Profesorul de Religie Indrumator al Elevilor Pentru Participarea la Cultul Divin

PROFESORUL DE RELIGIE- ÎNDRUMĂTOR AL ELEVILOR PENTRU PARTICIPAREA LA CULTUL DIVIN

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul I. EDUCAȚIA RELIGIOASĂ PRIN PROFERSORUL DE RELIGIE

1.1.Precizări terminologice și definiri conceptuale

1.2. Școala din tinda Bisericii

1.3. Educația religioasă și reformele educaționale în învățământului românesc – scoaterea religiei din școli

1.3.1. Argumente pentru menținerea religiei în școală

1.3.2. Strategii și soluții pentru combaterea fenomenelor actuale de scoatere a religiei din școli

1.4. Profesorul de religie

1.4.1. Profilul psiho-pedagogic al profesorului de Religie.

1.4.2. Profesorul de religie între mentor și ucenic

1.4.3. Rolul profesorului de religie într-o lume secularizată

Capitolul II. CULTUL CREȘTIN CA MANIFESTARE LITURGICĂ A BISERICII

2.1. Cultul intern și cultul extern

2.2. Cultul public și cultul particular

2.3.Funcțiile cultului

2.4.Importanța cultului în viața religioasă ortodoxă

2.5.Sfânta Liturghie – cununa întregului cult ortodox

2.5.1.Sfânta Liturghie – centrul cultului Bisericii Ortodoxe

2.5.2.Teologia alcătuirilor imnografice și a rânduielii Sfintei Liturghii

2.5. 2.1.Antifoanele

2.5.2.2.Imnul Trisaghion

2.5.2.3.Heruvicul

2.5.2.4. Răspunsul de la sărutarea păcii și imnul Iubi-te-voi Doamne

2.5.2.5.Cu vrednicie și cu dreptate

2.5.2.6.Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot

2.5.2.7.Axionul

2.5.2.8. Priceasna

2.6.Prezența activ participativă a credincioșilor la Sfânta Liturghie pin cântarea omofonă

2.6.1.Dialogul liturgic dintre preot și credincioși

2.6.2.Participarea comunității la răspunsurile liturgice și cântarea în comun

2.6.3.Participarea credincioșilor la comuniunea euharistică

Capitolul III. PROFESORUL DE RELIGIE- ÎNDRUMĂTOR AL ELEVILOR PENTRU PARTICIPAREA LA CULTUL DIVIN

3.1. Profesorul de religie și preotul paroh – parteneri în îndrumarea tinerilor spre biserică

3.1.1. Parteneriatul Școală – Biserică

3.1.2.Exemple de parteneriate

3.1.3.Activitățile extracurriculare cu caracter religios-moral și rolul lor în deprinderea elevilor pentru participarea la Sfintele Slujbe

3.2. Metode de implicare a elevilor în viața de cult a Bisericii

3.2.1. Înființarea grupului vocal la nivelul școlii

3.2.2. Participarea la Sfintele Taine și la Sfintele Slujbe

3.2.2.1. Rostirea în comun a Crezului și a Rugăciunii Domnești

3.2.2.2. Prezența activ participativă a elevilor la Sfânta Liturghie pin cântarea corală

Capitolul IV. CERCETAREA PEDAGOGICĂ

4.1. Scopul și obiectivele cercetării

4.2. Ipotezele cercetării

4.3. Descrierea strategiei cercetării

4.3.1. Locul, perioada și etapele cercetării

4.3.2. Eșantionul de conținut și de subiecți

4.4. Instrumentele și metodele folosite în cercetare

4.5.Defășurarea cercetării

4.5.1 Etapa inițială

4.5.2 Etapa formativă

4.5.3. Etapa finală

Capitolul V. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR

5.1. Etapa inițială

5.2. Etapa formativă

5.3. Etapa finală

5.4.Constatări finale ale cercetării

CUNCLUZII GENERALE

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Capitolul I.

EDUCAȚIA RELIGIOASĂ PRIN PROFERSORUL DE RELIGIE

1.1.Precizări terminologice și definiri conceptual

Educația rămâne o funcție a spiritului cu rădăcini înfipte în viața cea mai intimă și mai curată a omenirii din toate vremurile. Ea contribuie astfel la existența în spirit a speței umane, luminează noblețea acesteia și merge în consonanță cu drumul ei de ascensiune către deplinătate morală, către o spiritualitate adevărată, către desăvârșire.

Educația nu este o etapă limitată numai pentru a anumită vârstă, ci se prelungește pe întregul parcurs al vieții unui individ și se realizează în perspectiva unui ideal de personalitate umană, acordat la repere culturale și istorice bine determinate.

Noțiunea de educație a determinat formularea mai multor definiții, luându-se în considerare diverse aspecte: scopul educației, natura procesului, conținutul educației, laturile sau funcțiile actului educativ.

Etimologic, cuvântul „educație” provine din latinescul „educo–are” ce înseamnă „a crește, a instrui, a forma, a scoate din”. Am putea spune că educația înseamnă a scoate individul „din starea de natură” și a-l introduce „în starea de cultură”.

Cuvântul religie, în opinia unanimă a cercetătorilor, provine din limba latină. În ceea ce privește rădăcina și înțelegerea acestuia există mai multe opinii. Cicero considera că religie provine din “re-legere” și înseamnă a reciti, a medita, a reflecta sau chiar a venera, iar Virgiliu, din “relinquere”, cu sensurile: a rămâne, a deosebi, a respecta, a venera. Potrivit lui Lactanțiu, termenul are la bază cuvântul “re-ligo, -are”, care înseamnă a lega din nou, a atașa, a uni. Derivat de la “legere”, poate fi înțeles prin a aduna, iar din “religio”, prin teamă, scrupul, scrupul religios (de la care s-a dezvoltat înțelesul de rit, ceremonie34). Pornind de la noile perspective oferite de cercetarea teologică, putem defini religia ca fiind legătura liberă, conștientă și personală a omului cu Dumnezeu, fundamentată pe iubire și libertate și manifestată prin diferite forme de cinstire a Lui, în mod particular și public: adorarea, rugăciunea rostită sau cântată, aducerea de daruri, participarea la slujbe și ceremonii religioase etc.

Educația religioasă este definită ca fiind dimensiunea educației prin care se dezvoltă în mod conștient predispoziția spre religiozitate, înnăscută, proprie persoanei umane, pe baza unor principii didactice și cu ajutorul unor metode și mijloace specifice.

Părintele profesor Gherghe Șanta prezintă educația religioasă ca o componentă a formării spirituale a omului, care presupune capacitatea de asimilare și capacitatea de a opera, în viața de zi cu zi, cu noțiuni ce țin de cultura religioasă, de formarea în spiritul moralei creștine, prin iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui.

Educația religioasă constituie acțiunea specific umană pe care educatorul o desfășoară pentru dezvoltarea religiozității elevului, pe baza unor principii și cu ajutorul unor metode și mijloace specifice. Identic cu idealul educației creștine, “idealul evanghelic al împărăției lui Dumnezeu nu se poate înfăptui decât prin educație și instrucție: prin moralizarea, înnobilarea și desăvârșirea oamenilor. Strădania aceasta are la bază faptul că omul este perfectibil, educabil”, ceea ce înseamnă că pentru fiecare om este posibilă cunoașterea tainelor cerești.

Educația religioasă creștină se fundamentează pe două adevăruri de credință subliniate în Sfânta Scriptură: întruparea Domnului Iisus Hristos și existența sufletului uman, care poate fi modelat prin educație. După înviere, Mântuitorul i-a trimis pe apostoli la propovăduire: “Mergând, învățați toate neamurile” (Matei 28,19), arătând prin aceasta faptul că îndemnul spre educația religioasă – ale cărei finalități nu pot fi atinse în orice condiții – este valabil până la sfârșitul veacurilor. O exigență specială este legată de experiența personală a “călăuzei”: “Țineți cont de faptul că nu puteți duce pe cineva acolo unde voi nu ați fost. Dacă nu ai parcurs drumul respectiv nu poți conduce pe altcineva pe acel drum. Ghid poate fi acela care a parcurs drumul”. Astfel, drumul arătat de Mântuitorul poartă atributul perfecțiunii pentru că doar El a venit din cer spre a ne arăta Calea (Ioan 14,6) și reprezintă modelul exemplar, deși este imposibil de urmat în integralitate.

Responsabilitatea educatorului devine astfel una cu totul specială, prin faptul că educația reprezintă o acțiune creatoare ce-și propune perfecționarea intelectuală și spirituală a omului, printr-un demers teandric. Educația religioasă creștină este posibilă numai dacă Hristos însuși este primit în sufletul omului și dacă acest suflet lucrează împreună cu Hristos la mântuirea sa, ceea ce înseamnă că fără ajutorul lui Dumnezeu demersul educativ religios nu poate avea rezultate.

1.2. Școala din tinda Bisericii

În istoria românilor, primele școli s-au organizat în tinda sau în incinta bisericii, iar preotul sau cântărețul bisericesc, numit și dascăl, au împlinit adesea și slujirea de învățător al copiilor din parohie.

Biserica și școala sunt două instituții atât de apropiate ca funcție, încât este imposibil să slujești în Biserică și să faci abstracție de școala și invers, să faci parte din instituția școlii și să faci abstracție de Biserică. Aceasta, dacă înțelegi și îți însușești rostul lor. Motivul fundamental pentru care Biserica și școala se presupun reciproc este faptul că amândouă au în vedere omul: Biserica se ocupa de mântuirea omului, iar școala, de instruirea lui. Dar nu există mântuire fără cunoaștere și cunoaștere fără instruire. Mântuirea este un proces lung, care se desfășoară în timpul existenței pământești a omului și înseamnă ridicarea omului "la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos" (Efes. 4, 13). De aceea, Cel ce a întemeiat Biserica, Mântuitorul Hristos S-a numit "Învățătorul", una din slujirile Lui este cea învățătorească, iar una din primele misiuni date apostolilor arata ca una din funcțiile Bisericii va fi aceea de a învăța: "Mergând, învățați toate neamurile…" (Matei 28, 19).

Din epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel se știe că episcopii puși de el, ca Timotei și Tit, aveau puterea de a învăța, precum și obligația de a fi atenți la ceea ce învățau alții, deci, de a supraveghea învățătura în comunitate, pentru a putea să îndemne la învățătura cea sănătoasă și să mustre pe cei potrivnici (Tit 1, 9). Împreună cu harul și credința, din episcop în episcop, s-a transmis dreapta învățătură, iar cel care este chemat să judece în fata efortului de gândire și de acțiune ale credincioșilor, pentru a păstra curat depozitul tradiției, este episcopul. Dar tot Sfântul Apostol Pavel precizează că în Biserica primară erau trei harisme principale: Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători… (I Cor. 12, 28). Învățătorul era cel care instruia mai de aproape în cele ale credinței și moralei creștine, purtător al cunoștinței și al înțelepciunii.

Prima formă organizată cu funcție învățătoreasca în Biserică au fost școlile catehetice, cum au fost vestitele scoli din Alexandria și Antiohia. În afară de școlile amintite, în epoca primară a creștinismului, au mai existat o școală africană, una asiatică, una la Edessa, una la Cezareea Palestinei etc.

Școala catehetică din Alexandria, înființată în sec.II, era propriu-zis un institut de cercetare științifică, cu program de studii, profesori și studenți, corespunzând universității de azi. La început, foarte probabil, programa de studii cuprindea numai exegeza biblică, dar cu timpul, pe măsură creșterii numărului și calității discipolilor, ea s-a îmbogățit și cu filosofia, pentru că apoi să ajungă la două ramuri distincte: ramura profana cuprinzând dialectică, științele naturii și etică și ramura creștină ocupându-se de exegeza biblică și filosofia creștină, cum reiese din informația data de un ucenic al lui Origen, Sfântul Grigorie Taumaturgul.

Pe pământ românesc, primele școli au fost cele din tinda bisericilor și din mănăstiri, iar Biserica a slujit învățătura și limba neamului cu conștiința că misiunea aceasta îi aparține. Lângă biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brasovului s-a întemeiat cea mai veche școala românească din țara noastră (1495). Școlile pregăteau viitori preoți, dar și dascăli, dieci, copiști etc. în mănăstiri și pe lângă centrele mitropolitane, pe lângă școli, pe lângă tipografii, erau și ateliere de pictură, sculptură, broderie, argintărie etc. De aici au ieșit marii artiști – unii anonimi – care au dăruit poporului român și lumii întregi frumusețea fără de seamăn a Mănăstirilor Curtea de Argeș, Sfinții Trei Ierarhi, Voroneț, Sucevița, Moldovița, Putna, Humor, Arbore etc.

Astfel, studiind istoria poporului român, ajungem la convingerea că școala românească s-a născut în Biserica neamului, a izvorât din această și a rămas aproape de ea. Chiar atunci când a devenit instituție de sine stătătoare, școala românească a rămas credincioasă Bisericii, învățăturii ei, a promovat valorile bisericești și a propovăduit credința dreaptă fiindcă în acest fel slujea nu numai Biserica, ci însuși neamul românesc și nu abdica de la esența misiunii ei. Biserica și școala au aceeași istorie, aceleași monumente literare, artistice și arhitectonice, aceeași bază culturală, fiind slujite de aceleași mari personalități care au crezut în același ideal: unitatea de credință, tradiție și limba a neamului românesc.

Cărțile, valori ale Bisericii și școlii deopotrivă, erau tipărite pentru toți românii din toate țările. Cele din Ardeal treceau munții în Tara Românească și Moldova, iar cele din Tara Românească și Moldova pătrundeau și în Ardeal "ca să se lățească cuvântul Sfintei Scripturi… în toate țările și ținuturile, ce vorbesc în limba românească" și să fie de folos "tuturor celor ce vorbesc în limba românească".

Tipărite de Biserică, ele au fost preluate de școală și de învățații neamului și valorificate ca mijloace de întărire a conștiinței unității bisericești și de neam a tuturor romanilor. În răstimp de două milenii, în care s-a plămadit romanismul, sufletul lui, – zice Octavian Goga – ca un vast rezervoriu a strâns în el amintiri și speranțe, bucurii și plângeri, toți fiorii de care a tresărit în cursul vremurilor. Cine ar putea să despice această comoară de simțire și să aleagă din ce anume taina derivă gama multiplă prin care se exprima specificul nostru național? – se întrebă el.

Spiritualitatea românească își are originea în Biserică și școală, păstrată prin conlucrarea acestor două instituții de căpătâi; spiritualitatea românească este o creație, un miracol izvorât din unitatea de acțiune a celor două instituții. Prin intermediul acestora, societatea și-a păstrat, cultivat și transmis valorile culturale.

Școlile mănăstirești au fost, secole de-a rândul, principalele focare de instruire, așa încât în veacurile XV-XVI se bucura de faimă mai ales cele de la Neamț și Putna în Moldova și din Scheii Brasovului în Transilvania. Pe lângă unele mari mănăstiri se formează adevărate centre de cultură, sprijinite de domnie, cum a fost mănăstirea Trei Ierarhi a lui Vasile Lupu, dar și Mănăstirea Hurezi a lui Brancoveanu, ambele în egală măsură școli, ateliere artistice, tipografii, adică laboratoare în care se "prelucra" limba poporului român, cultura lui și tocmai prin ele se transmitea credința ortodoxă și conștiința unității de neam.

Răspândirea cărților manuscrise și apoi tipărite în toate teritoriile locuite de romani a fost înlesnita de faptul că foarte mulți vlădici care au păstorit în Transilvania în sec. XVI-XVII veneau din Moldova și din Tara Românească, după cum numeroși clerici și laici ardeleni și-au desfășurat activitatea în Țările Romane.

Asemenea legături au contribuit, în același timp, la întărirea credinței ortodoxe, alt factor însemnat al profilului spiritual al poporului român, într-o vreme când se făceau eforturi, folosindu-se tot felul de mijloace silnice, pentru catolicizarea romanilor mai întâi, pentru luteranizarea și calvinizarea lor după aceea. Credința ortodoxă se confunda, mai ales în conștiința maselor populare, cu neamul, după cum se afirmă în actul din 1574, în care se spune că religia "grecească" (ortodoxă) este "religia romana", de aceea apărarea religiei însemna în același timp și apărarea neamului. Atașamentul poporului față de religie a fost atât de puternic încât a stârnit mirarea și totodată admirația unor străini. Antonius Possevinus, rectorul Universității iezuite din Cluj, bun cunoscător al oamenilor și a psihologiei acestora, sublinia tenacitatea romanilor în apărarea religiei ortodoxe.

Simbioza dintre Biserică și școală a făcut posibilă cultivarea conștiinței de neam românesc, de seminție românească și implicit a unității de neam. Factorii care au contribuit în mod decisiv la formarea și menținerea în popor a acestei conștiințe au fost doi: credința ortodoxă și limba romană. Dar dacă Biserica și școala ar fi avut credințe diferite și ar fi vorbit în limbi diferite, credința și limba ar fi rămas valori fără vreun rol în unitatea poporului român. Poporul se sprijinea în idealurile sale, prin credință și limba pe Biserica și școală fiindcă toți slujitorii cuvântului vorbeau și credeau în limba lui.

Astfel, putem spune că dintotdeauna, între Biserică și cultură, a existat o colaborate aparte, cea dintâi contribuind la devoltarea celei de-a doua prin personalitățile ei și prin școlile pe care le-a întemeiat și susținut de-a lungul vremii.

Ortodoxia românească a preluat și ea, de la ortodoxia universală acest obicei, ea fiind multă vreme o adevărată locomotivă a culturii și preocupându-se de susținerea tuturor demersurilor culturale, între ele la loc de cinste aflându-se cele educaționale.

De altfel, influența Bizanțului asupra ortodoxiei noastre de-a lungul vremii sa poate vedea în multe laturi ale vieții eclesiastice autohtone: în drept, fie el bisericesc sau laic, în liturgică, în teologia dogmatică, în spiritualitate și în multe altele. În fond, românii au adus adesea de la Constantinopol, înainte de 1453, oameni pregătiți care să-i școlească și au cercetat cu mare ardoare scrierile autorilor mari de acolo, limba greacă aflându-se la mare preț în rândurile societății elitare care compunea aristocrația statelor medievale românești. Tot el va influența și structura instituțională a societății feudale românești, dar și chestiunile de morală și celelalte elemente de mare importanță și valoare pentru dezvoltarea unei societăți, fără de care, aceasta ar fi avut mari handicapuri din toate punctele de vedere și nu ar fi reușit să se dezvolte în mod corespunzător.

Și scriitorii vremurilor, școliți în mediile locale sau în medii mari de cultură precum cel bizantin despre care am vorbit, se vor păstra în strânsă legătură atât cu bizantinismul și cultura romeică, cât și cu principiile genuine de morală creștină, dovedindu-se buni studenți ai operelor acestora, buni creștini și oameni de cultură. Între marile opere românești din această perioadă, care se încadrează în această categorie, enumerăm pravilele și codicii acelor timpuri, Cronica lui Ștefan cel Mare, o lucrare de istorie, de influență pur bizantină, sfaturile pe care Neagoe Basarab (1512-1521) le oferă fiului său Theodosie, care se pregătea să îi urmeze la tron, despre care s-a afirmat că ar aparține lui Constantin Porfirogenetul, sau unui exponent monastic și a fost pe nedrept considerată o pastișă lipsită de originalitate, dar a fost ulterior apărată cu argumente solide de alții în cercetarea contemporană, sau fiind tratată ca o simplă operă a cărei paternitate nu este încă clarificată și nu este considerată importantă. Datorită faptului că conținutul este cel care primează, ea nu poate fi înțeleasă decât dacă este privită în raport cu celelalte mari opere de drept contemporane, după cum remarcă un prefațator al ei:

Dar cercetătorul va fi uimit să constate că adevărata originalitate, forță, valoare și actualitate a cărții lui Neagoe Basarab ni se descoperă abia atunci când o alăturăm celor două celebre scrieri similare, strict contemporane, ale Renalșterii occidentale: ,,Institutio Principis Cristiani”, terminată de Erasmus din Rotterdam în martie 1516 și tipărită în același an împreună cu ,,Panegiricul regelui Filip cel Frumos” și ,,Principele” lui Machiavelli, scris din iulie până în decembrie 1513, dar tipărit abia la cinci ani după moartea autorului (22 iunie 1527), în 1532, la Roma.

Importante sunt de asemenea, și scrierile lui Matei Basarab, marele promotor și creator de cultură și întemeietor de tipografii, va da tiparului opere de mare valoare și importanță pentru dreptul Țării Românești. Între ele se numără celebra ,,Îndreptare a Legii”, ,,Pravila de la Govora” sau ,,Pravila cea Mare de la Târgoviște” (1652). Cea din urmă va fi preluată și de către Vasile Lupu în Moldova. Importante sunt și scrierile unui mare om de cultură al Moldovei secolelor XVII-XVIII, Dimitrie Cantemir, care va analiza și elemente de istorie a dreptului, între paginile lucrărilor sale. El va remarca faptul că legiuirile Moldovenești, cârmuirea, înscăunarea domnului, legiuirile de ordin comercial (ca export, predominau vinul și sarea, pe care le și vămuiau) și multe altele sunt de influență bizantină.

Secolul următor domniei lui Cantemir, se va remarca printr-o adevărată explozie de inițiative legislative. În partea de început a sa, în anul 1816, Calimahi dădea tiparului lucrarea intitulată ,,Codul civil al Principatului Moldovei”, redactat în limba greacă, în care se vede din nou, profunda influență bizantină, pornind de la textul, redactat în grecește, și continuând până la elementele cele mai profunde.

I-au urmat apoi ,,Constituția cărvunarilor”, ,,Regulamentul organic”, cea din urmă neavând o influență definitorie din partea bizantină (cel mult pe filieră rusească), și apoi constituția de la 1866, unde se văd din nou influențele dreptului bizantin, trecute însă prin filtrul legislației autohtone românești și influențate de cea belgiană.

Având în vedere evoluția sistemului legislativ românesc și influența bizantină pe care o regăsim în cadrul operelor sale cu caracter legislativ, având adesea un caracter foarte benefic (un exemplu în acest sens constituindu-l întemeierea de fundații în Țările Medievale, bazată întru totul pe legislația bizantină), nu putem să nu observăm faptul că imperiul a constituit și pentru țările române, ca și pentru alte state medievale, un model, lucru relevat și de latura juridică.

Această influență bizantină a venit însă, după cum era de așteptat, pe filieră eclesiastică, la fel cum s-a întâmplat și în celelalte state care au aderat la ortodoxie sau, pe filieră apuseană, în statele care au aderat la creștinismul de pe acea filieră. Ea a fost, incontestabil una benefică, aducând progres și ridicând la un nivel mai înalt din punct de vedere cultural micile țărișoare care nu ar fi reușit altfel să se dezvolte din punct de vedere cultural la niște standarde atât de înalte, ci cel mult, într-o măsură net inferioară acesteia.

Dincolo de influențele bizantinismului, purcese în țările române cu precădere pe filieră eclesiastică, trebuie menționat faptul că, între Biserică și școală a existat dintotdeauna o strânsă colaborare în mod propriu-zis. Biserica a fost cea care, a găzduit în tinda și între zidurile ei primele școli românești, fie ele de mai înaltă sau de mai slabă ținută intelectuală.

Copiii simpli ai oamenilor de rând din satele împrejurul cărora se aflau locașuri monahale își însușeau cunoștințe elementare cu privire la scris și citit și cunoștințe elementare de catehism și istorie bisericească prin bunăvoința acestora, în cadrul diferitelor cursuri pe care ei le predau acolo, în vreme ce, pentru cei cu pretenții mai mari și aparținând înaltelor clase nobiliare, existau în fie în cadrul eclesiastic fie în cadre particulare, școli care se ocupau cu pregătirea lor. Și în cadrele particulare însă, tot călugării erau cu precădere cei care se ocupau cu educarea odraslelor domnești sau boierești, ei fiind foarte apreciați pentru erudiția lor.

Pe de altă parte, istoria păstrează și episoade în care, viitori moștenitori ai tronului s-au retras pentu o vreme în pustie, ucenicind la pustnici, care, pe lângă învățătura de carte, le-au dat și învățătura duhovnicească înaltă. Cazul lui Radu Călugăru, descris atât de frumos de Ion Agârbiceanu în nuvela Pustnicul, este grăitor în acest sens, însă el nu este nici unul rarisim, nici unul unicat, astfel de cazuri mai fiind întâlnite pe durata perioadei medieevale.

Acestea au fost colaborările Bisericii cu învățământul în perioada medievală. Odată cu începutul modernității, se vor schimba unele lucruri. Astfel, în Transilvania, Andrei Șaguna, care a avut preocupări atât în domeniul juridic, cât și în cel pastoral sau educațional, a militat pentru drepturile românilor și a Bisericii transilvănene, reușind să obțină din partea autorităților reînființarea mitropoliei ortodoxe românești din Transilvania, s-a preocupat și de învățământ. El a mărit cursurile institutului teologic sibian de la 6 luni la 1 an și apoi la 2, respectiv 3 ani și a dublat numărul școlilor poporale de la 400 la 800, întemeind totodată și o serie de școli de învățământ preuniversitar precum Gimnaziul de la Brad. Activitatea lui confirmă teza noastră.

În țările române, unite începând cu Cuza, învățământul nu va mai fi apanajul Bisericii, acesteia rămânându-i doar cele cinci seminarii teologice, dintre care 3 inferioare și două superioare în cadrul celor două țări. Nimeni nu contestă însă, nici aici, faptul că Biserica a avut o contribuție aparte la conducerea și susținerea învățământului de până atunci și a celui de după aceea. De altfel, faptul că în cadrul seminariilor pe care domnitorul le-a mai lăsat în grija Bisericii s-a făcut școală serioasă, de pe băncile lor ieșind personalități marcante ale teologiei și culturii române, reprezintă o dovadă în plus care susține acest fapt.

Mai apoi, în contemporaneitate, legăturile dintre Biserică și educație au fost strânse, celei dintâi oferindu-i-se adesea din partea statului posibilitatea de a-și promova instituțiile culturale și oamenii politici, la fel cum i s-a oferit posibilitatea ca reprezentanții ei să devină oameni de marcă ai politicii interbelice. Ce-i drept, comunismul va mai opri o vreme elanul de până atunci, care va fi reluat însă în perioada post-decembristă, când aceasta se va afirma din nou în planul educațional prin reintroducerea religiei în școli și prin înființarea de instituții de învățământ teologic.

Observăm așadar că, între Biserica Ortodoxă și educația a existat dintotdeauna o strânsă legătură, ea susținând învățământul și chiar fiind creatoare de instituții ale acestuia de-a lungul vremii.

1.3. Educația religioasă și reformele educaționale în învățământului românesc – scoaterea religiei din școli

Prima problemă ce se pune aici este legată de utilizarea cuvântului reformă. În urmă cu aproape patru decenii, o analiză a schimbărilor educației din diferite țări ale lumii propunea o definiție în care reforma era considerată efectul unor , care determină o desincronizare între cererea de educație pe care masele și economia o adresează sistemelor de învățământ, pe de o parte și, pe de altă parte, oferta de educație pe care sistemele de învățământ sunt capabile să o pună la dispoziția acestor solicitanți numeroși și exigenți . Fără îndoială, cele mai multe dintre elementele constitutive ale unei autentice reforme, așa cum sunt descrise în textul citat anterior, continuă să rămână valabile și în actualele realități școlare din România, cu precizarea că presiunile se înregistrează acum și din exteriorul țării, în mod oficial, prin solicitările de racordare la politicile comunitare în domeniu, după integrarea în Uniunea Europeană, dar și ca urmare a marii mișcări de populație din ultimul deceniu, înspre și dinspre Occident.

Reformele învățământului românesc au optimizat procesul de predare-învățare a Religiei. Unele dintre reformele înfăptuite au fost instrumentate și finalizate cu aportul ideilor și conceptelor educaționale religioase și au fost realizate prin oameni ai Bisericii.

Influența educației religioase asupra gândirii pedagogice din cele trei provincii românești: Transilvania, Moldova și Muntenia, este reliefată de literatura religioasă cu caracter pedagogic din secolul al XVII-lea și până în vremea noastră, începând cu bucoavnele și cărțile de cult și continuând cu lucrările de pedagogie creștină, cum este cea intitulată Pedagogia creștină adică tractat despre buna călăuzire a copiilor, creștere și alcătuire, apărută la începutul secolului al XIX-lea în alcătuirea mitropolitului Grigorie al Ungrovlahiei, pe când era călugăr la muntele Athos.

Nu numai reformele educaționale din secolele XVII-XIX sunt marcate de idei ale educației creștine ci și reformele contemporane sau moderne, de unde desprindem concluzia că educația religiosă a fost întotdeauna în miezul preocupărilor pedagogice românești. Scoaterea abuzivă a Religiei din școală de către regimul de dictatură a însemnat stagnarea în evoluție a curriculumului disciplinei. Reluarea predării și învățării Religiei din locul în care a rămas în urmă cu 60 de ani, fără o actualizare prin reformă curriculară face din Religie o disciplină anacronică, plictisitoare, obositoare pentru elev. Evoluția reformelor din învățământ, după anul 1990, a adus o nouă orientare, caracterizată prin tendința perfecționării continue a sistemului de învățământ printr-o nouă orientare a finalităților educației, prin reproiectarea conținutului procesului didactic, prin restructurarea întregului sistem educativ. Acestui gen de reforme trebuie să i se circumscrie și Religia, pentru a putea fi atractivă, interesantă, dar mai ales utilă pentru elev.

Urmarea firească a redobândirii libertății religioase în 1989, după o jumătate de secol de ateism, a fost reintroducerea religiei ca disciplină de învățământ – demers care a generat diferite puncte de vedere, pro și contra. Reintroducerea religiei după 1989 nu trebuie considerată un act inovator, ci o revenire la normalitate, un sprijin important în realizarea acestui deziderat postdecembrist venind din partea unor importanți pedagogi, care au susținut atât prezența acesteia în planurile de învățământ, cât și nevoia de a valorifica la nivel superior educația religioasă în școala românească.

Reprezentanților clerului, dar și intelectualilor de prestigiu care susțineau importanța religiei în formarea personalității umane și în reconstrucția morală a societății, li se opuneau foști militanți ai regimului comunist, care considerau că această acțiune înseamnă o indoctrinare periculoasă, dăunătoare, riscantă chiar, cu un alt fel de filosofie. Scriptura ne învață însă despre Cuvantul lui Dumnezeu că acesta nu este filosofie, ci „duh și viață” (Ioan 6, 63) și Adevărul, „care te face liber” (Ioan 8, 32).

Pe 15 octombrie 2014, Camera Deputaților din Parlamentul României a votat scoaterea Religiei din școli și înlocuirea ei în trunchiul comun cu disciplina Etica și cultura civică. Scopul disciplinei este de a cultiva „spiritul critic, raționalitatea și empatia în măsură să dezvolte un aparat critic de judecată morală propriu fiecărui elev, dar și acela de a prezenta drepturile omului și reperele instituționale și valorile fundamentale ale unei societăți deschise și democratice”. Religia va putea fi studiată doar la cerere, ca disciplină facultativă, nimeni nefiind obligat să asiste la aceste ore împotriva voinței sale sau a părinților acelor copii care nu au împlinit încă 16 ani

Propunerea de înlocuire a „Religiei” cu „Etica și cultura civică” îi aparține deputatului Remus Cernea, autorul mai multor proiecte care au declanșat revoltă atât în Parlament, cât și în rândul populației. Proiectul propus de data aceasta a trecut tacit de Camera Deputaților, miercuri, 15 octombrie 2014, când i-a expirat termenul până la care acest for se putea pronunța pe această propunere legislativă. În forma adoptată tacit în Camera Deputaților, art. 18 din Legea nr. 1/2011 se modifică și înlocuiește religia cu disciplina „Etică și cultură civică”.

În urma Deciziei CCR nr. 669/2014, prin care s-a hotărât că religia poate fi studiată în școli doar la cerere, MECS a informat inspectoratele școlare din țara să anunțe părinții că cererile pentru participarea la orele acestei discipline se depun până pe 6 martie.

Astfel, potrivit unui comunicat de presă de vineri, reprezentanții ministerului au informat că, până pe 6 martie la ora 18:00, la nivelul întregii țări au fost înregistrate 2.123.685 de cereri de înscriere la cursurile de religie. Acest număr reprezintă 89,75% din totalul celor 2.366.086 de elevi eligibili să participe la orele acestei discipline.

"MECS a centralizat situația preliminară a opțiunilor exprimate de elevi sau de părinții/reprezentanții legali ai acestora privind participarea la ora de religie, în conformitate cu prevederile Deciziei CCR nr. 669/2014. Datele înregistrate în sistem până vineri, 6 martie, ora 18:00, indică faptul că, la nivelul întregii țări, au fost introduse 2.123.685 de cereri, reprezentând 89,75% din totalul celor 2.366.086 de elevi eligibili să formuleze cereri pentru a lua parte la ora de religie", scrie în comunicatul ministerului. Cererile depuse de părinți și de elevii majori sunt valabile pentru anul școlar 2015-2016.

Așadar acest demers a fost unul eșuat, ba mai mult ne-am ales cu unele efecte poztive sau mai bine zis cu lecțiile de prevenire și combatere a a cestui fenomen , zic eu , bine învățate.

În urma acestor demersuri eșuate a luat naștere Asociație a Părinților pentru Ora de Religie (APOR), care crește, pe zi ce trece, deschizând filiale în toată țara. Fără îndoială, aceasta va constitui coloana vertebrală nu doar a mișcării de susținere a orei de religie, ci și a multor altor acțiuni ce vor veni în sprijinul valorilor creștine și a tradițiilor sănătoase ale acestui popor. S-au descătușat, cu acest prilej, energii misionare latente, au ieșit la lumină mărturii de credință ale unor personalități ale vieții publice, s-au cristalizat, în mod coerent, argumente și acțiuni ce se vor regăsi nu doar în campanii mediatice precum cele existente, ci și în inițiative sau în reacții cu efect în plan juridic/legislativ. Cu alte cuvinte, vorba cuiva: cei câțiva atei secular-umaniști nu au reușit decât „să enerveze” laicatul român, care a devenit mai activ ca niciodată.

Ca să înțelegem puțin amploarea acestei mișcări, să amintim luările de poziție publice „pro religia în școală” ale unor cunoscuți oameni de cultură precum Andrei Pleșu, Ana Blandiana, Teodor Baconschi, Sabina Ispas (academician) sau Adrian Papahagi, ale jurnaliștilor Liana Stanciu (președinte APOR), Alexandru Căutiș și Oana Stănciulescu, ale foarte multor actori sau cântăreți, dintre care amintim pe Dorel Vișan, Dan Puric, Manuela Hărăbor, Daniel Buzdugan, Mihai Coadă (Nelu de „La Bloc”), Anca Sigartău sau pe Sofia Vicoveanca, Vlad Miriță (tenor) ori pe surprinzătorii Mihai Georgescu (Miță de la „Bere Gratis”) și Connect-R, la care se adaugă și sportivi ca Elisabeta Lipă și mulți, mulți alții. Toate acestea vor întări, de acum încolo, consecventele mărturii creștine aduse în spațiul mediatic de publiciști precum Radu Preda, Iulian Capsali, Claudiu Târziu, Laurențiu Dumitru ori Claudiu Bălan (ortodoxiatinerilor.ro), respectiv de unele medii de informare precum activenews.ro, avereabisericii.ro (și lista poate continua). Din Iași, între cei care au susținut, prin declarații publice, necesitatea și beneficiile studierii orei de religie în școală se numără – deloc surprinzător pentru cei care-i cunosc – profesorii universitari Nicu Gavriluță, Constantin Cucoș și Puiu Ioniță (cel care este și președinte al APOR, filiala Iași). Am dat doar aceste nume, dar sunt multe altele pe care spațiul editorial nu-mi permite să le inserez. Chiar și dacă cineva ar încerca să realizeze acum un „inventar” complet, sunt convins că ar eșua, întrucât numărul lor crește de la o zi la alta.

Un alt aspect pozitiv a fost o îmbucurătoare solidarizare între exponenții diferitelor religii. Având drept scop comun susținerea orei de religie, aceștia au ajuns la masa dialogului și au conștientizat cât de important este să existe un front comun, un răspuns coerent și coordonat la atacurile tot mai dese ale ateismului umanist relativizant și secularizant.În sfârșit, neprietenii orei de religie speră ca numărul celor ce nu vor opta pentru ora de religie să fie scăzut și ca urmare a prestației mai puțin strălucite a unor profesori ce predau acest obiect. Chiar dacă, parțial, se va adeveri așteptarea lor, totuși există și ceva pozitiv, ca efect. Pe de o parte, spectrul șomajului i-a mobilizat pe unii dintre ei, i-a motivat să se autodepășească; pe de altă parte, acum au ieșit la iveală acele puncte slabe asupra cărora factorii de decizie se vor îndrepta pentru ca, pe viitor, calitatea actului didactic de la ora de religie să nu mai constituie o piatră de poticneală în opțiunea pentru această disciplină. Încât, indiferent de procentul celor care vor opta până pe 6 martie a.c. pentru ora de religie, există suficiente motive de optimism cu privire la viitorul acestei discipline și, mai ales, a modului în care laicatul („societatea civilă”, nu?) se va implica, de acum încolo, în „treburile cetății”.

1.3.1. Argumente pentru menținerea religiei în școală

Legitimitatea realizării educației religioase în școală este susținută cu argumente de ordin istoric, moral, cultural, psihologic, sociologic, ecumenic, teologic și pedagogic, fiecare dintre acestea contribuind la evidențierea unității axiologice promovate de creștinism, la ințelegerea pozitivă și superioară pe care această dimensiune a educației o oferă valorii persoanei umane, prin capacitatea de a contribui la o continuă formare și regenerare a structurilor de tip afectiv, atitudinal și volitiv ale acesteia, în perioade de timp și în spații culturale diferite.

1. Argumentul cultural. Religia reprezintă (și) o formă de spiritualitate ce trebuie cunoscută de către elevi. Nu te poți considera persoană culturală dacă nu cunoști propriile referințe religioase sau ale persoanelor cu care coexiști în comunitate, nu știi nimic despre istoria credințelor și religiilor, nu înțelegi fenomenologia actului religios. A cunoaște propriile valori religioase, indiferent de extinderea lor în spațiul comunitar, reprezintă o modalitate de securizare culturală, o exigență ce atrage după sine bunăsituarea în registrul cultural. De asemenea, a cunoaște și a respecta alteritatea religioasă constituie un semn de civilitate și de culturalitate. Multe producții culturale (clasice sau contemporane) se originează în Biblie sau Sfânta Tradiție. Sunt foarte multe producții literare, plastice, cinematofgrafice etc. în care se tematizează motive cu substrat religios. A te apropia de acestea înseamnă să actualizezi valori religioase specifice, încorporate cu prilejul unor programe de instruire. Instrucția de ordin religios ne mobilează mintea și sufletul, ne deschide spiritul către experiențe culturale diverse. A nu fi formați și în perspectivă religioasă înseamnă să rămânem "infirmi" din punct de vedere spiritual; s-ar edita o nouă formă a analfabetismului, cel de ordin religios.

2. Argumentul psihologic. Educația religioasă invită la reflecție, la evidențierea eului, la autocunoaștere. Această activitate nu înseamnă numai transmitere de mesaje specifice, ci și conturare sau reformare a persoanei din perspectiva unor standarde valorice superioare. Desigur, prin religie se vizează și palierele atitudinale, de credințe, de reprezentări, de sentimente ale persoanei umane. În măsura în care substratul atitudinal și de credințe nu este impus, ci doar propus, acesta are o funcționalitate deosebit de importantă pentru multe persoane. Educația religioasă poade deveni un prilej de fortificare interioară, de identificare de sine, de descoperire a idealurilor, de reconvertire a persoanei spre lumea valorilor absolute. Pentru mulți semeni ai noștri recursul la religie poate fi vindecător, salvator. In nici un caz, nu trebuie "folosită" religia ca un medicament, ca o supapă a pulsiunilor noastre, ca o instanță "psihanalitică" de rezolvare a problemelor personale. Se constată însă că oamenii credincioși sunt mai moderați, mai cumpătați, mai echilibrați.

3. Argumentul etic. Într-o perioadă de disoluție a reperelor morale, educația religioasă poate aduce un suflu nou în ceea ce privește aspectele relaționale, comportamentale la nivel individual sau social. Este evident că societatea românească trece printr-o perioadă de criză morală și spirituală. Chiar codurile etice de sorginte laică sunt puse în chestiune și generează o anumită neîncredere, datorită și conotațiilor lor ideologice (vezi "Codul eticii și echității socialiste"). Morala de tip religios poate umple un gol sau ne ajută să depășim anumite sincope de orientare existențială.

Până ce persoanele ajung la autonomie morală, parcurg o perioadă de eteronomie morală, repectiv de ascultare, de supunere față de mormative etice externe. Religia presupune o normativitate cu un evident conținut moral. Sunt persoane rebele, care nu acceptă atât de ușor regulile impuse de instanțele comune. Pentru acestea, dar și pentru ceilalți oameni, reliefarea unor comandamente transcendente, ce au o altă autoritate valorică și care pretind un anumit comportament, poate constitui o cale operativă de reglementare a conduitelor într-o situație dată. Apare însă o chestiune de ordin deontologic: religia nu trebuie folosită ca un instrument pentru a rezolva o problemă, fie ea și presantă, dar circumstanțială. Preceptul religios nu trebuie să devină o "sperietoare" pentru firile dificile, ci trebuie interiorizat, încorporat natural în modul nostru de a fi sau de a face.

4. Argumentul sociologic. Valorile religioase au virtutea de a aduce oamenii laolaltă, de a crea legături durabile, de a solidariza și a cimenta unitatea grupală, comunitară. Identitatea unei comunități se exprimă și prin îmbrățișarea unor valori religioase comune ce sunt adoptate și exprimate în mod liber. Educația în perspectiva valorilor religioase formează persoane ce se deschid ușor spre alții, se manifestă generos prin iubire, dăruire și înțelegerea aproapelui. Religia creștină funcționează ca un flux spiritual integrator, ca o formă subtilă de congregare a acțiunilor la nivel social. Avem nevoie în continuare de colectivități solidare, particulare, stabilizate cultural care nu se disipează valoric în contact cu alte experiențe culturale. Aceasta nu înseamnă că grupul confesional, "poporul drept-credincios" se va izola sau va "ataca" un alt grup, cu alte repere religioase. Orice comunitate se va caracteriza și printr-o anumită sintalitate spirituală, o formă personalizată de manifestare, va da dovadă de demnitate, se va prezenta ca "personalitate" distinctă, cu o marcă aparte, fără infatuări sau autoflagelări gratuite. Este bine cinstit cel care își păstrează identitatea și nu are aroganța de a o impune și altora.

5. Argumentul istoric. Pentru spațiul românesc, credința creștină a acționat ca un factor de coagulare și de perpetuare a neamului. Este lucru știut că încreștinarea ținutului carpato-ponto-danubian a coincis cu procesul de formare a poporului român. Creștinismul a fost un factor de perpetuare și continuitate socială sau culturală. Multe secole de cultură românească s-au consumat în mănăstiri sau pe lângă biserici. Clerici importanți ortodocși, greco-catolici etc. s-au implicat în marile evenimente istorice care au marcat evoluția noastră. A cunoaște toate aceste realizări constituie nu numai un semn de onestitate, de probitate retrospectivă, ci și de valorizare din perspectivă contemporană a unor realizări, în ideea creării de noi tipuri de solidaritate.

6. Argumentul ecumenic. Instrucția și formarea nostră religioasă ne predispune și ne pregătește într-o măsură mai mare pentru acceptarea și înțelegerea aproapelui. Numai în măsura în care suntem instruiți (și) religios și ne postăm bine în perimetrul religiei proprii devenim mai generoși cu alții, nu mai suntem suspicioși și nu mai vedem în ceilalți virtuale "pericole". Numai cel ce se îndoiește de credința lui fuge de celălalt, se închide în sine, se izolează, aruncă anatema spre altul. În măsura în care elevii își încorporează valorile specifice și experimentează credința proprie ajung la acea capacitate empatică necesară pentru a înțelege credința celuilalt, a respecta sincer alteritatea confesională, a se deschide celuilalt, a i se dăruie, a-l prețui cu adevărat. Dialogul interconfesional se face între persoane bine situate religios, instruite suficient, în cunoștință de cauză cu religia proprie și cu alte religii sau confesiuni.

7. Argumentul teologic. Fiecare religie se perpetuează prin credincioșii ei. Problema răspândirii credinței, a inițierii și formării religioase ține de miezul intim al oricărui edificiu religios. De altfel, fiecare religie își asumă și un program educațional, pedagogic, pe măsură, care să cultive și să propage adevărurile de credință. Unde există credință religioasă, există și educație. Credința pretinde împărtășire în comun, mărturisire, efuziune de idei și simțire. Numeroase sunt chemările către educare și formare în Noul Testament. "Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Învățându-le să păzească câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin" (Matei 28, 19, 20). Acesta este crezul oricărui slujitor al bisericii sau militant al ei. Pentru clerici, educația religioasă constituie o obligație explicită, de ordin deontologic, pastoral și educațional. Fiecare persoană trebuie îndreptată spre Dumnezeu, trebuie să ajungă la un sens profund al vieții și al existenței. Scopul ultim al formării religioase, în tradiția creștină, este mântuirea (salvarea), intrarea în Împărăția cerească. Pentru aceasta, este necesar să se folosească toate prilejurile, inclusiv perimetrul școlar.

8. Argumentul pedagogic. A fi inițiat din punct de vedere religios înseamnă a fi educat, a avea capacitatea de a spori educația și de a o continua de unul singur. Educația religioasă deschide apetitul către perfecționarea de sine. Educația în spirit religios poate constitui o cale de perfecționare a persoanei și din punct de vedere intelectual, moral, estetic, civic, fizic etc. Reprezintă o modalitate de responsabilizare a eului în legătură cu căile sau alegerile ulterioare. Cine este educat din punct de vedere religios are un start existențial favorizant și este pasibil de perfecționare pe mai departe.

Însă, cu toate că sunt atâtea argumente care susțin necesitatea religiei în școli, avem parte – așa cum am prezentat în detaliu în paginile de mai sus – de nenumărate argumente nejustificate din partea falșilor ideologi și intelectuali, care susțin cu vehemență eliminarea religiei din școli.

1.3.2. Strategii și soluții pentru combaterea fenomenelor actuale de scoatere a religiei din școli

În paginile acestui subcapitol voi încerca să aduc în evidență – spune eu- câteva strategii și soluții viitoare pentru fenomenul de eliminare a religiei din școli:

O primă soluție ar putea fi de a ne ancora în realitatea propriu-zisă, adică de a nu ne bucura cu desăvârșire de rezultatele finale ale numărului mare de cereri care susțin religia, ci de a ne înarmăm spiritual, argumentative și intelectual pentru noi astfel de provocări. Numărul copleșitor de cereri pentru studierea religiei în școala publică este, într-adevăr, similar unui referendum. Rezultatul reprezintă însă finalul provizoriu al unei crize. Urmează alte provocări. De aceea, euforia nu are ce căuta aici.

O altă soluție este legată de calitatea dascălului care predă religia, adică de profilul psiho-pedagogic al profesorului de religie și de abilitatea acestuia de a face ora cât mai plăcută și atractivă , cu reale foloase duhovnicești în rândul elevilor săi. Despre calitatea profesorului de religie și profilul săi psiho-pedagogic voi vorbi mai în detaliu în subcapitolul următor.

Colaborarea strânsă dintre Parohie și Școală, între profesorul de religie și paroh, este o soluție cu foarte multe rezultate în ceea ce privește angrenarea tinerilor din parohie la viața cultic și morală a comunității și stârnește interesul și implicarea activă în receptarea cunoștințelor religioase din școală.

Din soluția de mai sus izvorăște o altă soluție la fel de importantă: conștientizarea părinților în ceea ce privește rolul deosebit de important pe care îl are religia în școală și în formarea caracterelor morale, caractere formate și antrenate pentru o societate de cele mai multe ori imorală. Acest obiectiv este atins cu desăvârșire doar prin colaborarea dintre preotul paroh și profesorul de religie. Preotul atrenează comunitatea întreagă în lupta pentru Hristos, cu cei care nu-L vor pe Hristos, iar profesorul antrenează copiii , ajungând la o țintă comună.

O soluție care ar trebuie pusă în agenda preotului paroh este legată de catehizare a adulților și a copiilor de către preot, implicarea copiilor și a adulților în diferite proiecte derulate de parohie. Conferințe și seri duhovnicești pe teme actuale, explicarea atât adulților , cât și copiilor care este rolul lui Dumnezeu în viața noastră, cum ne păstrăm sfințenia și care sunt instrumentele de păstrare a acestei sfințenii: Sfintele Taine, Participarea la Sfintele Slujbe, rugăciunea, postul, milostenia etc.

1.4. Profesorul de religie

1.4.1. Profilul psiho-pedagogic al profesorului de Religie

Orice profesor, indiferent de disciplina predată ar trebui să fie, înainte de toate, matur afectiv, deci coerent cu sine, o persoană dezirabilă social și capabilă de interacțiune educativă cu copiii și cu tinerii.

Profesorii au nevoie uneori de o privire din exterior pentru a conștientiza importanța și influența foarte mare pe care o au asupra tinerilor. Aceasta poate fi și o motivație puternică pentru a se perfecționa, pentru a evolua ei înșiși, pentru a se simți importanți prin ceea ce sunt și nu doar prin activitatea de predare, însă pentru acest success trebuie să aibă personalitatea, caracterul și abilitățile necesre în atingerea acestui obiectiv.

Personaliatatea profesorului de religie trebuie să fie unică, originală, presonalitate prin carе să dеtеrmіne că gândіrеa șі cοmpοrtamеntul lui este cu și pentru Hristos. Știm că personalitatea îmbrățіșеază fіеcarе aѕpеct al caractеruluі uman : іntеlеct, tеmpеramеnt, abіlіtatе, mοralіtatе șі fіеcarе atіtudіnе carе ѕ-a fοrmat în curѕul vіеțіі cuіva. Așadar, o îmbinare a intelectului avansat în maturitatea divino-teologică, cu un temperament calm și răbdător, cu abilitățile sau talentele artistice înzestrate de Dumnezeu, cu atitudinile morale dezvoltate pentru o societate mereu în schimbare, pot face un profesor de religie ideal, atât pentru elevi, cât și pentru bunul plac a lui Dumnezeu.

Un profesor de religie, și nu numai, trebuie să aibă bine definite trasăturile morale, printre care enumăr: onestitatea, sinceritatea, cinstea , corectitudine, dreptate, onoare, politețe/ respect față de oameni și pentru valori estetice și morale, toleranță, empatie, prietenie, răbdare, compasiune, omenie, bunătate, altruism, comportament civilizat, bun simț etc. Luând în considerare puterea pe care o are exemplu în educarea copiilor, toate aceste trăsături se pot imprima în caracterul elevilor, profesorul transformându-se într-un real model de personalitate și caracter.

Un bun profesor trebuie să aibă definite și trăsăturile intelectuele sau mai bine zis capacitățile intelectuale, prin care să aibă abilitatea de a comunica eficient, trebuie să aibă inteligență rezistența la efort intelectual, abilități de muncă intelectuală, creativitatea, curiozitatea științifică/ intelectuală, inițiativa (capacitatea de a lua decizii), capacitatea de a învăța independent (de a se informa singuri), spiritul de observație, atenția, dezvoltarea gândirii logice, exprimarea corectă, competența de comunicare într-o limbă străină, capacitatea de analiză și sinteză/spirit critic, spiritul de cercetare, interesul pentru studiu, perspicacitatea, cultura generală, familiarizarea cu informațiile de bază ale unui domeniu, pasiunea pentru un domeniu de studiu, plăcerea pentru lectură, autonomia intelectuală.

1.4.2. Profesorul de religie între mentor și ucenic

Profesorul de religie prin misiunea și responsabilitatea duhovnicească pe care o are față de elevi , schimbă viața, caracterele și formează o personalitate puternică în atitudini, gândire și comportament. Afirmație pe care o putem confima prin spusele proferului Vasile Timiș : dimensiunea duhovnicească și educațională a misiunii profesorului de religie rezultă din responsabilitatea și din rolul hotărâtor pe care acesta îl are în transformarea profundă a personalității, în formarea deprinderilor și atitudinilor de factură duhovnicească și socio-morală ale elevilor săi.

Dacă privim la abundența cu care mass-media încearcă să schimbe atitudinea tânărului de zi, putem spune că în astfel de eră eronată profesorului de religie îi revine rolul de mentor, de iluminator. Prin acest rol profesorul dorește să ghideze mințile tinere spre realitate valorilor morale, spre adevăr, dreptate, neoportunism, nefățărnicie și corectitudine.

Așadar, unul din factorii de seamă – poate chiar cel mai important – care contribuie la promovarea educației religioase este profesorul de religie. Prin personalitatea lui, prin însușirile ce-l caracterizează, profesorul de religie realizează postulatele Bisericii, prin el se realizează funcția catehetică a Bisericii. Slujirea catehetică se integrează în misiunea globală de evanghelizare a lumii și de edificare a comunității creștine, dimensiunea catehetică aparținând înseși ființei Bisericii. Această slujire, după I Cor. 12,28, aparține învestiturii divine, făcând parte integrantă din viața primelor comunități creștine. Începutul misiunii învățătorești îl face însuși Hristos. El învață Biserica Sa în continuare – după cum spunea părintele Stăniloae – luminând-o cu înțelegerea cuvintelor Lui mântuitoare în contextul fiecărui timp, făcând-o părtașă acestei slujiri, îndemnând lăuntric mădularele ei să se învețe unele pe altele. Sfântul Chiril al Alexandriei susține că cei ce nu au puterea de a înțelege singuri taina lui Hristos se vor împărtăși totuși de El, primind ca împreună-lucrători pe cei de aceeași credință.

În activitatea sa, profesorul de religie este într-o tensiune perpetuă; el are particularitățile lui, problemele lui. Atașându-ne de normele și metodologiile moderne de comunicare și predare fără spirit de discernământ, apare pericolul pierderii substanței, a fondului, a specificului mărturisirii creștine. Este imperios necesară vigilența, trezvia minții, pentru a rămâne fideli învățăturii Bisericii. In acest sens, Părintele profesor Sebastian Șebu sublinia faptul că metodele și mijloacele de învățămant trebuie să fie ilustrate prin exemple luate din Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, cuvinte ale scriitorilor bisericești și ale părinților duhovnicești contemporani.

Educația religioasă se cere a fi direcționată atât teoretic, cât și practic, spre binele sufletesc al credincioșilor și spre folosul lor social. Pentru exercitarea criteriilor morale divine, în vorbă, în scris și în atitudine, Biserica și școala îndeosebi trebuie să facă eforturi pentru a instala cenzura morală în conștiințe. Biserica și școala, ca instituții care au misiunea de a-i înnobila pe oameni și de a face bine înțeleasă libertatea, sunt îndreptățite să-și împreuneze eforturile în vederea îndrumării tinerilor în a accepta criteriile morale recomandate de Evanghelie. Creștinismul a schimbat fața lumii datorită schimbărilor lăuntrice ale oamenilor.

Profesorul de religie se situează între universitate și școală, între poesis și praxis, între mentor (profesorul universitar) și ucenic (elevul). Activitatea și rezultatele profesorului de religie în școala lui constituie un mod de autoevaluare pentru profesorii săi din facultate. Finalitățile cercetării universitare nu sunt cuantificate doar prin notele obținute de către studentul teolog la examenul de licență, ci și prin rezultatele obținute de el ca profesor de religie.

În același timp, profesorul de religie este el însuși mentor și ucenic în școala lui. Este mentor deoarece menirea lui este aceea de a forma caractere religios-morale, de a forma opinii. Totodată, el va urmări flexibilizarea și fluidizarea canalelor și a fluxului de informație pe orizontală și pe verticală între religie și alte discipline ale procesului de învățământ. Perspectiva istorică asupra relației dintre educație și religie conduce la concluzia că misiunea școlii și misiunea Bisericii nu se exclud, ci sunt interdependente, se stimulează reciproc, tinzând să interfereze și în vremea noastră.

Alături de educația tehnică și civică, este necesară educația religioasă și culturală. Obiectivul acestei interferențe este de a-i ajuta pe tineri să se orienteze în lumea valorilor materiale și spirituale, să lupte împotriva dezumanizării oamenilor și totodată să facă din valorile spirituale și culturale priorități ale vieții lor. Suntem conștienți de faptul că “propovăduirea harului mântuitor conduce pe oameni la participarea în comuniunea cu Dumnezeu”. O educație a tineretului ruptă de spiritul Evangheliei este o educație care nu va avea finalitate. Educația dirijată de repere ideologice ateiste se întoarce împotriva omului; exemple sunt suficiente în acest caz. În egală măsură profesorii de religie pot participa la elaborarea unor materiale informative și pot observa oportunitățile de colaborare cu mass-media. Pot fi implicați și părinții în rezolvarea nevoilor spirituale ale copiilor. În cadrul procesului de învățămant, identificarea problemelor cu care se confruntă elevii constituie o etapă valoroasă.

Prin catedrele de religie din școli, este facilitată întărirea legăturii dintre Școală și Biserică. Biserica își aduce mesajul său în favorizarea climatului școlar. Este de dorit ca profesorii de religie să fie aduși în centrul vieții parohiale, iar parohii să-și cunoască într-o mai bună măsură profesorii de religie care activează pe raza parohiei lor.

Așadar, misiunea noastră comună va avea finalitate în măsura în care se va realiza prin lumina și iubirea lui Hristos. Creștinul autentic este omul iubirii și trăirii evanghelice, al iubirii ce năzuiește mereu spre autodepășire. Cunoașterea creștină este un act de iubire, o iubire de natură etică, dar mai ales existențială. Prin întoarcerea către teologia patristică putem evidenția faptul că Dumnezeu rămâne transcendent după ființa Sa, dar totodată Se face prezent în imanența creației, prin lumina Sa necreată împărtășită de Duhul Sfânt.

1.4.3. Rolul profesorului de religie într-o lume secularizată

Dezvoltarea alertă a societății actuale și depărtarea omului de la ținta pentru care a fost creat de Dumnezeu a dus la promovarea unei vieți bazate mai mult pe aspectul material al vieții. Nemaicentrându-se pe credința în Dumnezeu, neavându-L pe Hristos temelie a vieții și prăbușindu-se în abisul egoismului propriu, omul a înțeles în mod greșit și relația lui cu lumea înconjurătoare. Așa se face că mijloacele de informare în masă abundă în știri tragice care anunță o criză ecologică fără precedent provocată de exploatarea nerațională a naturii. În loc să fie mediul prielnic în care omul să lucreze la propria mântuire și mijlocul prin care acesta să-și arate recunoștința față de Creatorul Său, înduhovnicind lucrurile pe care El le-a creat în mod deosebit pentru om, natura se transformă într-un veritabil dușman care pune în pericol chiar viața omului pe acest pământ.

Pentru a intra profund în problemă am considerat necesar a vorbi în general despre postmodernitate. Așadar, din punct de vedere teologic, o găsim descrisă detaliat și cât se poate de obiectiv în cartea părintelui Ștefan Iloaie, Relativizarea valorilor morale, în care el spune: Perioada postmodernitații sau a modernitații târzii – pe care tocmai o traversăm și care activează în social prin cel puțin doua tipuri de manifestare: globalizare și secularism – aduce cu ea noutate și interogație. Duhul impersonal al altei lumi, al uneia noi, ne cuprinde pas cu pas, zi de zi. Tot mai des întâlnim: în locul credinței – misticismul sau nimicul, în locul moralitații – autonomia, în locul frumuseții interioare, a sufletului – cea exterioara: a trupului, în locul neamului – individul, în locul lui Dumnezeu – eul. Se pare ca totul se relativizeaza, iar procesul este, pentru mediul românesc, abia la început. Erodarea valorilor a început deja și se continua pe zi ce trece.

O descriere și o enumerare detaliată a elementelor care aduc schimbarea din modern în postmodern o găsim la părintele profesor Ion Bria , care ne spune că postmodernitatea se află la limitele procesului de modernizare, ca trecere la o ordine culturală și socială nouă, cu principii de organizare diferite, cauzate de schimbări geopolitice recente, cu consecințele lor: globalizarea economică, modernizarea mijloacelor de comunicare (internet), haosul ideologic și confuzia valorilor morale. Ea apare ca fiind critica / evoluția certitudinilor convenționale și a paradigmelor cu caracter universalist, ceea ce înseamnă: dereglarea sistemelor filosofice și fundamentelor religioase, dislocarea și destructuralizarea instituțiilor tradiționale, convertirea conceptelor teologice (de pildă, teologia feministă), a limbajului și simbolului filosofic și cultural.

Toate aceste componente ale postmodenității și provocări ale societății de azi, îl afectează în primul rând pe tânăr, ca fiind parte din modernitate și care, prin tot ce este nou, vede o soluție bine confirmată. Totul este o amăgire, care treptat l-a mișcat și pe omul tradițional, pe omul adult atât la vârstă, cât și la suflet sau caracter. Omul postmodern profită de libertate pentru a ieși în evidență cu noul fără de înțeles, totul se rezumă la a ieși din anonimat și a face audiență.

Societatea postmodernă îi solicită omului să se afirme cu orice preț, căutând să promoveze cât mai sus pe scară ierarhică, la nivel economic, politic, cultural etc. Aceasta presupune, în mod necesar, negarea identității primite la naștere, inclusiv în ceea ce privește apartenența religioasă. Tot mai mulți tineri se declară indiferenți față de aspectele tradiționale ale existenței și receptivi față de pseudo-culturi de import. Această goană nesăbuită după avansare socială sau agonisită materială îl transformă pe om în sclavul unei rutine zilnice generatoare de stres și oboseală, privându-l de orice dorință de elevare spirituală, cu excepția unor distracții facile, aflate în trend.

Se evidenția o generație de tineri neimplicați, dezamăgiți, debusolați, o adevărată masă de manevră pentru manipulările specifice idolilor postmoderni. Tânărul de azi se bucură de o libertate falsă, cei care se lasă cuprinși de acestă stare nu au nici un dor și confundă bucuria libertății hristice cu falsa bucurie a libertinajului, agonisind durerea peste durere și fals peste fals, dezvoltând în ei un fals atât în exprimarea senimentelor , cât și în exprimarea personalității.

Ca și o rezolvarea sau o ameliorare a stării în care se află tânărul de azi, o putem găsi în profesorul de religie. El fiind, așa cum am menționat în paginile trecute, un ghid sau o luminare a tânărului de azi. Profesorul de religie , luându-L ca model de inițiere și de îndrumare pe Hristos, poate aduce progrese în gândirea și atitudinea tânărului de azi.

Prin activitatea Sa de învățător, Domnul Iisus Hristos a evidențiat nu doar necesitatea utilizării celor mai potrivite metode educaționale, ci și rolul esențial al educatorului în progresul intelectual și spiritual al învățăceilor. În orice demers educativ, dar mai cu seamă în cel religios, elevul participă activ în măsura în care recunoaște în dascălul său un îndrumător dispus să-l accepte din iubire, așa cum este el, să-l sprijine în eforturile sale și să-l ajute să înțeleagă și să depășească nereușitele de moment.

Suportul unei astfel de atitudini îl reprezintă trăirea religioasă a profesorului, impusă de exigența profesiei de a-i călăuzi pe alții, de experiența personală impusă „călăuzei”: Țineți cont de faptul că nu puteți duce pe cineva acolo unde voi nu ați fost. Dacă nu ai parcurs drumul respectiv nu poți conduce pe altcineva pe acel drum. Ghid poate fi acela care a parcurs drumul. Devierile unor profesori de religie de la „Cale” reprezintă cazuri izolate, iar când spunem acest lucru ne fundamentăm argumentarea tot pe rezultatul cercetărilor întreprinse, opiniile elevilor în favoarea religiei fiind susținute în foarte multe situații de prestația profesorului de religie, de capacitatea empatică, de trăirea religioasă a acestuia etc.

Modelul Celui care ne-a spus că El este Calea se reflectă și în modul în care și-a expus învățătura Sa ascultătorilor Săi de diferite vârste și categorii sociale. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, prezintă principalele caracteristici ale limbajului capabil să producă în sufletul învățăceilor dorința spre o viață al cărei centru de lumină să fie credința: limbajul Să nu fie prea greoi, dar nici infantil, nici prea «tehnic», nici prea simplist. Pe de altă parte, și aici aș dori să subliniez, trebuie găsit acel limbaj al credinței care să aibă de a face cu viața. Ați văzut, Mântuitorul, când vorbea mulțimilor, folosea exemple și imagini din viața cotidiană. Să apelăm la acel limbaj, din care să rezulte că, de fapt, credința nu se adaugă la viața noastră, ci este centrul de lumină al vieții de fiecare zi.

Transmiterea prin limbajul credinței a învățăturii revelate atrage după sine și valorizarea elevului. Orice acțiune didactică religioasă are sens în măsura în care-l ajută pe elev să-și valorifice propriile capacități, înțelese în lumina învățăturii creștine drept talanți deveniți virtuți. Mediul educativ în care se dezvoltă elevii, chiar de aceeași vârstă biologică, poate determina diferențe esențiale în ceea ce privește vârsta spirituală a acestora. Un mediu marcat de religiozitate va favoriza dezvoltarea spirituală a elevilor, la fel cum pot exista situații în care tinerii – dat fiind faptul că adesea doar la ora de religie învață într-un cadru formal despre Dumnezeu, intră în comuniune cu El prin rugăciune, prin lectură biblică și patristică sau discută despre aspecte privind viața religioasă – vor întâmpina dificultăți în devenirea lor spirituală dacă sunt privați de șansa educației religioase realizate în școală.

O soluție viabilă ar fi conlucrarea reală și susținută dintre cei trei factori educativi principali: familia, Școala și Biserica, entități educative aflate uneori in contradicție, fapt ce conduce la transmiterea către copii și tineri de mesaje care cu greu pot fi aduse la un numitor comun. Fiecare dintre acestea tinde adesea să delege alteia responsabilitatea pentru educarea copiilor. Familia consider că școala este specializată in educarea copiilor și principala sau chiar singura responsabilă in acest sens; școala tinde să reducă rolul ei la unul strict informativ; parohia intampină dificultăți in dialogul cu tinerii, nereușind să propună trasee educaționale atractive și convingătoare, pentru ca aceștia să fie convinși de faptul că au in față o alternativă in concordanță cu propriile așteptări. Profesorul de religie poate constitui un liant intre cele trei instituții educative, iar cercetările pedagogice dovedesc că prin intermediul Școlii, tanărul poate intra mai ușor și in central vieții parohiale, prin implicarea in activități religioase, alături de părinți.

Succesul demersurilor educative religioase se poate amplifica pe măsura respectării de către profesor a unor principii, precum: plasarea Persoanei Mantuitorului in centrul activității didactice, prezența rugăciunii pentru elevi in programul religios personal al profesorului, valorificarea iubirii ca principiu educativ, utilizarea unui dialog formativ cu elevii, imbinarea blandeții cu severitatea– atitudine care presupune impunerea autorității didactice, simultan cu valorizarea pozitivului din sufletul fiecărui elev și instaurarea unui climat afectiv cu valențe formative și motivaționale in clasă. Educatorul creștin este in fapt mărturisitorul celui mai mare act de iubire al lui Dumnezeu pentru lume.

Capitolul II.

CULTUL CREȘTIN CA MANIFESTARE LITURGICĂ A BISERICII

Dumnezeu este Creatorul și Proniatorul nostru, al oamenilor și al lumii întregi, adică El ne-a făcut și ne poartă de grijă. Pentru aceasta suntem datori să-L cinstim și să ne supunem sfintei Lui voințe. Actul sau actele prin care ne arătăm iubirea, cinstea și supunerea ce datorăm lui Dumnezeu se numesc cu un cuvânt sau termen consacrat cultul divin.

Cuvântul cult  este de origine latinească și derivă de la formă de supin (cultum) adverbului colo,-ere, care însemnează: a cultiva, a îngriji, a respecta, a adora. Cultul înseamnă, în general, orice formă sau act religios, menit să pună pe om în legătură cu Dumnezeu,  iar  pe  de  alta  mijlocind  sfințirea  omului  sau  împărtășirea  harului dumnezeiesc. El este o manifestare externă a religiozității omenești. Cultul ar putea fi definit: omul în căutarea lui Dumnezeu în timp ce Revelația poate fi definită ca Dumnezeu în căutare.

Parafrazând pe părintele Liviu Stan, cultul este parte integrantă a Tradiției, el a ființat împreună cu cateheza apostolică, înainte de așternerea în scris a scrierilor Noului Testament. Tainicul experiat în sânul comunității bisericești este cel care a determinat și organizarea instituțională și socială a Bisericii. Cultul a fost astfel, mediu de împărtășire a harului, formă de exprimare și păstrare a adevărului revelat, dar și nucleul spiritual care a dus la închegarea și organizarea comunităților în Biserica primară. Pe de o parte, cultul a fost etalonul prin care s-a măsurat atât fidelitatea față de adevărurile de credință ale Bisericii, cât și față de rânduielile ei primare și autentice de organizare socială și juridică. În cult și-au găsit izvorul, modelul și formă de exprimare toate rânduielile de bază, sau toate principiile canonice fundamentale ale Bisericii, iar toate formele de organizare socială și toate rânduielile legate de aceasta s-au dezvoltat simetric, în concordanța cu rânduielile și formele de cult.

Pe de altă parte, cultul a fost experiat ca întâlnirea cu Hristos în actele Sale mântuitoare, sub chipul văzut al materiei și al actelor sensibile, care nu sunt niște simple simboluri, separate de har, ocazionând doar lucrarea harului, ci ele sunt pline de putere dumnezeiască. Bipolaritatea văzut-nevăzut, creat-necreat, imanent-transcendent pe care s-a constituit cultul l-a făcut accesibil doar celor care se deschideau prin credință, după cum afirmă Leon cel Mare: Pentru a putea fi părtași cu adevărat la sfințenia Lui, Domnul nostru Iisus Hristos a limitat prezența lui fizică între ucenicii Săi, dar nu înainte de a împlini totul ce era necesar pentru propovăduirea Evangheliei și pentru tainele Noului Legământ… apoi, S-a înălțat la cer și a trimis pe Sfântul Duh în care și prin care va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor, sesizat fiind doar prin credință.

Evlavia creștinului ortodox își găsește satisfacție deplină în cultul Bisericii dreptmăritoare. Acest cult, care are un profund caracter hristologic și eclesiologic,

este un dialog viu între Dumnezeu și comunitate. Dumnezeu le vorbește credincioșilor prin Biserică și li se dăruiește prin Sfintele Taine. Între cultul ortodox și dogmă este o legătură strânsă. Biserica are certitudinea că între credință și trăire, între lex credendi și lex orandi nu există despărțire, că ele se intercondiționează reciproc, că doctrina este conformă cu Euharistia – încununarea cultului ortodox – și că Euharistia confirmă doctrina.

Privit după latura subiectivă (omenească), cultul este o însușire naturală sau oconsecință firească și necesară a sentimentului religios. El este dat sau cuprins în însăși noțiunea sau concepția de religie. Deși manifestarea cea mai cunoscută a cultului este rugăciunea, aceasta nu caracterizează și nu definește complet cultul. Elementele constitutive al cultului sunt totalitatea sentimentelor, gesturilor, simbolurilor, actelor, formulelor și rugăciunilor prin care omul încearcă să intre în relație cu divinitatea.

Sentimentul religios se traduce, deci, în primul rând, sub forma conștiinței pe care o avem despre majestatea, atotputernicia și infinită superioritate și perfecțiune a lui Dumnezeu. Din această conștiință decurge în chip natural o atitudine de subordonare a noastră față de Ființa supremă, care se traduce, implicit, în forme de cinstire, de adorare. Aceasta este originea și germenele, ființa cultului.

Cultul înseamnă, în general, orice formă sau act religios, menit să pună pe om în legătură cu Dumnezeu, exprimând, pe de o parte, cinstirea sau respectul fata de Dumnezeu, iar pe de altă parte mijlocind sfințirea omului sau împărtășirea harului dumnezeiesc.

Însă, cultul nu e numai o laudă a credincioșilor adresată unui Dumnezeu ce se ține la distanța de ei și e ascuns într-o înălțime neapropiata, ci un dialog real între ei și Dumnezeu, credincioșii adresându-i rugăciunea și Dumnezeu care e simțit prezent și lucrător, răspunzând cu mângâierile, întăririle, cu împlinirile efective ale celor cerule de ei. Ei nu cânta numai psalmi de cuprins general, de preamărire comună a lui Dumnezeu, ci se roagă pentru împlinirea trebuințelor concrete și proprii ale lor și ale celor împreună prezenți în biserică sau și ale celor absenți dar apropiați lor.

Esența și fundamentul universal al cultului este sentimental că ne aflam în fața lui Dumnezeu și că intrăm în legătură cu El, prin invocarea numelui Său, prin rugăciune sau prin alte mijloace.

Cultul divin public este cartea de identitate a fiecărei confesiuni creștine. Rugăciunea obștească este aceea care dă mărturie despre ceea ce este și crede o Biserică. Modul de a-L înțelege pe Dumnezeu și de a experimenta relația cu El se reflecta pregnant în rugăciune.

În ortodoxie, cultul divin este duh și viața, este norma de viață. Adevărații închinători, spune Mântuitorul, se vor închina Tatălui în duh și în adevăr (Ioan 4, 23-24). Rugăciunea Bisericii este duh și viața pentru că Duhul lui Dumnezeu, pe Care-L numim "Dătătorul de viața", rămâne cu noi în veac . Chemarea permanentă a Duhului Sfânt în cadrul rugăciunii liturgice și primirea Lui face ca Cincizecimea să fie nu numai o sărbătoare concentrată în a 50-a zi după Înviere, ci una extinsă pe tot parcursul anului bisericesc. Acest fapt este reflectat mai cu seamă în rugăciunile de invocare a Duhului Sfânt (epicleze) și în Sfintele Taine. În centrul oricărei Taine se afla lucrarea Cincizecimii ei proprii, adică coborârea Duhului Sfânt. Astfel mărturisește credința noastră ortodoxă rolul Duhului Sfânt în iconomia mântuirii și a echilibrului trinitar. Hristos-Cuvântul pronunța cuvintele de instituire, iar epicleza cere Tatălui să trimită Duhul Sfânt, puterea sfințitoare, asupra darurilor și asupra Bisericii. Mai profund și mai explicit întâlnim această realitate în Sfânta Liturghie. În comentariul său liturgic asupra Sfintei Liturghii, Nicolae Cabasila spune că rezultatul sau roada patimilor, învățăturii și faptelor Mântuitorului Hristos este venirea Duhului Sfânt în Biserică. Aceasta este înfățișata, între altele, în ritualul turnării apei calde în Sfântul Potir, înainte de împărtășirea clericilor și credincioșilor. Căci aceasta apă, fiind prin firea ei apa, dar având și căldura focului, închipuiește pe Duhul Sfânt care e numit și apa, dar care S-a arătat și în chip de limbi de foc când S-a revărsat peste Sfinții Apostoli. Momentul acesta din Liturghie amintește ziua pogorârii Duhului Sfânt.

Cultul divin este, în viziune ortodoxă, norma de viața în Hristos și după voia lui Hristos, cuvântul care continua să se rostească sub forma și prin intermediul rânduielilor de cult, a formulelor, rugăciunilor și imnelor liturgice, dar și a gesturilor și a actelor rituale.

2.1. Cultul intern și cultul extern

Când atitudinea noastră de respect, omagiu sau cinstire rămâne ascunsă în suflet sau se traduce numai în forme lăuntrice, se numește cult intern, subiectiv sau teologic. El se manifestă de cele mai multe ori prin stări contemplative, apanajul unei stări religioase superioare.

Dar cultul nu poate rămâne în această stare embrionară. Sentimentul religios cere în chip firesc să se exteriorizeze, adică să se exprime în afară, prin forme vizibile, perceptibile, devenind, în mod inevitabil cult extern. Fiind alcătuit psihosomatic, omul își manifestă material, palpabil sentimentele sale religioase. A vorbi cu și despre Dumnezeu nu este posibil decât în limitele conceptelor și definițiilor cu care omul operează. Aderând la o formă de cult, o grupare de oameni sau o comunitate, îi conferă acestuia caracterul de obicei religios, de ceremonie, deliberat și unitar acceptată. De aceea, cultul este, prin însăși esența lui, ritual: din cult intern, adică din forma incipientă, de simplă idee sau simțire religioasă, el devine extern, adică vizibil sau fenomenal. Sub forma aceasta el capătă și un caracter social, colectiv.

Între fondul (esența) cultului și între formele lui externe trebuie să existe o strânsă legătură, o unitate și continuitate neîntreruptă. Cultul intern, lipsit de forme externe de manifestare, nu poate să vieze, el încolțește în chip necesar și izbucnește în afară.

Atunci când formele externe de cult sunt lipsite de suportul fondului sufletesc lăuntric, ele degenerează în forme goale și lipsite de conținut religios, în ritualism, formalism, bigotism, sau alte forme pseudo-religioase, care se îndeplinesc automat sau în chip mecanic. Așa sunt multe dintre riturile magice și vrăjitorești ale religiilor unora dintre popoarele primitive, dar și a multora dintre creștini care îndeplinesc anumite practici religios creștine fără să mai conștientizeze conținutul.

Ambele forme de cult sunt de fapt unul și același lucru, înfățișat numai în două feluri, privit din două puncte de vedere diferite: al stării sufletești care constituie cultul și al manifestării ei. De aceea, între ele este aceeași legătură ca între suflet și trup. Căldura sufletească sau pietatea, care constituie cultul intern este fără putere și neroditoare, dacă nu se arată și prin acte văzute, iar actele văzute, care constituie cultul extern, sunt forme goale, fățărnicie curată, dacă nu izvorăsc din evlavie, din pietatea inimii.

Cultul adevărat, integral său complet, este deci cultul intern împreunat organic cu cel extern, adică sentimentul religios exprimat în forme externe.

2.2. Cultul public și cultul particular

La rândul său, cultul extern este particular și public. Cultul particular este îndeplinirea actelor cultice de fiecare individ în parte și aparte, adică nu împreună și la un loc cu alții.

Cultul public se săvârșește de regulă în biserică și în anumite zile, mai ales în zilele de sărbătoare. Cultul public, este săvârșirea actelor cultice de către slujitorii bisericești, în fața creștinilor adunați, în număr mai mare sau mai mic, ca să ia parte la efectuarea lui. Cultul divin public se săvârșește după anumite clișee

fixate și acceptate de comunitate, un anumit tipic, adică după rânduieli, forme și formule verbale fixe și stabile, consfințite de Biserică și înscrise în cărțile ei de cult.

Cultul public este necesar, pentru că binefacerile și darurile lui Dumnezeu se revarsă prin el asupra tuturor oamenilor. Pentru aceea suntem datori cu toții deodată și la un loc să-l mulțumim, să-L lăudăm și să-L slăvim neîncetat pe Dumnezeu. De asemenea și în cazuri de nenorociri publice, trebuie să-L rugăm cu toții ca să ne scape de ele.

Prin arhitectură și pictura bisericilor, prin citirile, rugăciunile și cântările slujitorilor bisericești, prin ținuta și mișcările lor pline de evlavie, prin pietatea adâncă de care sunt pătrunși cei ce iau parte la serviciul divin, cultul public influențează puternic asupra sufletului omenesc și-l determină spre o viață curată și sfântă. Câți păgâni și necredincioși, câți rătăciți și stricați nu s-au făcut oameni de treabă și buni creștini numai datorită participării la cultul public.

În fine, adunând în fața altarului oameni de toate vârstele și de toate categoriile sociale și amintindu-le că toți sunt fiii lui Dumnezeu și deci frați între ei, cultul public contribuie în foarte mare măsură la nivelarea diferențelor sociale, la cimentarea înțelegerii, a frăției și a dragostei ce trebuie să domnească între oameni și prin aceasta la întronarea împărăției lui Dumnezeu pe pământ.

Cultul particular nu e supus unor astfel de rânduieli sau forme normative. În formele lui de exprimare predomină spontaneitatea, improvizația individuală sau inspirația momentană și notă personală a fiecărui credincios. De fapt multe din formele de expresie ale pietății populare au trecut în cadrul normelor general acceptate devenind parte integrantă a cultului divin public. Cu alte cuvinte, cultul particular este izvorul nesecat al cultului public. Formele acestea ale pietății personale (și populare) pot fi confirmate în cultul public atunci când îndeplinesc condițiile cerute, ca de exemplu: conformitatea cu doctrina religioasă a Bisericii respective, claritatea sau puterea de expresie, satisfacerea unor cerințe religioase reale și generale, resimțite de toată colectivitatea.

Cultul particular (personal) și cel public (oficial sau liturgic) nu se exclud, ci se completează unul pe altul. Întrucât omul este ființă individuală și socială în același timp, viața religioasă completă se satisface prin echilibrul just care trebuie să existe între obligațiile cultului social de o parte și nevoile pietății personale a fiecărui ins în parte.

În creștinismul ortodox, accentual se pune ins ape cultul divin public, dându-se întâietate și mai multă importanță rugăciunii liturgice sau colective în viața religioasă, pentru că participarea la ea este necesară pentru mântuire. Rugăciunea liturgică depășește particularismul și egoismul, cultivând în membrii comunității rugătoare sentimental și conștiința universalității Bisericii din care facem parte. Forma ei este desăvârșita și sfințită prin lunga ei întrebuințare în cultul public. Ea ne învață să ne integrăm în comunitate, să vedem dincolo de nevoile și interesele proprii și să ne rugăm nu numai pentru cei prezenți, ci și pentru cei absenți, pentru cei de departe, pentru toată lumea și “pentru unirea tuturor”. Contopindu-se astfel în această liturghie cosmică, în care totul canta slava lui Dumnezeu, învățam adevărul evanghelic că nu suntem izolați, ci legați unii de alții, că nu ne putem mântui de unul singur, ci numai în comunitate.

2.3.Funcțiile cultului

Scopul cultului este să creeze sau să mijlocească o stare de legătură, de comunicare, mai mult sau mai puțin directă, între cei doi termeni sau factori ai săi: Dumnezeu, pe de o parte, și omul (Biserica) de alta. Stabilirea unei relații Dumnezeu – om este scopul cultului. În urma acestei tentative, cultul dobândește și împlinește în același timp unele funcțiuni diferite ca pondere și importanță.

Funcția latreutică a cultului. Dacă avem în vedere subiectul cultului, adică pe om, atunci funcțiunea cea dintâi a cultului creștin este cea latreutică, adică adorarea lui Dumnezeu. Prin funcția latreutică a cultului se manifestă relația ascendentă dintre Dumnezeu și om; care pleacă de la om spre Dumnezeu. Exteriorizarea nevoii firești de a preamări pe Dumnezeu se datorează diferitelor sentimente care ne copleșesc în fața dumnezeirii Sale:

a) Admirația în fața atotputerniciei și măreției lui Dumnezeu determină rugăciunea de laudă a Bisericii.

b) Contemplarea bunătății, a dragostei și a milostivirii nemărginite a lui Dumnezeu față de făpturile Sale, din care izvorăște sentimentul recunoștinței sau mulțumirea, duce la împlinirea rugăciunii de mulțumire pentru binefacerile dăruite.

c) Recunoașterea slăbiciunii, a imperfecțiunii și a păcatelor noastre, în contrast cu atotputernicia, perfecțiunea și sfințenia absolută a lui Dumnezeu, dă naștere rugăciunii de mărturisire (pocăință) și de cerere sau solicitare a ajutorului divin.

În Liturghia ortodoxă se reliefează mai ales rugăciunea de mulțumire sau euharistia; cu alte cuvinte, exprimarea recunoștinței noastre față de Dumnezeu constituie nota predominantă și funcțiunea de căpetenie al celei mai importante taine, care se săvârșește în cadrul Liturghiei și care poartă chiar denumirea grecească de Euharistie (mulțumire). Autorii ortodocși din epoca noastră subliniază caracterul “doxologic” al liturghiei. El corespunde datoriei omului de a celebra și a recunoaște slava lui Dumnezeu. în vreme ce noțiunea de slavă este o noțiune cheie a gândirii ebraice, noțiunea de cinste devine un element important în cărțile sfinte prin cultură alexandrină. Dar în Noul Testament și în liturghia grecească, cinstirea (τιμη) este aproape întotdeauna asociată slavei (δοξα) mai cu seamă în doxologii. Acest aspect doxologic este mai cu seamă o caracteristică predominantă a cultului ortodox. Și nu doar rugăciunea ca expresia a cultului este pătrunsă de slavă ci și pictura, arhitectură, muzica etc. respiră slava dumnezeirii și mai cu seamă a Duhului Sfânt.

Funcțiunea harismatică sau sfințitoare a cultului. Dacă luăm ca punct de referință pe Dumnezeu (obiectul cultului), atunci funcția cultului este cea harismatică, sacramentală sau sfințitoare. Prin cult Biserica urmărește să împărtășească credincioșilor harul sfințitor al lui Dumnezeu.

Întrucât harul este absolut necesar în vederea mântuirii, funcția aceasta este fundamentală în cult și este esențială în Biserica creștină.

Funcția harismatică a cultului pune în evidență lucrarea harului divin pe care Dumnezeu ni-l comunică, îndeosebi prin serviciul sfintelor taine și al ierurgiilor, adică acele slujbe de binecuvântare și sfințire, cuprinse în Molitfelnic, care țintesc să cuprindă și să mențină necontenit, în curentul harului dumnezeiesc, întreaga fire zidită și întreaga existență omenească.

Funcția harismatică este, de altfel, strâns unită cu cea latreutico-euharistică în cultul ortodox. În formele acestui cult, cele două scopuri fundamentale alternează, ieșind când unul când celălalt pe primul plan, iar uneori se întâlnesc laolaltă, fuzionând inseparabil în una și aceeași formă de cult, slujbă sau rugăciune, ca de exemplu în sfânta Euharistie, centrul Sfintei Liturghii, care reprezintă atât forma supremă de expresie a omagiului adus de Biserică lui Dumnezeu, cât și darul cel mai de preț făcut oamenilor de către Dumnezeu.

Funcțiunea didactică (catehetică) a cultului. Se mai poate vorbi și de o a treia funcțiune a cultului Bisericii creștine: funcția didactică. Deși secundară sau indirectă, funcțiunea didactică sau catehetică (pedagogic-educativ) se evidențiază în mai toate slujbele Bisericii. Prin intermediul textelor liturgice (doxologii, tropare, irmoase, stihiri, dogmaticile glasurilor etc.) se realizează atât instruirea sau edificarea credincioșilor în învățătura de credință creștină ortodoxă, cât și promovarea vieții religioase-morale. Formele cultului și rânduielile sfintelor slujbe sunt adică nu numai mijloace de exprimare a evlaviei și mijloace de împărtășire a Harului divin, ci și o școală sau cateheză vie. Aceasta corespunde poruncii exprese lăsate de Mântuitorul: Mergând, învățați toate neamurile … învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă …(Mt. 28,19-20). Dar învățătura nu poate fi un scop în sine, ci un mijloc.

Funcția aceasta didactică a cultului este evidentă mai ales în partea de la început a Liturghiei, Liturghia catehumenilor, în care se reînnoiește simbolic lucrarea învățătoreasca a Mântuitorului. Îndeosebi lecturile biblice, predică și cateheza sunt elementele de căpetenie prin care cultul își împlinește misiunea să didactică, edificatoare sau catehetică. Dar nu numai în Liturghie ci și în toate celelalte slujbe, în imne, tropare, condace sunt țesute cele mai variate învățături de credință. Cuvântul ca expresie a laturii didactice a Bisericii și lucrarea liturgică, expresie a laturii ei sacramentale sunt unite în cel mai natural mod.

2.4.Importanța cultului în viața religioasă ortodoxă

Cultul creștin constituie tezaurul cel mai de preț al Ortodoxiei și titlul ei de mândrie. De aceea este atât de mult prețuit și joacă un rol de frunte în viața religioasă a creștinilor ortodocși.

Pentru cei mai mulți, creștinismul ortodox se reduce, în bună parte, la trăirea și practicarea formelor de cult, care au fost și rămân izvorul de căpetenie al evlaviei și al religiozității ortodoxe. Esența Ortodoxiei se experiază și se trăiește prin participarea la formele, tradițiile, datinile și instituțiile ei de cult. Spre deosebire de catolicism, unde predomină organizația bisericească (unitate cu Papa) și față de protestantism, unde are întâietate cuvântul învățăturii și activitatea practică, Ortodoxia se caracterizează înainte de toate și se definește prin cultul ei, deoarece el reprezintă însăși tradiția vie a Bisericii, adică spiritualitatea sau viața ei religioasă, în necontenită trăire și mișcare.

Trăirea duhovnicească ortodoxă, cultul răsăritean, având legătura strânsă cu doctrină, se caracterizează prin realism. Sfintele slujbe nu fac numai o pomenire în forma artistică a evenimentelor evanghelice, ci le reactualizează, le reînnoiesc pe pământ. În timpul slujbei Crăciunului, nu se face o simplă amintire despre nașterea Mântuitorului, ci Hristos se naște în chip misterios; în Săptămâna Patimilor suferă; în luminată noapte de Paști El înviază. Mântuitorul continua să trăiască în Biserică până la sfârșitul veacurilor, iar noi devenim martori la toate lucrările Sale. Sub cupola bisericii ortodoxe te simți aproape de Dumnezeu, ai convingerea că cerul se coboară pe pământ, că locuiești în casa Tatălui, că cele cerești se unesc cu cele pământești. Acesta este sentimental fundamental al Ortodoxiei, care se răsfrânge imediat în cult, în sfintele slujbe. Cultul ortodox în întregime este mărturia și realizarea acestei concepții de viață, a cunoașterii intime, a umanizării și întrupării Fiului lui Dumnezeu, încoronată de înviere. Datorită acestui sentiment, creștinul ortodox posedă cu adevărat cunoștința și bucuria, așa cum le posedau primii creștini.

Robert Taft relatează replica unui preot rus care în discuția cu un preot catolic ce încerca să-i sugereze că în comparație cu învățătura doctrinei, confesiunea sinceră, catehismul, rugăciunea particulară etc., ritualul cultic este o chestiune secundară, zice: Pentru voi este într-adevăr secundar. Între noi ortodocșii (și la aceste cuvinte își făcu semnul crucii) nu este așa. Liturghia este rugăciunea noastră comună, introduce credința noastră în tainele lui Hristos mai bine decât tot catehismul vostru. Trece pe dinaintea ochilor noștri viața Domnului nostru, Hristosul rus, și asta se poate întâmpla doar în comuniune, în sfintele noastre slujbe, în tainele sfintelor noastre icoane. […] Pentru a înțelege taina lui Hristos cel înviat, nici cărțile voastre, nici predicile voastre nu sunt de vreun ajutor. Pentru aceasta e nevoie să fi trăit cu Biserica Ortodoxă Noaptea Sfântă (Paștile). Și din nou își făcu semnul sfintei cruci.

Pentru creștinul ortodox viața e cult. Este împreună trăire cu Dumnezeu. Pâinea se începe cu semnul crucii. Lucrul se începe la fel. Temelia casei cu o rugăciune. Roiul de albine, mieii, vacile, mașinile, fântânile, toate se fac în numele Domnului. Cultul nu e secundar. Este viața de zi cu zi.

Cultul este momentul favorabil al dialogului și întâlnirii cu Dumnezeu, este locul special al prezenței Domnului în Biserica Sa. Prin intermediul cultului, Biserica ia cunoștință de ea însăși că popor a lui Dumnezeu și corp a lui Hristos, căci în cult se manifestă în mod real întruparea Domnului care-și face sensibilă prezența. Prin divinitatea și umanitatea Sa, intim unite în misterul întrupării, Iisus Hristos este locul propriu și unic al întâlnirii între Dumnezeu și oameni.

În cult învățătura de credință devine doxologie, cuvântare de mărire a lui Dumnezeu. Formulările vechi ortodoxe ale dogmei treimice și hristologice au fost expresii liturgice, sau, cel puțin expresii care au țintit la slujirea imediată a imnului liturgic. Biserica Ortodoxă a preferat formularea liturgică a adevărurilor de credință și astfel și-a păstrat posibilitatea gândirii teologice libere, pe care Apusul prin definițiile dogmatice excesive a exclus-o.

Cultul ortodox, trăirea duhovnicească, are în centru jertfa lui Hristos, a Cărui moarte a adus răscumpărarea tuturor. Actualizând lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, cultul mărturisește continuu și solemn ceea ce Domnul a făcut pentru noi. Biserica crede și arată că Domnul este prezent în mod efectiv când se adună să slujească Tainele și să vestească cuvântul Evangheliei. Ea este în El și El este în ea, în mod tainic. Or, Hristos este în același timp Cuvânt și trup, Dumnezeu și om. Cultul mărturisește divinitatea și umanitatea Domnului.

Slujbă bisericească este expresia credinței celei mai profunde, mărturisirea colectivă și publică de credință și de trăire a dogmelor. Preot și credincios, sunt împreună angajați în trăirea și păstrarea credinței. Cultul este însăși credința mărturisită, simțită, cântată, transformată în rugăciune și întărită prin legătura de credință, cu frații noștri, cu Biserica întreagă. Ortodoxia nu se definește ci se experimentează prin trăire.

Toate trăsăturile predominante ale cultului ortodox sunt comune și cultului Bisericilor răsăritene separate care au păstrat chiar într-o măsură mai mare și într-o formă mai originară aspectele patristice primare ale cultului creștin.

2.5.Sfânta Liturghie – cununa întregului cult ortodox

În conformitate cu cele afirmate în capitolul anterior, cultul divin al Bisericii Ortodoxe hrănește și întărește în creștini credința, nădejdea și dragostea, și-l pregătește pentru a fi cetățean al raiului. În centrul cultului divin se afla Sfânta Liturghie care este adorarea publica a mădularelor, oferită prin preot lui Dumnezeu.

În literatura primelor secole, cultul este descris ca întâlnire cu Hristos în actele Sale mântuitoare prin intermediul celor văzute: Iar Euharistia așa să o faceți, știind că Taina Domnului cel răstignit și înviat serbăm, mai întâi pentru potir, rugați-vă așa: mulțumim Ție, Tatăl nostru, pentru via cea sfânta a lui David, sluga Ta, ce ne-ai făcut-o cunoscută prin Iisus, Fiul Tău; iar pentru frângerea pâinii ziceți: mulțumim Ție, Tatăl nostru pentru viața, cunoștința și înțelegerea ce ne-ai descoperit prin Iisus Fiul Tău. După cum această pâine frântă era împrăștiată pe dealuri și adunându-se s-a făcut una, așa să se adune Biserica Ta de pe toată fața pământului întru împărăția Ta… Vie harul Tău și treacă lumea aceasta, Maranata.

Sfânta Liturghie este cea mai de seamă sfântă slujbă obștească a Bisericii rugătoare. Ea este o rânduială de sfinte rugăciuni în timpul cărora se săvârșește și se aduce jertfă fără de sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină și încredințată de El Sfinților Săi Apostoli, iar de aceștia urmașilor lor sfințiți, arhiereii și preoții, pentru a fi săvârșită de-a pururi în Biserica creștină spre pomenirea Lui și spre iertarea păcatelor membrilor Bisericii Lui.

Sfânta Liturghie este miezul cultului divin, public și comun, precum și culmea cea mai înaltă a trăirii duhovnicești. Mântuitoarea jertfă de pe Golgota este irmosul tuturor darurilor, iar Sfânta Liturghie este aducerea necontenită a acestei jertfe și însăși lucrarea Lui în Biserică. Ea este dumnezeiască și preasfânta Taină a Tainelor lui Iisus Hristos. În ajunul morții Sale pe Cruce, adică Joi seara la Cina cea de Taină, însăși Mântuitorul, serbând Pastile împreună cu ucenicii Săi, luând pâinea și binecuvântând a frânt și a dat ucenicilor Săi, zicând: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Luând apoi potirul și m mulțumind, le-a dat lor zicând: Beți dintru acesta toți, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor (Matei 26, 26, 28; Marcu 14, 22, 24; Luca 22, 19, 20; I Corinteni 11, 23, 25).

Centrul și cununa cultului ortodox este Sfânta Liturghie. Aici se realizează cea mai înaltă trăire duhovnicească, pentru că Liturghia constituie viața Bisericii. În timpul Liturghiei, nu numai că se sfințesc cinstitele daruri, ci se reînnoiește întregul mister al întrupării de la peștera din Betleem, până la Muntele Măslinilor, de la Naștere până la Înălțare.

În spiritul primilor creștini a se aduna în biserică (I Cor. XI, 18), însemna a realiza o astfel de întrunire, a cărei țintă să fie de a se manifesta, de a se realiza prin ea Biserica. Această adunare este euharistică: săvârșirea Liturghiei, frângerea pâinii constituie încununarea ei. Așa cum mărturisește întreaga Sfântă Tradiție, împreună cu Sfântul Apostol Pavel, trei elemente erau nedespărțite: Adunarea (synaxa), Euharistia și Biserica. Unitatea acestor trei elemente, atât de evidentă pentru Biserica primară, a încetat să mai fie evidentă pentru conștiința modernă.

Numai așa se explică faptul că adeseori întruniri religioase care n-au ca țintă frângerea pâinii, jertfa euharistică, nici nu pot avea această țintă neavând o preoție de hirotonie harică, ci au ca scop crearea unei atmosfere de piozitate dulceagă care impresionează pentru moment, captivează pe credincioșii neînrădăcinați bine în trăirea duhovnicească a Bisericii.

Sfânta Liturghie este sacramentul adunării . Hristos a venit ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăștiați (Ioan XI, 52). Taina Bisericii este taina Trupului lui Hristos: Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, spune Mântuitorul, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Matei XVIII, 20).

Minunea adunării eclesiale constă nu în aceea că ea este suma persoanelor păcătoase și nevrednice ce o compun, ci în faptul că ea este Trupul lui Hristos. Sfânta Euharistie nu este numai una dintre taine, ci este manifestarea și împlinirea Bisericii în putere, sfințenie și plinătate. În vechime, cine lipsea de la slujba euharistică fără motive întemeiate, era excomunicat, pentru ca el însuși se rupe din unitatea organică a Trupului lui Hristos manifestată prin Liturghie.

Dacă Trupul lui Hristos este reprezentat de către cei adunați în biserică, capul este reprezentat de către preotul hirotonit. Un grup de credincioși devin adunare a Bisericii când sunt prezidați de preot. Chiar dacă, după condiția sa omenească, preotul nu este decât unul dintre cei adunați, totuși, datorită darurilor Sfântului Duh sălășluite în Biserică de la Rusalii și transmise fără întrerupere prin punerea mâinilor episcopului, el face activă puterea preoției lui Hristos care S-a sfințit pe El însuși pentru noi și Care este singurul Mare Preot al Noului Testament: Iisus, prin aceea că rămâne în veac, are o preoție veșnică (Evr. VII, 24).

Sfințenia Bisericii nu decurge din sfințenia oamenilor ce o alcătuiesc, ci din sfințenia lui Hristos; la fel sacerdoțiul preotului nu este al său, ci este a lui Hristos, dăruit Bisericii, pentru că ea este Trupul Său. Hristos nu este în afara Bisericii nici n-a delegate nimănui puterea Sa, ci rămâne în Biserică și, prin Duhul Sfânt, umple viața acesteia. Participarea credinciosului la viața Bisericii, comuniunea lui deplină cu Hristos se realizează la Sfânta Liturghie.

Astfel, Sfânta Liturghie poate fi socotită ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viața închisă în egoism și în lume, la viața de comunicare cu Dumnezeu, ca împărăție a Lui. Rugăciunile indică o astfel de transcendere sau ieșire a omului închis în egoism, spre Dumnezeu Cel în Treime, sau al iubirii, chiar când se cer în rugăciuni bunuri necesare vieții pământești, drept condiții de pregătire pentru împărăția lui Dumnezeu.

Trăirea duhovnicească pe care o experimentează credinciosul la Sfânta Liturghie nu-i deloc subiectivă, nu-i o emoție lipsită de suport. În mod concret, la Liturghie, între Dumnezeu și om se întâmplă ceva, se reactualizează relația cu Hristos, se realizează un urcuș, o unire crescândă cu Dumnezeu Cel în Treime preamărit. Credincioșii care participă duminică de duminică la Sfânta Liturghie împreună, vor spori și între ei în comuniune. Nici un fel de altă asociație nu creează între oameni legături așa de profunde ca Liturghia. De fapt, comuniunea creată la Sfânta slujbă nu se mărginește la cei prezenți, ci se extinde la toți cei ce sunt îmbrăcați în Hristos, fie că trăiesc, fie că au adormit.

Liturghia ortodoxă, așa cum există ea astăzi, este o trilogie, este o alcătuire din trei părți bine distinct și anume: Proscomidia, Liturghia celor chemați și Liturghia credincioșilor. De aceea, la Sfânta Liturghie credincioșii realizează o înaintare comună în împărăția Sfintei Treimi. În prima parte se pregătesc darurile, care la vremea potrivită se vor preface în trupul și sângele Domnului. De fapt, această parte pregătitoare numită Proscomidie nu este numai o pregătire a darurilor, ci și o anumită producere sau pro-prezență a lui Hristos Cel jertfit.

Proscomidia are ca temei faptul întrupării și răstignirii lui Hristos. Dacă simpla rugăciune către Hristos ne pune în legătură cu El, cu atât mai mult rânduiala Proscomidiei. Dacă și în icoană este o anumită prezență lucrătoare a lui Hristos, în Proscomidie, numită și ea chip și „icoană” a lui Hristos, este o mai evidentă prezență a lui Hristos Cel ce S-a născut din Fecioară, S-a răstignit și a înviat. Pe lângă pregătirea darurilor de pâine și vin, și pe lângă pre-aducerea lor în timpul proscomidiei, credincioșii se pregătesc și se pro-aduc pe ei înșiși.

Desigur, între Proscomidie și Liturghie propriu-zis, liturghia credincioșilor, este o deosebire. Nicolae Cabasila ne spune că: La Proscomidie se aduce lui Dumnezeu Hristos ca pârgă a creației, sau ca dar prezentat Tatălui de când a luat trupul nostru din Fecioară, deci până ce n-a fost încă răstignit; de aceea nu se așează darurile de la început pe altar; căci jertfa venit mai târziu, când a fost înjunghiat spre slava Tatălui .

Așa cum Hristos se pro-aduce încă înainte de a se răstigni, așa ne pro-aducem împreună cu El noi toți, pregătindu-ne pentru o adevărata moarte după omul cel vechi, și pentru înviere împreună cu El.

Dialogul între noi și Dumnezeu, suișul duhovnicesc început la Proscomidie îl continuăm la Liturghia celor chemați, sau la Liturghia chemării și învățăturii. Dacă citirea Apostolului și Evangheliei, precum și predica în vremurile de început ale Bisericii, au fost așezate aici, aveau ca și temei mulțimea catehumenilor ce se pregăteau pentru Sfântul Botez și care la a treia Parte a Liturghiei, Liturghia credincioșilor, nu mai puteau participa. Chiar dacă astăzi marea majoritate a celor prezenți sânt creștini, totuși chemarea și învățătura au o importanță foarte mare. Chemarea adresată credincioșilor este o invitație de a nu rămâne în starea în care se află, de a înainta spre starea de credincioși vrednici de a participa la aducerea jertfei euharistice. Învățătura este necesară pentru că s-au înmulțit membrii Bisericii, care cunosc prea puțin învățătura creștină.

Lecturile biblice din cadrul Sfintei Liturghii reprezintă principalul izvor al credinței și evlaviei noastre și, în același timp, unul dintre mijloacele prin care Liturghia ne pregătește pe de o parte, ca să ne apropiem și să primim cu vrednicie Sfintele Taine, iar pe de altă parte ca să ne putem păstra și să rămânem într-însa.

Cuvântul Domnului din Sfânta Evanghelie ne este dat deci în Liturghie ca o lumină pentru mintea, sufletul și inima noastră, așa precum Sfântul Său Trup ni se dă spre întărirea și tămăduirea sufletului și a trupului nostru.

A treia parte a Sfintei Liturghii, și cea mai importantă, este Liturghia credincioșilor sau Liturghia jertfei și a Sfintei Împărtășanii. Aici Liturghia își atinge ținta, aici credincioșii au posibilitatea să fie părtași la cea mai aleasă desfătare duhovnicească, împlinindu-se cuvintele Mântuitorului: Eu vă rânduiesc vouă împărăție, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncați și să beți la masa Mea, în împărăția Mea (Luca, XXII, 29-30).

Dacă adunarea și pregătirea credincioșilor, proaducerea darurilor, este o primă condiție a Liturghiei, dacă prin chemarea la o viață aleasă și prin învățarea dreptei credințe credincioșii înaintează împreună în împărăția Sfintei Treimi, împlinirea stă în a ajunge cu Hristos la masă întru împărăția Sa.

La fiecare Liturghie, sub formă de miride, toți membrii Bisericii sânt adunați în jurul Agnețului – Mielul de jertfă, și uniți în jertfa Sa. Când s-a sfârșit Proscomidia, totul este raportat la jertfa lui Hristos, noi toți suntem „ascunși cu Hristos în Dumnezeu” (Col. III, 3). Când se scoate o miridă și se pronunță un nume, persoana respectivă este oferită în jertfa lui Dumnezeu, este făcută să intre în iertarea păcatelor, în harul luminos care izvorăște din mormântul lui Hristos, în viața transfigurată și îndumnezeită pentru care a fost creat. Dăruindu-ne pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos, la momentul culminant al prefacerii vom fi prezenți în ofranda veșnică adusă către El lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc. Hrănindu-ne apoi cu „Pâinea cea cerească și cu paharul vieții”, gustând și văzând cât de bun este Domnul, vom da deplina satisfacție evlaviei celei mai curate.

2.5.1.Sfânta Liturghie – centrul cultului Bisericii Ortodoxe

După cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, cultul Bisericii Ortodoxe are în central lui Sfânta Liturghie, în care se săvârșește, prin lucrarea Sfântului Duh, prefacerea pâinii și vinului în trupul și sângele Domnului și se împărtășesc credincioșii de acestea și de însuși Sfântul Duh care e sălășluit în trupul euharistic al Domnului ca într-un locaș și ca într-o biserică.

Spre deosebire de toate confesiunile apusene, despre Biserica Ortodoxă se poate spune că este Biserica ce celebrează Sf. Liturghie. Duhul preocupărilor adiacente-caritativ, social, evanghelizări, misiunile externe – sunt preocupări mai noi și aproape necunoscute în Ortodoxie.

În general creștinul nu așteaptă din partea preotului sau episcopului nici reacții politice nici implicații sociale (dacă sunt e bine, dar nu ăsta e rolul lui). Creștinul ortodox așteaptă doar slujirea liturgică. Când, după ani de vacantă într-o parohie, creștinii au venit la episcopie au cerut preot ca să ne facă Sf. Liturghie, să ne boteze copii și să ne cunune … să fim creștini.

Centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, slujba în care se realizează, prin excelentă, intrarea noastră în Împărăție, mai precis unirea tuturor în Biserică și intrarea Bisericii în Împărăția lui Dumnezeu. Toate celelalte slujbe sunt o pregătire pentru Liturghie și își găsesc împlinirea în ea. Sfântul Dionisie Areopagitul numește Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe și unește cel mai deplin pe fiecare credincios și pe toți în Dumnezeul cel Unul și infinit în iubire desăvârșind comuniunea cu Dumnezeu.

Este cea mai importantă slujbă din cultul Bisericii Ortodoxe este Sfânta Liturghie, pentru că, în cadrul ei, are loc prefacerea darurilor de pâine și vin în Sfântul Trup și Sânge ale Domnului Hristos.

Prima Sfântă Liturghie a fost săvârșită de Mântuitorul Hristos la Cina cea de Taină, înainte de patimile Sale. Atunci, luând Iisus pâinea, a binecuvântat-o și, frângând-o, a dat-o apostolilor spunând: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu“; apoi, luând paharul cu vin, a spus: „Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor.

Mântuitorul a stabilit un legământ nou între Dumnezeu și oameni, pecetluindu-l cu Însuși Trupul și Sângele Său pe Golgota.

Apoi, pentru că de roadele acestei jertfe să beneficieze întreaga omenire până la sfârșitul veacurilor, a poruncit apostolilor: Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea!. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul a împuternicit pe Sfinții Apostoli să aducă jertfă cea nouă, cerându-le să o facă spre aducere aminte de patimile și jertfă Sa. La rândul lor, Sfinții Apostoli au transmis acest drept arhiereilor și preoților, că urmași legitimi ai lor.

Sfânta Liturghie este slujba cea mai sfântă, prin care Sfânta Biserică aduce lui Dumnezeu prinosul ei de recunoștință și de cinstire pentru binefacerile primite de la El. Ea este și o reactualizare a jertfei Mântuitorului pentru mântuirea noastră, iar rânduiala simbolizează întreaga viață a Mântuitorului, de la naștere până la înălțarea Sa la ceruri.

Această sfântă slujbă mijlocește credincioșilor întâlnirea reală și adevărată cu Mântuitorul Hristos, prezent sub forma pâinii și a vinului, sfințite prin lucrarea Sfântului Duh. Astfel, Sfânta Liturghie oferă creștinilor darul cel mai de preț și ea reprezintă centrul întregului cult divin public ortodox, având ca scop sfințirea credincioșilor.

Dar liturghia nu este numai izvor al vieții întru Hristos, ci și auxiliarul și promotorul ei. Ea nu numai că generează spiritualitatea și religiozitatea creștină, ci poate să o și promoveze, să o cultive, adică să o dezvolte, să o întărească sau să o aprofundeze și să o îmbogățească. Aceasta religiozitate găsește în liturghie mediul cel mai potrivit pentru manifestarea sau exprimarea ei în forme, rituri și formule adecvate, consfințite de o ananima tradiție și verificate de o veche experiența a generațiilor care ne-au precedat. Nicăieri că în liturghie nu găsim modele mai desăvârșite ale rugăciunii, în diferitele ei forme: de mulțumire, de slăvire și de adorare.

Ca o completare, mai toate tainele și ierurgiile stau în legătură directă sau indirectă cu Sfânta Liturghie. Astfel, unele din ele se săvârșesc chiar în cursul Liturghiei, ca de exemplu hirotonia și împărtășirea. Rânduiala altora este indisolubil împletită cu cea a Liturghiei, ca sfințirea sfântului și marelui Mir la Liturghia din Joia Patimilor, sfințirea cea mare a apei la Bobotează, parastasul și diferitele ierurgii pentru pomenirea morților. Altele se săvârșesc fie înainte de Liturghie, ca: hirotesiile, sfințirea bisericii, botezul și mirungerea de odinioară, fie după ea, cum e de exemplu cununia.

Împrejurul Sfintei Liturghii gravitează și se grupează deci toate formele și manifestările mai de seamă ale cultului ortodox, care-și întemeiază puterea și efectele sale sfințitoare pe jertfa Mântuitorului, actualizata în Liturghie. De aceea susținem că Sfânta Liturghie este, fără de seamă, centrul cultului public divin al Bisericii Ortodoxe.

2.5.2.Teologia alcătuirilor imnografice și a rânduielii Sfintei Liturghii

2.5.2.1.Antifoanele

În primele secole creștine, după adunarea poporului în biserică și intrarea arhiereului și a preoților, Sfânta Liturghie începea cu lecturile din Sfânta Scriptură și explicarea lor (predică).

Antifoanele au apărut mai târziu ca un serviciu liturgic distinct săvârșit în timpul procesiunii spre biserică în care urma să se săvârșească Sfânta Liturghie. Se cântau psalmi însoțiți, ca refrene, de anumite imne liturgice și se rosteau rugăciuni.

Începând cu secolele VII-VIII acest serviciu liturgic devine o parte introductivă a Sfintei Liturghii păstrând însă până astăzi caracterul de pregătire pentru intrarea în Împărăția lui Dumnezeu și scoțând în evidență, alături de Intrarea mică și de Intrarea mare, sensul dinamic al Liturghiei, de înaintare spre Împărăție.

Denumirea de antifoane vine de la practică cantării alternative a psalmilor și a refrenelor de către două grupuri de cântăreți. Până în secolul al XIV-lea se cântau ca antifoane psalmii 91, 92 și 94 precedați de rugăciunile corespunzătoare rostite cu voce tare și încheiate cu ecfonise. Ca refren al celui de al doilea psalm întâlnim, după secolul al VI-lea, imnul "Unule – Născut", atribuit împăratului Iustinian. Treptat s-a ajuns să nu se mai cânte decât câte trei stihuri din fiecare psalm așa cum este prevăzut până în prezent de cărțile de cult la rânduiala Liturghiei din zilele de rând.

Din secolul al XIV-lea în duminici și în sărbători psalmii antifonici au fost înlocuiți cu antifoanele specifice slujbei Obednitei (Tipică) și anume psalmii 102 și 135 și Fericirile (cu stihiri). În practică, în special în parohii, cu excepția praznicelor împărătești care au antifoane speciale, ca antifoane se cântă numai versetul întâi al Psalmului 102, imnul Unule – Născut și Fericirile (fără stihiri).

Antifoanele simbolizează prezicerile Profeților, care anunța venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, cea din Fecioară, strigând: Dumnezeul nostru pe pământ S-a arătat și intru podoabă S-a îmbrăcat", arătând deci întruparea Lui, pe care noi o mărturisim, primind-o și învățând-o prin slujitorii și martorii oculari ai Cuvântului, care au devenit Apostoli. Noi trebuie să știm că la începutul oricărei slujbe de dimineață și de seară, mai întâi se cântă psalmii Vechiului Testament, apoi cântările noului Har, întrucât Vechiului Testament a precedat, al cărui Legiuitor a fost Acesta, Cel ce S-a născut în zilele de demult, ca să aibă cunoștință toți, ca unul și același Dumnezeu și Stăpân este, Cel Care și pe acestea și pe acelea le-a legiuit, Hristos.

În număr de trei pentru că Dumnezeu este întreit în Persoane și, prin aceasta, trei e un simbol al infinității dar al infinității în iubire căci Dumnezeu e infinitatea vieții în iubire", antifoanele ne pregătesc pentru a deveni părtași iubirii dumnezeiești prin intrarea în Împărăția Sfintei Treimi. De aceea înaintea primelor două antifoane slăvim Sfânta Treime iar înainte de cantarea Fericirilor ne rugăm, precum tâlharul pe cruce, să fim pomeniți intru Împărăție.

Alcătuit la persoana I singular, antifonul I este un îndemn pe care fiecare trebuie să și-l adreseze pentru o angajare totală, din adâncurile cele mai intime ale ființei, din adâncurile inimii, în slăvirea lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale: "Binecuvântează suflete al meu pe Domnul și toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui. Binecuvântat ești Doamne."

Sinteză a întregului psalm 102, acest verset ne arată starea în care trebuie să purcedem în pelerinajul nostru spre Împărăția lui Dumnezeu, starea în care ne putem apropia de Dumnezeu cel ce miluiește pe cei ce se tem de El precum tatăl pe fii (Ps. 102, 13). Întregul conținut al credinței creștine depinde de modul în care se răspunde la întrebarea "Cine este Iisus Hristos?". Prin cantarea imnului Unule-Nascut, "una dintre cele mai pline de învățătura alcătuiri care se spun la o slujbă dumnezeiască" peste care însă mulți credincioși trec cu superficialitate fără a lua seama la bogăția de învățături pe care o cuprinde, răspundem încă de la începutul Sfintei Liturghii la această întrebare. Antifonul al II-lea este o mărturisire de credința în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care ne-a deschis calea spre Împărăția lui Dumnezeu și ne dăruiește puterea de a intra în ea: Unule-Nascut, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce ești fără de moarte și ai primit, pentru mântuirea noastră, a te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria; Carele neschimbat Te-ai întrupat și răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat. Unul fiind din Sfânta Treime, împreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, mântuiește-ne pe noi!

Mărturisim astfel că una dintre persoanele Sfintei Treimi, și anume Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, S-a întrupat, pentru mântuirea noastră, din Sfânta Fecioară Maria dar rămânând esențial același în dumnezeirea Sa. Prin întrupare Fiul lui Dumnezeu a primit firea umană în ipostasul Său realizându-Se unirea ipostatica a firii dumnezeiești și a celei omenești adică o persoană în două firi, Persoana lui Iisus Hristos. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, S-a răstignit pentru noi și a murit cu trupul însă, fiind Dumnezeu adevărat, moartea nu L-a putut ține și a înviat "cu moartea pe moarte călcând" deschizându-ne calea spre mântuire, spre dobândirea vieții de veci în Împărăția Sa.

Inspirată în mod direct de anatemă a X-a a sinodului V ecumenic din anul 553 ("Dacă cineva nu mărturisește că Domnul nostru Iisus Hristos Care S-a răstignit cu trupul este Dumnezeu adevărat și Domn al slavei din Sfânta Treime, să fie anatema") și exprimată sub formă de rugăciune, această mărturisire de credința sintetizează învățătura hristologica a Bisericii, așa cum a fost ea definită de către sinoadele ecumenice de până atunci:

– Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut înainte de veci din Tatăl și de o ființă cu El, care S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om – Sinodul I ecumenic (325);

– În Persoana lui Iisus Hristos firea dumnezeiască și firea omenească sunt unite ipostatic: neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. De aceea Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu – Sinoadele III și IV ecumenice (431 și 451);

– Iisus Hristos este Persoana din veci a Fiului lui Dumnezeu ("Unul din Sfânta Treime") care a asumat firea umană și a murit în trup pentru mântuirea noastră – Sinodul V ecumenic (553). Mărturisirea se încheie cu rugăciunea adresată lui Hristos pentru a ne împărtăși de roadele lucrării Sale: "mântuiește-ne pe noi" ceea ce este echivalent cu a spune: "pomenește-ne întru Împărăția Ta".

După rugăciunea de a fi pomeniți întru Împărăția lui Dumnezeu (Întru Împărăția Ta când vei veni, pomenește-ne pe noi Doamne), Hristos însuși ne vorbește atrăgându-ne atenția asupra condițiilor intrării în împărăția Sa (Matei 5, 3-12). "Să nu te întristezi dacă nu auzi dăruindu-se de fiecare fericire Împărăția cerurilor, ne avertizează Sfântul Ioan Gură de Aur. Chiar dacă răsplățile sunt diferite totuși toate duc în Împărăția cerurilor".

Fericiți cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăția Cerurilor – sărăcia cu duhul său smerenia de bună voie (Sfântul Ioan Gură de Aur) este condiția esențială a intrării în Împărăție, ea ne deschide porțile cerului pentru că numai cel care își cunoaște nimicnicia însetează după Dumnezeu.

Fericiți cei ce plâng, ca aceia se vor mângâia – plângerea este mântuitoare atunci când este o expresie a pocăinței, a străpungerii inimii și a întoarcerii spre Dumnezeu.

Fericiți cei blânzi, ca aceia vor moșteni pământul – blândețea, cel dintâi rod al bunătății și al iubirii aproapelui, ne face asemenea lui Hristos: "Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihna sufletelor voastre"(Matei 11, 29).

Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, ca aceia se vor satura – dreptatea înseamnă aici cucernicie (Sfântul Ioan Gură de Aur), virtutea în general (Sfântul Chiril al Alexandriei) pe care trebuie să o căutăm cu toată dorința inimii noastre;

Fericiți cei milostivi, ca aceia se vor milui – milostenia izvorăște din iubirea de Dumnezeu și de aproapele și se arată prin ajutorarea trupească și sufletească a semenilor și atrage mila lui Dumnezeu asupra noastră;

Fericiți cei curați cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu – curăția inimii o dobândim atunci când reușim să smulgem din ea rădăcinile păcatului, adică poftele și gândurile rele, și o umplem de iubire și de dorința după Dumnezeu;

Fericiți făcătorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema – scopul a tot ceea ce facem în viață trebuie să fie pacea care este dar și har de la Duhul Sfânt, semn al prezenței Sale care ne transporta în "lăcașul" Său (Sfântul Serafim de Sarov);

Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor – luptând pentru dreptate, având ca arme adevărul și iubirea, până la a fi prigoniți ne identificăm cu Mântuitorul Care a suferit răstignire;

Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea – prigonirea nu aduce fericirea decât dacă cel prigonit este cu adevărat nevinovat, dacă ocara este mincinoasă și victimă este un martor al Adevărului, al lui Hristos Însuși.

Bucurați-vă și vă veseliți, ca plata voastră multă este în ceruri – ca o concluzie a ultimei fericiri dar și a antifonului al III-lea și a întregii părți introductive a Sfintei Liturghii,

Mântuitorul ne îndeamnă să ne bucurăm și să ne veselim de intrarea în Împărăția Sa care se va înfăptui în timpul Sfintei Liturghii.

Cântarea Fericirilor exprimă de fapt condițiile ce se cer pentru trăirea Împărăției cerurilor, în care creștinul este situat deja, cu toate că nu în chip desăvârșit.

2.5.2.2.Imnul Trisaghion

Imnul trisaghion este anterior sinodului al IV-lea ecumenic (451) când a fost cântat de către sinodali dar nu avem date sigure cu privire la originea lui. Unii teologi explica originea textului trisaghionului prin combinarea de către Biserică a imnului îngeresc: Sfânt, Sfânt, Sfânt (Isaia 6, 3; Apocalipsa 4, 8) cu versetul 2 al psalmului 41:Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu" (în textul liturgic "Dumnezeul cel tare, cel viu).

Alți autori consemnează tradiția conform căreia trisaghionul a fost revelat în mod minunat unui copil în timpul patriarhului Proclu al Constantinopolului (434-436). Potrivit acestei tradiții un cutremur a îngrozit populația Constantinopolului determinându-i să iasă în procesiune în frunte cu patriarhul și împăratul. Un copil a fost atunci răpit în cer unde a auzit imnul trisaghion intonat de îngeri. Învățând mulțimea să cânte acest imn, cutremurul s-a potolit.

Până astăzi trisaghionul este folosit ca un imn ce însoțește procesiunile, în special cele prin care se invoca mila lui Dumnezeu pentru îndepărtarea catastrofelor și restabilirea echilibrului cosmic. Sinodul Trulan preconizează cantarea trisaghionului în vremea schimbărilor cosmice.

Aceasta folosire a trisaghionului se întemeiază pe credință în conținutul tainic și puternic al numelui lui Dumnezeu care determină liniștirea elementelor în conflict și restabilirea ordinii cosmosului.

Apărând doar în secolul al V-lea, imnul nu a făcut parte întotdeauna din Liturghie. Utilizarea să procesionala a dus la cantarea trisaghionului și în timpul procesiunilor care se făceau în zilele de sărbătoare spre biserică ce purta hramul respectiv și în care se slujea Sfânta Liturghie. Ulterior s-a generalizat folosirea acestui imn și în duminici și în zilele care nu aveau procesiuni astfel încât, spre sfârșitul secolului al V-lea, cantarea trisaghionului marca practice începutul Liturghiei devenind o parte a acesteia.

La sărbătorile mari în care, înainte de Sfânta Liturghie, avea loc botezul catehumenilor și venirea procesională a acestora în biserica intonându-se "Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbracat. Alilulia!" această cântare înlocuiește până astăzi trisaghionul. La fel la sărbătorile Sfintei Cruci când, înainte de Liturghie, se făceau procesiuni cu Sfânta Cruce cântându-se: "Crucii Tale ne închinăm Stăpâne și Sfânta Învierea Ta o lăudăm și o slăvim!".

După Sfântul Nicolae Cabasila, “cantarea aceasta e împrumutată parte din cântarea îngerilor, parte din cântarea sfinților psalmi ai Proorocului și este alcătuită de Biserica lui Hristos, fiind închinata Sfintei Treimi”.

El exprimă uimirea sufletului în fata sfințeniei lui Dumnezeu și credința că numai pentru că este sfânt Dumnezeu poate milui. Slujirea divină ne descoperă sfințenia lui Dumnezeu fără să ne explice ce este. În sfințenie ni se revelează concentrat toate însușirile dumnezeiești. Ea e misterul luminos și activ al prezenței divine. În ea e concentrat tot ce deosebește pe Dumnezeu de lume. Am intrat în cer și experiența prezenței lui Dumnezeu a devenit acum foarte prezenta. "Uluit de vederea orbitoare a cerului și a pământului, sufletul este ca și depășit de această supraabundenta și se dăruiește în întregime, devine jertfa curată, nu poate decât să facă să țâșnească imnul treimic".

Ortodoxia a atribuit întotdeauna un sens treimic trisaghionului mărturisind astfel că sfințenia își are izvorul în faptul că Dumnezeu este treime de persoane: Tatăl – izvorul sfințeniei, Fiul – biruitorul morții (tare), Duhul Sfânt – dătătorul de viață (fără de moarte).

În sens mistic, Trisaghionul simbolizează unitatea Bisericii triumfătoare cu cea luptătoare, a cerului cu pământul, a îngerilor și a sfinților cu oamenii, unire realizată prin întruparea și venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ. El ne sugerează și prezența mistică sau participarea nevăzută a sfinților îngeri la slujba de slăvire pe care o înălțăm lui Dumnezeu împreună cu dânșii, precum se roagă preotul în Rugăciunea intrării, în timpul vohodului cu Evanghelia: Fă că împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților tăi îngeri, care slujesc împreună cu noi și împreună slăvesc bunătatea Ta…

2.5.2.3.Heruvicul

Element caracteristic al Intrării Mari, cu mare impact asupra credincioșilor, Heruvicul este cantarea lentă și măreața intonata la strana în care melodia și cuvintele se unesc pentru a ne pregăti duhovnicește să-L primim pe Hristos, Împăratul tuturor, Care se jertfește pentru noi. Denumirea de Heruvic sau Imn heruvimic vine de la afirmația acestei cântări ca noi, cei care participăm la Sfânta Liturghie, îi închipuim tainic pe heruvimii care intonează cantarea întreit sfânta "făcătoarei de viață Treimi". Prin extensie tot denumirea de Heruvic se folosește și pentru imnele speciale care se cântă în timpul Intrării Mari în Joia și Sâmbăta Mare și anume "Cinei Tale celei de Taină" și respectiv "Să tacă tot trupul". Conceput inițial să fie cântat continuu, heruvicul este întrerupt, din secolul al XII-lea de pomenirile rostite de preot cu voce tare, păstrându-și însă unitatea.

Heruvicul sau Imnul Heruvic, care încadrează astăzi ritul ieșirii cu Darurile, este generalizat sau consacrat în rânduiala Liturghiei în secolul VI printr-un decret al împăratului bizantin Iustin al II-lea. El înlocuia, de altfel, un psalm care se cântă în acest loc încă mai dinainte, pe un tact papadic, menit să umple golul creat prin întreruperea cursului Liturghiei în timpul cât credincioșii se perindau pe dinainte altarului, pentru a preda diaconilor darurile de pâine și de vin pentru Sfânta Euharistie. La început Heruvicul se cântă fără a fi întrerupt, ca azi, de ritul vohodului.

Imnul heruvic este o cântare amplă, pătrunzătoare în care melodia lină, dând putere cuvintelor, are un rol esențial pentru transpunerea credincioșilor într-o stare sufletească potrivită aducerii sfintei jertfe: Noi care pe heruvimi cu taina închipuim și făcătoarei de viață Treimi întreit sfânta cântare aducem, toată grijă cea lumească acum să o lepădăm.

Prin Imnul heruvimic, Biserica ne cheamă să-L însoțim pe Hristos pe drumul martiriului care duce la Golgota și la Jetfa de pe Cruce, alungând din sufletul nostrum orice grijă lumească, spune un părinte grec.

Imnul heruvic, cântat de credincioși îndată după ectenia ce le-a fost destinată, vine să ni-L prezinte pe Împăratul slavei, înconjurat de cetele îngerești. Iar faptul că noi conștientizăm că în mijlocul nostru este Hristos înconjurat de toată oștirea cerească, impune următoarul îndemn: să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur și nimic pământesc întru sine să nu gândească (Heruvicul Sâmbetei celei Mari).

În timpul acestui imn, preotul rostește o impresionantă rugăciune pe care am putea-o rezuma în câteva cuvinte: Tu mă învrednicești ca preot, dar eu nu mă pot afla pasiv în vrednicia ce mi-o dăruiești, sau nu o pot primi fără să ți-o cer și să mă dăruiesc ei.

În evlavia populară Heruvicul este perceput de regulă ca referindu-se strict la Intrarea Mare înțelegând ca urmare prin primirea "Împăratului tuturor" întâmpinarea procesiunii Intrării Mari. Astfel uneori se ajunge la exagerări nemaifăcându-se diferența între darurile consacrate și cele neconsacrate. După cum observa Nicolae Cabasila, unii se închina darurilor purtate la Vohodul Mare socotindu-le drept Trup și Sânge al Lui Hristos. Probabil din același motiv unii credincioși doresc să fie atinși pe cap cu Sfântul Potir.

Dar Heruvicul nu se referă doar la Intrarea Mare. Analiza textului sau scoate în evident faptul că acesta este o introducere la întreaga acțiune liturgică ce urmează, de la anafora la împărtășire. Această interpretare a imnului heruvic este confirmată de patriarhul Eutihie al Constantinopolului care (în sec. VI) protestează împotriva celor care credeau că psalmul cântat atunci în timpul Intrării mari se referă strict la acea procesiune. Teodor de Andida interpretează în același sens: "Imnul heruvic, care se cânta, îndeamnă pe toți să fie mai cu luare aminte de acum și până la sfârșitul Liturghiei, lăsând toată grijă de aici, ca să primească pe Marele Împărat, prin împărtășire". Această interpretare a fost preluată în Comentariul lui Sofronie al Ierusalimului și interpolata în cel al Sfântului Gherman al Constantinopolului.

Privind Heruvicul nu ca pe o parte izolată a Liturghiei ci în legătură cu ceea ce va urma, ca o pregătire pentru anafora și Împărtășire înțelegem că cantarea întreit sfântă pe care o aducem închipuindu-i tainic pe heruvimi este imnul îngeresc "Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot…" pe care îl vom cânta în timpul anaforalei. Iar îndemnul de a lepăda toată grijă lumească este o anticipare a exclamației "Sus să avem inimile!" de dinainte de anafora.

Așadar Imnul heruvimic îi învață pe credincioși ca ei, care vor cânta cantarea întreit sfântă a heruvimilor (Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot… din timpul anaforalei) trebuie să lase toată grijă cea lumească (sus să avem inimile) ca să-L primească pe Hristos prin împărtășire.

În concluzie putem spune că Heruvicul este o pregătire pentru întreaga Liturghie a credincioșilor atrăgându-ne atenția asupra privilegiului înfricoșător de a participa la aceasta alături de puterile îngerești și închipuind tainic pe heruvimi. Scopul acestei participări este primirea lui Hristos, Împăratul tuturor, prin împărtășire. Pentru a ne face vrednici de aceasta este nevoie să lepădăm toată grijă cea lumească.

2.5.2.4. Răspunsul de la sărutarea păcii și imnul Iubi-te-voi Doamne

Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim îndeamnă diaconul la sărutarea păcii iar poporul răspunde „Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. Nu se știe exact cum a evoluat această formulă liturgica deoarece vechile manuscrise liturgice nu cuprind de obicei decât cele rostite de episcop sau preot, partea ce revine diaconului fiind eventual indicată de cuvintele începătoare. În orice caz în primele secole se folosea expresia paulina: „Îmbrățișați-vă unul pe altul cu sărutare sfânta” (I Cor. 16, 20). În secolul al X-lea întâlnim îndemnul „Să ne iubim unii pe alții!” căruia ulterior i se adăuga „ca într-un gând să mărturisim” (întâlnit în manuscrise din secolul al XII-lea), completare care leagă îndemnul la iubire de mărturisirea credinței. Răspunsul „Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită” apare tot din secolul al XII-lea fiind inițial recitat numai de clerici și apoi preluat de popor.

În formă ei de azi formula liturgica ce introduce sărutarea păcii scoate în evidență faptul că iubirea dintre noi este premiza mărturisirii credinței în Sfânta Treime. Chiar mai mult, însăși iubirea dintre noi, ca împărtășire din iubirea Sfintei Treimi, este o mărturisire de credința în Sfânta Treime. „Dacă n-am simți valoarea iubirii, care nu ne poate veni decât de la Dumnezeu Cel în Treime, nu am laudă și admiră cu toată puterea Sfânta Treime și nu ne-am sili să înaintam în ea. Astfel mărturisind credința noastră în Dumnezeu cel în Treime nu socotim pe Dumnezeu ca un adevăr teoretic ci ne mărturisim credința noastră într-un Dumnezeu al iubirii în Sine însuși și izvor al iubirii din noi”.

În timpul cantării Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită episcopul și preoții se închina de trei ori în fața Sfintei Mese rostind „Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea, Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu (Ps. 17, 1) și sărută Cinstitele Daruri și Sfânta Masă.

Practica sărutării, mai întâi numai a Sfintei Mese apoi și a Cinstitelor Daruri, apare prin secolul al XIII-lea fiind introdusă probabil că un substitut al sărutului păcii la Liturghia săvârșită de un singur preot și ulterior generalizată. Acest act este o expresie a dragostei față de Dumnezeu pe care o arătam sărutând Cinstitele Daruri, care se vor preface în Trupul și Sângele Domnului, și a Sfintei Mese, altarul pe care se aduce Sfânta Jertfă.

Dragostea și credința în Dumnezeu o exprimam folosindu-ne de cuvintele psalmistului: Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea, Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu” (Ps. 17, 1). Ne arătăm astfel dorința de a împlini prima poruncă a Domnului: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta (Marcu 12, 30). Dumnezeul nostru e Cel ce ne-a iubit mai întâi: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). El ne da și nouă puterea să-L iubim și să ne iubim aproapele, chiar și pe vrăjmași, el este „vârtutea, întărirea, scăparea și izbăvitorul” nostru. Liturghierul precizează că, pentru a sublinia solemnitatea momentului, acest verset poate fi cântat în altar sau la strană.

În cazul slujbei în sobor episcopul și preoții, după sărutarea Cinstitelor Daruri și a Sfintei Mese, își dau succesiv sărutul păcii pe umeri, strângându-și mâna dreaptă. Sărutarea se dă de trei ori în numele Sfintei Treimi, cel dintâi spunând: „Hristos în mijlocul nostru”, celălalt răspunde „Este și va fi” iar cel dintâi încheie „Totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor”. Mărturisim astfel că Hristos este în mijlocul nostru și ne dă puterea să ne iubim unii cu alții.

În practică grecească și slava, după sărutarea umerilor, preoții își sărută reciproc mâinile pentru că Hristos lucrează sfințenie prin aceste mâini. Sărutarea umerilor, care în timpul lui se practica numai în Postul Mare, este explicată prin aceea că „umerii sunt simbolul vieții active prin care putem purta crucea Domnului pentru a fi răstigniți cu El, în măsura în care ne e posibil”. Nu putem să ne iubim aproapele, inclusive dușmanii, decât lepădându-ne de egoism, asumându-ne crucea și urmându-i lui Hristos (Matei 16, 24).

2.5.2.5.Cu vrednicie și cu dreptate

Prin acest imn credincioșii confirma preotului că inimile lor s-au înălțat, acesta îi cheamă să înainteze în săvârșirea Tainei Sfintei Euharistii, după ce mai înainte vor mulțumi lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că: Se numește Euharistie (mulțumire), pentru că ea constituie amintirea multor binefaceri ale lui Dumnezeu și a proniei divine. De aceea preotul ne îndeamnă să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru lumea întreagă și pentru toate câte am primit, pentru cele trecute și prezente, pentru cele întâmplate și care se vor întâmpla.

Mulțumirea aceasta ne eliberează de cele pământești, ne urca la cer și ne preschimbă în îngeri. Deci, mulțumim lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui nesfârșite dar, în principal, pentru cel mai mare dintre darurile dumnezeiești, Sfânta Euharistie. Prin aceasta, Aceluia nu I se adăugă nimic, dar noi devenim casnicii lui Dumnezeu.

Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că răspunsul: Cu vrednicie și cu dreptate, înseamnă că toți sunt de acord să se săvârșească Sfânta Euharistie: „După ce toți credincioșii au consimțit și au cântat Cu vrednicie și cu dreptate, preotul oferă lui Dumnezeu Sfânta Euharistie". Cu alte cuvinte, preotul realizează o simfonie cu poporul, apoi se întoarce în Sfântul Altar și continuă.

După Sfântul Ioan Gură de Aur, aceste cuvinte arata unitatea Trupului lui Hristos și egalitatea dintre slujitor și credincioși înaintea Darurilor dumnezeiești. Înaintea Darurilor toți suntem egali. Mulțumirea către Dumnezeu este comună, pentru că nu mulțumește doar preotul ci întregul popor. După ce începe preotul, toți sunt de acord că mulțumirea este vrednică și îndreptățită. Și atunci preotul începe Sfânta Euharistie și întreg poporul participa și merge împreună cu slujitorul.

2.5.2.6.Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot

Cântarea este o sinteză a cantării treimice îngerești, auzită de profetul Isaia, când Domnul l-a chemat la slujirea profetică: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin e cerul și pământul de mărirea Ta", cu cantarea „Osana intru cei de sus; bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. Osana intru cei de sus!" (cântare preluată din Psalmul 117, 24-26, care prevestește intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim: „Aceasta este ziua, pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim intru ea. O, Doamne, mântuiește! 0, Doamne, sporește! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului…") cu care evreii L-au primit pe Domnul în sfânta cetate, venit să pătimească de bunăvoie.

Sfânt este Tatăl, Sfânt și Fericit în mod special, căci numai acea natură a lui Dumnezeu este fericită. "Sfânt" este Fiul, că Cuvânt al lui Dumnezeu și întipărirea Persoanei Sale și imagine a Arhetipului și pecete neclintită și natura neschimbată: ca Fiu din El, adică din Tatăl născut, nepatimitor, Cuvânt din Rațiune și că Cel prin Care s-au făcut toate, și cele văzute, și cele nevăzute, după Apostolul și după cum spune și David: "Prin Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit". Sfânt este și Duhul Sfânt, Carele de la Tatăl purcede și Se odihnește în Fiul și sfințește toate și, desăvârșitor fiind, nu este desăvârșit de altcineva, sfințitor, iar nu sfințit.

Precum soarele este izvor și cauza și a razei, și a strălucirii, dar prin rază nu este împărtășită nouă lumină (strălucitoare) și ea însăși este cea care ne luminează pe noi și este împărtășită de către noi, tot așa și Dumnezeu și Tatăl este izvor și cauza a Fiului și a Sfântului Duh. Duhul, purces din Tatăl, este trimis prin Fiul și Se face văzut. Zicerea "Domnul unește pe Tatăl și pe Fiul și pe Duhul Sfânt și Uniunea arata Treimea".

După Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, serafimii zic de trei ori "Sfânt", desăvârșind doxologia în (zicerea) "Domnul Savaot", exprimând o natură unică, Sfânta Treime, pentru ca să ne fie mărturisita nouă și de către Sfinții Serafimi înșiși. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest sens: “În cer, ostile îngerești dau slavă, creștinii pe pământ slujesc și aduc împreună cu ei aceeași doxologie. Deasupra, Serafimii cântă imnul întreit Sfânt, aici pe pământ, mulțimea credincioșilor, psalmodiază aceeași cântare. Cele cerești și cele pământești au aceeași sărbătoare”.

Pe evreiește, așa este: "Osana, Adonai, Asdina, Baruh, Patir, Abbath, Semma, Denian, Sabaot". Dumnezeul Puterilor este Cel care a voit să fie jertfit Vițelul cel îngrășat, dar Mielul Care se jertfește totdeauna de bună voie și veșnic viu, Care săvârșește jertfă mistică și totdeauna vine din nou (este de față) prin Botez: Sfânt ești împăratul veacurilor și dătător al întregii sfințiri. Tu ești atotțiitorul, Carele pecetluiește (binecuvântează) Sfitele Daruri; Sfânt și Fiul, Unul-Născut al Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, Carele mai înainte de veci S-a născut din Tine într-un mod de nespus; Sfânt și Duhul Tău Cel Prea Sfânt, Carele cercetează toate, chiar și adâncurile Tale, Care este Dumnezeu, prin Carele toate cele din cer și de pe pământ se sfințesc.

Cântărea de biruință ne aduce împreună cu puterile îngerești înaintea Tronului lui Dumnezeu și acesta este motivul pentru care preotul stând, în fața Sfintei Mese nu ne cheamă simplu, ci mai întâi pomenește pe Heruvimi și pe Serafimi. După aceea, îndeamnă pe toți creștinii să-și înalțe vocea, să alunge gândurile de la cele pământești, amintindu-și de preamărirea și preaslăvirea lui Dumnezeu, împreună cu îngerii.

2.5.2.7.Axionul

Axionul nu se înfățișează în fond decât tot ca o dezvoltare a unei formule existente în rolul preotului, prin intrarea credincioșilor într-un rol mai activ. Astfel, în șirul rugăciunilor de pomenire (diptice) după sfințirea darurilor, Liturghia Sfântului Iacob conținea deja formula de pomenire „Mai ales a Prea Sfintei și prea binecuvântatei, curatei, stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei și pururea Fecioarei Măria". Răspunsul scurt și general al poporului: „Pomenește, Doamne Dumnezeul nostru" a fost înlocuit mai târziu cu imnul „axion", în cinstea Sfintei Fecioare. O cântare după toate regulile imnului nu atingea întru nimic aici rânduiala liturghiei euharistice, fiind plasată după epicleză, adică spre extremitatea opusă poziției ocupate de imnul heruvimic. De fapt, psalții nu au făcut decât să întrerupă monotonia rugăciunilor de pomenire, intonând la rândul lor cu voce tare, unul din troparele cu care preoții ori chiar diaconii însoțeau în taină formula pentru pomenirea Sfintei Fecioare. Astfel de tropare, după unele manuscrise, au fost: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară…", „Bucură-te, cea plină de dar" și chiar „Vrednică ești…" etc.

Originea Axionului se află în diferitele imne care însoțeau încă din vechime pomenirea nominală a Sfintei Fecioare în cursul rugăciunii de mijlocire (mai ales după epoca ereziei lui Nestorie), ca o manifestare spontană a iperduliei (supravenerare) față de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Cinstirea Maicii Domnului este atestată încă din Evanghelii (Bucură-te, cea plină de har – Arhanghelul Gavriil, femeia din popor, Sf. Elisabeta) și din secolul I.

Istoria axionului duminical nu se încadrează decât prea puțin în date sigure. Originea lui începe cu a doua parte a imnului și anume cu: „Ceea ce ești mai cinstită…", care este o compoziție a melodului Cosma de Maiuma, formând irmosul cântării a nouă din trioda de la slujba deniei din Joia Mare. Ne găsim deci la mijlocul veacului VIII. Se pare totuși că aici avem de-a face cu un împrumut făcut de Cosma Melodul de la Efrem Șirul, ale cărui imne în cinstea Sfintei Fecioare se zice că se începeau cu formula: „Mai cinstită decât Heruvimii și fără de asemănare decât toate cetele îngerești". Nu avem însă nici un indiciu că acest irmos ar fi găsit întrebuințare încă din timpul lui Cosma în liturghia credincioșilor. Dimpotrivă, precum vom vedea, avem motive să credem că, până la întregirea lui oficială cu prima parte, va fi rămas numai în rânduiala utreniei și a altor oficii.

Întregirea axionului pare a se fi făcut în mănăstirile Muntelui Athos, iar introducerea lui oficială ca imn cântat în liturghie pare să se fi întâmplat spre finele veacului al zecelea. Împrejurările sunt însă învăluite în legendă, pe care descrierile aghiorite ne-o înfățișează astfel. Într-una din chiliile de la schitul Protatului cu hramul „Adormirea Maicii Domnului" (valea Adin), un frate găzdui într-o sâmbătă seară pe un monah necunoscut, în lipsa starețului său plecat la privegherea de la biserica mănăstirii. Făcându-și pravila călugărească în chilie, fratele intona la locul cuvenit din slujba de noapte (deci nu liturghia) imnul „Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii…". După ce termină, străinul, în loc să-1 lase a-și continua rânduiala, începu el să cânte din nou același imn în cinstea Sfintei Fecioare, dar întregit cu partea întâi: „Cuvine-se cu adevărat…". După încheierea rugăciunilor, fratele rugă pe oaspe să-i scrie și lui cuvintele, pe care el atunci le auzise pentru întâia oară. Neavând altceva la îndemână, străinul îi scrise pe o lespede de piatră și dându-i-o îi zise: „Voi și toți dreptcredincioșii, așa să cântați de acum înainte această rugăciune". Apoi se făcu nevăzut. Fratele observă atunci că slovele erau nu scrise, ci săpate pe lespede. Minunea fu adusă la cunoștința întâiului stătător al Sfântului Munte, a patriarhului și a împăratului din Constantinopol, care orânduiră ca, de aici înainte, axionul să fie cântat în noua lui formă. Străinul a fost privit ca Arhanghelul Gavriil, care a purtat toate mesajele divine privitoare la Sfânta Fecioară Măria, iar slujbă bisericească face amintire de acest eveniment în ziua de 11 iunie, când a avut loc apariția menționată. Aceasta pare să se fi întâmplat în anul de la facerea lumii 6490, deci de la Hristos 981 sau 982, adică în timpul unuia din doi împărați Porfirogeneți: Vasile sau Constantin. Desigur, de aici până la generalizarea și oficializarea axionului ca imn intonat în liturghie, a trecut oarecare vreme, poate chiar secole.

La sărbătorile împărătești, cântarea axionului o formează tot irmosul odei a nouă din canonul sărbătorii, întrucât el este consacrat de obicei Sfintei Fecioare. Originea acestor axioane prăznicare, este deci în legătură cu compunerea canonului respectiv, iar orânduirea lor în liturghia credincioșilor trebuie pusă în aceeași epocă cu instituirea axionului duminical în liturghie.

2.5.2.8. Priceasna

2.6.Prezența activ-participativă a credincioșilor la Sfânta Liturghie pin cântarea omofonă

Participarea credincioșilor la Sfânta Liturghie constituie elementul esențial și împlinirea scopului slujirii euharistice. Adunarea, prezența credincioșilor la Sfânta Liturghie constituie o condiție fundamentală pentru împlinirea poruncii mântuitoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar și pentru împlinirea sensului și scopului slujirii euharistice. Prezența credincioșilor la Sfânta Liturghie deschide perspectiva comunitară a slujirii. În Liturghie, Hristos este este prezent în mijlocul Bisericii Sale, a adunării credincioșilor. Nu Îl întâlnim ca „inși” singuratici, ci ca mădulare a Trupului Său adunate laolaltă , sporind neîncetat comuniunea cu El și între noi, printr-un urcuș spiritual continuu al nostru spre trepte tot mai înailte de comuniune duhovnicească cu Hristos cel înviat și, întru El, cu Sfânta Treime.

În Liturghie , Biserica primește darul unității de sus , în Hristos , împlinindu-se ca Trup tainic al Mântuitorului. Fiecare comunitate locală realizează, astfel, și revelează Biserica întreagă, evenimentul noului mod de viață , care constituie mântuirea, participarea credincioșilor la viața de veșnică. Clericii și laicii alcătuiesc laolaltă Biserica, ei formează o comunitate printr-o comuniune organică de viață și cult, împărțirea ei în cler și mireni fiind de neconceput, deoarece Trupul Domnului nu se poate împărți , ci întru El sălășluiește tainic Duhul Sfânt , izvorul harului sfinților.

Cauzele neparticipării active a credincioșilor la rugăciunea publică sunt: ereziile primului mileniu, care au rupt creștini din trupul Bisericii; apoi lipsa catehizării mistagogice și treptat , până în zilele noastre pierderea sensului semnificației Bisericii ca adunare euharistică; înstrăinarea lor de sensul și semnificația zilei speciale din timpul săptămânii, în care aceștia se adunau pentru săvârșirea cultului euharistie, Ziua Domnului; păstrarea limbilor „moarte” în slujirea Sfintei Liturghii: dezvoltarea doctrinelor raționaliste, care au marcat adânc conștiința eclesială și trăirea credinței creștine, și a căror consecințe s-au simțit și perpetuat mult în timp ajungând până în zilele noastre, reflectându-se în înstrăinarea credincioșilor de duhul dreptei credințe, de slujirea euharistică ca centru viu de viață al Bisericii; fenomenul sectar; pietismul cu toate formele sale de manifestare; „duhul” secular de sorginte occidentală; superficialitatea sau lipsurile liturghisitorilor.

2.6.1.Dialogul liturgic dintre preot și credincioși

Practica citirii rugăciunilor de către preot cu voce tare, în cadrul Sfintei Liturghii, era frecventă în Biserică veche. În ecleziologia paulină, structura dialogică dintre proestos și adunarea euharistică era evidentă. În teologia Sfântului Apostol Pavel, rugăciunile și actele din cadrul jertfei euharistice erau cunoscute de întreaga comunitate pentru că toți credincioșii participau la acest mister euharistic (I Corinteni 11, 23-24; I Corinteni 10,16; Efeseni 3, 8-10). În Apologia Sfântului Iustin Martirul se arată dialogul liturgic dintre proestos și adunarea euharistică în marea rugăciune euharistică; pe urmă, frații aduceau proestosului pâinea și paharul cu apă și vin; acesta le luă, lăuda și preamărea pe Tatăl tuturor în numele Fiului și al Duhului Sfânt; aducea mulțumire pentru că ne-a făcut vrednici de aceasta. Când el termina rugăciunile și mulțumirea, tot poporul răspundea: Amin. În timpul împăratului Justinian, în secolul IV, prin Novela 137 se recomanda ca toți preoții să nu citească rugăciunile Sfintei Liturghii în taină, ci cu voce tare: pentru că Sfânta Jertfă să fie oferită Domnului nostru Iisus Hristos și Tatălui și Duhului Sfânt cu ecfonise (cu voce tare) de sfinții episcopi și preoți.

În cartea „Limonariu sau livadă duhovnicească”, a lui Ioan Moshu se relatează întâmplarea cu copii care au săvârșit Liturghia. În urma rostirii cu voce tare a anaforalei s-a pogorât foc din cer, care a mistuit pâinile și chiar și pietrele pe care copii aduceau jertfa. Iar pe acel loc, pe care copii au fost martorii acestei minuni, mai târziu s-a construit o mănăstire.S-a întâmplat că acel care o făcea pe preotul să știe pe de rost anaforaua, pentru că este obiceiul în Biserică, ca la Sfintele Slujbe, copii să stea în fața sfântului altar și să se împărtășească cu Sfintele Taine, îndată după clerici. Și pentru că în unele locuri preoții obișnuiesc să rostească cu glas mare rugăciunile, s-a întâmplat ca acești copii să învețe rugăciunea sfintei anaforale, din faptul că aceasta a fost rostită cu glas mare neîncetat.

O altă mărturie despre participarea laicilor la rugăciunile Bisericii din cadrul Liturghiei o constituie pluralul liturgic. În Canonul euharistic cuvântul „noi” desemnează faptul că episcopul sau preotul rosteau rugăciunile la plural, în numele tuturor credincioșilor sau al întregii Biserici. În aceste texte liturgice se arată că preotul concelebrează cu poporul, iar poporul cu preotul. De aceea, rugăciunile euharistice sunt rostite la plural deoarece sunt săvârșite de întreaga Biserică și în numele întregii Biserici. Ori, în primele secole, Biserica nu era redusă doar la preot, ci presupunea în mod necesar adunarea euharistică. În Canonul euharistic al Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur rugăciunea euharistică se făcea de întreaga Biserică: „Pentru toate acestea Îți mulțumim Ție și Unuia Născut Fiului Tău și Duhului Tău Celui Sfânt pentru toate pe care le știm și pe care nu le știm; pentru binefacerile Tale, ce ni s-au făcut nouă”. Poporul lui Dumnezeu, adunat la Euharistie, prin intermediul proestosului aducea jertfă euharistică într-un cult comun cu sfinții îngeri, cu credincioșii cei adormiți înaintea Sfintei Treimi. În aceste rugăciuni nu se ruga numai episcopul sau preotul, ci întreaga Biserică:Noi cu aceste fericite puteri, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm și grăim: Sfânt și Prea Sfânt, Unul Născut Fiul Tău și Duhul Tău Cel Sfânt.

În rugăciunea epiclezei se precede transformarea darurilor euharistice în Trupul și Sângele lui Hristos, se invocă Duhul Sfânt peste întreaga adunare și peste darurile aduse:Noi aducem această slujbă duhovnicească, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem: trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi, peste aceste daruri ce sunt puse înainte.

Prin urmare, citirea rugăciunilor anaforalei ar crea un dialog real între preot și credincioși și ar accentua participarea directă a credincioșilor la misterul liturgic.

2.6.2.Participarea comunității la răspunsurile liturgice și cântarea în comun

Cântarea în comun își are originea în Vechiul Testament. Psalmistul David arată că la evrei întreaga comunitate cânta toate imnele religioase. Toată suflarea să laude pe Domnul! ( Ps. 150,6) În același sens, în frățiile evreiești (saburoth) și la cinele iudaice avea loc un dialog liturgic între conducătorul cinei și participanți.

În Biserica veche, de asemenea, creștinii cântau imne lui Hristos, începând de la miezul nopții și până când apăreau zorii zilei. Mult timp, în Biserică, s-a păstrat cântarea în comun (omofonia) deoarece era atât un mijloc de participare reală a credincioșilor la misterul liturgic, cât și un factor de consolidare a comunității creștine. Mai târziu, cântarea s-a redus la un grup al credincioșilor (strană) sau la corurile bisericești. Acest fapt a dezvoltat aspectul artistic al Liturghiei, dar a diminuat latura spirituală a acesteia și, mai ales, participarea reală a credincioșilor la Liturghie.

În multe Biserici locale și parohii s-a păstrat această cântare în comun chiar în zilele noastre. Acest fapt demonstrează că participarea credincioșilor este reală și că Biserica sau comunitatea creștină este vie, lucrătoare. În alte comunități ecleziale (din păcate, în majoritatea lor), dialogul liturgic a fost redus numai la următoarele pasaje liturgice:

citirea Apostolului;

rostirea Simbolului de Credință;

rostirea sau cântarea rugăciunii Tatăl nostru;

cântarea imnului trisaghion (Sfinte Dumnezeule) și a imnului Fie numele Domnului binecuvântat de acum și până în veac;

pricesne sau chinovic.

Faptul că Dumnezeu participă la Sfânta Liturghie este reliefat nu atât prin adresarea directă către El, cât mai ales prin pomenirea răspunsurilor pe care ni le dă. Așa se întâmplă în rugăciunea de mulțumire din timpul cântării Cu vrednicie și cu dreptate…, din cadrul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, acolo unde Îi mulțumim lui Dumnezeu „și pentru Liturghia aceasta” pe care El a binevoit „a o primi din mâinile noastre”. Așadar, Dumnezeu nu ne-a ascultat nepăsător, ci a primit Liturghia, ne-a auzit cererile și doxologiile și ne va răsplăti pentru ele. De aceea și noi trebuie să fim treji în comunicarea cu El, să îi aducem mulțumirea ascultării cererilor noastre cu o inimă plină de bucurie și activă din punct de vedere spiritual.

Ieșirea din pasivitate de la Sfânta Liturghie se poate depăși prin participare noastră la cântarea comună, ca fiind formă palpabilă de participare a laicilor la slujirea liturgică. Credincioșii pot urmări sfânta slujbă numai din naos sau pronaos, fiind opriți de a intra în sfântul altar dacă nu fac parte din personalul ajutător al preotului, străduindu-se a participa activ la aceasta, cu rugăciunea și cântarea după rânduială, iar nu în chip de spectatori

Participarea activă a poporului lui Dumnezeu la Dumnezeiasca Liturghie nu e o chestiune particulară a fiecărui credincios, ci o realizare a comuniunii lui în Hristos. E vorba de zidirea Trupului bisericesc, în care cel încorporat trăiește taina mântuirii

Orientarea liturgică a parohiei ține de redescoperirea cultului. El constituie energia care mișcă Biserica în devenirea ei misionară. Prin cult mesajul biblic pătrunde în ritmul vieții de toate zilele a creștinului. Ritmul vieții parohiale este impus de ritmul liturgic. Se remarcă două mișcări în Liturghie: una centripetă, de revenire din lume a comunității și alta centrifugă, de ieșire în lume. Revenirea în sine a comunității pentru săvârșirea cultului se face prin unirea cu Hristos prin împărtășirea harului Său în cult.

Participarea tuturor credincioșilor la viața liturgică a parohiei trebuie să rămână regulă de aur a parohiei. Nici o tehnică pastorală nu poate să înlocuiască forța de atracție și coeziune a cuvântului predicat, a Sfintei Liturghii, a sfintelor Taine, a cultului Bisericii în general.

Preotul poate menține unitatea reală a parohiei și poate evita descompunerea comunității numai prin antrenarea tuturor credincioșilor în viața liturgică sacramentală autentică.

În continuare voi prezenta câteva perspective pastorale care trebuie îmbunătățite în vederea itensificării prezenței vii a credincioșilor la Sfânta Liturghie:

redescoperirirea sensului primar și semnificației teologice a Zilei Domnului;

redescoperirirea caracterului comunitar-euharistic al Bisericii;

cultivarea locului central și fundamental în viața spirituală a creștinilor pentru Sfânta Liturghie;

redescoperirea înțelesului Sfintei Liturghii prin citirea rugăciunilor ei în auzul credincioșilor;

participarea credincioșilor la Liturghie prin lucrarea sacramentală a ofrandei;

încurajarea participării depline a credincioșilor la Sfânta Liturghie prin împărtășirea lor cu Sfintele Taine;

grija deosebită a liturghisitorului pentru activitatea catehetică și predicatorială, pentru condițiile externe ale slujirii și pentru alegerea colaboratorilor;

promovarea cântării în comun, ca mijloc de participare activă a credincioșilor la slujirea euharistică;

necesitatea refacerii și dezvoltării unității dintre Liturghie și filantropie;

folosirea mijloacelor media în realizarea participării la Liturghie.

Părinte Profesor Ene Braniște, în cartea lui Participarea la Liturghie, punctează câteva soluții ce ar putea contribui atât la revizuirea atitudinii credincioșilor noștri față de Sfânta Liturghie, cât și la îmbunătățirea prestației slujitorilor ei,care pot fi structurate astfel:

1. Privind abordarea Liturghiei

• redarea locului central și fundamental Sfintei Liturghii, în viața noastră duhovnicească;

• recunoașterea Liturghiei drept veritabil izvor al spiritualității creștine;

• reconsiderarea și valorificarea din plin a Liturghiei ca școală a învățăturii și a virtuților noastre creștine;

• valorificarea sensului eclesiologic, comunitar al Liturghiei, adică a caracterului ei de rugăciune colectivă a Bisericii;

• valorificarea sensului și caracterului ei de jertfă;

2. Privind persoana liturghisitorului

• cultivarea vocației, dragostei și chiar pasiunii pentru oficiul de liturghisitor, precum și a calităților sau talentului natural înnăscut;

• pregătirea și instruirea temeinică, teoretică și practică, în domeniul Teologiei Liturgice;

• pregătirea duhovnicească în mod corespunzător;

• slujirea cu cât mai multă cuviință și evlavie, cu convingere, demnitate și prestanță;

• îmbunătățirea calităților predicilor rostite în cadrul cultului;

• grija sporită pentru ambientul extern al cultului;

• grija pentru alegerea și educarea colaboratorilor apropiați ai preotului: cântăreți și paraclisieri.

3. Privind credincioșii participanți la Sfânta Liturghie

• educarea și disciplinarea poporului, astfel încât atmosfera în biserică să fie una plină de evlavie și bună-cuviință;

• catehizarea mistagogică a credincioșilor, pentru a putea pătrunde cât de cât înțelesurile tainice ale sfintei slujbe;

• cultivarea unei conștiințe de membri activi, iar nu pasivi, ai Bisericii rugătoare, atât prin acțiunile și cântările comune, cât și prin împărtășirea mai deasă din sfântul potir.

2.6.3.Participarea credincioșilor la comuniunea euharistică

Dumnezeu pоartă de grijă оamenilоr nu dоar pentru viața aϲeaѕta, ϲi și pentru ϲea viitоare, de aϲeea, în marea Ѕa iubire de оameni, Dumnezeu a dat pоѕibilitate оmului, ϲa înϲă de aϲum, ѕă ѕe aprоpie de El și ѕă ѕe uneaѕϲă ϲu El. Μоdul prin ϲare ѕe realizează aprоpierea și unirea ϲu El ѕe faϲe prin primele trei taine ale Biѕeriϲii: Bоtezul, Μirungerea și Euhariѕtia.

Prin Taina Bоtezului, ne naștem ϲa fii ai lui Dumnezeu, devenind făpturi nоi și mădulare ale Trupului tainiϲ a lui Hriѕtоѕ. Taina Ungerii ϲu Ѕfântul Μir duϲe ϲredinϲiоѕul pe о treaptă mai înaltă în unirea ϲu Hriѕtоѕ, prin „peϲetea darului Duhului Ѕfânt”, tоată ființa aϲeѕtuia fiind îndreptată ѕpre unirea ϲu Hriѕtоѕ și trăirea în unire ϲu ϲeilalți ѕemeni. Înѕă unirea deѕăvârșită ϲu Hriѕtоѕ ѕe primește prin Taina Euhariѕtiei, aϲeaѕta fiind Taina unității Biѕeriϲii. Ѕfânta Euhariѕtie eѕte ϲulmea ϲea mai înaltă a ϲоmuniunii оamenilоr ϲu Dumnezeu prin ѕtrânѕa legătură ϲare ѕe fоrmează: „Ϲă о pâine, un trup ѕuntem ϲei mulți, ϲăϲi tоți ne împărtășim dintr-о pâine”(I Ϲоr. 10, 17).

Αϲtul euhariѕtiϲ indiϲă atât lumea ϲa întreg, ϲât și făptura umană ϲa perѕоană uniϲă și irepetabilă, având un prоfund ϲaraϲter ϲоmunitar. Ea nu ϲоnѕtituie ϲadrul întâlnirii individuale dintre оm și Dumnezeu, ϲi, ϲa manifeѕtare a ϲоmuniunii eϲleziale, are în vedere întâlnirea оmului ϲu Dumnezeu abia după ϲe are lоϲ о întâlnire a ϲredinϲiоșilоr între ei. În ϲadrul Ѕfintei Euhariѕtii, „rugăϲiunea, ϲredința, nădejdea, milоѕtenia înϲetează ѕă mai fie manifeѕtările mele și ѕe tranѕfоrmă în manifeѕtările nоaѕtre, în vreme ϲe întreaga relație a оmului ϲu Dumnezeu devine relație a lui Dumnezeu ϲu pоpоrul Ѕău, ϲu Biѕeriϲa Ѕa. Euhariѕtia nu e numai ϲоmuniunea fieϲăruia ϲu Hriѕtоѕ în mоd ѕeparat, ϲi, mai aleѕ, ϲоmuniunea ϲredinϲiоșilоr, unii ϲu ϲeilalți. Αѕtfel, adevărul bibliϲ ϲă drumul ϲătre Dumnezeu treϲe, în mоd neϲeѕar, pe ϲalea ϲătre aprоapele prinde viață, prin eхϲelență, în viziunea deѕpre оm din Euhariѕtie.”

Prefaϲerea darurilоr nu pоate fi împiediϲată de nimiϲ, deоareϲe ea nu ѕe realizează prin puterea оmului, prin urmare, eventualele păϲatele оmenești ale liturghiѕitоrului nu о pоate zădărniϲi. Ϲel ϲare ѕăvârșește ϲu adevărat aduϲerea nu eѕte preоtul, ϲi harul ϲare ѕfințește darurile: „Preоtul liturghiѕitоr nu eѕte deϲât un ѕlujitоr al harului. El nu aduϲe nimiϲ de la ѕine înѕuși și niϲi nu ϲutează ѕă faϲă ѕau ѕă rоѕteaѕϲă ϲeva din prоpria-i ѕоϲоtință ѕau judeϲată.”

În оpinia lui Ѕϲhmemann, primul aϲt liturgiϲ al Euhariѕtiei eѕte adunarea, aϲeaѕta fiind baza și înϲeputul ei. Tоate rugăϲiunile euhariѕtiϲe au о ѕtruϲtură dialоgală, adunarea peϲetluind tоate rugăϲiunile preоtului prin ϲuvântul Αmin, ϲuvânt ϲare faϲe legătura între ѕlujitоr și mireni. Tоate rugăϲiunile, ϲu eхϲepția rugăϲiunii preоtului pentru ѕine – ϲitită în timpul ϲântării heruvimiϲe – ѕe rоѕteѕϲ în numele tuturоr. Răѕpunѕul ϲredinϲiоșilоr Αmin, ϲare înѕeamnă „așa ѕă fie”, eѕte și о aϲtivare dinamiϲă a ϲredinϲiоșilоr la ѕlujbă, prin ϲare ѕe împlinește rugăϲiunea rоѕtită de preоt. Prin aϲeѕt răѕpunѕ, ѕe eхprimă partiϲiparea fireaѕϲă a fieϲărui ϲredinϲiоѕ și, în aϲelași timp, a tuturоr laоlaltă, într-о ѕingură luϲrare ѕfântă a Biѕeriϲii.

Prin Ѕfânta Euhariѕtie are lоϲ înfrățirea tuturоr ϲreștinilоr: „prin intrarea lоr în Împărăția lui Dumnezeu, ϲe leagă pe tоți ϲredinϲiоșii din tоate timpurile și tоate lоϲurile într-о mare familie: familia umanității, a ϲărei lege izvоrăște dinlăuntrul lоr ѕufleteѕϲ și ϲare eѕte legea iubirii.” Partiϲiparea nоaѕtră la Ѕfânta Euhariѕtie reprezintă ϲоmuniunea ϲu frații nоștri și ϲu Dumnezeu, primind viața ϲea adevărată. Unindu-ne ϲu Hriѕtоѕ prin Ѕfânta Împărtășanie, ne dăruim împreună ϲu El Tatălui ϲereѕϲ, fiind uniți aѕtfel și ϲu Tatăl și ϲu Duhul Ѕfânt, nu numai ϲu Hriѕtоѕ.

Μăreția și fоrța Trupului tainiϲ al lui Hriѕtоѕ ѕe fоrmează din libertatea membrelоr Ѕale ϲare ѕe integrează și rămân în El. Ѕpre deоѕebire de membrele trupului оmeneѕϲ ϲare ѕe ѕupun firii aϲeѕtuia, mădularele Trupului lui Hriѕtоѕ aleg ei înșiși mоdul în ϲare ѕă luϲreze. „Prinϲipiul libertății ϲare, de оbiϲei, merge mână în mână ϲu individualiѕmul și ϲu izоlarea, devine aiϲi, în Trupul euhariѕtiϲ, un faϲtоr de ѕоlidaritate și de unire.”

Ϲhemarea Duhului Ѕfânt peѕte daruri fоrmează о ϲоmuniune în El, оferită prin rugăϲiunile aduѕe lui Dumnezeu, după prefaϲerea darurilоr euhariѕtiϲe. Αѕtfel, în Liturghia Ѕfântului Vaѕile ϲel Μare, preоtul ѕe rоagă: „Înϲă ne rugăm Ție, pоmenește, Dоamne, ѕfânta Ta ѕоbоrniϲeaѕϲă și apоѕtоleaѕϲă Biѕeriϲă ϲea de la о margine până la ϲealaltă a lumii, pe ϲare ai ϲâștigat-о ϲu Ѕϲump Ѕângele Hriѕtоѕului Tău, și о împaϲă pe dânѕa…” Iar după epiϲleză, pentru aϲeaѕtă unitate ѕe rоagă preоtul: „Iar pe nоi tоți, ϲare ne împărtășim dintr-о pâine și dintr-un pоtir, ѕă ne unești unul ϲu altul prin împărtășirea Αϲeluiași Duh Ѕfânt și pe niϲi unul dintre nоi ѕă nu ne faϲi a ne împărtăși ϲu Ѕfântul Trup și Ѕânge al Hriѕtоѕului Tău ѕpre judeϲată și ѕpre оѕândă…”

Peѕte ϲredinϲiоși ѕe revarѕă dragоѕtea Tatălui, întruϲât ѕunt îmbrăϲați în harul ϲare ѕe revarѕă din Trupul Fiului, făϲându-i aѕemenea Lui, în urma ѕtrăduințelоr fieϲăruia în parte. Prin harul lui Hriѕtоѕ ѕe revarѕă dragоѕtea Tatălui pentru a-i uni în dragоѕte. Duhul Ѕfânt îi unește în Hriѕtоѕ, după ϲum arată Ѕfântul Αpоѕtоl Pavel : „Ϲă prin El avem și unii și alții aprоpierea ϲătre Tatăl, într-un Duh” (Ef. 2, 18). Αvând tоți în ϲоmun aϲelași Duh a lui Hriѕtоѕ pоt fi una în Treime prin Hriѕtоѕ, datоrită puterii Duhului de a ϲurăța pe fieϲare de egоiѕmul ϲare divizează și dezbină.

Termenul „kоinоnia” trebuie înțeleѕ ϲa о unitate în diverѕitate, deоareϲe unitatea în Hriѕtоѕ nu eѕte altϲeva deϲât о manifeѕtare în diverѕitate, neputând fi înțeleaѕă ϲa și unifоrmitate.

Unirea deplină în ϲare Hriѕtоѕ ne atrage ϲu Ѕine prin prelungirea trupului Ѕău în nоi, înѕeamnă și unirea nоaѕtră ϲu ϲeilalți membrii ai Biѕeriϲii, întruϲât Hriѕtоѕ ѕe prelungește ϲu aϲelași Trup în fieϲare în parte. Din aϲeѕt mоtiv, Euhariѕtia, ϲa trup eхtinѕ al lui Hriѕtоѕ, eѕte aϲtul de realizare și ѕpоrire ϲоntinuă a unității depline a Biѕeriϲii. Devenind aѕtfel prin Euhariѕtie „ϲоntrupești” nu numai ϲu Hriѕtоѕ, ϲi și între ei, fieϲare trăiește și ѕimte viața tuturоr ϲelоrlalți ϲa fiind luminată, ѕenѕibilizată și împuterniϲită ѕpre bine de Duhul aϲeluiași Hriѕtоѕ, la baza ϲăreia ѕtă iubirea deplină între mădularele Biѕeriϲii. Fiind taina unității prоfunde în aϲelași trup și ѕânge a lui Hriѕtоѕ și în aϲeeași ϲredință și iubire, unitatea nu deѕființează perѕоanele ϲredinϲiоșilоr. Ϲu tоate ϲă ѕe împărtășeѕϲ împreună, fieϲare eѕte numit în parte: „Împărtășește-ѕe rоbul lui Dumnezeu (Ν).”

Prin Euhariѕtie ѕe fоrmează ϲea mai ѕtrânѕă ϲоmuniune a оamenilоr ϲu Dumnezeu, fiind taina unității Biѕeriϲii, a unirii ϲu Hriѕtоѕ și ϲu ϲeilalți ϲreștini, mărturiѕind aϲeeași dreaptă ϲredință.

Rоlul pe ϲare îl are Ѕfânta Euhariѕtie în păѕtrarea și ϲоnѕоlidarea unității ϲreștinilоr, ne eѕte iluѕtrat de Ѕfântul Ϲhiril al Αleхandriei: „Deϲi pentru ϲa nоi înșine ѕă ne împletim într-о unitate ϲu Dumnezeu și între nоi, rămânând tоtuși diѕtinși prin ϲugetare în ѕuflete și în trupuri, prin deоѕebirea ϲe ne ϲaraϲterizează, Unul Νăѕϲut a găѕit un mоd pentru aϲeaѕta, prin înțelepϲiunea și ѕfatul Tatălui, prоprii Lui. Ϲăϲi bineϲuvântându-i într-un trup, adiϲă al Ѕău, pe ϲei ϲe ϲred în El, prin împărtășirea tainiϲă îi unește ϲu Ѕine și întreоlaltă. Ϲăϲi ϲine ar deѕpărți și ar ѕϲоate din unitate naturală întreоlaltă pe ϲei legați prin Trupul Ѕfânt ϲel unul, în unitatea ϲea ϲu Hriѕtоѕ? Ϲăϲi daϲă tоți ne împărtășim dintr-о pâine, tоți alϲătuim un trup. Pentru ϲă nu ѕe pоate împărți Hriѕtоѕ. De aϲeea e numită Biѕeriϲa și Trup al lui Hriѕtоѕ, iar nоi mădulare din parte, după ϲugetarea lui Pavel (Ef. 5, 30). Ϲăϲi Hriѕtоѕ eѕte legătura unității fiind aϲelași Dumnezeu și оm.”

Αdunarea în Biѕeriϲă fоrmează Trupul lui Hriѕtоѕ, ϲhipul Ϲapului Trupului fiind preоtul. El nu reprezintă ѕau înlоϲuiește pe Hriѕtоѕ, ϲi în Taină, preоtul eѕte Înѕuși Hriѕtоѕ, preϲum adunarea eѕte Trupul Lui. Unitatea fundamentală a ϲredinϲiоșilоr оrtоdоϲși eѕte duhоvniϲeaѕϲă, fiхându-ѕe adânϲ în viața ѕpirituală a ϲreștinilоr.

Euhariѕtia eѕte „înfăptuirea Biѕeriϲii în tоată puterea, ѕfințenia și plinătatea ei, și numai partiϲipând la aϲeaѕtă Taină nоi putem ϲrește în ѕfințenie și putem împlini tоt ϲe ni ѕ-a pоrunϲit nоuă… Biѕeriϲa adunată în Euhariѕtii, ϲhiar daϲă eѕte limitată «la dоi ѕau trei», eѕte ϲhipul și realizarea Trupului lui Hriѕtоѕ și numai de aϲeea ϲei adunați pоt ѕă ѕe împărtășeaѕϲă, adiϲă ѕă fie în ϲоmuniune prin Trupul și Ѕângele lui Hriѕtоѕ, ϲăϲi ei Îl deѕϲоperă pe El prin adunarea lоr. Νimeni și niϲiоdată nu ar fi fоѕt vredniϲ și «ѕufiϲient » de ѕfânt pentru împărtășire, daϲă ea nu ar fi fоѕt dată și pоrunϲită în Biѕeriϲă, în adunare, în aϲea unitate tainiϲă în ϲare nоi alϲătuind Trupul lui Hriѕtоѕ, putem fără оѕândă ѕă numim pe Dumnezeu Tată și ѕă fim în ϲоmuniune și părtași vieții veșniϲe.”

Capitolul III. PROFESORUL DE RELIGIE- ÎNDRUMĂTOR AL ELEVILOR PENTRU PARTICIPAREA LA CULTUL DIVIN

3.1. Profesorul de religie și preotul paroh – parteneri în îndrumarea tinerilor spre biserică

Educația religioasă este una dintre laturile educației, având un rol determinant pentru atingerea idealului suprem al fiecărui om, desăvârșirea. Educația religioasă este importantă întrucât conduce pe om la scopul ultim al existenței: trăirea comuniunii cu Dumnezeu. Prin această viața omului se înalță și se edifică pe temelia de nezdruncinat care este Iisus Hristos. În clipa în care ajunge la credința în Dumnezeu ( revelată prin Domnul Iisus Hristos) omul renaște la o viață nouă care poartă pecetea sfințeniei.

Educația religioasă a copilului începe în familie și se realizează sistematic în școală în cadrul orei de religie. Aceasta are un rol informativ , de punere la dispoziția elevilor a unui set de cunoștințe cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, dar și rol formativ de transpunere în fapte de viață a normelor religioase. Religia va livra omului un ansamblu de valori spirituale, de ordin moral,dar nu numai, care-l vor ghida în toate întreprinderile sale, inclusiv în cele cu implicații constant pragmatice.

Interiorizarea valorilor spirituale religioase se va finaliza printr-o serie de comportamente palpabile în relația copilului cu propriul eu, în raport cu alții și în relația cu transcedența.

Trebuie accentuat faptul că educația religioasă nu se va rupe de alte laturi ale educației care cultivă spiritul; aceasta este legată de educația estetică, morală, civică pe care le fortifică și din care își extrage, secvențial, unele premise și temeiuri. Educația religioasă este o ipostază a educației axiologice, un moment al educației integrale. Raportul dintre informativ și formativ în cazul educației religioase se va stabili circumstanțial, în funcție de premisele de la care se pleacă în concretizarea acestei educații, de particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor și tinerilor, de contextul cultural în care se realizează educația, de specificitatea demersului curricular care se derulează la fiecare lecție în parte.

Idealul educației religioase nu poate fi decât un ideal integralist; el constă ,,în a cultiva toate forțele de care dispune omul ca ființă psihofizică, precum și valorile ideale menite să inspire pe cele dintâi și să le dea direcție; cu alte cuvinte, educația va tinde continuu la realizarea valorilor ideale și la idealizarea forțelor reale, deci la idealismul activ.”Educația creștină urmărește realizarea comuniunii omului cu Dumnezeu, ceea ce presupune din partea omului o permanent purificare de patimi și o creștere în virtute. Acest lucru se realizează prin participarea activă a individului la activitățile Bisericii, în primul rând la cele cu caracter spiritual. Prin educație creștină se urmărește formarea și perfectarea a două componente de bază: sufletul și trupul. În tradiția creștină, trupul nu este un simplu depozitar sau o umbră a sufletului, ci un element esențial la naturii omenești, care merită un tratament special. Desigur sufletul deține supremația, care primește cea mai mare atenție, dar nu disprețuind natura fizică a omului.

Educarea tineretului în spirit religios este și o problemă de îmbogățire și continuitate spirituală la nivel individual sau social. O societate izbândește și rezistă în istorie și prin forța credinței religiei pe care o practică. ,,Dacă în unele privințe suntem astăzi rămași în urmă între țările Europei, să ne străduim astăzi să fim printre primii în sporirea credinței în Dumnezeu.”

Caracterul formativ al educației religioase poate fi atins prin organizarea unor activități extrașcolare în cadrul Bisericii.Influența pedagogică a Bisericii deoarece ea propune un ideal înalt al existenței noastre; în Biserica devenim mai buni în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor.Biserica completeză opera începută de părinți și se dovedește a fi o modalitate complementară alaturi de școală în materie de formare spirituală și de educație morală.

De-a lungul istoriei poporului nostru Școala și Biserica au fost strâns legate, primele școli funcționând pe lângă biserici și mănăstiri. Școala avea sarcina educării și luminării poporului, de a forma caractere de romani adevărați și ortodocși convinși. De aceea școala trebuia să rămână sub protecția bisericii pentru a exclude riscul coruperii tineretului.

Astfel între școala și Biserică trebuie sa existe o bună colaborare. În acest sens profesorii de Religie conlucrează cu preoții și îi implică pe elevi în o serie de activități care se desfășoară in Biserică: participarea la Sfânta Liturghie, sfintele Taine ale Bisericii, organizarea unor serbări, concursuri, expoziții cu ocazia marilor sărbători creștine.

3.1.1. Parteneriatul Școală – Biserică

Înțelesul etimologic al școlii – ca instituție socială, expres educațională, pornește de la grecescul „schola”-ce înseamnă ocupație de timp liber, plăcere, studiu; cuvânt preluat apoi și de romani, prin latinescul „scola”-școală, si devenit mai apoi ”școală„ în înțelesul de învățământ în care instituirea și educația tinerei generații se organizează și se realizează sistematic.

Școala este o organizație care învață și produce învățare (learning organization). Specificul ei decurge, în esență, din faptul că ea este investită cu funcția de a produce învățare și- și structurează toate celelalte aspecte organizaționale și funcționale în această direcție Școala este o instituție delegată de comunitate să transmită un anumit set de valori. Sub aspect axiologic, actul pedagogic nu se limitează la o simplă reproducere a valorilor morale, științifice, artistice în corpusul de expectanțe și de norme pedagogice sau în conținuturile transmise: el operează o selecție, o decantare, o ierarhizare după criterii ce au în vedere relevanță pedagogică a setului de valori în exercițiul paideutic.

În mod tradițional, școala este locul de producere și transmitere a cunoașterii, de formare a competențelor cognitive, de înțelegere a sensului vieții și a lumii care ne înconjoară, de înțelegere a raporturilor cu ceilalți și cu noi înșine. Școala trebuie să profileze caractere, să-i insufle tânărului plăcerea de a învăța, dorința de a reuși și de a face față schimbărilor de pe piața muncii. În acest context, a vorbi despre violența acolo unde ne așteptăm să găsim cele mai bune condiții pentru formarea și dezvoltarea armonioasă a personalității poate părea un fapt cel puțin neverosimil

Pentru a realiza în mod practic un parteneriat, construit pe baza valorilor democratice, în societatea românească trebuie să se opereze o schimbare de valori, atitudini, comportamente la nivelul tuturor factorilor sociali implicați: oameni ai școlii, familii, elevi, reprezentanți ai instituțiilor guvernamentale și non-guvernamentale. Construită ca sistem deschis, care se află în relație directă cu mediul său exterior și, inerent, cu comunitatea în cadrul căreia funcționează, școala poate transforma coordonatele sale specifice în atuuri care să-i permită inițierea și/sau dezvoltarea parteneriatelor educaționale. De-a lungul istoriei, relația dintre educație și religie a fost una de interdependență, de stimulare reciprocă, manifestându-se în plan concret simultan și tinzând să se coreleze și în contemporaneitate. Astfel, practica educativă poate și trebuie să valorifice standardul paideutic, implicit sau explicit, al credinței religioase, după cum și credința religioasă se poate consolida printr-o bună și chibzuită informare și formare.

3.1.2.Exemple de parteneriate

Parteneriatul educațional reprezintă o prioritate a strategiilor orientate către dezvoltarea educației românești. Date fiind atât complexitatea și gradul de dificultate al problemelor cu care școala românească se confruntă, cât și impactul inerent al educației școlare asupra întregului sistem social, soluționarea dificultăților prezente reclamă colaborarea, cooperarea, parteneriatul unor categorii extrem de largi, cum ar fi: întregul personal angajat în sistemul de învățământ; toate segmentele de elevi cuprinși în instituția școlară; părinții și susținătorii legali ai elevilor; organizațiile guvernamentale cu caracter central sau local; organizațiile cu caracter non-guvernamental; reprezentanții cultelor religioase; agenții economici și reprezentanții lumii economico-financiare; structurile de tip sindical, autoritățile centrale sau locale etc.

Construită ca sistem deschis, care se află în relație directă cu mediul său exterior și, inerent, cu comunitatea în cadrul căreia funcționează, școala poate transforma coordonatele sale specifice în atu-uri care să-i permită inițierea și/sau dezvoltarea parteneriatelor educaționale. Pentru a-și asuma un asemenea rol, școala însăși trebuie să admită la nivelul principiilor generale ca și la cel al practicii cotidiene o serie de principii fundamentale: – lărgirea caracterului participativ al managementului școlar; – atragerea familiei, ca principal partener al școlii; – extinderea colaborării către toți factorii care pot deveni sensibili față de dezvoltarea educației; – sensibilizarea tuturor categoriilor care pot avea o relativă disponibilitate în raport cu problemele școlii și cu susținerea sa.

3.1.3.Activitățile extracurriculare cu caracter religios-moral și rolul lor în deprinderea elevilor pentru participarea la Sfintele Slujbe

3.2. Metode de implicare a elevilor în viața de cult a Bisericii

Cultul divin public ortodox ca modalitate directă de comuniune a credinciosului cu Dumnezeu este prin excelență și un mijloc de educație religioasă, de catehizare, o adevărată cateheză vie. El readuce înaintea credincioșilor întreaga istorie a mântuirii împlinită de Mântuitorul Iisus Hristos, retrăită de aceștia prin fiecare slujbă în general, dar în mod special prin Sfânta Liturghie.

Centralitatea Sfintei Liturghii în cadrul cultului divin public se întemeiază pe jertfa de pe cruce a Mântuitorului ca centru al activității Sale răscumpărătoare, actualizată în fiecare Liturghie.

Sfânta Liturghie este în mod plastic numită școală a educației și desăvârșirii creștine atât pentru copii cât și pentru adulți, pregătindu-i pe aceștia pentru viața de comuniune umană, de solidaritate dar și de comuniune spirituală cu Mântuitorul Hristos prin Sfânta Împărtășanie.

Liturghia, trebuie continuată în viața cotidiană a credincioșilor în toate dimensiunile acesteia, prin ea Biserica vestește și înfăptuiește venirea Împărăției Sfintei Treimi.

Sfânta Liturghie devine astfel cateheza mântuirii prin primirea Sfintei Împărtășanii ca pregustare a Împărăției lui Dumnezeu și totodată un mod haric de a experimenta învățătura de credință exprimată cultic, dar și prin citirea Sfântei Scripturi.

3.2.1. Înființarea grupului vocal la nivelul școlii

3.2.2.Participarea la Sfintele Taine și la Sfintele Slujbe

3.2.2.1. Rostirea în comun a Crezului și a Rugăciunii Domnești

3.2.2.2. Prezența activ participativă a elevilor la Sfânta Liturghie pin cântarea corală

BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ

Anania, Bartolomeu, Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni, EIBMBOR, București, 2005

Braniște, Ene, Liturgica generală, Ed. Inst. Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1985

Braniște, Ene, Liturgică teoretică, Ed. Inst. Biblic și de Misiune al B.O.R., București 1978

Braniste, Ene, Originea, instituirea și dezvoltarea cultului creștin, in rev. S.T., an. XV, nr. 3-4, 1963,

Braniște, Ene, Originea, instituirea și dezvoltarea cultului creștin, în “Ortodoxia”, XXI (1969), nr. 2

Braniște, Ene, Participarea la Liturghie, Ed. Romania creștină, București, 1999,

Buzescu, N. C., Liturghia-centrul cultului ortodox, în rev. Ortodoxia, an. XXXIII, nr. 1, 1981,

Cucoș, Constantin, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Editura Polirom, Iași, 1999

Cucoș, Constatin, Educație religioasă. Conținut și forme de realizare, E.D.P., București, 1996;

Grajdian, Vasile, Teologia cantarii liturgice in Biserica Ortodoxa, Ed. Universitatii Lucian Blaga, Sibiu, 2000,

Moisiu, Al., Rugăciunea Domnească în cult și pastorație, “Biserica Ortodoxă Română”, XCVI (1978), nr. 1-2.

Opriș, Monica, Opriș, Dorin, Bocoș, Mușata, Cercetarea pedagogică în domeniul educației religioase, Editura Sfântul Mina, Iași, 2006;

Sava, Viorel, Cultul divin ortodox – o Cincizecime perpetuă, în „Candela Moldovei”, VIII (1998), nr. 6.

Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1989,

Stanciu, Pr. Vasile, Cântarea cultică ortodoxă ca mijloc de activitate misionară în Revista Studii Teologice, Anul XXXVII (37), nr. 7 – 8/1985, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985

Stanciu, Pr. Vasile, Cântarea în comun a credincioșilor la Sfânta Liturghie în Revista Renașterea, Anul XV, nr.4/2004, Editura Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj – Napoca, 2004

Stanciu, Pr. Vasile, Însemnătatea catehetică a cântării omofone în biserică în Volumul Anuar al FacultăŃii de Teologie Ortodoxă din Cluj – Napoca, II (1992 – 1994), Editura UniversităŃii „Babeș – Bolyai” din Cluj – Napoca, Cluj – Napoca, 1999

Staniloae, Dumitru, Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrarilor Sfantului Duh asupra credinciosilor, in rev. Ortodoxia, an. XXXIII, nr. 1, 1981,

Stăniloae, Dumitru, Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 2004

Timiș, Vasile, Evaluarea – factor de reglare și optimizare a educației religioase, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2003

Timiș, Vasile, Misiunea Bisericii și Educația. Atitudini. Convergențe. Perspective, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004

Timiș, Vasile, Religia în Școala Românească de azi. Exigențe. Probleme. Perspective, în Glasul Bisericii, anul LXI, nr. 11-12/2007, pp. 191-216

Timiș, Vasile, Religia în scoală. Valențe eclesiale, educaționale și sociale, Presa

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004

Vintilescu, Petre, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.