Profesor coordonator : prof.univ.dr. Dogaru Lucreția CUPRINS CAPITOLUL I Aspecte introductive privind definirea și istoria teoriilor criminologice în… [627638]

TEORIILE BIOLOGICE
ALE CRIMINOLOGIEI
CLASICE ȘI MODERNE

Studentă: Cândea Paula Roxana
Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „G. E. Palade” Târgu Mureș
Facultatea de Economie și Drept
Specializare: DREPT -IFR
An de studiu: II
Disciplina: Criminologie
Profesor coordonator : prof.univ.dr. Dogaru Lucreția

CUPRINS

CAPITOLUL I
Aspecte introductive privind definirea și istoria teoriilor criminologice în general …………. 1
CAPITOLUL II
Considerații prealabile privind teoriile criminologice de orientare biologică …………………. 5
CAPITOLUL III
Teorii biocriminologice clasice ………………………….. ………………………….. ………………………… 8
III.1. Teoria atavismului evoluționist ………………………….. ………………………….. ………………. 10
III.2. Teoriile eredității ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 13
III.2.1. Teoria lui Goring ………………………….. ………………………….. ………………………… 14
III.2.2. Studiile pe gemeni ………………………….. ………………………….. ……………………… 14
III.2.3. Studiile pe copii adoptați ………………………….. ………………………….. …………….. 15
III.3. Teoriile biotipurilor criminale ………………………….. ………………………….. …………………. 18
III.4. Teoriile criminologice ale inteligenței ………………………….. ………………………….. ……… 22
III.5. Teoria cromozomului crimei ………………………….. ………………………….. ………………….. 24
III.6. Teoriia constituției criminale ………………………….. ………………………….. …………………. 28
CAPITOLUL IV
Teorii biocriminologice moderne ………………………….. ………………………….. …………………… 30
IV.1. Alimentația și influența ei auspra conduitei criminale ………………………….. …………… 32
IV.2. Factori endocrinologici ………………………….. ………………………….. ………………………….. 34
IV.2.1. Hipoglicemia ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 34
IV.2.2. Testosteronul ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 35
IV.2.3. Alți hormoni și agresivitatea ………………………….. ………………………….. ………… 37
IV.3. Neurofiziologia comportamentului agresiv ………………………….. ………………………….. 38
Bibliografie selectivă ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 41

1
CAPITOLUL I

Aspecte introductive privind definirea și istoria teoriilor criminologice în general

Desprinsă din ramura dreptului penal, criminologia a făcut pași importanți spre
descoperirea amnunțită a fenomenului criminalității, dorind să aducă spre cunoaștere o
latură argu mentativă prin studiul conexiunilor complexe ale acestuia cu societatea , urmărind
astfel de legături atât în sens anterograd față de fapta criminală, cât și retrograd de aceasta,
precum și interde pendența liniară a acestuia cu viața socială.
Ca știință, criminologia se ocupă cu studiul fenomenului social al criminalității sub
aspectul stării, dinamicii și cauzelor sale în scopul elaborării măsurilor de prevenire și
combatere a acestuia.
Ideea de studiu al fenomenului criminial sub forma științei criminologiei s -a conturat
treptat, existând încă din timpurile comunităților arhaice sub influenț a factorilor social –
istorici de la momentul re spectiv, urmând să crească spre cunoaștere odată cu modificările
acestora , marcându -se importante realizări în perioada epocii feudale, capitaliste, comuniste
și con temporane. Practic criminalitatea a captat in teresul societății din timpuri străvechi
până azi, fiind un element cu importante urmări asupra acesteia.
Teoriile criminologice au ghidat de -a lungul timpului studiul științific al cauzelor
delicvenței și criminalității. Se consideră a fi o teorie bună ac eea prin care se poate deduce
manifestarea unui comportament care, în domeniul acesta, nu respectă cadrul legal stabilit
de societate. Deși teorii izolate au oferit o perspectivă empirică asupra factorilor importanți
percepuți și așteptați să explice delin cvența și infracțiunea, nicio teorie nu poate explica în
mod adecvat toate tipurile de infracțiuni și delincvență sau toate variațiile infracțiunii și
delincvenței. Cu timpul, teoriile au început să devină din ce în ce mai frecvente și numeroase
pentru a explica o proporție mai mare a delicvenței și criminalității.
Integrarea teoriilor criminologice în criminalistică este deosebit de avantajoasă,
deoarece permite erudiților să înceapă să înțeleagă comportamentul studiat într -un mod
mai complex și, potenți al, mai complet.
Se consideră a reprezenta geneza criminologiei celebra lucrare a marelui filosof și jurist
italian Cesare Beccaria , intitulată „Dei delitti e dele pene” (Despre infracțiuni și pedepse)
publicată la Milano, în anul 1764. Tratatul este recun oscut ca fiind sursă de inspirație la

2
redactarea unor articole din „Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului” publicată în
1789, datorită principiilor umaniste promovate în cuprinsul tratatului. 1
Printre cele mai importante momente ale cercetărilor c riminologice se numără și
momentul în care aceasta s -a desprins ca știință de sine stătătoare din ramura dreptului
penal la finalul secolului XIX, prin eforturile și ambițiile a trei personalități, recunoscute ca
fondatori ai științei criminologiei, care au subliniat importanța cunoașterii obiectelor de
studiu ale criminologiei pentru a putea imprima efectele acesteia în viața socială ca metod ă
de prevenție și combatere a criminalității. Constituirea științei criminologie i a fost marcată
de activita tea unui „trio italian” format din:
 Cesare Lombros o, criminolog și me dic italian, fondator al Școlii Pozitiviste Italiene de
Criminologie, a cărui contribuție este remarcată prin publicarea monografiei „L’uomo
delinquente ” (Omul delicvent ) în anul 1876 la Milano ;
 Enrico Ferri , criminolog și sociolog italian , student al lui Cesare Lombroso , ale cărui
cercetări în domeniul factorilor economic i și social i se concluzionează în câmpul
factorilor criminologici prin lucrarea intitulată „ Sociologia criminale” (Sociologia
criminală) publicată în anul 1881 la Roma;

1 Universul Juridic nr. 7/2016 – Previzibilitatea normei de incriminare în Codu l penal de
Bardan -Raine Gabriel: Principiul legalității incriminării este exprimat prin adagiul latin nullum
crimen sine lege, nulla poena sine lege și se traduce prin aceea că nu există infracțiune și nu
există pedeapsă fără p revedere expresă în lege. Pe parcursul istoriei dreptului acest principiu
a fost reiterat de către Cesare Beccaria care în lucrarea sa intitulată Dei delitti e delle pene
(Despre infracțiuni și pedepse) a susținut că: "fiecare cetățean trebuie să știe că p oate face
tot ceea ce nu este împotriva legilor, fără să se teamă de vreo repercusiune, în afara celor ce
pot decurge din acțiunea însăși – aceasta este dogma politică în care popoarele ar trebui să
creadă și pe care magistrații supremi, însărcinați cu paz a neabătută a legilor să o aplice. Este
o dogmă sacră fără de care nu poate exista societatea legitimă." Principiul legalității
incriminării a fost reglementat pentru prima dată în art. VIII al "Declarației drepturilor omului
și cetățeanului" din 1789 astf el: "nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi,
stabilită și promulgată anterior infracțiunii și legal aplicată".
Acest principiu este consacrat în art. 7 din Convenția pentru apărarea Drepturilor
Omului și a Libertăților fundamentale în sens ul că: "1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru
o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia infracțiune,
potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă
mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii. 2. Prezentul
articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de
o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit princip iilor
generale de drept recuno scute de națiunile civilizate."

3
 Rafaele Garfalo , criminolog și jurist italian, inventator al termenului de „criminologie”
și de asemenea discipol al lui Cesare Lombroso , care publică lucrarea „Criminologia:
Studio sul Delitto, Sulle s ue Cause e sui Mezzi di Repressione”( Criminologia : Studiul
criminalității, a cauzelor sale și a mijloacelor de represiune ), în Torino, în anul 1885 .
După conturarea criminologiei ca știință, celor trei cercetători li s -au succedat alții, cu
teorii diverse, axate pe o multitudine de factori, cu feluite metode și tehnici de investigare .
Astfel, putem spune că dezvoltarea științei fenomenul ui criminologic a luat o amploare
considerabilă, mărind în consecință cercul persoanelor interesate de cunoașterea acestuia .
Încep să se înființeze adevărate școli de cri minologie, pentru organizarea cercetărilor și
conturarea noilor orientări în domeniu . Acestea au reluat diverse opinii îmbrăcându -le în noi
explicații bazate pe rezultatele unor cercetări mai actuale. Curentele criminologice s-au
concentrat sub forma mai multor școli epocale care au conturat trei perioade în raport cu
considerațiile mondiale asupra istori ei criminologiei, pe care le -am abordat sumar în tabelul
I.1. 2
De subliniat este credința unor autori de constituire treptată a unei perioade post –
moderne care să valorifice în procesul evoluției științei criminologiei aducerea teoriilor la
nivelul realit ăților sociale, economice, culturale și morale ce interacționează în desfășurarea
fenomenului criminologic.

2 „Istoria criminologiei. Teorii și școli criminologice străine ”, Buletinul U niversității Omsk,
Seria „Legea”, 2017, Numărul 4, pp 134 -143

4
Denumire PERIOADA CLASICĂ /
BECCARIANĂ PERIOADA
NEOCLASICĂ/
POZITIVISTĂ PERIOADA MODERNĂ/
PLURALISTĂ/
CONTEMPORANĂ
Perioadă Sec. XVIII Ultimele decenii ale
sec. XIX – Primele
decenii ale sec. XX (anii
1920 -1930) După a nii ’30 ai sec. XX –
prezent
Personalități Cessare Beccaria
Jeremy Bentham Cesare Lombroso
Enrico Ferri
Rafaele Garfalo
Principalele
influențe Trecerea de la
feudalism la
capitalism Creșterea criminalității
Dezvoltarea rapidă a
științelor reale și
umanitare Dezvoltarea științelor
medicale, psihologice și
psihiatrice .
Caracteristici Se concentra pe
umanizarea
pedepselor penale pe
fondul ideii că
societatea nu
urmărește cruzimea,
ci are ca scop
intimidarea,
corectarea și
neutralizarea
criminalului. Intensifică studiul
infractorului și
cauzelor criminalității Studiază procesele prin
care se derulează
comportamentul
criminal și pu ne accent
pe victimă și reacția
socială.
Minusuri Știință abstractă S-au aplicat măsuri
preventive sub forma
izolării, castrării sau
privării de viață
persoanelor
considerate de unii
teoreticieni predispuse
biologic. A adus infirmarea
prognozelor emise de
criminolgii celorlalte
epoci.
Tabel I.1. Perioadele epocale care reflectă evoluția criminologiei.3

3 Iurie Larii, „Formarea și evoluția criminologiei ca ș tiință”, Analele Științifice ale Academiei
„Ștefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne a Republicii Moldova, Științe Socioumane
ISSN 1857 -0976, Ediția a X -a, Chișinău, 2010, pp 50 -54

5
CAPITOLUL II

Considerații prealabile privind teoriile criminologice de orientare biologică

Teoriile criminologice de orientare biologică , sunt teorii probalistice, care susțin
paradigma conform căreia anumite anomalii fiziologice ale individului se concretizează în
factori determinanți ai comportamentului criminal al acestuia. Ca și orice alte teorii, acestea
caută să contribuie la explicarea și înțeleg erea fenomenului criminal, direcționând organe
competente sau societatea în general, spre dezvoltarea de legi penale , măsuri preventive și
mijloace de tratament adecvate.
Originea teoriilor biologice , conf rom credințelor lui J. Pinatel4 și H. Mannheim5, o
regăsim în evoluționismul lui Da rwin, în concepția lui Morelle6, în studi ile de fizionomie 7 ale
lui Lavataer și de freno logie ale lui Gall și Spurzhein, așa cum sunt ele amintite sumar mai jos.
Johann Kaspar Lavater, un pastor elvențian, influențat de ide ile savantului italian Della
Porta 8, a studiat în detaliu fragmente faciale precum ochii, nasul bărbia, urechile etc.,
pentru ca într -o publicație de -a lui din anul 1783 să afirme concluzia că se poate determina
comportamentul criminal sau delicvent al un ei persoane prin intermediul studiului formelor
și caracteristicilor respectivelor fragmente.
În jurul anului 1800, Franz Joseph Gall, un neuroanatomist și fiziolog german care a
inițiat studiul creierului uman ca sursă a facultăților mentale, a dezvoltat practica
cranioscopiei, o tehnică prin care se pot deduce comportamente și caracteristici din
examinarea externă a craniului (craniului) . Potrivit lui Gall, punctele tari, punctele slabe,
morala, înclinația, caracterul și personalitatea unei persoane ar putea fi determinate de
caracteristicile fizice ale craniului său.

4 J. Pinatel , „La criminologie ”, Les éditions ouvrières, Paris, 1979
5 H. Mannh eim, „Comparative Criminology – A Text Book”, Routledge, Londo n, 1998, pp 212-
225
6 Benedic Auguste Morel, „Traite des degenerescenses d e l’spece humaine”, Bailliere, Paris,
1957
7 Termenul „fizionomie” provine din cuvintele greceșt i „physis”, care înseamnă „natură” și
„gnomon”, care înseamnă „a judeca sau a interpreta”. Se referă la evaluarea personalității
sau caracterului unei persoane (adică, a naturii sale) printr -o examinare a aspectului exterior
al acelei persoane.
8 Giambatti sta Della Porta (1535 -1615) a fost un savant italian, considerat adesea primul
criminalist, a abordat legătura dintre comportament și aspect fizic dintr -o perspectivă
metafizică și spirituală în lucrarea „Despre fizionomie” publicată în anul 1586, în care asocia
pe bază de similitudini de aspect oamenii cu animalele, clasificându -i și caracterizându -i
conform acestui criteriu. De exemplu, Della Porta afirma că bărbații care seamană cu porcii,
se comportă ca și porcii.

6
Spurzheim, un medic german și student al lui Gall, a inventat de fapt termenul de
frenologie9 pentru a înlocui cranioscopia. Spurzheim a extins, de asemenea, harta organelor
creierului, a d ezvoltat un sistem ierarhic al organelor și a creat un model care descrie locația
organelor creierului.
Benedict Morel, un renumit medic francez, este cunoscut pentru crearea teoriei
degenerării pe care a început să o dezvolte în anii 1850. El susținea vehement ideea că
anumite categorii ale populației degenerează, involuează, fiecare generație devenind mai
lipsită de vigoare decât precedenta. Se lua deja în considerare existența unor factori
ereditari implicați în predispoziția spre alcoolism și delincvență, așa că, în Europa, la sfârșitul
secolul al XIX -lea, lumea se temea de degenerarea înțeleasă ca o pervertire a naturii umane,
o alunecare înspre rău, manif estată prin alcoolism, violență și delicte de tot felul.
Parțial influențat de un ese u privind principiul populației (1798) de Thomas Robert
Malthus, Darwin a menționat că creșterea populației va duce la o „luptă pentru existență”.
În fiecare generație, mulți urmași nu reușesc să supraviețuiască unei epoci de reproducere
din cauza resursel or limitate. Acest lucru ar putea explica diversitatea plantelor ș i animalelor
dintr -o descendenț ă comună prin aplicarea legilor naturale în același mod pentru toate
tipurile de organism. Darwin ș i-a dezvoltat teoria selecției naturale începând cu 1838 și
redacta marea sa carte pe această temă când Alfred Russel Wallace i -a trimis o versiune a
aceleiași teorii în 1858. Lucrările lor separate au fost prezentate împreună la o întâlnire din
1858 al Societății Linneane din Londra . La sfârșitul anului 1859, publ icarea rezumatului lui
Darwin despre „Originea speciilor” a explicat selecția naturală în detaliu și într -un mod care a
dus la o acceptare din ce în ce mai largă a conceptelor de evoluție ale lui Darwin în
detrimentul teoriilor alternative. Thomas Henry Hu xley a aplicat ideile lui Darwin , folosind
paleontologia și anatomia comparativă pentru a oferi dovezi puternice că oamenii și
maim uțele au împărtășit o descendenț ă comună. Unii au fost deranjați de acest lucru,
deoarece teoria a presupus că oamenii nu au avut un loc special în univers. Evoluția prin
selecție naturală a fost demonstrată pentru prima dată prin observația că sunt deseori
produși mai mulți urmași decât pot supraviețui. Aceasta este urmată de trei fapte
observabile despre organismele vii:
1) trăsăturile variază între indivizi în ceea ce privește morfologia, fiziologia și
comportamentul lor (variație fenotipică),
2) trăsături diferite conferă rate diferite de supraviețuire și reproducere (capacitate
diferențialǎ)
3) trăsăturile pot fi transmi se din generație în generație (ereditatea aptitudinii).

9 Cuvântul „f renologie” își are origine a din cuvintele grecești „phren”, care înseamnă „minte”
și „logos”, care înseamnă „cunoaștere”. Frenologia se bazează pe credința că , în esență,
comportamentul uman provine din creier, fiind o abatere majoră de la credințele anterioare
care se concentrau p e cele patru umori ca sursă de emoții și comportamente: sanguin
(sânge), coleric (bilă galbenă), melancolic (bilă neagră), flegmatic (flegmă) . Această relocare
teoretică și practică reprezentând un pas major în dezvoltarea studiului științific al
comportam entului și în dezvoltarea explicațiilor biologice ale criminologiei și criminalității .

7
Astfel, în generațiile succesive, membrii unei populații sunt mai susceptibili să fie
înlocuiți de progenituri ale părinților cu caracteristici favorabile care le -au permis să
supraviețuiască și să s e reproducă în mediile respective. 10
Inconvenientul multor teorii de acest fel este crezul absolut al susținătorilor, m ai ales
la în ceput, î n existența tulburării statusului biologic ca fiind esențialul criteriu distinc tiv între
infractori și non-infractori. Datorită acestuia , este de reținut că există o multitudine de critici
argumentate aduse teoriilor criminologice de orientare biologică.
În pofida limitărilor teoretice și metodologice, n u este de negat totuși însemnata
contributivitate a acestor teorii în edificarea criminologiei ca știință.

10 Darwin, Charles; Wallace, Alfred, „On the Tendency of Species to form Varieties; and on the
Perpetuation of Varieties and Species by Natural Means of Selection”, Journal of the
Proceedings of the Linnean Society o f London, 1858, pp 45 –62

8
CAPITOLUL III

Teorii biocriminologice clasice

Clasificarea didactică, pedagogică a teoriilor elaborate pentru susținerea factorilor
biologici ca factori determinanți ai criminalității și delicvenței , își are temeiul în existența a
două perioade epocale, clasică, repsectiv modernă; dar această clasificare se bazează
concomitent pe susținătorii și promotorii teoriilor formulate într -o anumită perioadă.
Perioada clasică a reprezentat un interval de con struire și consolidare de mare
importanță a științei criminologiei . Imediat după ce aceasta și -a căpătat independența în
domeniul științelor , susținătorii și cercetătorii au căutat să clădească o cât mai argu mentată
susținere a teoriilor elaborate căutând tangențe între fenomenul criminologic și constante
genetice, intelectuale, comportamentale și anatomice .
Punctul de lansare a fost lucrarea „L’uomo delinquente” a lui Cesare Lombroso,
publicată în anul 1876, după care, teoriile au început să curgă în ipoteze mai mult sau mai
puțin demonstrate ca fiind relevante, cu susținători și critici, fiind formulate de oameni
cărora astăzi le recunoaștem o contribuție semnificativă în domeniul criminologiei precum
Charle s Goring, Johannes Lange, Karl Ch ristiansen , Ernst Kretschmer, Alfred Binet, Olof
Kinberg, Benigno di Tullio etc.
De la ipoteza că omul criminal reproduce întocmai instinctele omului primitiv și ale
animalelor inferioare având stigmate anatomice, psiholgic e sau fiziologice , susținută de
Lombroso, planul teoriilor elaborate a început să se dezvolte pe ramuri mai exacte ale
medicinei și științei corpului uman, escaladând ipoteze ale moștenirii criminalității pe cale
ereditară conform lui Goring, sau după conc epția lui Lange, modul în care rezultatul sarcinii
gemelare poate degenera în produși de concepție criminali și delicvenț i; s-au mai elaborat și
teorii privitoare la corelarea comportamentului cu constituția corporală ai căror
reprezentanți sunt Krestchmer , Sheldon și soții Gluteck. Inteligența scăzută a fost și ea
încadrată ca motiv al comportamentului criminal, fiind susținută de Ebbing haus , în acest
sens Goddard nerecunoscând determinismul idependent al acestui factor, afirmând alături
de Binet că defici tul intelectual poate beneficia de remediere prin educație . Domeniul
genetici a fost intersectat în legătură cu referințe criminologice de către cercetătorul Lange,
care s-a axat pe studiul anomaliilor cromozomiale de număr sau structură și
proporționalitatea acestora cu fenomenul criminologic. Kinberg s -a concentr at asupra teoriei
inadaptării sociale, demonstrând o legătură între personalitatea individului și criminalitate,
în prezența unor factori declanșatori constutiționali sau morali . Ideea lui Kinberg a fost

9
reformulată de Benigno Di Tullio, acesta din urmă considerând crima drept o manifestare de
inadaptare socială a cărei predispoziție este reprezentată de expresia unor condiții organice
și psihice , care diminuează puterea decizio nală la expunere la instigare criminogenă.

10
III. 1. Teoria atavismului evoluționist

Se impune în primul rând să distingem semnificația termenului „atavism” pentru a
putea decela însemnătatea teoriei elaborate de L ombroso. În conformitate cu Micul
Dicționar Academic 11, termenul „atavism” desemnează apariția, la un descendent vegetal
sau animal, a unor caractere care nu sunt proprii tipului respectiv, dar aparțin ascendenților
îndepărtați, iar Noul Dicționar Explicativ al Limbii Române 12 definește te rmenul de mai sus
ca fiind apariția la unele vietăți a unor caractere neobișnuite pe care le -a posedat un strămoș
îndepărtat. Criminologii au adoptat utilizarea termenului pentru a marca primitivitatea și
întârzierea evolutivă a indivizilor cu comportament criminal și delicvent, în co mparație cu
statusul rațional și non -instinctiv al populației non -infractoare.
Reprezentantul de seamă al acestei teorii este criminologul , antropologul, medicul
legist și psihiatru italian, fondator al Școlii Pozitiviste Itali ene de Criminologie, Cesare
Lombroso (Ezechia Marco Lombroso, pe numele lui adevărat) care a formulat prima dată
teoria atavismului evoluționist prin publicarea monografiei „L’uomo delinquente” (Omul
delicvent ) în data de 15 aprilie 1876 la Milano , având titlul: ”Trattato antropologico
sperimentale dell uomo delinquente” (Tratat de antropologie experimentală a omului
delicvent) .
Celebrul autor afirmă că teoriile sale sunt î n rea litate ale predecesorilor săi -„Eu n -am
făcut decât să dau un corp organic con cluziilor care plute au în aer, încă nedescoperite ”, asta
deoarece și Darwin susținea în lucrarea sa „Despre originea speciilor” ideea că oamenii sunt
asemănători ființelor antropoide , iar criminalii sunt rămășițele speciei aflate într -un stadiu
de dezvolta re timpuriu .13 El susține că , î n esență , caracteristicile fizice ale individului erau
indicatorii de bază ai degenerării și inadaptăr ii.
Avântul lui Lombroso spre cercetarea unei astfel de teze s -a bazat pe descoperirea
unei adâncituri accentuate în zona occipitală a unui craniu aparținând unui criminal,
tărsătură descrisă în literatură ca ap arținând unor cranii primitive. Odată cu această
descoperire, Lombros o afirma în lucrarea sa „L’uomo delinquente”: „La vederea craniului,
am înțeles dintr -o dată problema naturii criminalului – o ființă atavică care reproduce în
sinea sa instinctele feroce ale umanității primitive și ale animalelor inferioare”14. Acesta a
fost primul pas spre dezvoltarea unei teorii, ulterior, savantul axându -se pe cercetarea

11 Academia Română, Institutul de Lingvistică , „Micul dicționar academic ”, ediția a II -a,
Editura Univers Enciclopedic, 2010
12 Litera Internațional , „Noul dicționar explicativ al limbii române ”, Editura Litera
Internațional, 2002
13 Cesare Lombroso, Discurs la deschiderea celui de -al VI -lea Congres de Antropologie
Criminologică, în „Archives d’anth ropologie criminelle”, 1906, pp 665-671
14 C. Lombro so, „L’uomo delinquente ”, Editura Fratelli Bocca, Torino, Italia, 1896

11
anomaliilor cranio -scheletale, malformațiilor sau patologiilor dobândite ale viscerelor,
fiziologiei corpului uman (ex. stângăcie, daltonism etc.) , pshiologiei individu lui (ex. Lipsa
milei, cruzimea, lipsa iubirii , aversiunea față de obiceiurile familiale, minciuna etc.) și
dependențelor (ex. alcoolism) .
Cercetătorul Cesare Lombroso a examinat un număr de 383 de criminali italieni,
stabilind că 21% prezintă o form de anomalie, în timp ce 43% au 5 sau mai multe anomalii .
Rezultatul studiului l -a determinat pe Lombroso să afirme despre un individ că prezența a 5
sau mai multe anomalii indică faptul că respectivul este așa -numitul criminal înnăscut 15.
Aceste stigmate pot fi:
 Scafocefalie / dolicocefalie (creștere anormală a diametrului antero -posterior al cutiei
craniene) , trigonocefalie (sinostoza suturii metopice) , plagiocefalie anterioară
(sinostozarea suturii coronare este unilaterală) sau posterioa ră (craniosinostoză
unilateral a su turii lambdoide) , barhicefalie (sinostozarea suturii coronare este
bilaterală) , turicefalia ( craniu înalt cu aspect teșit în turn de șah ), oxicefalia (craniu
înalt cu aspect ascuțit) , craniu trilobat etc. ;
 Macrotia (dime nsiunea mare a urechilor) , microtia (dimensiunea mică a urechilor) ,
ectopia auriculară (situarea urechii în alt loc decât cel fiziologic) , urechea în ansă/
urechea decolată ( poziționarea urechii perpendicular pe craniu) , asimetria facială;
 Retrognatism mandibular, prognatism mandibular, hipertrofie zigomatică ș
 Cataractă congenitală, ectopia cristalinului, retinopatie de prematuritate, glaucom
congenital, distrofii corneene , hipertelorism etc.;
 Hipoplazie nazală, nas fisurat, crestat sau deschis, nas acvi lin, cioc de pasăre ;
 Macrostomia, microstomia, fisur ă labială, fisură palatină, macrocheilia, macroglosia,
limba bifidă, hipoglosia, anchiloglosia, absența luetei, palat ogival, diverticul
faringian , dinți supranumerari, andonții, rotație dentară, transpoz iție dentară,
incluzie dentară, ectopie de canin, diastemă interincisivă, prodenție etc.16;
 Pilozitate androidă la femei, pilozitate ginoidă la bărbați , dezvoltarea de caractere
sexuale secundare corespunzătoare sexului opus ;
 Coaste sup ranumerare, coaste subnumerare, amastie, hipomastie, hipermastie,
athelie , hiperthelie, simmastie etc. ;
 Polidactilie, sindactilie, amelie, focomelie , ectromelia ( înseamnă absența totală sau
parțială a unui membru) , m icromelia ( reprezintă reducerea în ansa mblu,
proporțională, a unuia sau mai multor membre), b rachymelia ( scurtarea unui

15 Criminalul înnăscut reprezintă creația lui Cesare Lombroso, formulată în ideea de a
reprezenta acei indivizi răzbunători, invidioși, agresivi, nestatornici etc. ale căror conduite
frecvent ilicite se datorează unei pr oveniențe organice, lăuntrice, independente de voință.
Procentul acestor criminali a fost inițial apreciat ca fiind de 65 -70%, însă introducând și alți
factori ca determinanți ai criminalității și delicvenței, rata estimării a scăzut la 40% din
totalul cri minalilor.
16 Gh. Boboc , „Anomaliile dento -maxilare ”, Editura Medicală, Bucureș ti, 1971 , p 78

12
membru sau a unui segment de membru, oasele fiind adesea încurbate), melomelia/
polimelia ( existența unor membre supranumerare ), eleutheromelia (inversiunea cu
180° a membrel or in ferioare, astfel încât călcâiul este situat anterior), s ymelia –
alipirea celor două membre inferioare.
Ca și o concluzie a primei ediții a publicației lui Cesare Lombroso, criminalul este
individul cu o capacitate de gândire mediocră, o privire asemânâtoare cretinilor, un craniu
dezvoltat asimetric cu fizionomie mentală particulară, frecvent stângaci sau daltoniști. 17
De menționat este și elaborarea unei a doua ediții a lucrării lui Cesare Lombroso,
structurată în trei părți: prima parte tratează „Embriologia crimei” și se refer ă la actul
criminal in lumea plantelor si animalelor, embrion ul crime i find intâlnit la plantele și
animalele carnivore; partea a doua intitula tă „Anatomia patologică si antropometria crimei",
cuprinde c oncluzii privind capacitatea craniană a criminalilor în raport cu noncriminalii,
stabilind anumite stigmate carcateristice lumii criminale , partea a treia denumită „Biologia și
psihologia criminalului născut” susține teoria criminalului înnăscut, crima avâ nd o
proveniență organică, fiind un fenomen biologic.18
Criticile teoriei nu au întărziat să apară, credința lui Lombroso fiin d și adorată și atacată
de pasionați criminologi de -a lungul timpului. În prezența unor critici considerabile a duse
teoriei atavi smului evoluționist de către renumiți criminologi precum Garfalo, Lasassne,
Tarde etc. care au condamna t rigiditatea credinței în factorul biologic ca unic factor
determinant al criminalității, celebrul Cesare Lombroso s -a simțit nevoit să recunoască
treptat și influența unor factori s ociali (ex. alcoolism, sărăcie, lipsa educației etc.) coexistenți
celor biologici, dezvoltând astfel, pe lângă teoria criminalului înnăscut, și teoria criminalului
pasional, epileptic și ocazional .
35 de ani mai târziu de la prima operă , Cesare Lombroso publică o nouă lucrare
intitulată „Crima – cauzele acesteia și remediile” , în cuprinsul căreia recunoaște prioritatea
factorilor sociali în fața celor biologici , redactând totodată o nou clasficare a tipurilor de
criminal i sub influența multitudinii de factori determinanți existenți, astfel: criminal înnăscut
(considerat rămășiță atavică, crima fiind fenomen congenital, bi ologic), criminal bolnav
(idiot, imbecil, paranoic, potator , epileptic, isteric ) și criminoloizii (suf erind de boală mintală,
dar cu sistem emoțional și mental echilibrat, care în prezența unor factori poate fi
perturbat).

17 Lucreția Dogaru, „Criminologie”, Ediția a II -a, Editura Pro Universitaria, București, 2019, p
83
18 Igor Ciobanu, „Criminologie”, Eitura Cartdidact, Chișinău, 20 07, p 139

13
III.2. Teoriile eredității

Gregor Mendel este recunoscut ca părinte al geneticii; în 1865, în urma studiilor pe
diverse soiuri de ma zăre, formulează legile eredității și introduce termenul de „factor
ereditar”. În 1909, Johanson introduce termenul de “genă” pentru “factorul ereditar”.
Cu o importanță incomensurabilă în ceea ce privește parcursul evolutiv al științei
eredității, este ș i începutul geneticii moleculare reprezentat de descoperirea rolului genetic
al ADN -Avery, 1944, iar î n 1953, Watsoon și Crick descifrează structura dublu helix a ADN,
arătând că genele sunt fragmente de ADN.
În anul 1910, Thomas Morgan a elaborat teoria crmozomială a eredit ății, folosind ca
material de studiu Dorsophila Melanogaster (musculița de oțet) . Sunt identificate tipurile de
diviziune, fenomenele de linkage și cross over și recombinarea, explicând variabilitatea din
natură. Din acest moment, tezel e aduse pe planul geneticii de către Thomas Morgan au
deschis o avalanșă de studii și au atras numeroși cercetători dorinici să distingă as upra
fenomenului de ereditate și al celui de studiu genetic cromozomial.
Odată cu apariția cunoștiințelor și cercetă rilor în domeniul genetici, la începutul
secolului XX, ereditatea , care desemnează procesul prin intermediul căruia moștenim de la
ascendenții noștrii gene sau alte părți ale biologiei individuale, a fost tradusă într -un limbaj
de gene incluse în ADN (acid ul dezoxiribonucleic) , considerat elem entul f undamental al vieți
deoarece controlează fiecare stadiu al dezvoltării ființei umane. 19
Afirmațiile filozofice formulate de oameni de -a lungul mileniilor prin care aceștia
susțineau în mod neargumentat obiectiv științific ideea că trecutul dă viață viitorului ,
precum și aparențele de a se regăsi în ascendenții sau descendenții lor, s-au fondat în adevăr
abia în secolul XX. Nici cele mai însemnate popoare ale timpurilor nu au dedus semnificația
procesului ereditar în modul în care noi o înțelegem astăzi. De exemplu, romanii au intodus
termenul de ereditate în câmpul lexical al termenilor legali, referindu -se la starea de a fi
moștenitor, Gaius afirmând în sens plastic că „dacă devenim moștenitori ai unei anumite
persoane, bunurile respectivei persoane trec în proprietatea noastră”. 20

19 Guyton and Hall, „Tratat de fiziologie a omului ”, Ediția a 11 -a, Editura Medicală Callisto, p
36
20 Carl Zimmer, „She Has Her Mother’s Laugh: The Powers, Perversions, and Potential of
Heredity ”, Dutton, 2018, p 23

14
III.2.1. Teoria lui Goring

Numeroșii cercetători care includ ereditatea în clasa factorilor criminogeni endogeni
au luat în considera re moștenirea genetică a trăsături lor și tublurărilor mentale de la
ascendenți suferinzi la descendenții lor . Acest lucru este bine ilustrat de opera lui Charles
Goring, celebrul cercetător britanic, ofițer medical în serviciul închisorii. Între 1902 și 1908
Goring a efectuat un studiu psihiatric bazat pe evaluare a a peste 1.500 de prizonieri în ceea
ce privește trăsăturile fizice și mentale ale acestora . În raportul său, publicat în 1913, el a
concluzionat că „nu există un tip fizic de criminalitate”.
Deși ace asta este o respingere clară a conce pției lombrosiene, Goring nu căuta să
sugereze ideea că fenomenul criminologic este mai degrabă „ făcut ” decât „ moștenit ”. Ca
urmare a acestu i studiu, Goring a formuat teoria eredității potrivit căreia crima este un
defect ereditar, fiind moștenită aidoma c aracteristicilor fizice și celor de personalitate ale
individului. Studiul său a relevat o oarecare asemănare între crimele comise de părinți
criminali și cele comise de copii lor, concluzionând o moștenire a predispoziției spre crimă .
În 1919, după moart ea sa, o versiune prescuratată a raportului a fost publicată,
conținând o introducere a unui colaborator de cercetare, Karl Pearson, car e subliniază că
Goring a fost foarte surprins constantând că a existat o in fluență relativ mică a mediului în
criminalitate. Tocmai datorită acestei credințe, studiul lui Goring a fost aspru criticat, ceilalți
cercetători recunoscând influența factorilor criminogeni exogeni prea importantă pentru a fi
minimalizată de concluzia teoriei eredității. 21
În ultimele decenii, în concordanță cu dezvoltarea tehnicilor de investigare și urmărire
a materialului genetic, mulți cercetători preocupați de înțelegerea și descifrarea
comportomanetului criminal și a sursei de declanșare a acestuia, a u concluzionat că
fenomenul c riminologic nu își are sursa în domeniul eredității, criminalii nefiind nă scuți
infractori , infirmând teoria lui Goring, însă dându -i acesteia crezare doar prin prisma faptului
că au recunoscut o oarecare înclinare spre violență, criminalitate sau delicven ță prezentă la
ascendenți.

III.2.2. Studiile pe gemeni

În introducerea prezentării acestor studii, se impune a stabili semnificația unor termeni
medicali introduși în cuprinsul cercetărilor. În acest sens, distingem:

21 John Tierney, „Criminology : theory and context ”, Routledge, 2013, pp 60 -61

15
 Sarcina g emelară se referă la nașterea a doi frați gemeni, aceș tia p ot fi gemeni
identici (monozigoți) sau fraternali (dizigoți sau diferiți) în funcție de modul în care au
fost concepuț i;
 Gemenii fraternali (care mai poartă numele de gemeni diferiți sau bivitelini) sunt cei
rezultați în urma fecundării a două ovule diferite de către doi spermatozoizi. Ei sunt
produsul sarcinii gemelare bicoriale -biamniotice (bicorială= două placente,
biamniotică = doi saci amniotici);
 Gemenii identici se mai numesc și monozigoți, adică provin dintr -un singur (mono)
ovul fecundat (zigot). Ei apar ca urmare a divizării ovulului fecundat în două
embrioane distincte. Pentru că cei doi embrioni provin din același ovul fecundat, ei
vor avea același ADN, adică același bagaj genetic. Deci femeia ovulează un sin gur ovul
care mai apoi se desparte în două. Cauza acestui fenomen este o enigmă neelucidată
încă de știința medicală.
Odată ce ne -am însușit termenii de mai sus, putem purcede la studiul analizei
cercetătorului german Johannes Lange din anul 1929. Acesta a evaluat 30 de perechi de
gemeni (17 perechi de gemeni dizigoți și 13 perechi de gemeni monozigoți), prizonieri ai
închisorilor de pe teritoriul Germaniei, deci indivizi care au îmbrățișat deja ideea de
criminalitate și delicvență. Cercetând asupra comport amentului lor, Lange a concluzionat că
ponderea gemenilor monozigotici cu înclinație criminală este mult mai ridicată, pe baza
rezultatelor care au stabilit că din 13 perechi de gemeni monozigoți, 10 au comportament
deviant concordant , în timp ce din 17 pe rechi de gemeni dizigoți, doar două cazuri manife stă
un astfel de comportament. 22
Un alt cercetător, Karl Christiansen , și-a îndrepat atenția asupra studiilor pe gemeni,
realizând în acest sens un studiu între anii 1880 – 1910, având ca subiecți peste 5.000 de
perechi de gemeni, în urma căruia a formulat o concluzie aferentă celei lui Lange, cum că
gemenii monozigotici au un procentaj mai mare a manifestării unei conduite antisociale
(35%), în comparație cu gemenii dizigotici (12%).
Ca orice teorie, și aceasta s -a lovit de critici nefaste și opinii contrare, de subliniat în
acest sens fiind studiul cercetătorilor norvegieni Dalgard și Kringlen, publicat în 1976 , prin
care susțineau inexistența factorilor ereditari în săvârșirea faptelor criminale. 23

III.2.3. Studiile pe copii adoptați

Studiile de adopție au confirmat o legătură genetică între părinții criminali și conduită

22 Lucreția Dogaru , op. cit., p 87
23 O.S.Dalgard, E.Kringlen, „A Norwegian tin study of criminality ”, British Journal Criminology,
Volu mul 16, 1976, pp 213 -232

16
criminală a descendenților lor. Dar aceleași studii arată, de asemenea, că mediul creat de
părinții care cresc copiii are u n impact asupra comportamentul infracțional al copiilor. Astfel,
criminologii recunosc că genetic a este doar o parte î n desăvârșirea criminalității. 24
Studiile de adopție oferă un experiment natural pentru a testa existența și puterea
predispozițiilor moșt enite. Adoptații sunt separați la naștere de părinții lor biologici. Astfel,
similitudinile dintre adoptat și părinții biologici pot fi privite ca estimări ale influențelor
genetice, în timp ce asemănările dintre adoptat și părinții adoptivi pot fi conside rate ca
estimări ale influențelor de mediu. Mai mult, designul adopției permite evaluarea efectelor
de interacțiune dintre influențele de mediu și genetice. Studiile de adopție au fost efectuate
în trei țări diferite: State le Unite, Suedia și Danemarca. 25
Primul studiu de adopție care a explorat transmiterea genetică a comportamentului
criminal a fost realizat în Iowa de către medicul psihiatru Raymond Crowe. Eșantionul a
constat din 52 de copii adoptați ( din care 27 de sex masculin și 25 de s ex feminin ) născuți
între 1925 și 1956 și un grup de 41 de infracto are încarcerate . În g rupul de control ,
persoanele adoptate au fost potrivite pentru a avea valori apropiate în ceea ce privește
vârsta , sex ul, rasa și vârsta aproximativă în momentul adoptării. 7 din ce i 52 de adoptați au
susținut o condamnare penală ca adulți, în timp ce doar unul dintre cei care au adoptat
controlul a avut o condamnare. Deoarece acești adoptați au fost separați de mamele lor
încarcerate la naștere, acest lucru tinde să implice o compon entă ereditară a
comportamentului antisocial.
O serie separată de studii de adopție efectuate în Iowa de Cadoret și colegi (1980,
1983, 1985, 1987, 1995) au susținut constatările originale ale lui Crowe. Aceste replic ări
independente susțin ideea comporta mentul ui criminal care poate avea influențe genetice
importante. Trebuie menționate mai multe caracteristici ale studiilor de adopție din Iowa
efectuate de Cadoret și colegii lui. În primul rând, factorii genetici de interes, și anume
statutul antisocial al părinților bi ologici, au fost stabiliți din înregistrările slab întreținute ale
agenției de adopție sau din dosarele incomplete ale închisorilor și spitalelor. În al doilea
rând , o rată ridicată de refuz a interviurilor în cazul copiilor adoptați induce posibilitatea ca
cei care au consimțit să fie intervievați să fie calitativ diferiți de cei care au refuzat. În al
treilea rând, în două dintre studiile Cadoret, statutul antisoci al al adoptaților a fost
determinat din interviurile telefonice (1987, 1995). Pe scurt, ceea ce este necesar este
utilizarea registrelor naționale penale care ar oferi o oportunitate mai bună de evaluare a
evidențelor cumulative pe toată durata vieții, pen tru toți subiecții (atât părinți biologici, cât
și adoptivi și adoptați). Această condiție este dificilă, dacă nu imposibil de îndeplinit în

24 Steven Briggs, „Criminology for dummies ”, Wiley Publishing, Inc., Indianapolis, Indiana,
2009, p 17
25 Descri erea mai detaliată a studiului a fost accesa tă în data de 5 ianuarie 2021, ora 14, la
următoarea adresă URL: https://law.jrank.org/pages/784/Crime -Causation -Biological –
Theor ies-Genetic -epidemiolog ical-studies.html

17
Statele Unite. Cu toate acestea, astfel de cerințe au fost îndeplinite prin studii de adopție din
două țări scandin ave, Danemarca și Suedia.
În Suedia, profesorul Michael Bohman efectuează cu o scurtă analiză istorică a teoriei
dezvoltării copilului în legătură cu adopția după sfârșitul celui de -al doilea război mondial.
Autorul continuă să revizuiască rezultatele cer cetărilor dintr -o serie de anchete suedeze de
adopție care au început sub supravegherea sa în anii 1960 , când a început să examineze
ratele de criminalitate și alcoolism în rândul a 2.324 de adoptați suedezi și a părinților lor
biologici . Se acordă multă a tenție semnificației factorilor genetici și de mediu în direcția
modelării dezvoltării copiilor adoptați la maturitate. Sunt discutate probleme de adaptare
socială și psihologică, la fel ca și aspectele genetice ale criminalității și abuzului de alcool înt r-
un grup de adulți adoptați.
Mednick, Gabrielli și Hutchins au efectuat în Danemarca un studiu al influenței
genetice asupra comportamentului criminal folosind un set de date extins format din 14.427
de adoptați danezi (cu vârsta cuprinsă între 29 și 52 de ani) și ambele seturi de părinți
biologici și adoptivi. Ei au descoperit că fiii adoptați au un risc crescut de a avea o
condamnare în instanță dacă părintele lor biologic, mai degrabă decât părintele adoptiv,
avea una sau mai multe condamnări în instanț ă. Dacă nici părinții biologici, nici cei adoptivi
nu au fost condamnați, 13,5% dintre fii au fost condamnați. Dacă părinții adoptivi au fost
condamnați și părinții biologici nu, aceas tă cifră a crescut doar la 14,7 %. Atunci când au
examinat fii ai căror p ărinți biologici au fost condamnați, iar părinții adoptivi au rămas
respectând legea, 20% dintre adoptați au avut una sau mai multe condamnări penale. Mai
mult, odată cu cr eșterea numărului de condamnări ale părinților biologici , a crescut rata
adoptaților cu condamnări în instanță.
Aceste date, obținute din trei țări diferite și în laboratoare diferite, susțin ideea că ,
comportamentul criminal pare să aibă o componentă genetică puternică. În plus, combinația
de factori genetici și de mediu sau interacțiuni le genă -mediu a fost, de asemenea, subiectul
investigației. În consecință, mai multe studii de adopție au observat efecte interactive
semnificative atunci când sunt luate în considerare și variabilele de mediu.

18
III.3. Teoriile biotipurilor criminale

Începutul secolului XX a surprins cercetătorii criminologi concentrați asupra unor idei
ale teoriei lombrosiene, respectiv cea a criminalilor înnăscuți, încercând să demonstreze
modul în care constituția anatomică a individul este sau nu corelată cu activi tatea criminală a
acestuia , studiind asupra biotipului lui și a istoricului în domeniul delicvenței și criminalității.
Tipurile de corp sau biotipul reprezintă un grup de indivizi care au aceeași constituție
genetică și care nu se deosebesc morfologic, pr ezentând în schimb diferențe de ordin
biologic. 26 Cu alte cuvinte, biotipul definește un număr oarecare de indivizi a căror structură
genetică și morfologică se aseamăn ă, fiind diferențiați prin modurile de manifestare a vieții și
legile acesteia, încadrat e în știința care studiază organismele vii, denumită biologie.
Fenomen de natură biologică se consideră a fi și fenomenul criminologic, în
conformitate cu credințele antropologiei criminale, aceasta fiind știința care studiază
criminalul pornind de la idee a anterior formulată. Curentul biotipologic întemeiat pe studiile
privind constituțiile corporale ale delicvenților , reprezintă într -o variantă modernă
antropologia criminală.
Primele încercări de a împărți indivizii pe tipuri constituționale au fost în an tichitate.
Hipocrat, cel mai vestit medic al Greciei Antice și Galen, ultimul mare medic al antichității, au
diferențiat 4 tipuri constituționale. Clasificarea lui Hipocrat nu s -a bazat pe observații atente,
neavând un temei fiziologic. Studiul constituției a fost reluat la începutul secolului trecut.
Galen a dat importanță și constituției fizice, introducând noțiunea de „habitus” care
desemna aspect ul general al oamenilor, termen întâlnit și astăzi în limbajul medical. Acesta a
stabilit patru tipuri constituționale:
 Tipul sanguin (persoane energice, cu o mare capacitate de activitate) ;
 Tipul flegmatic (indivizi activi, dar cu reacții mai lente) ;
 Tipul coleric sau dezechilibrat (persoanele impulsive, ușor iritabile și cu reacții
violente) ;
 Tipul melancolic (indivizi lipsiți de energie, introvertiți, cu tendință spre depresie) .
În lucrarea „Physique and character” (Fizic și caracter) , pulbicată la Berlin în anul 1921,
medicul psihiatru german Ernst Krets chmer, a enunțat teoria biotipologică , stabilind o
legătură corelațională între car acterul individului, constituția corporală , trăsăturile fizice ale
acestuia , anormalitatea mentală și gravitatea și tipul infracțiunilor la care este predispus.
Fundamentul distincției sale a constat în analiza a trei factori , și anume:
 constituția individului (adică, totalitatea particularităților morfologice, funcționale și
psihologice ale unui individ, ce derivă din ereditate) ;

26 Florin Marcu, „Marele dicționar de neologisme ”, Editura Saeculum, 2000

19
 caracterul individului ( referindu -se la a nsamblul însușirilor fundamentale psihice și
morale ale unei persoane, care se manifestă în modul de comportare , în modul de a
reacționa, în ideile și în acțiunile sale) ;
 temperamentul individului ( acesta desemnând ansamblul trăsăturilor fiziologice și
nervoase care condiționează capacita tea de lucru, echilibrul și stăpânirea de sine a
unei persoane) .
În tabelul III.1. se pot observa tipurile constituționale caracterizate după tipologia
morfologică și psihologică construită de Kretschmer , iar în figur a III.1. alăturată , se poate
vizualiza corespondența dintre descrierea tabelară și aspectul fotografic sau grafic adaptat.
Tipul
constituțional Aspect Caracter Tipuri de infracțiuni la
care este predispus
PICNIC
(ÎNDESAT) Scund și gras Vesel, viclean, euforic ori
depresiv , relativ sociabil Fraudă, fals,
escrocherii , recidivă
ATLETIC Țesut muscular bine
reprezentat,
constituție fizică
solidă Energic, adaptabil,
echilibrat, cu imaginație
redusă, perseverent ,
explozi v Infracțiuni violente
contra persoanei și
proprietății
ASTENIC
(LEPTOSOM) Înalt și firav Calm, energic, slab
adaptat social, timid,
enigmatic , introvertit Infracțiuni contra
propriet ății, furturi și
înșelăciuni
DISPLASTIC Malformat, întârziat
în creștere Retard mintal de grad
variat Infracțiuni grave cu
preponderență sexuale
și recidivă
Tabelul III.1. Tipologia constituțională după Kretschmer.

Figura III.1. A – tipul picnic, B – tipul atletic, C – tipul astenic, D – tipul displastic (după
Kretschmer)

20
Psihologul american William Sheldon, s -a inspirat din opera lui Kretschmer în ceea ce
privește bioptipurile corporale și corelația lor cu delicvența, însă punând în discuție un
element aparte, neavut în vedere de Ernst. Și anume, Sheldo n a cooptat știința embriologiei
ca făcând parte din clasificarea lui, astfel acesta a dist ins între cele trei straturi ale discului
embrionar , care reprezintă tipuri de celule germinale care vor da naștere ulterior formării
celulelor corpului : ectoderm (stratul extern, din c are iau naștere în viața embrionară celulele
epidermice , melanocitele tegumentare , neuronii cranieni etc.), mezoderm (stratul mijlociu,
din care se dezvoltă celulele musculare cardiace, netede și striate, celul ele tubulare ale
rinichiului, eritrocitele etc.) și endoderm (stratul intern, care reprezintă structura inițială a
celulelor pancreatice, tiroidiene, alveolare etc.).
Sheldon a construit un sistem de clasificare care asocia fiziologia și psihologia, pe care
le-a subliniat în Varietăți ale fizicului uman: o introducere în psihologia constituțională
(1940), Varietăți de temperament: o psihologie a diferențelor constituțional e (1942) și
Atlasul Bărbatului: un ghid pentru somatotiparea bărbatului adult la toate vârstele (1954).
Sheldon a clasificat oamen ii în funcție de trei tipuri de corpuri sau somatotipuri (figura III.2. ):
 endomorfii, care sunt rotunzi și moi, se spune că au tendința către o personalitate
„viscerotonică” (adică relaxată, confortabilă, extrovertită);
 mezomorfi, care sunt pătrați și musculari , au tendința către o personalitate
„somotonă” (adică activă, dinamică, asertivă, agresivă);
 ectomorfii, care sunt subțiri și cu oase fine, s -a spus că au tendința către o
personalitate „cerebrotonică” (adică introvertită, gânditoare, inhibată, s ensibilă).

Figura III.2. A – tipul ectomorf, B – tipul mezomorf, C – tipul endomorf (după Sheldon)

21
Ulterior, el a folosit acest sistem de clasificare pentru a explica comportamentul
delincvent și agresiv , constatând că delincvenții ar fi probabil mai fr ecvenți mezo morfi și mai
rar ectomorfi și susținând că tem peramentele asociate mezomorfilor (active și agresive, dar
lipsite de sensibilitate și inhibare) tind să provoace delincvență și comportament criminal.
Deși cercetarea sa a fost inovatoare, a fost c riticată pe motiv că eșantioanele sale nu erau
reprezentative și că a confundat corelația cu cauzalitatea. 27
O concluzie similară a fost formulată și de soții Eleanor și Sheldon Glueck în lucrarea lor
intitulată „ Fizicul și delicvența” publicată în anul 19 56, după studierea unui eșantion de 500
de persoane normale și 500 de infractori , stabilind o corelație între caracteristicile corporale
ale acestora, personalitatea lor și înclinația spre delicvență, ajungând la afirmația lui Wiliam
Sheldon, potrivit căreia mezomorfi au o predispoziție mai mare spre delicvență și
agresivitate.

27 Pentru mai multe detalii : https://www.britannica.com/biography/William -Sheldon , accesa t
în data de 2 ianuarie 2021, ora 20

22
III.4. Teoriile criminologice ale inteligenței

După studiul fizicului infractorului, următoarea temă de cercetare care a captat atenția
cercetătorilor, în vogă în secolul XX, corelat cu dimensiunea mentală a individului, a fost
coeficientul de inteligență – IQ-ul (Intelligence Quotient) , care este reprezentat de măsurarea
abilităților cognitive ale unei persoa ne, prin compararea scorului obținut cu cel al unui
eșantion de popul ație. S-a încercat, ca și î n celelalte teorii, să se stabilească o corelație
semnificativă între coeficientul de inteligență și predispoziția spre devianță delicventă și
criminală. Deficiențele mentale au fost mereu blamate și condamnate de societate, fiin d
recunoscute în mod vădit a fi anomalii de dezvoltare, c u tendințe antisociale, de izolare și
marginalizare, cu sursă internă, adică manifestări în acest sens inițiate de individul în cauză,
și externă, referindu -se la atitudinea persoanelor din mediul în conjurător, social. Făcând
această afirmație, consider că este obligatoriu de subliniat în acest caz și influența factorilor
externi, de mediu, asupra comportamentului criminal.
Spre confirmarea teoriei criminologice a inteligenței s -a utilizat testul capa cității de
memorare creat de psihologul german Hermann Ebbinghaus . Utilizând acest test s -a putut
demonstra ipoteza asocierii dintre indivizii cu capacitate de memorare redusă și înclinația
acestora spre delicvență.
Alfred Binet (1857 -1911) este considerat cel mai reprezentativ exponent al celei de -a
doua generații de psihologi experimentali francezi. Producția sa științifică a fost caracterizată
prin accentul pus pe studiul experimental al fenomenelor psihice superioare și, în special, pe
măsurar ea lor. Studiul psihologic al inteligenței a constituit tocmai firul roșu care trebuia
urmat în mod indispensabil pentru a înțelege pe deplin originalitatea tuturor cercetărilor lui
Binet, al cărui produs cel mai matur a fost reprezentat fără îndoială de d ezvoltarea Scării i
metrice a inteligenței , primul test de inteligență din istoria psihologiei. 28
La începutul anilor 1900, Binet a început să colaboreze cu Theodore Simon, asistentul
său de cercetare, pentru a răspunde nevoilor Comisiei pentru întârziați mentali . Binet a fost
însărcinat să găsească o modalitate de a distinge copiii cu deficiențe cognitive pentru a se
asigura că au primit serviciile educaționale de care aveau nevoie. Binet a început prin a
corela volumul cranian cu inteligența persoanei, met odă abandonat ă destul de repede
datorită lipsei de fundament și multitudinii de critici. În continuare, el a lucrat cu Simon
pent ru a concepe teste bazate pe sarcini cu dificultate crescătoare corelate astfel cu
inteligența corespunzătoare vârstei cronolog ice, dintre care primul a fost introdus în 1905,
cunoscut sub numele de Scala Binet -Simon. Testul a trecut prin mai multe revizuiri și a fost
republicat în 1908 , după introducerea conceptului de vârstă mentală . Totuși, Binet era
adeptul educării inteligenței, a existenței posibilității de dezvoltare a acesteia, refuzând

28 Elisabetta Cicciola, „Alfred Binet and the first 'measures' of intelligence (1905 -1908) ”,
Rivista Internazionale di Storia Della Scienza , Ianuarie 2008 , p 93

23
ideea cercetătorilor americani care afirmau și susțineau rigiditatea în modelarea IQ -ului și
cauzalitatea directă și nemijlocită a acestuia cu de vianța criminală . Aceeași opinie o
împărtășea și Henry Goddard , care a efectuat un studiu în anul 1914 demonstrând că 50%
din deținuții și soldații implicați în cercetare prezentau deficiențe intelectuale. 29
Scopul fundamental al testului lui Binet a fost modificat, modelat și redefinit d e H.H.
Goddard și Lewis Terman . Produsul finit, scala de inteligență Stanford -Binet, variază foarte
mult în ceea ce privește platforma și scopul față de scala originală Binet -Simon. Mai degrabă
decât pentru testarea deficie nțelor cognitive grave, a fost comercializat ca un test de
inteligență generalizat și a devenit o parte importantă a mișcării eugenice – o mișcare socială
concepută pentru a preveni sau a reduce reproducerea persoanelor „nedorite”, cum ar fi
cele cu inteli gență s căzută .
Odată studi ată latura de măsurare și coeficientizare a inteligenței, cercetătorii au avut
libertatea de a căuta spre confirmarea unei corelații între coeficientul de inteligență redus și
incidența comportamentului delicvent și criminal. În spijinul acestei dependențe, au adus
argumentări cu privire la raționamentul scăzut al persoanelor cu coeficient redus, la gândirea
concretă bazată pe instincte, spre incapacitatea de a anticipa consecințe sau de a distinge
între bine și rău. La contactul indivizilor cu coeficient scăzut cu societatea, cercetătorii susțin
că aceștia vor manifesta frustrare, impulsivitate, imoralitate, vagabondaj, abandon și
devianță spre criminalitate și delicvență .
Chiar și în prezența contra argumentelor demonstrate prin studiul unor criminali sau
delicvenți ce posedau un coeficient de inteligență normal sau crescut (frecvent subiecți ai
criminalității informatice, organizate, politice sau așa -zisa criminalitate a gulerelor albe) , pe
planul cercetărilor criminologice, IQ -ul a fost considerat un verita bil prezicător al delicvenței.
30

29 Mai multe informații disponibile la următorul link : https://www.goodtherapy.org/famous –
psychologists/alfred -binet.html , accesa t în data de 4 ianuarie 2021, ora 12
30 Alvin Toffler, „Al Treilea Val”, Editura Politică, București, 1983, pp 229 -242

24
III.5. Teoria cromozomului crimei

Așijderea celorlalte teorii care au constat în utilizarea termenilor medicali, se impune a
clarifica definiția și trăsăturile acestora , pentru inteligibilitatea veridică a celor relatate. În
acest sens, vom stabili semnificația noțiunii de crom ozom și carcateristicile acestui a.
Cromozomii sunt elementele nucleului celular, reprezentând cromatina nucleară î n
stare condensată, fiind alcătuiți din codul genetic numit ADN, având funcții în păstrarea și
transmiterea informației ereditare de la celula mamă, la celulele fiice, în timpul diviziunii
celulare. Fiecare cromozom constă din mai multe molecule de ADN , dispuse în tandem,
înlănțuit e, ca mărgele le pe un șir, precum și unele proteine accesorii. Numărul de cromozomi
este de o bicei același la toți indivizii unei anumite specii. 31
În mod normal, la specia umană numărul cromozomilor în celula somatică este de 46,
iar în celulele gametic e ( spermatozoizi, ovule) de 23. În celula somatică diploidă (23 de
perechi de cromozomi), găsim în mod normal 44 de autozomi și doi cromozomi sexuali sau
heterozomi, care sunt XY la bărbat și XX la femeie. 32
Cariotipul reprezintă formula ce descrie numărul cromozomilor unei specii. Spre
exemplu, pentru specia umană cariotipul este 46, XX la femei și 46, XY la bărbați. Prin
cariotipare , care se bazează pe surprinderea sub microscop a cromatinei în stare
condensată, vom obține cariograma. Din această f otografiere a cromozomilor se pot observa
anomalii de formă (un braț prea scurt, altul prea lung, un centromer prea excentric, doi
cromozomi suprapuși total sau parțial – ca în Sindromul Down, cromozomi de formă inelară
etc.) sau de număr (lipsa unui cromo zom, prezența unuia sau mai multor cromozomi
supranumerari etc.). Descoperin d această metodă de invest igare, la începutul secolului XX ,
studiile despre afecțiunile genetice și evoluția acestei științe a început să ia amploare,
ajungând să se poată trasa pr incipalele linii de caracteristici clinice, cromozomiale și de
tratament ale afecțiunilor de acest gen.
Defectele genetice manifeste sunt frecvent asociate unor trăsături facil decelabile , atât
de individul în cauză, cât și de părinți și societate. Aidoma unor stigmate acestea cultivă
sentimente de inferioritate, cu promovarea de atitudini antisociale, sugerând și severe
dezechilibre hormonale subsidiare. Multe dintre anomaliile cromozomiale atrag după sine
un retard mental, cu posibilitate de educare, dar care nu atinge niciodată valoare a
normalului, lucru care antrenează în jurul persoanei afectate atitudini reci, nervozitate, lipsă
de răbdare, învinovățire, milă, invidie etc., experiențe care influențează nefast psihicul
suferindului, uneori indiferent de gradul de retard al acestuia. În ultimii ani, datorită
implicării active a societății, s -au dezvoltat programe de recuperare a daptate persoanelor cu

31 NIH Publication , „Genetic Basics ”, 2001, p 46
32 Mihai Isvoranu, „Genetica Umană ”, Editura didactică și pedagogică, 1993, p 19

25
astfel de afecțiuni și centre de îngrijire specializate, lucru care a adus în ambientul subiecților
valori mai pozitive, care, credem noi, au scăzut tendința acestora spre delicvență și
criminalitate stabilită în raport cu studiile efectuate în secolul XX. Este d e subliniat totuși că
educația nu face partea majoră a integrării lor în societate, ci dacă se suprapun dezechilibre
hormonale acestea au prioritate de reglare, fiindcă frecvent comportamentul este rezultatul
dezechilibrului neurotransmițătorilor cerebrali (de exemplu, cantitatea scăzută de
serotonină din creier se manifestă sub forma depresiei).
Înainte de a aborda criminalitatea prin prisma anomaliilor cromozomiale, consider că
este necesară abordarea unor patologii 33 care se regăsesc în cuprinsul acestui capitol.
 Sindromul Klinefelter este consecința fenotipică a trisomiei heterozomului X sau a
altor polisomii ce implică cromozomii X. Prevalența este de 1 la 500 -600 nou născuți
de sex masculin, multe cazuri rămân nediagnosticate, datorită modificărilor
fenotipice reduse și reprezintă principala cauză de infertilitate sau hipogonadism
masculin. Subiecții afectați au o statură înaltă, cu membre lungi (habitus eunucoid)
sau aspect feminin (habitus ginoid), cu proporții apropiate de normal, având o
dezvoltare intelectuală medie în majoritatea cazurilor, putâ nd prezenta tul burări de
învățare cu dislexie și tulburări de comportament, cu iritabilitate, imaturitate și
inserție socială dificilă datorită inadaptării psihosociale . Asupra existenței sau nu a
gradului de retard mental, este de menționat că s -a stabilit în cadrul unor studii
academice o corelație pozitivă între numărul de cromozomi X și întârzierea mentală,
astfel cu cât mai mulți cromozomi X avem, cu atâ t mai mare este gradul de retard .
Cantitatea de testosteron a acestor subiecți este foarte mică, provenind doar din
secreția glandei corticosuprarenale, deoarece gonada lor (testiculul) a întâmpinat
dificultăți în cadrul procesului de geneză, fiind nefuncț ională.
 Sindromul 47 XYY, cunoscut și sub denumirea de Sindromul dublu Y, Sindromul lui
Jacob sau Sindromul Superman, se prezintă sub forma unui cariotip în care se poate
observa disomia heterozomului Y. Interesant este că un procent considerabil din
acești subiecți nu prezintă niciun fel de trăsături fizice distinctive la naștere sau în
copilărie , la o mică parte s -a decelat macrotie, asimetrie facială , talie înaltă și deficit
în dezvoltarea mentală . S-au observat atitudini problematice în mediile șco lare și
colectivități la vârsta pubertății acestor subiecți, însă nefiind diagnosticat un
dezechilibru hormonal subiacent , ci această tulburare de personalitate rezultând ca
urmare a anomaliei cromozomiale , cu posibilitate de devianță spre criminalitate sa u
delicvență în perioada adultului tânăr . De remarcat este tabloul ascuns al acestui
diagnostic, dat fiind faptul că pubertatea este însoțită în mod fiziologic de saltul
pubertar în creștere și stări explozive, irascibilitate și impulsivitate.

33 Bănescu Claudia, Duicu Carmen, Todoran Anamaria, Moldovan Valeriu, Bogliș Alina, Tripon
Florin, Crauciuc Andrei, „ Noțiuni de genetică fundamentală și genetică medicală ”, Editura
University Press, Tîrgu -Mureș, 2015, pp 121 -125

26
Revenind la criminalitatea legată de anomaliile cromozomiale , unele diagnostice
medicale formulate au fost asociate unor tipuri de criminalitate de către cercetătorii
vremurilor. Până în prezent, pe site -urile de specialitate medicală, la o simplă căutare se
găsesc n umeroase studii care îmbracă diferite forme, destinate spre aceeași concluzie, cea a
existenței unei corelații între prezența anomaliilor cromozomiale și diversele tipuri de
criminalitate. În acest sens putem enumera mai jos unele concluzii ale studiilor mai mult sau
mai puțin actuale, însă valide:
 Un studiu de cohortă efectuat în Danemarca între anii 1978 -2006, având ca subiecți
persoane de sex masculin cu vârste cuprinse între 15 și 70 de ani , diagnosticate cu
Sindrom Klinefelter sau Sindromul 47 XYY, relevă o legătură semnificativă statistic
(p<0.005) a incidenței condamnărilor pentru abuz sexual, efracție, incendiere sau alte
infracțiuni asemănătoare, a persoanelor cu anomaliile cromozomiale mai sus
menționate, comparativ cu populația generală. 34
 În cadrul unui alt studiu , un studiu pilot, s-a încercat identificarea Corpusculilor Barr
(corpusculi prezenți la femei rezultați din inactivarea fiziologică a unuia dintre cei doi
heterozomi X) în nucelul celulelor unor subiecți de se x masculin (unde în mod normal
X-ul nu este inactivat, decât în ipoteza în care aceștia suferă de Sindromul Klinefelter
sau alte polisomii X) . În acest sens au fost studiați 50 de deținuți și 50 de persoane
din populația generală ca grup de control. După obținerea c onsimțământului și
recoltarea probelor, rezultat ele au dictat concluzia că prezența Corpusculilor Barr la
sexul masculin sugrează o crescută predispoziție a acestora spre compo rtament
delicvent și criminal. 35
 O comparație între un grup de control (format d in indivizi cu cariotip XY) și un alt
grup (bărbați cu anomalii cromozomiale de tipul XXY sau XYY) , efectuat pe subiecți
rezidenți din Copenhaga, Danemarca , stabiește procente puternic semnificative din
punct de vedere statistic (p<0.01) , cu privire la incidența ratei criminalității în rândul
subiecților care prezintă anomalii cromozomiale. S -a concluzionat o rată a
criminalității de 41,7 % în rândul persoanelor cu Sindrom Klinefelter și o rată de 18,8
% corespunzătoare celor identificați cu Sindromul 47 XYY , în comparație cu rata de
9,3 % a grupului de control cu cariotip normal. 36

34 Kirstine Stochholm, Anders Bojesen, Anne Skakkebæk Jensen, Svend Juul, Claus Højbjerg
Gravholt, „Criminality in men with Klinefelter's syndrome and XYY syndrome: a cohort study ”,
2012, disponibil online: https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/22357573 , accesa t în data de 27
decembrie 2020, ora 13
35 Mayuri K Kulkarni, Pradeep D Somannavar, Vijayalakshmi Kotrashetti, Ramakant Nayak,
Jagadish Hosmani, Deepa Babji, „Do the presence of Barr bodies in male jail inmates
indicates criminality: A pilot study ”, 2016, disponibil online:
https://pubmed.ncbi.nl m.nih.gov/27194855 , accesa t în data de 27 decembrie 2020, ora 15
36 Herman A. Witkin, Sarnoff A. Mednick, Fini Schulsinger, Eskild Bakkestrøm, Karl O.
Christiansen, Donald R. Goodenough, Kurt Hirschhorn, Claes Lundsteen, David R. Owen, John
Philip, Donald B. Rubin and Martha Stocking, „Criminality in XYY and XXY Men ”, 2016 ,

27
 Centrul de Statistic ă Națională din UK a relevat în urma unui studiu după dezvoltarea
tehnicilor de prelucrare cromozomială, în jurul anilor 1970, că indivizi i cu cariotip XYY
au o predispoziție spre a fi mai frecvent condamnați decât populația generală, în
special pentru acte violente. În aceeași sursă bibliografică, se afirmă credința unora
că genele cromozomului Y acționează asupra comportamentului în mod in dependent
de nivelul de testosteron sau alți factori exogeni. 37
Ca orice teorie, și aceasta a fost criticată dur de către unii cercetători care infirmau
existența unui astfel de cromozom al crimei . Alți sa vanți au pus devianța pe seama IQ -ului
scăzut a acestor subiecți , în cinstea teoriilor criminologice ale inteligenței . De altfel, niciun
autor nu a demonstrat în mod veridic absolut parcursul unui individ diagnosticat cu o
anomalie cromozomială spre ocupări delicvente și criminale, ci totalitatea stu diilor au fost
capabile doar să dovedească prezența predispoziției spre devianță a acestora.

disponibil online spre consultare mai amănunțită la următorul link:
https://www.researchgate.net/publication/22194777_Criminality_in_XYY_and_XXY_men_Sc
ience , accesa t în data de 28 decembrie 2020, ora 11
37 Joe Herbert, „Testosterone: Sex, Power, and the Will to Win ”, Oxford University Press, 2015,
pp 87 -89

28
III.6. Teoria constituției criminale

Profesorul psihiatru Olof Kingberg a analizat și ulterior, susținut , ideea considerării
inadaptării sociale ca unul din factorii determinanți ai criminalității , incluzând și recunoscând
agravarea acestuia sub influența factorilor sociali (ex.: situația financiară precară, igiena
delăsătoare, retardul mental, suprasolicitar ea fizică etc.) , făcând o distincție astfel între
teoria proprie și cele bioantropologice . Teoria criminologică a inadaptării biologice a fost
formulată de Kingberg în lucrarea sa intitulată „ Basics problems of Criminology”, publicată în
anul 1935. În conținutul acesteia el relevă studiul personalității individului cu devianță sub
aspectul a două variante, și anume: var ianta constituțională ( în cadrul căreia se recunosc ca
factori constituționali: capacitatea, validitatea, stabilitatea și soliditatea) și varianta morală
(în care elementele cognitive și emoționate sunt tulburate determinând un deficit moral).
Kingberg susținea, ca o concluzie a studiului său că tipul constituțional se îmbină cu tipul
moral generând indivizi inadaptați sociali cu tendin țe delicvente și criminale la contactul c u
factori externi favorizanți. 38
10 ani mai târziu, celebrul criminolog italian Benigno Di Tullio se declară partizan al
teoriei inadaptării biologice formulată de Kingberg, iniț iind studiul propriu, al căror conclu zii
îl conduc la ideea de existență a constituției criminale mai greu sau mai ușor influențabile de
către factori favorizanți proveniți din a nturajul familial sau exterior.39 Deși nesusținător al
teoriei lombrosiene cu privire la criminalii înnăscuți, Di Tullio recunoaște existența
constituției ereditare înclinată spre devianță în comparație cu individul normal. El susține că
devianța criminală își are temeiul în factori biologici și psihologici ere ditari care deprimă
capacitatea de raționare în prezența modificărilor constantelor vieții cotidiene (de ex.:
disfuncționalități cerebrale, dezechilibre hormonale, crize fiziologice sau patologice, etc.).
Conform teoriei doctorului Benign o di Tullio, crima este rezultatul interacțiunii dintre
sufletul uman, ca factor intern și circumstanțele regăsite de om în mediul extern.
Experimentele efectuate indică faptul că există unii indivizi care posedă tendințe sau
înclinații criminale, care nu sunt przente la toată populația, și că circumstanțele externe care
provoacă tendințele lor cri minale și îi conduc către delicvență, nu produc același efect la
persoanele obișnuite. Astfel de circumstanțe le animă și le exteriorizează înclinarea criminală
conectată cu o certă constituție pe care o au. Această constituție, care este simultan fizică și
psihologică, îi diferențiază de indivizii normali și aceasta la rândul ei diferă în acord cu
categoria criminală.
Clasificarea lui Di Tullio este alcătuită dup ă modelul lui Pende, separând delicvenții
constituionali de cei ocazionali după criteriul proporționalității dintre factori interni și

38 Lucreția Dogaru , op.cit., p 97
39 Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, „Criminologie”, Editura Europa Nova, București, 1996,
p 117

29
externi, astfel factorii interni sunt preponderenți în cazul delicvenților constituționali,
comparativ cu cei ocazionali a căror delicvență se datorează în principal factorilor eterni.
Constituția criminală a delicvenților ocazionali nu reprezintă o natură patologică, astfel
neîntrunind calitatea pentru a fi considerată o boală, afirmă Benigno di Tullio, de aceea el
distinge pe de -o parte între delicvenți ocazionali și constituționali, iar pe de altă parte între
cei a căror delicvență criminal ă rezidă din manifestarea unei afecțiuni psihiatrice, a unei boli
mintale.
În ceea ce privește delicvenții cu tulburări de natură psihi atrică, Tu llio separă alienații
care fac parte din categoria delicvenților care sunt bolnavi mintal. Prima categorie posedă
caracteristica remisiei delicvenței prin instituirea tratamentului adecvat în conformitate cu
patologia psihiatrică, însă în a doua categorie, delicvența este secundară unor factori
constituționali care preced afecțiunea mintală și o agravează pe aceasta, ceea ce face
insuficient doar tratamentul psihiatric, ci aceasta trebuie coroborat cu măsurile terapeutice
posibile aplicabile cu in fluență asupra factorilor constituționali modificabili. Benigno di Tullio
susține că această constituție criminală este caracterizată de o manifestare semiologică
precoce la vârste tinere și că aceasta conduce la înfăptuirea unor crime de gravidate
conside rabilă implicând o așa -zisă dorință de repetare a actului criminal, pe motivul că
individul regăsește încânta re, plăcere în comiterea lui. 40

40 Dakkak, M. Shokry, „Criminology and Penology”, Judicial Department – Abu Dhabi, Ediția I,
2004, pp 45-48

30
CAPITOLUL IV

Teorii biocriminologice moderne

În pofida cercetărilor abundente în ceea ce privește cauzele și condițiile fenomenul
criminal și a instituirii măsurilor profilactice adecvate , în unele cazuri ajungându -se chiar la
modificarea pedepselor penale ; criminalitatea și delicvența rămân în esență o problemă a
societății, pe de -o parte, iar pe de a ltă parte o problemă a individului ai cărui factori
endogeni sau exogeni îl predispun spre devianță.
După serioase studii, cu întindere de secole, nu s -a finalizat o rețetă de identificare și
tratare în vederea scăderii fenomenului infracțional criminogen . Rămâne o enigmă
rigiditatea credinței unor cercetători de a refuza să admită și teoriile formulate în afara
domeniului medico -biologic, o susținere care consider a reprezentat o piedică de sute de ani
a evoluției științei criminologiei în fapt și o pierd ere a unității societății civile. Desigur că
fiecare studiu efectuat ne -a adus cu un pas mai aproape de ceea ce înțelegem și cunoaștem
astăzi despre criminalitate și delicvență, însă teoriile contradictorii au încetinit acest parcurs
și au produs confuzii în rândul practicii legale.
În timp ce, teoriile clasice de la început se concentrau în principal pe studiul unui singur
factor ca fiind cel etiologic al criminalității , treptat , adepți i pasionați ai criminologiei au
cercetat și propus din ce în ce mai mulți factori ca fiind concurenți ai acestui fenomen în
încercarea de a demonstra o multifact orialitate etiologică . În ultimele decenii, aceștia au
extins considerabil aria cauzelor conduitei criminale, utilizând noțiuni medicale mai facil
inteligibile ca în trecut, datorită progresului tehnicilor investigaționale din domeniul
sănătății. Tabloul etiologic al criminologiei, este astfel completat de un set factorial
diversificat care include preocupări actuale ale societății, cum ar fi, de exem plu: regimul
alimentar, statusul endocrinologic, integritatea și funcționalitatea sistemul nervos etc.
Dat fiind faptul că abordează diferit viziunea asupra criminologiei în comparație cu
ideile din trecut, teoriile criminologice biologice moderne prezintă câteva caracteristici de
mare importanță a fi subliniate.
În acest sens menționăm următoarele:
 Aceste teorii admit unanim existența multifactorialității cauzelor declanșatoare ale
criminalității;
 În contextul multitudinii de factori, accentul în cercetare s -a fixat în mod individual
fără însă a pierde din vedere existența și influența celorlalți;

31
 Factorul psihologic este o constantă a tuturor teori ilor moderne datorită considerării
acestuia ca fiind o parte importantă a conduitei criminale.41

41 Eugen -Ioan Dan, „Criminologie ”, Editura Universității Dimitrie Cantemir, 2003 , p 89

32
IV.1. Alimentația și influența ei auspra conduitei criminale

Factorii alimentari sunt sursa nutritivă de zi cu zi a organismului, ei stabilesc echilibrul
corpului, îi determină energia și îi asigură buna desfășurare a proceselor fiziologice. Această
sensibilă variabilă a vieții, poate fi ușor modificată, fie prin modificarea sursei sau calității
alimentelor consumate cu obținerea unor produși de digestie toxici , fi e prin
supraalimentare, fie prin lipsa unei alimentații cantitativ corespunzătoare. Perturbarea
acestei constante se soldează, așa cum au susținut mulți cercetători, cu tulburări de to nus,
iritabilitate, reacții neadecvate, schimbări de dispoziție și chiar tulburări de personalitate.
Importanța factorilor nu tritivi s -a discutat atât de amă nunțit în domeniul sănătății
încât există studii care propun și susțin schimbarea regimurilor alimentare servite deținuților
în vederea scăderii agresivității acestora pentru a reduce problemele disciplinare,
îmbunătățirii moralei printre infractori și chiar pentru prevenirea creșterii ratei de recidivă
după eliberare. 42
Un studiu efectuat în Pittsburgh, SUA având ca subiecți copii cu vârste cuprinse între 6
și 12 ani a st abilit modul în care malnutriția afectează abilitățile sociale și capacitatea
intelectuală a copiilor. În urma cercetării s -a asociat o prevalență mai mare a
comportamentelor agresive în rândul copiilor înfometați, înregistrându -se aces tora un
număr mai ma re de gesturi violente și infracțiuni de furt, alături de predominanța stării de
anxietate și iritabilitate. Extinzând studiul , s-a obținut un tabel sumar al elementelor
nutriționale componente a hranei uzuale și efectele acestora asupra comportamentului
uman. (Tabel ul IV.1. ). În cele din urmă, relația dintre factorii nutriționali, cum ar fi
colesterolul, triptofanul, acizii grași, micronutrienții, vitaminele, fi toestrogenii, carbohidrații
sau alte componente alimentare interferează cu mecanismele neurofiz iologice modulante
ale agresivității , uneori prin proces e nedescoperite în totalitate. 43

42 Astfel de studii se pot consulta la următoarele link -uri:
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4693953/ , accesa t în data de 23 decembrie
2020, ora 18; https://www.psychologytoday.com/us/blog/evolutionary –
psychiatry/201105/diet -and-violence , accesa t în data de 23 decembrie 2020, ora 20;
https://theconversation.com/crime -and-nourishment -the-link-between -food -and-offending –
beha viour -102791 , accesa t în data de 23 decembrie 2020, ora 21, sau cartea „Diet, Crime
and Delinquency” s crisă de A. Schauss în anul 1981
43 Bernard Wallner and Ivo H. Machatschke, „Influence of nutrition on agg ression”, Articol,
2009

33
.
Tabel ul IV.1. Elemente nutriționale și efectul lor asupra comportamentului uman .
Aditivii artificiali sunt compuși care pot declanșa iritabilitate, probleme de somn ,
ADHD, hiperactivitate și agresivitate , fiind o binecunoscută cauză de agresivitate studiat ă de
zeci de ani. Dr. Feingold a declarat în lucrarea sa, „Managementul dietetic al delincvenței
juvenile”, că a avut un succes de 60 -70% în scăderea ratei delicven ței cu o dietă fără aditivi
pentru controlul comportamentului deviant . 44
Un articol de ac tualitate, publicat în anul 2013 pe un site de specialitate medicală,
dezvoltă tema intitulată „Adolescence: Does good nutrition = good behaviour?” , tratând în
cuprinsul ei mai multe analize efectuate de -a lungul timpului, dintre care țin să precizez cel
puțin două în cele ce urmează. O cercetare , având ca subiecți persoane tinere s-a concentrat
pe băuturile răcoritoare care conțin zahăr , stabilind o corelație se mnificativă între consumul
de băuturi răcoritoare care conțin zahăr și violența aut o-raportată și purtarea de arme. În
același articol se menționează că u nor grupuri de tineri priz onieri cu vârste cuprinse între 18
și 21 de ani li s -au administrat fie placebo, fie capsule medicale care conțin vitamine,
minerale și acizi grași esențiali. Numărul infracțiunilor comise de fiecare deținut a fost
monitorizat înainte și în timp ce luau suplimente. Rezultatul a fost că cei care au primit
nutrienții suplimentari au comis în mod semnificativ (26,3%) mai puține infracțiuni
comparativ cu placebo; iar cei care au consumat suplimente reale timp de cel puțin 2
săptămâni au comis cu 37% mai puține (foarte semnificative statistic) dintre cele mai grave
infracțiuni, cum ar f i violența. Dacă aceste studii ar putea fi puse în aplicare pe scar ă largă
putem avea un mijloc simplu și uman pentru a ajuta la reducerea și prevenirea unei proporții
semnificative a violenței și a comportamentului antisocial. 45

44 Ben F. Feingold, „Dietary Management of Juvenile Delinquency ”, Articol, 1979 , p 25
45 Bernard Gesch , „Adolescence: Does good nutrition = good behaviour? ”, 2013, se poate
consulta în întregime: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4817227 , accesat în
data de 25 decembr ie 2020, ora 17

34
IV.2. Factori endocrinologici

Endocrinologia reprezintă disciplina care se ocupă cu studiul glandelor endocrine și a
hormonilor produși de acestea. Sistemul endocrin eliberează în circulație o serie de hormoni,
care nu sunt altceva decât niște mesageri chimici, capabil i să transmită informația la
distanță, pe cale umorală până la nivelul țesuturilor periferice unde vor interacționa cu
receptorii lor specifici. Acest sistem este perfect integrat cu alte sisteme majore de
comunicare intercelulare cum ar fi sistemul nervo s.
În România, Endocrinologia se ocupă cu studiul glandelor endocrine, cu excepția
secreției pancreatice, aceasta fiind reglementată, diagnosticată și tratată în cadrul
specializării de Diabetologie. Dat fiind faptul că pancreasul are și secreție endocrină , pe lângă
rolul lui în digestie, iar această secreție întrunește caracteristicile unui hormon, vom
considera corectă încadr area patologiilor hormonale pancreatice în sfera factorilor endocrini
care pot determina apariția comportamentului deviant. Menționă m că în alte țări, nu are loc
această distincție între Endocrinologie și Diabetologie.

IV.2.1. Hipoglicemia

Hipoglicemia reprezintă starea de perturbare a homeostaziei organismului prin
scăderea valorilor glicemiei sangvine sub limita inferioară normal ă corespunzătoare cantit ății
de 70 mg/dl, reducere care poate induce semne sau simptome adrenergice și/ sau
neuroglicopenice, fiind tratată frecvent ca o complicație acută a afecț iunii denumite diabet
zaharat. 46
Cauzele hipoglicemiei sunt adesea legate de tratamentul corespunzător
managementului afecțiunii diabetice, fie că acesta se realizează prin terapie insulinică sau
medicamentoasă. În cadrul tratamentului insulinic (ai cărui acțiune este de a reduce glucoza
sagvină prin stimularea introducerii aceast eia în celule), starea hipoglicemică poate interveni
datorită greșelilor survenite în stabilirea dozei soldate cu administrarea unei doze prea mari,
întârzierea servirii mesei după administrarea insulinei, omiterea gustărilor, eror i de injectare,
expunere la tem peraturi crescute, gastropareza, sindrom de malabsorbție, consum de alcool
sau medicamente, insufiiciență renală, efort fizic prelungit și/sau susținut etc. Terapia

46 Valorile normale ale glicemiei se apreciează în funcție de ultima masă, astfel a jeun, adică
pe nemâncate, cu un post alimentar de minim 8 ore, valorile normale se situează între 60 și
100 mg/dl; postprandial, după mâncare, pentru o perio adă de două ore, sunt acceptate
valori de până la 140 mg/dl. În cazul persoanelor diagnosticate cu diabet, limitele optime ale
glicemiei se modifică.

35
medicamentoasă este mai rar cauza stării hipoglicemice, însă aceasta poate apărea în cazul
postului prelungit, denutriției, diareei, etc. De subliniat este că nu doar o persoană
diagnosticată cu diabet zaharat poate experimenta stări hipoglicemice, ci și o persoană
săstoasă în contextul unui post prelungit, a unui efort îndelungat fără suplimentare
nutrițională, în condiții de sepsis, la expunerea prelungită la temperatură crescută etc. (de
aceea unele perso ane devin irascibile atunci când sunt înfometate).
Odată cu scăderea glucozei sangvine, se urmăresc trei grade de severitate în ceea ce
privește modul de manifestare a hipo glicemiei și efectul acestuia a supra sistemelor esențiale
ale organismului. Astfel, există:
 Hipoglicemii ușoare (glicemia < 70 mg/dl, manifes tări sub forma simptomelor
adrenergice, a semnelor de avertizare, prin elib erarea de adrenalină în fluxul sangvin:
transpirații, palpitații, tahicardie, tremurături ale extr emităților, anxietate, foame,
paloare, senzație de căldură) ;
 Hipoglicemii moderate (glicemia < 55 mg/dl, manifes tări sub forma simptomelor
neuroglicopenice datorate disfuncției sistemului nervos în absența substratului
energetic: cefalee, incapacitate de concetrare, confuzie, amnezie, tulburări cognitive,
tulburări de vedere, dificultăți de vorbire, tulburări de comportament, creșterea
timpului de reacție, la bilitate emoțională, convulsii, stupoare, comă) ;
 Hipoglicemii severe (glicemia < 35 -40 mg/dl, soldându -se cu pierderea conștienței,
convulsii, comă) .47
În prezența crizei hipoglicemice, datorită scăderii drastice a nivelului de glucoză
sangvină la nivel cer ebral, este apreciată în practică o incidență crescută a tulburărilor de
comportament cu devianță spre irascibilitate, agresivitate și violență. Din aceste
considerente, se apreciază de către cercetătorii criminologiei moderne, că starea de
hipoglicemie es te o menifestare cu potențial deviant spre criminalitate și delicvență. Totuși
este de subliniat durata pe care se întind tulburările de comportament deviant și evoluția, în
absența tratamentului urgent cu glucoză, spre starea de comă.

IV.2.2. Testostero nul

Hormonii androgeni sunt considerați hormoni ai sexului masculin, fiind produși în
cantitate semnificativă la nivel testicular și mai puțin exprimată la nivelul glandelor
suprarenale. Deșii testosteronul este cel mai cunoscut hormon androgen, trebuie s ă
specificăm, că alături de acesta în clasa adrogenilor mai sunt incluși doi hormoni:
androstendionul și dihidrotestosteronul – DHT. În principal, testosteronul și forma lui

47 Simona Cercea, „Curs de diabetologie pentru studenții din anul IV ”, 2019, Slide -urile 15 -18
din Cursul 2

36
periferică – DHT, induc efectele de masculinizare încă din perioada prenatală, fiec are fiind
responsabil de exprimarea unor caractere sexuale masculine ( distribuția piloz ității
corporale, hipertrofie larigiană cu îngrșarea corzilor vocale, creșterea masei musculare,
îngroșarea tegumentelor, dezvoltarea organelor genitale externe, etc.).
Datorită importanței efectelor lui, testosteronul a fost și continuă să fie, de câteva
decenii, punctul de interes al cercetătorilor din domeniul științelor comportamentale și din
cel al criminologilor. Nu de puține ori, hormonii androgeni au fost incrim inați ca
determinanți ai atitudinilor antisociale agresive, ai violenței și criminalității, însă aceste
acuzații nu au fost confirmate ca hotărâtoare, specialiștii neaducând o teză general valabilă,
diferitele ipoteze încă fiind la nivel de discuție și pr obațiune. Ni se atrage totuși atenția la
distincția termenilor frecvent regăsiți în studiile elaborate pe acest subiect, în ideea de a nu
asemăna corelarea cu determinarea, adică existența unei posibile le gături cu o cauzalitate
certă. 48
Există numeroase s urse care recunosc că hormonii androgeni dețin un rol important în
ceea ce privește formarea caracterului agresiv, de dominanță, delicvență și competitivitate.
Alte surse subliniază ideea că testosteronul nu stimuleză în mod direct agresivitatea, ci el
doar crește dorința de afirmare, declanșând competitivitatea. Pe de altă parte, concentrația
scăzută a testosteronului este asociată cu pierderea încrederii în sine, diminuarea motivației,
scăderea capacității de concentrare, insomnii și depresie.
Unele stud ii au demonstrat că la delincvenții condamnați pentru infracțiuni violente,
nivelul de testosteron este mai ridicat decât la delincvenții condamnați pentru infracțiuni
nonviolente și că această caracteristică este proprie atât bărbaților, cât și femeilor.
Rolul factorilor de mediu nu a fost neglijat, astfe l că un studiu a urmărit timp d e mai
mulți ani un eșantion de subiecți de sex masculin cu nivel de testoteron ridicat și a
concretizat că indivizii din clasa superioară, cu studii, și -au putut asigura un statut înalt pe
calea competiției financiare, academice, politice, birocratice, în timp ce indivizii
dezavantajați social, fără studii și carieră și -au manifestat înclinația spre competiție și
afirmare pe terenul activităților criminale, făcând direct uz d e predispoziția lor lăuntrică spre
agresivitate. 49

48 Joe Herbert, op.cit. , pp 72 -93
49 Pentru mai multe detalii a se vedea: Dorian Furtuna, „Homo aggressivus ”, Editura Lexon –
Prim, 2015

37
IV.2.3. Alți hormoni și agresivitatea

Răsfoind studiile efectuate până în prezent, încercarea disperată de a dezvălui factorii
cauzatori ai agresivității au împânzit s fera cercetărilor și au pus sub semnul întrebării fiecare
hormon cu acțiune asupr a sistemului nervos. Deși încă neelucidate complet ca mecanisme
de acțiune și neaprobate oficial, unele ipoteze susțin corelația dintre creșterea
comportamentului agresiv și nivelul ridicat de serotonină, va sopresină (hormon antidiuretic)
sau cortizol. Susținerea cortizonică se bazează pe rolul fiziologic al hormonului în situațiile de
stres, fiind studiat în principal în contextul comportamentelor deviante ale persoanelor
diagnosticate cu sindromul de stres post -traumatic. Vasopresina injectată la șoareci a ind us
acestora gesturi agresive. 50

50 Joe Herbert, op.cit., pp 72 -93

38
IV.3. Neurofiziologia comportamentului agresiv

Comportamentul normal este o consecințǎ a unor sisteme funcționale ale creierului
care mediazǎ funcții ca limbajul, percepția, memoria, atenția sau emoțiile. Sistemul nervos
este format din sistemul nervos central și sistemul nervos periferic, și poate fi privit ca un set
de unitǎți funcționale senzo riale, motorii și de asociere. Prin procesarea stimulilor în
impulsur i neuronale, stimulii senzoriali creazǎ o reprezentare int ernǎ a lumii externe.
Creierul uman dispune de cinci sisteme senzoriale: somato -senzorial, vizual, auditiv și
olfactiv.
Rolul creierului este acela de a analiza informația provenită din me diul fiz ic, de a
procesa această informa ție la nivel int ern prin intermediul cognițiilor, iar apoi î n baza a cestei
analize de a genera un ră spuns specific, adică un comportament. Cele două emisfere
cerebrale pot fi privite ca integrând modalităț i de procesare a informaț iei provenite din
mediu , astfel:
 Emisfera dreaptă – istoria propriei persoane, limbajul cu manifestările lui, senzaț ia
unitar ă a corpului, modele mintale care țin de tine, emoț ii și cogniția socială
 Emisfera stâ ngă – procesarea informației, procesarea liniară
Din punct de vedere al studiului comportamentului în vederea decelării devianței
criminale sau delicvente, sunt importante acele sisteme, care, dacǎ funcționeazǎ deficitar,
determinǎ apariția tulburǎrilor comportamentului caracteristice diferitelor afecțiuni psihice.
Astfel, prezintă importanță patru sisteme anatomice: sistemul prefrontal, limbic, al
ganglionilor bazali și cerebelul. În prezenta lucrare vom dezbate mai pe larg sistemul
profrontal și amigdala, fiind cele mai documentate și celebre cazuri de agresivitate în
contextul traumatismului extern sau intern al extremității cefalice.

Figur a IV.1 . Creierul uman în secțiune sagitală ilustrând locația amigdalei și a cortexului
prefrontal.

39
Cortexul prefrontal este conectat cu majoritatea celorlalte zone ale neocortexului,
incluzâ nd regiuni somatice, auditive sau vizuale, asigurând folosirea secvențialǎ a întregii
palete de funcții cerebrale în executarea comportamentelor dire cționate spre un anumit
scop. Acestea su gerează că cortexul prefrontal este resp onsabil de integrarea informației
obținută dintr -o varietate de sisteme senzoriale. Cortexul prefrontal este responsab il de
asemenea de analiza logică a informaț iei.
Un caz celebru, care ilustrează efectele distruge rii cortexului prefrontal, este cel al lui
Phineas Gage, un muncitor de 25 de ani la căile ferate, care a suferit un accident datorat
unei explozii în urma căreia o bară de fier a trecut prin lobul frontal stâ ng. Gage a
supraviețuit accidentului și părea normal, cu o excepție: personalitatea lui era modificată
drastic și permanent, motiv pentru care nici nu a mai fost reangajat la compania la care lucra
inițial. Înainte de accident, Gage era conștincios, serios și muncitor, dar după accident a
devenir im atur, iresponsabil, cu un comportament extrem de violent și autodistructiv.
Studii ulterioare asupra unor pacienți cu tumori de lob frontal, leziuni traumatice ale
lobului frontal sau pacienți operați pentru epilepsie, schizofrenie sau pentru tulburarea
obsesiv compulsivă au demonstrat clar că distrugerea cortexului prefrontal produce un
sindrom similar celui prezentat de Gage, predominat de agresivitate și violență,
reprezentând un pericol social.
Amigdala este poarta prin care sunt integra ți stimulii i nterni și externi. Amigdala poate
media rǎspunsul la frică și poate direcționa expresia anumitor emoții prin pro ducerea unui
afect particular. În cazurile în care are loc lezarea amigdalei dispare abilitatea de a distinge
mânia sau frica în vocea sau expr esia facialǎ a altor persoane. În cazul lezǎrii amigdalei sunt
citate urmǎtoarele tulburǎri de comportament: lipsa fricii, creșterea agresivitǎții, creșterea
impulsu rilor sexuale, hiperoralitate. Voi relata mai jos un caz celebru de patologie tumoral ă
cu efect compresiv asupra amigdalei.
Charles Whitman părea un tâ năr american care aparent era cunoscut ca o persoană
calmă, stăpână p e sine, inteligentă, curajoasă. Efectuează serviciul militar în cadrul corpului
pușcașilor marini, după care urmează facultat ea de inginerie d in Austin, Universitatea Texas.
Începe în timpul facultății să prezinte grave tulburări de comportament, constând în
impuls ivitate și nervozitate extremă. Este consultat de un medic psihiatru care îi prescrie
tratament cu psihotrope. În data de 01.08.1966 își ucide mai întâi mama, iar apoi soția,
după care se urcă în turnul universității din Texas de unde împușcă mortal 16 pe rsoane și
rănește grav alte 38. În cele din urmă este împușcat mortal de către poliție. Asupra lui se
găsește următ oarea scrisoare:
"Eu nu prea înțeleg ce mă determină să scriu această scrisoare …. eu nu mă înțeleg
prea bine în aceste zile … în ultima vreme am fost o victimă a mai multor gânduri neobișnuite
și iraționale. Aceste gânduri reapar în mod constant și t rebuie să fac un efort mental
extraordinar pentru a mă concentra. Am fost consultat de Dr. Cochrum de la Centrul de

40
Sănătate al Universității și i -am cerut să -mi recomande pe cineva care să mă consulte cu
privire la posibila existență a unor tulburări psih ice…. am vorbit cu un doctor timp de
aproximativ două ore și am încercat să -i transmit temerile mele privind faptul că mă simt
depășit de forța copleșitoare a impulsurilor violente. După această consultație nu am mai
fost consultat, iar de atunci am lupt at cu tulburările mele mentale singur, și aparent fără nici
un rezultat. După moartea mea mi -aș dori să fie efectuată o autopsie pentru a vedea dacă
există vreo afectare fizică vizibilă. Am avut dureri de cap enorme în trecut și am consumat
două sticle mar i de Excedrin în ultimele trei luni.” 51
Post -mortem autopsia creierul ui a relevat o tumoră de tip glioblastom multiform de
mărimea unei nuci, cu erupția de sub talamus și cu impact în hipotalamus, care se extindea
în lobul temporal ș i comprima nucleul ami gdaloid . 52
Nu există probe care să ateste cu siguranță că există o r elație cauzală între tumoră și
comportamentul violent, dar mulți speci aliști susțin această ipoteză.

51 Whitman, Charles, "Whitm an Letter", The Whitman Archive, Austin American -Statesman,
July 31,1966
52 "Report to the Governor, Medical Aspects, Charles J. Whitman Catastrophe" , September 8,
1966, p 3, alt.cimedia.com, accesat în data de 7 ianuarie 2021, ora 9:30

41
Bibli ografie selectivă

Cărți, cursuri un iversitare, tratate

1. Academia Română, Institutul de Lingvistică, „Micul dicționar academic”, ediția a II -a,
Editura Univers Enciclopedic, 2010
2. Alvin Toffler, „Al Treilea Val”, Editura Politică, București, 1983
3. Bănescu Claudia, Duicu Carmen, Todoran Anamaria, Moldovan Valeriu, Bogliș Alina,
Tripon Florin, Crauciuc Andrei, „Noțiuni de genetică fundamentală și genetică
medicală”, Editura University Press, Tîrgu -Mureș, 2015
4. Benedic Auguste Morel, „Traite des degenerescenses de l’spece humaine”, Bailliere,
Paris, 1957
5. Carl Zimmer, „She Has Her Mo ther’s Laugh: The Powers, Perversions, and Potential of
Heredity”, Dutton, 2018
6. Cesare. Lombroso, „L’uomo delinquente”, Editura Fratelli Bocca, Torino, Italia, 1896
7. Dakkak, M. Shokry, „Criminology and Penology”, Judicial Department – Abu Dhabi,
Ediția I, 2004
8. Dorian Furtuna, „Homo aggressivus”, Editura Lexon -Prim, 2015
9. Eugen -Ioan Dan, „Criminologie”, Editura Universității Dimitrie Cantemir, 2003
10. Florin Marcu, „Marele dicționar de neologisme”, Editura Saeculum, 2000
11. Gh. Boboc, „Anomaliile dento -maxilare”, E ditura Medicala, Bucuresti, 1971
12. Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, „Criminologie”, Editura Europa Nova, București,
1996
13. Guyton and Hall, „Tratat de fiziologie a omului”, Ediția a 11 -a, Editura Medicală
Callisto
14. H. Mannheim, „Comparative Criminology – A Text Book”, Routledge, London, 1998
15. Igor Ciobanu, „Criminologie”, Eitura Cartdidact, Chișinău, 2007
16. J. Pinatel , „La criminologie”, Les éditions ouvrières, Paris, 1979
17. Joe Herbert, „Testosterone: Sex, Power, and the Will to Win”, Oxford University Press,
2015
18. John Tierney, „Criminology : theory and context”, Routledge, 2013

42
19. Litera Internațional, „Noul dicționar explicativ al limbii române”, Editura Litera
Internațional, 2002
20. Lucreția Dogaru, „Criminologie”, Ediția a II -a, Editura Pro Universitaria, București ,
2019
21. Mihai Isvoranu, „Genetica Umană”, Editura didactică și pedagogică, 1993
22. NIH Publication, „Genetic Basics”, 2001
23. Simona Cercea, „Curs de diabetologie pentru studenții din anul IV”, Format digital,
2019
24. Steven Briggs, „Criminology for dummies”, Wiley Publishing, Inc., Indianapolis,
Indiana, 2009

Reviste

1. Schauss, „Diet, Crime and Delinquency”, Life Sciences Pr, June 1, 1981
2. Bardan -Raine Gabriel „ Previzibilitatea normei de incriminare în Codul penal”,
Universul Juridic nr. 7/2016
3. Darwin, Charles; Wallace, Alfred, „On the Tendency of Species to form Varieties; and
on the Perpetuation of Varieties and Species by Natural Means of Selection”, Journal
of the Proceedings of the Linnean Society of London, 1858
4. Elisabetta Cicciola, „Alfre d Binet and the first 'measures' of intelligence (1905 -1908)”,
Rivista Internazionale di Storia Della Scienza, Ianuarie 2008
5. O.S.Dalgard, E.Kringlen, „A Norwegian tin study of criminality”, British Journal
Criminology, Volumul 16, 1976
6. Whitman, Charles, "W hitman Letter", The Whitman Archive, Austin American –
Statesman, July 31,1966

Articole de, studii

1. "Report to the Governor, Medical Aspects, Charles J. Whitman Catastrophe",
September 8, 1966
2. Ben F. Feingold, „Dietary Management of Juvenile Delinquency”, 19 79
3. Bernard Gesch , „Adolescence: Does good nutrition = good behaviour?”, 2013

43
4. Bernard Wallner and Ivo H. Machatschke, „Influence of nutrition on aggression”, 2009
5. Cesare Lombroso, Discurs la deschiderea celui de -al VI -lea Congres de Antropologie
Criminolog ică, în „Archives d’anthropologie criminelle”, 1906
6. Herman A. Witkin, Sarnoff A. Mednick, Fini Schulsinger, Eskild Bakkestrøm, Karl O.
Christiansen, Donald R. Goodenough, Kurt Hirschhorn, Claes Lundsteen, David R.
Owen, John Philip, Donald B. Rubin and Mar tha Stocking, „Criminality in XYY and XXY
Men”, 2016
7. Iurie Larii, „Formarea și evoluția criminologiei ca știință”, Analele Științifice ale
Academiei „Ștefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne a Republicii Moldova,
Științe Socioumane ISSN 1857 -0976, Ediția a X -a, Chișinău, 2010, pp 50 -54
8. Kirstine Stochholm, Anders Bojesen, Anne Skakkebæk Jensen, Svend Juul, Claus
Højbjerg Gravholt, „ Criminality in men with Klinefelter's syndrome and XYY syndrome:
a cohort study”, 2012
9. Mayuri K Kulkarni, Pra deep D Somannavar, Vijayalakshmi Kotrashetti, Ramakant
Nayak, Jagadish Hosmani, Deepa Babji, „Do the presence of Barr bodies in male jail
inmates indicates criminality: A pilot study”, 2016

Siteografie

1. alt.cimedia.com , accesat în data de 7 ianuarie 2021, ora 9:30
2. britanni ca.com/biography/William -Sheldon, accesat în data de 2 ianuarie 2021, ora
20
3. goodtherapy.org/famous -psychologists/alfred -binet.html , accesa t în data de 4
ianuarie 2021, ora 12
4. law.jrank.org/pages/784/Crime -Causation -Biological -Theories -Genetic –
epidemiological -studies.html , accesa t în data de 5 ianuarie 2021, ora 14
5. ncbi.nlm. nih.gov/pmc/articles/PMC4693953, accesa t în data de 23 decembrie 2020,
ora 18
6. ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articl es/PMC4817227 , accesat în data de 25 decembrie 2020,
ora 17

44
7. psychologytoday.com/us/blog/evolutionary -psychiatry/201105/diet -and-violence ,
accesa t în data de 23 decembrie 2020, ora 20
8. pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/22357573, accesa t în data de 27 decembrie 2020, ora 13
9. pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/27194855, accesa t în data de 2 7 decembrie 2020, ora 1 5
10. researchgate.net/publication/22194777_Criminality_in_XYY_and_XXY_men_Science ,
accesa t în data de 28 decembrie 2020, ora 11
11. theconversation.com/crime -and-nourishment -the-link-between -food -and-offending –
behaviour -102791 , accesa t în data de 23 decembrie 2020, ora 21