVIII).

Analizând scrierile profetice, se poate afirma că toți profeții “au fost animați de același Duh Sfânt și au așternut în scris vorbirile lor, având convingerea fermă și conștiința clară că ei lucrează din imboldul voii divine”.

Deși inspirați, autorii sacri își păstrează fiecare personalitățile lor. De aici deosebirea de stil care se poate observa la fiecare, caracteristica legată de obiectul predicii, de rangul de pregătire al fiecăruia.

În demersul lor profeții folosesc numeroase mijloace intuitive. Cărțile profetice sunt pline de figuri de stil, simbolisme și viziuni. În acțiunile descriptive abundă comparațiile, asemănările, epitetele și chiar metaforele care creează imagini plastice de o frumusețe artistică deosebită. Acestea dau stilului biblic o notă specifică de intuitivitate, de autenticitate, de expresivitate și de frumusețe, care poate influența capacitățile de receptivitate ale sufletelor credincioșilor.

Acolo unde mulțimea nu se convingea cu argumentări subtile, profetii în demersul lor recurg la exemple cât mai concrete, fapte care po fi lesne de dovedit, probe luate din viața de toate zilele a poporului.

CAPITOLUL II

Monoteismul și preoția Vechiului Testament

II.1. Învățătura despre Dumnezeu

Revelația supranaturală a lui Dumnezeu se găsește în specoal în Sfânta Scriptură. În Vechiul Testament “această descoperire a lui Dumnezeu s-a desfășurat progresiv într-o creștere continuă culminând în persoana lui Hristos cel ce este plinirea Legii și Proorocilor”.

Revelația în vechiul Testament a fost una progresivă pentru că adevărurile sale nu au fost date o singură dată toate, ci prin prooroci de-a lungul istoriei. Îmbogățirile succesive de cunoștințe nu au fost simple explicări ale unor idei deja revelate, ci au fost adaose cu totul noi. A fost imperfectă Revelația din Vechiul Testament deoarece în comparație cu cea a Noului Testament, gradul de cunoaștere este mult inferior.

Luată singură revelația Vechiului Testament arată că este incompletă, deoarece, mesajul pe care-l conține nu se împlinește în sine ci așteaptă pe altul așa cum ne mărturisește Sfântul Apostol Pavel:

“După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri și în multe chipuri a vorbit părinților noștrii prin prooroci. În zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile.” (Evrei I, 1-2).

Din lecturarea cărților profetice ca de altfel, din lecturarea întregii Scripturi, constatăm că învățătura despre Dumnezeu nu este formulată în mod sistematic cu argumente și formule dogmatice, ci în cuprinsul acestor cărți găsim primele mărturisiri despre Dumnezeu, în stare de germene, așa cum El, le descoperă profeților, pe care El îi alege.

II.1.1. Cunoașterea lui Dumnezeu și numirile Lui

Credința poporului evreu este una monoteistă prin excelență, având la bază credința într-un singur Dumnezeu. Religia Vechiului Testament nu vorbește decât despre un Dumnezeu unic.

Când Moise a primit revelația pe muntele Sinai și a fost cunoscut numele adevăratului Dumnezeu că este Yahweh, din acel moment, El a fost conceput ca un singur Dumnezeu.

Cuvântul “Yahweh”, derivă din verbul “haia” (a fi). Faptul că această derivare este justă ne-o probează textul Ieșire (III, 14), unde Dumnezeu răspunde la întrebarea lui Moise și anume, ce să spună israieliților dacă-l vor întreba care este numele Domnului care l-a trimis: “Așa să spui fiilor lui Israel: Domnul Dumnezeul părinților noștrii, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, m-a trimis la voi. Acesta este numele Meu pe veci; aceasta este pomenirea din neam în neam” (Ieșire III, 14-15).

Prin “Eu sunt cel ce sunt”, Dumnezeu își arată actul Său suveran care nu se epuizează în stare. Pentru același lucru pledează și profetul Maleahi: “Eu sunt Yahweh și nu M-am schimbat și voi n-ați încetat să fiți fii lui Iacov” (Maleahi III, 6).

Yahweh se face cunoscut ca un Dumnezeu al ontologiilor, care se estompează în fața ființei raționale care este în preajmă, pe care El Însuși a plăsmuit-o din iubire și căreia îi poartă de grijă. Dumnezeul lui Israel se legitimează ca un Dumnezeu al legămintelor: “Dumnezeul lui Avraam, Isaac, Iaacov”. De aici rezultă că “în numele lui Yahweh se află noțiunea ființei, ca ceva neschimbător, independent de altă ființă, dar această noțiune nu este concepută în mod abstract sau speculativ, ci în mod concret, având în vedere legăturile istorice ale lui Yahweh cu poporul lui Israel”.

Pe lângă numirea de Yahweh, atribuită lui Dumnezeu, în scrierile profetice mai găsim și alte numiri ale Lui, din care “vedem într-o oarecare măsură și noțiunile pe care le aveau evreii despre Creatorul lumii”.

Elohim, acest nume, atribuit lui Dumnezeu, care se traduce “Domnul Puterilor”, este de asemenea folosit în Sfânta Scriptură. Cuvântul, a fost folosit ca formă plurală a cuvântului “El”, care înseamnă: a fi tare; a fi puternic.

Deși Elohim este o formă de plural, numirea nu arată pluralitate de Dumnezei, ci deplinătarea și totalitatea, pluralul de majestate a lui Dumnezeu. În acest mod găsim utilizat substantivul “hacmot” (înțelepciune) în profeția lui Isaia: “Și voi da Egiptul în mâna unui stăpânitor crud și un împărat puternic îl va stăpâni, zice Domnul Dumnezeul Savaot” (Isaia XIX, 4).

Prin cuvântul Elohim, evreul înțelege divinitatea în care se concentrează toate perfecțiunile. Dumnezeu este numit Elohim în perioada profetismului mozaic și “cu siguranță că profeții ar fi exclus acest cuvânt dacă el s-ar fi legat de politeism”.

Elyon, (cel mai înalt), este numirea dată Dumnezeului poporui ales în timpurile cele mai vechi, dar această numire este amintită și de profetul Ieremia în plângerile sale: “Când, călcând dreptatea omului înaintea feței Celui Preaânalt, iese oare din gura Celui Preaânalt binele și răul?” (Plângeri III, 35; 38).

Adonai (Domn, Stăpân), este o altă numire a lui Dumnezeu. Cuvântul este derivat din “Adon”, și arată pe acela pe care omul îl recunoaște ca fiind stăpânul său. Cu timpul acest atribut al lui Dumnezeu a devenit nume propriu, așa cum vedem la profetul Isaia: “În anul morții regelui Ozia, am văzut pe Domnul (Adonai) stând pe scun înalt și măreț și poalele hainelor Lui umpleau templul” (Isaia VI, 1).

Acest nume a fost adoptat ca nume propriu al lui Dumnezeu atât în scrierile Vechiului Testament cât și în serviciul liturgic divin de la Templu, pentru că evreii nu aveau voie să pronunțe numele “Yahweh” al lui Dumnezeu, potrivit paragrafului din Levitic (XXIV, 16), dintr-o pietate extremistă care a fost impusă de partidele religioase.

Melech (Rege), este denumirea atribuită lui Dumnezeu de evrei, pentru faptul că El stăpânește cerul și pământul.

Dacă denumirea de Baal (proprietar, stăpân) atribuită lui Dumnezeu, a dispărut destul de timpuriu, nici numirile de Adon și Melech nu au reușit să devină nume proprii pentru Dumnezeu, cel puțin pentru prooroci și la partizanii lor, ci au rămas niște epitete.

Cuvântul Melech (Rege), a devenit un titlu obijnuit al lui Dumnezeu, așa cum reiese din scrierile marii majorități a profeților biblici. În acest sens, avem exemplul cartea profetului Isaia: “Așa zice Domnul, Regele lui Israel și Izbăvitorul său, Domnul Savaot: Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă și nu este alt Dumnezeu afară de Mine” (Isaia XLIV, 6).

Pe lângă aceste numiri, atribuite lui Dumnezeu, prin care evreii Îi acordau drepturile de Domn și Conducător, toți profeții Vechiului Tetament, în scrierile lor, mai folosesc și o serie de epitete precum: “cel mare”; “cel prea înalt”; “cel tare”; “cel strălucitor”; “cel bun”; “cel înțelept”. Marea majoritate a acestor numiri, atribuite lui Dumnezeu, au constituit puncte de controvrersă între cercetătorii specialiști în istoria religiilor, de-a lungul istoriei, în ceea ce privește originea biblică a acestor numiri ale lui Dumnezeu. Deși acești cercetători atribuiau acestor numiri ale lui Dumnezeu, fie origini egiptene fie origini feniciene, “există totuși în Vechiul Testament o denumire care nu se află la nici unul din popoarele semite”. Acestă numire care se găsește decât numai la poporul lui Israel este aceea de “cel sfânt”.

Proorocul Isaia când s-a apropiat de Dumnezeu a observat că sfințenia este partea cea mai intimă a lui Yahweh: “Și strigau unul către altul zicând: Sfânt, sfânt sfânt este Domnul Savaot, plin e cerul de slava Lui” (Isaia VI, 3).

Tot cu apelativul sfințeniei I-se adresează și profetul Avacum lui Dumnezeu, în numele poporului lui Israel: “Nu ești Tu, oare, din străvechile vremuri, Domnul meu, Stăpânul meu?” (Avacum I, 12).

“Dumnezeul cerului” este o altă denumire a lui Dumnezeu, întânlită în mod special la profeții postexilici, spre a arătă că Dumnezeu locuiește în cer și este mai presus de toți oamenii: “Tu, rege al regilor, căruia Dumnezeul cerului i-a dat regatul, puterea, tăria și mărirea” (Daniel II, 37).

II.1. 2. Ființa lui Dumnezeu

Deși în scrierile profetice ale Vechiului Testament, nu găsim o teologie despre Ființa și însușirile lui Dumnezeu bine structurată, totuși putem desprinde din aceste scrieri ale profeților câteva idei despre ființa lui Dumnezeu: Dumnezeu este spirit; Dumnezeu este viu; Dumnezeu este sfânt.

Spiritualitatea lui Dumnezeu este arătată destul de clar de toți profeții biblici. În acest sens, avem exemplul profetului Isaia care mărturisește: “Egipteanul e om, nu Dumnezeu, caii lui sunt carne și nu duh (spirit)” (Isaia XXXI, 3).

În acest pasaj profetul exprimă spiritualitatea lui Dumnezeu într-un sens pozitiv,căci, într-un sens negativ spiritualitatea lui Dumnezeu este mărturisită lui Moise, de El: “Fața Mea însă nu vei putea să vezi, că nu poate vedea omul fața Mea și să trăiască”, (Ieșire XXXIII, 20).

Cu toate că Dumnezeu este spirit, totuși El este personal. Astfel, deși spiritualiatatea exclude materialismul, totuși profeții Vechiului Testament în descrierile lor folosesc în multe locuri expresii antropomorfiste, cum ar fi, atribuirea lui Dumnezeu de trup omenesc, organe ca: mâini, ochi, urechi, degete, gură, etc. Prin intermediul acestor expresii, profeții arată în scrierile lor, pe de o parte, necunoașterea ființei divine, iar pe de altă parte, sărăcia limbii și puterii raționale omenești de a descrie și a cunoaște ființa lui Dumnezeu.

Expresia cea mai clară a respingerii reprezentării antropomorfice a lui Dumnezeu o găsim în primele două porunci ale Legii, pe care Moise a primit-o de la Dumnezeu pe muntele Sinai: “ Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, cel ce te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine. Să nu-ți faci chip cioplit, și nici vreo asemănare cu ceva din câte sunt în cer, acolo sus, ori din câte sunt pe pământ, aicea jos, ori din câte sunt în apele de sub pământ.” (Ieșire XX, 2-4).

Dumnezeul lui Israel este viu față de zeii păgânilor, căci aceștia sunt simple închipuiri, după cum mărturisește profetul Isaia: “nu văd nimic și nu înțeleg nimic” (Isaia XLIV, 9).

Tot profetul Isaia arată că idolii neamurilor păgâne sunt făcuți de mâini omenești și nu au nici o putere “Drept aceia toți sunt nimic, lucrările lor deșertăciune, idolii lor sunt vânare de vânt” (Isaia XLI, 29).

Dacă această idee despre deșertăciunea zeilor păgâni, este arătată destul de clar de profetul Ilie (III Regi, capXVIII), totuși lupta cu materialismul și deșertăciunea zeilor păgâni este amintită încă de pe vremea lui Moise și este prezentă pe toată perioada profetismului biblic.

Sfințenia lui Dumnezeu este zugrăvită în chip deplin de profetul Isaia (VI, 3) precum și de profetul Ezechiel zicând: “Voi arăta slava Mea și sfințenia Mea (zice Domnul) și Mă voi arăta înaintea ochilor multor popoare și vor ști că Eu sunt Domnu.l” (Ezechiel XXVIII, 23).

Energia neînfricată cu care proorocii mustră pe popor și pe regi nu poate fi înțeleasă decât dacă se presupune că în spatele profeților se află Dumnezeu cel sfânt.

II.1. 3. Însușirile sau atributele lui Dumnezeu, după profeți

Profeții biblici înfățișând pe Dumnezeu ca pe o ființă personală, Îi atribuie însușirile cele mai sublime. O diviziune exactă a atributelor lui Dumnezeu este greu de făcut deoarece nu le cunoaștem pe toate și pe deplin.

Aseitatea lui Dumnezeu, sau independența Sa, arată că Dumnezeu nu este condiționat de nimeni și de nimic în acțiunile Sale după cum ne arată profetul Ieremia: “Au nu umplu eu cerul și pământul, zice Domnul”, (Ieremia XXIII, 24).

Același lucru reiese și din mesajul Domnului mărturisit prin gura profetului Iezechiel: “Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot așa este de adevărat că te voi micșora … “, (Iezechiel V, 11).

Eternitatea lui Dumnezeu este exprimată în general de toată Scriptura Vechiului Testament. Profetul Isaia mărturisește: “Nu știi tu sau n-ai aflat tu că Domnul este Dumnezeu veșnic, Care a făcut marginile pământului”, (Isaia XL, 28).

În sensul de împărat veșnic, și profetul Ieremia mărturisește veșnicia lui Dumnezeu: “Iar Domnul este adevăratul Dumnezeu viu și împărat veșnic; de mâna Lui tremură pământul și mânia Lui nu poate suferi pământul”, (Ieremia X, 10).

Imuabilitatea este exprimată prin faptul că Dumnezeu posedând toate perfecțiunile, în ființa Lui nu se produce nici o schimbare indiferent de acțiunile sale: “Nu știi tu sau n-ai aflat tu că Domnul este Dumnezeu veșnic, Care a făcut marginile pământului, Care nu obosește și nici nu își slăiește puterea …” (Isaia XL, 28).

Omniprezența lui Dumnezeu este arătată prin faptul că El fiind mai presus de spațiu și de timp, umple spațiul și se află în tot locul în orice moment: “Au doară Eu de aproape sunt Dumnezeu, zice Domnul … Poate oare omul să se ascundă în loc tainic unde să nu îl văd Eu, zice Domnul? Au nu umplu Eu cerul și pământul, zice Domnul.” (IeremiaXXIII, 23-24).

Acest atribut al lui Dumnezeu este subliniat și de profetul Amos îndemnat de Domnul, vorbind despre cei păcătoși: “Dacă se vor strecura în locuința morților, de acolo mâna Mea îi va apuca și de vor sui la cer, îi voi da jos de acolo” (Amos IX, 2).

Atotpurernicia este acea însușire a lui Dumnezeu în virtutea căreia El poate toate ce voiește: “O, Doamne Dumnezeule, Tu ai făcut cerul și pământul cu puterea Ta cea mare și cu brațul înalt și pentru Tine nimic nu este cu neputință” (Ieremia XXXII, 17).

Atotputernicia lui Dumnezzeu este mărturisită și de profeții: Isaia (XL, 4); Ieremia (I, 5); Zaharia (XII, 1) etc.

Atotștiința este un alt atribut al lui Dumnezeu care este menționat de către profeții Vechiului Testament.

Învâțând că Dumnezeu este atotștiutor, prin aceasta înțelegem că El știe tot ce este de știut și știe toate perfect. Acest lucru este mărturisit de către Dumnezeu prin gura profetului Isaia: “Cele proorocite altădată s-au îndeplinit și altele mai noi vă vestesc; înainte ca să ia ființă vi le-am dat de știre”, (Isaia XLII, 9).

Înțelepciunea infinită a lui Dumnezeu constă în cunoașterea scopurilor celor mai bune și a mijloacelor celor mai nimerite pentru ajungerea lor. Ea se vădește în minunata rânduire a făpturii, în neântrerupta ei conducere către ținta pusă și în întreg planul iconomiei pentru mântuirea omului.

Profetul Isaia mărturisește: “Minunat este planul Lui, mare este înțelepciunea Sa”, (Isaia, XXVIII, 29); iar Ieremia: “Domul a făcut cerul cu puterea Sa, a întărit lumea cu înțelepciunea Sa și cu priceperea Sa a întins cerurile” (Ieremia, X, 12).

Libertatea lui Dumnezeu absolută constă în autodeterminarea în Sine în a tuturor actelor, așa cum ne mărturisește El Însuși, prin gura proorocului: “Juratu-S-a Dommnul Savaot și a zis: Cum am hotărât așa va fi, precum M-am sfătuit, așa se va întâmpla” (Isaia XIV, 24).

Sfințenia lui Dumnezeu este atributul divin în virtute căruia Dumnezeu nu voiește și nu face decât ce este absolut bine și cere de la om să facă și el tot numai bine.În acest sens proorocul Isaia spune: “Vai ție neam păcătos, popor împovărat de nedreptate, soi rău, fii ai pieirii! Ei au părăsit pe Domnul, tăgăduit-au, pe Sfântul lui Israel întorsu-I-au spatele” (Isaia I, 4).

Bunătatea lui Dumnezeu, grația, milostivirea, îndelunga răbdare, este una din însușirile cele mai speciale ale Dumnezeu. Bunătatea Sa se arată mai ales către cei ce sunt în strâmtorare și nădăjduiesc în El: “Bun este Domnul, loc de scăpare în zi, de strâmtorare, și pe cei ce cred în El îi știe”; (Naum, I, 7).

Dar Dumnezeu nu este numai bun ci și drept: “Domnul este drept în mijlocul ei și nu face nici o strâmbătate, în fiecare dimineață El, dă la lumină dreptatea; el nu lipsește nici o dată și nu cunoaște nedreptatea” (Sofonie III, 5).

Veracitatea lui Dumnezeu, sau fidelitatea Sa, este exprimată de profeții Vechiului Testament prin faptul că Dumnezeu este ceea ce El se descoperă. Această fidelitate, sau credincioșie a lui Dunezeu este fără sfârșit, așa cum ne spune profetul Isaia: “Se va veșteji iarba, se va ofili floarea, dar cuvântul Dumnezeului nostru va rămâne în veci” (Isaia XL, 8).

II.2. Raportul lui Dumnezeu cu creația

II.2.1. Providența lui Dumnezeu în lume

Citind Vechiul Testament aflăm că singur Dumnezeu este veșnic, altceva etern nu poate exista lângă dînsul. Dumnezeu n-a fost creat, așa cum este lumea, creată. Toată existența care este în afara lui Dumnezeu este numai creație divină. Toată făptura văzută și nevăzurtă există numai în măsura în care Dumnezeu voiește. Profetul Isaia dă mărturie în acest sens:

“Așa grăiește Domnul, Izbăvitorul tău și care te-a zidit din sânul maicii tale: Eu sunt Domnul, Care a Zidit lumea; singur am făcut cerurile, Eu am hotărât pământul, și cine Mi-a fost într-ajutor” (Isaia XLIV, 24).

“Eu am făcut pământul și omul de pe el, Eu l-am zidit. Eu cu mâinile mele am atins cerurile și la toată oștirea lor Eu îi dau poruncă” (Isaia XLV, 12).

“Mâna Mea a întemeiat pământul și drteptatea Mea a întins cerurile” (Isaia XLVIII, 13).

Și profetul Amos în cartea sa Îl zugrăvește pe Dumnezeu ca fiind creatorul cel atotputernic, făcătorul cerului și al pământului, zicând: “Căci El este Cel care a întocmit munții și a făurit vântul și descoperă omului gândurile Sale…” (Amos IV, 13).

Dumnezeu după ce crează lumea, spun profeții, are o continuă purtare de grijă față de dânsa. Dar această grijă în scrierile profetice este arătată de către Dumnezeu în mod special față de om.

Bunătatea și dreptatea dumnezeiască se manifestă mai ales în purtarea de grijă pe care Dumnezeu o are față de toți oamenii

Providența lui Dumnezeu care singură cunoaște mijloacele cele mai bune pentru realizarea scopului ultim, întărește soarta omenirii:

“Ascultați voi … pe care v-am purtat la sânul maicii voastre, de care am avut grijă de la nașterea voastră… până la adâncile voastre căruntețe, Eu vă voi ocroti…“ (Isaia XLVI, 3-4).

Această purtare de grijă a lui Dumnezeu se arată în satisfacerea nevoilor creaturilor (Isaia XXVI, 12; Ieremia V, 24; Iezechiel XVI, 18; Osea II, 8; Ioil II, 9), în cârmuirea peste împărați și popoare (Isaia XXXVII, 16; Ieremia X, 7; Daniel II, 21), în judecata cea dreaptă asupra popoarelor (Isaia III; 1-5; Ieremia XIX, 18), în stăpânirea asupra vieții (Daniel V, 23) în zădărnicia planurilor celor răi (Isaia VIII, 10; XIX; 3). Pronia divină a lui Dumnezeu cuprinde toate (Ieremia XXIII, 23; Amos IX, 2-3) și El veghează neîncetat asupra întregii naturi create (Isaia XXVII, 3; Ieremia XVI, 17, etc.).

De asemenea putem afirma că activitatea profetică în complexitatea ei, ca având la origine chemare divină este considerată pe bună dreptate un act de providență a lui Dumnezeu.

II.2.2. Raportul lui Dumnezeu cu poporul ales

Poporul israelit din cea mai veche antichitate se socotea poporul lui Dumnezeu, căci Moise a făcut legământ cu Dumnezeu pe muntele Sinai (Ieșire XXIX, 7).Așadar, poporul lui Israel considera că legământul lui Dumnezeu cu Moise este împlinirea făgăduințelor făcute de Dumnezeu lui Adam, Noe, Avraam, Isaac și Iacov.

Prin aceste legăminte Israel devine poporul cel sfânt. Acest legământ al lui Dumnezeu nu este încheiat cu poporul ca urmare a unor merite speciale ale acestuia, ci acest privilegiu al legământului consta în alegerea făcută de Dumnezeu din marea Sa milă față de poporul lui Israel.

Dacă prin legământul lui Avraam i se promite acestuia de către Dumnezeu că poporul din semenția sa, va primi binecuvântările cerului în măsura în care merge pe calea Domnului, întru credincioșia Lui, prin legământul încheiat cu Moise pe muntele Sinai se scot în evidență pedepsele ce vor fi primite de către popor de la Dumnezeu pentru neascultare.

În privința sensului pe care-l avea Legământul lui Dumnezeu la fii lui Israel, încă de timpuriu au apărut în sânul societății, două curente religioase și anume: curentul cultico-naționalist și curentul profetico-eshatologic.

Pe de o parte curentul cultico-naționalist avea la bază credința că, în virtutea acestui Legământ, Israel nu mai are de ce să se teamă de vrăjmaș, deoarece protecția divină este asigurată de Legământ. Acest curent era reprezentat, în mod special, de către partidele religioase și clasele înalte ale societății, care, dintr-o pietate extremistă lăudau “litera” Legii.

Pe de altă parte curentul profetico-eshatologic a luptat cu îndârjire pentru a arăta că Dumnezeu își va ține făgăduința făcută strămoșilor numai în măsura în care poporul va păși pe calea Domnului. Acest curent era reprezentat de către profeții biblici, care luptau cu înverșunare contra formalismului propovăduit de curentul cultico-naționalist, arătând adevăratul sens al legământului, care este bineplăcut lui Dumnezeu.

Legea lui Dumnezeu, sau Legământul, consta în cele zece porunci date lui Moise pe muntele Sinai (Ieșire XX; 1-17).Legea a fost scrisă de degetul lui Dumnezeu pe tablele de piatră și a fost dată lui Moise în mijlocul semnelor pe muntele Sinai, spune Fericitul Augustin.

În sens general prin Legea Veche, sau Legea Mozaică noi înțelegem toată legislația promulgată de Moise în cele cinci cărți ale Pentateuhului.

Profeții ca “cei mai de seamă învățători ai poporului biblic” și cei mai de seamă reprezentanți ai religiei celei adevărate, nu au încetat să lămurească pe parcursul întregii lor vocații, poporul în privința spiritului Legii și a sensului făgăduințelor divine: “De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura și cu buzele Mă cinstește, dar cu inima este departe, căci închinarea înaintea mea nu este decât o rânduială omenească învățată de la oameni” , zice Domnul prin gura profetului Isaia (XXIX, 13) ,iar profetul Ieremia zice: “Cum puteți voi să ziceți: suntem înțelepți și avem Legea Domnului, căci iată până cea mincinoasă a cărturarilor a prefăcut-o în minciună” (Ieremia VIII, 8).

Tocmai în timpul lui Ezdra, proorocii care au militat pentru adevăratul sens al Legii, au ajuns să fie apreciați în mod deosebit pentru râvna față de Lege. Însă cu toate acestea, comunitatea iudaică, din timpul lui Ezdra și nici cea de mai târziu, nu i-a considerat ca fiind mai mult decât interpreți ai Legii lui Moise.

II.3. Preoția și misiunea profeților

Preoția la evrei înainte de Moise, este amintită în cărțile Vechiului Testament, dar nu ca o instituție organizată și permanentă. În această perioadă străveche, cel ce aducea jertfe lui Dumnezeu era în general capul familiei și cel ce avea titlul de întâi născut.

Întrucăt poporul evreu a avut o misiune specială, de a păsra credința monoteistă și făgăduințele mesianice, în locul celor întâi născuți trebuia să se instituie o preoție prin intermediul căreia poporul să mențină o legătură neântreruptă cu Dumnezeu. Această preoție a fost instituită de Dumnezeu prin profetul Moise, când acesta, a ales o singură seminție dintre fii lui Israel pentru serviciul divin. Această seminție căreia i se încredințează serviciul divin este seminția lui Levi (Numeri XVIII, 6), dar numai aceia ce se trăgeau din familia lui Aaron aveau dreptul la preoția sfântă.

După primire Legii pe muntele Sinai de către Moise, deci, după instituirea definitivă a monoteismului la poporul lui Israel, esența religiozității lui a devenit formalismul ceremoniilor de cult. Acest formalism s-a manifestat în mare parte ca urmare a slăbirii “credinței în eficacitatea jertfelor și de dezgustul cu care preoții își făceau slujba”.

Deși preoții aveau datoria de a respecta Legea și în special legământul încheiat de Dumnezeu cu seminția lui Levi (Maleahi II, 4-7), totuși ei s-au abătut de multe ori de la îndatoririle lor. În acest sens profeții îndeamnă pe preoți și pe leviți să respecte Legământul insistând asupra îndatoririlor pe care le au față de Domnul. Astfel, ei cer preoților să respecte sfințenia preoției, condiția esențială a slujirii preoțești.

Profetul Iezechiel amenință pe preoții păcătoși zicând că nu vor scăpa de pedeapsa divină: “Aceia din voi care vor scăpa, își vor aduce aminte de Mine printre neamurile unde vor fi duși în robie pentru că voi umili inima lor cea desfrânată care s-a abătut de la Mine, și ochii lor care s-au desfrânat cu idolii, se vor scârbi de ei înșiși din pricina acelor rele pe care le-au făcut și a tuturor ticăloșiilor lor. ” (Iezechiel VI, 9).

O altă acuză pe care profeții o aduc preoților este aceea că deși aceștia au datoria de a învăța pe popor Legea Domnului, totuși aceștia nu o fac: “Ei trebuie să învețe pe poporul meu a deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt și să le lâmurească ce este curat de ce nu este curat” (Iezechiel XLIV, 23).

Tot profetul Iezechiel spune că în Templul Domnului nu pot intra decât acei preoți care sunt curați trupește și sufletește, pentru că acesta este “Casa Domnului”: “Ei nu se vor apropia de Mine ca să slujască înaintea Mea, nu se vor apropia de lucrurile Mele cele sfinte nici de Sfânta Sfintelor, ci vor purta asupra lor necinstea și urâciunile lor pe care le-au făcut” (Iezechiel XLIV, 13).

Printre atribuțiile cu caracter religios ale preoților, aceștia mai aveau și îndatoriri de ordin social. În lipsa medicilor ei aveau obligația de a se îngriji și cerceta sănătatea poporului, izolând pe cei bolnavi în casele contaminate, împotriva răspândirii bolilor epidemice. Nici măcar aceste atribuții, unii dintre preoți nu le îndeplineau, atrăgându-și critica profeților.

Profetul Maleahi arată că unii dintre preoții din vremea lui nu mai au zel pentru cultul Domnului de la Templu: “Voi v-ați depărtat de drumul cel drept și pe mulți i-ați făcut să se poticnească de la Lege. Voi v-ați stricat legământul Meu cu Levi, zice Domnul.” (Maleahi II, 8).

Preoților nevrednici care nu au dat ascultare și nu au dat slavă Domnului, profetul Maleahi le anunță că Dumnezeu va trimite peste ei blestemul și va transforma în blestem binecuvântarea acordată de ei poporului lui Israel: “Dacă voi nu veți asculta și veți pleca inima să dați slavă numelui Meu, zice Domnul Savaot, voi trimite peste voi blestemul și voi blestema binecuvântarea voastră. Și chiar am blestemat-o căci voi nu puneți la inimă poruncile Mele” (Maleahi II, 2).

În acest sens profeții anunță desfacerea legământului preoției celei vechi anunțând înlocuirea ei cu o nouă preoție pe care Domnul o va alege din toate semențiile pământului: “Și din toate neamurile vor aduce pe frații voștri prinos Domnului … și din ei voi lua preoți și leviți, zice Domnul” (Isaia LXVI, 20-21).

După cum am văzut, profeții nu critică preoția ca instituție ci pe unii slujitori ai ei, cărora le amintesc îndatoririle ce le revin, precum și pedepsele ce le vor suferi din cauza nerespectării acestor îndatoriri.

CAPITOLUL III

III. VIAȚA SOCIALĂ ȘI MORALĂ

III.1. Legea divină și organizarea socială

În toată activitatea lor, profeții Vechiului Testament au fost pătrunși de ideea legământului încheiat pe muntele Sinai, care este expresia raportului între Dumnezeu și Israel. Acest legământ istoric încheiat de Dumnezeu prin mijlocirea lui Moise este conceput de profeții biblici ca și o căsătorie spirituală între Yahweh și poporul Său: “Ți-am făcut un jurământ, am făcut un legământcu tine, zice Domnul Dumnezeu și tu ai fost a Mea” (Iezechel XVI, 8).

Legământul cu toate cerințele lui, acceptat în mod liber de poporul ales, a devenit moral obligatoriu pentru toți fii lui Israel. Drepturile lui Yahweh ce reveneau prin Legământ trebuiau să fie respectate și împlinite pentru că numai așa se putea aduce la expresie voința lui Dumnezeu în conducerea destinului poporului lui Israel, dealungul istoriei. În acest sens toți profeții în misiunea lor încearcă să pună la temelia vieții sociale și individuale ideile religios-morale, ca o normă de conduită.

Toate legile ulterioare statornicite în cursul dezvoltării istoriei poporului evreu, fie religioase, fie morale, fie sociale, nu sunt altceva decât o aplicare a principiilor Decalogului, care rămân singura rădăcină și temelia întregii legislații a Vechiului Testament . Așadar “Dumnezeu a fost dătătorul unei Legi care reglementa nu numai viața religioasă ci și viața socială” (Ieșire cap. XX-XXIII).

În analiza activității pe plan social a profeților, trebuie avut în vedere și contextul istoric în care ei și-au desfășurat activitatea.

Începând cu vremea profetului Moise, în structura societății iudaice apare forma de organizare politică, cu timpul, se face trecerea spre conducerea patriarhală care durează până în vremea judecătorilor, când clasele sociale nu erau prea bine definite.

În timpul regelui și profetului David, societatea iudaică începe să se structureze, să se organizeaze conducerea țării. Se formează un fel de guvern având consiliul de miniștrii, comandant al armatei, pe Ioab, având mare preot pe Țadoc, mare secretar pe Seraia, etc.

Urmașul lui David, regele Solomon continuă opera tatălui său ajungând până la o conducere despotică. Solomon împarte țara în 12 districte și începe a percepe taxe mărite pentru a susține luxul exagerat de la palat. În timpul său, apar marii latifundieri, în special din rândurile guvermetorilor de districte.

În paralele cu clasele superioare ale societății iudaice apar și clasele oamenilor săraci, care din cauza multiplelor greutăți și a taxelor mari, sunt siliți să-și vândă pământul strămoșesc.

După destrămarea regatului lui Israel și slăbirea puterii militare, cele două regate rezultate (Regatul de Nord și Regatul de Sud), devin ținta atacurilor popoarelor păgâne învecinate, care erau mult mai puternice, fii lui Israel ajungând până în exil pentru perioade lungi de timp.

Astfel, în istoria zbuciumată a poporului lui Israel, Dumnezeu a ridicat pe profeții biblici pentru a apăra și propovădui perceptele Decalogului, care era simbolul legământului lui Dumnezeu. Preocupările profeților de ordin social și moral au fost, prin urmare, o consecință a problemelor religioase pe care fii lui Israel le-au întâmpinat dealungul istoriei prin contactul cu popoarele idolatre.

III.2. Lupta contra idolatriei

Pentru profeți, rădacina răului sub toate formele este considerată ca fiind idolatria păgână. Conștienți că unitatea poporului evreu aflat în mijlocul popoarelor idolatre depinde de păstrarea monoteismului și a cultului celui adevărat, profeții au fost deosebit de atenți și au combătut orice abatere de la dreapta credință.

Fiindcă legământul dintre Yahweh și Israel “este reprezentat ca o căsătorie în care Yahweh este soțul iar Israel soția”, păcătuirea față de Yahweh prin închinarea la idoli, este zugrăvită de profeții biblici ca o necredință conjugală, o desfrânare și o întinăciune: “Ți-am făcut un jurănânt … dar tu te-ai încrezut în frumusețea ta și folosindu-te de numele tău ai început să desfrânezi … Pentru aceasta te voi judeca cum se judecă femeile adultere și cele ce varsă sânge și te voi preda urgiei și pierzaniei” (Iezechiel XVI, 8; 15; 38).

“Te sădisem ca o viță de soi, ca pe cea mai curată sămânță. Cum dar, Mi te-ai prefăcut în ramură sălbatecă de viță străină? Cum poți să zici: nu m-am întinat și n-am umblat după Baal?” (Ieremia II, 21-23).

Decăderea morală a regelui Solomon către sfârșitul vieții sale a fost pusă în legătură cu idolatria soțiilor sale, așa cum arată cronicarul vremii: “Și a fost că la vremea bătrânețelor lui Solomon, inima lui nu era în întrgime ațintită spre Domnul, Dumnezeul său, așa cum fusese inima lui David, părintele său; și femeile străine i-au abătut inima spre dumnezeii lor” (III Regi XI, 4).

Așadar, idolatria a pătruns în Israel încă din timpul regelui Solomon. Aceasta, a atras mari necazuri din partea lui Dumnezeu asupra poporului, încât, după moartea regelui, s-a produs dezbinarea statului (III Regi XI, 11), precum și abateri de la monoteism.

Profetul Osea descrie într-un tablou sumbru viața Regatului de Nord după ce credințele deșarte baali și Astarte au pătruns în popor: “Că nu e‘n țară adevăr nici milă, nici cunoașterea lui Dumnezeu; blestem și minciună și hoție și preadesfrânare s-au revărsat în țară și sânge vărsat cu sânge se amestecă” (Osea IV, 2). De aceea, continuă profetul, poporul moare din lipsă de cunoștiință, adică, din lipsa religiei monoteiste: “Fiincă ai lepădat cunoștiința, (monoteismul), și Eu, te voi lepăda” (Oseea IV, 6).

Este un adevăr constatat de toți oameni de cultură că o religie cu cât este mai inferioară, cu atât influența ei în viața socială a unui popor este mai negativă. Profeții cunoscând acest lucru au luptat cu înverșunare împotriva politeismului și idolatriei păgâne, având convingerea și încredințarea că lovesc în inima răului. Exemplul cel mai elocvent în această privință îl reprezintă “proorocul Ilie care cu fervoare incomparabilă a apărat credința monoteistă și cu asprime neânduplecată a combătut idolatria, imoralitatea și nedreptatea socială”.

III.3. Lupta contra exploatării sociale și restabilirea dreptății

Deși poporului lui Israel, Iahve îi făcuse cunoscută voia Sa, deși abuzurile erau interzise și îngrădite de Lege, cu timpul “prescripțiile legii mozaice erau din ce în ce mai puțin observate”.

Pe vremea profeților scriitori deosebirile între clasele sociale s-au adâncit din ce în ce mai mult.Clasa bogaților a devenit o clasă exploatatoare trăind într-o prosperitate materială foarte provocatoare.În partea opusă, clasa săracilor asupriți și exploatați a devenit din ce în ce mai mare și mai neputincioasă.

Acestă stare de lucruri era considerată de către profeții biblici ca fiind în strânsă legătură cu idolatria care se infiltrase în Israel. Concepția idolatriei, având ca urmare firească decăderea moravurilor a produs rezultate dezastruoase în viața poporului ales.

Lăcomia și egoismul feroce, precum și goana după tot felul de plăceri, a tulburat tot mai mult viața societății iudaice.

Dezvoltare individualismului anarhic al celor bogați a pus în primejdie însăși existența lui Israel ca popor.

În astfel de împrejurări, Yahweh cheamă pe sevii Săi să lupte contra exploatărilor sociale și pentru restabilirea dreptului și a dreptății divine.

Respecterea demnității umane este o îndatorire a omului față de semenul său, este recomandată de Legea mozaică care de altfel se recomandă tuturor fiilor lui Israel cu scopul să reglementeze raporturile dintre ei (Ieșire XII, 20; XXIII, 9).

Începând cu persoana lui Moise, avem exemplul profetului care mustră și biciuiește nu numai pe apăsătorii străini ci și pe cei din mijlocul poporului ales. (Ieșire III, 13).

Ca și Moise, profeții de mai târziu erau profound indignați văzând cum cei puternici exploatau pe semenii lor.

Caracrerul hărpăreț al bogaților care se înavuțesc pe sine, sărăcind pe alții “fac nedreptate orfanilor și asupresc pe văduvă”, spune profetul Isaia: “Vai de cei ce fac legi nedrepte și de cei ce scriu hotărâri silnice. Ca să îndepărteze pe cei slabi de la judecată și să răpească dreptatea sărmanilor poporului Meu, ca să facă din văduve prada lor și să jefuiască pe cei orfani!” (Isaia X, 1-3).

Adresându-se celui bogat și asupritor, profetul Ieremia spune: “Și chiar și în poalele hainei tale se află sângele săracilor nevinovați” (Ieremia II, 34).

Profetul Amos aducând mesajul Donului se arată ca fiind un luptăror în favoarea celor oprimați, acuzând pe cei asupritori: “Ei zdrobesc în pulbere capul celor sărmani și calcă în picioare pe cei în necazuri” (Amos II, 7).

Profetul Amos devine avocatul celor săraci, celor slabi, celor lipsiți de libertate, străini și nevoiași arătând că acela care păcătuiește față de aceștia păcătuiește direct împotriva Domnului: “Ascultați acestea voi care zdrobiți pe cei sărmani și vreți să stârpiți pe cei obijduiți din țară … juratu-S-a Domnul împotriva seminției lui Iacov: Niciodată nu voi uita fapta lor” (Amos VIII, 4-8).

Cu deosebire, profeții înfierează aspru păcatul desfrânarii. Printr-o frumoasă parabolă, profetul Natan mustră pe regale David pentru păcatul desfrânării, zicând: “Erau într-o cetate doi oameni: unul bogat și unul sărac. Cel bogat avea foarte multe vite mari și mărunte, iar cel sărac n-avea decât o singură oiță pe care el o cumpărase de mică și o hrănise și ea crescuse cu copii lui. Din pâinea lui mâncase și ea și se adăpase din ulcica lui, la sânul lui dormise și era pentru el ca o fiică. Dar iată că a venit la bogat un călător și gazda nu a îndurat să ia din oile sale sau din vitele sale să gătească cină pentru călătorul care venise la le, ci a luat oița săracului și a gătit-o pe aceea pentru omul care venise la el. Atunci s-a mâniat David cumplit asupra acelui om și a zis cătr Natan: Precum este adevărat că Domnul este viu, tot așa este de adevărat că omul care a făcut acesta este vrednic de moarte; pentui oaie el trebuie să întoarcă împătrit pentru că a făcut una ca aceasta și pentru că n-a avut milă. Atunci Natan a zis către David: Tu ești omul care a făcut aceasta.” (II Regi XII, 1-7).

Încălcarea poruncii Domnului cu privire la dreptate o reclamă și profetul Osea, israeliților: “Toți jură strâmb, mint, ucid, fură și sunt desfrânați, săvârșesc fapte silnice iar sângele vărsat curge peste sânge” (Osea IV, 3).

Scoțând în evidență păcatele, toți profeții biblici cer fiilor lui Israel, ca în fiecare împrejurare dreptatea să fie împlinită cnform Legii. Dreptatea lui Dumnezeu stă în împlinirea poruncilor Lui: El este izvorul binelui, adevărului și tuturor normelor de drept iar prin Legea Sa omul are “deplina capacitate de a delimita binele de rău”.

Cu tărie de convingere, profeții rostesc cuvinte de îndemn spre îndeplinirea dreptății: “Învățați să faceți binele, căutați dreptatea, ajutați pe cel apăsat, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă” (Isaia I, 17).

Peste tot, profeții biblici cer ca dreptatea să fie împlinită atunci când se face judecată, după porunca divină: “Așa zica Domnul: faceți judecată dreaptă și scoateți pe cel asuprit din mâna asupritorului, nu asupriți și nu împilați pe străin, pe orfan și pe văduvă, și sânge nevinovat să nu vărsați în locul acesta” (Ieremia XX, 3).

Profeții, denunțând cu multă vigoare fărădelegile judecătorilor luători de mită (Amos V, 12), îndeamnă la îndreptarea acestora cât mai grabnică.

Îndemnând la observarea Legii divine, aceeași corectitudine o cer profeții Vechiului Testament și în tranzacțiile comerciale pe care fii lui Israel le săvârșeau.

Observăm astfel, că în concepția profeților biblici, restabilirea echilibrului social în societatea iudaică în care ei au trăit, este posibilă numai prin revenirea la Dumnezeu și la Legea Sa pe care fii lui Israel au părăsit-o. Astfel, profetul Osea îndeamnă poporul: “să mergem să ne întoarcem la Domnul Dumnezeul nostru: El ne-a lovit, El ne va vindeca, El ne va bate, El ne va lega rănile!” (Osea VI, 1).

Așadar, în concepția profeților Vechiului Testament, “dreptatea biblică este virtutea care constă în a-i da fiecăruia ce este al lui, dar ea este, mai ales, însușirea care face ca puterea, titlul, fapta, evenimentul, lucrul să fie conform cu ceea ce cere datina, dreptul sau esența însuși a făpturilor”.

III. 4. Falșii închinători și spiritualizarea ideilor religioase

Proorocii, ca adevărați învățători ai poporului biblic, ca trimiși extraordinari ai lui Dmnezeu, adică reprezentanți adevărați ai religiei celei adevărate, se ridică cu energie împotriva judecății greșite potrivit căreia poate exista o religiozitate externă fără o corespunzătoare atitudine interioară și fără împlinirea datoriilor față de aproapele. Orice manifestare religioasă era respinsă de Dumnezeu dacă nu era făcută cu sinceritate.

Prin gura profetului Osea, Dumnezeu zice: “Că milă vreau iar nu jertfă și cunoașterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot” (Osea VI, 6).

Un mesaj mai amenințător aduce profetul Isaia: “Ascultați cuvântul Domnului, voi popor al Gomorei! Ce-mi folosesc mulțimea jertfelor voastre?, zice Domnul! M-am săturat de arderile de tot … nu mai aduceți daruri zadarnice! Tămâierile îmi sunt dezgustătoare, lunile noi, zilele de odihnă și adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăși prăznuirea vostră e nelegiuire.” (Isaia I, 10-13).

Profeții, condamnă formalismul care însoțea cultul adus luiYahweh. Ei arată că, cultul divin aparține vieții virtuoase a credinciosului. Acești bărbați au denunțat ritualul ca ceva ce nu-i necesar, însă, dacă era posibil, atunci ei au mers mai departe și au făcut din etica socială esențialul ,“tocmai unicul lucru cerut din partea lui Yahweh”.

Dacă studiem cu luare aminte scrierile profeților biblici, vedem că ei n-au disprețuit și n-au fost indiferenți față de valoarea adevăratului cult. Importanța cultului este arătată de faptul că profeții frecventau templul din Ierusalim. Aici își găseau ascultători pentru predicile lor. Profetul Ieremia își rostește cuvântările sale la Templu (Ieremia VII, 2). Profetul Amos și-a îndeplinit solia sa la sanctuarul din Betel. Profetul Isaia a fost chemat la misiune în Templul din Ierusalim. Profetul Ieremia a trimis pe Baruh să meargă și să citească înaintea credincioșilor profețiile descoperite lui de Dumnezeu (Ieremia XXXVI, 6). Deși n-au condamnat o formă a cultului sacrifical lipsit de intenția cea curată, profeții n-au omis să recomande dispoziția cea plină de smerenie a sufletului pe care o cere Domnul, celor credincioși: “Ți s-a arătat omule ceea ce este bun și ceea ce Dumnezeu cere de la tine; dreptate, iubire și milostivire și cu smerenie să mergi înaintea Domnului Dumnezeului tău”. (Miheia VI, 8).

Profeții arată că milostivirea lui Dumnezeu nu este posibilă față de israeliți fără ca în faptele acestora să se oglindească nu numai dreptatea, ci și compasiunea în relațiile sociale: “ Că milă vreau iar nu jertfă și cunoașterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile-de-tot”, (Osea VI, 6).

Așadar, Templul și jertfele ca elemente ale cultului n-au lipsit din cugetare și preocuparea profeților. Deși ei arată că sistemul sacrifical nu are putere harică și caracterul său este temporar, profeții pe tot parcursul misiunii lor nu se pot dispensa de el.

Celor care “se înfățișau la Templu cu inimi trufașe și se îngrijau numai de persoana lor fără să arate înțelegere și simțire pentru nevoile aproapelelui”, profeții nu încetează să recomande inimi smerite și recunoașterea stării de păcătoșenie, spunând că Domnul vrea pocăință adevărată, evlavie și sinceritate. Fără acest suport moral, cultul nu este decât un șir de gesturi goale de sens și lipsite de urmări.

Profeții combat rugăciunea cea fățarnică recomandând o stare sufletească corespunzătoare: “Când ridicați mâinile voaste către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea și cînd înmulțiți rugăciunile voastre nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălați-vă, curățați-vă!” (Isaia I, 15).

Adevărata rugăciune este strigătul sufletului către Yahweh pentu a-L lăuda, pentru a-I mulțumi și pentru a-I cere ajutorul. În mod special vedem rugăciunea ca o chemare de întoarcere a feței lui Dumnezeu căte cel ce se roagă: “Doamne Dumnezeule fie-Ți milă!” (Amos VII; 2).

Se pare că în vechime a existat în Israel credința că una din căile pentru a obține iertarea pentru păcate din partea lui Yahweh, esre rugăciunea mijlocitoare a unui profet. Această însușire era una din cele mai însemnate însușiri ale misiunii profeților biblici, căci ei deveneau mediatori între om și Dumnezeu, ca și preoții, dar desigur într-un mod cu totul diferit. Avraam, care în sens larg a fost socotit și el profet, s-a rugat pentru cei din neamul său (Facere XX, 17). Se știe despre Moise, că s-a rugat pentru popor înaintea lui Dumnezeu, iar rugăciunea profetului a fost ascultată (Ieșire XXXII, 11). Regele Saul după lupta cu amaleciții a mers la Samuel proorocul, ca să-I aducă mulțumire Domnului (I Regi cap.XXV). Pentru Iroboam se roagă un prooroc anonim, pentru ca Domnul să-i vindece mâna (I Regi XIII, 1-10). Proorocul Amos se roagă pentru poporul său înaintea Domnului să-l scape de invazia lăcustelor. Profetul Ieremia ține să menționeze contemporanilor săi că profeții Moise și Samuel s-au rugat în mod deosebit pentru poporul ales. (Ieremia XV, 1), de aceea și el se roagă pentru popor (Ieremia VII, 16).

Așadar, “profeții au cunoscut în viața lor zilnică bogăția Harului revărsat asupra lor prin mijlocirea comuniunii lor strânse cu Dumnezeu”. Această comuniune este arătată de profetul Amos sub forma unei convorbiri tainice cu Dumnezeu (Amos, cap. VII). Îndemnul său: “căutați binele și nu răul ca să fiți vii” (Amos V, 14) “are nu numai un aspect moral ci și unul social, exprimând adevărul, că, înfăptuirea binelui și evitarea răului sunt condiție a existenței umane”.

CAPITOLUL IV

IV. PROFEȚIILE MESIANICE ȘI PACEA VIITOARE

Profeții Vechiului Testament au fost oameni ridicați de Dumnezeu în vremuri grele de apostazie și decădere morală a fiilor lui Israel. Adresându-se “unui popor tare în cerbice”, acești oameni inspirați au devenit prin acțiunile lor conștiințele națiunii iudaice. Mesajul lor profetic, pe lângă caracterul local și contemporan în care a fost rostit, s-a referit și la împlinirile viitoare ele planurilor lui Dumnezeu. Aceste profeții cu privire la viitor își au izvorul în contextul istoric în care profeții au activat (Isaia, VII, 11-14).

În afară de profețiile referitoare la starea religioasă, morală și socială a poporului ales și soarta popoarelor vecine idolatre, profeții biblici au adus mesajul despre Mesia și pacea viitoare pe care acesta o va instaura.

Planul mântuirii omenirii de sub osânda păcatului strămoșesc, rânduit de Dumnezeu, stă în strânsă legătură cu întruparea lui Mesia. Despre acesta vorbesc aghiografii Vechiului Testament începând de la Moise și încheind cu ultimul profet scriitor, Maleahi.

Pentru ca oamenii să recunoască și să înțeleagă această misiune a lui Mesia, Dumnezeu le-a descoperit pe cale supranaturală, prin profeții Vechiului Testament unele trăsături privind persoana și lucrarea Lui în lume. Având în vedere acest lucru, putem spune că scrierile Vechiului Testament conțin istoria mântuirii și aproape toate cărțile canonice vechi-testamentare vorbesc în sens profetic de venirea în lume a lui Mesia, care v-a întemeia o împărăție dominată de bunuri materiale și spirituale.

Ideea mesianică la profeții biblici formează temelia religioasă, morală și socială din perioada de pregătire a poporului ales, în special, și a omenirii, în general, de la căderea lui Adam în păcat și până la întruparea lui Iisus Hristos. În jurul acestei idei mesianice, sunt îndreptate toate descoperirile vechi-testamentare, care alcătuiesc prima parte din iconomia mânturii, sau perioada pregătitoare de la căderea primilor oameni și până la venirea lui Iisus Hristos, când se împlinesc toate cele profețite în persoana Sa.

Ideea mesianică traversează ca “un fir roșu” scrierile profetice și ea își are originea de la Dumnezeu, deoarece profeții n-au vorbit în numele lor când s-au referit la persoana și lucrarea lui Mesia în lume. Ea, s-a păstrat în puritatea ei pe calea revelației supranaturale, de aceea mesianismul la profeții biblici capătă o certă originalitate, care nu se poate identifica cu nici o concepție religioasă păgână (persană, babiloniană, egipteană, greacă, romană) despre mântuire. De aceea se poate spune că la profeții biblici, ideea mesianică are rol de pregătire a conștiinței și cunoașterii religioase, de iluminare și conducere spre Hristos. În acest sens “profetismul este preludiul adevăratei cunoașteri a Logosului“.

În Vechiul Testament toate textele care vorbesc despre persoana și lucrarea lui Mesia poartă numele de “profeții mesianice”. Urmărind șirul profețiilor profeților, observăm că ideea mesianică cunoaște o dezvoltare strâns-legată de revelația divină și ea se conturează foarte mult după ce Dumnezeu a ales pe patriarhul Avraam, în virtutea credincioșiei sale, din seminția căruia se va naște poporul lui Israel. Acest popor a fost chemat de Iahve să păstreze curată credința în Unicul și adevăratul Creator al lumii. Cu acest popor, Dumnezeu va încheia legământ pe muntele Sinai prin mijlocirea proorocului Moise, ca să asculte de poruncile Sale și din sânul său va alege prooroci care să vorbească poporului nu numai de împlinirea Legii, ci și despre venirea lui Mesia în lume.

Profeții Vechiului Testament au inaugurat o nouă fază în dezvoltarea învățăturii privind persoana și lucrarea lui Mesia care se va naște dintr-un neam ales, dintr-o anume seminție și familie.

Făgăduința lui Mesia este anuțată de Dumnezeu imediat după căderea strămoșilor în păcat. Prima profeție mesianică s-a numit “Protoevanghelie” și are în vedere nașterea lui Mesia dintr-o urmașă a Evei: “Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Facere III, 15). Prin conținutul acestei profeții, Dumnezeu arată primilor oamani și urmașilor lor că lupta dintre ei și diavol nu va fi fără izbândă ci încununată de victorie atunci când se va întrupa Mesia.

După prima “veste bună” se descoperă o continuitate de profeții care precede originea poporului ales și care, legându-se de toată istoria vechi-testamentară urmărește succesele, nenorocirile și peregrinările poporului ales. De la Adam până la Ioan Botezătorul, se descoperă o consonanță în mesajul despre Mesia și pacea viitoare.

Înțelesul general al Protoevangheliei este completat cu binecuvântarea lui Noe (Facere IX, 25-27). Acesta binecuvintează pe fiul său Sem, făcându-i cunoscut prin inspirație divină că din seminția lui se va naște Mesia, că neamul lui se va bucura de binecuvântări divine în calitatea sa de purtător al făgăduințelor dumnezeiești.

Datele generale despre persoana lui Mesia se întregesc din grupul de texte de la cartea Facere, care conțin făgăduințele făcute de Dumnezeu lui Avraam (Facere, XII, 2-3; XVIII, 18, XXII, 17-18). În virtutea credincioșiei lui Avraam, Dumnezeu îi face promisiuni acestuia cu privire la prosperitatea materială și spirituală de care se vor bucura urmașii săi. Astfel, din familia sa se va naște Mesia, dar binecuvântările mesianice nu vor cuprinde numai pe descendenții săi direcți ci și pe cei din alte neamuri, care vor crede în Mesia. Aceste făgăduințe mesianice, au fost înnoite de Dumnezeu cu patriarhul Isaac, fiul lui Avraam (Facere XXVI, 4), precum și cu patriarhul Iacov (Facere XXVIII, 14).

Timpul în care va veni Mesia este mai bine cunoscut prin profeția ultimului patriarh evreu Iacov, care, binecuvintează pe fiul său Iuda, prevestindui-i acestuia că urmașii săi vor avea un viitor strălucit, că din seminția lui se vor ridica regi, care începând cu David vor domni până va veni Șilo. În timpul lui Șilo va înceta orice stăpânire politică și se va instaura cea spirituală, căreia i se vor supune toate popoarele pământului, rezultând că Mesia se va naște din seminția lui Iuda.

Originea umană a lui Mesia este mărturisită de profeția lui Valaam: “Îl vâd dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel” (Numeri XXIV, 17). Prin aceste cuvinte este exprimată descendența Mântuitorului Iisus Hristos din Iacov, textul acestei profeții fiind consemnat cu aproximativ XIII secole înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu a cărui împărăție va cuprinde toate neamurile. Conducătorul acestei împărății universale, așa cum subliniază profetul Moise în cuvântarea a doua rostită în fața fiilor lui Israel, va fi și un Mare Profet, interpret desăvârșit al voii divine: “Prooroc din mijlocul tău și din frații tăi, ca și mine, îți va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultați. Eu le voi ridica Prooroc din mijlocul fraților lor, cum ești tu, și voi pune cuvintele Mele în gura Lui și El le va grăi tot ce-I voi porunci Eu” (Deuteronom XVIII, 15;18). În lumina acestei profeții, Mesia este prezentat ca cel mai mare profet, mai mare chiar decât Moise deoarece va încheia un Nou Legământ, va da o Lege Nouă și învățătura Sa reprezintă un dreptar spiritual desăvârșit. Importanța viitorului profet este subliniată de Moise prin îndemnul făcut de a asculta de persoana lui Mesia. Această calitate de profet a lui Hristos a fost recunoscută și de contemporanii Lui: “Și căutând să-L prindă s-au temut de popor pentru că îl socoteau prooroc” (Matei XXI, 46).

Urmărind istoria de la moartea lui Moise până la moartea proorocului Samuel (sec. IX-VIII î. Hr.), observăm că ideea mesianică nu este reprezentată decât de așa-zisa “Cântare a Anei”: “El va da tărie regilor noștri și fruntea Unsului Său o va înălța” (I Regi II, 10). Aici, Mesia poartă denumirea de “Unsul”, termen care desemna o persoană sfințită, închinată lui Dumnezeu. Acest nume era purtat de obicei de rege, și de arhiereu, fiind specific la poporul iudeu. Cu timpul această denumire de “Unsul” a fost atribuită numai lui Mesia, cum se poate observa și din această profeție unde El are calitatea de rege, arhiereu și profet desăvârșit.

O intensificare deosebită au cunoscut profețiile mesianice în timpul regilor David și Solomon. Lui David, Dumnezeu îi face promisiunea că va ridica un urmaș din casa sa și Acesta va întemeia o împărăție veșnică: “Voi ridica după tine pe urmașul tău care va răsări din coapsele tale și voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casa numelui Meu și Eu voi întări scaunul domniei lui în veci” (II Regi VII, 12-13). Viitorul Mesia este înfățișat ca un urmaș glorios al casei davidice, care va întemeia o împărăție universală permanentă, cu centrul ei în Ierusalim, cetatea păcii. În acest sens, mărturisește și profetul Natan lui David, regele: “Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veșnic înaintea ta și tronul tău va sta în veci “ (II Regi VII, 16). Pe patul de moarte, David confirmă: “Casa mea nu este mică înaintea lui Dumnezeu, căci El a încheieat cu mine o alianță veșnică” (II Regi XXIII, 5).

După sfințirea templului din Ierusalim, regele Solomon s-a învrednicit din nou de arătarea Domnului, Care-i spune că va întări în veci scaunul său de domnie și din el nu va lipsi niciodată bărbat din Israel: “Atunci voi întări tronul regatului tău peste Israel în veci precum i-am grăit lui David, tatăl tău, zicând: nu vei fi lipsit niciodată de un urmaș pe tronul lui Israel” (III Regi IX, 5). Sensul profetic al acestor cuvinte descoperite de Dumnezeu, pun în lumină persoana și rolul de conducător al lui Mesia, a Cărui împărăție va dăinui de-a pururi pe pământ.

Pe lângă descendența umană a lui Mesia, David psalmistul profețește despre obârșia divină a lui Mesia în Psalmi săi: “Fiul meu ești tu. Eu astăzi te-am născut” (Psalmul II, 7).

Pavel, citând în Epistola către Evrei, afirmă: “Căci căruia dintre îngeri i-a zis Dumnezeu vreodată: Fiul meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut; și iarăși: Eu Îi voi fi Lui Tată și El Îmi va fi Mie Fiu” (Evrei I, 5).

Referindu-ne la textele profetice din cartea Psalmilor, observăm că ele pun într-o lumină specială demnitatea împărătească a lui Mesia numindu-L “Rege” și “Fiu al Regelui” (Melekh, ben Melekh), (Psalm LXXII, 1).

Demnitatea preoțească a Mântuitorului este arătată ca fiind deosebită de cea levitică, întrucât este după rânduiala lui Melchisedec, care era preot și rege al Salemului. Claritatea sensului profetic al acestui text este întărită de faptul că în același psalm se precizează demnitatea lui Mesia: “Zis-a Domnul Domnului Meu: Șezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale. Toiagul puterii Tale Ți-l va trimite Domnul din Sion zicând: Stăpânește în mijlocul vrăjmașilor Tăi” (Psalmul CIX, 1-2).

Ultimul text mesianic din cartea Psalmilor se referă la “piatra cea din capul unghiului”, care a fost nesocotită de ziditori (Psalmul CXVII, 22). Sensul mesianic al acestei profeții este întregit în ceea ce privește înțelesul noțiuni de “piatră”, în textul paralel din cartea proorocului Isaia care vorbește despre Mesia: “Pentru aceasta așa zice Dumnezeu: Pus-am în Sion o piatră, o piatră de încercare, piatra din capul unghiului, de mare preț, bine pusă în temelie; cel care se va bizui pe ea, nu se va clătina” (Isaia XXVIII, 16).

Perioada da vărf în care ideea mesianică despre persoana și lucrarea lui Mesia, a cunoscut cea mai mare dezvoltare a fost cea a profeților scriitori, care au activat între secolele IX- V î. Hr. Profețiile mesianice din cărțile profeților sunt cele mai numeroase în raport cu cele din cărțile celelalte ale Vechiului Testament.

Profeții biblici au inaugurat o nouă fază în dezvoltarea învățăturii privind persoana și lucrarea lui Mesia. În scrierile profetice se pot distinge câteva idei generale ale profețiilor mesianice, din care amintim: universalitatea împărăției mesianice și desăvârșirea morală care va domina în toți cei ce vor face parte din această împărăție a lui Mesia. La toți profeții scriitori se evidențiază în acest sens, așteptarea unei noi ordini superioare în viața morală a omenirii, ordine morală care să fie dominată de sfințenie, fericire și pace la toți oamenii pământului.

În cartea profetului Isaia este foarte mult conturată imaginea privind “regatul păcii” (Isaia XI, 1-5). Fiind în accord cu cele prevestite asupra originii umane a lui Mesia, “Evanghelistul Vechiului Testament” se referă la descendența davidică a lui Mesia, arătând că Acesta este acel vlăstar care odrăslește din tulpina lui Iesei, tatăl regelui israelit: “O Mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei și un Lăstar din rădăcinile lui va da. Și se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu…” (Isaia XI, 1-2). Anunțându-L pe Emanuil care îseamnă “cu noi este Dumnezeu”, Isaia vorbește despre nașterea Lui dintr-o Fecioară: “Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia VII, 14). Aici profetul arată deslușit nașterea mai presus de fire a noului Adam, Mesia care a luat chip de om prin puterea Duhului Sfânt. Comentând această profeție, Sfântul Iustin Martirul se întreabă: “… dacă acesta despre care vorbește Isaia nu avea să se nască din fecioară, atunci despre cine strigă Duhul Sfânt: Iată Domnul vă va da un semn … Căci dacă acesta avea să se nască ca toți cei născuți din împreunare, pentru ce atunci Dumnezeu a zis că vă va da un semn, care nu este ceva comn tuturor celor întâi născuți? Dar ceea ce este cu adevărat un semn și care trebuia să devină pentru neamul omenesc un motiv de încredere, este că dintr-un sân fecioresc, Cel întâi născut dintre toate creaturile (Col. I; 15) a devenit cu adevărat trup, S-a născut copil …”.

Alte denumiri din cartea profetului Isaia scot în relief caracterul divino-uman al persoanei lui Mesia, prezentată sub numele de “prunc”, pe umărul căruia va fi stăpânirea “minune”, “sfetnic”, “domn al păcii”: “Căci Prunc s-a născut nouă un Fiu s-a dat nouă a Cărui stăpânire e pe umărul Lui și se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic luminat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie.” (Isaia II, 4). Nimeni din Vechiul Testament n-a purtat acest nume de “Domn al păcii”.

Multe texte profetice din cartea profetului Isaia arată că “roadele lucrării Lui mântuitoare între oamenii credincioși vor fi minunate”. În perspectiva mesianică, autorul sfânt scoate în evidență faptul că în timpul lui Mesia se va instaura pacea cea adevărată, căci: “săbiile dușmanilor se vor preface în fiare de plug și lăncile lor în cosoare” (Isaia II, 4). Învățătura lui Mesia va aduce nu numai împăcarea lumii cu Dumnezeu, ci și frățietate între oameni (Isaia XI, 6-9). Profetul Isaia vorbind în nenumărate rânduri despre activitatea lui Mesia, spune că aceasta se va desfășura în Ierusalim (Isaia II, 2-3), arătând că Acesta va fi cunoscut prin minuni, vindecând trupuri suferinde și sufletele chinuite de boli. Această slujire a lui Mesia este exprimată sugestiv prin expresia “robul Domnului” (ebed Iahve) menționată în mai multe capitole (Isaia XLII, 1-7; XLIV, 1-4; XLIX, 4-9; L, 4-9; LII, 13; LIII) prin această expresie (ebed Iahve) este definită de către profetul Isaia persoana lui Mesia și îndeosebi activitatea Sa mântuitoare care se va încheia cu jertfa de pe Golgota: “iată că Sluga Mea va propăși, Se va sui și Se va face și Se va înălța pe culmile slavei” (Isaia LII, 13).

“Cine va crede ceea ce noi am auzit și brațul Domnului cui se va descoperi? Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, și ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumusețe ca să ne uităm la El, și nici înfățișare, ca să ne fie drag.

Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă.

Dar El a luat asupra-Și durerile noastre și cu suferințele noastre s-a împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu.

Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat.

Toți umblam rătăciți ca niște oi, fiecare pe calea noastră, și Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noaste ale tuturor.

Chinuit a fost, dar s-a supus și nu și-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu Și-a deschis gura Sa.

Întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat și neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viața Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte.

Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege și cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârșise nici o nedreptate și nici o înșelăciune nu fususe în gura Lui” (Isaia LIII, 1-9).

După felul în care aste prezentat “Robul Domnului” se poate desprinde rolul Său în opera de răscumpărare căci “își dă viața pentru păcatele poporului”. Aceasta este tema centrală a cărții “Evanghelistului Vechiului Testament”, “Ebed Iahve” este descris ca fiind cel ce vine să slujască oamenilor, dar aceștia refuzând chemarea Lui și Îl batjocoresc, El își dă viața pentru păcatele lor, pentru ca prin moartea Lui noi toți să ne mântuim.

Venirea lui Mesia în lume, așa cum a profețit Isaia va fi anunțată și pregătită de un Înaintemergător: “Un glas strigă: în pustiu gătiți calea Domnului, drepte faceți în loc neumblat cărările Dumnezeului” (Isaia XL, 3).

Persoana și lucrarea mântuitoare a lui Mesia e deschisă cu noi date profetice de proorocul Ieremia, care și-a desfășurat activitatea sa înainte de dărâmarea Ierusalimului (sec VII î. Hr.). În cuprinsul cărții sale, referindu-se la Mesia, îl numește “Odraslă”, “Păstorul”: “Iată vin zilele, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă și va ajunge rege și va domni cu înțelepciune” (Ieremia XXIII, 5). Mesia ca și păstor va conduce turma Sa cu înțelepciune și cu dreptate, fapt pe care nu l-au făcut înaintașii Lui. Prin mijlocirea Lui, Dumnezeu va încheia un Nou Legământ: “Iată vin zilele când voi încheia cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou” (Ieremia XXXI, 31).

La profetul Ieremia găsim în legătura cu Mesia numai expresia “legământ nou”, iar la profetul Iezechiel, aceasta este redată sub forma de “legământ al păcii” și “legământ veșnic”: “Voi încheia cu acela legământul păcii și voi depărta din țară fiarele sălbatice încât oile mele să trăiască în siguranță …” (Iezechiel XXXIV, 25).

“Voi încheia cu ei un legământ al păcii, legământ veșnic voi avea cu ei” (Iezechiel XXXVII, 26).

În viziunea lui Iezechiel, Mesia va întemeia un stat ideal, o cetate davidică nouă care va fi loc de întînlire al tuturor popoarelor. Profetul aflat în exil în mijlocul conaționalilor săi care treceau printr-o mare criză religioasă, anunță profeții mesianice care au în vedere venirea Aceluia căruia I se cuvine domnia. Lucrarea mântuitoare a lui Mesia mai este prevestită de profet prin expresia “apa cea vie” (Iezechiel XLVII, 1).

Un aport substanțial în dezvoltarea ideii mesianice l-a adus și profetul Daniel, care a activat tot în exilul babilonian. Ideea mesianică la profetul Daniel este reprezentată în special de trei texte mesianice: Daniel II,44; VII,13-14; IX;24-27.

In prima profeție a lui Daniel aflăm ca profetul prevestește sosirea celei de-a V-a împărății care are o origine divină și existența ei nu va fi nimicită de nimeni, ea va dăinui în veci: “Iar în vremea acestor regi, Dumnezeul cerului va ridica un regat veșnic care nu va fi nimicit niciodată…El va sfărâma și nimici toate aceste regate și singur El va rămâne în veci”(Daniel II,44).

Prin expresia “Fiul Omului”(Daniel VII;13-14),profetul subliniază realitatea întrupării lui Mesia care nu va fi un om oarecare, ci deosebit, având o natură divino-umană. Acestuia, Dumnezeu Tatăl, Cel vechi de zile îi dă putere, slavă și împărăție veșnică. Dacă la ceilalți profeți împărăția mesianică pare să fie pusă în legătură cu întoarcerea din exil a poporului lui Israel, în cartea proorocului Daniel, venirea împărăției mesianice și a lui Mesia este pusă în legătură cu trecerea celor 70 de săptămâni de ani:” Șaptezeci de săptămâni de ani sunt hotărâte pentru poporul tău și pentru cetatea ta cea sfântă până ce fărădelegea va trece…El va încheia un legământ cu mulți într-o săptămână iar la mijlocul săptămânii va înceta jertfa și în templu va fi urâciunea pustiirii …” (Daniel IX, 24-27).

Șirul profețiilor mesianice în cărțile profeților mici se îmbogățesc cu noi sensuri.Profetul Osea prevestind pe Mesia, îl înfățișează ca și “Pruncul iubit de Dumnezeu”, care va fi chemat din Egipt: “din Egipt am chemat pe fiul Meu” (Osea XI, 1).

Profetul Ioil vorbind despre Mesia arată că Acesta este un profet, adică un învățător, înarmat cu toată plenitudinea spiritului divin, este un Instructor al dreptății: “bucurați-vă și vă veseliți în Domnul Dumnezeul vostru, căci El v-a dat pe Învățătorul dreptății …” (Ioil II, 23).

Profetul Miheia precizează în cartea sa nașterea lui Mesia în Betleemul Iudeii: “și tu Betleeme Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste Israel, iar obârșia Lui este dintru început din zilele veșniciei.” (Miheia V, 1).

Profetul Avacum subliniază momentul de glorie în zilele lui Mesia: “Slava Lui acoperă cerurile, și tot pământul este plin de slava Lui.” (Avacum III, 3).

În cele patru cuvântări profetice ale lui Agheu, ideea mesianică se referă la timpul când cel de-al doilea templu din Ierusalim va avea o slavă mai mare decât primul lăcaș de închinăciune ridicat de regele Solomon (Agheu II, 6-9).

Dintre profeții mici cea mai mare contribuție la dezvoltarea ideii mesianice o are profetul Zaharia, care mărturisește descoperirea divină: “Iată Eu aduc pe Servul Meu Odraslă” (Zaharia III, 8).

“Așa grăiește Domnul Savaot: Iată un om care va fi chemat Odraslă, acesta va odrăsli și va zidi templul Domnului … El va purta semne regale și va stăpâni și va domni pe tronul lui …” (Zaharia VI, 12-13).

Fiind inspirat de Dumnezeu, proorocul Zaharia mai afirmă că trupul lui Mesia va fi străpuns: “… și își vor aținti privirile înspre Mine pe Care ei L-au străpuns și vor face plângere asupra Lui cum se face pentru un fiu, unul născut și-L vor jeli ca pe cel întâi născut” (Zaharia XII, 10).

Profetul spune că cei care i-au fost apropiați lui Mesia se vor lepăda de El, ca de păstorul care este bătut și i se risipește turma: “Voi bate păstorul și se vor risipi oile și Îmi voi întoarce măna Mea împotriva celor mici” (Zaharia XIII, 7).

Zaharia prevestește că “Cel care va intra în Ierusalim, Mesia, se va smeri pe mănzul a sinei”: “Bucură-te foarte fiica Sionului, veseleștete, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept și biruitor, smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei … El va vesti pacea popoarelor și împărăția Lui se va întinde de la o mare până la cealaltă mare și de la Eufrat până la marginile pământului.” (Zaharia IX, 9-10).

Jertfa de pe Golgota a Mântuitorului Iisus Hristos aduce desființarea sacrificiilor sângeroase ale Legii mozaice, spune profetul Maleahi, anunțând instituirea jertfei nesângeroase: “Căci de la răsăritul soarelui și până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri și în orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu și prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri, zice Domnul Savaot” (Maleahi I, 11).

În concluzie, vorbind despre regatul mesianic în care va domni Mesia, acesta este un regat al dreptății desăvârșite, al mântuirii, al binecuvântării și al păcii pentru toate națiunile pământului. În acest sens, arătând caracterul universal al timpului aceluia, profetul Miheia concluzionează: “fiecare va sta liniștit sub viță și sub smochinul său” (Miheia IV, 5).

Prin urmare putem spune că pacea care va veni în timpurile mesianice “după Profeți, trebuie să fie înțeleasă ca atât individual cât și social, atât spiritual cât și temporal, atât înăuntrul omului cât și în afara lui, în legătură cu semenii săi”. Mesia prin jertfa Sa, este prezentat de către profeți ca Unul care biruiește și instaurează pacea veșnică atât cea cerească cât și cea pământească.

CAPITOLUL V

V. ACTUALITATEA PROFEȚILOR

V.1. Plinirea vremii

Noul Testament este colecția de cărți sfinte care vorbește despre împlinirea Legii și a profeților în Iisus Hristos, Domnul nostru. Dacă în colecția Vechiului Testament personajul principal îl constituie poporul lui Israel, căruia profeții îl slujesc conducându-l spre Mesia, în colecția Noului Testament personajul principal este însuși Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acesta este Cuvântul, revelația finală și deplină a lui Dumnezeu, Cel ce este “plinirea Legii și a proorocilor”.

Poporul Evreu fusese acela care primind binecuvântarea lui Dumnezeu prin făgăduința făcută lui Avraam, cum că acesta va fi tatăl unui popor în care se vor binecuvânta toate neamurile pământului (Facere XII, 1-3), acesta avea misiunea de a stărui pe calea Domnului. Prin această făgăduință, prin Legea lui Moise și prin prooroci, poporul se angajază de bunăvoie în planul lui Dumnezeu de mântuire a întregii lumi, căzute prin Adam. Acceptându-L pe Dumnezeu, recunoscându-I glasul prin profeți, Israel își transcede destinul istoric transformându-l într-o istorie providențială prin care Ierusalimul să devină centrul întregii lumi, în urma Noului Legământ al lui Mesia.

Împărăția lui Dumnezeu promisă și propovăduită de profeți de-a lungul istoriei urma să se împlinească în Iisus Hristos, Mesia cel promis. Dar evreii n-au reușit să-și depășească limitele propriei istorii naționale și să se înscrie în Istoria cea sfințită de Dumnezeu prin întruparea Domnului Iisus Hristos. Plasându-se într-un iudeo-centrism, iudeii n-au recunoscut pe Răscumpărătorul întregii lumi propovăduit de profeții biblici. Toate popoarele fuseseră chemate de Dumnezeu la mântuire împreună cu Israel, însă acesta de pe urmă ne-vrând să accepte “crucea lui Hristos”, a devenit un popor blestemat să-și poarte crucea până la mântuirea finală. Deși întreaga istorie biblică revelată de Iahve, de la Adam până la Ioan Botezătorul, care a fost ultimul profet, își găsește împlinirea în Iisus Hristos, totuși pentru poporul lui Israel mesianismul cunoaște un eșec chiar în solul în care a fost format. Acesta este paradoxul poporului ales, căci Israel nu a reușit să depășească pateticul mesianism național cu care s-au luptat profeții biblici. Poporul care L-a “ales” liber pe Dumnezeu, tot el L-a respins prin această libertate de credință, astfel Mesia s-a născut la “plinirea vremii”, însă nu și pentru poporul ales. Deși mesianismul a eșuat în sânul poporului evreu totuși putem afirma că se păstrează ca moștenire arhetipală, conștiința mesianică.

Plinirea vremii, a celor 70 de săptămâni de ani, profețită de Daniel, este întărită de Sf. Apostol Pavel care mărturisește evreilor: “După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri și în multe chipuri a vorbit părinților noștri prin prooroci; În zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin care a făcut veacurile” (Evrei I, 1-2).

Această plinire a vremii exprimată de către profeții biblici ca timp al venirii lui Mesia reprezintă momentul în care Dumnezeu a trimis pe Însuși Fiul Său, născut din femeie să schimbe pe “omul cel vechi” cu “omul cel nou”: “să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavol și să izbăvească pe cei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei II, 14-15).

Plinirea vremii a fost inaugurată în cântecele îngerilor deasupra staulului din Betleem, iar împlinirea nădejdiilor atâtor generații îl fac pe bătrânul Simeon să ceară un sfârșit lin, cuvenit drepților, rostind: Acum slobozește!.

V.2. Ioan Botezătorul, ultimul profet

Acest “timp mesianic” este anunțat și pregătit de Ioan înaintemergătorul lui Mesia: “Precum este scris în prorocie (la Maleahi) și Isaia: Iată Eu trimit pe Îngerul Meu înaintea feței Tale care va găti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui” (Marcu I, 2-3).

Ioan este proorocul ultim care face legătura între Noul și Vechiul Testament, așa cum mărturisește și Matei Evanghelistul: “Toți proorocii și legea au prorocit până la Ioan” (Matei XI, 13).

Ioan Botezătorul intră în tradiția profeților premergători lui Mesia după cum însuși mărturisește: “Vine în urma mea Cel ce este mai mare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă să-I dezleg cureaua încălțămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu duh sfânt” (Marcu I, 7-8).

Luca Evanghelistul fixând timpul propovăduirii lui Ioan “în al cinsprezecelea an al domniei cezarului Tiberiu” (Luca III, 1-2), spune că proorocul propovăduia poporului vestea cea bună, botezând cu apă spre iertarea păcatelor: “În zilele Arhiereilor Ana și Caiafa a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan fiul lui Zaharia în pustie. Și a venit toată împrejurimea Iordanului, propovăduind botezul pocăinței spre iertarea păcatelor, precum este scris în cartea cuvintelor lui Isaia proorocul: este glasul celui ce strigă în pustie: Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui” (Luca III, 2-4).

Despre personalitatea acestui prooroc mărturisește Arhanghelul Gavril: “Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin nici altă băutură amețitoare și încă din pântecele maici sale se va umple de Duh Sfânt” (Luca I, 15).

Însuși Mântuitorul vorbind poporului dă mărturie despre Ioan zicând: “Adevărat zic vouă: nu se va ridica dintre cei născuți din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuși cel ma mic în împărăția cerurilor este mai mare decât el” (Matei XI, 11). Venind din Nazaret la Iordan, Iisus acceptă să fie botezat de Înaintemergător pentru a se face mărturisit deplin și a-și arătă slava Sa: “Și în zilele acelea a venit din Nazaretul Galileii și s-a botezat în Iordan de către Ioan. Și îndată ieșind din apă a văzut cerurile deschise și Duhul ca un porumbel coborându-se peste El. Și glas s-a făcut din ceruri: Tu ești Fiul Meu iubit, întru Tine am binevoit” (Marcu I, 10).

Din aceste mărturisiri noi putem trage concluzia cu certitudine că misiunea de prooroc al Sfîntului Ioan Botezătorul a fost “încredințată direct de Dumnezeu (Maleahi III, 1, Ioan I, 6,) și a avut ca scop principal prezicerea și pregătirea venirii imediate pe pământ a lui Mesia.

V.3. Atitudinea Mântuitorului și a Apostolilor Săi față de profeți

Mântuitorul Iisus Hristos, dând răspuns trimșilor lui Ioan Botezătorul, care veniseră să-L întrebe dacă El este Cel așteptat, Mîntuitorul confirmă că El este, răspusul dîndu-l prin intermediul profeției lui Isaia (XX,18-19) căci “orbii își capătă vederea și șchiopii umblă, leproșii se curățesc și surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește.”(Matei XI, 5).

Ceea ce Isaia și ceilalți profeții prevesteau vorbind la timpul viitor, Hristos împlinește, El vorbește în prezent. Proorocia profeților s-a adeverit, iar aceasta plinindu-se dovedește că Iisus Hristos este ”Unsul”, Mesia cel așteptat, Care va spune oamenilor toate, după cum mărturisește Domnul în convorbirea cu samarineanca: “Doamne văd că Tu ești prooroc… Și Iisus i-a zis…Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină în duh și adevăr. I- zis femeiea: Știm că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni Acela, ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis; Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine.”(Ioan IV, 19-26).

Vorbind iudeilor, Mântuitorul arată că este o legătură organică între activitatea lui Moise, a profeților și activitatea Sa, căci iudeii cercetau Scripturile, ( Vechiul Testament ) și credeau că ele conduc la viața veșnică, dar tocmai acestea vorbeau despre El: “Cercetați Scripturile că socotiți că în ele aveți viață veșnică. Și acelea mărturisesc despre Mine…Că dacă ați fi crezut în Moise, ați fi crezut și și Mie, căci despre Mine a scris acela. Iar dacă cele scrise de el nu credeți, cum ve-ți crede în cuvintele Mele.” (Ioan V, 39-47). Prin aceasta Mântuitorul face referire la profețiile lui Moise (Deuteronom XVIII, 15), arătând că El este “Proorocul” anunțat. Moise era robul lui Dumnezeu pe când El, Fiu și Moștenitor: “Moise a fost credincios ca Fiul peste casa Sa.” (Evrei III, 5-6).Mântuitorul amintește de Moise și în Predica de pe Munte, unde compară Legea Sa Nouă cu cea Veche. Mântuitorul nu numai că aprobă Decalogul, dar și aprofundează Legea desăvârșindu-o, dând Legii lui Moise înteaga sa împlinire. La Decalog, Mântuitorul adaugă Fericirile, la poruncă opunând iubirea :”Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul.”(Ioan XIII, 34).

Mântuitorul arată că toate câte au profețit proorocii, semnele și faptele Vechiului Testament se împlinesc în El: “Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau prorocii; n-am venit să stric ci să împlinesc.”(Matei V, 17). De asemenea, El afirmă că e împărțit în Legea lui Moise, prooroci și psalmi: “Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în legea lui Moise, în prooroci și în psalmi.”(Luca XXIV, 44).

Vestind moartea și învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos se folosește de tipul șederii proorocului Iona timp de trei zile în pântecele chitului: “Iar El, răspunzând le-a zis: Neam viclean și desfrânat cere un semn, dar semn nu i se va da decât semnul lui Iona proorocul: Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și Fiul Omului în inima pământului trei zile și trei nopți.”(Matei XII, 39-40).

Mântuitorul așează misiunea și jertfa Sa mântuitoare în legătură cu proorociile biblice: ”Că Fiul Omului merge precum este scris despre El; dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului…”(MarcuXIV,21). El mustră pe farisei și pe saduchei, care deși se socoteau cunoscători ai Scripturilor, nu-L recunoșteau, chiar dacă toate profețiile îl mărturiseau: “Și le-a zis Iisus: Oare nu pentru aceasta rătăciți, neștiind Scripturile nici puterea lui Dumnezeu?”(Marcu XII, 24). După Sfânta Sa Înviere, Mântuitorul arătându-se celor doi ucenici, Luca și Cleopa, le tâlcuiește “toate Scripturile începând de la Moise și de la toți proorocii”, pentru a dovedi mesianitatea Sa (Luca XXIV, 27). Mântuitorul recunoaște Scripturile păstrate și folosite de sinagoga iudaică “ca fiind memoria profetică a lui Israel și referința principală cu privire la misiunea și persoana lui Mesia , zicând evreilor: ”Mulți prooroci și regi au voit să vadă cele ce vedeți voi, dar n-au văzut și să audă ceea ce ați auzit voi, dar n-au auzit.”(Luca X, 24).

Sfinții Apostoli, de asemenea se folosesc de pasaje din scrierile profetice în cuvântările lor, pentru mărturia mesianității Mântuitorului. În acest sens, Sf. Apostol Petru, vorbind mulțimii la Cincizecime despre mântuirea adusă de Hristos, face referire la profeția Psalmistului David: “Păzește-mă Doamne ca pe lumina ochilor; cu acoperământul aripilor Tale acoperă-mă. De fața necredincioșilor care mă necăjesc pe mine. Vrăjmașii mei sufletul meu l-au cuprins; Cu grăsime inima lor și-au încuiat, gura lor a grăit mândrie. Izgonindu-mă acum m-au înconjurat, ochii lor și-au ațintit ca să mă plece la pământ. ”(Psalmul XVI, 8-11).

Tot Apostolul Petru, arată că “piatra” cea din capul unghiului profețită de psalmist este Hristos, zicând: “Pentru că scris este în Scriptură: Iată pun în Sion “Piatra” din capul unghiului, aleasă, de mare preț și cel ce va crede în ea nu se va rușina.”( I Petru II, 6).

Sfântul Apostol Pavel se folosește într-un mod deosebit de scrierile profetice ale Vechiului Testament pentru a dovedi mesianitatea, valoarea și rolul Mântuitorului Iisus Hristos. În acest sens, întreaga “Epistolă către Evrei” are un caracter de interpretare a cuvintelor profeților care fac referire la Mesia. Mântuitorul, spune Pavel, este chemat ca și și Aaron la preoție ,dar mai mare decât acesta căci este “Preot după rânduiala lui Melchisedec”(Evrei V, 4-10). Legea a fost umbră a “bunurilor viitoare” iar nu însuși chipul lucrurilor, neputând să desăvârșească pe omul de până la venirea lui Mesia. Pentru Apostolul Pavel, precum și pentru toți ceilalți apostoli ai lui Hristos, Legea și proorocii le sunt prezentate ca având valoare pedagogică pentru toți cei care vor crede în Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, deoarece acestea lămuresc rostul venirii Lui în lume.

V.4 Importanța profeților în Biserica lui Hristos

Folosirea scrierilor profetice în Biserica Apostolică reprezintă singura rațiune care explică voința clară și conștientă a aghiografilor Noului Testament de a sublinia legătura și relația strânsă care leagă Noul Testament de Vechiul Testament. Această voință este rodul convingerilor lor, a creștinilor că Iisus din Nazaret nu-I un personaj izolat, ci dimpotrivă că venirea Sa, moartea și învierea Sa, sunt în strânsă legătură organică cu cele ce a descoperit Dumnezeu profeților biblici.

Legământul Vechiului Testament, “vorbirea lui Dumnezeu prin profeți“ reprezintă pentru Biserică “lampa așezată odinioară ca să lumineze calea spre Acela care este obiectul principal al Bibliei”.

Descoperirea prin profeți, deși nedesăvârșită are o valoare de mărturie divină pentru adevărurile de credință referitoare la revelația centrală, finală și desăvârșită prin Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos. Profeții subliniază cu secole în urmă opera răscumpărătoare a lui Hristos, arătând înlocuirea sacrificiilor și a Legii Vechiului Testament, care nu puteau curăți și desăvârși pe om fără Hristos.

Profeții păstrează pentru Biserică o valoare pedagogică luminată prin împlinirea istorică a misiunii lor rămânând mereu martori ai Cuvântului lui Dumnezeu, devenit trup. De aici rezultă larga lor utilizare și prețuire în morala și doctrina creștină din primele veacuri creștine și până azi. Părinții și scriitorii bisericești, în unanimitate, recurg la argumentele biblice în fixarea și întărirea dogmelor.

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful argumentează în Apologia sa mesianitatea Mântuitorului cu ajutorul profețiilor mesianice.

Sfântul Atanasie cel Mare, întemeindu-se pe mărturisirile proorocilor, spune că aceștia au vestit de mai înainte că Cel ce va veni este Domnul, citând prorocia lui Isaia: “Iată Domnul șade pe nor ușor și va veni în Egipt și se vor clătinaidolii făcuți de mână ai Egiptului.” (Isaia XIX, 1).

Întemeindu-se pe importanța și rolul profeților în întărirea nădejdii în conștiința popoarelor, privind venirea lui Mesia, teologii vorbesc de o Biserică a Vechiului Testament. Ea e Mireasa căreia Mirele îi vorbește prin ferestre, adică prin prooroci. Sfântul Grigorie de Nyssa vorbește de o strânsă legătură între cuvântul Cuvântului neîntrupat din Vechiul Testament și cuvântul Cuvântului întrupat în Noul Testament. Continuitatea lor, deși pe planuri deosebite, este baza continuității Bisericii pe planurile deosebite corespunzătoare.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbind despre profeții care au putut preciza fapte și amănunte care uimesc pe orice cercetător al Sfintei Scripturi spune că “ei nu au privit ca noi creațiunea … în chip material și coborât. Ei nu s-au folosit numai de simțire, de suprafețe și de figuri spre dobândirea cunoștinței fericite a lui Dumnezeu, de litere și de silabe, din care vine greșala și înșelăciunea în aprecierea cuvântului, ci numai de mintea sigură atotcurățită izbăvită de toată ceața materială.”

Sfinții Părinți recunoscând caracterul inspirat al profeților și importanța lor în fundamentarea învățăturii de credință menționează în “Simbolul de Credință” mărturisirea Duhului Sfânt prin prooroci în Vechiul Testament: “… Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, care din Tatăl purcede, cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, care a grăit prin prooroci …”

În întreaga teologie ortodoxă importanța Legii și a profeților biblici este recunoscută prin faptul că scopul lor este Hristos, căci fără împlinirea celor prefigurate în Vechiul Testament, învățătura Bisericii și-ar pierde importanța. De aceea misiunea profeților are valoare de document istoric, revelațional, orientat către Hristos ducând spre El și spre toți cei care-L înțeleg.

Pentru aceasta, nu numai importanță dogmatică și morală au profeții, ci și în ceea ce privește cultul creștin. La Sărbători mari, la diferite ocazii importante, se citesc pericope din scrierile profeților biblici denumite “paremii”. Aceste texte sunt alese în legătură cu sărbătoarea respectivă, din ele reieșind un mesaj cu caracter mesianic.

În cântările liturgice se face aluzie la texte din Vechiul Testament, din faptele și profețiile mesianice ale profeților.

Prezența proorocilor biblici în iconografia bisericească constituie începutul repezentării prin pictură a istoriei mântuirii neamului omenesc. Precum nu se poate face abstracție de Vechiul Testament atunci când se vorbește de Sfânta Scriptură, tot așa chipurile și scenele zugrăvite în biserici nu pot fi văzute și interpretate fără legătura cu profeții biblici.

Sfinții Părinți, vorbind despre biserică ca si lăcaș de cult, arată că alături de patriarhii, care au propovăduit-o și de apostolii, care au întemeiat-o, proorocii, cu mult înainte de întemeierea ei, au vestit-o prin viața și scrierile lor. De aceea alături de persoanele sfinte ale Noului Testament, în mod justificat, profeții au un loc rezervat și un mod specific de înfățișare în iconografia bisericească.

Chipurile profeților sunt zugravite în biserică în special pe catapeteasmă, alături de apostoli, pe pereții verticali ai turlei Pantocratorului și în jurul Sfintei Fecioare Maria, precum și pe suprafața din afară a bisericilor, dacă aceasta este pictată. Modul de reprezentare a înfățișării profeților biblici în pictura icoanelor și a bisericii, este potrivit cu indicațiile din Erminia picturii bizantine.

Pentru creștinii și preoții zilelor noastre, viața, misiunea și ideile profeților biblice sunt mai mult decât ilustrații clasice. Învățatura ce rezultă ca urmare a misiunii lor formează parte integrantă din marea noastră moștenire dogmatică, morala, spirituală și culturală. Dovadă a acestui fapt este că mulți creștini români, în special, încă din început și până azi au prețuit pe profeți prin prisma misiunii lor, purtându-le numele cu cinste. Între proorocii Vechiului Testament ale căror nume sunt luate de români amintim pe Daniel, David, Ieremia, Ilie, Ioan, Moise, Samuel, Solomon, Zaharia.

CONCLUZII

Având în vedere importanța misiunii profeților biblici în istoria religioasă, morală și socială a poporului ales și faptul că ei au proorocit aproape toți venirea lui Mesia, nașterea din Fecioară (Isaia VII, 14), în Betleemul Iudeii (Miheia V, 1), misiunea Lui, patimile și moartea Sa, Biserica creștină din toate timpurile a reținut amintirea profeților și le-a acordat o cinstire deosebită alături de patriarhi, drepți și alte personalități marcante din istoria sfântă a Vechiului Testament.

Biserica îi cinstește pe profeți ca pe unii care, înflăcărați fiind de un optimism sănătos, au avut convingerea nezdruncinată că în lume se va realiza o ordine superioară întemeiată pe dreptate, egalitate și pace. Oameni cu viziuni largi, profeții au luptat pentru binele oamenilor, având credință tare, au fost învredniciți de Dumnezeu să anunțe viitorul glorios și plin de pace al lui Mesia. Biserica creștină i-a prețuit pe profeții biblici, așezându-i la loc de cinste, mărturia lor a fost chemată încă din primele veacuri creștine și până azi în fundamentarea dogmelor, alcătuirea serviciilor de cult, în stabilirea normelor de conduită morală, misiunea lor alături de cea a apostolilor Domnului reprezentând o continuă actualitate pentru viața Bisericii.

Azi nimeni nu mai are dreptul să se proclame pe sine “prooroc” sau “apostol”, dar toți credincioșii creștini sunt chemați să slujească în apostolie sau în slujba proorociei. Biserica și fiecare credincios în parte trebuie să fie “apostolul” (II Corinteni V, 20) și proorocul, cel ce descoperă conștiința mântuitoare.

Sfântul Apostol Petru ne arată că toți am primit acum harul pe care îl vesteau odinioară proorocii biblici. Ei vorbeau despre har și despre Dumnezeu prin însărcinare, dar noi suntem chemați să depunem mărturie prin experiență:

“Această mântuire au căutat-o cu stăruință și au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au proorocit de harul ce avea să vină la voi.

Cercetănd în care și în ce fel de vreme le arăta Duhul lui Hristos, Care era întru ei, când le mărturisea de mai înainte despre patimile lui Hristos și despre măririle cele de după ele.

Lor le-a descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi slujeau ei aceste lucruri, care acum vi s-au vestit prin cei ce întru Duhul Sfânt trimis din cer, v-au propovăduit Evanghelia, spre care și îngerii doresc să privească” (I Pertu I, 10-12).

Descoperirea profetică pe care suntem noi chemați să o împărtășim lumii precum au făcut și profeții biblici, este mântuirea prin har oferită de crucea Domnului Iisus Hristos. Sf. Apostol și Evanghelist Ioan ne spune aceasta în cartea Apocalipsei: “căci mărturia lui Iisus este duhul proorociei” (Apocalipsă XIX, 10).

Împlinirea slujbei profetice a fost în persoana Domnului nostrum Iisus Hristos, căci El este suprema descoperire a lui Dumnezeu către oameni. La ceea ce a făcut Hristos, noi nu mai putem adăuga nimic, singurul lucru ce ne rămâne de făcut nouă azi, este să pătrundem ceea ce au scris despre lucrarea mântuitoare proorocii și apostolii și să răspândim cunoștința acestora.

În biserică (ca lăcaș de cult), pe boltă deasupra naosului, este reprezenat Pantocratorul Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, iar de jur-împrejur, pe circumferința boltei sunt zugrăviți proorocii Vechiului Testament și apostolii Noului Testament. Toți, ca niște ucenici ascultători trimit cu privirea spre centrul Bisericii, Domnul Iisus Hristos. Printre profeții biblici și lucrătorii Bisericii, este așezat la loc de cinste Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul “cel mai mare născut din femeie” omul de la compăna dintre veacuri. De vom pătrunde înțelesul acestei picturi care se află în fiecare lăcaș bisericesc, ne vom da seama că există “simetrie” în lucrarea profetică. Cei din vechime, profeții, priveau în viitor spre Iisus și așteptau veacurile viitoare, iar noi privim la El “în trecut”. Ei, profeții, au trebuit să descopere lumii ceea ce era încă necunoscut iar noi trebuie să rămânem în ceea ce am primit. Ei “căutau să înțeleagă”, nouă ne-a fost deschisă mintea să înțelegem Scripturile. Ei scrutau necunoscutul, iar noi trebuie să pătrundem ceea ce ei au propovăduit, să credem în Acela pe care l-au mărturisit, iar glasul Lui să-l facem auzit până la marginile pământului, în toate zilele vieții noastre.

LISTĂ DE ABREVIERI

Asist. = Asistent;

Conf. = Conferențiar;

Diac. = Diacon;

Dr. = Doctor;

Drd. = Doctorand;

Ed. = editura;

î. Hr. = înainte de Hristos;

Nr. = Număr;

op. cit = opera citată;

Pr. = Preot;

Prof.=Profesor;

p. = pagină;

P.S.B. = Părinți și Scriitori Bisericești;

sec. = secol;

Vol. = volum;

BIBLIOGRAFIE

. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997

Abrudan Pr. Dumitru, Mântuirea în scrierile profetice ale Vechiului Testament, în „Studii Teologice”nr. 1-2/1975

. Abrudan Pr. Dumitru și Cornițescu Diac Prof. Dr. Emilian, Arheologia biblică, București 1994.

. Băjău Lector Ioan., Omiletică generală, Editura Universitaria, Craiova, 2004.

Bria Pr. Prof. Ioan, Iisus Hristos-Dumnezeu Mântuitorul Hristologia, în „Studii Teologice”, nr 2/1991.

Burcuș Doctorand M. Teodor, Aspecte sociale în predica profeților Vechiului Testament, în „Studii Teologice”, 9-10/1996.

Burtan Doctorand Gheorghe., Preoție și slujire în cărțile profetice ale Vechiului Testament, în „Studii teologice”, nr. 9-10/1974.

Burtan Doctorand Gheorghe., Rolul îndrumător al Vechiului Testament, în „Studii Teologice” , nr. 9-10/1973.

Buzescu Pr. Prof. Nicolaie. C., Logosul în “Protrepticul “ lui Clement Alexandrinul, în ”Studii Teologice”, nr. 1-2/1976.

Caloianu Drd. Viorel, Datoriile față de aproapele după legea mozaică, în „Studii Teologice” nr. 1-2/1975.

Ceallacoff N. Spiridon, Providența lui Dumnezeu în istoria omenirii, Teză de licență, București 1909.

Citirigă Vasile, Antropologia Hristologică în teologia ortodoxă, vol. I. Ed. Ex. Ponto, Constanța 2003.

Dicționar Enciclopedic al Bibliei, tradus de Dan Șlușanschi, Editura Humanitas, București, 1999.

Dragomir Pr. Drd. Neculai, Proorocii Vechiului Testament în cultul ortodox și iconografia bisericii, în „Studii Teologice”, nr. 7-8 / 1982.

Duțu Pr. Drd. Constanțiu, Inspirația Vechiului Testament ca izvor al predicii, în „Studii Teologice”, nr 1-2/ 1978.

Fericitul Augustin, De civitate Dei.

Fericitul Augustin, De spiritul literal 20,35. P.L.XLIV, col. 221, Citat de Drd. Gheorghe. Bogdaproste, Valoarea vechiului Testament pentru creștini, în „Studii Teologice”, nr. 1-2/1971.

Georgescu Ioan V., În apărarea păcii, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 5-6/1964.

Ică Junior Ioan I. și Germeno Morani, Gândirea socială a bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2003.

Isvoranu Pr. Lector Alexandru, Plinirea Legii și a proorocilor în Iisus Hristos; în „Mitropolia Olteniei”, nr. 3-6/1997.

Isvoranu Pr. Conf. Dr. Alexandru, Dreptate iubire și milostivire (Miheia VI; 8), în Contextul Vechiului Testament, Aspecte exegetice, „Revista Analele Unuversității din Craiova”, seria Teologie anul VI, nr. 7/2001, Editura Universitaria, Craiova.

Mattews IGM., The Religion Pilgrimage of Israel, 1947.

Mazilescu Pr. Asist. Dr. Grigore, Profețiile mesianice cuprinse în cartea profetului Ieremia, reflectate în Noul Testament, în „Studii Teologice” nr. 1-2/2001.

Mihălcescu Ioan., Dogmatica pentru clasa a VI-a Seminar, Ediția a IV-a.

Neaga Pr. Prof. Dr. Nicolae, Atitudinea Sf. Apostol Pavel față de Vechiul Testament, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 8-9/1967.

Neaga Pr. Prof. Dr. Nicolae, Vechiul Testament factor al ecumenismului, în „Studii Teologice”, nr.9-10/1971.

Nega Pr. Prof. Nicolae, Teologia Vechiului Testament și actualizarea ei, în „Mitropolia Olteniei”, nr 3-4/1976.

Negoiță Pr. Dr. Atanasie, Metoda Misionară a Profeților Vechiului Testament, București, 1946.

Negoiță Pr. Prof. Athanase, Teologia Biblică a Vechiului Testament, București, 1992.

Petrescu Drd. Macedon, Idei moral-sociale la preofeții mari, în „Studii Teologice”, nr. 1-2/1984.

Popescu Mălăiești, Proorocii, București, 1926.

Popescu Pr. Petre, Despre profeții, Teză pentru licență, București 1905.

Prelipceanu Pr. Prof. Vladimir, Idei despre pietate în Vechiul Testament, în „Studii Teologice” , nr 1-2/1952.

Prelipcean Pr. Prof. Vladimir, Inspirația Sfintei Scripturi, în “Ortodoxia”, nr. 4, 1962.

Prelipcean Pr. Prof. Vladimir, Pacea mesianică la Profeții Vechiului Testament, în “Studii Teologice”, nr. 1-2/1954.

Prelipcean Pr. Prof. Vladimir, Viața religios-morală după Vechiul Testament, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 5-6/1962.

Prelipceanu Pr. Prof. Vladimir. și Marcu T. Pr. Prof. Grigore, Cuvântul lui Dumnezeu în viața Bisericii, în „Studii Teologice”, nr. 1-2/1971.

Prelipceanu Prof. Vadimir, Neaga Pr. Prof. Nicolae, Barna Pr. Prof. Gheorghe și Chialda Pr. Prof. M. Studiul Vechiului Testament, manual pentru uzul studenților Institutelor Teologice, București, 1955, Ediția I.

Prelipceanu Prof. Vadimir, Neaga Pr. Prof. Nicolae, Barna Pr. Prof. Gheorghe și Chialda Pr. Prof. M. Studiul Vechiului Testament, manual pentru uzul studenților Institutelor Teologice, București, 1985, Ediția II.

Prelipceanu Prof. Vadimir, Neaga Pr. Prof. Nicolae, Barna Pr. Prof. Gheorghe și Chialda Pr. Prof. M. Studiul Vechiului Testament, manual pentru Facultățile de Teologie, București, 1995, Ediția III.

Prelipceanu Prof. Vadimir, Neaga Pr. Prof. Nicolae, Barna Pr. Prof. Gheorghe și Chialda Pr. Prof. M. Studiul Vechiului Testament, manual pentru Facultățile de Teologie, Cluj-Napoca, 2003, Ediția IV.

Russ Jacqueline , Istoria filozofiei, București, 2000.

Sellin E. Theologie des Alten Testaments, Leipzig, 1933.

Semen Drd. Petre, Valoarea religios morală a jertfelor Vechiului Testament, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 10-12/1977.

Semen Drd. Petre, Activitatea profetică după proorocul Miheia, în “Mitropolia Olteniei” nr. 4-6 1979.

Sfântul. Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului și despre arătarea Lui prin trup, trad. de Stăniloaie Pr. Prof. Dumitru, colecția P.S.B. vol 15, ed. I.B.M.B.O.R., București, 1983.

Sfântul Iustin Martirul și Filozoful, tradus de Căciulă . Pr. Prof. Olimpiu., în P.S.B. Vol. II.

Sfântul. Maxim Mărturisitorul , Ambigua, tradusă de Stăniloaie Pr. Prof. Dumitru, colecția P.S.B. vol 80, ed. I.B.M.B.O.R., București, 1983.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia II, tradusă de Stăniloaie Pr. Prof. Dumitru, Sibiu 1947.

Stanciu Ieromonah Mihail, Sensul Creației, Slobozia, 2000.

Stăniloaie Pr. Prof. Dumitru, în colecția P.S.B. vol 29, ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987.

Stoian Pr. Ioan M., Dicționar religios, Editura Garamond, București , 1994.

Șevloacă Pr. Dr. Stefan, Aspecte actuale ale predici profeților Vechiului Testament, în „Studii teologice”, nr. 1-2/1980.

Yannaras Christos, Abecedarul crediței, tradus de Pr. Dr. Constantin Coman, București, 1996, ed. Bizantină.

Zarea Magistrand. Alexandru, Figurile biblice de stil de predică, în „Studii Teologice”, nr. 9-10/1965.