Profesor: Stoean Mihaela [600478]

1
Profesor: Stoean Mihaela
Colegiul Național „Ferdinand I” Bacău
LIVIU REBREANU – ROMANCIER OBIECTIV

Printre scriitorii transilvăneni de la începutul secolului al XX -lea, Liviu Rebreanu dovedește
că are o originală vocație de romancier, fiind un scriitor c omplex. S -a manifestat în cariera sa
literară ca nuvelist, dramatur g și romancier, situându -se în fruntea romancierilor care au scris în
perioada interbelică. „Vocația de romancier are la Rebreanu îndreptățiri lăuntrice, fiind numai
superficial rezultatul dobândirii, prin muncă tenace și stăruitoare aplicație la obiect, a unei
desăvârșite îndemânări profesionale. Nașterea sa ca romancier este expresia unui conținut sufletesc
de un fel deosebit, frământat ani de -a rândul, mult înaintea apariției lui Ion, de obsesia unei taine
primordiale ascunse în materia existenței, dincolo de formele ei aparente, a unor legături trainice și
secrete ce dau o justificare mai profundă actelor disparate și le unifică pe dedesubt într -un destin de
neînlăturat”1.
Nuvelele rebre niene ilustrează universul țărănesc și burghezia satelor transilvănene, nefiind
bine primite în momentul publicării acestora în presa vremii. Ele constituie , totuși, exerciții necesare
scrierii romanelor ulterioare ( Frământări -1912, Golanii -1916, Mărturis ire -1916, Răfuiala -1919,
Catas trofa -1921, Norocul -1921, Cui bul visurilor -1927, Cântecul lebedei -1927, Ițic Ștrul,
dezertor -1932). Rebreanu debutează în 1908 în revista „Luceafărul” cu nuvela Codrea ce are ca fir
epic supărarea unui părinte ai căru i copii au fugit din oaste. Volbura dragostei are în prim plan tema
iubirii din romanul Ion. Subiectul femeii înșelate din nuvela Ofilire (fata țăranului Ion Prundaru este
părăsită de fiul preotului satului) va fi reluat în Ion prin imaginea Anei. Răfuial a descrie motivul
flăcăului care își ucide rivalul în dragoste, deoarece el constată faptul că soția lui nu l -a iubit, chiar
dacă s -a căsătorit cu el. Se anticipează astfel imaginea lui Ion al Glanetașului și cea a lui George
Bulbuc. Răscoala este exers ată prin nuvela Proștii ce cuprinde nemulțumirile mocnite ale țărănimii
care nu mai suportă asupririle. În Dintele dăscălița Aglaia rămâne fără dinte la 39 de ani, secvența
fiind reluată în familia Herdelea. În Vrăjmașii găsim posibilul conflict dintre pre otul Belciug și
Zaharia Herdelea.
Imaginea războiului este prezentată în Hora morții și Golanii . „Catastrofa (1919) pune
problema intelectualului burghez dintr -un sat plurinațional, silit să lupte pe front împotriva fraților
de aceeași nație. Năsăudeanul David Pop, avocat cu studiile neterminate, bine însurat, tihnit,
primește, fiind sublocotenent de rezervă, ordin de mobilizare. Câtă vreme luptă pe frontul sârbesc,

1 Lucian Raicu, Liviu Rebreanu, București, Editura pentru Literatură, 1967, p.9.

2
polonez, rutean și italian, eroul își face datoria fără scrupule de conștiință. De îndată ce est e mutat pe
frontul românesc, el e zguduit, intră într -o adevărată criză, fiindcă aici nu mai poate rămâne
indiferent, iar o soluție de compromis este exclusă. Davi d Pop trebuie să aleagă între datoria de
ofițer al armatei austro -ungare și datoria de fiu al unui popor subjugat, pe care frații luptă să -l
elibereze. În timp ce procesul alegerii unei atitudini se zbate în sufletul lui David Pop, incapabil de a
afla un reazăm, mitraliera coman dată de el sec eră mecanic viața ostașilor români. În clipa când
românii înconjoară cuibul ucigător, zbuciumul lui David Pop este curmat brusc de revolverul unui
ofițer și de patul puștii unui plutonier care -i risipește creierii cu o înjurătură teribilă”2. Observăm aici
prefigurarea problematicii romanului Pădurea spânz uraților .
Cu privire la nuvela Ițic Ștrul, dezertor părerile criticilor sunt împărțite. E . Lovinescu o vede
„singura nuvelă ce afirmă un scriitor” ( Istoria literaturii române contemporane ), iar George
Călinescu o consideră „o schiță fără interes” ( Liviu R ebreanu, studiu critic ). Aici se observă
predilecția lui Rebreanu către naturalism prin crime, delincvenți, scene brutale. Toate aceste nuvele
prefigurează cumva conflictele ult erioare din romanele rebreniene: „Sigur este că azi descoperim în
această nuve listică liniile operei mature. Nuvelele sunt de fapt niște simple aspecte. S -ar zice că un
pictor de mari compoziții s -a exersat desemnând detalii, brațe, pumni strânși, picioare în vederea
unei imense pânze”3.
Liviu Rebreanu este un creator extraordinar în zona romanului. Ele sunt scrise cu mare
responsabilitate, anevoios , pe parcursul mai multor ani: Ion (1920), Pădurea spânzuraților (1922),
Adam și Eva (1925), Ciuleandra (1927), Crăișorul (1929), Răscoala (1932), Jar (1934), Gorila
(1938), Amândoi (1940). „Când în 1920 apare, după lungi elaborări, romanul în două volume Ion,
cititorii și critica au subliniat deopotrivă evenimentul. Înmuguririle atât de interesante din
Frământări fuseseră uitate, încât noul roman putea fi considerat ca produsul unei i nițiative radicale,
ca o dată absolută. De fapt, ceea ce vorbea mai puternic în Ion era curajul de a coborî, fără iluzii și
fără prejudecăți, în jocul motivelor sufletești (…). Ion este o largă frescă a vieții românești în
Ardealul revenit, eposul perman enței elementului românesc în mijlocul unor împrejurări neprielnice,
evocat însă nu în motivația ei eroică, ci prin înțelegerea resorurilor statornice ale sufletului țărănesc,
lăcomia de pământ și senzualitatea robustă, afirmate prin șiretenie, lipsă de sc rupule, cruzime”4.
Apariția romanului are la bază mai multe fapte reale pe care scriitorul le notează în
Mărturisiri : „Ion își trage originea dintr -o scenă pe care am văzut -o acum trei decenii. Era o zi de

2 Alexandru Piru, Liviu Rebreanu, Editura Tineretului, 1965, p.39.
3 George Călinescu, Istoria literaturii române de la or igini până în prezent, București, Editura Fundațiilor Regale,
București, 1941, p. 1941, p. 647.
4 Tudor Vianu, Liviu Rebreanu, în vol. Arta prozatorilor români,Opere 5, București, Editura „Minerva”, 1975, p. 274.

3
început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ie șisem cu o pușcă la porumbei sălbatici. Hoinărind
pe coastele dimprejurul satului, am zărit un țăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea…
Deodată s -a aplecat și a sărutat pământul. L -a sărutat cape o ibovnică… Scena m -a uimit și mi s -a
întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă observație”5. Scena aceasta l -a
impresionat pe scriitor, valorificând -o mai târziu în romanul Ion.
O a doua mărturisire se re feră la Rodovica, bătută de tată l său pentru că rămâsese însăr cinată
cu cel mai rău băiat din sat: „La vreo săptămână după întâmplarea cu țăranul care sărutase pământul,
iată alt << eveniment>> în satul nostru: un țăran văduv își bătuse unica fată într -un hal îngrozitor.
Au trebuit să sară vecinii s -o scape din mâini le lui, altfel se zicea că ar fi omorât -o. Pe fată o chema
Rodovica. Biata Rodovica de altfel mânc a destul de des bătaie în ultimul timp, fiindcă i se
întâmplase să greșească și să rămână însărcinată. Greșeli de acestea erau foarte rare pe vremea
aceea pe la noi. Una singură am mai pomenit, o sărăcie, și urâtă și bosumflată, care parcă nici nu
mai avea nume, pentru că tot satul îi zicea <<fata cu șpuriu>>. Rodovica însă, după ce păcătuise, se
încăpățâna să nu spuie, nici măcar tatălui ei, cu cine i s -a întâmplat rușinea… În sfârșit, în ziua cu
bătaia cea groaznică, țăranul nu știu de la cine se zicea că ar fi aflat că Rodovica lui și -a dăruit
fecioria celui mai becisnic flăcău din tot satul”6.
Ion Pop al Glanetașului este un personaj real pe care l -a cuno scut Rebreanu: „Tot în zilele
acelea, am stat mai mult de vorbă cu un flăcău din vecini, voinic, harnic, muncitor și foarte sărac. Îl
chema Ion Pop al Glanetașului. Mi se plângea flăcăul de diversele -i necazuri, a căror pricină mare,
grozavă, unică, el o v edea în faptul că n -are pământ. Dintre toate cuvintele lui se simțea o dragoste
pentru pământ aproape bolnăvicioasă. Pronunța de altfel cuvântul pământ cu atâta sete, cu atâta
lăcomie și pasiune, parcă ar fi fost vorba despre o ființă vie și adorată”7.
După aceste trei scene în mi ntea scriitorului ia naștere ro manul Ion pe care inițial l -a intitulat
Zestrea : „Uite un schelet de roman! Mi -am zis atunci. Și în zilele următoare, obsedat mereu de
gândul romanului, mi -am făcut un caiet anume în care am notat su biectul pe câteva pagini,
dezvoltând unele părți. Pe copertă am scris titlul: Zestrea”8.
Cititorul descoperă în opera aceasta un cumul de romane: un roman de dragoste („glasul
pământului” se împletește cu „glasul iubirii”), un roman social de inspirație ru rală („roman țărănesc”
după G . Călinesc u), un roman de familie (prezentarea vieții familiei Herdelea și a lui Ion), un roman
al condiției intelectualului din Ardeal, un roman realist obiectiv de tip balzacian, un roman -frescă

5 Liviu Rebreanu, Mărturisiri 1932, în vol. Amalgam, Cluj-Napoca, Editura „Dacia ”, 1976, p. 35 .
6 Ibibem , pp. 38 -39.
7 Ibidem, p. 39 .

4
(prin prezentarea vastă a vieț ii personajelor), un roman monografic (prin imaginea complexă a lumii
ardelenești).
Structura romanului se regăsește în cele două părți ale romanului care au titluri semnificative:
„Glasul pământului” cuprinde capitolele „Începutul”, „Zvârcolirea”, „Iubire a”, „Noaptea”,
„Rușinea”, „Nunta”, iar „Glasul iubirii” cuprinde capitolele „Vasile”, „Copilul”, „Sărutarea”,
„Ștreangul”, „Blestemul”, „George”, „Sfârșitul”.
Acțiunea romanului începe prin descrierea simbolică a drumului personificat care intră în satul
Pripas într -o zi de sărbătoare, duminica, atunci când toți locuitori satului se întâlnesc la horă în
curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Drumul lui Rebreanu „trece printre dealuri strâmtorate”,
apoi un râu, prin Cișmeaua -Mortului, Râpele -Dracului și a junge brusc în Pripasul „pitit într -o
scrântitură de coline”. Crucea strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi este
simbolul pierderi i conștiinței religioase a lo cuitorilor satului, precum și o predestinare a faptelor ce
vor urma.
„Hora soartei” (Nicolae Manolescu) de la începutul romanului are o valoare simbolică, iar în
acest loc găsim toate categoriile sociale: țăranul ambițios dornic de a avea pământ (Ion), țăranul
înstărit (Vasile Baciu), intelectualii (învățătorul Herdelea, pre otul Belciug). Ion Pop al Glanetașului
se hotărăște să o ia la joc pe Ana, fata urâtă, dar bogată a lui Vasile Baciu, deși o place pe Florica, o
fată frumoasă, dar săracă. Acest lucru îl supără pe tatăl fetei care îl numește „hoț”, „tâlhar”,
„sărăntoc”, i ar Ion dorește să se răzbune pentru rușinea făcută. La sfârșitul horei flăcăii vor să
plătească lăutarii. Cu acest prilej se iscă o luptă între Ion și George Bulbuc, de fapt este o luptă
pentru dreptul de a o lua pe Ana de soție. Câștigă Ion care îl răpun e cu parul pe George. Acesta din
urmă se va răzbuna în finalul romanului când îl va ucide pe Ion, lovindu -l cu sapa.
Dorința lui Ion de a avea pământ este atât de puternică, încât o seduce pe Ana, lăsând -o
însărcinată, forțându -l astfel pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. Ion nu are acte pe pământ nici
după nuntă, iar cea care suferă este Ana, mereu pe drumuri, bătută de tatăl său. Soluția salvatoare
este pentru femeie sinuciderea, lucru care nu îl emoționează prea mult pe Ion. În fiul său, Petrișor,
vede garanția pământurilor sale. Nici moartea copilului nu îl oprește de la întâlnirile pe ascuns cu
Florica, măritată între timp cu George Bulbuc. Cei doi sunt surprinși, iar George îl lovește pe Ion cu
sapa, omorându -l. Finalul este tragic: George este arest at, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion
revine bisericii.
Cu privire la faptul că romanul Ion are caracter de epopee, Alexandru Piru consideră că
această idee nu este valabilă în cazul nostru: „O idee greșită care trebuie înlăturată în legătură cu Ion

8 Ibidem, p. 40 .

5
este aceea că romanul ar avea caracter de epopee. Dacă prin epopee se înțelege o operă cu eroi
complicați sufletește atunci Ion este o epopee, romanul fiind epopeea vremilor moderne. Prin epopee
propriu -zisă înțelegem însă o operă cu exponenți, în care primul plan îl ocupă eroul colectiv, o
familie sau masele, cum se întâmplă și la Rebreanu în Răscoala . În acest sens, Ion este epopee
numai în subsidiar sau chiar deloc, fiind în s chimb un adevărat roman [ …]. În Ion e definit un țăran,
în Răscoala – țărănimea”9.
Una dintre condițiile esențiale în conturarea unui roman epic este „cumpătarea goetheană ”
despre care vorbește Liviu Rebreanu, adică obiectivitatea. Perspectiva narativă este cea care ne arată
poziția din care se produce enunțarea, este relația de interdependență cu tipul naratorului și cu felul
narațiunii. Se pot descoperi astfel trei feluri de raportare la personaj: „ viziune dindărăt , în care
naratorul știe totul despre personajul său; viziune împreună cu , unde naratorul știe tot atât cât
persona jul, încât el nu poate da explicații cititorului decât dacă i le oferă personajul însuși; viziune
din afară , în care naratorul este doar martor, știe mai puțin decât personajul. Primul este carac teristic
prozei secolului al XIX -lea, celelalte două sunt cul tivate cu precădere în proza modernă”10.
Naratorul omiscient și omniprezent poate fi regăsit în majoritatea romanelor sale, cu precădere
în Ion. Lucian Raicu vede că Rebreanu păstrează o mare liniște epică, de „rapsod răbdător” care
impune obiectivitatea ca o condiție esențială, „o cale mai înaltă și mai profundă totodată de
comunicare cu acest spirit al lucrurilor”11. Această răbdare, cumpătare , se citește pe chipul lui Vasile
Baciu atunci când o bate pe Ana pentru că l -a făcut de rușinea satului: „Cănd desc hise poarte, văzu
pe Ana care venea de la gârlă cu coșul încărcat de rufe limpezite. Cum o zări, Vasile simți o tresărire
aprigă. Într -o clipă mintea i se lumină, iar în gândurile lui răsări Ion al Glanetașului, cu o înfățișare
disprețuitoare și triumfătoa re, arătând cu mâna pântecele Anei. Apoi, repede, fata dispăru, rămânând
în ochii lui numai burta ei încinsă cu betele tricolore peste zadiile sumese, o burtă uriașă, vinovată,
urâtă, ațâțătoare, în care rușinea se lăfăia sfidătoare și trufașă. Când a dat cu ochii de ta tăl său, Ana
s-a oprit încremenită de privirea lui rece, stăruitoare și sălbatică, ce -i străbătea în inimă ca un
pumnal. Groaza i se trezi în suflet atât de sfâșietoare, că începu să țipe disperată, cu un glas foarte
subțire: –Nu mă omorî , tătucă, nu mă omor î, nu mă omor î!” Cititorul vede cum Ana este din ce în ce
mai deznădăjduită, fiind ținta batjocurei tatălui și soțului ei. Aceste sentimente pot fi relatate doar de
un ochi obiectiv cu o răceală în descriere.

9 Alexandru Piru, Liviu Rebreanu, în. Vol. Permanențe românești , Editura „Cartea Românească”, 1978, p. 220.
10 Adrian Costache, Florin Ioniță, Adrian Săvoiu, Limba și literatura română. Manual pentru clasa a X -a, București ,
Editura Grup Editorial Art, 2005, p. 66.
11 Lucian Raicu, Liviu Rebreanu , București, Editura pentru Literatură, 1967, p. 311.

6
În Răscola obiectivitatea este văzută ca o liniște a punctului de vedere. Răbdarea este simțită
inițial la oamenii năpăstuiți, naratorul este și el răbdător, viața se desfășoară normal fără ca oamenii
să-și plângă soarta: „în acest punct inițial toți eroii sunt egali între ei, se pot de sfășura în bine sau în
rău, nimeni nu este admonestat înainte de a se desfășura și nici aclamat”12. Răbdarea epică se
regăsește în descrierea horei de duminică, fiind în Răscola una din puținele momente de liniște, dar
care este, de fapt, o acalmie: „Dar ho ra, un lanț de trupuri înfierbântate, continua, șerpuia mai
avântată, parcă nu s -ar fi oprit niciun moment de când a început și nici n -ar mai vrea să se oprescă
niciodată”.
Construcția romanelor este la Rebreanu o forță interioară de creație ce își pune am prenta
asupra realității scriitoricești. Fiecare roman are ritmul lui, mișcarea sa lăuntică narativă, respectâ nd
secvențele textului narativ. Lucian Raicu a făcut o deosebire între „obiectivitatea -metodă” și
„obiec tivitatea -natură”, Rebreanu încadrându -se în cea de -a doua categorie prin forța sa creatoare.
Calmul narării se vede în primele romane.
În ceea ce privește tendința scriitorului spre scenele dure, sângeroase, însuși Rebreanu
mărturisește în Metropole că toate ideile mari care au zdruncinat omenirea s -au realizat prin sânge.
Fără un sacrificiu originar nu se poate face nimic. Supliciul, tortura fizică, sunt descrise în Adam și
Eva, Crăișorul, Pădurea spânzuraților . Frumosul, afirma Rebreanu, nu este o simpl ă născocire, în
literatură el este o creație de oameni și de viață: „A crea oameni nu înseamnă a copia după natură
indivizi existenți. Asemenea realism sau naturalism e mai puțin valoros ca o fotografie proastă.
Creația literară nu poate fi decât sinteză. Omul pe care îl zugrăvesc eu o fi având și trebuie să aibă
asemănări cu mii de oameni, cum au și în viață toți oamenii, dar trăiește numa prin ceea ce are unic
și deosebit de toți oamenii din toate timpurile” (intervi u în revista „ Ideea europeană”, Cred, 1926).
Rebreanu este un teoreticianul scrisului anticalofil înainte de Camil Petrescu (Alexandru Piru):
„Prefer să fie expresia bolovănoasă și să spun într -adevăr ce vreau, decât să fiu șlefuit și neprecis.
Strălucirile stilistice, cel puțin în opere de cre ație, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei și a
mișcării de viață. De altfel, cred că e mult mai ușor a scrie frumos, decât a exprima exact…”
Fiind un exponent al romanului rural, observăm în creațiile sale prezența termenilor regionali
și popul ari. Lexicul rebrenian are aspecte ardelenești, dar găsim totuși și unele neologisme în Adam
și Eva . Epitetul, comparația, metafora sunt folosite cu moderație, nefiind interesat de artificiul
artistic: „O lumină cenușie, tulbure privea pe ferestre când se trezi Glanetașu. Din depărtare se auzi
un cucurigu slab, pierdut și răgușit. Peste o clipă, altul, mai aproape, răspunse subțire și tăios. Pe
urmă altele, din ce în ce mai apropiate și mai țanțoșe, până ce o bătaie surdă din aripi, în tindă,

12 Ibibem , p. 314 .

7
urmată de un c ântec de cocoș poruncitor, gros, sfârșindu -se într -un cârâit vesel, cutremură toată
căsuța…” ( Ion – a se observa prezența numeroasă a epitetelor). Comparația este cultivată cu
precădere în romanele sale. Pământul este pentru Ion „ca o țărancă voinică și frumoasă a cărei
îmbrățișare îți zdrobește oasele”, dorește să mângâie pământul „ca pe niște ibovnice credincioase”.
Ceața este văzută „ca o femeie cochetă”, primăvara zâmbește „ca o fecioară îndrăgostită” etc.
„Incapabil de exaltări sau efuziuni lirice, R ebreanu este un autor care pune accentul pe acțiune,
de unde puținătatea determinărilor nominale și mulțimea verbelor. Câteva exemple: Zeci de vrăjmași
se văitau, înjurau, gemeau; Sufletul lui nu e în stare decât să se revolte, să sufere și să geamă;
Ograd a se umplu repede de oameni care se minunau, strigau, se închinau, înjurau; Femeia roși, se
scuză, surâse, dispăru; Primarul se uită, cercetă, se suci și, nedescoperind nicio urmă de spargere,
întrebă deodată mânios. Alăturarea de trei sau patru verbe ține locul unor descrieri pentru care în stil
nominal ar fi fost nevoie de un spațiu mult mai mare”13.
O problematică foarte puțin cunoscută cu privire la creația rebreniană se referă la prezența
unor elemente de spionaj străin în romanul Răscoala . Profesorul d e origine română, Dorin Uritescu,
ce predă actualmente la Universitatea York din Toronto a făcut niște cercetări în acest sens pe care
le-a publicat în revista Serviciului Român de Informații „Intelligence”. „Aspecte ale procesului
organizat de spionajul s trăin și efectele antiromânești ale acestuia sunt oglindite în transfigurări
artistice -literare de o mare forță expresivă, dar, până astăzi, critica literară și istoria literară nu le -au
semnalat și nu le -au analizat din punctul de vedere al conținutului r ealității transformate estetic, atât
de important pentru realizarea educației corecte de securitate a cetățenilor, în primul rând a elevilor
și studenților, pe lângă acțiunea realizării educației lor artistice, astfel o parte esențială a mesajului
epic a r ămas necunoscută acestora”14.
În capitolul „Flămânzii” , Alex Mihai Stoenescu observă un zvon -dorință introdus de spionajul
străin pentru a destabiliza România, căci un posibil război civil ar fi fost o bună oportunitate pentru
armatele străine să pătrundă pe teritoriul țării noastre în vederea stabilirii ordinii: „Dar poate s -or
îndura boierii să ne dea pământ, că așa se aude… De altminteri am auzit la București pe mulți boieri
că trebuie să se împartă moșiile la oameni, că nu -i drept ca tocmai oamenii, care îl muncesc, să nu
aibă pământ”15. Acestea sunt cuvintele lui Petre Petre în discuția pe care o are cu Titu Herdelea, iar
boierii mulți aparțineau Opoziției Unite. Este o situație unică: „o forță politică a unei țări, în loc să
fie atacată de o răscoa lă, produce ea însăși o revoltă țărănească pentru a ajunge la putere. O

13 Alexandru Piru, Liviu Rebrean u, în. vol. Permanențe românești , Editura Cartea Românească, 1978, p. 257 .
14 Dorin Uritescu, Aspecte ale spionajului străin pe teritoriul României semnalate în romanul Răscoala de Liviu
Rebreanu , în rev. Intelligence , nr. 20, 2011, p. 15 .
15 Liviu Rebreanu, Răscoala , București, Editura Minerva, 1977, p. 97 .

8
răsturnare a guvernului ca urmare a acestei răscoale ar fi avut caracterul unei lovituri de stat, ea fiind
pregătită ca atare de gruparea radicală din Opoziția Unită cu sprijin străin”16. Membrii acestei
Opoziții erau în legătură cu profesioniști ai spionajului rus. Călăreții pe cai albi vin prin sate, iar
oamenii se minunau că i -a trimis Dumnezeu să pedepsească lumea de rele.
Răscoala nu a avut loc în anul foarte secetos 1904, ci în 190 7, un an îmbelșugat și a fost
pregătită cu mare atenție fiind un „atentat la securitatea națională a țării inițiat de o putere străină”17.
Viața țăranilor din creația rebreniană prezintă durerea celor mulți, cruzimea realității umane.
Concepția de „corp sfe roid” a romanului Ion se conturează încă din primele pagini ale operei,
după cum și -a propus scriitorul: „Toate elementele trebuie să se unească, să se rotunjească, să ofere
înfățișarea unei lumi, unde începutul se confundă cu sfârșitul. De ace ea, romanul, un corp sferoid, se
termină precum a început”.
La fel ca la Balzac, cu o mare încărcatură simbolică este prima frază din roman și primul
capitol, după cum ne mărturisește Rebreanu: „Prima frază marchează ritmul deosebit, unic al
romanului. După ce am găsi t-o pare atât de naturală, încât te miri cum te -ai putut gândi la altceva.
Conținutul ei, cuvintele, cadența, toate o caracterizează ca fiind singura posibilă și indicată să
deschidă poarta unei lumi noi. La fel și primul capitol zugrăvește atmosfera gener ală a acestei lumi
sau cel puțin o prevestește”.
Prin cunoscuta tehnică a contrapunctului se prezintă în paralel destinul a două familii, putând
chiar vorbi de un roman în roman. Metafora drumului care urcă, aleargă, spintecă satul Jidovița
deschide opera, făcându -se cu această ocazie o trecere în revistă a toponimelor simbolice:
Cișmeaua -Mortului, Pădurea Domnească, Râpele -Dracului.
Obiectivitatea specifică romanului rebrenian permite simpatia sau antipatia pe ntru unele
personaje. Suferința cititorului pen tru durerea Anei, de exemplu, se desprinde adeseori, componenta
morală fiind un reper pentru fiecare. Iubirea pentru pământ și iubirea pasională se împletesc în
creația sa, fiind prezentate cu aceeași obiectivitate. Rebreanu este un bun cunoscător al sufle tului
uman, dar și al psihologiei colective, preze ntând reacția și gândirea oameni lor în situații limită.
„Obiectivitatea epică a romanelor sale reflectă în planul artei obiectivitatea ideilor sale;
acestea nu sunt idei personale, ci cristalizarea aproape impersonală a unei largi experiențe colective.
Rebreanu, în frazele majore, n -are păreri, ci idei generale, atitudini largi și sentimente unitare, care
cuprind în sfera lor nu o porțiune a vieții, ci viața în toate dimensiunile. Marea vigoare epică se

16 Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România , vol. II, București, Editura RAO, 2002, p. 215.
17 Ibidem , p.128 .

9
explică la Rebreanu prin tipul de atitudine care se integrează perfect vieții, care i se adaptează fără
să lase pe dinafară nicio idee”18.
Putem distinge două accepțiuni atunci când discutăm despre obiectivitatea lui Liviu Rebreanu:
 una atitudinală – e vorba, în acest caz, de realismul care se opune idilismului
sămănătorist;
 alta naratologică – se referă la caracteristicile romanului doric, în viziunea lui Nicolae
Manolescu.
Particularitățile realismului se impun odată cu renunțarea la romanele siropoase, „mist erioase”
ale Bucureștiului pașoptist, și reproducerea completă, exactă și sinceră a mediului în care trăiește
societatea. Impresia autenticității, relatarea la persoana a III -a, tehnica detaliului semnificativ,
analiza psihologică, narațiunea heterodiegeti că, cronologia faptelor, stilul sobru, rigoarea, precizia,
simetria compozițională, verosimilitatea , sunt câteva dintre trăsăturile realismului obiectiv pe care îl
elogiază și E. Lovinescu. Modernismul lovinescian, sprijinit pe principiul sincronismului, pe teoria
imitației, care militează pentru integrarea tradiției, a specificului național, poate fi considerat un
moment semnificativ în evoluția culturii și literaturii române. Criticul literar prețuiește apariția
romanului Ion, de L. Rebreanu, spre deoseb ire de Nicolae Iorga și G. Ibrăileanu.
În cadrul „Sburătorului”, E. Lovinescu propune o sincronizare a literaturii române cu spiritul
veacului, prin respectarea următoarelor mutații: trecerea de la o literatură cu tematică preponderent
rurală la o literat ură de inspirație urbană; intelectualizarea prozei și a poeziei; cultivarea prozei
obiective; dezvoltarea romanului analitic. Principalele cărți în care în care dorește modernizare a
culturii și literaturii române sunt: Istoria civilizației române moderne , Istoria literaturii române
contemporane . Pentru Rebreanu realismul înseamnă viață, dar și selecție , sinteză, deoarece simpla
copiere a realității nu este suficientă. Obiectivitatea sa vine din refuzul lirismului și din promovarea
romanului românesc moder n. El optează pentru concepția sferoidă a romanului, în care toate
momentele trebuie să se unească, să se rotunjească, iar începutul să se confunde cu sfârșitul, ca în
Ion. „Sferoidă, circulară, acțiunea este în același timp biplană, alternantă și interfer entă. În Ion se
poate vorbi, de un roman în roman , întrucât se urmărește paralel destinul a două familii, aparținând
la două grupuri sociale diferite. Ba mai mult, orientându -se după evoluția pasională a personajului
principal, scriitorul ne sugerează un r oman al pământului și unul al iubirii. Dar ele se găsesc într -o
legătură organ ică, se intercondiționează și își răspund în același sistem al contrapunctării”19.

18 Lucian Raicu, Liviu Rebreanu , București, Editura pentru Literatură, 1967, pp. 337 -338.

19 Al. Sădulescu, Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, București, Editura „Minerva”, 1976, p. 170.

10
Nicolae Manolescu pornește de la ideea că romanul este „o arcă a lui Noe”, „o reconstruire a
universului, nu o restituire a lui”, și încadrează romanul Ion în categoria romanului doric prin
perspectiva obiectivă (omniscientă) / focalizare zero: narator omniscient, viziune globală,
personajele au statut de „marionete” în mâna „păpușarului”, narațiune a la persoana a III -a.
Omnisciența este represivă , deoarece naratorul stăpânește în totalitate universul ficțional,
permițându -i acestuia să pătrundă în sufletul și gândurile personajului Ion și să puncteze ceea ce el
simte și cugetă: „Dar Florica era mai săracă decât dânsul , iar Ana avea locuri, și case, și vite
multe…”. Punctele de suspensie marchează fluxul gândurilor personajului la care naratorul are acces
fără opreliști.
G. Călinescu fixează meritul esențial al lui Liviu Rebreanu, acela de a fi răm as în sfera unei
conștiințe artistice superioare prin eliminarea lirismului și crearea romanului obiectiv .

Bibliografie :
1. Rebreanu, Liviu, Opere , volumul 5, Pădurea spanzuraților , ediție critică de Niculae Gheran,
addenda de Cezar Apreotesei și Valeria D umitrescu, București, Editura „Minerva ”, 1972.
2. Rebreanu, Liviu, Opere , volumul 6, Adam și Eva , ediție critic ă de Niculae Gheran, variante în
colaborare cu Valeria Dumitrescu, București, Editura „Minerva ”, 1974.
3. Rebreanu, Liviu, Opere , volumul 7, Ciuleand ra. Crăișorul Horia , ediție critic ă de Niculae Gheran ,
variante în colaborare cu Valeria Dumitrescu, București, Editura „Minerva ”, 1975.
4. Rebreanu, Liviu, Opere , volumul 8, Răscoala , ediție critică de Niculae Gheran , variante în
colaborare cu Valeria Dumit rescu, București, Editura „Minerva ”, 1975.
5. Rebreanu, Liviu, Ion, tabel cronologic ș i crestomație critică de Smarand a Vultur, Timisoara, Editura
Facla, 1983.
6. Rebreanu, Liviu, Opere, Volumul 15, Metropole. Amalgam, ediție critică de Niculae Gheran,
stabilire a textulu i în colaborare cu Nedeea Burcă, București, Editura „Minerva ”, 1991.
7. Rebreanu, Fanny Liviu, Cu soțul meu. Gânduri – imagini -întâmplări , Bucuresti, Editura pentru
Literatură, 1963 .
8. Sasu, Aurel, Liviu Rebreanu, sărbătoarea opere i, București, Editura „Albatros ”, 1978
9. Săndulescu, Alexandru, Introducere în opera lui Liviu Rebreanu , Bucureș ti, Editura „Minerva ”,
1976 .
10. Simuț, Ion, Rebreanu dincolo de realism , Oradea, Bilioteca Revistei „Familia”, 1997 .
11. Raicu, Lucian, Liviu Rebreanu , Editura pentru Literatu ră, București, 1967 .
12. Simion, Eugen, Scriitori români de azi , II, Editura „David & Litera ”, Chișinău, 1998.

11
13. Simion, Eugen, Scriitori români de azi , IV, Editura „David & Litera, Chișinău ”, 1998.
14. Simuț, Ion, Liviu Rebreanu , Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura „Aula ”,
Brașov, 2004.