Profesor înv.primar, NECULAE (GORAN) IOANA- ADRIANA PLOIEȘTI 2018 CUPRINS… [301462]

[anonimizat]

– PREDARE PRIN INTERMEDIUL

JOCURILOR

Coordonator:

Candidat: [anonimizat], NECULAE (GORAN)

IOANA- ADRIANA

PLOIEȘTI

2018

CUPRINS

Argument…………………………………………………………………………………………….4

CAPITOLUL I

1.[anonimizat]………………………6

1.1.Metodologia cercetării de teren…………………………………………………6

1.2.Aspecte monografice privind localitatea Comarnic………………………7

1.2.1. Așezare geografică…………………………………………………..7

1.2.2. Istoricul localitatii……………………………………………………8

1.2.3. Instituții culturale……………………………………………………11

2. Monografia folclorică ……………………………………………………………….14

2.1.Obiceiuri și tradiții………………………………………………………………….14

2.1.1..Portul popular……………………………………………………………..14

2.1.2.Serbări populare ………………………………………………………….16

2.2.Legende locale………………………………………………………….. ………….18

2.2.1.[anonimizat] ……………………………………………………………………………………18

2.2.2.Pe urmele haiducilor……………………………………………………….18

2.2.3.Morile comarnicenilor …………………………………………………..24

2.2.4. Alte unelte și instrumente de lucru de odinioară…………………24

[anonimizat] – activitate fundamentală la vârsta școlara……………………………………26

1. Conceptul de joc didactic ……………………………………………………………..26

2. [anonimizat]………………………………….27

3.Structura și organizarea jocului didactic…………………………………………..32

4. Teorii despre joc…………………………………………………….….35

[anonimizat]- LEA

Cercetarea pedagogica………………………………………………………………………..39

1. Tipul de cercetare………………………………………………………………………….39

2.Ipoteza și obiectivele cercetării………………………………………………………..39

3.Metode de investigare…………………………………………………………………….40

4.Etapele cercetării…………………………………………………………………………. 41

4.1..Etapa constatativă………………………………………………………………41

4.2.Etapa aplicării practice………………………………………………………..42

4.3. Pregătirea copiilor în vederea desfășurării jocului didactic……..43

4.4.Desfășurarea jocului didactic……………………………………………….45

4.4.1. Introducerea în joc…………………………………………………..45

4.4.2.Prezentarea și intuirea materialului……………………………..46

4.4.3.Anunțarea activității…………………………………………………46

4.4.4.Explicarea jocului…………………………………………………….47

4.4.5.Executarea jocului……………………………………………………47

4.4.6.Încheierea jocului…………………………………………………….49

4.4.7.Componenta echipajelor și jocurile folosite…………………49

5.Etapa finală………………………………………………………………………………….52

6.Analiza psiho-pedagogică………………………………………………………………54

CONCLUZII………………………………………………………………………………..78

ANEXE……………………………………………………………………………………………82

Bibliografie……………………………………………………………………………….111

„Puneți copiii în fața monumentelor în care este încorporată istoria … și în felul acesta istoria poporului nostru nu va mai fi o materie de învățat pe de rost astăzi și de uitat mâine, ci un element de putere și de inițiativă în sufletul fiecăruia dintre noi”

( N. Iorga )

ARGUMENT

În formarea și cristalizarea la vârstele mici a sentimentului național care se naște în familie, crește și se dezvoltă cu vârsta, un rol important îl are mediul înconjurător, locul primelor jocuri, reușite, bucurii. De aici, necesitatea cunoașterii directe a elementelor de istorie locală: locuri, monumente istorice, unelte de muncă, folclorul și meșteșugurile practicate. Aceste elemente de istorie locală sunt demne de luat în considerare pentru că ele acționează cu intensitate asupra elevilor, îi impresionează, le sunt apropiate și adesea date nemijlocit în experiența lor practică, în experiența lor de viață.

De o mare importanță este ca elementele de istorie locală să nu fie izolate de faptele și evenimentele istorice care fac obiectul istoriei naționale. Așa cum istoria României nu poate fi înțeleasă dacă o privim izolat, dacă nu o integrăm în istoria universală în general, tot așa și elementele de istorie locală rămân neînțelese dacă nu sunt integrate în istoria națională. Cunoașterea trecutului localității noastre, a vieții strămoșilor, cunoașterea culturii materiale și spirituale create în trecut și în prezent, devine mai clară, mai profundă și mai temeinică prin folosirea în predarea istoriei naționale a elementelor de istorie locală. În același timp, folosirea acestor elemente la lecțiile de limba româna, istorie sau geografie contribuie într-o mare măsură la stimularea interesului și a dragostei lor pentru studiul acestei discipline. Elevii se conving că oamenii din fiecare oraș sau sat și-au adus contribuția la constituirea istoriei.

Elementele de istorie locală, integrate cu pricepere în cadrul activităților integrate, au o valoare educativă deosebită. Ele oferă dovezi asupra trecutului, aduc mărturii, sugerează, îi ajută pe elevi să înțeleagă, să „pipăie” trecutul, fără de care acesta ar rămâne abstract și verbal. „Curiozitatea, interesul pe care-l trezesc urmele istoriei locale, emoția pe care o provoacă, imaginația pe care o stimulează, constituie o condiție favorabilă pentru studierea cu succes a acestei discipline. Ele dau trecutului, o viață nouă, îi ajută pe elevi să reconstituie evoluția istoriei, să retrăiască cu intensitate. Autentificarea lor este o chezășie a exactității trecutului”. (Robert Lefranc, Mijloace audio-vizuale în slujba învățământului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966, p.200)

Dacă elevii primesc exemple vii și reale, istoria, și îndeosebi istoria locală, va avea un rol important în educarea în spiritul patriotismului. Acest sentiment al dragostei de patrie nu trebuie uitat. Nu este un sentiment înnăscut și nu apare spontan. El este rezultatul unui îndelung proces educativ.

Sentimentul patriotic nu se dezvoltă „prin învățare” de noi sentimente, ci prin apariția unor trăiri emotive noi. Profesorul nu poate impune elevilor săi să simtă dragostea, admirația, dacă aceste sentimente nu sunt orientate în lecție.

Omul din societatea democratică nu trebuie să fie o ființă rigidă, de piatră, el trebuie să înțeleagă, să vibreze în același timp afectiv cu normele moral civice, sub formă de sentimente patriotice.

Integrarea elementelor de istorie locală în lecții satisface obiectivele de ordin informativ și formativ pe care le urmărim în lecțiile transdisciplinare. Sub aspect informativ, aducerea elementelor concrete îi ajută pe elevi la aprofundarea, la cunoașterea multilaterală a fenomenului studiat, la însușirea temeinică a cunoștințelor, la fundamentarea științifică a lecției. Sub aspect formativ, elementele de istorie locală stimulează spiritul de observație, gândirea,imaginația,formarea aptitudinilor științifice ale elevilor. Ele contribuie la formarea însușirilor morale pozitive, la dezvoltarea sentimentului patriotic.

Materialul de istorie locală poate fi folosit în mai multe modalități, în funcție de natura elementului local, de scopul urmărit în lecție, de particularitățile de vârstă și de nivelul de dezvoltare intelectuală a elevilor. „Cele mai multe și mai importante metode pe care le folosim sunt cele active, care au scopul de a-l învăța pe elev să învețe, să-l obișnuiască să studieze în mod independent, pregătindu-l în vederea educației permanente.’’( I.Cerghit, Mijloace de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976, p. 67-68)

Pe această bază, elevii pot alcătui referate, micromonografii ale cartierului, descrierea unor personalități locale în cadrul cercului de limba română sau prin intervenții personale în lecțiile corespunzătoare. Urmările benefice pentru elevi constau în dezvoltarea capacității de analiză și sinteză, a spiritului critic, a celui de observație, transformându-i din factori pasivi ai lecției în adevărați parteneri ai profesorului, în actul de predare-învățare.

De exemplu, fotografiile și cărțile poștale care înfățișează unele străzi cunoscute, fabrici sau firme realizate în perioade diferite ale secolului și care se află în muzeele locale, pot fi folosite pentru a identifica continuitatea sau schimbările apărute în aspectul orașului respectiv. Mai mult, acestea pot fi folosite și în ceea ce privește reliefarea impactului pe care l-au avut asupra vieții comunității procesele de modernizare, de exemplu: apariția electricității, iluminatul public, impactul producției de masă asupra transportului urban, mecanizarea agriculturii și consecințele poluării asupra mediului înconjurător. Oferindu-le elevilor dovezi asupra trecutului istoric local, prezentându-le personalități de excepție care au legat numele localității de cultura și știința românească, îi ajută pe aceștia să reconstituie evoluția istorică și culturală a zonei și localității natale, să retrăiască evenimentele, culoarea locală a unor epoci trecute închegându-se mai ușor în mintea lor. Astfel, elevii vor înțelege mai ușor istoria și geografia locurilor unde s-au născut și vor fi mândri de locurile în care trăiesc,vor trăi cu intensitate sărbătorile locale specifice locului.

Proiectul are ca obiectiv general valorificarea instructiv – educativă a elementelor de istorie locală prin intermediul activităților transdisciplinare, cultivarea respectului față de trecutul istoric si modelarea armonioasă a personalitații elevilor printr-un complex de influențe cuprinse în activități practice efectuate de elevi: lecturi suplimentare, informări, interviuri, culegerea informațiilor, selectări ale datelor culese, participarea la serbări locale.

CAPITOLUL I

Monografia localității natale, cercetare de tip etnologic

Metodologia cercetării de teren

Cercetare monografică “ Cercetătorul trebuie să cuprindă în câmpul lui de observatie și actualitatea ți trecutul; mintea lui trebuie să fie veșnic gata să cunoască și ce se întâmplă și ce s-a întâmplat altădată, pentru că nimic nu poate fi pătruns în toate tainele lui dacă e izolat în timp, ca si în spatiu; fapte de azi pot fi mai bine înțelese daca le cunoaștem și pe cele din timpuri depărtate, după cum trecutul ne apare mai limpede la lumina prezentului. Între ce este și ce a fost, mintea noastră trebuie sa întindă mereu punți de lumina – și numai cine întelege aceasta este adevarat om de știinta; ceilalti, care nu văd decât o parte mica din infinitatea de fapte, care iau în sama ori numai prezentul ori numai trecutul –aceia sunt «jumătate-învățați», ca «jumătate-oameni», despre care vorbesc basmele”. (Ovid Densusianu, Flori alese din cântecele poporului. Vieata păstoreasca în poezia noastra populara. Folclorul, Cum trebuie înteles. Gr aiul din Tara Hategului, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1966, p. 56.)

Patrimoniul etnofolcloric al localității Comarnic, însumând bunurile culturii și civilizației produse de-a lungul veacurilor, dar și în prezent, reprezintă cea mai importantă și cea mai valoroasă dimensiune a existenței comărnicenilor, care ne conferă adevărata identitate și individualitate. Marea parte a bogatului material a fost înregistrată, consemnată, cercetata șidepusă în arhive pentru conservare. Există însă și o alta parte nu mai puțin importantă,care circulă astăzi, ca forma vie, autentică de manifestare și care reliefează modulpropriu de a fi. Este vorba de faptele folclorice , care înca nu au fost adunate și cercetate decât într-o foarte mică masura. De aceea astăzi se impune o mai mare atenție , astfel încât ele sa fie păstrate sicunoscute de către generațiile viitoare.

Putem vorbi, deci, de o arhiva documentar-istorică și de una a faptelorexistente în prezent.În afară de sărbătorile bisericesti, fiecare localitate ține și altele multe sărbători, numite «babesti», specific fiecărei zone.

Pentru că, sub influența civilizației, o parte din ele sunt pe cale să dispară, este de datoria fiecărui localnic să transmită copiilor săi fiecare obicei sau tradiție deprinsă din moși-strămoși, astfel încat urmașii lor să aibă acces asupra tuturor informațiilor referitoare la originile lor.

Aspecte monografice privind localitatea Comarnic

Monografia-metodă a cercetării de tip folcloric

Monografia este un studiu științific amplu asupra unui subiect anumit, tratat detaliat și multilateral, din toate punctele de vedere. Monografiile sunt, în general, lucrări de o mare complexitate, ele operând cu date și cifre ce cuprind toate sferele vieții spirituale și social-economice ale unei localități sau arii geografice mai largi și ale comunităților lor umane.  (dr. Aurel Vaida, în prefață la Țara Lăpușului, de Floare Butian, Editura Galaxia Gutenberg, 2004, p. 7)

Așezare geografică

Orasul Comarnic este situat la intersectia paralelei de 45 grade 15 secunde latitudine nordica cu meridianul de 25 grade 42 secunde longitudine estica. Pe continentul European se afla in partea de sud-est, iar pe teritoriul Romaniei in partea sudica.

Este situat in plina interferenta carpato-subcarpatica, in grupa Bucegilor.

Vecini:

La nord-Sinaia; La est-Secaria;

La sud-Breaza; La vest-Talea.

Limite:

La est si sud-est – Dealul Varful – Frumos, Dealul Lanii si Podu Corbului;

La vest-masivul Gurguiatul si Plaiul Talii;

La sud- vest- cu Breaza.

Din punct de vedere geografic orasul Comarnic este o depresiune situata intre munti si dealuri.

Orasul se ridica pe verticala intre 600 si 700 metri dar gospodariile izolate urca peste 1000 metri.

Muntii Garbova si Munti Floreiul depasesc 1000 metri altitudine.

In partea de est dealurile sunt o prelungire a muntilor: dealul Varful Frumos, dealul Lanii si Podul Corbului.

Situat in plina zona de interferenta carpato-subcarpatica,orasul Comarnic are un peisaj aparte rezultat din prezenta zonei piemontane cu varfuri ridicandu-se pana la 1275 metri(Varful Gurguiatul), a ,,podurilor’’ puternic erodate de paraurile ce alimenteaza raul Prahova, a pantelor abrupte care marginesc aceste poduri spre vale afectate de alunecari de teren mai vechi sau mai moi, care le dau aspectul unei dispuneri in trepte de forma unor valuri.

Istoricul localitatii.

Ca să înțelegem trecutul istoric al Comarnicului, trebuie să facem un scurt popas la Mărginenii de Jos unde se găseau familii boierești din rândul cărora, primul care s-a infiltrat, acaparând jumătate din obștea Comarnicului, a fost Udriște-ctitorul mănăstirii Snagov.

Dupa moartea lui, moșia a revenit fiului său Vel Vistiernicul Stoica Vintilov, acesta lăsând jumătate din moșia Comarnicului fiului său, vornicul Drăghici.

După moartea acestuia, domnitorul Radu Paisie, a dăruit fraților Drăghici Spătar și Udriște mare vistier ,,…Comarnicul tot,cu tot hotarul, pentru că le este jumătate din Comarnic veche și drept ocina, încă în zilele părintelui domniei mele, bătrânul Radu Voevod.Pentru ca aceasta mai sus zisă jumatate din Comarnic a fost dedina unui om anume Manea si a cazut Manea intr-o greșala față de Drăghici vornic, de i-a dat mai sus-zisa jumătate din Comarnic.Iar Drăghici vornic i-a iertat capul…’’ (Biblioteca Academiei Romane,Manuscrisul XXXIX /5).6 (Biblioteca Academiei Manuscrisul CCCXCVII /20).

Deoarece descendenții spătarului Draghici s-au stins din viață fără să aibă urmași, partea lor din moșia Comarnic a trecut in stăpânirea fratelui sau, Vel Vistiernicul Udriște. Un alt document,emis din București la 7 august 1574, prin care Alexandru Mircea voievod intarea lui Draghici ban si sotiei sale Vladea, stăpânirea asupra satelor ,,…Mărgineni și Filipești și Cricoveni…și Breaza și Comarnicul și Teșila si Secăria,și toate bălțile și morile…pentru că le sunt acestea mai sus scrise sate vechi și drept ocine și dedine…’’ (D.I.R. ,B. ,Tara Romaneasca, vol.5 (1581-1599),veacul XVI,Academia Romaniei,Bucuresti, 1952, documentul 28)

O știre asemănatoare provine de la domnitorul Mihnea Turcitul,care în ziua de 4 iunie 1581 a întărit stapânirea jupânului Udriște banul și jupânului Stoica postelnic și cu feciorii lor ,,…ca sa le fie satul Comarnic cu tot hotarul pentru că iaste a lor bătrâna si dreaptă moșie și de bastina .Si semnile sa se stie :hotarele cele vechi da preste Cornu, preunde au fost mai dinainte vreme Valea Fiarălor,până la Frunți și până la Prahova, da peste Corn…’’ (Arhivele Statului Bucuresti, A.N.,CCXCIII /44-1681)

Ultimul stăpânitor a fost marele ban Udriște Mărgineanu care a avut o fata-Elina – a ajuns doamnă a țării căsătorindu-se cu un tânar și bogat boier, sfetnic și căpitan al lui Mihai Viteazu, urcat pe tron după moartea acestuia, sub numele de Radu Șerban. Acesta a avut două fete: Ancuța și Elena, prima căsătorită și rămasă văduvă, cu Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazu.

Elena era căsătorită cu Constantin Cantacuzino.Acesta a fost omorât fără judecată la Mănăstirea Snagov și înmormântat cu cinste de către soția sa, Elena ,la Mănăstirea Mărgineni,

Comarnicul a rămas mai departe in stăpânirea Elenei Cantacuzino care, ajunsă la vârsta bătrâneților, spunea:,,…Eu, Elena, care am fost jupâneasa răposatului Constantin Cantacuzino biv vel postelnic, fata răposatului Io Serban Voda, nepoata jupânesei Marii, strănepoata jupânesei Ancăi ot Coiani, așijderea și despre maica mea, răposata doamna Elina,nepoata lui Udriște vistier , strănepoata lui Drăghici vornic ot Mărgineni, adeverez cu acest catastih al mieu cum am ales și am dat fiu-meu, lui Constandin, parte din toate satele și moșiile mele, cât am avut de moșie de la moșii si strămoșii miei și cât am avut cumpărătoare ce impreuna si cu soțul mieu, mai sus numitul, să aibă a le ține el singur și să le oblăduiască coconii și nepoții cu buna pace precum i-au venit sorții la împărțeala cu alți frați, care s-au facut înaintea mea și cu voia mea…, jumătate din Comarnic cu rumanii 262, reveneau lui Constantin și Mihai…’’

Abundentele izvoare din veacul al-XVI- lea si al-XVII- lea mărturisesc existența populației de ,,rumani’’în peisajul onomastic al ,,podurilor’’ de aici.

Un indiciu al răspândirii țăranilor șerbi prin aceste locuri ni-l oferă si alte documente.De pildă, un hrisov din 14 iunie 1737 ,intarea stapanirea Manastirii Coltea pe o parte din satul Comarnic,,…cu toți rumanii cați se afla in sat și cu câți sunt fugiți…’’.

Infeudarea a întâmpinat , evident, o dârză rezistentă din partea comărnicenilor de odinioara.Refuzul de a-și efectua zilele de clacă era una din formele de rezistență. Urmare împotrivirii sătenilor, egumenul mănăstirii Mărgineni jeluia ,,…ca oamenii ce vad pe moșia sfintei mănăstiri, anume Comarnic,Breaza… și Bănești nu vor să clăcuiască zilele cele orânduite de măria sa și nici dijma nu vor să dea, dupa așezământul ce s-a făcut în alți ani.Si claca să o facă de la începutul primăverii până la sfârșitul toamnei, în nouă luni, nu da odata…’’ Informații furnizate de primăria orașului Comarnic

În ziua de 24 mai 1773, Divanul Țării Românesti a dat carte de volnice lui Panait, epitropul mănăstirii Coltea, pentru a-i obliga pe clăcașii de pe moșia Comarnic să dea sumele de bani cuvenite. La începutul anului 1775, același epitrop înștiința domnitorul Țării Românești că ,,…de la o seamă de vreme încoace…’’clăcașii de la Comarnic au luat în stăpânire moșia, refuzând să îndeplinească obligațiile, disma și nesocotind monopolul mănăstirii de vânzare a vinului și a rachiului .

Menționăm că s-a înregistrat o dârză rezistență, din partea comărnicenilor de odinioară, față de cei care încercau să le știrbească din pamântul pe care-l stăpâneau de la moșii și strămoșii lor.

În februarie 1776 Divanul Țării Românești, în frunte cu mitropolitul Grigorie, judeca procesul dintre tăranii din Comarnic și boierii Cantacuzini și Filipesti pentru tot hotarul satului și munții din împrejurimi.Cu acel prilej, vătaful de aprozi a adus la judecată pe Stoica Cojocarul si Stroia Gogul și Gheorghe al Popii, și Cârstea Buturugă și Radu lui Dulamă cu toti cetașii lor, rumani din satul Comarnic împreună cu prealuminatul General-maior Mihail Cantacuzino și cu marele logofat Pană Filipescu,cât și epitropul mănăstirii Coltea.Comărnicenii susțineau ca tot hotarul satului și cu muntii de acolo este moșia veche a lor, de la moșii, de la stramosii lor, fără ca să știe ei să fi fost stăpânită vreodata de către alții, decat neamul lor. Când ei au fost intrebați cu ce dovedesc stăpânirea lor, au arătat un zapis din anul 1722 – 1723, iscălit de popa Voicu și de alți nouă săteni din Comarnic. În urma unor lungi si aprige dispute in fața Divanului țării, s-a hotărât să stăpânească mănăstirea Coltea în pace și nesupărați de oamenii din Comarnic.. În urma împărțirii care s-a făcut, Comarnicul avea patru stăpâni, adica doi Cantacuzini și doi Filipești: vornicul Dudescu și mănăstirea Coltea- partea Cantacuzinilor, iar Mihai Cantacuzino și logofătul Pană Filipescu, partea Filipeștilor.

În anul 1798, rupând tradiția, Hangherli vodă și-a întocmit alaiul de înscăunare, intrând in București pe podul Mogoșoaiei, a cumpărat, între altele și moșia Comarnic.

Le-a fixat și obligațiile după condica Divanului ,,…douăsprezece zile de clacă pe an, rânduri, rânduri, după obicei, adică trei zile primăvara, trei zile vara, trei zile toamna si trei zile iarna, iar nu deodata si să dea dijma cuvenită conform cu hrisovul întărit de măria sa vodă…”

După ce Hangerli vodă a coborât pentru veșnicie ca să-si găsească tihna, in 1799 moșia Comarnic a intrat in stăpanirea Zoei Mavrocordat, adoptată de banul Grigore Constantin Brâncoveanu.

Numele ,,satului Comarnic”

Comarnicul este creația mocanilor transilvăneni, care, in mișcarea lor de transhumanță poposeau aici, pe ,,poduri” și pe terase, pe culmile dealurilor de la ieșirea Prahovei din defileu, pe pajiștile din preajma potecilor de plai, înainte de a-și mâna turmele spre Dunare și Dobrogea sau mai departe. S-a infiripat în urmă cu cinci-șase veacuri sau poate mai demult. Sub poala Gârbovei și a Gurguiatului, în locuri de calmă și odihnitoare frumusețe, unde Prahova își domolește undele, șerpuind lin printre colinele molcome ale Subcarpaților.

Asemenea stejarilor, fagilor și brazilor ce umbresc cu ramurile lor uriașe ,,podurile” și dealurile din împrejurimi, comărnicenii au și ei radacinile adânc înfipte în pământul pe care se știu din vremuri demult apuse.

În aceste locuri mioritice de o inegalabila frumusete, au bătut strabunii noștrii păstori, ,,vatrașii” de odinioara, tarușul ca sa-si aseze stanele și tot aici, pe pajistile însorite din preajma potecilor de plai ce coborau peste Garbova și se întalneau pe ,,poduri” și pe culmile dealurilor, și-au ridicat casele cei dintai urmași al lor.

Cât vor fi fost de mici sau de mari ,,crângurile” la inceputurile lor, nimeni nu știe astăzi.

Erau grupați, întrucât descindeau dintr-un ,,vatraș” comun, un cioban venit din Țara Bârsei, instalându-și aici stâna, apoi curățind locul de pietre, de cătină, de mărăcini sau tăind pădurea și inălțându-și o casa. Cei dintâi ,,vătrași” strămoșii comărnicenilor de azi, au coborât de peste munți, din Săcele și din Târlungeni sau poate din alte așezări bârsane.

Unele surse de referință plasează Comarnicul în fruntea tuturor satelor mocănești întemeiate de ,,…acești neobosiți oieri ungureni găsiți pretutindeni, la munca rodnica ș i spornica…”

Era o lume aparte, unică aici, în valea de sus a Prahovei, ce se intinde din valea Beliei și valea Saarului, în sud, până dincolo de Posada, în valea lui Bogdan, în nord, între Secaria, la est și Talea la vest.

Numele satului, ne spun filologii, vine de la ,,Comarnic” cuvânt cu care ciobanii din Țara Bârsei numeau încaperea de la stâna în care ei păstrau cașul .

Hidronimele Valea Lânii, Valea Cașăriei, Valea Beliei si toponimele Dealul Lânii și Plaiul Cașariei întăresc afirmația filologilor, amintind de îndeletnicirea de odinioara a ciobanilor veniți cu turmele de peste munți și asezându-se pe aceste vetre însorite, întemeind sate ce le poartă numele, azi cartiere ale orașului:Podul Neagului, Podul Lung ,Podu Vârtos și Vatra Satului.

Despre Comarnic, citim în hrisoave, s-a vorbit prima oară in anul 1431, când în Țara Româneasca domnea Alexandru Aldea I, unul dintre fii lui Mircea cel Batrân.

Așa s-a înfiripat, la poalele Gârbovei, Bucegiului si Gurguiatului, pe malurile Prahovei și pe ,,poduri’’, pâna sus pe culmile dealurilor înconjurătoare, satul Comarnic, vestit apoi prin priceperea locuitorilor săi in prelucrarea lemnului și cioplirea pietrei, prin împodobirea caselor, prin deosebita măiestrie a femeilor și a fetelor în țesutul covoarelor care, i-au adus faima binemeritată, nu numai in țară, ci și dincolo de fruntarii.

Instituții culturale

A. Biserica

Deși nu constituie o putere în stat,biserica a exercitat o influență consideralila asupra romanilor fiind o instituție la care aproape fiecare locuitor făcea apel.

Nașterea, botezul, căsătoria, moarte erau evenimente în care biserică era profund impliacata.

Dintre cele mai vechi și încărcată de istorie lăcașuri de cult putem aminti: Schitul Lespezi și Biserica Sfântul Nicolae.

a)Schitul Lespezi – a fost ridicat din temelie, din porunca Vel Spătarului Drăghici Cantacuzino, în anul 1661, pe un tăpșan al muntelui Pleșuva Mică, pe ruinele altuia mai vechi, cuprins în viața spirituală a locuitorilor din satul Podu Neagului.

Se poate să fi fost acolo chiar vreo bisericuță de lemn, unde acești călugări să-și fi îndeplinit îndatoririle lor, îngrijind și de oamenii de pe aceste moșii ale lui Drăghici Spataru.

Drăghici se va fi hotărât atunci să ridice o biserică: moartea, însă, venită în împrejurări ciudate și neașteptate la Țarigrad, nu i-a îngăduit s-o isprăvească. A isprăvit-o fiul său Parvu. Despre așezarea Schitului Lespezi se vorbește astfel: ,,În poalele munților despre România, unde se începe strâmtorile asupra munților, în apropiere de satul Comarnic, lângă apă Prahovei, se afla un schituleț de pustnici… numit Lespezi, care se vede și astăzi în apropiere de paza plaiurilor… “

La un loc cu clădirile din jur- casa parohiala și clopotnita- Schitul este un prețios monument de arhitectură și de artă așezat în partea de N-V a Comarnicului.Are formă de treflă cu o turlă, este lung de 13,5 m și lat de 5 metri în exterior.Zidurile groase de un metru au fost construite din piatră și cărămidă prinse în mortar.

Arhitectura surprinde trecerea de la stilul bizantin vechi- lipsa pridvorului precum și a arcadelor laterale interioare de la naos – la stilul nou reprezentat aici de arcele din pronaos sprijinite pe console puțin proeminente.

Interiorul s-a păstrat în condiții bune.Pictură este cea originală.A fost lucrată în fresca și se caracterizează prin atenția acordată chipurilor, de unde se vede expresia vie a figurilor ce relevă stările sufletești ale personajelor înfățișate.

În biserica fostului schit există și câteva obiecte vechi : un clopot despre care se crede că ar fi chiar clopotul pe care l-a avut la început; două icoane din 1722; diferite cărți religioase din anii 1776-1859.

Date uitării în anumite momente, roase de colții nemiloși ai vremii, zidurile Schitului Lespezi s-au măcinat an de an.De-a lungul vremii însă, el s-a bucurat, de câteva reparartii, între care amintim pe cea din anul 1819, când egumenul Calinic a refăcut acoperișul și a construit tâmplă din zidărie, apoi a adăugat alte chilii lângă cele vechi; pe cea din 1906, când Eforia Spitalelor Civile a refăcut tâmplă și zidăria casei parohiale și a acoperit zugrăveala și zidăria casei parohiale și a acoperit zugrăveala inițială cu o altă nouă; cea din urmă restaurare a scos în relief picturaoriginala.

În 1863, în urma legii de secularizare a averilor manăstirești, Schitul Lespezi a devenit biserica satului Podu Neagului, cartier al orașului contemporan.

Printre preoții care a slujit acestui schit amintim : popa Preda, popa Dumitru, popa Florescu etc.

Așadar, arhitectură, vechimea și pictura au înscris Schitul Lespezi în rândul bijuteriilor orașului și a Văii Prahovei.

B) Biserica Sfântul Nicolae

Situată în cartierul Vatra Satului, a fost construită prin contribuția enoriașilor în anul 1915.Este cea mai mare construcție ecelziastica de pe Valea Prahovei având 30 metri lungime și 14 lățime.Este zidită în stil bizantin, cu trei turle : una mare la mijloc și două în față.Zidurile sunt de piatră și cărămidă iar acoperișul din tabla.Catapeteasma a fost construită din lemn de tei.Pictura s-a executat în tempera iar aureolele portretelor biblice din foița aurită, opera pictorului Dimitrie Belizarie.

A fost târnosita în anul 1912, când Valentin și Marta Bibescu au donat unele obiecte de valoare: un Potir, un Disc și cruce toate din argind. La cutremurul din 4 martie 1977 a fost grav avariată. Cele 3 turle au căzut la pământ. Între anii 1981-1985 totul a fost refăcut; s-au reconstrui turlele, acoperișul, iar pictura a fost executată de pictorul Victor Negoi.

Pe fațada ctitoriei pot fi văzute tablouri înfățișând pe sfânta Paraschiva, hramul primei biserici, sfântul Gheorghe hramul celei de-a doua biserici și pe sfântul Nicolae, cât și hramul celei de-a treia biserici, opera pictorului Constantin Contea în 1985.

Orașul Comarnic dispune de 4 biserici creștin-ortodoxe în care își desfășoară activitatea 8 preoți care încearcă să-și îndrepte enoriașii pe căile bune ale lui Dumnezeu.

B.Biblioteca orășeneasca

Aceasta este organizată într-un spațiu adecvat, insuficient totuși în raport cu numărul de volume de care dispune, de facilitățile moderne și de condițiile de care ar trebui să beneficieze cititorii (grup social, sala de lectură etc).

Biblioteca orășeneasca poartă numele domnului Paul Desphelipon, fost viceprimar cu probleme internaționale ale orașului Savigny le temple, artizan al înfăptuiri în 1990 a înfrățirii cu orașul Comarnic, al cărui cetățean de onoare este și care și-a adus o contribuție deosebită la dotarea bibliotecii cu mobilier și fond de carte. Biblioteca dispune un spațiu amenajat corespunzător de calculator și acces la internet din anul 1999 și de un fond de carte de 14520 volume și are un număr de 824 cititori constanți.

C.Casa de cultură

Orașul Comarnic dispune de Casă de Cultură adecvată desfășurării unor activități culturale diverse, dar lipsa fondurilor grevează în general volumul și amploarea evenimentelor și activităților culturale organizate.

D.Muzee

Orașul Comarnic are privilegiul de a găzdui în sălile castelului Posada colecțiile Muzeului Cinegetic care conține un număr de 250 exponate prezentate în mod inedit, printre care trofee medaliate internațional și trofee care dețin recorduri europene și mondiale și deasemeni în depozite în stare de conservare și însemnată cantitate de operă de artă aparținând Muzeul Peleș.

Muzeul dispune deasemeni de o secție de restaurare, opere de artă în care lucrează 6 specialiști.

Prin străduința unor persoane particulare, prin donații de la populație, s-a constituit un nucleu al Muzeului orașului Comarnic care a funcționat o perioadă într-o sală a Grupului Școlar Simion Stolnicu, iar actualmente obiectele de artă și vestigiile istorice sunt depozitate într-un spațiu neadecvat, tot în cadrul liceului.

E.Cinematografe

Orașul Comarnic dispune de un cinematograf cu 300 de locuri, care nu mai

funcționează, dar datorită lipsei de preocupare în timp clădirea cinematografului s-a

degradat continuu fiind impropriu desfășurării unor spectacole.

Clădirea prezintă un grav pericol de accidente, acesta fiind al doilea motiv pentru care cinematograful nu mai funcționează.

În momentul de față, cinematograful a fost preluat de către Primăria Comarnic , destinația finală fiind un Centru de conferințe. Încă nu s-au finalizat lucrarile.

Monografia folclorică

Obiceiuri și tradiții

2.1.1..Portul popular

Costumul popular din Comarnic ca și cel din așezările vecine-Talea, Breaza, Sotrile-este o mărturie certă a felului în care oamenii acestor locuri, generațiile de comarniceni, au înțeles și au putut să se exprime artistic.

Măiestria și priceperea cu care fețele și femeile din Comarnic brodează și azi minunatele îi sau tes brâiele, fotele și ilicele, constituie o altă dovadă a perfecționării și transmiterii acestui meșteșug din generație în generație.

a) Costumul mocănesc feminin

Este cel mai vechi , costumul străbunelor mocănițe care au poposit cu turmele prin aceste locuri cu veacuri în urmă. Era alcătuit din patru piese principale:

rochia sau handrocul confecționat din dimia țesută în casă, de culoare neagră și mai rar castanie sau vișinie; avea patru până la șase clini, iar la poale doua la opt cerculețe de catifea sau mătase de culori apropiate;

iia era confecționată din pânză țărănească de în și cânepă la început, iar mai apoi din bumbac; era împodobită cu râuri sau broderii de mână, lucrate din lânica în vremea veche, iar mai apoi din arnici și mulineuri;motivele au fost la început cele geometrice, moștenite de la strămoșii noștri traci; cromatica materialului folosit în broderie a fost și continuă să fie și astăzi roșul și negrul ca în Tara Bârsei, locul de obârșie al întemeietorilor așezării noastre de azi , Comarnicul;

45 Arh. Ghenadie Eneceanu, Sinaia,Istoria Sfintei Mănăstiri, 1881

lăibăracul se confecționa tot din lâna de oaie sau catifea, piesa ce se întâlnește și azi în unele zone ale Țării Bârsei , a cărei denumire a fost împrumutată de la sași;acesta era o haină scurtă , fără mâneci , ale cărei piese erau tivite cu benzi late de mătase; în partea din fata avea trei nasturi dintre care unul – cel din mijloc – se încheia lăsând expusă privirii broderia ce împodobea mânecile și pieptul iilor;

scurteica se făcea tot din dimie, catifea sau postavuri de culoare închisă pe care o cumpărau de la negustorii brașoveni ori sibieni; ea ajungea până la pământ, deși i se spunea și aici scurteica la fel ca în Tara Bârsei; se purta în timpul iernii sau în zilele friguroase.

Pe cap, femeile purtau , peste tulpan, basmale din stofă de lână , mătase sau catifea, împodobite cu motive geometrice sau cu ghirlande de flori și frunze, de jur împrejur cu ciucuri ce se revărsau peste umeri, cu colțurile strânse sub bărbie sau în spate. În zilele de sărbătoare, la nunți , cumetrii , la biserică sau în alte ocazii, maramele acopereau ca o podoabă de mare preț numai capul femeilor măritate.

La urechi purtau cercei iar la gât salbe din monede de aur. Costumul popular feminin a fost și continuă să fie și azi mai frumos decât cel bărbătesc.

b)Costumul mocănesc bărbătesc

Din timpuri îndepărtate, veșmintele bărbaților au fost, și aici, cămașa cu mâneci largi de bumbac înălbit sau din în ori cânepă prelucrată în casă și cioareci. Aceștia din urmă erau confecționați din dimie de lână albă, de calitate mai bună – tigaie – cu clini până la genunchi. Fruntașii satului de odinioara- învățătorii , preoții , funcționarii primăriei – purtau haine de culoare albă cu găitane.

cămașa din în sau din cânepă odinioară , mai încoace din bumbac, cu

guler lat de doi până la trei centimetri, împodobită pe piept cu motive geometrice sau broderii cu motive aseanatoare celor de pe guler, dădea celor ce o îmbrăcau suficiente motive de mândrie și fala. Manșeta era dreapta și fără ornamente la bărbații mai vârstnici.

Cămașa era strânsă la mijloc cu un chimir din piele cu motive colorate sau imprimate, cumpărat de la negustorii brașoveni. În chimir bărbații mai în vârstă purtau un portofel, tot din piele, în care țineau banii, un aninar , cremenea, iosca și un ștergar din pânză, vărgat, puțin mai mare decât o batistă de azi.

În afară portofelului, obiectele menționate au rămas amintiri ale trecutului ori pișe pentru muzeele etnografice din Valea Prahovei.

Specific costumului popular de aici este “fusta” sau “fustarul” pe care bărbații o purtau frecvent, peste pantaloni.

O bucată de pânză lungă de 12 coti, cu tiv lat și ajur sau broderii la poale,plisata ca și fota, constituia o piesă importantă la îmbrăcămintea de sărbătoare

bunda sau cojocul înflorit, cu tăieturi din piele colorate sau broderii cu lânica executate de cojocarii satului, proteja corpul bărbățiilor în zilele sau în anotimpurile friguroase

brâul din lâna de culoare roșie strângea odinioară mijlocul celor ce-l purtau, dându-le rezistența în timpul muncii și servindu-le ca podoabă

în zilele de sărbătoare.

c)Costumul feminin de azi

Se compune din două piese de bază:

iia, confecționată din pânză de bumbac, încrețită în jurul gâtului sub un guler îngust, inchiata pe umăr cu gura încadrată de șiruri brodate cu motive florale cusute cu arnici colorați. Câmpul brodat este presărat cu fluturi metalici fixați cu mărgele de diferite mărimi;

fota, țesută din lână sau fir, plisata în jurul corpului are la poale o bandă lată de roșu aprins sau vișiniu, încadrată între două grupe de vărgi înguste de culoare roșie și neagră.Șiruri paralele de fire metalice urca de la poale . Capetele care se suprapun au alesături cu forme geometrice în roșu pe un fond negru, conturate cu fir metalic auriu sau alb

Originea lor primară comună și legăturile strânse cu locuitorii din Tara Bârsei a făcut ca fota să se asemene cu cea din zona Sacele-Targulungeni, căreia i se suprima sortul , înlocuit prin prelungirea stofei, unul din capete, cel suprapus fiind decorat cu motive de autentică tradiție locală.

d)Costumul popular bărbătesc

Este cel specific zonelor montane și coboară din vremea geto-dacilor.Piesele din care se compune sunt aceleași de pe tot cuprinsul țării.

Pe cap bărbații poarta căciula mocănească din blană de miel de culoare neagră sau fumurie. Trupul este învelit cu cămașa de bumbac cu guler lat de 2-3 cm, împodobită pe piept, de-a lungul gurii cu 2-4 rânduri de “cerculețe” verticale între care broderii cu motive asemănătoare celor de guler.

Manșeta nu este încrețită și nu are ornamente la cei mai în vârstă.

Pantalonii sunt strâmți din dimie, numiți și aici, cioareci, ca în alte zone ale țării.Brâul de lână și,destul de rar , chimirul cu bumbi de metal strânge mijlocul celor ce-l poartă.

Sigur, azi se manifestă și la Comarnic preferința pentru îmbrăcămintea modernă.

Costumele descrise mai sus pot fi văzute totuși la oamenii mai în vârstă și la anumite sărbători populare.

2.1.2.Serbări populare

a.Șezătoarea era o mică adunare care se realiza în cadrul sărbătorilor desfășurate cu diferite ocazii.

Aici comarnicencele spuneau ghicitori, snoave, proverbe, zicale, povestiri hazlii, basme diferite sau se încălzeau cu ajutorul dansurilor și cântecelor populare.

Comarnicencele își întreceau măiestria prin țesutul covoarelor, torsul , depanatul firelor ,cusături , împletituri etc.(Subiect investigat: M.Manea,77 ani, localitatea Comarnic, data 25.09.2016)

Alte serbări populare sunt:drăgaica, sărbătorile care au loc la naștere și cele de nuntă.

b. Tot sărbători populare putem numi și colindul din ajunul Crăciunului, atunci când copilașii (cu varste cuprinse intre 6-14 ani )se trezesc înainte de cântatul cocoșilor și cânta frumoasele colinde,în grupuri mici sau mai mari, pe la ușile tuturor celor care îi primesc. Drept rasplata pentru urările pe care le fac, gazdele le ofera : covrigi,nuci,mere și gogoși calde. După ce termină de colindat toate casele propuse, se pregatesc să meargă la biserică pentru a primi Sfânta Împartășanie.Alte obiceiuri întalnite în orașul Comarnic în perioada iernii sunt Mersul cu Plugușorul(în seara de 31 Decembrie) și Mersul cu Sorcova (în dimineața zilei de 1 ianuarie- de Sf. Vasile)(Subiect investigat: M.Manea,77 ani, localitatea Comarnic, data 25.09.2016)

În ziua de Crăciun se merge la biserică pentru a participa la Sfanta Liturghie,iar la sfârsitul Slujbei elevii școlilor din fiecare cartier prezintă cate un frumos moment artistic, dedicat Nașterii lui Iisus Hristos. (Subiect investigat: pr. F.V ,63 ani, localitatea Comarnic, data 12.10.2016)

c.Tradiții și obiceiuri de Paște

Paștele este cea mai importantă sărbătoare creștină. În această duminică sărbătorim Înviererea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, după ce a fost răstignit în Vinerea Mare.

Pentru aceasta sărbătoare însemnată , locuitorii orașului Comarnic se pregatesc timp de 40 de zile, timp in care îsi pregătesc sufletul cu ajutorul postului pentru primirea Sfintei Împărtașanii.

Un alt obicei întâlnit aici in Postul Paștelui este pomenirea sufletelor celor adormiti, obicei care are loc in joia dinaintea Pastelui. Această zi o numesc locuitorii orașului “Joia Mare”.Tot în această zi, in timpul Deniei se scoate Sfânta Cruce.

Gospodinele au curățat casa din timp , iar in această zi vor pregăti mâncărurile pentru Paști : pască, drob de miel, friptură de miel și ciorbă cu leuștean.

Se vopsesc ouăle în diferite culori. Roșul simbolizază sângele, verdele învierea naturii, galbenul soarele și albastrul cerul și apa.

A doua zi, în timpul Slujbei se scoate și Sfântul Epitaf , pe sub care se trece in aceasta zi numită și Vinerea Mare. Tot in Vinerea Mare (seara) se cântă și Prohodul Coborârii in Mormant a Mântuitorului, apoi toți cei prezenti la Slujbă vor ocoli biserica, ținând lumânările aprinse.

„Veniți de luați lumină!” se aude în „noaptea” Învierii noastre, în Bisericile din orașul Comarnic, ca și in cele din întreaga țară, îndemnul preotului de a ne apropia sufletul și a primi lumina Sfintelor Paști. Cea mai mare sărbătoare a creștinilor – Paștele – este singurul praznic împărătesc care se sărbătorește pe parcursul a trei zile; lumina acestei sărbători „umbrește” întregul calendar creștin-ortodox, dar și săptămâna care urmează praznicului, numită săptămâna luminată. Ouăle se ciocnesc de Paște și oamenii își spun: „Hristos a înviat!” și „Adevărat a înviat!”. Oamenii uită de supărări, sunt mai buni, mai generoși și mai prietenoși.

Odată cu înnoirea naturii este obiceiul ca oamenii să-și înnoiască și îmbrăcămintea.

(Subiect investigat: pr. F.V ,63 ani, localitatea Comarnic, data 12.10.2016)

d. Tradiții și obiceiuri de Ziua Eroilor –Înălțare

Ziua Inaltarii (praznuita la 40 de zile dupa Inviere) poarta in popor si numele de Ispas. Se fac pomeni pentru morti, impartindu-se mai ales paine calda, branza, ceapa verde si rachiu. Este ultima zi in care se mai pot rosi oua si in care se mai foloseste salutul pascal ("Hristos a inviat!… Adevarat a inviat!"), dar mai ales in forma adaptata: "Hristos S-a inaltat!… Adevarat S-a inaltat!". De Înălțarea Domnului se face praznic de pomenire a eroilor. În toate lăcașurile de cult din Comarnic sunt pomeniți eroii – ostașii și luptătorii români din toate timpurile și din toate locurile – care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori pentru apărarea patriei și a credinței strămoșești, pentru întregirea neamului, libertatea și demnitatea poporului român. Totodată, după Sfânta Liturghie, vor fi oficiate slujbe de pomenire și la cimitirele, troițele și monumentele dedicate cinstirii eroilor neamului.

Tot aici ,elevii scolilor din fiecare cartier al orașului Comarnic, împreună cu învățătorii și profesorii, închină imnnuri eroilor comărniceni căzuți pe câmpurile de luptă. (Subiect investigat: pr. F.V ,63 ani, localitatea Comarnic, data 12.10.2016)

e. Jocuri populare

Printre jocurile populare întâlnite în Comarnic amintim:horă, sârbă, brâul ciobănașul, geambaraua.Avem un joc specific zonei “Prahova”, originalitatea lui fiind incontestabila-“Calabreaza: mărturie fiind orașul învecinat Comarnicului- Breaza. (Subiect investigat: I.V ,86 ani, localitatea Comarnic, data 14.12.2016)

Legende locale

2.2.1.La Hanul Ancuței – un loc al folclorului prahovean și al istoriei

acestor locuri

Hanul Ancuței,existent și aici, a fost construit la Posada, în extremitatea nordică a Comarnicului în preajma unor locuri pitorești. Anca, stăpâna hanului, era o comarniceanca frumoasă, după cum ne asigura marele îndrăgostit al Bucegilor, Nestor Urechia:,,Ce drăgălașa făptura a lui Dumnezeu. Îmi amintea doamnele nobile ce cunoscusem prin saloane în timpul șederii mele la Paris și care, spre a petrece se deghizau în sătence ; numai că portul acest a pe parizienele mele nu le prindea deloc, atât se fandoseau, pe când Anca, hangioaica cea frumoasă din Posada ,stă să te farmece prin voiciunea ei isteață, printr-un vino-n-coa ,pe care numai prahovencele noastre îl au: veselă și prietenoasă cu oaspeții hanului, cumpătata la vorba și-n purtare, punea frumușel la locul lui pe cel care ar fi încercat să fie necuviincios” Hanul era o construcție din bârne groase de stejar, pe temelie din piatră de rău, cu beci încăpător.Opreau aici chervanele cu mărfurile negusturilor întorși de peste hotare,călugării de la Schitul Lespezi, ciobanii din Gârbovă și Florei cât și haiducii acestor locuri.

Uneori veneau și cei care alcătuiau suita domnitorului Gheorghe Bibescu, aflat pe Valea Prahovei la vânătoare ori la odihna în castelul pe care l-a construit la Posada.

Locul a fost vizitat și de Alexandru Vlahuță, care s-a oprit aici pentru odihnă, de Nicolae Grigorescu, I.L. Caragiale, Constantin Hodos, Alexandru Brancoveanu, Martha Bibescu.

Faima hanului și a hangiței a rămas în urma vremurilor în care au adormit atâtea visuri și dureri ale generaților ce și-au plimbat pașii peste aceste locuri și s-au dus. S-au dus generațiile una după alta, s-au prefăcut în luturi, s-a dus și hangița din Posada, dar a rămas statornica peste veacuri legătura care s-a format între cei ce poposeau aici, legătura de esență dacică.

2.2.2. Pe urmele haiducilor

Împrejurări social-politice din vremurile trecute au făcut ca țara să fie jertfita și poporul adus la sapă de lemn.

Cei ce trudeau din greu pe moșiile boierești și manăstirești nu mai găseau nici un fel de dreptate, nu mai aveau cu ce trăi. Era o realitate despre care depune mărturie și un cântec popular local:

,,Stau în loc și mă gândesc,

Ce să fac, ce să muncesc,

Pâinea s-o agonisesc,

Copilașii să-mi cresc?”

Răbdarea celor de jos ajunse la culme, așa încât ura împotriva asupritorilor nu mai putea fi înăbușită.

Din fruntea obidiților s-au ridicat cei curajoși care, în fruntea cetelor de voinici au încercat să facă dreptate atât cât puteau, să ajute nevoiașii, jefuind bogății.

Ei luau calea codrului ,,unde-i drag voinicului”. Codrii seculari ai văgăunilor din jurul Comarnicului, cu deosebire la Orații, la Valea lui Bogdan și Valea Largă, le ofereau adăpost ocrotindu-i împotriva poterei, iar roibul s-au murgul prietenos-cum spunea cantecul-le era nedespărțit. Numele lor s-a păstrat în amintirea comarnicenilor de demult iar faptele și întâmplările lor au trecut în balade, cântece și povesti pe care bătrânii și lăutarii din Comarnic le-au transmis din gură în gura generațiilor ce le-au urmat. Folclorul și tradiția plaiurilor au conservat, punând la locul cuvenit numele și faptele haiducilor vestiți cum a fost Nicolae Grozea ce colinda codrii văii Prahovei coborând adesea în Comarnic, singur ori în fruntea cetei, și mai în vale, pe la curțile bogaților să-i prade.

Din tot ce lua, împărțea la cei săraci. Era dur cu cei jefuiți dar, nu era crud.

Se spune că n-a ucis pe nimeni în viața lui, ci dimpotrivă, avea frica lui Dumnezeu. A trăit toată viața prin munții și codrii din jurul Comarnicului, haiducind le drumul mare cu alți 12 ciraci.

La sfârșitul secolului al- XVIII-lea, când asuprirea a devenit tot mai cruntă și când țăranul nemaiputând suporta exploatarea, mizeria și birurile apăsătoare, lua calea codrului, un alt căpitan de haiduci Stanciu al Brațului. Era originar din Rucăr. Vitejia și faima la care ajunsese l-au făcut să fie foarte popular. La început haiducul dâmbovițean a acționat pe plaiurile din jurul satului natatl, apoi a trecut cu toată ceață în valea Prahovei, prin codrii din împrejurimile Comarnicului. Amintirea lui se păstrează și azi în cântecul lui Stanciu Bratu, care ne oferă posibilitatea să cunoaștem locurile pe unde a haiducit și iscusință de neîntrecut a haiducului:

,,Sus pe vârful muntelui,

La cetina bradului

La cerdacul Stânciului

La copaci cu șapte craci

La tot cracul masa-ntinsa

Și câte-o făclie aprinsă.

Iar la masa cine șade?

D-alde căpitan Gheorghiță

Și cu a lui dalba Voichita

Câte păseri îmi zbura,

Stanciu toate le-mpusca

La Voica-n poala cădea,

Pe toate le jumulea

Pasă iei în haiducie

Ca să scape de robie

Ca boierii din domnie

Nici unu să nu mai fie

Sus, la plaiul muntelui

Sub cetina bradului

În valea Bogdanului

Pe sub poala Gârbovei,

E cerdacul Stânciului

Stânciului al Brațului.

Mai la vale la cerdac

Bogată masa e-ntinsa

Și de mulți voinici cuprinsă

El mi-ii bea și se cinstea

Dintr-o ploscă mititea

De-o vadră și cinci oca.

Și din gura așa grăia:

– Legea ta de Prahovita

Te-a trădat Stanciu cu Lița

De jos până la gurița.

Ei tot sta și ospăta

Caraula buna-avea

Pe soru-sa Uța,

Ce-mi ședea privind în vale

Cu brâul plin de pistoale.

Dâra Uța ce-mi zicea:

-Bea Stanciule, nu prea bea,

Uite potera colea!

Nu știu, vântul vajaieste

Or potera de sosește?

Frunzulița și-o lalea,

Stanciu din gură grăia:

Ia cureaua de la flinta

Și du-te de te mărita

– Eu nu-s muiere cu conci,

La potera să nu poci

Nu sunt muiere fricoasă

Ca de potera să-mi pasă!

Apoi Stanciu o-ntreba:

– Soră, surioara mea,

Pe unde e potera?

Colea-n sus pe prahovita,

Se apropie pe costiță;

Colea-n valea lui Bogdan,

Am văzut-o prin ochean.

Vreme multă nu trecea,

Pistoalele slobozea,

Potcoavele răpăia,

Poterile că-mi șosea

Și la Stanciu se-ndrepta

Iară Stanciu așa zicea…”

Folclorul local a înregistrat și numele și faptele uniu alt haiduc de seamă al Comarnicului, Radu Anghel. Generația de astăzi nu mai știe nimic despre haiduc. Cei mai vârstnici însă, în vremea copilăriei lor erau numai urechi atunci când bunicii începeau să le povestească frânturi din isprăvile lui minunate.

Avem mărturia lui Gheorghe Piciorea, gospodar de seamă din Poiană, sat aparținând Comarnicului, vechi de când lumea: ,,Copil fiind, am auzit de la bunicii mei de haiducul Radu Anghel, vestit prin isprăvile sale. Jefuia pe cei avuți și-i ajută pe cei săraci. Din ce lua de la bogați, dăruia bătrânilor fără sprijin, mamelor ce nu aveau cu ce-și marita fetele, gazdele la care înnopta, iar o parte folosea pentru întreținerea ciracilor. Cobără din codrii Prahovei și venea la Hanul Ancuței din Posada. Bătrânii și lăutarii din Comarnic mai cântă și azi balada haiducului Radu Anghel”:

,,Toți voinicii, toți jandarmii

Întreabă de Radu mamii:

Unde-i Radu tău fecior,

Căpitanul codrilor,

Voinicul voinicilor

Și drăguțul fetelor

Groaza botașilor?

Dar măicuță nu le spune

Nu da pe Radu pe nume

…Radu pușca dezlega,

Pe Prahova-n sus pleca,

Și de potera scapa.

Toți voinicii, toți jandarmii

Întreabă de Radu mamii:

Unde-i Radu tău fecior,

Căpitanul codrilor,

Voinicul voinicilor

Și drăguțul fetelor

Groaza bogătașilor?

Dar măicuță nu le spune

Nu da pe Radu pe nume.

Radu e la crâșmă Anii,

Unde-și beau drumeții banii

Și boierii gologanii.

Radu bea din vinu rece

Și cu lăutari petrece.

– Ia Radule, vin de bea,

Că te prinde potera,

Colo sus pe Prahova!

Vin osteni călare, mulți au,

Și-o pățești de nu m-asculți!

Radu crunt la uitătura,

Zice: mama taci din gură

Pentru ce nu mă-nfranai,

Când în brațe mă țineai,

Când eram copil de-o șchioapă

Și cu un picior în groapă?

Vorba bine nu sfarsia

Și potera că venea

Și la Radu se ducea

Și din gură așa-i grăia:

– Dă-te Radule legat,

Că ești mare vinovat!

Radu mai a aflat

Și din cap a clătinat,

Fie Radu cât de beat

Cu optzeci că voi mă bat;

Dar acuma la trezie,

Nu mi-e frică nici de-o mie!

Radu pușca dezlega,

Pe Prahova-n sus pleca

Și de potera scapa.

Mama Radului râdea,

Râdea și se bucură

Ca feciorul ei scapa

Prin codrii pe Prahova!”

Vremea haiducului Radu Anghel s-a dus demult. A fost împușcat în Dealul Cristenilor, în octombrie 1865 la 38 de ani.

Comarnicul și împrejurimile sale au păstrat și amintirea unuia dintre cei mai vestiți haiduci din veacul trecut. E vorba de Iancu Jianu, oltenul renumit pentru vitejia să. El n-a haiducit în zonă, dar pașii lui au călcat, măcar pentru o clipă drumurile și potecile Comarnicului, s-a oprit probabil și la Hanul Ancuței din Posada.

Fără îndoială, potecile și codrii din jurul Comarnicului au găzduit de-a lungul veacului alți și alți voinici urmăriți de cetele de poterași, tăinuiți însă de oamenii locurilor, iubiți de ei!

2.2.3.Morile comarnicenilor

Se asemănau cu cele din zonele Muscel, Argeș, Buzău precum și cu cele din Tara Bârsei.

Ca pretutindeni, și aici, în zona deal-munte, la Comarnic, morile erau acționat prin căderea apei la partea superioară a roții, așa-numitele roți de cupe.

Morile comarnicenilor aveau în componenta lor următoarele piese principale:roată cu axul, pietrele de moară și sitele. În alcătuirea lor intrau, de asemenea și alte piese: temeele grătarului, jghiaburi, varghii, coveți, laturoi și fiare.

Morarii trebuiau să știe cum se repara o moară și vadul ei, cum se instalează și cum se freacă pietrele când se toceau. Ei trebuiau să cunoască întregul mecanism al morii, să posede cunoștințe de prelucrare a lemnului, a pietrei, a fierului.

2.2.4. Alte unelte și instrumente de lucru de odinioară

Prima știre scrisă despre pivele de pe vale Prahovei se haseste într-un document din 28 septembrie 1798, în care se relatează despre o pivă al cărui proprietar era Voicu Ciusa din Comarnic.

Pivele comarnicenilor erau construite din bârne de stejar așezate jumătate în apă și jumătate pe uscat.

Din amintirile unor foști piuari de vârsta octogenara sau nonagenara, desprindem ca pivele lor se compuneau din următoarele piese principale: Roata, care era pusă în mișcare de forța apei, axul, pe car îl acționa roata, ciocanele, covata și căldările. Ele aveau nevoie de un debit mai mare și constant de apă limpede, pentru a nu ,,înecă” și pentru a nu strica dimia din cauza nisipului sau a malului.

În 1789, cum spun documentele, funcționa un joagăr la Comarnic, la care lucrau în calitate de ,,lemnari la herăstrău”, 10 clacași din rândul cărora, amintim pe Bumitru Buliga, Voicu Furnica și Radu Napar. Pe la 1801, moșia Comarnic, unde stăpânea și mănăstirea Sinaia, a fost luată cu arenda de Hristodor sin Costicaretul Saegiu. Acesta a pus pe un oarecare Constandin, purtător de grijă la moșia Comarnic, să facă un ,, herăstrău de cherestea”, fără însă a se învoi cu mănăstirea Sinaia, proprietarul moșiei. Urmărea acestui abuz a fost jalba egumenului Damaschin către domnitorul țării.q

Ajungând domn al Țării Românești, Constantin Hangherliu a cumpărat, în 1978, satul Comarnic, cu toate instalațiile atunci în vadul Prahovei-mori , pive , joagare- obligându-i pe foștii proprietari să plătească pentru folosirea lor:,,Asiderea,zic,ca având mori,pive și joagăre făcute pe această moșie cu cheltuiala lor,lis-au luat havaet pe ore de roată de moară, câte taleri 15, și la pive câte taleri 14.”

Cu acel prilej Ruxandra Hangherliu a obligat pe Stan, fiul lui Șerban să-i vândă o casă cu pivnița bună, nouă și învelită, la care urma să facă numai un șopron ,să fie pentru trebuința moșiei Comarnic pe care o cumpărase.

Sigur , gestul domnitorului Țării Românești și al doamnei Ruxandra Hangerliu a fost unul abuziv. Din acel moment, starea materială a comarnicenilor s-a înrăutățit, abia după ani și ani ameliorându-se cât de cât.

Cercetătorii au scos la lumina aspectele bune ce s-au răsfrânt asupra comarnicenilor ca urmare a funcționării în vadul raului menționat a morilor, a pivelor și fierăstraielor.Ei au relevat de asemenea consecințele negative ale deposedării clăcașilor și trecerea acestor instalații în folosul domniei.

CAPITOLUL al II lea

Jocul – activitate fundamentală la vârsta scolara

1. Conceptul de joc didactic

Jocul didactic este o formă de activitate atractivă și accesibilă copilului, prin care se realizează o bună parte din sarcinile instructiv-educative.

Fiecare joc didactic trebuie să instruiască pe copii, să le consolideze și să le precizeze cunoștințele despre lumea înconjurătoare, să îmbine armonios elementul instructiv și exercițiul cu elementul distractiv. Învățând prin joc, copilul trebuie să se joace, adică să se distreze în același timp.

„Îmbinarea în jocul didactic a elementului distractiv cu cel instructiv duce la apariția unor stări emotive complexe, care stimulează și intensifică procesele de reflectare directă și mijlocită a realității și de fixare a cunoștințelor.”

În procesul de învățământ, jocul e conceput ca mijloc de instruire și educare a copiilor, ca procedeu metodic de realizare optimă a sarcinilor concrete pe care și le propune procesul de învățământ și ca formă de organizare a activității de cunoaștere și de dezvoltare a capacităților psihofizice pe toate planurile.

Ceea ce caracterizează în esență jocul didactic este aceea că el îmbină într-un tot unitar și armonios atât sarcini specifice jocului, cât și sarcini și funcții specifice învățării.

În literatura de specialitate, jocul didactic este desemnat ca cel mai eficient mijloc de instruire și educare, fiind folosit pentru a forma sau consolida anumite cunoștințe, priceperi și deprinderi. Prin urmare, jocul didactic are drept scop, pe de o parte, instruirea copiilor într-un domeniu al cunoașterii, iar pe de altă parte, sporirea interesului pentru activitatea respectivă prin utilizarea unor elemente distractive, caracteristice jocului, facilitează atingerea scopului formativ-educativ urmărit și, împreună cu celelalte activități frontale, exercită o puternică influență asupra copilului în vederea pregătirii sale pentru școală

Jocul didactic rămâne joc numai dacă conține elemente de așteptare, de surpriză, de întrecere, de comunicare reciprocă între copii. Valoarea practică a jocului didactic constă în faptul că în procesul desfășurării lui copilul are posibilitatea să-și aplice cunoștințele, să-și exerseze priceperile și deprinderile ce s-au format în cadrul diferitelor activități.

O caracteristică esențială a jocului didactic constă în crearea unor condiții favorabile pentru aplicarea multilaterală a cunoștințelor și pentru exersarea priceperilor și deprinderilor sub forma unor activități plăcute și atractive.

Jocul didactic nu trebuie să fie un simplu exercițiu, chiar dacă exercițiul apare ca element constructiv, trebuie să rămână totuși joc, activitatea pe care o desfășoară copilul trebuie să trezească dorința vie de a se juca.

„Fiecare joc didactic cuprinde următoarele laturi constructive prin care se deosebește de celelalte jocuri și forme ale activităților comune :

a. conținutul;

b. sarcina didactică;

c. regulile jocului;

d. acțiunea de joc.”

Jocul este un mijloc foarte important de dezvoltare psihică multilaterală a copilului,devenind pe parcurs o formă de activitate tot mai complexă.

Datorită schimbărilor care se produc în psihicul copilului, jocul prezintă o serie de particularități caracteristice.

La vârsta scolara, jocul cu subiect atinge dezvoltarea sa deplină. Acesta constă în trecerea de la reflectarea aspectului extern al acțiunii umane spre reflectarea conținutului lor intern, acela al semnificațiilor sociale.

O altă particularitate specifică este aceea că pe copii începe să-i intereseze și rezultatul jocului. Îi atrage nu numai aspectul distractiv dar și posibilitatea de a se manifesta în colectiv, de a-și arăta iscusința și priceperea.

După dicționarul Enciclopedic al Limbii Române, noțiunile de „joc” și „a se juca”, au multiple sensuri. Astfel, cuvântul „joc” poate avea sensuri de amuzament, un sens figurat ca de exemplu „jocul cu focul”, poate semnifica un lucru ieșit din comun, „jocul naturii”, ori ceva întâmplător, aleatoriu cum e „jocul destinului”.

Verbul „a se juca” este folosit în sensul de amuzament, deconectare sau de interpretare a rolului într-o piesă; în sens figurat poate desemna simularea (a juca o comedie), o acțiune excitantă (a juca pe nervi), ocuparea unei anumite poziții ierarhice (a juca un rol conducător), riscul (a se juca cu viața), o atitudine ușuratică, nechibzuită față de ceva (a se juca cu focul), manifestări de o deosebită voiciune și strălucire (soarele joacă pe apă).

Dși în dicționarele explicative se face diferențierea dintre sensul direct (principal) și cele figurative ale acestor cuvinte, deosebirile nu apar suficient de clar. De ce, de exemplu, în expresia „a juca un rol” se folosește sensul figurat, iar în expresia „a juca cărți” se folosește în sens propriu.

2. Clasificarea jocurilor – Jocul didactic

Varietatea foarte mare a jocurilor cât și optica curentelor și școlilor, care au dezbătut natura ludică, a dus la o mare diversitate de clasificări a jocurilor, mai simple sau mai complexe, după un criteriu sau după mai multe, având la bază scheme de sondaj longitudinal sau transversal.

Querat împarte jocurile în trei categorii :

jocuri cu caracter ereditar(luptă, urmărire, vânătoare);

jocuri de imitație(privind activitățile umane – de la cel cu praștia până la jocul de-a familia, de-a vizita);

jocuri de imaginație.

Această clasificare nu corespunde realității, deoarece este dificil de stabilit dacă un joc oarecare este de imitație sau imaginație sau dacă este ereditar. De exemplu, jocurile numite ereditare sunt preluate prin imitație de copii mai mici de la copiii mari sau chiar adulți.

Karl Gross vine cu o altă clasificare și anume :

jocuri de experimentare;

jocuri de funcții generale;

jocuri senzoriale;

jocuri motorii;

jocuri intelectuale;

jocuri afective;

jocuri de voință.

Inpirându-se din lucrările lui K. Gross, E. Claparède împarte jocurile în două mari categorii : jocuri ale funcțiilor generale și jocuri ale funcțiilor speciale, considerând că interesează în special direcția lor formativă. Cele două mari categorii le-a împărțit în subgrupe.

În prima categorie a inclus ca subgrupe : jocurile senzoriale, motorii și psihice.

Prin jocurile senzoriale, E. Claparède a grupat toate tipurile de joc care antrenează capacități senzoriale. Copiilor le place, mai ales celor foarte mici, să aibe simple senzații. Îi amuză să guste substanțele cele mai diverse „ca să guste ce gust au ”, să producă sunete folosindu-se de diverse instrumente muzicale(fluier, tobă, muzicuță etc.), de diverse obiecte care vibrează atunci când sunt lovite, ciupite sau aruncate (lame, elastice, bucăți de tablă, cutii de conserve).

Examinează cu plăcere culorile, folosindu-se de jocuri divers colorate, jetoane, caleidoscopuri.

Nenumăratele jocuri motrice dezvoltă coordonarea mișcărilor(jocuri de îndemânare : jocurile cu bile, cu mingi, aruncarea de discuri la țintă); dezvoltă forța și promptitudinea(gimnastica, alergarea, săritura, aruncare cu obiecte) cât și vorbirea copiilor.

Jocurile psihice se împart în jocuri intelectuale și jocuri afective.

Jocurile intelectuale se bazează pe comparație și recunoaștere, pe asociația prin asonanță(„ala, bala, portocala”-rime date) pe raționament(șah, lego), gândire sau inventivitate(enigme, ghicitori, rebusuri) pe imaginație creatoare(născocire poveștilor). Ocupând un loc important în viața mintală a omului, imaginația trebuie exercitată foarte de timpuriu, fiind prezentă în toate activitățile copiilor. Imaginația creatoare presupune o independență foaret mare între reprezentarea obiectului și obiectul respectiv, de aceea ea trebuie mult „exercitată” pentru a da copilului posibilitatea de a o stăpâni. Prin bogăția neînchipuită a fanteziei, copilul „însuflețește” lucrurile, personifică literele alfabetului, își atribuie personalitățile cele mai diverse și transfigurează realitatea, atât de mult încât crede sincer în iluziile lui(un băț poate deveni cal, barcă etc.). Curiozitatea ca ultimă categorie de joc intelectual este o nevoie, o dorință și mai curând satisfacerea curiozității constituie un joc al atenției.

După Karl Gross „curiozitatea este o compensație salutară față de frica de nou, instinct, care oricât de prețios ar fi, ar stânjeni desigur dezvoltarea intelectuală, dacă ar fi preponderentă.

Jocurile afective fac o deosebită plăcere copiilor prin emoțiile plăcute sau dezagreabile pe care le provoacă. Uneori, chiar și durerea amuză cu condiția să fie acceptată de bunăvoie

(cufundarea într-o baie cu apa rece, creează plăcere prin fiorul pe care-l provoacă) frica provocată prin joc(„de-a tâlharii”, „de-a bau-bau”) toate acestea contribuind la exercitarea voinței.

Jocurile de inhibiție constând dintr-o oprire voluntară, o reprimare a mișcărilor, au mare importanță prin faptul că preșcolarii trebuie să-și frâneze impulsul, să învețe să se stăpânească înainte de-a acționa. Exercitarea acestei funcții de oprire dă naștere multor jocuri : stăpânirea râsului, a anumitor gesturi reflexe(interzicerea de a închide ochii când apropii mâna de el) stăpânirea unor mișcări voluntare, exerciții de imobilitate(de-a statuia).

Jocurile care exersează unele funcții speciale se împart după E. Claparède în :

jocuri de luptă;

jocuri de vânătoare;

jocuri sociale;

jocuri familiale;

jocuri de imitație.

În categoria jocurilor de luptă intră : luptele corporale, luptele spirituale(în întreceri, în discuții). Instinctul de luptă intervine mai toate jocuri, dar nu ca mobil principal, cel puțin ca unul secundar : jocurile fizice sau de îndemânare sunt bazate aproape întotdeauna pe sentimentul că luptăm împotriva cuiva sau că vrem să învingem propria îndemânare, jocurile de noroc care dau naștere acelor sentimente de speranță și risc, într-un mod agreabil, fiind vorba de riscuri fictive, păstrând astfel un caracter pur ludic.

Jocurile de vânătoare sunt precedate de jocurile de urmărire, „de-a v-ați ascunselea”, urmărind apoi cele ce amintesc de vânătoarea reală : descoperirea cuiburilor, alergarea după muște, fluturi, culesul fructelor sau la florilor. Instinctul de-a aduna, de-a strânge, atât de dezvoltat la speciile animale, se manifestă la copii prin jocul cu colecțiile : de timbre, de insecte, de surprize de la gumele de mestecat, de insigne etc. Copilul colecționează pentru plăcerea de a stânge, de a achiziționa cât mai mult, fără a acorda importanță calității obiectelor colecționate : pietricele, bilete de tramvai, scoici, flori uscate, staniol, dopuri etc.

În cadrul jocurilor sociale intră : camaraderia, plimbările în comun, organizarea taberelor, a micilor societăți de copii cât și toate sporturile colective. De altfel, cele mai multe jocuri contribuie indirect la dezvoltarea instinctelor sociale.

Jocurile familiale se bazează pe instinctul matern sau pe instinctul de familie. Locul de cinste ocupându-l în această categorie jocul cu păpușa care activează atât instinctul matern cât și instinctul de dominare și autoritate și pe cel de imitație. Imitația este un auxiliar prețios al jocului de imitație distingându-se prin două nuanțe : jocul de imitație sau imitația – joc în care copilul imită pentru simpla plăcere de a imita(de-a maimuța, de-a cucul) cât și jocul cu imitație – în care imitația are mai ales scopul de a procura elemente pentru îndeplinirea jocului (vor participa la jocuri inspirați de activitatea din ambianța lor apropiată – „de-a dresorii” dacă au participat la un spectacol de circ etc.).

Clasificarea jocurilor după E. Claparède este discutabilă mai ales prin faptul că pe măsură ce copilul crește, modul său de a se juca încorporează într-un singur joc majoritatea categoriilor considerate ca fiind relativ distincte. Pe de altă parte este greu de plasat în această clasificare un joc cu reguli ca, de pildă, cel de abilitate în care sunt antrenate momente de gândire, de tensiune, explozie de sociabilitate.

W. Stern a împărțit jocurile în colective și individuale. Prima categorie se poate surprinde la toate vârstele și are caracteristici din ce în ce mai complexe, iar a doua categorie, supunându-se aceleiași legități se deosebește de prima prin solicitarea de reacții solitare sau divizate în grup.

Charlotte Bühler a împărțit jocurile în cinci grupe, în care delimitează diferențe calitative, dar și unele diferențe specifice :

jocuri funcționale(senzorio-motorii);

jocuri de ficțiune și iluzie;

jocuri receptive(de consum-contemplare, participare pasiva, cum sunt jocurile cu elemente din povești);

jocuri de construcție;

jocuri colective.

Și această clasificare este criticabilă prin faptul că jocurile receptive sunt asimilate la alte categorii de jocuri, iar jocul de construcții este considerat ca fiind un joc ce face trecerea de la conduita ludică la conduitele ocupaționale.

În clasificarea sa O. Decroly are în vedere jocurile care se raportează la dezvoltarea percepțiilor senzoriale și aptitudinea motorie,cât și jocuri de inițiere aritmetică, jocuri ce se raportează la noțiunea de timp, jocuri de inițiere în lectură, jocuri de gramatică și de înțelegere a limbajului.

André Demarbre face o clasificare a jocurilor în funcție de vârsta copilului și în funcție de efortul solicitat : jocuri foarte active, jocuri active, jocuri de slabă intensitate, jocuri recreative și jocuri intelectuale. Această clasificare este modificată de autor prin caracterul nesatisfăcător al unui singur criteriu de clasificare a jocurilor.

Decrat împarte jocurile în :

jocuri ereditare(luptă, vânătoare, urmărire);

jocuri de imitație(cu arc, prăștii);

jocul de imaginație(în care se mimează și se metamorfozează funcții, obiecte).

Pornind de la faptul că însușirile psihice au cel puțin trei caracteristici : de funcție(se reproduc ori de câte ori este nevoie, voluntar, dar și spontan),caracter stabil(ele putând fi folosite chiar mult timp după formarea lor integral sau parțial, combinat, reintegrat, metamorfozat), au un caracter fizic, Jean Piaget, grupează jocurile în trei categorii :

jocuri exerciții;

jocuri simbolice;

jocuri cu reguli.

Această clasificare se exprimă evident în etapele inițiale deoarece în etapele tardive ele se pot combina și dezmembra fiind cu greu recunoscute.

Jocurile exerciții pot fi clasificate în jocuri funcționale simple ce pot fi grupate ca pre exerciții, exerciții și post exerciții. Prima categorie este compusă din jocuri senzorio-motorii sau de mânuire, jocuri de exercitare a gândirii(comunicările verbale, discuțiile spirituale).

Jocurile senzorio-motorii se divid în :

a) jocuri exerciții simple – care facilitează însușirea unei conduite ludice(în care se trage, se împinge, se divide și se reconstituie grămezi, se apasă sau se învârt butoane etc.)

b) jocuri de combinații fără scop – caracterizate prin dezmembrarea și reconstituirea de obiecte, reconstituire și combinare de noi mișcări și exerciții funcționale, intrând aici și jocul de distrugere de obiecte fiind socotit la limita dintre activitatea ludică și experimentarea inteligenței animată de curiozitatea propriu-zisă.

c) jocuri de combinații de obiecte și acțiuni cu scopuri(jocurile de exerciții se caracterizează prin faptul că exercită conduite creând plăcerea maximă a acțiunii, a stăpânirii ei). În opinia lui J. Piaget, pot avea o dezvoltare ulterioară ce poate evolua în trei direcții :

încorporând în acțiune reprezentări ale imaginației, devin jocuri simbolice;

sociabilizându-se devin jocuri cu reguli;

pot duce la formarea de mișcări utile în adaptarea cotidiană, desprinzându-se în acest caz de conduita ludică.

În categoria jocurilor de exercitare a gândirii intră întrebările repetate(„ce este aceasta ?” sau „de ce ?”) de preșcolari, îndeosebi cei mici, cu condiția să fie convertite în activitate de amuzament, cât și fabulație.

Jocurile simbolice sunt împărțite de J. Piaget în funcție de simbolistică – conștientă și inconștientă. În simbolistica de care copiii sau subiecții umani sunt în genere conștienți se operează cu simboluri primare sau conștiente, legate de aspectele multiple ale vieții, aspecte ce se asimilează. După J. Piaget asimilarea este un proces comun vieții organice și activității mintale, fiind ca atare o modalitate acțională comună fiziologiei și psihologiei, asimilarea spontană se exprimă prin imaginația creatoare.

În a doua categorie intră simbolistica inconștientă. Acest fel de simbolistică se observă în situațiile în care un copil relativ neglijat în familie din cauza nașterii unui alt frățior, ce se află în atenția tuturor, se joacă cu două păpuși de talie inegală și face ca în joc cel mic să plece în călătorie și cel mare să rămână cu mama. Această simbolistică se crează în domeniul dorințelor și năzuințelor.

Pornind de la remarca că inconștientul nu este o regiune aparte a spiritului uman, J. Piaget se referă la labilitatea simbolisticii în sensul că este greu de delimitat dacă este vorba de o simbolistică primară sau secundară. Simbolistica secundară se referă la interese proprii corporale, la legarea de sentimente privind familia și relațiile familiale, cât și la sfera privind proveniența copiilor, deci operează cu cadrul a trei grupe de simboluri ludice. Aceste probleme l-au obligat pe J. Piaget la o delimitare față de teoria lui Freud, cu privire la rolul inconștientului în activitatea ludica, ca și a termenului de simbol și simbolistică, deoarece acești termeni sunt utilizați într-un sens larg ca fenomene semnificative ce caracterizează lumea și viața. Actul de simbolizare ludică este opus trăirii reale constând într-o reproducere a unor fragmente sau blocuri de conduite prin motivații de joc.

În jocurile de exercițiu, imaginația construiește conținutul iar exercițiul forma, pe când în jocurile simbolice, imaginația simbolică construiește instrumentul sau forma jocului și nu conținutul său. Jocul prelungește și conturează exerciții evocate de simbol, în această categorie trebuie trecute schemele simbolice ce reproduc scheme senzorio-motorii, J. Piaget dând următorul exemplu : un copil de la un an și o lună privind tapițeria camerei în locul unde se află o păsărică strânge mâna, ca și cum ar fi prins-o și-o întinde mamei sale sau când un copil se face că doarme, mănâncă în joc simbolic.

Dacă jocul de exerciții permite asimilarea funcțională a realității, jocul simbolic va întări această asimilare prin încorporarea reprezentărilor privind complexitatea lumii și vieții.

S.P. Pavlev spunea că : „…omul este singura ființă care poate să fie unde nu este și poate să fie absent acolo unde este.”

Jocurile didactice reprezintă forme de activitate ce îmbină în mod armonios sarcinile instructive cu latura distractivă. Ele realizează în practică dezideratul învățării prin joc, prin organizarea unor activități special create de adulți în acest scop.

Diversitatea conținutului jocurilor didactice le împarte în :

jocuri didactice pentru cunoașterea mediului înconjurător;

jocuri didactice pentru dezvoltarea vorbirii;

jocuri didactice pentru dezvoltarea gândirii logice;

jocuri didactice pentru însușirea normelor de comportare civilizată.

Jocurile hazlii au multă tangență cu jocurile de mișcare, deși în unele cazuri tocmai mișcarea este aceea care lipsește. Din punct de vedere al conținutului ele se apropie de jocurile didactice prin problema pe care o pun copiilor spre rezolvare. Jocurile hazlii ca de fapt toate jocurile, cu excepția celor de creație sunt jocuri cu reguli și au o funcție recreativă dominantă, atmosfera de joc fiind realizată prin elemente ca : surpriză, ghicitoare sau întrecere(„găsește și taci”, „cine l-a chemat pe ursuleț ?”, „zboară zboară”).

Consolidarea deprinderilor de coordonare psiho-motrică și a deprinderilor ritmice se realizează prin jocurile muzicale :

joc de cânt („Cine umblă pe cărare?”);

joc-exercițiu („Cântă cu mine”);

joc ritmic(„Ceasul”).

3.Structura și organizarea jocului didactic

Jocul didactic poate fi organizat ca activitate obligatorie sau ca metodă în structura altei activități.

Ca activitate de învățare dirijată, jocul didactic necesită:

proiectarea judicioasă, într-o succesiune de activități care asigură însușirea cunoștințelor ce vizează conținutul jocului;

cunoașterea jocului sub toate aspectele;

procurarea și confecționarea materialului didactic adecvat.

Selectarea jocului se realizează în funcție de obiectivele propuse și de caracteristicile grupei de copii. În concordanță cu acestea, trebuie ales materialul didactic. Orice material didactic trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

accesibilitate;

adecvare la conținutul jocului;

simplitate;

claritate;

atractivitate;

vizibilitate din orice poziție;

valoare artistică.

Reușita jocului didactic este condiționată de proiectarea, organizarea și desfășurarea lui metodică, de modul în care educatoarea știe să asigure o concordanță deplină între toate elementele ce-l definesc.

Structura jocului didactic cuprinde mai multe etape

1. Organizarea jocului presupune asigurarea unui cadru adecvat desfășurării activității, pregătirea și antrenarea copiilor.

2. Desfășurarea jocului conține o succesiune de secvențe în care este prezentat jocul, se realizează familiarizarea copiilor cu jocul și antrenarea lor la o participare activă, efectivă. Jocul se însușește pe măsura desfășurării lui.

Introducerea în activitate constă în captarea atenției copiilor printr-un element de surpriză, o noutate, un scurt dialog atractiv, amuzant, o jucărie ș.a. Enunțarea titlului jocului și a unor obiective orientează copiii în specificul acestei activități didactice.

Familiarizarea copiilor cu jocul are ca obiective:

trezirea interesului pentru joc, pentru tema jocului (crearea motivației);

crearea unei atmosfere relaxante, de bună dispoziție, favorabilă performanțelor;

prezentarea și intuirea materialului didactic;

• prezentarea și înțelegerea sarcinilor didactice și a regulilor jocului, condiție de bază pentru buna desfășurare a jocului și pentru realizarea obiectivelor operaționale. Trebuie asigurată înțelegerea și realizarea acțiunilor de joc în succesiunea lor firească. Introducerea unor sarcini didactice noi și a unor acțiuni de joc menține interesul copiilor și îi face participanți activi.

Explicarea jocului trebuie să cuprindă următoarele:

• descrierea acțiunilor jocului, în succesiunea lor firească;

• indicații cu privire la folosirea materialului;

precizarea sarcinilor copiilor;

formularea clară a regulilor jocului, precum și a rezultatului urmărit.

Metodele de însușire a jocului diferă în funcție de grupa de vârstă, de complexitatea jocului, de experiența de joc a copiilor, de sarcinile jocului. Cea mai simplă modalitate de însușire a jocului de către copii, frecvent folosită la grupa mică, este acțiunea; explicarea și demonstrarea jocului se realizează prin desfășurarea efectivă a lui — calea inductivă.

Calea deductivă presupune explicarea prealabilă a jocului, sarcinile didactice, regulile, acțiunile de joc urmate de aplicare. Explicația trebuie să fie simplă, clară, succintă; demonstrația se poate face cu ajutorul unor copii sau al grupei întregi. Uneori deducerea regulilor se realizează cu ajutorul copiilor.

Etapa principală a jocului este desfășurarea propriu-zisă a acestuia. Desfășurarea jocului și performanțele copiilor relevă gradul de înțelegere a jocului, nivelul însușirii curtoștințelor implicate în conținutul jocului, capacitatea intelectuală și abilitățile motrice ale copiilor. Invatatoarea trebuie să urmărească:

gradul de îndeplinire a acțiunilor în succesiunea normală;

gradul de respectare a regulilor;

rezolvarea rapidă și corectă a sarcinilor didactice;

activizarea tuturor copiilor după posibilitățile lor;

îmbinarea elementelor de joc cu sarcinile didactice;

stimularea spiritului de independență al copiilor;

asigurarea unui ritm vioi bazat pe interes constant, pe o atmosferă relaxantă;

antrenarea unor copii la conducerea jocului.

Eficientizarea jocului didactic necesită conceperea a una-două variante, adică:

introducerea unor elemente noi de joc;

complicarea jocului prin sarcini didactice mai complexe, cu un grad mai mare de dificultate;

prezentarea unor materiale didactice suplimentare;

introducerea unor reguli noi;

organizarea unei întreceri;

utilizarea fișelor de muncă independentă.

Structura unui astfel de joc conține mai multe momente de explicare și demonstrare a jocului.

Ca modalitate de asigurare a înțelegerii adecvate a jocului, se practică jocul de probă, o desfășurare dirijată a jocului, însoțită de explicații și indicații. Alteori, se adresează întrebări selective referitoare la acțiunile și regulile jocului.

3. Încheierea jocului didactic

În această etapă se rezolvă unele sarcini didactice de sinteză; se reproduce sau se audiază un text literar sau un cântec; se pot îndeplini acțiuni impuse de temă, de exemplu închiderea magazinului, plecarea sau întoarcerea dintr-o excursie, dintr-o expoziție, de la teatru etc.

Se fac aprecieri frontale și individuale, se stabilesc câștigătorii, care vor fi recompensați prin aplauze sau surprize, premii.

Se poate desfășura un joc liber al copiilor cu jucăriile folosite sau se execută mișcări imitative cu sau fără jucării, se reproduc onomatopee etc.

Devine tot mai evidentă necesitatea organizării și desfășurării jocurilor cu conținut și cu sarcini interdisciplinare. Acestea accentuează latura formativă și educativă a jocului didactic, sporesc atractivitatea și facilitează antrenarea proceselor psihice.

De obicei, activitățile de joc didactic încep cu o promisiune: Copiii așteaptă cuminți promisiunea. Uneori, ea vine și se împlinește. Alteori, însă, promisiunea cu „jocul frumos“, rămâne… undeva departe, deoarece activitatea didactică, care urmează, se desfășoară, ca o „lecție“ într-o suită de întrebări rigide, cu răspunsuri „ca în carte“, îngropând în noianul noțiunilor elementele caracteristice jocului didactic: surpriza, ghicirea, întrecerea, mișcarea și lipsind, astfel, această activitate de caracterul ei atractiv și emoțional, generator de voie bună, bucurie, mulțumire.

Importanța psihologică a elementelor de joc este mare și, de aceea, îmi îngăduiesc să stărui asupra lor.

Surpriza are rolul de a stârni curiozitatea și interesul copiilor pentru activitatea ce va urma („reflexul de orientare“). Odată declanșat acest „mecanism“, dobândirea cunoștințelor se face cu mai multă eficiență.

Ghicirea nu e nici ea un scop în sine; punând copiii să ghicească, realizăm o mobilizare a atenției lor, a memoriei și mai ales a gândirii și imaginației. Efortul este făcut cu plăcere, deoarece copiii se află în stare „competițională“ (cine ghicește?)

Întrecerea menține și ea trează curiozitatea, interesul, stimulează voința și formează spiritul colectiv.

Mișcarea, în jocurile în care e solicitată, răspunde unei necesități intrinseci a copilului și satisface această necesitate.

Cuvântul ca element de joc, aduce o contribuție la crearea unei atmosfere antrenante. El poate fi folosit sub forma semnalelor de oprire, sub forma onomatopeelor, punerea în scenă a unor acțiuni, interpretarea unor roluri etc.

Pe lângă temeinica pregătire a educatoarei, un rol hotărâtor în reușita jocului didactic (cu material) îl au materialul didactic și jucăriile didactice utilizate. Ele acționează asupra vieții psihice a copilului prin calitățile lor pedagogice și estetice.

Toate elementele menționate creează acea valoroasă – prin implicațiile sale educative – stare afectivă, distracția, buna dispoziție, pe fondul căreia copilul asimilează mai repede, mai ușor și mai trainic cunoștințele și deprinderile transmise.

4. Teorii despre joc

Pentru elaborarea unei teorii științifice despre joc o însemnată contribuție au adus vederile unor pedagogi.

„Numeroase teorii despre joc elaborate pe parcursul timpului, unele contradictorii, iar altele completându-se reciproc, vin să răspundă la o seamă de întrebări din cele mai complexe și dificile :

Pentru ce simte copilul o nevoie atât de imperioasă de a se juca? Ce fel de funcții formative îndeplinește jocul în dezvoltarea psihică a copilului? Constituie jocul o formă predominantă sau numai conducătoare de activitate a copilului preșcolar? Care sunt și cum se explică particularitățile caracteristice ale jocurilor de vârstă preșcolară? Acestea sunt câteva întrebări la care pedagogii și psihologii pe baza datelor observației și ale cercetărilor experimentale au dat răspunsuri diferite.

Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului, constituie o formă de manifestare întâlnită la copiii tuturor popoarelor, din cele mai vechi timpuri este tovarășul de nedespărțit al copilăriei și constituie una dintre formele cele mai importante de activitate a preșcolarului. Preșcolarul este o ființă deosebit de activă, un copil sănătos, cu organismul în creștere, nu poate să nu se joace, al opri să facă acest lucru înseamnă a-i frâna dezvoltarea fizică și psihică.

„Jocul deține un rol atât de însemnat în viața copilului pentru că-i satisface dorința firească de manifestare și independență. Realitatea care-l înconjoară este mult prea complexă. Cum să o cunoască, să se orienteze în mediul înconjurător ? Jocul este tocmai una dintre activitățile prin care copilul învață să cunoască lumea reală, acționând asupra obiectelor din jur, își satisface nevoia de mișcare și înțelegere, dobândește încredere în propriile puteri. Îmbrăcând forma jocului, această activitate este tot atât de necesară dezvoltării fizice și psihice a copilului ca și lumina soarelui, de aceea unii pedagogii afirmă că jocul este o activitate de pre-învățare.”

Aristotel arată că până la al cincilea an de viață, copilul nu trebuie supus învățării și nici unei munci aspre, pentru că prin acestea să nu dăuneze creșterii, ci trebuie să i se asigure atâta mișcare cât îi este necesară. Această mișcare trebuie stimulată atât prin diverse ocupații cât mai ales prin joc. Astfel, se conturează pentru prima oară ideea folosirii jocului ca mijloc de educare.

Fröbel afirmă că jocurile sunt forma dominantă a activității la vârsta preșcolară și de aceea ele sunt cea mai bună metodă de influențare asupra copiilor.

„Nu trebuie să privim jocul ca ceva neserios, ci ca o activitate care are o adânca semnificație. Jocurile copiilor sunt mugurii întregii vieți a omului, căci acestea dezvoltându-se, prin ele dezvăluie și însușirile cele mai ascunse ale ființei sale. Întreaga viață a omului își are izvorul în această epocă a existenței și dacă această viață este senină sau tristă, liniștită sau zbuciumată, rodnică sau zadarnică, acesta depinde de îngrijirile mai mult sau mai puțin înțelepte, date la începutul vieții.”

Fröbel aduce ideea prețioasă că educatorul poate influența în mod direct copilul prin jocuri special organizate de el, supravegheate și dirijate în funcție de directe obiective educative urmărite. Referindu-se la joc consideră că nu orice fel de joc poate rezolva problemele educative complexe ale vârstei, ci numai jocurile metodice, coordonate, care urmează progresiv și regulat diferite posibilități de dezvoltare, care se arată la copil pe măsură ce el crește.

Beatrice Tudor Bart în lucrarea sa demonstrează posibilitățile uriașe ale jocului ca metodă educativă, folosind expresia „învățătura prin joc”. De fapt, întreaga copilărie mică până la intrarea în școală realizează un astfel proces de instruire în care modalitatea de bază o constituie jocul.

A.P. Usova se referă la joc ca o formă de organizare a întregii vieți și activități a copilului în grădiniță. Prin aceasta înțelegem valorificarea jocului atât ca pondere în educație cât și ca durată efectivă a procesului pedagogic. Autoarea menționează că în acest context jocul constituie un principiu de educație, nu numai un mijloc oarecare. El reprezintă o cale către sociabilizarea copilului. În acest mod acțiunea lui educativă se va răsfrânge asupra copilului ca membru al societății de copii, asupra colectivului de copii.

Comenski a arătat de asemenea în „Informatorul școlii materne” necesitatea jocului în viața copilului ca mijloc de dezvoltare fizică și psihică : „Cu cât copilul lucrează, aleargă și trudește mai mult, cu atât doarme, crește și digeră mai bine, cu atât se face mai sprinten la corp și minte; numai dacă băgăm de seamă să nu i se întâmple ceva rău. De aceea trebuie să li se pună la îndemână locuri anumite și sigure pentru alergări și exerciții, să li se arate cum se pot juca fără pericol.”

E. Claparède interesat de jocurile copiilor a atras atenția asupra faptului că ele reproduc ceea ce impresionează copilul, fapt ce determină asimilarea realității, încorporarea ei ca act de trăire, fapt ce va constitui treptat un vast bagaj de posibilități și disponibilități de a reacționa. De asemenea, Claparède se referă la universalul joc cu păpușile și susține că în acest joc nu se exercită la copii instinctul matern, ci o infinitate de stări afective, de disponibilități nuanțate subtil și de trăiri necesare în procesul adaptării; jocul realizează un ce pre-exercițiu mai mult mental, psihologic.

K. Lange a considerat că jocul este o activitate de proiectare și concomitent de compensare mai ales a acelor funcții, care sunt comandate de cerințele directe ale vieții și trebuințelor implicate în viața curentă sau a acelora pe care viața le solicită în măsură inegală, latent, implicit, ca atare jocul servește subtile aspecte ale adaptării la mediu.

Lazarus subliniază faptul că „jocul constituie tipul fundamental de activitate, adică forma de activitate ce susține în cea mai mare măsură dezvoltarea psihică prin antrenarea psihomotorie, senzorială, intelectuală și afectivă, la o tensiune cu totul specifică, ce prezintă pentru procesul creșterii și dezvoltării psihice o importanță tot atât de mare ca și activitatea de instruire din anii de școală.”

Herbert Spencer arată că adese ori copiii se joacă chiar și atunci când sunt obosiți, flămânzi sau chiar bolnavi ori în covalescență. Surplusul de energie nu poate explica varietatea mare a motivelor de joc specifice copiilor de diferite vârste și din diferite părți și regiuni ale lumii.

V.S. Vîgotski susține că în perioada preșcolară jocul alimentează foarte mult tendința spre libertate, emancipare de tutela strânsă a adultului. El are funcții formative care sunt în principiu educative. Totuși influența condițiilor generale de tutelă și de muncă, structura condițiilor de contact, sensibilitatea față de acestea vor determina valoarea educativă a jocului. Jocul apare ca o activitate complexă a copiilor în care ei reflectă și reproduc lumea și societatea, asimilându-le și prin aceasta adaptându-se la dimensiunile lor multiple.

John Locke arată că nici munca, nici învățătura nu trebuie să le fie impuse copiilor ca o ocupație obligatorie, ci trebuie să li se asigure varietatea și libertatea care caracterizează jocul. O propunere ieșită din comun în acest sens este făcută pentru cazul în care copiii s-au dezgustat de învățătură. „Vindecarea nu mai poate să vină decât pe cale opusă. Și deoarece va fi prea târziu pentru a face din carte o distracție, va trebuii să procedați în sens invers : observați bine ce joc îi place mai mult și spuneți-i să se țină numai de jocul acesta mai multe ore în fiecare zi, nu ca să-l pedepsiți să se joace, ci ca și cum ar fi o ocupație serioasă ce i s-a impus.

Aceasta îl va face în câteva zile să se plictisească chiar și de jocul lui preferat, într-o așa măsură încât va prefera cartea sau orice altceva când acesta îl va scăpa de obligația de a se juca. Aceasta este o metodă mai bună decât să mărească dorința, sau decât oricare pedeapsă ce s-a întrebuințat pentru a-l lecui pe copil de pasiunea jocului.”

K. Gross tratează jocul din punct de vedere strict biologic, consideră că acesta ar fi un exercițiu pregătitor pentru viața profesională de mai târziu a adultului în sensul că ar fi un mijloc de exersare a „predispozițiilor” instructive,în scopul maturizării lor.

„În realitate, jocurile copiilor se deosebesc calitativ de jocurile animalelor, generate de factori de natură biologică(instinctele). În istoria dezvoltării umane instinctele se transformă sub influența condițiilor sociale. De aceea, în timp ce la animale jocul rămâne un fenomen pur biologic, la om el devine un fenomen de esență socială.”

A.S. Makarenko a atribuit jocului o importanță considerabilă în viața copilului.Prin joc se realizează educația viitorului om de acțiune. Așa cum se comportă copilul în joc, tot așa se va comporta și în muncă în perioada maturității. De asemenea, stabilește asemănările dintre joc și muncă care constau în următoarele trei elemente comune :

„a).atât în joc cât și în muncă avem de-a face cu un efort fizic și intelectual. Fără acest efort, jocul devine pasiv, nu poate mobiliza forțele fizice și psihice ale copilului. În mod similar, nici munca nu dă randament dacă este lipsită de efort fizic și intelectual.

b).a doua trăsătură comună constă în coloritul emotiv pozitiv propriu unui joc reușit, la fel ca și la muncii, care duce la rezultatul prevăzut. Jocul și munca produce în egală măsură plăcere, s-ar putea spune că plăcerea în joc, pasiunea copilului pentru joc sunt elemente intrinsece ale jocului, la fel ca și plăcerea pe care o simte omul în desfășurarea muncii productive.

c). a treia trăsătură comună o formează simțul de răspundere, care apare atât în joc, cât și în muncă. În joc, simțul de răspundere se manifestă prin grija copilului față de jucării, prin respectarea cerințelor și a regulilor jocului. Dar și în muncă simțul de răspundere se manifestă în grija pentru bunul obștesc, pentru gospodărirea lui rațională.”

Munca este o formă de activitate prin care omul participă la producția socială, creează valori materiale și culturale. Jocul, dimpotrivă, nu vizează producerea unor asemenea bunuri, cu toate acestea, jocul îl deprinde pe copil cu eforturile fizice și intelectuale și în felul acesta îl pregătește pentru munca de mai târziu.

Într-un joc bine organizat, elementele de joc se întrepătrund cu cele de muncă. Prin joc copiii se obișnuiesc să depună eforturi fizice și intelectuale, să învingă obstacolele și greutățile ivite în cale și în felul acesta se pregătesc pentru munca de mai târziu.

Jocurile copiilor trebuie să fie astfel organizate și îndrumate de către adulți, încât să constituie nu numai o treaptă premergătoare, dar și o formă de activitate care să-l apropie pe copil de adevărata muncă.

K.D. Ușinski arată că : „Jocul e joc tocmai pentru că în el copilul e de sine stătător; de aceea orice amestec al adultului în joc îi răpește forța reală de dezvoltare. Adulții nu pot avea decât o singură influență asupra jocului, fără să distingă caracterul lui de joc, și anume furnizarea materialului pentru construcții de care copilul se va ocupa însă independent.”

K. Bühler arată că : „Jocul constituie o activitate care produce plăcere copilului, dar nu numai plăcere. În timpul jocului, copiii adesea depun eforturi, încearcă sentimentul dezamăgirii, al insuccesului, cu toate aceste stări emotiv negative, ei nu renunță la joc.

Pe de altă parte, plăcerea resimțită de copil este adesea rezultatul final al eforturilor pe care el le depune în desfășurarea jocului.”

A. Adler întărește ideea că : „Jocul constituie forma specifică de activitate prin copilul se afirmă, cunoaște lumea, învață să se orienteze în ea și dobândește încredere în puterile proprii. Prin joc copilul nu numai că nu se îndepărtează de realitate, dimpotrivă, se apropie tot mai mult de ea.”

M. Montessori reduce întreaga dezvoltare intelectuală a copilului la „exersarea organelor de simț”, această exersare este însă organizată de așa natură, încăt prin materialul didactic preconizat, copilul nu poate venii în contact direct cu viața reală, cu lumea plantelor, cu cea a animalelor.

J.Piaget susține ideea că : „Însușirea și respectare regulilor are o influență puternică în formarea judecății morale a copiilor, în evoluția lor morală bazată pe constrângere la cea bazată pe cooperare”.

M. Taiban afirmă că : „Jocul reprezintă un mijloc de familiarizare a copiilor cu viața înconjurătore, constituie un mijloc de valorificare, de aplicare creatoare a cunoștințelor dobândite.” Asigură înțelegerea anumitor legături interne, a semnificației activității umane, în care copilul se încadrează treptat, nici un alt mijloc nu favorizează mai deplin integrarea copilului în viața cotidiană, deoarece jocul este calea care reproduce viața reală sub forma ei cea mai directă – acțiunea.

„Jocul este asemenea unui film retrospectiv, în care copilul își oglindește propriile impresii și le derulează de această dată ca participant direct și nu numai ca spectator. Or, nici o altă cale nu este mai propice înțelegerii vieții decât participarea directă la fluxul ei.”

Problema educativă care se pune este aceea a dirijării și orientării diverselor surse de inspirație ale jocurilor copiilor, în primul rând a surselor indirecte ca literatura, plastica, teatrul, inclusiv teatrul de păpuși.

Cu cât copii evoluează pe plan fizic și psihic, ponderea elementului de joc scade. Procesul de instruire se realizează în acest nou context în cadrul lecțiilor. Trecerea de la joc la lecție se face printr-o formă intermediară (lecția sub formă de joc sau jocul didactic).

Jocul didactic este un valoros mijloc de instruire și educare, el poate fi însă și o metodă eficientă în procesul instructiv-educativ, de asemenea poate fi utilizat ca procedeu însoțind alte metode educative și în sfârșit poate să constituire o formă de organizare a activității și vieții copiilor.

Ursula Șchiopu susține ideea că : „Jocul apare ca o activitate fundamentală formativă și dominantă în copilărie, iar munca are aceleași caracteristici, din ce în ce mai pregnante, pe măsură ce se depășește copilăria, este un fel de anticameră vastă și bogat ornată a muncii.

Așadar jocul trebuie privit drept activitate care formează, modelează inteligența, dar pe de altă parte permite să se surprindă numeroase din caracteristicile ei.”

De asemenea, jocul prilejuiește o refacere energetică, o relaxare, o odihnă activă evidentă, pe când munca se realizează printr-un important consum de energie care trebuie refăcut.

Jocul copiilor poate constitui un teren important de descifrare a capacităților psihologice, inclusiv a celor intelectuale și a trăsăturilor de personalitate, a aspectelor mai importante ale sociabilității copilului. Ele pot surprinde prin modul în care se joacă.

„Jocul – consideră Ursula Șchiopu – stimulează creșterea capacității de a trăi din plin, cu pasiune, fiecare moment, organizând tensiunea proprie acțiunilor cu finalitate, având funcția de o mare și complexă școală a vieții.”

CAPITOLUL AL- III- LEA

CERCETAREA PEDAGOGICA

1. Tipul de cercetare

Cercetarea prezentata in continuare este o cercetare de tip ameliorativa care isi propune sa verifice eficienta unei inovatii, pornind de la o ipoteza care propune perfectionari ale randamentului ale activitatii instructiv educative.

2. Ipoteza și obiectivele cercetării

Cercetarea prezentată în această lucrare pornește de la ipoteza: ,,Sunt locuitorii interesați de cunoașterea trecutului comunității locale,de obiceiurile și tradițiile locului”

Obiectivul teoretic al cercetării l-a constituit ,,Receptivitatea oamenilor privind cunoașterea istoriei,obiceiurilor și tradițiilor locale”.

Obiectivul practic îl constituie modul prin care putem stârni interesul și dorința de a cunoaște trecutul comunității locale. Pentru a stârni interesul elevilor pentru istoria locală nu este suficient doar pachetul de cunoștințe pe care elevii îl înmagazinează pe parcursul orelor de limba română ,istorie sau geografie. Consider ca la o lecție de clasă este foartă importanta participarea și plăcerea manifestată de aceștia pe parcursul orelor de curs. De aceea un institutor trebuie să aibă mereu în vedere starnirtea interesului pentru ca elevii să fie interesați de ora respectivă. Dacă orele de curs sunt plăcute de către elevi atunci cunoștințele receptate de aceștia vor fi reținute pe termen mai lung, iar apropierea de personalitățile istorice și faptele acestora se va realiza mult mai ușor..Valorificarea elementelor de istorie locală,de tradiții și obiceiuri trebuie în mod logic precedată de realizarea unei baze documentare care să cuprindă o serie de studii și materiale ilustrative, seturi de diapozitive, documente, cronici, literatura beletristică și literatura populară, material intuitiv, mijloace tehnice audio-vizuale, participarea direct la serbările locului, vizite la muzee și numeroase jocuri didactice

Valorificarea elementelor de istorie locală poate fi îndeplinită atât în cadrul activității din școală, cât și în afara ei. Istoria ca disciplina de învățământ, prin natura ei cuprinzând un material imens, are sarcini multiple: să-l facă pe elev să cunoască trecutul, pentru a desluși prezentul, mersul firesc al societății pe baza legilor obiective; să le dezvolte în acelsi timp sentimente puternice pentru a deveni patrioți. Aceste sarcini stau în fata cadrelor didactice permanent, reieșind cu claritate din scopul pe care și-l propun să-l realizeze la fiecare lecție. Cercetarea devine pentru majoritatea cadrelor didactice, o activitate curentă orientată spre descoperirea unor noi căi de cercetare a eficienței activității domeniului lor, mai ales în raport cu specificul nevoilor copiilor.

Specificul muncii didactice desfășurată de educator de-a lungul unui șir de ani, de cele mai multe ori în aceeași unitate școlară, la care se mai adaugă faptul că atât mijloacele (procesul), cât și efectele (performanțele formative) pot fi cuantificate și măsurate, îi permit acestuia să efectueze cercetare longitudinală pe baza propriei activități, dacă aceasta este strict consemnată în documentele de planificare și de evidență. O atentă prelucrare a datelor acestea poate conduce la concluzii interesante privind aspectele metodice ale lecțiilor și eficienței diferitelor mijloace în anumite condiții de aplicare ale lor.

Cercetările transversale au darul de a oferi, într-un timp relativ recent, informații asupra unui aspect al diferitelor activități. Efectuate, de regulă, pe o perioadă de un an, aceste cercetări pot oferi factorilor de decizie informații și propuneri deosebit de utile.

Cercetarea pedagogică este o investigație, delimitată precis ca temă, născută dintr-o întrebare restrânsă ivită în procesul perfecționării muncii de educație și care-și propune să afle un răspuns cert, temeinic, argumentat științific, finalizat printr-o concluzie.

3.Metode de investigare

Pentru colectarea datelor, necesare verificării ipotezei am utilizat metoda experimentului didactic, care se mai numește metoda observației provocate. În urma acesteia am construit o fisă de observație care a urmărit conduita elevilor pe parcursul duratei cercetării. Deasemenea am mai utilizat pentru etapa constatativă ancheta prin chestionar. Această metodă este considerată o metodă de bază pentru cunoașterea realității sociale, iar pentru colectarea datelor cercetării, de cea mai mare importanță este instrumentul anchetei, chestionarul. Întrebările utilizate de mine se corelează în mare parte cu ipoteza cercetării și au menirea să conducă la indicatori utili rezolvării problemei. Deasemenea am încercat ca întrebările să fie cât mai ușoare și accesibile unui copil de clasa a IV. Am inclus deasemenea o excursie( la Muzeul Cinegetic din Comarnic și la Schitul Lespezi) pentru a sublinia mai mult necesitatea valorificării istoriei locale, am participat la toate serbările care au avut loc la biserica Sf. Nicolae , am mers cu elevii la colindat.

Într-o ultimă parte a cercetării am utilizat metoda evaluării. Am folosit un test de evaluare, la sfârșitul capitolului menit să verifice în ce măsură elevii au reținut noțiunile de istorie locală predate anterior.

4.ETAPELE CERCETĂRII

Activitatea am desfășurat-o la Școala Generală NR.2 la o clasă de a IV-a . Pentru desfășurarea activității am folosit cursurile opționale de la această clasă.

4.1..Etapa constatativă

În prima fază a cercetării am rugat elevii să completeze câte un chestionar. Același chestionar îl voi folosi și la sfârșitul cercetetarii pentru compararea datelor.Acesta conținea următoarele întrebări:

1.Istoria este materia ta preferată? DA NU

2.Cunoști istoria orașului Comarnic? DA NU

3.Știți de unde vine numele orașului? DA NU

4.Cunoști două obiceiuri și tradiții specifice orașului Comarnic? DA NU

5.Știți unde se afla Schitul Lespezi și Muzeul Cinegetic? DA NU

În urma acestui chestionar am ajuns la concluzia că acești elevi au răspuns la cele cinci întrebări ,dar prefera alte materii decât istoria, nu le plac aceste ore, nu cunosc istoria localității.

4.2. Etapa aplicării practice

Această etapă constă în desfășurarea propriu-zisă a experimentului și a decurs în prima fază prin predarea la orele opționale a unor lecții transdisciplinare (istorie-lb.româna-geografie). Cu ajutorul fișei de observație am încercat să urmăresc:

-daca elevii se implică

-daca sunt motivați

-daca sunt activi

-daca sunt atenți

-daca sunt interesați

-daca materialele prezentate le-au stârnit curiozitatea în a afla mai multe informații.

Am ajuns la concluzia că acești elevi s-au implicat în activitatea desfășurată, foarte mulți punând întrebări în legătură cu istoria locală,cu obiceiurile și tradițiile orașului natal, fapt care m-a dus la concluzia că există interes și receptivitate, atât timp cât sunt utilizate metode și materiale care îi captivează.

Consider foarte importantă cunoașterea istoriei , geografiei,tradițiilor și obiceiurilor locale, deoarece exista o strânsă legătura între ținutul natal și patria noastră, de aceea consider introducerea istoriei locale în cadrul planificării materiei cerută de programa școlară.

Am organizat o excursie având ca obiectiv vizitarea orașului Comarnic, a împrejurimilor, a Schitului Lespezi și a Muzeului Cinegetic Posada. Copiii au fost captivați de vizitarea muzeului, au adoptat o atitudine serioasă, conștientizând motivul excursiei și anume cunoașterea trecutului orașului, au manifestat interes pentru exponatele din muzeu, pentru picturile din schit, pentru frumoasele păduri care-l înconjoară, au pus o mulțime de întrebări, au ascultat cu atenție, au făcut fotografii.

Pentru a verifica eficienta excursiei elevii au avut de făcut o compunere care trebuia să cuprindă impresiile personale asupra excursiei.

Excursiile au un efect benefic asupra procesului de predare, respectiv învățare al istoriei, oferindu-le elevilor oportunitatea de a cunoaște esența evenimentelor istorice precum și cultivarea spiritului național și a respectului față de trecutul patriei.

In data de 23 decembrie am mers împreună cu elevii să colindăm pe la casele tuturor colegilor, astfel păstrand tradițiile localității și determinându-i și pe ei să simtă emoția momentului, dar și să conștientizeze cât de important este să le transmit generațiilor următoare.

În ziua de Crăciun am participat împreună cu elevii la Sfânta Liturghie, iar la sfârșitul Slujbei am prezentat un moment artistic dedicat Nașterii Mântuitorului, apoi am cantat colinde.

Pentru a-i apropia și mai mult de tradițiile și obiceiurile localității natale am participat la toate Deniile din Saptămâna Patimilor, elevii spovedindu-se, impărtășindu-se, cântând Prohodul.

Pentru a le stimula sentimentul patriotic deja existent, am participat și la Ziua Eroilor unde am cantat Imnuri patriotice.

I-am învățat dansurile populare specifice orașului natal.

Pentru a le face cunoscute și elemente de cultură locală , am vizitat și Biblioteca Orașului, Clubul Copiilor și Grupul Școlar Simion Stolnicu (aici am discutat cu profesorul de istorie și le-a prezentat planșe care atestă participarea locuitorilor din Comarnic la evenimentele istorice importante pentru țară)

4.3. Pregătirea copiilor în vederea desfășurării jocului didactic

Unele jocuri didactice sunt mai complexe, presupun precizarea,verificarea sau sistematizarea unui număr mare de cunoștinte și în consecință,pentru buna lor desfășurare se simte nevoia pregătirii prealabile a copiilor. Prin respectarea unor jocuri didactice, în etapa rezervată jocurilor și activitatilorlibere, copiii își reactualizează cunoștințele necesare desfășurării jocului.

În afară de respectarea jocurilor cu un conținut sau cu 0 sarcina didactică asemănătoare, pregătirea copiilor pentru jocul didactic se poate realiza și prinexerciții cu material ilustrativ, efectuate cu grupuri mici de copii sau individual.

Jocul didactic „Oglinda fermecată” presupune recunoașterea unei scene dintr-o povestire și redarea episodului respectiv. Punând la dispoziția copiilor diferite jocuri de masă sau imagini separate din poveștile cunoscute se asigura familiarizarea copiilor cu imaginile din povești la care va face apel „Oglinda fermecată”. Calitatea răspunsurilor copiilor poate fi îmbunătățită, într-o măsură și mai mare dacă ei vor fi familiarizați chiar cu imaginile care vor fi folosite în joc. Cunoscând bine ilustrația, copiii vor povesti în mod independent, fără să fie necesare întrebări ajutătoare care fărâmițează acțiunea jocului și face să scadă simțitor intensitatea lui.

Procedeul de a face cunoscut, în prealabil, materialul didactic este indicat numai atunci când acesta, prin complexitatea conținutului său a modului de mânuire, ar stânjeni sau ar încetini ritmul de desfășurare al jocului.Reușita jocului didactic depinde, de asemenea, de fe1ul în care se asiguraconditiile necesare bunei lui desfășurări, de organizarea a acestuia.Organizarea jocului presupune un complex de măsuri prealabile care, în majoritatea cazurilor, sunt aceleași ca la orice activitate obligatorie, și anume :aranjarea mobilierului, pregătirea materialului didactic necesar, adunarea copiilor și așezarea lor după cerințele jocului.În ceea ce privește aranjarea sălii de clasă, aceasta trebuie să se facă întotdeauna potrivit jocului didactic ce urmează a se desfășura. Astfel, la jocurile didactice care presupun mișcare aste necesar să se creeze un spațiu cât mai mare pentru că jocul să se poată desfășura în voie. În acest sens mobilierul trebuie strâns și așezat într-o parte a sălii, lăsând liberă cea mai mare parte a ei.Scaunele se pot așeza pe o singură latură a încăperii.

Unele jocuri didactice trebuie să se desfășoare la măsuțe, fapt care necesită unele amenajări. De exemplu, jocul didatic „Ce se potrivește” – în acest caz, cea mai bună distribuire a meselor și a scaunelor este aceea în sistemul liniar, deoarece copiii pot fi supravegheați ușor de către învățătoare.

În jocurile la care se folosește numai material demonstrativ, iar acesta se afla pe masa învățătoarei, copiii pot fi așezați pe scaunele, în semicerc. În felul acesta, copiii pot percepe mai ușor materialul care va fi mânuit în joc.

O atenție specială necesită și aranjarea sau distribuirea materialului care va fi folosit în joc.

4.4.Desfășurarea jocului didactic

4.4.1. Introducerea în joc

Înainte de a se începe activitatea se folosește, de obicei, o scurtă·introducere cu caracter pregătitor și care are, în același timp, menirea de a crea o atmosferă cât mai prielnica desfășurării jocului. În general, se pot folosi povestiri scurte,ghicitori,versuri, convorbiri. De asemenea, poate fi prezentat copiilor materialul care va fi utilizat în activitate.Prin povestire, învățătoarea poate familiariza copiii cu tema jocului,poate stimula curiozitatea copiilor fata de materialul care urmează să fie prezentat sau față de acțiunea jocului..

Utilizarea ghicitorii se recomanda mai cu seamă pentru familiarizarea copiilor cu titlul său cu materialul care urmează să fie prezentat; de exemplu,la jocurile didactice„Poștașul”, „Cine a trimis scrisoarea ?” activitatea poate începe cu o ghicitoare despre poșta~ sau despre scrisoare.O parte din jocurile didactice pot să înceapă cu o scurtă convorbire.

Scopul convorbirii poate să fie diferit : fie de a actualiza cunoștintele copiilor în legătură cu conținutul jocului, fie de a face trecerea la tema jocului care urmează să fie predat.

În unele jocuri didactice, învățătoarea poate prezenta în introducere materialul care urmează să fie folosit în joc. Aceasta, mai cu seama atunci când materialul este mai complex. În felul acesta se realizează economie de timp, deoarece atunci când introducerea în joc se face prin alte modalități este necesar să se rezerve timp și pentru intuirea materialului de către copii.

În conc1uzie, introducerea are rolul de a crea copiilor dispoziția necesară pentru activitate, de a le suscita interesul pentru ea, de a-i familiariza cu tema respectivă.

4.4.2.Prezentarea și intuirea materialului

După partea introductivă este necesar să se prezinte copiilor și să se intuiască materialul care va fi utilizat în joc. Materialul poate fi intuit în întregime sau numai parțial, în funcție de natură, calitatea și de dificultatea mânuirii în joc. Astfel, în jocurile în care se folosește numai materialul demonstrativ el poate fi intuit în întregime, operație care necesita doar câteva minute.

La alte jocuri prezentarea și intuirea în întregime a materialului ar duce la mărirea considerabilă a timpului destinat executării jocului de către copii.De aceea, la astfel de jocuri pot fi intuite numai ilustrațiile care cuprind imagini mai puțin familiare copiilor; de exemplu la jocul „Cine a trimis scrisoarea ?” pot fi intuite, împreună cu copiii imaginile

4.4.3.Anunțarea activității

După intuirea materialului, se anunța copiilor titlul joculu.i simplu și concis formulat. Astfel, el poate sugera acțiunea jocului, de exemplu” Postașul”

4.4.4.Explicarea jocului

Este o sarcină mai dificilă care revine învățătoarei. În explicațiile pe care le da, ea trebuie să facă, pe deplin înțeles, atât acțiunea jocului, cât și regulile care îl reglementează.

Explicarea jocului, metodele și procedeele pe care le folosește pentru a-l face înțeles variază după natura și complexitatea lui, ca și după posibilitățile clasei.

De exemplu, în jocul „Oglinda fermecată” învățătoarea descrie următoarele faze ale jocului :

-trecerea „oglinzii” din mâna în mână;

-recitarea versurilor de către copii ;

-oprirea „oglinzii” la copilul la care s-au terminat versurile ;

-deschiderea „oglinzii” și povestirea episodului ilustrat pe imaginea din oglindă.

Pentru a-i ajuta pe copii să înțeleagă cea mai complexă sarcina a jocului și anume povestirea episodului din ilustrație, educatoarea poate recurge la exemplificare ; deschide oglinda și povestește episodul sugerat de ea. Apoi se precizează regulile jocului.

În concluzie, trebuie să se rețină ca, indiferent de clasa la care se face

-explicatia și de modul în care decurge, ea trebuie să cuprindă :

-descrierea acțiunilor jocului, în succesiunea lor firească;

-indicatii cu privire la folosirea materialului;

-precizarea sarcinilor copiilor ;

-formularea clara a regulilor jocului, precum și a rezultatului urmărit;

Explicația trebuie făcută în mod precis și concis, evitându-se excesul de vorbire, cuvintele de prisos care ar îngreuna înțelegerea celor arătate.

4.4.5.Executarea jocului

În această etapă, care are loc sub conducerea învașatoarei, trebuie să se urmărească mai multe probleme:

-indeplinirea acțiunilor în succesiunea dată;

-respectarea regulilor;

-reamintirea lor atunci când este necesar;

-indeplinirea corectă a sarcinilor didactice;

-atragerea în joc a tuturor copiilor;

-sprijinirea celor care nu reușesc să efectueze corect sarcina;

-imbinarea armonioasa a elementelor de joc cu cele educative;

-asigurarea unui ritm vioi de joc, a unei atmosfere corespunzătoare lui, menținerea disciplinei

-pregatirea copiilor pentru autoconducerea jocului ;

-introducerea unei noi variante de joc ;complicarea lui ;

În desfășurarea jocului, învățătoarea trebuie să urmărească respectarea regulilor de către toți copiii. Abaterile de la regulă trebuie semnalate de fiecaredata, iar copiii în cauza vor fi ajutați să le aplice corect. Toată atenția trebuie însă acordată desfășurării jocului în prima etapă. Dacă de la început se insistă ca regulile să fie respectate, iar apoi copiii sunt îndrumați și ajutați să le aplice corect, activitatea evoluează fără dificultăți de natura care necesita întreruperea jocului, fără explicații suplimentare sau atragerea atenției.

4.4.6.Încheierea jocului

Pentru ca încheierea să nu scadă brusc dispoziția copiilor, este bine să se folosească procedee atractive prin caresa se anunțe încetarea jocului.

În conc1uzie, conducând jocul didactic, învățătoarea trebuie să creezecele mai bune condiții de desfășurare a lui, astfel încât jocul didactic să-și pastrezespecificitatea și să-și mărească eficienta.

4.4.7.Componenta echipajelor și jocurile folosite

ECHIPELE DE LUCRU:

Rezultate obținute:

JOC DE ROL

Obiectivul acestui joc este de a-i deprinde pe elevi să utilizeze informațiile dintr-o sursă istorică pentru prezentarea unei personalități:

Elevii vor căuta și vor selecta informații importante, edificatoare și semnificative despre o personalitate istorică folosind atât cunoștințele dobândite la orele de curs cât și prin consultarea unor materiale suplimentare. Își vor alege apoi un rol pe care îl „vor juca” respectând următorii pași:

Cine sunt?

Când și unde trăiesc?

Evenimentele la care am participat.

De ce sunt o figură importantă?

Elevii „spectatori” pot veni cu completări dacă „l-au cunoscut” pe „actor”.

Acest joc a avut un rol important în predarea opționalului,deoarece copii „s-au pus în pielea personajelor”,s-au costumat adecvat ,s-au informat și din alte surse,nelimitându-se doar la informațiile pe care eu le-am oferit.

„POȘTAȘUL”

Un copil poștaș împarte celorlalți câte un plic din traista lui.Fiecare elev trebuie să răspundă la întrebarea sau sarcina din plic. Răspunsul poate fi oral sau în scris. Dacă se optează pentru varianta răspunsului scris, poștașul adună la sfârșitul jocului răspunsurile elevilor pe care le pune în plicuri cu numele acestora, le pune la „cutia poștală”, de unde învățătorul le extrage apoi și apreciază răspunsurile elevilor.

La cutia poștală plicurile pot fi depuse și de fiecare copil în parte, răspunsul urmând să-l primească tot prin intermediul poștașului în ora următoare.

Ca formă de activitate instructiv-educativă, jocul nu poate fi apreciat ca o joacă oarecare, ca o modalitate simplistă și comodă de ocupare a timpului copilului, ci dimpotrivă, ca o activitate de mare răspundere și complexitate. Numai cunoscând foarte bine problematica jocului putem valorifica din plin valențele lui formative.

Jocul este o activitate necesară și indispensabilă procesului educației, este o activitate care prin conținutul, forma și funcționalitatea sa specifică nu se confundă cu nicio altă formă de activitate instructiv-educativă, nu poate fi suplinită și nici nu este în măsură să suplinească pe nici una din ele.

Pentru a înțelege specificul jocului ca formă de activitate instructiv-educativă, trebuie să cunoaștem și celelalte sensuri ce i se atribuie jocului: „activitate specific umană, activitate dominantă în viața copilului preșcolar“, „factor hotărâtor în viața acestuia“ etc.

Îndrumându-i și învățându-i pe copii să desfășoare mereu jocuri prin care, fără să-și dea seama, învață câte ceva deosebit și jocuri prin care aplică în mod conștient cele învățate, educarea face din joc, ca formă de activitate instructiv-educativă, un bun prilej de a-i pregăti pe copii din vreme și sistematic pentru viitoarea activitate din școală-învățătura.

Pornind de la cunoașterea dezvoltării psihofizice a copilului, de la cunoașterea cerințelor învățământului primar și a posibilității de adaptare a fiecărui copil la aceste cerințe, am considerat că jocul didactic poate contribui mai mult la dezvoltarea capacităților intelectuale implicate în actul cunoașterii și al învățării propriu-zise, dacă se folosesc metodele activ-participative (elemente ale învățării prin descoperire, problematizării, modelării), dar și modernizării celor clasice.

De asemenea, am considerat că obiectivele urmărite prin jocurile didactice se realizează la un nivel optim prin variante de jocuri didactice adaptate scopului urmărit.

Atât în timpul desfășurării jocurilor didactice, cât și după parcurgerea unui grup de jocuri, am evaluat gradul de realizare a obiectivelor propuse, nivelul de însușire a unor cunoștințe și deprinderi transmise prin joc.

5. Etapa finală

În urma aplicării jocurilor didactice,am aplicat din nou chestionarul pentru stabilirea evoluției nivelului elevilor.Ca urmare a repetării chestionarului am ajuns la următoarele rezultate:

variate și diferite metode de predare. Excursia a fost un pas importând pentru fixarea cunoștințelor predate, deoarece aceștia fiind puși în rața documentelor și a locurilor în care s-au întâmplat evenimentele au reacționat cu interes, rămânând plăcut impresionați. În urma cercetării am ajuns la concluzia că tinerii cunosc foarte puține lucruri din istoria locală, fata de părinții și bunicii lor și consider că nouă, institutorilor ne revine rolul de a le stârni interesul și de a-i determina să conștientizeze existenta și importanta cunoașterii istoriei locale.

6.Analiza psiho-pedagogică

Între obiectele de învățământ care au un rol educativ și de cultura generală, istoria ocupa un rol central.

Valoarea și locul acesteia, evoluția societății este în strânsă legătură cu ansamblul vieții spirituale.

Studierea istoriei

Scopul studierii istoriei la clasa a IV-a este familiarizarea cu domeniul istoriei prin mijloace adecvate vârstei elevilor. Față de lecturile pe teme istorice pe care elevii le-au studiat în anii anteriori, orele de istorie oferă ocazia cunoașterii trecutului și a instrumentelor prin intermediul cărora se poate reconstitui imaginea acestuia.Clasa a IV-a reprezintă prima etapă a antrenamentului pentru formarea unor capacități și atitudini legate de domeniul umanist, în general, și istoric, în special, exprimate prin obiectivele cadru ale disciplinei.Obiectivele cadru au în vedere capacitățile la care elevul ar trebui să ajungă prin studierea istoriei în gimnaziu.

Obiectivele de referință descriu rezultatele studierii istoriei la sfârșitul fiecărei clase. Ele au în vedere două categorii de aspecte: capacități/ cunoștințe și atitudini.Rolul elevului în procesul didactic e întărit prin activitățile de învățare care oferă posibile răspunsuri la întrebarea “cum se învață”. Conținutul curriculum-ului de istorie prezintă opțiuni privind fapte și procese istorice relevante pentru temele propuse.

În predarea istoriei la clasa a IV-a trebuie să urmărim ca din volumul informațiilor oferite de știință să selectăm numai cunoștințele fundamentale, numai pe cele prevăzute de programă, comforme cu obiectivele urmărite, particularitățile de vârstă și timpul acordat pentru studiu.

Obiectivele urmărite prin studiul istoriei sunt:

-cunoașterea de către elevi a principalelor date, fapte și evenimente importante ale istoriei românilor;

-dezvoltarea gândirii elevilor, a capacităților de analiză și de comparare a evenimentelor istorice;

-înțelegerea de către elevi a unor idei de bază ale istoriei, ca de exemplu unitatea și continuitatea sau cauzalitatea evenimentelor în istorie.

Realizarea obiectivelor predării-învățării istoriei presupune, pe lângă selecționarea unui conținut corespunzător, și alegerea unor metode și procedee didactice adecvate, care să ducă la accentuarea caracterului activ și conștient al dobândirii cunoștințelor.

Metodele cele mai utilizate sunt: metoda conversației, munca cu manualul, metoda demonstrației, jocul didactic, expunerea sistematică, care în predarea istoriei se folosește în cele două variante: povestirea și explicația, împreună cu alte metode și procedee menite să mărească valoarea formativă. Aplicarea oricărei metode sau procedeu didactic trebuie să asigure o îmbinare judicioasă a muncii independente a elevilor cu activitatea colectivă. Eficiența lor depinde de respectarea adevărului istoric, de durată, de exprimarea adecvată și accentuarea elementelor emoționale.

Obiecte și urme istorice, arheologice, etnografice, numismatice, tablourile istorice, machetele, hărțile istorice-tematice, mijloacele audio-vizuale. (diapozitive, diafilme, înregistrări pe casete și C.D.-uri, filmele didactice) sunt mijloace de învățământ absolut necesare și obligatoriu de utilizat în predarea istoriei.

Vizita și excursia reprezintă forme auxiliare de organizare a procesului de predare-învățare a istoriei a căror eficiență depinde de planificarea lor în raport cu conținutul programei școlare și de corectă organizare a lor.Studierea istoriei la ciclul primar urmărește familiarizarea elevilor cu unele dintre cele mai importante reprezentări și noțiuni istorice cu privire la cronologie (eră, epocă, deceniu, secol, mileniu, perioadă istorică), activitatea militară (arme de apărare, războaie, arme de atac), organizare socială și viață politică (clase sociale, forme de stat), viață economică (muncă, unelte de muncă).

Participarea directă la unele activități din cadrul bisericii i-a ajutat pe elevi să se apropie cu dragoste de sărbătorile strămoșești ,i-a implicat în purtarea cu mândrie a tradițiilor și obiceiurilor orașului natal.

Vizitele pe care aceștia le-au facut,i-a determinat să înteleagă importanța prețuirii obiectelor culturale, dar și a părinților si a bunicilor.

Dansurile învățate au adus o mare bucurie și voie buna, dar au contribuit și din punct de vedere tradițional prin dorința lor de a le învăța și de a le transmite urmașilor lor.

Aceste reprezentări și noțiuni îi vor conduce pe elevi la înțelegerea fenomenelor ce au loc în societate și a legăturilor dintre ele, a faptului că diferite fenomene sunt determinate de cauze ce pot fi cunoscute.Istoria pe care o studiază elevii în școală are caracteristici care o diferențiază de alte “istorii”, în mod deosebit de cea academică: are scop civic, vârsta elevilor afectează selecția conținuturilor și a modalităților de predare, este influențată de ”așteptările” societății și de domeniul politic. Școala nu este singura care oferă surse de cunoaștere în domeniul istoriei. Există surse influente care oferă informația: familia, grupul din care face parte la un moment dat copilul, comunitatea, mijloacele tehnologice de comunicare, mass-media. Uneori aceste informații sunt percepute eronat, iar dascălul are menitea să le clarifice, aducându-le la nivelul de înțelegere al elevului.

Componentele definitorii ale Noului Curriculum Național, programele școlare, au cunoscut în ultimii ani un permanent proces de restructurare și redefinire. Orientarea demersului didactic asupra elevului este susținută de mai multe elemente prezentate aici.Obiectivele și activitățile de învățare transformă elevul din obiect al demersului didactic în actor principal al acestuia. Activitățile de învățare se asociază obiectivelor în ideea de învățare activă, de deplasare a demersului didactic de la expozitiv la acțional.Conținuturile programelor reprezintă suportul informațional dominant prin care pot fi realizate obiectivele. Prin modul de organizare, acestea se detașează de o abordare de tip enciclopedic în favoarea unei oferte diverse, organizate tematic în cadrul unităților de învățare. Rolul învățătorului în predarea istoriei la ciclul primar este determinant pentru organizarea activității elevilor astfel încât aceștia să dobândească nu numai niște cunoștințe de moment, dar și deprinderi de muncă, de investigare, de studiu folositoare penmtru tot restul vieții.Istoria națională este un nesecat izvor de învățătură și înțelepciune. Trecutul mărturisește celor de azi, care duc mai departe, către cei de mâine, dragostea de neam și țară, pentru apărarea ființei naționale, a independenței și integrități.Dacă trecutul a fost demn și plin de sacrificii, noi, dascălii, avem datoria să deschidem porțile sufletelor celor mici, care ne-au fost dați în grijă pentru a-i adăpa și pe ei din această “fântână nesecată a gloriei poporului român”.

Istoria are rolul de a contribui prin posibilitățile ei specifice, alături de celelalte obiecte de învățământ la pregătirea tineretului în vederea integrării lui active și eficiente într-o societate în continuă dezvoltare, la înțelegerea succesului istoric al acestei dezvoltări.

Istoria, ca disciplină școlară, este chemată să contribuie la integrarea într-o structură unitara a aptitudinilor, adică a capacităților de a interpreta faptele și evenimentele societății, de a stabili relația de cauzalitate între ele, de a pătrunde esența procesului istoric, a atitudini, cea ce presupune formarea unor convingeri și idealuri de viață ale elevilor.

După amplasarea lor și după importanta pe care au avut-o pentru dezvoltarea poporului nostru, unele fapte istorice au o valoare națională s-au mondială, iar altele păstrează doar o valoare locală.

Lecția de istorie constituie principala purtătoare a bagajului informațional de elemente ale trecutului local. Pentru o bună dozare, în vederea evitării supraîncărcării elevilor, este necesar să li se acorde și lor un loc în cadrul planificării materiei cerută de programa școlară..

În vederea demonstrării modului în care poate fi utilizat documentul istoric, în aplicarea lucrării ,, MONOGRAFIA LOCALITĂȚII NATALE – PREDARE PRIN INTERMEDIUL JOCURILOR” în cadrul unei lecții de opțional, voi prezenta următorul proiect didactic:

ISTORICUL Orașului Comarnic

Tipul de opțional: la nivelul ariei curriculare ,,Om și societate”

Discipline implicate:Limba română, istorie și geografie- TRANSDISCIPLINAR

Clasa : a IV-a

Durata: un an școlar

Timpul alocat: 1 oră / săptămână

Autor: înv. Neculae Ioana Adriana

Obiective cadru:

I. Dezvoltarea capacităților de percepere și reprezentare a spațiului geografic local, de cunoaștere a evenimentelor istorice și obiectivelor culturale;

II. Cunoașterea, înțelegerea și utilizarea limbajului de specialitate;

III. Dezvoltarea comportamentelor favorabile ameliorării relațiilor dintre om și mediul înconjurător.

Conținuturi ale învățării:

1. Locul natal (definiție, elemente componente);

2. Așezarea geografică și istoricul localității natale:

• date geografice, relief, climă, ape, vegetație;

• istoricul orașului Comarnic, originea numelui, evoluție istorică;

• instituții, administrație, economie, populație, etc. .

3. Obiective turistice din localitatea Comarnic;

a. Resurse turistice antropice:

• monumente istorice și de artă;

• muzee, case memoriale, statui, busturi;

• monumente de arhitectură, etc.;

b. Resurse turistice naturale:

• parcuri de recreere; specii de arbori și arbuști ocrotiți de lege din zonă;

• ocrotirea mediului înconjurător.

4. Manifestări cultural-științifice, cu caracter permanent, la Comarnic:

• zile aniversare, comemorative, omagiale, festivaluri și serbări câmpenești,

sărbători creștine,datini și obiceiuri locale, port popular, etc. .

5.Comarnic-vatră de spiritualitate

• personalități locale (istorice, culturale, științifice);

• străzi și oameni de cultură din Comarnic

6. Itinerarii turistice în împrejurimile localității natale;

7. Vizite și drumeții în oraș și în zona Comarnic

Activități finalizatoare:

1. Drumeții, vizite și excursii ce vizează obiectivele turistice ale ținutului natal;

2. Alcătuirea unui album cu imagini;

3. Expediție școlară: ,,Pe urmele lui …”;

4. Alcătuirea unei hărți turistice a zoneiComarnic;

5. Proiect școlar ,, Localitatea natală- Prin fereastra timpului”.

Niveluri curriculare de performanță:

I. Reprezentarea spațiului geografic local;

ÎI. Identificarea elementelor culturale și a obiectivelor turistice din localitatea natală;

III.Descrierea prin enunțuri simple a ținutului natal și a evenimentelor culturale locale, folosind termeni adecvați;

IV. Cunoașterea și folosirea unor norme și reguli de comportare în situații variate;

V. Identificarea și valorificarea unor situații în care se cere luarea unor decizii personale/colective.

PROIECT DIDACTIC

Dată:

Clasa: a IV-a

Aria curriculară: Om și societate

Disciplina: Istoria romanilor

Subiectul: Istoricul orașului Comarnic- tradiții și obiceiuri

Excursie în orașul Comarnic și în împrejurimi

Obiective cadru:

înțelegerea și reprezentarea timpului și spațiului istoric

cunoașterea și folosirea surselor istorice

investigarea și interpretarea faptelor și proceselor istorice

înțelegerea și utilizarea limbajului de specialitate

Obiective de referință:

să înțeleagă rolul pe care orașul l-a avut de-a lungul istoriei

să ordoneze cronologic evenimentele

să exprime în cuvinte proprii aspecte ale legăturii dintre mediul geografic și viața oamenilor în decursul istoriei

să manifeste interes pentru căutarea și păstrarea surselor istorice

să identifice și să folosească informații provenite din surse istorice

Metode și procedee: conversația, demonstrația, explicația, problematizarea

Mijloace de învățământ: obiectele expuse în muzeu, Schitul Lespezi, broșuri ilustrate

Proiect didactic

Dată:

Clasa: a IV-a

Unitatea școlară:

Propunător:

Aria curriculară: Om și societate

Disciplina: Istorie,geografie,Limba română

Subiectul lecției: Localitatea natală

Tipul lecției: predare-învățare

Scopul lecției: Însușirea de cunoștințe referitoare la locul natal

Timp de lucru: 50 minute

Obiective operaționale:

O1- Să arate pe hartă localitatea natală și satele învecinate;

O2- Să cunoască geografia și istoria locurilor natale;

O3- Să se implice în prezentarea informațiilor în mod activ;

O4- Să manifeste interes pentru cunoașterea și păstrarea unor mărturii vechi despre satul natal;

O5- să lucreze ușor cu harta.

Resurse:

METODE ȘI PROCEDEE: jocul didactic,exercițiul, conversația, observația, explicația, problematizarea;

MIJLOACE DE ÎNVĂȚĂMÂNT: fișe cu informații despre Comarnic pentru activitatea în echipe, harta fizică și administrativă a României, imagini cu orașulnatal, , power-point despre locurile natale, poze vechi cu evenimente din istoria localității, costume populare specifice zonei, calculatorul, videoproiectorul.

TIPURI DE ACTIVITATE: frontală, independentă, pe echipe DESFĂȘURAREA LECȚIEI

ANEXA 1

O legendă… ca-n povești!

I-a dat nume: București

Dacă știi, atunci mă bucur.

Este chiar ciobanul BUCUR.

E un arc întins spre cer

Ca-n Paris: înalt, stingher.

E triumful României

Dar și semnul bucuriei

ARCUL DE TRIUMF.

Pe sub pământ să călătorești

Doar în București reușești.

E un tren, un tren erou

Și se numește METROU.

Colo-n mijlocul câmpiei

E inima României.

Alt oraș în țară nu-i

Mare cum e dumnealui!

La București s-au născut Tudor Arghezi, Petre Ispirescu, B.Șt. Delavrancea, George Topârceanu, Cămil Petrescu, Ion Pillat și alții.

Aici a locuit și marele nostru poet Mihai Eminescu, în anii 1867, 1878 -1883, 1888-1889.

Anexa 2

ECHIPA 1

Scrieți pe această fișă date importante din geografia Comarnicului.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

ECHIPA 2

Scrieți pe această fișă date importante din istoria Comarnicului.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

ECHIPA 3

Scrieți pe acestă fișă sărbători populare specific orașului Comarnic

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Anexa 3

FIȘA DE LUCRU

Completați termenii care se potrivesc în enunțurile de mai jos:

Orașul Comarnic face parte din județul ……………………………… .

Este așezat în partea de ………… a județului. Se învecinează la est cu …………………………, iar la nord cu orașul …………………………. . În partea de vest se află orașul………………………………………………,în partea de sud se află orașul…………..

Pe lângă oraș curge râul …………..

Joc didactic:Poștașul

Clasa a-IV -a

Scop didactic: Să recunoască faptele istorice care au avut loc pe teritoriul localității

Obiective operaționale:

-sa recunoască istoricul localității natale

– să identifice obiectivele turistice ale localității

Sarcina didactică: Să răspundă la întrebări

Conținutul jocului:

În fața clasei sunt prinse patru ,,căsuțe poștale” din carton, cu buzunar în față..Pe fiecare căsuță este scris câte un număr. Elevii sunt împărțiți în patru grupe. Învățătorul împarte elevilor plicuri, la fiecare grupă câte 4 -5.

Plicurile fiecărei grupe au câte un simbol( steluță, floare, trifoi, fluture).Pe fiecare plic, la destinatar este trecută câte o informație referitoare la câte un obiectiv turistic,dar și câte o fotografie.

La semnalul învățătorului, poștașii din fiecare grupă trebuie să distribuie plicurile.Pentru a afla adresa destinatarului trebuie să răspundă la o câte o întrebare referitoare la așezarea localității(adresată de către învățătoare).

Fiecare elev din grupă va fi pe rând poștaș, dar ,,descifrarea” adresei destinatarului se face în grupă, în comun.Câștiga echipa care a distribuit toate plicurile, în timpul stabilit.

Regulile jocului:

-să înceapă la semnalul învățătorului;

-să respecte cerințele instituite;

-să fie antrenați toți membrii echipelor;

– să lucreze în liniște;

Material didactic: patru ,,căsuțe poștale” din carton, 16 plicuri pe care sunt scrise anumite date referitoare la obiectivele turistice(fotografii,informații);

Anexa1

Căsuța 1

1.Numiți munții aflați în localitatea Comarnic.

2.Cunoști tradițiile de Craciun existente în localitatea ta?

3.Care este legenda orașului?

4.Ocupațiile locuitorilor din orașul natal.

5.Fabricile care au existat în orașul Comarnic.

Căsuța 2

1.Numiți dealurile ce se afla pe teritoriul localității tale.

2.De unde vine numele localității Comarnic?

3.Numiți câteva unelte și instrumente de lucru de odinioară.

4.Numiți bisericile orașului.

5.Cunoști tradițiile și obiceiurile care se desfașoară în perioada Crăciunului în localitatea ta?

Căsuța 3

1.Numiți apele de pe teritoriul orașului Comarnic.

2.Câte școli există în orașul Comarnic?

3.Din ce este compus costumul național popular femeiesc purtat de comarnicence?

4. Cunoști tradițiile de Paști care au loc în orașul tau?

5.Care este legenda Hanului Ancuței?

Căsuța 4

1.Ce climă are orașul Comarnic?

2.Cum se numește biblioteca orașului Comarnic?

3.Care sunt dansurile populare și evenimentele unde se dansează acestea?

4.Care este istoricul orașului Comarnic?

5.Din ce este compus costumul popular al barbatului comarnicean.?

CONCLUZII

Tema „ MONOGRAFIA LOCALITĂȚII NATALE – PREDARE PRIN INTERMEDIUL JOCURILOR” este un subiect important de dezbătut, datorită dublului său rol pecare îl are pentru copii: rolul distractiv și rolul instructiv.

Am dezbătut problema jocului, acesta fiind obiectul preocupărilor majore ale unor psihologi de prestigiu ca: Eduard Claparede, Jean Chateau, Jean Piaget, A.N.Leontiev, această problemă devenind ramură a pedagogiei care tratează conceptul și importanta jocului, teorii asupra jocului.

Jocul are un efect educativ, evident, cultiva încrederea în forțele proprii precum și spiritul de răspundere, de colaborare, de ajutor reciproc.

Jocul este o activitate care își găsește motivația și împlinirea în sine însuși, spre deosebire de muncă, nu-și propune să obțină bunuri materiale sau spirituale, iar spre deosebire de învățătura nu-și propune în mod expres obținerea de noi cunoștinte. Jocul este activitatea definitorie pentru copil. Cu frecvență mai mică și semnificație intruditva diferită, jocul este prezent și la adult.Pentru adult, reușita jocului pe care și-l propune este foarte importantă.

De aceea, el antrenează în joc toate posibilitățile sale fizice, intelectuale,afective, de care dispune.Prin caracter, conținut și structura, jocurile sunt numeroase și variate.o caracteristică a jocurilor copiilor este aceea că ele reflectă relații determinate care se statornicesc între adulți. Odată cu conținutul jocurilor care reflectă relațiile dintre oameni, în procesul muncii, devine tot mai bogat și mai variat. În jocurile lor, copiii construiesc case, uzine, sădesc pomi, etc.

Pentru copii, jocul este un mod de viață, modul principal de a lua contact cu lumea. Este procesul natural prin care copilul învața și se dezvolta.Când copilul se joacă, interesul lui este îndrumat de propriul instinct. Este determinat să rezolve problemele care formează mediul lui fizic și social. Când se joacă, copiii experimentează posibilitatea de a deveni mai flexibili în gândirea lor și în rezolvarea problemelor. Procesul aceste este mult mai important decât rezultatul pe care-l obțin.

Dată fiind substanță și finalitatea acestor jocuri, ele trebuie să se practice în mod curent și în afara activităților obligatorii, paralel cu celelalte forme de joc.

Pentru ca jocurile didactice să se poată desfășura cu eficiența scontată și în perioadele care depășesc cadrul strict al activităților obligatorii, se impune să se asigura copiilor, de fiecare dată, toate condițiile materiale necesare și, în același timp, să se prevadă sarcinile didactice care vor face obiectul acestor jocuri, în raport cu volumul de cunoștinte și deprinderi însușite anterior.

Jocul didactic reprezintă un ansamblu de acțiuni și operații care, paralel cu destinderea, bună dispoziție și bucuria, urmărește obiectele de pregătire intelectuală, tehnică, morala, fizica a copilului.

Înconjurat în activitatea didactică, elementul de joc imprinia acesteia un caracter viu și mai atrăgător, aduce varietate și 0 stare de bună dispoziție funcțională, de veselie și bucurie, de divertisment și de destindere, ceea ce previne apariția monotoniei și a plictiselii, a oboselii.

Jocul didactic este un tip specific de activitate, prin care se consolidează, precizează și verifică cunoștinteleșcolarilor, le îmbogățește sfera lor de cunoștinte, pune în valoare și le antrenează capacitățile creatoare ale acestora.

Abordarea jocului didactic ca forma fundamentală de organizare aactivității instructiv-educative permit constatarea următoarelor aspecte:

a) Atunci când jocul este utilizat în procesul de învățământ el dobândește funcții psihopedagogice semnificative, asigurând participarea școlarului la activități, sporind interesul de cunoaștere fata de conținutul acestora. Pornind de la principiile fundamentale ale educației noi, s-a ajuns la concluzia că, pentru copil, jocul devine calea cea mai eficienta prin care acestuia i se dezvolta procesele psihice.

b) Jocul didactic contribuie la dezvoltarea cognitivă a copiilor, cu condiția ca aceștia să aibă material adecvat care să fie la îndemâna lor oricând au nevoie să fie îndrumați. ,

c) Jocul didactic angajează total pe copil, îi stimulează dezvoltarea, efortul de perfecționare, favorizează apariția și dezvoltarea posibilităților de însușire a cunoștințelor. Datorită rolului pe care îl are în viața copilului,. el poate fi folosit de adult ca metodă, procedeu sau formă de organizare a procesului instructiv-educativ.

Jocurile didactice realizează o parte din sarcinile instructiv-educative ale activității din școala. Prin conținutul și modul lor de desfășurare se urmărește familiarizarea școlarilor cu noi cunoștinte și mai ales, consolidarea celor însușite anterior. Elementele de joc pe care le conțin jocurile didactice dau copilului posibiliatea să asimileze ceea ce este nou, fără să conștientizeze efortul și astfel să învețe jucându-se, întrucât jocul didactic îmbina elementul distractiv cu cel educativ, elementul de surpriză cu cel deașteptare. ,Eficienta jocului didactic, fata de celelalte activități, consta în faptul că la desfășurarea lui, participa toți copiii,depunând același efort de gândire și de exprimare.

A. Sub aspectul relației biunivoce, am putut releva câteva aspecte psihologice descrise și în literatura de specialitate după cum urmează :

a) Jocul didactic restabilește echilibrul în activitatea de Învățare a școlarilor;

b) Jocul didactic fortifica energiile intelectuale și fizice ale acestora;

c) Jocul didactic generează 0 motivație secundară, dar stimulatorie, constituind 0 prezenta indispensabila în ritmul accentuat al muncii școlare;

B. Sub aspect pedagogic

a) Jocul didactic este forma activității care dă copilului posibilitatea să se manifeste conform naturii sale, iar învățătorului îi dă posibilitatea de a trata jocul ca formă de activitate a elevilor în cadrul lecției, de a transforma momentele mai dificile din cadrul lecției în joc, făcându-i pe copii să participe cu interes;

b) Jocul didactic este una din formele de activitate a lecției, cea mai agreata de copii și poate fi folosit cu maximă eficiență ;

c) Jocul didactic organizat și desfășurat metodic are 0 valoare instructiv formativa deosebită. El poate duce la deprinderi tehnice și implicit la un progres evident al proceselor psihice, al nivelului intelectual al elevilor.

Prin complexitatea pe care o reprezintă, importantă și influențele modelatoare, problematica jocului didactic rămâne deschisă investigațiilor, jocul rămânând o sursă inepuizabilă de abordare creativă și novatoare.

Copiii care nu sunt obișnuiți cu jocul, rămân „săraci” atât sub aspectul cognitiv, cât și sub aspectul personalității. Jocul oferă copiilor condiții inepuizabile de impresii care contribuie la îmbogățirea cunoștințelor despre lume și viață, formează și dezvoltă în copiii care sunt lipsiți de posibilitatea de a se juca, fie din cauză că nu au cu cine, fie din cauză că nu mod direct capacități observative, iar în mod indirect jocul creează o mai mare antrenare, competență, deprinderi active, mărește capacitatea de înțelegere a situațiilor complexe, creează capacități de reținere, dar și de dozare a forțelor fizice și spirituale, dezvoltă caractere, deprinderi, înclinații, aspirații.

Există o strânsă relație între joc și muncă, jocul fiind – așa cum preciza Jean Chateau – „o punte aruncată între copilărie și vârsta matură” . Deși jocul evoluează mai ales în lumea ficțiunii pure, specifice numai visului, ca orice altă formă a creativității și fanteziei, el suportă o anumită presiune și o inducție modelatoare ce vine din experiența interacțiunii omului cu natura, realizată mai ales prin muncă.

Biserica Sfantul Nicolae si Cimitirul Eroilor din curtea acesteia

SCHITUL LESPEZI

Muzeul Cinegetic Posada

Scolile orasului Comarnic

Casa de Cultura si Cinematograful

Traditii si obiceiuri la Comarnic

COSTUM POPULAR DIN COMARNIC AM PLECAT SĂ COLINDĂM!

Să învățăm dansurile populare!

ÎN VIZITĂ LA BIBLIOTECA ORAȘULUI

VIZIONÂND FILME ISTORICE

BIBLIOGRAFIE

1. Barbu H, Popescu E – Activități de joc și recreativ-distractive, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994

Badiceanu Dimitrie, Schitul Lespezi, 1939

3.Borda Valentin, Calatorie prin vreme, 1979

4. Binet A. – Les idées modernes sur les enfants, Paris, 1793, trad. Editura

Didactică și Pedagogică, 1975

5. Ionescu M. – Dicționar de pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1979

6. Cojocaru Ion V.T. Monografia comunei Valea Doftanei, 1978

7. Eminet Rolland, Din istoria drumurilor, 1957

8. Florin Constantin, Relatiile agrare din tara Romaneasca in secolul al-XVII-lea,

9. Galasescu G.AL., Sinaia, 1895

10. Iucu R., Manolescu M. – Pedagogie, Editura Fundației Culturale D. Bolintineanu, București, 2001

11. Manolescu Radu, Comertul Tarii Romanesti cu Brasovul, 1965

12. Manolescu M. – Curriculum pentru învățământul primar și preșcolar. Teorie și practică, Editura Credis, București, 2006

13. Manolescu M. – Evaluarea școlară – metode, tehnici, instrumente, Editura Meteor Press, București, 2003

14. Mitu F., Antonovici Ș. – Jocuri didactice integrate pentru învățământul primar, Ed. Humanitas, București, 2005

15. Montessori M. – Descoperirea copilului, Editura Didactică și Pedagogică, 1983

16. Nicola I. – Pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992

18. Nicola I., Drăgan I. – Cercetarea psihopedagogică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993

19. Nicola I., Farcaș D. – Teoria educației și noțiuni de cercetare pedagogică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992

20. Nicolae Iorga, Istoria Romanilor prin calatori, editura Casei scoalelor, 1929

Bucuresti, 1972

21. Niculescu Gheorghe, Valea Prahovei, 1984

22. Șerdean I. – Teme de pedagogie, Editura V&I Integral, București, 1999

23.Stefan Metes, Emigrari romanesti din Transilvania in secolul XIII-XX, 1977

24.Urechea Nestor, Drumul Brasovului, 1913

25.Vlahuta Alexandru, Romania Pitoreasca, 1901

IZVOARE

1.Matei Stancioiu, Monografia orasului Comarnic, editura UMC Bucuresti, 1994

2.ARHIVELE PRIMARIEI COMARNIC

3.ARHIVELE STATULUI PLOIESTI

4.BIBLIOTECA ORASENEASCA PAUL-DESPHELIPON- COMARNIC