Profesor coordonator: Prof. Dr. Gheorghe Oprescu Student: Ionescu Corneliu -Nicolae 2 CUPRINS 1. ANALIZA POLITICILOR REGIONALE… [625966]

1

POLITICA DE DEZVOLTARE
REGIONAL Ă
LUCRARE DE DIZERTA ȚIE

Profesor coordonator: Prof. Dr. Gheorghe Oprescu
Student: [anonimizat]

2

CUPRINS
1. ANALIZA POLITICILOR REGIONALE ………………………….. ………………………….. …………………………. 3
1.1. Definirea conceptelor: regiune, regionalizare, dezvoltare regională și dezvoltar e durabilă…
3
1.2. Conceptul de instrumente de planificare ………………………….. ………………………….. ………. 13
1.3. Conceptul de instrumente financiare ………………………….. ………………………….. ……………. 14
2. DEZVOLTAREA REGIONAL Ă LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE ………………………….. ……………….. 16
2.1. Nivele de abordare a dezvoltării regionale ………………………….. ………………………….. …….. 16
2.2. Aspecte ale Politicilor de dezvoltare regional ă ………………………….. ………………………….. .. 20
3. POLITICI REGIONALE ÎN CADRUL UNIUNII EU ROPENE ………………………….. …………………………. 39
3.1. Coeziunea și dezvoltarea regional în Uniunea Europeană ………………………….. ……………. 39
4. UNIUNEA EUROPEANA O PRIVIRE RETROSPECTIV Ă ………………………….. ………………………….. .. 50
5. POLITICI DE DEZVOLTA RE REGIONALĂ ÎN ROMÂ NIA ………………………….. ………………………….. . 69
5.1. Istoricul și perspectivele regiunilor și al dezvoltării regionale ………………………….. ……….. 69
5.2. Politici regionale în România după 1989 ………………………….. ………………………….. ……….. 68
6. INSTRUMENTE DE PLANI FICARE ………………………….. ………………………….. ………………………….. 75
6.1. Strategii -națională și regională ………………………….. ………………………….. …………………….. 76
6.2. Rolul dezvoltării regionale pe baza Strategiei naționale de dezvoltare economică pe termen
mediu a României ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 74
6.3. Schița Strategiei Naționale a Dezvoltării Regionale – axe de dezvoltare ……………………… 78
7. CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 95
8. BIBLIOGRAFIE ……………………………………… ………………………………………………………………………… ..…. 97

3

1. ANALIZA POLITICILOR REGIONALE
1.1. Definirea conceptelor : regiune, regionalizare, dezvoltare regională și
dezvoltare durabilă

Creșterea rolului regiunilor în dezvoltarea Europei a constituit un fenomen marcant al ultimelor
trei decenii, apreciat drept un element esen țial al construc ției europene în secolul XXI1.

Dezvoltarea fenomenului regional la nivelul Europei are loc pe două planuri: în plan vertical,
între regiuni și principalele institu ții europene repre zentate de Uniunea Europeană și Consiliul
Europei și în plan orizontal, între regiunile Europei. Rela țiile dintre cele două planuri, dintre
regiuni și cele dintre organismele europene au fost institu ționalizate în anul 1975. În acel an
Consiliul Europei a înfiin țat Conferin ța Permanentă a Puterilor Locale și Regionale din Europa
iar la 18 martie 1975, Consiliul de Miniștri al Comunită ții Europene a constituit Comitetul de
Politică Regională și Fondul European de Dezvoltare Regională.

În ultima perioadă de timp, ca o consecin ță firească a creșterii importan ței regiunilor, se discută
din ce în ce mai mult despre o “Europă a regiunilor”, subliniindu -se faptul că regiunea reprezintă
“mai mult decât un simplu nivel intermediar între nivelul statal și autorit ățile locale”, devenind,
alături de state și locălită ți, al treilea punct al triunghiului în care se dezvoltă procesul de
integrare europeană.

Trebuie totodată subliniat faptul că procesul de regionalizare este organizat în fiecare țară
europeană în func ție de contextul propriu (juridic, economic, social, demografic, etnic) și de

1 Politici regionale suport de curs , disponibil la adresa:
www.apubb.ro/wp -content/uploads/2011/02/Politici_regionale_Suport_de_curs.pd

4 tradițiile istorice. De asemenea, no țiunea de regiune diferă de la o țară la alta din punct de vedere
al sensului său, dar o serie de elemente comune, definitorii, există și permit formularea unor
defini ții și explica ții unitare.

Institu țiile europene au definit în mod diferit regiunea, prin prisma domeniului în care ele
activează sau a abordării preponderent politice (Consiliul Europei) sau economice (Uniunea
Europeană) a procesul ui de dezvoltare regională.

În acest sens, Consiliul Europei definește regiunea ca fiind “un interval de dimensiune medie
susceptibil de a fi determinat geografic și care este considerat ca omogen”. Această defini ție
pune accentul pe legătura între teritoriu și elementul uman care îl populează, element care apare
ca o conștientizare a caracterului omogen al regiunii.

Uniunea Europeană a considerat regiunea ca fiind “eșalonul imediat inferior celui al statului”
eșalon care în func ție de competen țele care i -au fost acordate în cadrul sistemelor centralizate sau
pe care și le -a acordat în cadrul sistemelor federale, gestionează pe plan administrativ și politic o
comunitate teritorială a cărei dimensiune variază foa rte mult. Comparând această defini ție cu cea
formulată de Consiliul Europei se remarcă faptul că ea are un caracter administrativ, folosind
drept criteriu de apreciere a regiunii, competen țele de care aceasta dispune.
Se remarcă de asemenea faptul că acea stă definiție nu pune accent pe dimensiunea regiunii. De
altfel, în practică, regiunile diferă extraordinar de mult din punct de vedere al dimensiunii
geografice sau al popula ției. La nivel european, un astfel de exemplu îl poate reprezenta
compara ția într e cantoanele elve țiene, cu o popula ție de câteva zeci de mii de locuitori și
landurile germane, cu o popula ție care ajunge în unele cazuri la câteva zeci de milioane de
locuitori (Bavaria spre exemplu) .
Elaborarea unei defini ții a regiunii care să fie una nim acceptată este deosebit de dificilă, datorită
diversită ții perspectivelor din care această no țiune este abordată. Totuși, defini țiile atribuite
regiunii de diferitele institu ții europene, con țin o serie de elemente comune. Acestea sunt în
principal spa țiul (cu limite mai mult sau mai pu țin prezente), colectivitatea umană care ocupă

5 acel spa țiu și care posedă caracteristici specifice precum și o anumită unitate sau identitate și
competen țele atribuite regiunii.

Regiunile pot avea în țelesuri diverse: o regiune poate fi definită ca o zonă de teritoriu cu un
ansamblu de caracteristici interne, distincte și consistente, fie ele fizice sau umane, și care îi
conferă o anumită unitate semnificativă și care o disting pe de altă parte de alte zone învecinate.
Numărul de criterii care pot contribui la delimitarea unei regiuni este nesfârșit: atribute fizice,
caracteristici socio -economice, de limbă etc. și tot nesfârșit poate fi numărul de tipuri de regiuni:
regiuni aglomerate, regiuni în declin, regiuni geografic e, regiuni istorice, regiuni naturale,
regiuni de planificare, regiuni subdezvoltate etc.

Procesul de regionalizare s -a realizat în mod diferit de la o țară la alta în func ție de modul de
organizare statală (stat unitar sau federal), de cadrul legislativ , de componen ța etnică și tradi țiile
istorice.
Astfel, se pot defini urmatoarele tipuri de regionalizări:
– regionalizare politică (Spania și Italia);
– regionalizare încorporată, rezultat al creării statului unitar prin unirea mai multor componente
care își păstrează o anumită individualitate (Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord);
– regionalizare diversificată, cu cadre regionale stabilite atât după criteriul teritorial și politic cât
și după criterii precum limba și cultura (Belgia);
– regionalizare administrativă clasică, prin descentralizare, înfiin țându -se regiunile drept
colectivită ți teritoriale autonome din punct de vedere administrativ (Fran ța);
– regionalizare func țională, prin desconcentrare, constituind regiunile în calita te de simple
circumscrip ții ale administra ției de stat (Grecia);
– regionalizare prin cooperare, în care regiunile reprezintă forme institu ționalizate de cooperare
între colectivită ți teritoriale locale (România).

6 Din punct de vedere analitic, conceptul de regionalizare consideră regiunea drept una dintre cele
mai bune forme de organizare spa țială a informa ției, iar regiunile func ționale sunt socotite de
importan ță majoră pentru procesul și obiectivele planificării dezvoltării.
Nu în ultimul rând, dezvo ltarea regională și conceptul de regiune trebuie privit din prisma
integrării României în U.E. dar și raportat la perspectiva edificării viitoarei Europe. Regiunea
cuprinde o parte dintr -un teritoriu (stat, continent, zonă geografică etc) caracterizată pri n anumite
particularită ți și colectivitatea care traiește în acest teritoriu. Termenul de regiune are o arie de
aplicabilitate foarte vastă. Se pot identifica trei categorii de regiuni:
 regiunile din interiorul statelor;
 regiunile care cuprind mai multe state dintr -o anumită zonă geografică ( ex. Benelux,
grupul Visegrad, grupul țărilor din zona Mării Negre );
 regiunile transfrontaliere, care grupează zone geografice pe de o parte și de alta a
frontierelor de state, legat e prin tradi ție, limbă, religie, cultură etc.

Regiunile care intră în componen ța statelor au o deosebită importan ță dacă sunt privite prin
prisma etapelor pe care trebuie să le parcurgă statele membre și asociate la Uniunea Europeană.

Pe de altă parte, se asigură un tratament egal din punctul de vedere al sprijinului financiar pe care
U.E. îl asigură statelor membre și regiunilor acestora, iar pe de altă parte se creează posibilitatea
unor colaborări eficiente între regiunile statale. Regiunile vor part icipa activ la construirea
Europei unite având un loc bine definit în structurile institu ționale și jucând un rol important în
procesele decizionale.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, regiunile au devenit de fapt și de drept
unul di n pilonii integrării europene. În present, Europa este alcătuită dintr -un veritabil mozaic de
regiuni. Regiunile reprezintă rezultatul diversită ții socio -economice și culturale a societă ții.
Europa nu va putea exista decât cu respectarea acestei diversită ți.

Dezvoltarea care îndeplinind cerin țele genera ției actuale, facilitează genera țiilor viitoare
împlinirea propriilor op țiuni reprezintă dezvoltarea durabilă.

7
Termenul provine din limba engleză – sustainable development – care a fost lansat în 1987 la
Stockholm, prin Raportul Bruntland.

Dezvoltarea durabilă este dezvol tarea auto -reproductibilă, care se auto sus ține pe termen lung.

Dezvoltarea durabilă include și dezvoltarea locală care este definită ca un proces de diversificare
și de dezvoltare a act ivităților economice și sociale la nivelul unui teritoriu pornind de la
mobilizarea și coordonarea resurselor și energiilor existente. Se mai definește dezvoltarea locală
ca fiind expresia solidarită ții locale creatoare de rela ții sociale și manifestă voin ța locuitorilor
unei regiuni de a valorifica resursele locale.

Totuși, este important să subliniem faptul că dezvoltarea durabilă trebuie privită prin prisma
regiunilor. Dezvoltare durabilă se poate realiza și într -un sistem centralizat prin mijloace și
planificări de la “centru”. Deci această diferen țiere se impune pentru a încadra conceptul de
dezvoltare durabilă în cadrul procesului mai larg de regionalizare.
Dezvoltarea policentrică și echilibrată a U niunii Europene reprezintă un element cheie pentru
realizarea coeziunii teritoriale. In cadrul Agendei Teritoriale 2020, este specificat clar că
strategia Europa 2020 urmărește o dezvoltare la nivel macroregional, transna țional prin evitarea
polarizării teritoriale și a marilor disparită ți regionale de pe teritoriul european.
Dezvoltarea regional ă are o istorie îndelungată , având precursori în politic a regional ă modern ă
din mileniul trecut. Prin d efiniție, politica regională este o politică de investi ții strategice,
orientat ă să stimuleze creșterea economică a tuturor regiunilor și orașelor din U niunea Europeană
și să îmbunătă țească calitatea vie ții cetă țenilor prin creșterea competitivită ții întreprinderilor, a
regiunilor și orașelor precum și crearea de noi locuri de muncă .
De asemenea , prin orientarea celei mai mari păr ți a fondurilor disponibile din regiunile mai
dezvoltate pentru sprijinirea regiunilor mai pu țin dezvoltate, politica de dezvoltare regională
reprezintă și o expresie a solidarită ții statelor membre ale Uniunii2.

2 Să înțelegem politicile Uniunii Europene: Politica regională, Broșură

8 Desigur, trebuie clar în țeles că politica de dezvoltare regional ă are rolul de a creea cadru l prielnic
pentru exploatarea și valorificarea poten țialului social și economic propriu fiecărei regiuni în
parte.
În felul ac esta, se urmărește atenuarea diferen țelor economice dintre regiuni. De exemplu,
conform datelor raportate în 2011 (cele mai recente date disponibile) se arăta că în regiunile UE
produsul intern brut (PIB) varia între 29 % din media UE -27 (în regiunea bulga ră Severozapaden
și nord -estul României) și 321 % (în centrul Londrei). Această constatare eviden țiază necesitatea
unei politici de investi ții bine orientate și strategice, care adaptează investi țiile UE la nevoile
fiecărei regiuni în parte.

În conformita te cu Raportul UE 2015, politica regională (de coeziune) beneficiază de cea mai
mare parte din bugetul UE pentru perioada 2014 -2020 (351,8 miliarde de euro dintr -un total de 1
082 de miliarde de euro) , echivalentul a aproximativ o treime din bugetul total al Uniunii3. Dat
fiind că politica regională este in continuare cea mai mare surs ă de fonduri europene pentru
regiuni, localită ți și întreprinderi este, prin urmare, principalul instrument de investi ții al Uniunii.

Aceste resurse sunt utilizate pentru a f inanța infrastructuri strategice de transport și de
comunica ții, pentru a favoriza tranzi ția către o economie mai ecologică, pentru a ajuta
întreprinderile mici și mijlocii (IMM) să devină mai inovatoare și mai competitive, pentru a crea
oportunită ți de lo curi de muncă noi și durabile, pentru a consolida și moderniza sistemele de
învățământ și pentru a construi o societate mai favorabilă incluziunii.

Astfel, politica regională devine catalizator pentru fonduri publice și private suplimentare, nu
numai pent ru că obligă statele membre să cofinan țeze proiecte din bugetele lor na ționale, ci și
pentru că ajută la consolidarea încrederii investitorilor. Luând în considerare această contribu ție
națională și efectul de levier al instrumentelor financiare, impactul global al investi țiilor UE
pentru 2014 -2020 s -ar putea ridica la peste 500 de miliarde de euro.

3 UE în 2015, Raport General privind activitățile Uniunii Europene

9 Uniunea Europeană cuprinde in acest moment 28 de state membre care formează o comunitate si
o piață internă de 493 de milioane de cetă țeni. Cu toate acestea, di feren țele sociale si economice
dintre aceste țări și din cele 268 de regiuni ale lor s unt foarte mari. Unul din patru state are un
PIB pe cap de locuitor sub 75% din media statelor ce au aderat la UE. De și Uniunea Europeană
este una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii, există aceste diferen țe interne, izbitoare, între
venituri și oportunită ți în regiunile sale. După 2004 aceste diferen țe s-au adâncit, odată cu
aderarea celor 12 noi state membre ale că ror venituri sunt cu mult inferioare celor din UE. S e pot
observa diferen țe mari ale nivelelor de prosperitat e atât între, cât și în statele membre.

Chiar înainte de extindere, primele zece dintre cele mai dinamice regiuni aveau un nivel de
prosperitate, din punct de vedere al PIB -ului pe locuito r, aproape de trei ori mai mare decât cel al
ultimelor zece regiuni mai pu țin dezvoltate. Regiunile cele mai prospere se află toate în mediul
urban: Londra, Bruxelles, Hamburg. Aceste diferen țe s-au adâncit odată cu procesul de extindere.
PIB-ul pe cap de locuitor în Londra este de nouă ori mai mare decât în regiunile cele mai sărace
ale UE, de exemplu cele din România.

Aceste inegalită ți au cauze diverse și pot rezulta din d ezavantaje permanente impuse atât de
depărtarea geografică cât și de recentele sch imbări sociale și economice. În cazul noilor state
membre, o parte a handicapului este rezultatul moștenirii fostelor sisteme economice centralizate
planificate . Impactul acestor handicapuri este adesea eviden țiat prin priva țiuni sociale,
mediocritatea edu cației, rat a șomajul ui mare și infrastructură inadecvată.

Efectele dinamice ale calită ții de membru UE combinate cu o politică regională puternică și
organizată pot genera rezultate. Cazul Irlandei este în mod special încurajator. PIB -ul său la data
aderării, în 1973, era de 64% din media UE; acum fiind unul dintre cele mai mari.

Una dintre priorită țile de politică regională post 2004 este creș terea nivelului de trai în noile state
membre până aproape de media UE, cât se poate de repede. In acest sens, p olitica regional ă de
transfer a resurselor de la regiunile bogate la cele mai sărace reprezintă atât un instrument de
solidaritate financia ră, cât ș i un motor puternic pentru integrarea economică.
Solidaritatea și coeziunea reprezintă valorile pe care se bazează politica regională în UE.

10
Solidaritatea urmăre ște ca de această politică să beneficieze cetă țenii și regiunile care sunt
dezavantajate fa ță de media UE din punct de vedere social ș i economic. Coeziune a teritorială în
calitate de nou obiectiv al Uniunii Europene, introdus prin tratatul de la Lisabona (art.3 TUE)
implică beneficii pentru to ți, astfel încât diferen țele existen te între v enituri ș i nivelul de
prosperitate din țările mai sărace și regiuni să fie diminuate.

Politica regiona lă a UE încearcă să reducă decalajele structurale dintre regiunile UE, să
promoveze o dezvoltare sus ținută și echilibrată pe întreg teritoriul UE, promovând oportunită ți
reale pentru to ți. Politica regională europeană este menită să aducă rezultate concret e, coeziune
socială și economică pentru diminuarea diferen țelor dintre nivelele de dezvoltare ale diferitelor
regiuni.

Politica regională a UE a finan țat de -a lungul anilor zeci de mii de proiecte care au avut ca efect
consolidarea creșterii economice și crearea de locuri de muncă, aducând astfel beneficii statelor
membre și Uniunii în ansamblu. Între 1989 și 2013, s -au alocat din bugetul UE peste 800 de
miliarde de euro pentru cofinan țarea proiectelor menite să sus țină creșterea regională.

Aceste resurse au contribuit la îmbunătă țirea calită ții vie ții cetă țenilor din UE, la crearea de
locuri de muncă și la promovarea cercetării, dezvoltării și inovării. De exemplu, numai între
2007 și 2012, politica regională a UE:
 a creat circa 594 000 de locuri de muncă (262 000 în IMM -uri);
 a făcut investi ții directe în 198 000 de IMM -uri;
 a sprijinit 77 800 de întreprinderi nou -înfiin țate;
 a finan țat 61 000 de proiecte de cercetare;

Printr -o abordare specifică, politica regională aduce o valoare în plus ac țiunilor întreprinse pe
teren, ajutând la finan țarea unor proiecte con crete în beneficiul regiunilor, orașelor și locuitorilor
acestora. Ideea este de a crea poten țial astfel încât regiunile să poată contribui pe deplin la

11 obținerea unei cre șteri economice mai mari și a competitivită ți și, în acelasi timp, să facă schimb
de idei și practici.

Pentru o dezvoltare teritorială armonioasă, echilibrată, eficientă și durabilă , coeziunea teritorială
este extrem de importantă și prin Agenda Teritorială a Uniunii Europene 2020 toate statele,
regiunile, orașele sunt invitate să contribuie la priorită țile teritoriale europene comune.
România a in țeles importan ța integrării în poli ticile na ționale a principiil or coeziunii teritoriale și
în prezent, societatea românească se află într -un proces de schimbare ce presupune implicarea
tututor elementelor de ordin economic, social, politic, civic.
În această transformare , adoptarea unor strategii integrate și a unor planuri de amenajare a
teritoriului de către autorită țile responsabile de politica de dezvoltare teritorială la nivel regional
este impetuos necesară pentru dezvoltarea României.

Potrivit AT 2020, principala sarcină a autorită ților na ționale, regionale și locale este de a defini
conceptele, obiectivele și intrumentele specifice pentru consolidarea dezvoltării teritoriale în
conformitate cu abordarea și ac țiunile de la nivelul UE.

Prin ,,Programul de Guvernare 2013 -2016’’ (2013) Guvernul României a preluat conceptele
acestei Agende Teritoriale4 prin capitolul ,,Dezvoltare și administra ție”, stabilind ca scopuri (1)
reorganizarea administrativ -teritorială prin crearea cadrului institu țional pentru func ționarea
regiunilor administrativ -teritoriale și (2) “continuarea reformei în administra ția publică cu accent
pe creșterea autonomiei colectivită ților locale prin declanșarea reală a procesului de
descentralizare, cu respectarea principiului subsidiarită ții5”. Conform documentului amintit,
obiectivele politicii de dezvoltare regională pot fi definite după cum urmează:

4 Agenda Teritorială a Uniunii Europene 2020 – Spre o Europă inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii,
compusă din regiuni diverse”, 19 mai 2011. Disponibil la:
http://www.minind.ro/cctc_2014_2020/dse/Agenda_teritoriala_a_UE_2020.pdf
5 Principiul subsidiarit ății este consacrat prin articolul 5 din Tratatul privind UE al ături de principiul atribuirii și
cel al propor ționalit ății și presupune c ă “în domeniile care nu sunt de competen ța sa exclusiv ă, Uniunea intervine
numai dac ă și în m ăsura în care obiectivele ac țiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisf ăcător de statele
membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar dato rită dimensiunilor și efectelor ac țiunii
preconizate, pot fi mai bine realizate la nivelul Uniunii”.

12  Diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea
dezvoltării echilibrate și pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare întârziată) și
prevenirea creă rii de noi dezechilibre
 Pregătirea cadrului institu țional pentru a răspunde criteriilor de integrare în
structurile UE și de acces la Fondurile structurale și de coeziune
 Integrarea politicilor sectoriale la nivel regional și stimularea cooperării
interregionale (interne și interna ționale) în vederea dezvoltării economice ș i sociale
durabile

O serie de principii stau la baza elaborării și aplicării politicii de dezvoltare regională, respectiv:
 principiul descentralizării proc esului de luare a deciziei, prin trecerea de la nivelul central
la cel regional;
 principiul parteneriatului, prin crearea și promovarea de parteneriate între to ți actorii
implica ți în domeniul dezvoltării regionale;
 principiul planificării, în vederea at ingerii obiectivelor stabilite;
 principiul co -finan țării, adica obligativitatea contribu ției financiare a diverșilor actori
implica ți în realizarea programelor și proiectelor de dezvoltare regional ă, care trebuie s ă
fie realizate în practic ă prin adoptare a de m ăsuri și strategii precum și prin finan țarea de
proiecte prin diferite programe.

Politica de dezvoltare regională în România se sprijină pe o serie de documente programatice,
anume Strategia Na țională de Dezvoltare și instrumentul acesteia de implementare – Planul
Național de Dezvoltare (PND, 2005), elaborat pe baza Planurilor Regionale de Dezvoltare. În
baza acestora sunt constituite Programele Opera ționale (PO) regionale și sectoriale, care
încadrează șapte mari axe prioritare pentru dezvolta rea regională din România, după cum
urmează:
1. Dezvoltarea sectorului productiv și al serviciilor conexe, întărirea competitivită ții
activită ților economice și promovarea sectorului privat;
2. Îmbunătă țirea și dezvoltarea infrastructurii;
3. Întărirea poten țialulu i resurselor umane, a capacită ții for ței de muncă de a se adapta la
cerin țele pie ței și îmbunătă țirea calită ții serviciilor sociale

13 4. Sprijinirea agriculturii și dezvoltării rurale;
5. Protejarea și îmbunătă țirea calită ții mediului;
6. Stimularea cercetării știin țifice și dezvoltării tehnologice, inovării, comunica țiilor,
tehnologiei informa ției și crearea societă ții informa ționale;
7. Îmbunătă țirea structurii economice a regiunilor, sprijinirea dezvoltării regionale
echilibrate și durabile.

1.2. Conceptul de instrumente de planificare

Instrumentele de planificare alături de instrumentele finaciare fac parte din cadrul instrumentelor
de realizare și implementare a politicilor de dezvoltare. Prin instrumente de planificare se în țeleg
strategii, planuri, programe și proiecte.

Strategia poate fi na țională și regională. Ea este definită ca fiind un demers prin care, pe baza
diagnozei situa ției economice și sociale existente se formulează principiile și obiectivele pe
termen mediu ș i lung, cu stabilirea priorită ților și a resurselor necesare (umane, materiale,
financiare, informa ționale).

Planurile pot fi na ționale și regionale, anuale și multianuale. Ele sunt documente elaborate pe
baza strategiei și se referă la ansamblul ac țiunilor/măsurilor care trebuie întreprinse pentru
atingerea obiectivelor. Planul, pentru fiecare ac țiune/măsură, cuprinde ca principale elemente:
denumirea și descrierea ac țiunii preconizate, domeniul vizat și aria (întinderea geografică ),
beneficiarii finali, organismul responsabil de implementare, țintele cuantificabile, indicatorii de
monitorizare ai procesului, asisten ța financiară necesa ră și forma în care se acordă ( grant sau
împrumut ), durata.
Planul, în ansamblul său cuprinde și o estimare prealabilă p rivind efectul global al strategiei
asupra regiunii de dezvoltare.

Programele și proiectele sunt incluse practic în strategii și planuri, ele transpunând în cifre și
măsuri concrete aportul finaciar al finan țatorului. În ultimă instantă, de implementarea acestora

14 depinde succesul pol iticilor de dezvoltare regională. În acest proces complex intră însă și
agen țiile de implemenare, institu țiile administra ției publice precum și factori politici sau al ți
actori importan ți (grupuri de interes).
1.3. Conceptul de instrumente financiare

Instrumentele financiare reprezintă fondurile constituite și alocate de anumite insti tuții, care sunt
distribuite în baza unor criterii stabilite în strategiile și planurile na ționale, pe domenii și sectoare
cuprinse în politicile de dezvoltare regională.

La nivelul U.E. experien ța a demonstrat că cel mai important instrument al politicilor regionale
este Fondul de Dezvoltare Regională, creat pe baza principiului cofinan țării, de la bugetul central,
bugetele locale ale municipalită ților și comunelor din cadrul diferitelor regiuni; sectorul privat și
agen ți interna ționali de finan țare.
În prezent la nivelul U.E. există trei mari fonduri structurale: Fondul Eur opean de Dezvoltare
Regională ( FEDR); Fondul European destina t acțiunilor în Domeniul Social ( FES); Fondul
European pentru g arantarea creditelor agricole ( FEGDA).

Pentru țările în curs de aderare, Uniunea Europeană a constituit câteva fonduri cu scopul
sprijinirii integrării acestora în structurile U.E.: PHARE, ISPA, SAPARD, ERASMUS etc.
Alături de aceste fonduri, există alte instrumente financiare create de unele institu ții finaciare și
bancare: Banca Europeană Pentru Reconstruc ție și Dezvoltare, FMI, alte institu ții
neguvernamentale interna ționale.
Obiectivul F ondului European de Dezvoltare Regională (FEDR) este de a consolida coeziunea
economică și socială în Uniunea Europeană prin diminuarea dezechilibrelor regionale.

Pe scurt, FEDR finan țează: ajutoare directe pentru investi țiile în întreprinderi (în special , IMM –
uri) în vederea creării de locuri de muncă durabile; infrastructuri legate, în special, de cercetare și
inovare, telecomunica ții, mediu, energie și transporturi; instrumente financiare (fond de capital
de risc, fond de dezvoltare regională, etc.) des tinate să sprijine dezvoltarea regională și locală și
să favorizeze cooperarea între orase și regiuni; măsuri de asisten ță tehnică.

15 Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) poate interveni în sprijinul a trei obiective de
politică regională: converge nță; competitivitate regională și ocuparea for ței de muncă; cooperare
teritorială europeană.

 Convergen ță: în regiunile care se află sub inciden ța obiectivului „Convergen ță”,
domeniile de interven ție FEDR se concentrează asupra modernizării și diversificării
structurilor economice, precum și asupra păstrării și creării de locuri de muncă durabile.
Acțiunile întreprinse prin FEDR cuprind următoarele d omenii: cercetare și dezvoltare
tehnologică (CDT), inovare și spirit antreprenorial, societate informa țională , mediu,
prevenirea riscurilor, turism, cultură , transporturi, energie, educa ție, sănătate.
 Cooperare teritorială europeană : În ceea ce prive ște obiectivul „Cooperare teritorială
europeană”, ajutorul furnizat prin FEDR se grupează în jurul a trei axe: dezvoltarea de
activită ți economice si sociale transfrontaliere; stabilirea si elaborarea cooperării
transna ționale, inclusiv cooperarea bilaterală între regiunile maritime; consolidarea
eficacită ții politicii regionale prin promovarea si cooperarea interregională, prin
realizarea de activită ți de conectare în re țea și prin schimburi de experien ță între
autorită țile regionale si locale.
 Caracteristici teritoriale specific: Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR)
acordă o aten ție deosebită caracteristicilor specifice teritoriale. Ac țiunile întreprinse în
cadrul FEDR încearcă să atenueze problemele economice, sociale și ecologice cu care se
confruntă mediile urbane. Zonele cu handicapuri geografice sau naturale (regiunile
insulare, zonele muntoase sau zonele cu densitate mică a popula ției) beneficiază de un
tratament privilegiat. Zonele ultraperiferice beneficiază, de asemenea, de un ajutor
specific al FEDR pentru a compensa dezavantajele determinate de îndepărtarea lor
geografică.

Fondul European destinat ac țiunilor în Domeniul Social (FSE) se dedică promovării ocupării
forței de muncă în UE. Acesta intervine în cadrul obiectivelor „Convergen ță” și „Competitivitate
regională și ocuparea for ței de muncă”. FSE sprijină ac țiunile stat elor în următoarele domenii:
adaptarea lucrătorilor și a întreprinderilor; sisteme de învă țare pe toată durata vie ții, conceperea
și diseminarea unor forme inovatoare de organizare a muncii; îmbunătă țirea accesului la un loc

16 de muncă al persoanelor în căut area unui loc de muncă, a persoanelor inactive, a femeilor și a
emigran ților; integrarea socială a persoanelor defavorizate și combaterea tuturor formelor de
discriminare pe pia ța muncii; consolidarea capitalului uman prin aplicarea unor reforme ale
sistemelor de învă țământ și prin activită țile de conectare în re țea a unită ților de învă țământ.
2. DEZVOLTAREA REGIONAL Ă LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE
2.1. Nivele de abordare a dezvoltării regionale
Obiectivele dezvoltării regionale, respectiv principalele aspecte ale unei politici de dezvoltare
coerente și direc ționate, în Europa, pot fi discutate la 3 niveluri teritoriale. Mai întâi este nivelul
general de abordare a problemelor la nivelul UE, prin care se stabilesc principiile și obiectivele
unei politici de dezv oltare regională supra -naționale, care urmărește să creeze un nivel mai bun
de coeziune socială și economică între state le membre. Apoi există o abordare specifică la
nivelul fiecăruia dintre statele membre sau ne -membre ale UE.

Un caz specific reprezint ă în acest sens, statele din centrul și estul Europei, fostele țări comuniste
care parcurg în prezent un proces de tranzi ție și de preaderare la structurile UE. În fine, trebuie
amintită și abordarea la nivelul regional propriu -zis (dezvoltarea autohtonă), care se bazează pe
obiective și ținte specifice în concordan ță cu nevoile și poten țialul caracteristic fiecărei regiuni în
parte.

Politica de dezvoltare regională în țările din vestul Europei are o tradi ție mai îndelungată decât
cea comunitară. Începutu l unei politici de dezvoltare regională poate fi datat ă cu circa 60 de ani
în urmă, în Marea Britanie, odată cu Legile pentru Zonele Speciale, din 1934 și 1937, care au
avut drept obiectiv reabilitarea ariilor industriale afectate de nivelele ridicate ale șomajului.

Totuși, cele mai multe dintre politicile na țional e de dezvoltare regională sunt o crea ție a
perioadei postbelice, începând cu cel de -al 6-lea deceniu al acestui secol. În perioada respectivă
rolul guvernului na țional era considerat a fi foarte important, acesta fiind văzut drept un actor
principal în pro cesul de redistribuire a activită ților economice prin asigurarea investi țiilor în
infrastructură. Dezvoltarea regiunil or-problemă a constituit un obiectiv major al acestei perioade.

17
Timp de două decade această abordare a condus la rezultate pozitive cons iderabile. Începând cu
anii ’70, climatul politicii regionale s -a modificat substan țial în sensul că interven ția statului a
început a fi redusă gradual, fiind înlocuită cu politici de liberalizare economică, de reglementări
și privatizare: sprijinul direct acordat întreprinderilor a fost treptat înlocuit cu forme indirecte de
asisten ță, cu reduceri ale nivelelor taxelor și cu asisten ță în formarea profesională (training), cu
servicii de consultan ță și stimulare a gândirii inovative.

Se admite în prezent că politicile de dezvoltare regională, la nivel na țional treb uie să corespundă
unei dinamici caracteristice cerin țelor specifice și în permanentă schimbare a problemelor
privind restructurarea produc ției și creșterea competitivită ții, la nivel local și reg ional.
Preocuparea pentru o sporire a eficien ței macroeconomice este o caracteristică atât a țărilor mici
cât și a celor mari. Obiectivele politicilor regionale din ultimii 15 ani indică o tendin ță de a
combina politicile regionale și structurale în ideea de promovare a competitivită ții la nivel
național și regional în corelare cu problemele inechită ților spa țiale.
Există o serie de factori care influen țează eficien ța și impactul politicii europene de coeziune. Un
context economic caracterizat de stabilitatea pre țurilor și balan țe bugetare solide va beneficia de
rate mai mici ale dobânzilor. La rândul său, acest lucru stimulează investi țiile și acumulările de
capital, mărind atât productivitatea, cât și gradul de ocupare a for ței de muncă. De aseme nea,
facilitează creșterea nivelului și difuzării inova ției și reduce costul de capital.

Eficien ța și eficacitatea administra țiilor publice la nivel na țional, regional și local constituie un
alt factor esen țial. În concluzie, factorii externi, în special globalizarea, sunt deseori principalii
factori care determină modificări structurale la toate nivelurile și care au un impact major asupra
dezvoltării economice și creării de locuri de muncă.

Totu și, deoarece s -a pornit de la PIB -uri foarte scăzute pe ca p de locuitor și ținându -se cont de
ratele de cre ștere curente, e probabil să treacă mai mult de 15 ani până când Polonia și, în special,
Bulgaria si România, vor atinge un PI B pe cap de locuitor de 75% din media UE -27. În ciuda

18 acestui progres, rămân disp arități absolute. Acest lucru se datorează parțial extinderii recente și
parțial faptului că procesul de crestere tinde să se concentreze – în fazele ini țiale ale dezvoltării –
în zonele cele mai dinamice din interiorul țărilor.

O for ță de muncă educată și calificată reprezintă un f actor important într -o economie
competitivă a cunoa șterii. Cu toate acestea, nivelurile de educa ție ale tinerilor sunt în urmă , mai
ales în România, Republica Cehă, Italia si Slovacia.

O legisla ție mai bună . Dacă utilizarea resurselor politicii de coeziune necesită îndeplinirea
standardelor de control și de bună gestiune financiară, trebuie menționat că s-au făcut pa și
importan ți pentru configurarea cadrului legislativ și simplificarea normelor privind gestionarea
politicii d e coeziune, prin:
1) Un set de norme de gestionare;
2) Un set de norme privind eligibilitatea cheltuielilor;
3) Simplificarea gestiunii financiare;
4) Propor ționalitate sporită și simplificarea sistemelor de control;
5) Norme mai clare privind informar ea și comunicarea;
6) Guvernarea electronică în practică.

Practic toate regiunile se confruntă cu necesitatea restructurării, modernizării și facilitării
inova ției continue, bazată pe cunoa ștere în ma terie de produse, gestionare și procese, precum și
capital uman, pentru a face fa ță provocării globalizării.

Chiar și pe fondul unor rate de cre ștere impresionantă, r egiunile din noile state memb re au o
structură economică concentrată prioritar asupra sectoarelor în care competi ția din partea
economiilor emergente asiatice este ridicată. Multe regiuni din Europa se vor confrunta din ce în
ce mai mult cu impactul asimetric al schimbării climatice.

Acest lucru va pune mari probleme agriculturii, pescuitului și turismului din anumite zone și va
necesita investi ții semnificative pentru a face fa ță secetei, incendiilor, erodă rii zonelor litorale și
inunda țiilor. E posibil ca aceste schimbări să aibă efecte dispropor ționate asupra grupurilor de

19 persoane defavorizate sau cu venituri mici, care ar putea să nu dispună de mijloacele necesare
pentru a se adapta .

Creșterea pre țurilor la energie va afecta regiunile UE în diverse moduri, în func ție de amestecul
lor energetic, de structura lor economică și de eficien ța energetică a companiilor lor.
Costurile de transport sporite tind să afecteze regiunile periferice din punct de vedere geografic.
Sectoare esen țiale pentru multe din aceste regiuni, cum ar fi turismul, ar putea suferi de pe urma
creșterii costurilor. Creșterea pre țurilor la energie are un efect dispropor ționat asupra grupurilor
de persoane cu venituri mici, persoanelor defavorizate fiindu -le și mai greu să plătească pentru
energie.

Una din trei regiuni din cadrul Uniunii a cunoscut o scădere a popula ției în perioada cuprinsă
între 2000 si 2003. În majoritatea cazurilor, aceasta s -a datorat atât scă derii naturale a popula ției,
cât și unei puternice emigrări. Conform previziunilor, cre șterea demografică naturală va continua
să scadă, inclusiv în multe regiuni aflate în urmă ca dezvoltare. Aceste regiuni se vor confrunta
astfel cu o dublă provocare de promovare a creșterii economice și ocupării for ței de muncă,
abordând în acelasi timp impactele adverse ale îmbătrânirii și scăderii popula ției.

Principalele categorii de politici na ționale ca re pot caracteriza în prezent dezvoltarea regională în
țările UE sunt:
 acordarea de granturi pentru investi ții, scutiri sau reduceri de taxe
 încurajarea mobilită ții for ței de muncă
 încurajarea de ini țiative tehnologice
 controlul dezvoltării și sprijin acordat micilor firme pentru adaptare la mediul economic
 relocarea anumitor activită ți prin stimulente indirecte
 încurajarea dezvoltării de re țele de cooperare

20 Politica regională este cunoscută și sub denumirea de „politică de coeziune”, întrucât scopul său
general este să consolideze coeziunea economică, socială și teritorială în regiunile eligibile
pentru finan țare. În practică, este vorba de:
 coeziune economică și socială, prin stimularea competitivită ții și a creșterii economice
ecologice la nivel re gional, furnizarea de servicii mai bune, creșterea oportunită ților de angajare
și îmbunătă țirea calită ții vie ții;
 coeziune teritorială, prin conectarea regiunilor pentru a le ajuta să își valorifice punctele
forte și să lucreze împreună în configura ții noi și inovatoare în vederea abordării provocărilor
comune (cum ar fi schimbările climatice), ceea ce va consolida Uniunea în ansamblu.

2.2. Aspecte ale Politicilor de dezvoltare regional ă

În decursul celei mai mari păr ți a perioadei postbelice, în Europa Occidentală, politica regională
a cuprins măsurile luate de către guvernele na ționale, pentru a oferi asisten ță zonelor -problemă
din fiecare țară, prin promovarea investi țiilor și crearea de locuri de muncă în cadrul sectorului
privat.

Realizarea de polit ici regionale în Europa a repr ezentat un răspuns la diferite tipuri de probleme
regionale, ce necesitau interven ția directă a guvernului. Problematicile regionale ale țărilor din
nordul industrializat al Europei Occidentale se refereau îndeosebi la zonele industrializate în
declin, aflate în fa ța unor severe dificultă ți de adaptare la schimbările structurale, fiind asociate
cu niveluri ridicate ale șomajului pe termen lung.

Pentru țările Sud -Europene și pentru Irlanda, problematica regională se referea la subdezvoltare:
niveluri mici ale PIB/locuitor, competitivitate și productivitate a muncii reduse, rate ridicate ale
șomajului, lipsa locurilor de muncă precum și a infrastructurii de bază.

Alte tipuri de problematici regionale, identificate de către guvernele europene în decursul
deceniilor trecute, includ :
 probleme ale subdezvoltării și lipsei infrastructurii de bază în sectorul rural;

21  creșterea și domina ția excesivă a marilor orașe;
 regiuni foarte întinse și slab populate, suferind de pe urma migră rii locuitorilor către alte
zone.
Interven țiile guvernamentale pentru solu ționarea acestor probleme au fost justificate în diverse
moduri:
 prin argumente economice – de exemplu, acela că diferen țele în nivelul de dezvoltare a
regiunilor afectau negativ performan țele și eficien ța economiei na ționale;
 prin principiile "echită ții sociale" și prin implica țiile politice, poten țial negative, apărute
din cauza dezechilibrelor regionale.

Drept urmare, în decursul celei mai mari păr ți a perioadei postbelice, apr oape toate guvernele
occidentale au implementat politici de dezvoltare regională. Ele au folosit instrumente de
politică diverse. Structura și intensitatea politicilor regionale au înregistrat fluctua ții mari, de -a
lungul perioadei postbelice, dar este pos ibil a se identifica o imagine generală, de tip "mărire și
decădere" a acestora, în Europa Occidentală a ultimilor 50 de ani.

În întreaga Europă Occidentală, obiectivele ini țiale ale politicilor regionale s -au referit, în
special, la reducerea dezechilibr elor regionale. Acestea au fost concepute în termeni de reducere
a dezechilibrelor geografice sau de tip centru -periferie, în ceea ce privește creșterea economică,
starea infrastructurii sau șomajul.

Muta țiile în cadrul politicilor regionale au fost acceptate în întreaga Europă de Vest. S -a
recunoscut faptul că politicile regionale trebuiau să includă o componentă dinamică clar
precizată, care să satisfacă cerin țele foarte diverse, și în continuă modificare, în ceea ce privește
restructurarea regional ă locală, creșterea competitivită ții și a productivită ții muncii, inovarea și
continua interna ționalizare.

În decursul ultimului deceniu, tendin țele care s -au manifestat în cadrul politicilor regionale în
Uniunea Europeană au dus la apari ția efectivă a un ei linii de demarca ție, nord -sud, în acordarea
ajutorului regional. Acestea au devenit deosebit de evidente, începând cu sfârșitul anilor `80.

22
Pe lângă diferen țele dintre politicile regionale ale țărilor dezvoltate și mai pu țin dezvoltate,
membre ale Uniu nii Europene, există și anumite "teme" unificatoare, comune practic tuturor
statelor. Cea mai reprezentativă dintre acestea este selectivitatea, în continu ă creștere, în
acordarea ajutorului regional, fenomen devenit vizibil în ultimii ani.

Ca urmare a ac estor evolu ții, a devenit inevitabilă întrebarea dacă politicile regionale au avut
vreun efect. Deși s -au făcut încercări frecvente și extinse de evaluare a efectelor politicilor
regionale, îndeosebi prin determinarea numărului de locuri de muncă nou creat e, s-a dovedit a fi
dificil de tras concluzii economice pertinente și de substan ță referitore la aplicarea în practică a
politicilor regionale. Pentru viitor, se pare că diversificarea politicilor regionale, atât la nivel
național, cât și al Uniunii Europe ne, va continua.
Politicile regionale au suferit muta ții semnificative în decursul timpului și au avut impact diferit
în fiecare țară. Domeniul în care se î nregistrează cea mai sus ținută activitate dar și cele mai mari
controverse, este cel al repartizării , în teritoriu, a ajutoarelor. Există o serie de motive pentru
aceasta dar, probabil, cel esen țial este acela că fiecare lărgire a Comunită ții a mărit, de fiecare
dată, gradul de eterogenitate a membrilor săi. Într -un astfel de mediu, este din ce în ce mai greu
să se proiecteze și să se implementeze sisteme pentru acoperirea teritorială a zonelor asistate,
care să ia în considerare toate preocupările regionale individuale, legitime, ale tuturor țărilor
membre. Se înregistrează o tendin ță puternică în favoar ea întăririi aranjamentelor din cadrul
actualelor Acorduri Europene, încheiate cu anumite țări centrale și est -europene, cu
transformarea acestora într -un gen de "sală de așteptare", pentru statele care și -au manifestat
dorin ța de aderare la Uniunea Europeană.

Aducerea subsidiarită ții în centrul discu țiilor politicii europene este legată de o primă încercare
de modificare a Tratatului de la Roma, propusă prin Proiectul lui Altiero Spinelli. Aceasta
conținea în esen ță motivarea extinderii competen țelor Comunită ții Europene în domenii ce
vizează suveranitatea internă sau externă a statelor membre. Astfel, se consideră că, cea mai
explicită defini ție a principiului a fost dată de însăși cel care l -a inspirat: “Uniunea are în vedere
îndeplinirea sarcin ilor care pot fi îndeplinite în comun într -un mod mai eficient decât dacă
statele membre ar ac ționa separat”, la care Spyros A. Pappas adaugă “mai ales că dimensiunile

23 sau efectele ac țiunilor nu permit autorită ților na ționale sau regionale să -și atingă obi ectivele
într-o manieră mai bună” .

Principiul subsidiarită ții este inspirat din teologia catolică, el fiind con ținut în Enciclopedia
“Quadragesimo Anno” din 1931. Subsidiaritatea se fondează pe principiile morale ale bisericii
catolice care presupun reali zarea deplină a necesită ților individului uman și prin acesta a întregii
societă ți: “După cum nu se pot lua de la particulari, pentru a fi transferate comunită ții atribu țiile
de care acestea sunt capabile să se achite din proprie ini țiativă și cu mijloace proprii, tot așa s -ar
comite o nedreptate, tulburându -se în același timp ordinea socială, dacă s -ar retrage grupărilor
de ordin inferior, pentru a fi încredin țate unei colectivită ți mai mari și cu rang superior, func țiile
pe care aceasta ar fi în măsură să le realizeze. Unii autori consideră că în afară de filia ția sa
teologică acest principiu se inspiră și din filosofia politică a federalismului, dezvoltată în
Germania în secolul al XIX – lea, care la rândul ei are rădăcini puternice în filosofia tomistă.

Alți autori asociază subsidiaritatea teoriilor personaliste ale lui Emanuell Muosmer, care așează
persoana umană în centrul ac țiunii politice de distribuire a puterii.

La nivel federal, subsidiaritatea apare ca principiu de repartizare a competen țelor în tre statul
federal și statele componente, iar ideea transpusă în cadrul rela țiilor dintre statele membre ale
Comunită ții Europene înseamnă distribuirea competen țelor între Comunitatea Europeană și
statele ce o compun.

Revitalizarea principiului subsidiari tății este generată de modificarea Tratatului de la Maastricht
în sensul că articolul 3B dobândește următorul con ținut: “În domeniile care nu țin de
competen ța sa exclusivă, Comunitatea nu intervine în conformitate cu principiul subsidiarită ții,
decât dacă și în măsura în care obiectivele ac țiunii avute în vedere nu pot fi realizate de manieră
suficientă de către statele membre și pot fi deci, datorită dimensiunilor și eficien ței activită ții
popoarelor realizate mai bine la nivel comunitar”.

Tratatul de la Maastricht este semnat la data de 7 februarie 1992, el instituind UE și realizând
modificarea Tratatului de la Roma, semnat la data de 25 martie 1957, care la rândul său

24 instituise Comunitatea Economică Europeană și Comunitat ea Europeană a Energiei Atomic e.

Subsidiaritatea ca principiu politic de stabilire a competen țelor între statele componente și
Comunitatea Europeană este utilizată în dublu sens:
– ca argument ce sprijină extinderea competen țelor structurii comunitare în detrimentul
celei na ționale;
– ca argument împotriva extinderii competen țelor Comunită ții Europene și localizarea
lor la nivelul statelor sau al comunită ților regionale sau locale;

Principiul subsidiarită ții este inclus în Tratat ul de la Maastricht. Articolul 3b al CE preconizează
principiul subsidiarită ții numai pentru rela țiile dintre Comunitate și statele membre. Totuși,
cuprinderea sa exactă nu poate fi determinatată doar în lumina acestei prevederi. Într -adevăr,
atât Preambulul cât și articolul A al Tratatului Uniunii Europene prevăd că obiectivul comun al
statelor membre este acela de a crea – “o uniune și mai strânsă între popoarele Europei, în care
deciziile sunt luate cât mai aproape posibil de cetă țeni”.

Potrivit acestei prevederi, se pare că un angajament politic – dacă n u o îndatorire juridică – de a
lua în considerare rolul important al nivelelor subordonate de guvernare obligă atât Comunitatea
cât și statele membre. Anvergura acestui angajament devine încă și mai mare dacă se ia în
considerare principiul propor ționalită ții. Într -adevăr, în lumina acestor prevederi se poate
deduce obliga ția generală de a nu neglija dimensiunea regională chiar și în arii de competen ța
exclusivă a Comunită ții Europene.

Fondul european de dezvoltare regională (FEDR) și Fondul social european (FSE) sunt
cunoscute sub numele de fonduri structurale, deoarece sunt destinate să investească în
restructurarea economică și socială în UE, contribuind astfel la reducerea diferen țelor de
dezvoltare dintre regiunile europene, de exemplu în ceea c e privește infrastructura și ocuparea
forței de muncă. Alături de Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală
(FEADR) și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime (FEPAM), ele reprezintă
Fondurile structurale și de investi ții europene.

25
În timp ce Fondul de coeziune investește în re țele de transport și proiecte de mediu, FEADR
ajută zonele rurale să ob țină un sector agricol mai ecologic, mai solid și mai inovator, iar
FEPAM promovează un pescuit și o acvacultură sustenabil ă și competitivă în întreaga UE.
Așadar, fiecare fond contribuie în felul său la îndeplinirea obiectivelor strategiei Europa 2020,
strategia europeană pentru creștere și locuri de muncă (pentru informa ții suplimentare, a se vedea
broșura dedicată strategie i Europa 2020).
Un alt fond important gestionat de Comisia Europeană este Fondul de solidaritate al UE (FSUE),
creat în vara anului 2002, ca urmare a inunda țiilor grave care au afectat țările din centrul Europei.
FSUE este acum un fond stabil, cu un buget anual de 500 de milioane de euro. El reprezintă
expresia solidarită ții europene fa ță de regiunile afectate de catastrofe. Astfel, UE poate răspunde
în mod rapid, eficient și flexibil pentru a ajuta orice țară membră (sau țări candidate la aderare) în
cazul unor catastrofe naturale majore cu repercusiuni grave asupra condi țiilor de via ță, asupra
mediului sau asupra economiei. FSUE vine în completarea eforturilor na ționale depuse de
serviciile publice contribuind, de exemplu, la opera țiunile de cură țare și re facere a infrastructurii
sau la furnizarea de adăposturi temporare.

26 Fondul de solidaritate al UE oferă ajutor financiar tuturor regiunilor din UE afectat e de catastrofe
naturale majore
Fondul european de dezvoltare regională (FEDR) investește în sectoare care încurajează
creșterea, pentru a stimula competitivitatea și crearea de locuri de muncă în toate regiunile și
orașele UE. Ac țiunile FEDR sunt concepute pentru a aborda provocări economice, sociale și de
mediu, punând un accent special pe dezvoltarea u rbană durabilă. Se estimează că, în perioada
2014 -2020, peste 50 % din investi țiile FEDR vor fi orientate către zonele urbane.
FEDR acordă o aten ție specială și caracteristicilor teritoriale specifice, de exemplu zonelor
dezavantajate din punct de vedere g eografic (izolate, muntoase, cu densitate scăzută a popula ției).
Nu în ultimul rând, regiunile ultraperiferice ale Uniunii (de exemplu, Insulele Canare, Réunion și
Guadelupa) beneficiază, de asemenea, de asisten ță specifică din partea FEDR pentru a compens a
posibilele dezavantaje create de distan țele mari.
De asemenea, FEDR promovează și finan țează cooperarea transfrontalieră, transna țională și
interregională (așa -numita cooperare teritorială europeană), acoperind o gamă largă de aspecte,
inclusiv infrastru ctura comună de transport, inovarea și re țelele de comunica ție, comer țul
transfrontalier, gestionarea comună a resurselor naturale și conectarea zonelor urbane și rurale.
Aceste forme de cooperare au o valoare adăugată clară, nu doar pentru UE, ci și pentr u regiunile
învecinate.
Fondul social european (FSE), înfiin țat în 1958, este cel mai vechi fond structural. Scopul său
este să ajute persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, oferindu -le acces la o formare
corespunzătoare în vederea îmbunătă țirii c apacită ții de inser ție profesională, și să contribuie la
reconversia profesională a lucrătorilor, ajutându -i să dobândească noi competen țe și să se
adapteze la noi situa ții profesionale. La nivelul UE, aproximativ 15 milioane de persoane iau
parte anual la mii de proiecte cofinan țate prin FSE.
De asemenea, FSE investește în proiecte care vizează combaterea discriminării în toate formele
sale și sprijinirea comunită ților marginalizate în vederea integrării în societate. În sfârșit, FSE
investește în creșterea eficien ței administra țiilor și serviciilor publice pentru a garanta ob ținerea

27 de rezultate de către institu țiile care răspund de educa ție, ocuparea for ței de muncă, politici
sociale etc.
Fondul de coeziune a fost creat în 1994 și investește în me diu și re țele de transport în țările din
UE al căror PIB se situează sub 90 % din media UE -28 (în special țări din Europa Centrală și de
Est, precum și Grecia, Cipru, Malta și Portugalia). Fondul promovează în mod activ creșterea
economică ecologică, reduc ând în același timp disparită țile economice și sociale prin
îmbunătă țirea accesibilită ții și conectivită ții regionale.
Fondul sprijină în special Re țeaua transeuropeană de transport (TEN -T), esen țială pentru buna
funcționare a pie ței interne și pentru faci litarea circula ției terestre, maritime și aeriene a
persoanelor și mărfurilor.
Fondul de coeziune investește în adaptarea la schimbările climatice și prevenirea riscurilor, în
sectoarele apei și deșeurilor, precum și în mediul urban. El poate sprijini, de asemenea, proiecte
legate de eficien ța energetică și de utilizarea energiei din surse regenerabile în infrastructurile și
companiile publice.
O parte din Fondul de coeziune este rezervată finan țării coridoarelor principale de transport și a
altor re țele, î n baza mecanismului „Conectarea Europei”, un instrument strategic care investește
în infrastructuri de bandă largă și servicii publice online, precum și în infrastructuri rutiere, căi
ferate, re țele electrice și gazoducte. Interconexiunile mai bune vor con solida oportunită țile de
afaceri și securitatea energetică, vor facilita activită țile economice și călătoriile și, prin urmare,
vor aduce beneficii întreprinderilor și cetă țenilor din întreaga UE.
O sumă record de 670 de milioane de euro a fost acordată It aliei, din Fondul de solidaritate al
Uniunii Europene, pentru opera țiunile de recuperare derulate în urma cutremurelor cu
magnitudinea de până la 5,9 grade pe scara Richter care au devastat regiunea Emilia -Romagna la
data de 20 mai 2012. Cutremurele au fos t urmate de sute de replici care s -au sim țit și în regiunile
vecine, Veneto și Lombardia. Catastrofa s -a soldat cu 27 de mor ți, circa 350 de răni ți și peste 45
000 de persoane evacuate. Clădirile, infrastructura, întreprinderile, instala țiile industriale,
exploata țiile agricole și patrimoniul cultural bogat al regiunii au suferit daune grave și extinse.

28 Cea mai mare parte din suma acordată a fost destinată opera țiunilor de ajutor de urgen ță și de
salvare, precum și furnizării de cazare temporară. Aproximat iv 292 de milioane de euro au fost
alocate pentru restaurarea imediată a infrastruc turilor de învă țământ și sănătate, precum și pentru
repararea sistemelor de electricitate și apă.

În 2012, Italia a primit 670 de milioane de euro din Fondul de solidarit ate al UE după cutremurul
care a lovit regiunea Emilia -Romagna.
Politica regională a UE este implementată de către organisme na ționale și regionale, în
parteneriat cu Comisia Europeană, în cadrul unui sistem cunoscut sub numele de „gestiune
partajată”. Spr e deosebire de bugetele na ționale, care se stabilesc anual, bugetul pentru politică
regională este determinat pe o perioadă de șapte ani, devenind astfel o resursă valoroasă și sigură
pentru investi ții private.

Procesul cuprinde trei etape principale:
1. Bugetul și normele privind utilizarea acestuia se stabilesc de către Parlamentul European și
Consiliul de Miniștri al UE (care reunește miniștrii na ționali la nivel european), pe baza unei
propuneri a Comisiei.

29 2. Comisia colaborează cu țările UE în elaborarea „ acordurilor de parteneriat”, care ilustrează
priorită țile de investi ții și nevoile lor de dezvoltare. De asemenea, țările UE prezintă
proiectele de programe opera ționale (PO), defalcând obiectivele pe domenii concrete de
acțiune. Acestea pot viza întreaga țară și/sau anumite regiuni și pot include programe de
cooperare între mai multe țări. Comisia negociază cu autorită țile na ționale pe marginea
conținutului final al acestor planuri de investi ții. Toate nivelurile de guvernan ță, inclusiv
societatea civilă, ar trebui să fie consultate și implicate în programarea și gestionarea
programelor opera ționale.
3. Programele sunt apoi implementate de țările UE și de regiunile acestora. În acest scop, sunt
selectate, monitorizate și evaluate sute de mii de proiecte. Aceas tă activitate este organizată
de autorită țile de gestionare din fiecare țară și/sau regiune.

Gestionarea și implementarea programelor cad, în mare măsură, în sarcina administra țiilor
naționale și subna ționale (regionale și locale). Țările UE trebuie să of ere Comisiei Europene
garan ția că fondurile sunt cheltuite în mod eficient și în conformitate cu legisla ția UE. Pentru
aceasta, trebuie să pună la dispozi ție sisteme corecte de gestionare, monitorizare și raportare
financiară și să identifice organismele r esponsabile și procedurile necesare pentru a garanta
existen ța unei piste de audit adecvate.

Trebuie desemnată o autoritate de audit pentru fiecare program opera țional. Aceasta prezintă
Comisiei o strategie de audit, un aviz anual de audit și un raport anual de control, care ține cont
de aspectele identificate pe parcursul auditărilor realizate în cursul ultimelor 12 luni.
Comisia nu selectează și nu gestionează pr oiecte individuale, ci aprobă programele generale care
acoperă o gamă largă de proiecte poten țiale. De asemenea, este important de men ționat că, în
timp ce Comisia face posibilă finan țarea globală, țărilor UE le revine sarcina de a efectua plă țile
individu ale către beneficiari, prin intermediul agen țiilor de plată acreditate la nivel na țional și
regional.
Direc ționarea investi țiilor UE

30  Comisia pune la dispozi ție fondurile la începutul fiecărui an pentru a le permite țărilor UE să
investească în proiecte individuale.
 Plățile, certificate de autorită țile na ționale, sunt efectuate de către Comisie.
 Programele na ționale sunt monitorizate în mod constant, cu audituri și controale la fa ța
locului de către Comisie și țara în cauză.
 Atât Comisia, cât și autorită țile na ționale prezintă rapoarte strategice pe tot parcursul
perioadei bugetare de șapte ani.

Prin intermediul FEDR, UE a investit 400 de milioane de euro în sistemul de metrou regional din
Napoli, Italia. Pe lângă faptul că oferă servicii mai bune și mai frecvente și reduce timpul de
deplasare, sistemul a permis reducerea emisiilor de dioxid de carbon cu 250 000 de tone pe an și
a consumului de petrol cu 110 000 de tone pe an, la nivelul întregii re țele.
Deși Europa se află pe drumul către redresarea e conomică, este important, în contextul unor
resurse financiare limitate, ca UE să ob țină rezultate mai bune cu investi ții mai mici și să
garanteze valoarea adăugată pentru fiecare euro investit la nivel european. Prin adoptarea, la
sfârșitul anului 2013, a unui nou pachet legislativ privind politica regională, UE și -a revizuit
abordarea fa ță de finan țarea pentru 2014 -2020, pentru a maximiza impactul finan țării UE
disponibile.

În cadrul bugetului 2014 -2020, politica de coeziune va investi 325 de miliarde EUR în statele

31 membre, în orașele și în regiunile Europei, pentru atingerea unor obiective comune la nivelul
UE legate de creșterea economică și de locurile de muncă, precum și pentru combaterea
schimbărilor climatice, a dependen ței energetice și a excluziunii sociale6. Luând în considerare
contribu ția na țională a statelor membre și efectul de pârghie al instrumentelor financiare,
impactul global estimat va ajunge probabil la pes te 500 de miliarde EUR. Reforma politicii de
coeziune va asigura un efect maxim acestor investi ții, care vor fi adaptate la nevoile individuale
ale regiunilor și orașelor. Elementele principale ale reformei sunt:
1. Investi ții în toate regiunile UE și adaptarea nivelului asisten ței și al contribu ției na ționale
(nivelul ratei de cofinan țare) la nivelul de dezvoltare al fiecărei regiuni:
 regiuni mai pu țin dezvoltate (PIB < 75 % din media UE -27);
 regiuni de tranzi ție (PIB între 75 % și 90 % din media UE -27);
 regiuni mai dezvoltate (PIB > 90 % din media UE -27).
2. Orientarea resurselor înspre principalele sectoare de creștere. Investi țiile din Fondul
european de dezvoltare regională (FEDER) se vor concentra înspre 4 domenii prioritare:
inovare și cercetare, age nda digitală, sprijin pentru întreprinderile mici și mijlocii (IMM) și o
economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon, în func ție de tipul de regiune (mai pu țin
dezvoltate: 50 %, de tranzi ție: 60 % și mai dezvoltate: 80 %). Circa 100 de miliarde EUR vo r fi
dedicate acestor sectoare, dintre care cel pu țin 23 de miliarde EUR pentru sprijinirea unei
economii cu emisii scăzute de dioxid de carbon (pentru eficien ță energetică și pentru energie
din surse regenerabile). Pentru acest sector, există obliga ții se parate legate de utilizarea
resurselor FEDER (pentru regiuni mai pu țin dezvoltate: 12 %, de tranzi ție: 15 %, mai
dezvoltate: 20 %).
Circa 66 de miliarde EUR vor fi direc ționate cu prioritate înspre proiecte pentru legături
transeuropene în domeniul transpo rturilor și respectiv de infrastructuri de mediu de bază, prin
Fondul de coeziune.
Prin Fondul social european (FSE), politica de coeziune va contribui în mod semnificativ la
realizarea priorită ților UE în domeniul educa ției, de exemplu prin formare și învățarea pe tot
parcursul vie ții, prin educa ție și prin incluziune socială (cel pu țin 20 % din finan țarea prin FSE din
fiecare stat membru va trebui utilizată pentru sprijinirea acestui obiectiv). Alocarea FSE se va
stabili conform nevoilor fiecărui stat membru, cu un minimum definit de la bun început și un total

6 Nota de informare Comisia European ă, Bruxelles 19 noiembrie 2013

32 de cel puțin 70 de miliarde EUR. Noua ini țiativă „Locuri de muncă pentru tineri”, legată de FSE
și care are o valoare de cel puțin 6 miliarde EUR, va oferi sus ținere pentru punerea în aplicare a
garan ției pentru tineret.

3. Stabilirea unor scopuri și obiective clare, transparente și măsurabile pentru asumarea
responsabilită ții și urmărirea rezultatelor. Țările și regiunile vor trebui să anun țe de la bun început
obiectivele urmărite cu resursele pe care le au la dispozi ție și să identifice cu precizie modul în care
vor urmări progresele înregistrate în urmărirea obiectivelor. Acest lucru va permite monitorizarea
regulată și discutarea modului în care sunt folosite resursele financiare. Ceea ce va îns emna că,
spre sfârșitul perioadei, programele cu rezultatele cele mai bune vor putea primi fonduri
suplimentare (dintr -o așa – numită „rezervă de performan ță”).
4. Introducerea de condi ții înainte de accesarea fondurilor, pentru asigurarea unor investi ții mai
eficace. Condi ții prealabile necesare pot fi, de exemplu, strategiile de „specializare
inteligentă” pentru identificarea poten țialului și a atuurilor specifice, reformele în favoarea
mediului de afaceri, strategiile de transport, măsurile de î mbunătă țire a sistemului de achizi ții
publice, conformarea la legisla ția în domeniul mediului, strategiile de combatere a șomajului în
rândul tinerilor și a abandonului școlar timpuriu și măsurile de promovare a egalită ții între sexe și a
nediscriminării.
5. Stabilirea unei strategii comune pentru o mai bună coordonare și mai pu țină suprapunere a
eforturilor. Cadrul strategic comun oferă baza pentru o mai bună coordonare între fondurile
structurale și de investi ții europene (FEDER, Fondul de coeziune și FSE, c ele trei fonduri din
cadrul politicii de coeziune, precum și fondurile pentru dezvoltare rurală și pentru pescuit). Acesta
asigură, de asemenea, o mai bună legătură cu alte instrumente ale UE, precum Orizont 2020,
mecanismul Conectarea Europei sau Programu l pentru ocuparea for ței de muncă și inovare socială.
6. Reducerea birocra ției și simplificarea utilizării investi țiilor UE printr -un set de reguli comune
pentru toate fondurile structurale și de investi ții europene, precum și prin norme contabile mai
simple, cerin țe de raportare mai precise și o utilizare sporită a tehnologiilor digitale („e -coeziune”).
7. Accentuarea dimensiunii urbane a politicii, prin rezervarea unei cantită ți minime de resurse din
cadrul FEDER pentru proiecte integrate în orașe, pe lângă alt e cheltuieli în zonele urbane.
8. Consolidarea cooperării transfrontaliere și simplificarea creării de proiecte care depășesc
grani țele. Ar trebui asigurată și sus ținerea strategiilor macroregionale, precum cea a Dunării și cea

33 a Mării Baltice, prin programe naționale și regionale.
9. Asigurarea unei mai bune legături între politica de coeziune și guvernan ța economică a UE în
ansamblu. Programele vor trebui să fie coerente cu programele na ționale de reformă și ar trebui să
se ocupe de reformele relevante identificate prin recomandările specifice fiecărei țări din cadrul
semestrului european. Dacă este cazul, Comisia le poate cere statelor membre , în cadrul așa –
numitei „clauze de condi țional itate macroeconomică”, să modifice programele men ționate astfel
încât să sus țină reformele structurale importante. În ultimă instan ță, Comisia poate inclusiv să
suspende fondurile dacă recomandările economice sunt încălcate în mod grav și repetat.
10. Încuraja rea utilizării mai intense a instrumentelor financiare pentru sus ținerea IMM -urilor și
facilitarea accesului acestora la credite. Împrumuturile, garan țiile și capitalul de investi ții/de risc
vor fi sprijinite, prin intermediul fondurilor UE, prin reguli co mune, prin extinderea domeniului lor
de utilizare și prin oferirea de stimulente (de exemplu, rate mai mari de cofinan țare). Accentul pus
pe împrumuturi mai curând decât pe subven ții ar trebui să încurajeze calitatea proiectelor și să
descurajeze dependen ța de subven ții.

Toate proiectele care primesc finan țare vor contribui la realizarea obiectivelor strategiei Europa
2020. Politica regională este principalul instrument de investi ții pentru îndeplinirea obiectivelor
UE: accelerarea creșterii și crearea de locuri de muncă prin inovare și sprijin pentru
întreprinderile mici, solu ționarea problemelor legate de schimbările climatice și de dependen ța
energetică și reducerea sărăciei și a excluziunii sociale
Fondurile alocate politicii regionale sunt, în mod clar , direc ționate către un număr limitat de
priorită ți de investi ții, cu un accent puternic pe rezultate. Țările și regiunile din UE sunt obligate
să indice, în cadrul acordurilor de parteneriat, ce obiective urmăresc și ce rezultate inten ționează
să ob țină c u resursele disponibile. De asemenea, trebuie să determine cu precizie cum vor evalua
progresele înregistrate în vederea atingerii acestor obiective. Acest lucru permite o dezbatere și o
monitorizare periodică a modului în care sunt utilizate fondurile, pr ecum și recompensarea, către
sfârșitul perioadei, a programelor de succes (prin intermediul unei „rezerve de performan ță”).
Pentru a garanta o mai bună coordonare a fondurilor și pentru a evita suprapunerile, UE a
elaborat un set comun de norme pentru cele cinci fonduri structurale și de investi ții europene:
acest lucru permite și o mai bună conectare cu alte instrumente europene, cum ar fi Orizont 2020

34 (noul program al UE pentru cercetare și inovare) și mecanismul „Conectarea Europei” (a se
vedea capit olul anterior).
Înainte ca finan țarea să fie dirijată către regiuni și orașe, poten țialii beneficiari trebuie să
îndeplinească o serie de condi ții prealabile menite să garanteze că toate investi țiile UE sunt clar
direc ționate și eficiente. Acestea prevăd, de exemplu:
 dezvoltarea unor strategii inteligente de specializare: regiunile ar trebui să se specializeze în
sectoarele care le oferă cel mai mare poten țial de creștere și competitivitate și să promoveze
parteneriate între universită ți, institute de cerc etare, întreprinderi și administra ții publice, cu
scopul de a elabora produse și servicii inovatoare;
 strategii de reducere a șomajului în rândul tinerilor și de promovare a nediscriminării;
 conformarea la normele de mediu;
 reforme favorabile întreprind erilor;
 măsuri de îmbunătă țire a sistemelor de achizi ții publice.

Strategiile trebuie, de asemenea, să fie în concordan ță cu „programele na ționale de reformă”
convenite în cadrul semestrului european, sistemul UE de gestionare economică colectivă.
Semes trul european este o verificare anuală a stării economiilor UE, reunind toate țările și
institu țiile europene. În cadrul acestui exerci țiu, țările membre primesc recomandări specifice, pe
bază individuală, cu privire la realizarea de reforme.

În cazul în care consideră că planul de investi ții al unei țări nu este în concordan ță cu programele
naționale de reformă sau nu este în măsură să permită realizarea reformelor relevante a căror
necesitate a fost identificată în cadrul semestrului european, Comisia poate solicita țării în cauză
să își modifice programul, astfel încât acesta să sprijine refor mele structurale esen țiale. În ultimă
instan ță, Comisia poate suspenda alocarea fondurilor, dacă recomandările economice sunt
încălcate în mod grav și repetat (de exemplu, în cazul în care o țară se confruntă cu dezechilibre
economice majore sau cu deficit e bugetare excesive). Acest lucru garantează că impactul

35 investi țiilor UE asupra creșterii și locurilor de muncă nu este compromis de politici economice
neviabile sau de o capacitate administrativă slabă.
Exemplu de proiect: Lansarea în România a unui cent ru de cercetare de înalt nivel —
Proiectul ELI
Obiectivul ELI -NP este să creeze un centru european de cercetare la nivel înalt în domeniul
laserului de putere ultraînaltă și al interac țiunii dintre laser și materie. Centrul va atrage
cercetători, studen ți și întreprinderi din toată lumea, care vor avea posibilitatea de a studia
aplica ții ale laserului benefice pentru societate. Proiectul ar trebui să înscrie Europa pe harta
cercetării în fizică nucleară cu ajutorul tehnologiei laser de înalt nivel. Instala t de principiu la
Măgurele, lângă București, proiectul ELI -NP cuprinde și alte două instala ții, situate în Ungaria și
în Republica Cehă, și face parte dintr -un consor țiu în domeniul cercetării care reunește 40 de
parteneri din 13 țări ale UE. Până în 2018, ELI-NP va angaja 262 de cercetători, inclusiv 36 de
membri ai personalului auxiliar, și va avea o contribu ție importantă la reducerea „exodului
creierelor” în regiune. Proiectul reprezintă un exemplu remarcabil al modului în care
instrumentele politicii r egionale a UE pot fi folosite pentru a servi deopotrivă obiectivului
privind coeziunea economică și dezvoltării Spa țiului European de Cercetare (SEC). Buget total:
356 de milioane de euro.
Comisia Europeană a organizat prima edi ție a premiilor RegioStars în 2008, invitând toate
regiunile din UE să înscrie proiecte în concurs. Participan ții au provenit în special din Belgia,
țările baltice, Portugalia și Regatul Unit. Toate proiectele depuse eviden țiază abordări inovatoare
în materie de dezvoltare regională la nivel local.

Premiile își propun să identifice bune practici în materie de dezvoltare regională și urbană, prin
recompensarea proiectelor originale și inovatoare cu valoare de inspira ție pentru alte regiuni. În
2013, la cea de a șasea edi ție, s-a înregistrat un număr record de 149 de participan ți, înscriși în
cinci categorii diferite. Au fost selecta ți 27 de finaliști, care s -au bucurat de aprecieri deosebite.

De exemplu, câștigătorul la categoria „creștere inteligentă” a fost Parcul știin țific și tehnologic
UPTEC de la Universitatea din Porto, Portugalia. Parcul creează clustere, pentru a conecta
universită țile, institutele de cercetare și întreprinderile locale din sectoare economice cu poten țial
de inovare. Cu o contribu ție de 15,4 milioane de e uro din partea FEDR, companiile cu sediul la

36 UPTEC au creat 1 199 de locuri de muncă de înaltă calificare (90 % dintre ele pentru absolven ți),
ceea ce a permis consolidarea creșterii economice în regiune. La London Web Summit, proiectul
a câștigat premiul publicului și a fost recunoscut ca fiind unul dintre cele mai bune patru
incubatoare din Europa.
Politica regională, reprezentând pu țin peste o treime din bugetul Uniunii, este principala politică
europeană de investi ții pentru dezvoltarea și creșterea re gională și urbană. Aceasta a cofinan țat,
de-a lungul anilor, o multitudine de proiecte în fiecare țară din UE, aducând beneficii
cetățenilor și întreprinderilor deopotrivă.

Politica regională a permis crearea a milioane de locuri de muncă, a dus la realizarea a mii de
kilometri de legături strategice în materie de transport, energie și bandă largă, a investit în
cercetare și inovare, întreprinderi mici și antreprenoriat, a sprijinit proiecte inovatoare în domenii
precum energia regenerabilă și efici ența energetică, protec ția patrimoniului cultural și a zonelor
naturale de o frumuse țe deosebită, a stimulat creșterea economică în regiunile slab populate și în
regiunile ultraperiferice ale UE.

În perioada de finan țare 2014 -2020, a cincea de acest tip după 1989, UE, împreună cu statel e
membre, elaborează strategii de investi ții menite să garanteze că fiecare euro cheltuit va avea
efecte multiplicatoare maxime în toată Uniunea.

Implementarea unor noi norme simplificate va spori coeren ța între diferitel e fonduri și va
promova, de asemenea, complementaritatea între domeniile de ac țiune (cercetare și inovare,
politica agricolă comună, educa ție și ocuparea for ței de muncă, pentru a men ționa doar câteva).
Impunerea de noi condi ții privind acordarea finan țării UE, monitorizarea atentă a utilizării
fondurilor și punerea accentului pe un număr limitat de priorită ți de investi ții strategice sunt
măsuri menite să garanteze că banii ajung acolo unde trebuie.

Prin obiective clare și măsurabile pentru investi țiile r ealizate pri n politica regională, țările și
regiunile din UE pot contribui la atingerea obiectivelor strategiei Europa 2020 pentru o creștere
economică durabilă și crearea de locuri de muncă.

Europa trebuie să investească mai mult în cercetare și inovare , deoarece acestea sunt motoarele
principale ale creșterii economice și creării de locuri de muncă. Europa se află în urma
competitorilor săi în termeni de investi ții, cheltuind considerabil mai pu țin decât Statele Unite,
Japonia și Coreea de Sud.
La rândul său, China recuperează rapid din handicap. Unul dintre obiectivele strategiei Europa
2020 este de a garanta că țările membre investesc în cercetare 3 % din PIB -ul global al Uniunii.
Fondurile FEDR investesc atât în cercetarea de bază, cât și în c ea aplicată, încurajând to ți actorii
din lan țul inovării (institute de cercetare, universită ți, centre tehnologice, antreprenori,
întreprinderi mari și mici, institu ții financiare etc.) să lucreze împreună pentru a genera produse
și servicii inovatoare de care țările UE au nevoie pentru a rămâne competitive la nivel
interna țional.

37 IMM -urile constituie coloana vertebrală a economiei europene: în număr de circa 20 de milioane,
ele reprezintă 99 % din întreprinderile din UE și sunt esen țiale pentru creșterea e conomică și
crearea de locuri de muncă. Pentru a garanta că acestea rămân competitive și pot atrage oameni
talenta ți, FEDR promovează și investește în spiritul antreprenorial, pentru a stimula crearea de
întreprinderi și pentru a facilita accesul acestora la o gamă largă de noi instrumente de finan țare
(împrumuturi, capital de risc și microfinan țare). Scopul acestor ac țiuni este creșterea efectului de
levier al investi țiilor UE, într -un moment în care resursele bugetare sunt limitate, ceea ce va
stimula inv estițiile suplimentare din partea sectorului privat.
Utilizarea eficientă a TIC de către întreprinderi este, în prezent, o condi ție necesară pentru
productivitate, competitivitate, o creștere economică generatoare de venituri mai mari și crearea
de locur i de muncă. Prin urmare, FEDR investește în infrastructurile TIC pentru a facilita accesul
la conexiuni de mare viteză în toate regiunile, în special în regiunile periferice, în zonele rurale și
în cele mai pu țin dezvoltate. Fondul va continua să facilitez e trecerea la utilizări inovatoare ale
serviciilor TIC de către întreprinderi (de exemplu, e -learning, e -business), cetă țeni (de exemplu,
alfabetizare digitală, competen țe digitale) și administra țiile publice (de exemplu, e -sănătatea,
guvernarea electronic ă) în vederea îmbunătă țirii productivită ții și a calită ții vie ții.
În perioada 2014 -2020, FEDR va investi aproape 27 de miliarde de euro în ecologizarea
economiei7.
Aceasta înseamnă că se va folosi mai multă energie din surse regenerabile, atât în sectorul public,
cât și în cel privat, va crește eficien ța energetică, de exemplu în clădirile de locuin țe și în
institu ții publice, și se vor face investi ții în re țele inteligente de distribu ție a energiei electrice.
FEDR contribuie, de asemenea, la reducerea em isiilor provenite din transporturi, investind în
cercetarea din domeniul tehnologiilor cu emisii reduse de carbon și promovând transportul public
durabil.

Peste două treimi din cetă țenii europeni locuiesc în prezent în orașe; până în 2020, ei vor
reprezenta 80 % din popula ția totală. Es te deci clar că cea mai mare parte a creșterii economice
va fi generată de orașele europene și că nici UE, nici țările membre nu își vor putea realiza
obiectivele în materie de politici economice și sociale fără a i mplica orașele. Cifrele vorbesc de
la sine: regiunile metropolitane găzduiesc 59 % din popula ția UE și oferă 62 % din totalul
locurilor de muncă, generând 67 % din PIB -ul Uniunii.

În orașe apar principalele provocări și se aplică cele mai eficiente solu ții, prin urmare ele
reprezintă locul ideal pentru implementarea multor politici europene și na ționale la nivel local.
De exemplu, pentru ca UE să își îndeplinească obiectivele în materie de schimbări climatice, este
nevoie ca orașele să abordeze mai bine aspectele legate de eficien ța resurselor și a energiei, în
special în transporturi, locuin țe și design urban. O abordare în multiple direc ții este necesară

7 Să înțelegem politicile Uniunii Europene: Politica regională, Broșură

38 pentru ca orașele să găsească solu ții la probleme precum concentrarea sărăciei, segregarea
spațială ș i îmbătrânirea popula ției.

Mai mult de jumătate din totalul investi țiilor FEDR pentru perioada 2014 -2020 va viza în mod
explicit zonele urbane, de exemplu promovarea strategiilor cu emisii scăzute de carbon,
îmbunătă țirea mediului urban, inclusiv regenera rea terenurilor industriale dezafectate și
reducerea poluării aerului, și promovarea sistemelor durabile de transport urban. Aceste proiecte
de investi ții își vor propune, mai mult ca oricând, să sprijine orașele în abordarea provocărilor
cu care se confru ntă și să ajute UE să exploateze poten țialul pe care îl au zonele urbane în
materie de creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii.

FEDR sprijină, alături de alte surse de finan țare, strategiile macroregionale care abordează
provocările comune cu care se confruntă un grup de țări dintr -o anumită zonă geografică. Două
astfel de strategii al e UE au fost deja puse în practică pentru regiunea Mării Baltice și regiunea
Dunării, în timp ce altele noi sunt elaborate pentru mările Adriatică și Ionică și zonele alpine.

Politica regională a reac ționat rapid și eficient la criza economică, prezentând un nivel ridicat de
flexibilitate, de exemplu, prin „reprogramarea tematică”, adică redirec ționarea fondurilor către
zonele cu cele mai mari nevoi de finan țare și realizarea de investi ții în sectoare esen țiale pentru
creșterea economică și crearea de locu ri de muncă. Peste 39,2 miliarde de euro, adică 11 % din
fondurile totale, au fost redirec ționate pentru a asigura un impact maxim al finan țării, până
la sfârșitul lunii mai 2013, pentru a răspunde celor mai stringente nevoi economice și de
dezv oltare regională și pentru a garanta eficien ța investi țiilor UE în ciuda crizei.

În plus, reducerea cofinan țării la nivel na țional și alocarea anticipată a fondurilor destinate
statelor membre în criză au asigurat necesarul de lichidită ți într -o perioad ă marcată de
constrângeri bugetare semnificative. În 2011 -2012 a fost aprobată o majorare a cofinan țării
pentru Spania, Grecia, Irlanda, Italia, Lituania și Portugalia, în special, și, într -o mai mică
măsură, pentru Belgia, Fran ța și Regatul Unit.

Lansarea programului PEACE în 1995 a fost rezultatul direct al dorin ței UE de a răspunde
pozitiv noilor oportunită ți apărute în cadrul procesului de pace din Irlanda de Nord, în perioada
anun țurilor de încetare a focului făcute de grupurile paramilit are. UE a oferit asisten ță totală
în valoare de 1,3 miliarde de euro. Unul dintre proiectele cele mai reprezentative a fost
„PEACE bridge” (podul păcii) din Derry/Londonderry, inaugurat oficial de către comisarul UE
pentru politica regională, în iunie 20 11. Construc ția a costat 14,6 milioane de euro, peste 11
milioane provenind din finan țare UE.

Podul păcii a unit practic ambele maluri ale râului Foyle, într -o strângere de mână simbolică.
Proiectul a avut o importan ță majoră pentru tot orașul, atât di n punct de vedere fizic, cât și
metaforic, conectând comunită ți pentru care râul devenise o line de demarca ție religioasă și
confesională.

39 3. POLITICI REGIONALE Î N CADRUL UNIUNII EUR OPENE
3.1. Coeziunea și dezvoltarea regional ă în Uniunea Europeană
Una dintre valorile fundamentale ale UE este diversitatea socială, istorică și culturală a
regiunilor ce o compun. Regionalismul conferă UE un sens mai profund al identită ții –
sentiment ce se manifestă accentuat în Germania, Fran ța și Spania. Există însă, din neferi cire, și
diversitate economică. Ca exemplu elocvent, cele mai prospere regiuni (Groningen – Olanda,
Hamburger – Germania) sunt de trei ori mai bogate și investesc de trei ori mai mult în structura
economică de bază decât cele mai sărace zece regiuni (aflat e în Grecia și Portugalia)8.

Bunăstarea comunită ții în ansamblul ei este asigurată prin libera circula ție a persoanelor,
bunurilor, serviciilor și a capitalului în spa țiul economic european și prin promovarea
competitivită ților și protejarea intereselor c onsumatorilor. Dar, pentru păstrarea echilibrului
intern al Uniunii este important ca to ți cetă țenii, din toate reginile să beneficieze de bunăstarea
astfel generată. Func ționarea pie ței unice și creșterea competitivită ții pot avea efecte asupra
regiunilor mai pu țin dezvoltate, accentuând declinul acestora, migrarea popula ției și a
capitalului spre regiunile cu dezvoltare accentuată, abandonul unor regiuni și suprapopularea
altora.

Tratatele comunitare prevedeau încă din 1957 asigurarea unei dezvoltări eco nomice armonioase
și reducerea treptată a decalajelor dintre nivelul de dezvoltare a diferitelor regiuni. Astăzi, în
perspectiva Uniunii Economice și Monetare și a introducerii monedei unice, întărirea coeziunii
economice devine o condi ție fundamentală. Pe ntru atingerea acestui obiectiv a fost concepută la
nivelul UE o politica regională și de coeziune , a cărei importan ță a crescut odată cu numărul de
membrii ai UE.

Prin politici regionale și de coeziune, UE sprijină regiunile mai pu țin dezvoltate și le aj ută să se
descurce singure, fiindcă rolul principal în reducerea decalajelor economice locale este
condi ționat de ideile, ini țiativele și strădania fiecarei regiuni.

8 Politici regio nale suport de curs , disponibil la adresa:
www.apubb.ro/wp -content/uploads/2011/02/Politici_regionale_Suport_de_curs.pd

40
Pentru a consolida rolul regiunilor în via ța Uniunii, în decembrie 1991, la Maastricht, s-a
hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, care este consultat obligatoriu înaintea luării
deciziilor în următoarele domenii: educa ție și formare, cultură, sănătate publică, re țele
transeuropene, coeziune economică și socială. Comitetul Regiunilor em ite opinii din proprie
inițiativă și asupra altor politici comunitare ce afectează regiunile.
Obiectivele dezvoltării regiunilor
a) sprijinirea dezvoltării regiunilor cu dezvoltare redusă, al căror PIB este sub 75% din
media UE pe ultimii trei ani (25% din Grecia, Portugalia, Irlanda, Irlanda de Nord,
Spania, Italia, Corsica – primesc aproximativ 70% din fonduri)
a) sprijinirea regiunilor cu un pronun țat declin al i ndustriei tradi ționale, cu alte cuvinte,
reconversia spre noi activită ți
b) combaterea șomajului de lungă durată și facilitarea integrării profesionale a tinerilor
și a persoanelor expuse în mod deosebit la excluderea de pe pia ța forței de muncă
c) facilitarea adaptării for ței de muncă la muta țiile industriale
d) adoptarea structurilor de transferare și comercializare a produselor agricole și a celor
provenite din pescuit; diversificarea economică și adaptarea structurală
a regiunilor rurale vulnerabile (PIB redus, popula ție ocupată în
agricultură, densitate redusă)
e) sprijin acordat regiunilor cu densitate redusă (de exemplu 8 locuitori pe metru pătrat –
cazul unor z one din Peninsula Scandinavică)
Ținta promotorilor Europei regiunilor – modificarea structurii institu ționale a Comunită ții
Europene în așa fel încât să se facă posibilă reprezentarea directă a regiunilor sau măcar o mai
mare implicare a lor în problemele de decizie europeană .Acest tip de implicare nu ar trebui să
se limiteze la așa -numitele politici regionale. Cu adevărat, eliminarea dezechilibrelor regionale
reprezintă o zona de interes evident pentru toate regiunile. Interesul lor, însă, are în vedere
numeroase alte zone de competen țe europene – fie că se încadrează sau nu în sfera activită ților
regiunilor.

În această privin ță, trebuie remarcat faptul că o trasătură comună tuturor formelor de
autoguvernare este aceea că institu țiile alese în mod democratic trebuie considerate drept

41 reprezentantele legale ale comunită ții locale, deci ar trebui să li se ofere oportunitatea de a
participa la luarea deciziilor care afectează interesele locale fără să li se limiteze reprezentarea
în chestiunile care intră sub autoritatea lor administrativă sau legislativă directă, cu alte cuvin te,
dacă autonomia și autoadministrarea nu presupun ca deciziile concrete să se ia la nivel local, ele
ar trebui să implice în schimb dreptul autorită ților locale de a reprezenta opiniile comunită ților
locale la nivelul competent de guvernare9.

Mai ales l a nivelul european de decizie, pot fi impuse obstacole participării regionale directe, fie
chiar la nivel european propriu -zis, fie prin prevederile constitu ționale interne. Obstacolele
impuse la nivel european pot fi practice sau institu ționale. Un obstac ol practic ar fi, de pildă, o
aversiune anume din partea institu țiilor comunitare să colaboreze cu autorită țile regionale. În
această privin ță, este cu totul izbitor faptul că în timp ce posibilitatea de a face lobby pe lângă
institu țiile Comunită ții Europene în influen țarea propunerilor Comisiei ori ale deciziilor
Consiliului s -a dezvoltat ca una din trasăturile majore ale prederilor legislative europene pentru
foarte mult timp , regiunile europene au încercat foarte pu țin să exercite vreo influen ță asupra
politicilor comunitare.

Totuși, nu există nici o dovadă a vreunei aversiuni particulare din partea Comisiei fa ță de lobby –
ul regional. Dimpotrivă, Comisia a favorizat mai multe proiecte care implicau colaborarea
autorită ților regionale. Mai mult, cân d legisla ția internă a permis autorită ților regionale
abordarea directă a nivelului european, acest fapt s -a soldat adeseori cu rezultate interesante.

Lăsând deoparte pentru moment problema barierelor institu ționale la participarea regională
directă, imp use de structura Comunitătii Europene, se poate afirma că principala cauză a lipsei
inițiale de coordonare dintre procesul de decizie europeană și interesele entită ților
subna ționale se află în opozi ția demonstrată de statele membre. Cazul italian este ex emplar în
acest sens. Într -adevăr, orice fel de participare regională la activitatea interna țională a fost
interzisă în Italia până în 1977, iar apoi condi ționată de realizarea unei în țelegeri prealabile cu

9 Politici regionale suport de curs , disponibil la adresa:
www.apubb.ro/wp -content/uploads/2011/02/Politici_regionale_Suport_de_curs.pd

42 guvernul, stabilite în cadrul activită ților sale de coordonare, și numai în măsura în care ea
reprezenta activită ți promo ționale peste hotare legate de func țiile proprii regiunii. Cu toate că
astfel de activită ți au fost în general tolerate de guvernarea centrală în cazurile în care “potrivit
literii leg ii, nu ar trebui admise”, această prevedere poate să nu includă nici un drept de
participare directă a regiunilor la politicile europene. Astfel, în ceea ce privește chestiunile
europene, rolul regiunilor se limitează, încă, la implementarea legisla ției co munitare în
domeniile lor obișnuite, ale jurisdic ției administrative și legislative. Totuși, chiar și în această
privin ță, regiunile rămân supuse puterii statului de a ține locul regiunilor absente – o prerogativă
care nu a fost preconizată de Constitu ție.

Pe lângă problema aproprierii de către stat a func țiilor regionale în ce privește implementarea
legisla ției comunitare – un subiect dezbătut pe larg de specialiștii italieni
– această stare de lucruri este destul de nesatisfăcătoare deoarece nu există vreo autorizare
expresă a autorită ților regionale să stabilească contacte directe cu institu țiile europene. În
această privin ță trebuie remarcat că dreptul autorită ților regionale de a reprezenta și urmări
interese regionale chiar și în problemele care țin de competen ța altor organisme, se întemeiază
evident pe însăși Constitu ția Italiei.

Se poate, însă, contesta pe bună dreptate faptul că problemele europene pot fi concepute în
același fel ca și problemele interna ționale tradi ționale. În această privin ță, specialiștii germani
au încercat să stabilească distinc ția dintre afacerile interna ționale “oficiale” și cele “neoficiale”.

Potrivit acestei distinc ții, prima categorie ar include chestiuni precum încheierea și abrogarea
tratatelor, negocierea mandatelor, acreditarea diploma ților, dispozi țiile de extrădare, protestele
împotriva legilor contrare legisla ției interna ționale, intentarea de procese în cur țile și tribunalele
interna ționale, executarea dreptului de membru al organiza țiilor interna ționale sau declararea
războiului, care pot fi făcute de landuri.

A doua categorie ar cuprinde culegerea de informa ții, consultarea cu institu țiile europene și
promovarea contractelor de afaceri și a schimburilor culturale.

43 Se poate ca această distinc ție să aibă o semnifica ție specială pentru specialiștii constitu ționali
germani, în lumina prevederilor sus ținute de articolele 50 și 32 ale Legii Constitutive Germane.
Potrivit acestuia, chestiunile europene – la care landurile participă prin Bundesrat – sunt clar
delimitate de rela țiile externe tradi ționale, care fac parte din responsabilită țile federa ției (bund).
Totuși, este posibilă distrugerea afacerilor interna ționale tradi ționale de chestiunile europene și
dintr -o perspectivă mai generală. În acest scop , este mai utilă analiza naturii și efectelor
specifice legisla ției comunitare decât stabilirea distinc ției dintre afacerile interna ționale
“oficiale” și “neoficiale”, destul de dificilă în contextul dreptului interna țional actual. Urmând
această cale, se poate ajunge la o concluzie care nu este specifică unei țări anume, ci general
valabilă pentru oricare stat membru.

Potrivit acestei metode, trebuie ținut cont de faptul că politicile europene se deosebesc de
afacerile interna ționale tradi ționale din dou ă motive principale: întâi, ele nu implică
reglementarea rela țiilor interna ționale dintre statel e independente. Ele se referă, în schimb, la
administrarea în comun a politicilor care ar fi altminteri tratate de fiecare stat în parte. În al
doilea rând, pol iticile europene sunt reglementate de norme în vigoare și direct aplicabile în
cadrul sistemelor legale na ționale și pot avea întâietate în fa ța distribu ției interne normale a
competen țelor prevazută de constitu țiile na ționale. Numai pe aceste temeiuri poa te fi făcută o
distinc ție între afacerile interna ționale și cele europene.

Odată atinsă o concluzie în această privin ță o a doua problemă o constituie analiza mai detaliată
a rela ției dintre legisla ția comunitară și cea a statelor -membre. În această privi nță se poate
afirma că cele două ordini rămân autonome. Sunt pu ține de spus despre autonomia legisla ției
comunitare, cu excep ția faptului că a fost solicitată în mod repetat de Curtea Europeană de
Justiție începând cu decizia crucială pe care a avut -o în c azul “Van Gend en Loos”. Este, de
asemenea, binecunoscut că în cazul contradic ției dintre legisla ția comunitară și legile organice
sau neorganice ale unui stat membru, acestea dintâi au prioritate în lumina preeminen ței
recunoscute a legisla ției comunitare. Totuși, este necesar să subliniem faptul că suprema ția
legisla ției comunitare nu are ca efect eliminarea autonomiei sistemelor juridice ale statelor –
membre. Această sec țiune este valabilă mai ales în ce privește ordinea constitu țională a
statelor membre, asupra căreia UE nu are nici o competen ță.

44
Dacă aceste considera țiuni sunt corecte, se impune concluzia că așa după cum autonomia
legisla ției comunitare presupune faptul că nu poate fi afectată de prevederile constitu ției
naționale ale statelor membre, autonomia sistemelor constitu ționale ale statelor -membre, la
rândul lor, implică faptul că guvernările regionale care se bucură prin Constitu ție de autonomie
nu trebuie lipsite de drepturile lor constitu ționale, cu excep ția cazurilor în c are înfiin țarea
nivelului european de decizie face acest fapt strict necesar.

Aceasta nu înseamnă că institu țiile comunitare nu au dreptul să ia decizii care potrivit
distribu ției interne a competen țelor, ar trebui să apar țină autorită ților regionale și nu înseamnă
nici că regiunile trebuie să accepte în prealabil în mod mai explicit jurisdic ția Comunită ții
Europene autonome, care a fost stabilită, în respectul normelor dreptului interna țional, exclusiv
de reprezentan ții unor state suverane.

O abordare corectă în vederea stabilirii rela țiilor adecvate dintre două sisteme judiciare
autonome poate fi făcută, de aceea, doar prin acceptarea de către ambele par ți a faptului că
regiunile – ca persoană juridică – dețin drepturi legale în legătură cu o serie de politici publice.
Aceste drepturi nu pot fi nesocotite pe simplul motiv că o parte a puterii de decizie a fost
transferată institu țiilor suprana ționale. Aceasta nu înseamnă că toate posibilită țile concrete
disponibile în prezent pentru permiterea accesului direct a autorită ților locale la deciziile
comunitare ar trebui deja exploatate fără ca ele să fie dublate de restric ții impuse ale institu țiilor
comunitare sau de guvernele na ționale. Mai mult, “de jure extendo”, aceasta mai înseamnă și
că, cadrul consti tuțional comunitar ar trebui să ofere oportunită ți mai mari reprezentării
regionale. Într -adevăr, după cum vom vedea în continuare, cadrul actual este departe de a fi
adecvat.

Nici nu mai este nevoie să spunem că viziunea Cur ții Constitu ționale Italiene se înscrie prea
puțin în logica concluziei la care tocmai am ajuns, atât în ce privește dreptul general men ționat
mai devreme al autorită ților alese democratic de a participa la procesul de luare a deciziilor, la
orice nivel ar avea loc, cât și în ce prive ște drepturile specifice regiunilor în chestiunile proprii
drepturilor definite în articolul 117 al Constitu ției Italiei. Dar, cu excep ția Germaniei și în

45 curând a Belgiei și a Austriei – celelalte state membre descentralizate nu prea s -au înghesuit să
permită contactul dintre Uniune și autorită țile subna ționale, care să creeze un fel de rela ție
triunghiulară între aceste trei nivele de guvernământ. Ele au preferat, în loc, o rela ție verticală,
care permite guvernărilor na ționale să medieze între UE și autorită țile locale și regionale.

Folosirea autorită ților regionale în dimensiunea interna țională s -a delimitat pentru mult timp la
“cooperarea transfrontalieră”, care era concepută ca un instrument de coordonare între regiunile
diferitelor țări. Această cooperare a dus la creearea unei re țele de asocia ții ale autorită ților
regionale, care deși lipsite de puterea de a lua decizii cu valoare juridică – au înregistrat
rezultate bune prin derularea de programe comune. Totuși, cea mai interesantă dintre reali zările
sale a fost, probabil, conștientizarea acută de către autorită țile regionale a importan ței urmării
anumitor politici în context transna țional. În plus, o altă trăsătură remarcabilă a acestei forme a
cooperării a fost creearea unei re țele interna ționale care a devenit o resursă bine exploatată de
către Comunitate odată cu lansarea programelor INTERREG și PHARE, cu toate că ideea de
“parteneriat” s -a dezvoltat treptat urmând două modele diferite, dintre care unul presupunea un
“parteneriat pe verticală ”, iar celălalt un “parteneriat pe orizontală” între diferitele autorită ți
regionale, totuși, pentru multă vreme numai acesta din urmă a avut o cuprindere interna țională.
Parteneriatul pe orizontală s -a datorat cooperării transfrontaliere. În schimb, parte neriatul pe
verticală a fost în mare parte limitat la politicile na ționale ale unui stat sau altul și nu includeau
întotdeauna diferitele pozi ții ale unei țări fa ță de politicile europene.

În ceea ce privește nivelul comunitar de guvernare, contribu ția regiunilor la elaborarea
politicilor europene a fost destul de inegală și în mare măsură dependen ța de atitudinile diferite
ale statelor însăși. O justificare pentru aceasta se poate găsi în lipsa cadrelor institu ționale
comunitare care ar permite regiunil or în mod direct să participe la chestiunile europene. Ca
urmare, participarea regiunilor la definirea politicilor comunitare se putea contura printr -o
procedură na țională internă, prin implicarea în sisteme precum “Bundesrat” -ul german sau
“Conferenta St ato Regione” italiană. Evident, atâta vreme cât Consiliul rămâne principala
institu ție decizională a Comunită ții poziția regiunilor exprimată în contextul respectiv poate
avea o anumită greutate în procesul decizional al Comunită ții.

46
Oricum, se poate afirma că cele mai recente evolu ții demonstrează o accentuare crescândă de
către toate statele membre a principiului parteneriatului. În plus, ori de câte ori reiese că se va
apela ulterior la regiuni pentru implementarea deciziilor la nivel european, ele încep să arate un
interes remarcabil în influen țarea rezultatului încă din fazele incipiente ale procesului politic.

Programul INTERREG, lansat în 1990 în vederea accelerării integrării zonelor de la grani țele
interne și a înfiin țării de urgen ță a unei p iețe unice, a eliminării, ca urmare, a tuturor barierelor
interne din calea circula ției libere a mărfurilor, muncitorilor, serviciilor și capitalului. Un alt
obiectiv al programului INTEREG era reducerea izolării zonelor de la grani țele externe – o
problem ă relevantă mai ales în contextul înfiin țării pie ței interne. Programul a profitat de
formele preexistente de cooperare transfrontalieră și a solicitat regiunilor implicate să prezinte
programul opera țional. El a mărit, de asemenea, presiunea în favoarea “ creării de re țele
transregionale, fie institu ționalizate, fie neoficiale și de solidarită ți concrete”.
Aceste re țele interregionale mai mult sau mai pu țin institu ționalizate s -au extins cu repeziciune
în ultimii ani. Totuși, ele asociază doar regiuni înve cinate, acoperind, mai degrabă, “centrul
geografic al comunită ții”. Acest element trădează maniera tradi țională de derulare a politicilor
regionale, care nu exploatează până la capăt ideile de parteneriat și federalism cooperant, ci se
concentrează exclusi v asupra administrării în comun a problemei regionale.

Însăși existen ța pie ței unice face foarte convenabilă cooperarea regională într -o perspectivă
europeană de ansamblu. În ciuda necontiguită ții lor, regiunile pot avea în comun mai multe
interese diferi te. De exemplu, regiunile rurale sau industriale pot avea interese comune datorită
structurii lor economice similare. Regiunile periferice pot fi interesate în mod similar de
cooperarea lor reciprocă pentru a face lobby în favoarea unor solu ții în probleme le lor comune
legate de costurile mai înalte ale ofertei și transportului pe teritoriile lor. Nici nu mai e nevoie să
spunem că o astfel de cooperare ar răsturna modelul consacrat de cooperare transfrontalieră
uzitată până acum, adică acela în care coopera rea are loc în regiunile învecinate din “zona
centrală”.

Mișcările de jos în sus ini țiate de organiza țiile regionale transfrontaliere sunt demne de toată

47 lauda. Totuși, e necesară apari ția unui model de parteneriat general care va netezi calea
cooperării dintre regiunile celor 15 state membre și ar lăsa spa țiu pentru cooperarea
transfrontalieră de tip tradi țional numai în ce privește grani țele exterioare ale Comunită ții
Europene.

Comunitatea Europeană pare să fi în țeles necesitatea reorientării rela țiilor pe care le are cu
rețelele regionale transfrontaliere. Ultimele sale programe de parteneriat regional au avut
obiective determinate de problemele contextuale ale integrării. Astfel, în timp ce primul
program interregional avea ca țintă facilitarea cooper ării interna ționale în perspectiva viitoarei
piețe unice, cel de -al doilea program INTERREG și -a deplasat aten ția de la grani ța externă.

Pe de altă parte, obiectivele generale ale INTERREG II încearcă în continuare să vină în
întâmpinarea problemelor spec iale care apar atât în regiunile de la grani țele interne cât și în
cele de la grani țele externe ca o consecin ță a relativei sale izolări. Pe de altă parte, totuși,
accentul principal al noului proiect cade pe zonele de la grani țele externe. De fapt, INTER REG
II a fost strâns legat de implicarea programului PHARE, ini țiat în 1989 pentru a sprijini
reformele asumate de istoria Europei Centrale și de Est. Obiectivul său ini țial a fost să ajute
tranzi ția acestor țări spre democra ție și economia de pia ță. În sp ecial articolul 3 al Reglementării
Comisiei 1628/1994 prevede că proiectele eligibile pentru ajutorul financiar al Comunită ții
trebuiau să aibă în contextul de atunci următoarele obiective:
1) să promoveze cooperarea regiunilor de grani ță ale UE cu regiunile adiacente din
Europa Centrală și de Est;
2) să promoveze creearea și dezvoltarea re țelelor de cooperare de ambele păr ți ale
grani ței și să stabilească legături între aceste re țele și re țelele comunitare mai
vaste;
Pe de altă parte, eligibilitatea pentru fondurile comunitare ale regiunilor de la grani ța internă pare
să fie în cadrul programului INTERREG mult mai limitată fiind legată mai ales de creearea
rețelelor transeuropene, în special a celor energetice.

Există semne de întrebare în ceea ce privește cooperarea mai vastă dintre regiunile de la grani țele
interne sau regiunile care nu sunt de grani ță, care ar fi trebuit să fie foarte stimulate de creearea

48 pieței unice. După creearea Comisiei de Consultan ță a Autorită ților Regionale și Locale și a
Adunări i Neoficiale a Regiunilor Europene, Tratatul de la Maastricht a dat un impuls suplimentar
conturării dimensiunilor regionale a politicii europene prin înfiin țarea Comisiei Europene ca
organism consultativ al nivelului comunitar.

Totuși, chiar și după Maas tricht, Europa regiunilor era departe de a fi constituită și rămâne în
continuare adevărat că “Tratatul de la Roma nu ia în considerare nivelele subna ționale de
guvernare ale statelor membre. Pentru Comunitate aceste nivele locale și regionale de guvernar e
nu au nici un statut legal; toate statele membre sunt privite ca niște monoli ți constitu ționali.

Din mai multe motive nu se poate socoti că Comitetul Regiunilor urmează modelul unei
adevarate Europe a regiunilor. Pe de altă parte este adevărat că Tratat ul Comunită ții Europene
prevede în prezent ca această Comisie a Regiunilor să fie consultată într -o serie de chestiuni care
nu se limitează la așa -numitele politici regionale, ci include probleme care țin în mod obișnuit de
competen ța autorită ților regiona le, precum cultura, sănătatea publică. Acest fapt promovează în
mod evident ideea conform căreia Comitetul Regiunilor ar trebui să aibă în vedere, în general,
toate politicile europene de interes regional.

Este adevărat, de asemenea, că această idee este consolidată de o prevedere conform căreia
“acolo unde se consideră că sunt implicate interese regionale specifice, Comunitatea Europeană
își poate exprima părerea” cu fiecare ocazie în care este consultată Comisia Socială și
Economică. Această prevedere ad uce în sfera de ac țiuni facultative a Comisiei Regiunilor alte
priorită ți de competen ță tipic regională precum agricultura, protec ția mediului și politicile
sociale.

Pe de altă parte, rolul Comisiei Regiunilor rămâne pur consultativ, autoritatea sa reală urmând să
fie testată pe termen lung. În plus, structura reală a Comisiei Regiunilor nu amintește de cea a
unui organism de reprezentare directă a autorită ților locale și regionale. Dimpotrivă, se pare că ea
respectă modelul tradi țional al unei adevărate Europe a na țiunilor, care se află la baza structurilor
de ansamblu ale UE. În special, reprezentarea semipropor țională garantată “statelor membre”
prin articolul 1980 al Tratatului Comunită ții Europene nu este deloc legată de obiectivul

49 asigurării reprezentării autorită ților locale și regionale în Justi ție prin intermediul Comunită ții
Europene.
În această privin ță pot fi ridicate două obiec ții specifice:
1) deși Comitetul ar trebui să fie const ituit din “reprezentan ți ai organismelor locale și
regional e”, membrii săi sunt “numi ți…de către Consiliu…la propunerea statelor membre
respective ”. Astfel, nimic din această prevedere nu asigură o reprezentare echilibrată și
completă a intereselor locale și regionale;
2) sistemul semipropor țional de reprezentare preconizat de articolul 198a al Tratatului
Comunită ții Europene nu are legatură cu existen ța reală a autorită ților regionale din cadrul
fiecarui stat membru. În această privin ță, este destul să amintim că Luxemburgul, care nu are
institu ții regionale a p rimit șase locuri în Comitetul Regiunilor, în timp ce cele mai mari state
membre pot numi doar 24 de membri în Comitetul Regiunilor.

Rezumând, Comitetul Regiunilor ar putea fi definit mai adecvat ca un mijloc de reprezentare –
sau de imix tiune – a guvernelor na ționale în politicile europene, care se suprapune adesea cu
domenii ce apar țin nivelelor subna ționale de guvernare. În cel mai bun caz, dată fiind obliga ția
membrilor Comisiei Regiunilor de a -și îndeplini îndatoririle complet independent, aces t
organism putea fi descris ca o comisie de exper ți în probleme regionale, asemănător în această
privin ță cu Comisia Socială și Economică. În nici un caz nu poate fi considerată un mijloc
democratic de reprezentare a autorită ților regionale.

Astfel, dacă într-adevăr urmează să ia fiin ță o Europă a regiunilor, aceasta ar trebui să se
transforme într -o a treia Cameră – pe lângă Parlamentul și Consiliul European – în procedura
legislativă comunitară. Un astfel de pas ar fi într -adevar decisiv în descrierea U niunii Europene
ca Europa Regiunilor. Totuși, o ast fel de rela ție este impracticabilă pentru moment din cauza
structurii constitu ționale diferite a statelor membre.

Într-o lume caracterizată de competi ția globală, dereglări, schimbări tehnologice, tulburări
politice, transformări economice, structuri industriale deformate și ineficiente, modificarea
structurală pare să fie o determinantă a adaptării. Cu cât schimbarea structurală este mai rapidă,
cu atât mai repede poate fi realizată adaptarea la di namica mediului. În aceste condi ții, măsurile

50 politice de structurare și dezvoltare regională ale statului pot sprijini și facilita procesele de
adaptare necesare.

În 1992, proiectan ții Tratatului de la Maastricht au luat în considerare faptul că, în cadr ul mai
multor state membre, existau entită ți subna ționale înzestrate cu prerogative constitu ționale
importante și au introdus, în consecin ță, în cadrul constitutiv al Comunită ții Europene anumite
prevederi referitoare la această dimensiune regională. Acest pas s -a concretizat prin înfiin țarea
Comisiei Regiunilor și prin recunoașterea expresă a principiului subsidiarită ții.

În lumina acestor evolu ții, sus ținătorii regionalismului au pretins că în sfârșit fusese făcut un
pas fundamental către “Europa regiun ilor”.

La câ țiva ani Maastricht, această “Europă a regiunilor” se află din nou în lumina reflectoarelor
după rezultatele recentelor referendumuri asupra devolu ției Sco ției și Țării Galilor. Totuși,
sensul și relevan ța sa actuale pentru viitorul imediat ră mân în mare măsură neclare și nesigure
datorită faptului că procesul de construire a acestui tip de comunitate se află încă – în cel mai
bun caz – în stadii preliminare.

Trebuie remarcat, de asemenea, că mul ți intelectuali și politicieni socotesc construi rea unei
adevărate Europe a regiunilor drept răspuns la problema deficitului demografic al Comunită ții.
Acest fapt s -ar putea afla și la originea imposibilită ții de a genera la Conferin ța
Interguvernamentală din 1996 noi pași semnificativi “în procesul de creare a unei uniuni mai
apropiate între popoarele Europei”. Într -adevăr, un blocaj similar ar putea fi pus în legătură cu
lipsa de voin ță a statelor membre de a ceda prerogative suplimentare către o Comunitate a cărei
democra ție este incompletă și în cadr ul căreia ideea unei Europe a regiunilor nu dă semne să fi
progresat.
4. UNIUNEA EUROPEANA O PRIVIRE RETROSPECTIV Ă
“Casa europeană reprezintă catalizatorul schimbării ”, spre secolul XXI, în care se conturează un
model universal de dezvoltare bazat pe cinci concepte cheie:

51 1) globalizarea pie țelor de bunuri și de capitaluri și dimensiunile transformărilor
structurale;
2) creșterea concuren ței într -o lume în care ac ționează for țele schimbării;
3) stabilizarea macroeconomiei prin monedă și buget;
4) promovarea schimbării și dezvoltarea capacită ților de adaptare;
5) definirea unei “re țele de securitate” pentru a face acceptabil costul schimbării.

Statele europene trebuie să rezolve problemele provocate de schimbările specifice sfârșitului de
secol, având în vedere diversitatea na țiunilor, istoria lor diferită, “diferen țele de dezvoltare
culturală, economică și socială”. “Vizionarii sunt cei care scriu cu adevărat istoria”, viziunile
devenind realitate. În acest sens amintim momentul creării Comunită ții Economice Eur opene,
când Robert Schuman previziona “Noi trebuie să facem Europa nu numai în interesul popoarelor
libere, ci, de asemenea, pentru a putea să primim în ea popoarele din Est”. Acest principiu, așa
cum reiese și din documentele Tratatului de la Maastricht, aplică principiul subsidiarită ții, o
Europă “apropiată de cetă țeni”, “respectuoasă fa ță de diversită țile na ționale și regionale”, în care
“identitatea, cultura și modul de via ță al fiecărui popor își găsesc locul”. În opinia cancelarului
Kohl: “Nu se potrivește nici un costum confec ționat de -a gata, fiecărei țări ce aderă va trebui să -i
confec ționăm unul pe măsură”, opinie la care facem amendamentul confec ționării costumelor
individuale împreună cu țările candidate la aderare.
Debutul secolului XX I, ca secolul Europei , după unii autori, așa cum secolul XX a fost secolul
SUA, se va face cu o Europă a cărei identitate” își are rădăcinile în identită țile materiale și
regionale” cu o pondere substan țială în comer țul mondial.
Dezvoltarea regională a fo st promovată de către Uniunea Europeană, în a cărei accep țiune
nivelul regional este “un nivel administrativ care își are locul în ierarhia administrativă a statele
membre pe o pozi ție imediat inferioară nivelului central. “Carta Comunitară a Regionalizări i”, ca
un teritoriu care formează din punct de vedere geografic o unitate netă sau un ansamblu similar
de teritorii în care există continuitate, în care popula ția posedă anumite elemente comune și care
dorește să -și păstreze specificitatea astfel rezultată și să o dezvolte cu scopul de a stimula
procesul cultural, social și economic. “Diferitele denumiri și natura juridico -politică pe care
aceste entită ți le pot primi în diferitele state – comunită ți autonome, landuri, na ționalită ți, etc., nu

52 le exclud din considera țiile stabilite în prezenta Cartă”. Oficiul Statistic al Comunită ții Europene
a promovat un “Nomenclator de Unită ți Teritoriale Statistice”(NUTS), potrivit căruia teritoriul
Comunită ții Europene se subdivide în regiuni încadrate într -unul din cele trei niveluri de
clasificare ierarhică NUTS 1, NUTS 2 și NUTS 3, bazate pe existen ța coresponden ței între
nivelurile NUTS și diviziunile administrative ale statelor membre. Fiecare stat are trei tipuri de
unită ți teritoria le, de exemplu: în Belgia NUTS 1 corespunde regiunilor (3), NUTS 2 corespunde
provinciilor(9) și NUTS 3 arondismentelor (43).

În țara noastră, potrivit prevederilor Constitu ției României, “teritoriul este organizat din punct de
vedere administrativ în comune, orașe și jude țe”(art.3 , al.3), iar autorită țile administrative
publice func ționează la nivelul unită ților administrativ – teritoriale (art. 119 -122). În acest
context, amintim că administra ția publică este împăr țită în administra ția centrală și administra ția
teritoria lă, în administra ția statului, administra ția (autonomă) locală (art.115 -122). Administra ția
de stat și administra ția autonomă sunt două categorii complementare de stat, deoarece
administra ția țării este încredin țată unor autorită ți statale – administra ția centrală de stat și
structurile sale teritoriale, și unor autorită ți locale care realizează administra ția treburilor publice
ale colectivită ților locale10. Deci, în țara noastră există două niveluri, cel local – comuna și orașul
– și cel intermediar
– județul în care Baza sistemului administra ției locale este dată de colectivitatea locală –
comuna,
– orașul – reprezentată de colectivitatea umană, formată ca o comunitate naturală a popula ției,
– între comune, respectiv, orașe și stat se află colectivitatea intermediară – județul –
colectivitate validată istoric și determinată prin lege.

Definirea unitară a regiunilor este dificil de realizat, ținând seama de caracteristicile ce
individualizează fiecare țară, de fenomenul cultural, de tradi ții, de aspecte po litice, economico –
sociale existente, de sistemul legislativ și institu țional propriu, de resursele endogene etc. Dacă
comparăm cadrul legislativ și institu țional existent în țările membre ale Uniunii Europene
privind structurile administrative și institu țiile regionale implicate în dezvoltarea economică.
regională, ne dăm seama de dificultatea găsirii unei defini ții complete a regiunii.

10 REALITĂȚI ȘI PERSPECTIVE ÎN DEZVOLTAREA REGIONALĂ A ROMÂNIEI , Tudor Pendiuc

53
În România, conform Legii 315/ 2004, principalele organisme cu rol decizional și executiv în
implementarea politicii de dezvoltare regională din România sunt Consiliul de Dezvoltare
Regională (CDR), Agen țiile pentru Dezvoltare Regională (ADR -uri), Comitetul Regional
pentru elaborarea Planurilor de Dezvoltare Regionale (CRP) și Consiliul Na țional pentru
Dezvoltare Regională (CNDR). Acestora li se adaugă Ministerul Integrării Europene și
Comitetul Inter -institu țional pentru elaborarea PND, o structură cu rol pur consultativ.

Consiliul de Dezvoltare Regională (CDR) este organismul regional deliberativ, fără
personalitate jurid ică, care este constituit și func ționează pe principii parteneriale la nivelul
fiecărei regiuni de dezvoltare, în scopul coordonării activită ților de elaborare și monitorizare ce
decurg din politicile de dezvoltare regională. CDR analizează și aprobă strat egia și programele
de dezvoltare regională; sprijină elaborarea în parteneriat a Planului na țional de dezvoltare;
aprobă proiectele de dezvoltare regională, selec ționate la nivel regional; aprobă criteriile,
priorită țile, alocarea și destina țiile resurselo r Fondului pentru dezvoltare regională; coordonează
și sprijină dezvoltarea parteneriatelor regionale; avizează contractele, conven țiile, acordurile,
protocoalele, precum și alte documente similare, încheiate de către agen ția pentru dezvoltare
regională cu terții în domeniul specific de activitate, inclusiv cu institu țiile similare din cadrul
Uniunii Europene

Agen ția pentru Dezvoltare Regională (ADR) este organismul neguvernamental, nonprofit, de
utilitate publică, cu personalitate juridică, care func ționează în domeniul dezvoltării regionale și
ale cărei atribu ții principale se referă la:
a) elaborează și propune consiliului pentru dezvoltare regională, spre aprobare, strategia, planul
și programele de dezvoltare regională, precum și planurile de gestionar e a fondurilor;
b) asigură realizarea programelor de dezvoltare regională și a planurilor de gestionare a
fondurilor, și răspunde fa ță de acesta pentru realizarea lor;
c) solicită institu ției na ționale cu atribu ții în domeniul dezvoltării regionale sume di n Fondul
național pentru dezvoltare regională, pentru finan țarea proiectelor de dezvoltare aprobate;
d) ac ționează, împreună cu consiliul pentru dezvoltare regională, pentru atragerea de resurse, în
scopul îndeplinirii atribu țiilor sale;

54
Câteva principii cuprinse în “proiectul Cartei Europene a Autonomiei Locale”:
 se definește autonomia regională(art.3) “drepturile și capacitatea efectivă a
colectivită ților teritoriale cele mai întinse din interiorul fiecărui stat, în care există
organe alese, situate într e stat și colectivită țile locale și dispunând sau de
prerogativele de autoadministrare, sau de prerogativele de ordine statală, de a lua în
propria sarcină, pe propria răspundere și în interesul propriilor popoare o parte
importantă a afacerilor de intere s public, în special în vederea favorizării dezvoltării
regionale durabile”;
 sunt precizate competen țele regiunilor delegate prin “Constitu ție”(excep ție făcând
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlanda de Nord), prin lege sau prin normele
dreptului interna țional și rela țiile cu autorită țile locale;
 sunt tratate elemente ale organizării istitu ționale a regiunilor și aspectele finan țării
locale;
 se precizează forma de protec ție juridică a autonomiei regionale;

Diferen ța relevantă dintre “macroregiuni”, ca r egiuni economice aflate deasupra statului “care
încearcă să răspundă provocărilor politicii economice globale”, și “microregiuni”, ca regiuni de
nivel substatal, care tind să se definească în raport cu statul, a mai fost discutată în această
lucrare. A fos t trasă totodată concluzia că deseori procesele de “macro -regionalism” și “micro –
regionalism” se influen țează reciproc. Este și cazul Europei de Vest, unde statele cooperează în
cadrul UE, astfel încât competitivitatea lor economică globală poate să se îmb unătă țească, în
aceeași macro -regiune existând totodată o activitate nemaiîntâlnită la nivelul substatal.
Procesele macro – și micro – regionalismului au loc în rela ția triunghiulară dintre actorii
institu ționali substatali, statali și transna ționali. Când și-au delegat o parte din competen țele lor
institu țiilor suprana ționale ale UE, statele -membre ale UE au acceptat idea de
“cosuveranitate”. Însăși idea unei suveranită ți împărtășite a deschis spa țiul pentru micro -regiuni
pentru a negocia cu statele, în v ederea delegării unei păr ți din putere la nivel substatal. În
completare, institu țiile suprastatale au propagat și au sprijinit idea unei “Europe a regiunilor”
încurajând în acest mod “micro -regionalismul”.

55 Nu mai departe de 1957, când a fost terminat, Tratatul care a pus bazele Comunită ții Europene a
acordat o importan ță deosebită dezvoltării regionale. Partenerii tratatului anun țau faptul că sunt
de acord cu “întărirea unită ții politico -economice și cu asigurarea unei dezvoltări armonioase
prin reducer ea diferen țelor existente între diferitele regiuni și solu ționarea decalajului
regiunilor mai pu țin favorizate”. Totuși, în epoca de glorie a statului bunăstării în Europa (în
anii 60 și prima jumătate a anilor 70), politicile regionale ale statelor Comun ității Europene au
prins via ță ca alternativă la tendin țele de centralizare macroeconomică a ideologiei bunăstării
sociale. Această situa ție a fost considerabil modificată prin aderarea Irlandei, a Danemarcei și a
Marii Britanii în 1972 -1973. Statele -membr e, și în special Marea Britanie, au militat pentru
inițiativele Comunită ții Europene. Scopul principal al Marii Britanii a fost realizarea unei
balan țe a imensului transfer monetar în politica agricolă, de care Marea Britanie nu prea
beneficia. Declinul po st-industrial al Angliei de Nord, a Țării Galilor și a Sco ției necesita un
ajutor financiar care depășea capacitatea statelor britanice. Ca rezultat al aceste campanii,
în 1957 a fost înfiin țat FDRE. Oricât de important a fost acest pas, FDRE -ul, în perioada de
început, a func ționat mai ales ca mijloc de egalizare a veniturilor între statele membre.

Ca rezultat al unui al doilea val de lărgiri (1980), când țările Europei de Sud (Portugalia. Spania,
Grecia) care erau cu mult mai pu țin dezvoltate decât media Comunită ții s-au alăturat
Comunită ții Europene, s -a pus problema necesită ții reconsiderării politicilor regionale europene.
Problema acută a inegalită ții în creștere, după aderarea statelor mediteraniene, a necesitat o
reacție rapidă. Ca atare, întregul sistem al politicilor regionale europene s -a transformat. Pe
lângă FDRE au fost create alte fonduri (de exemplu, Fondul Social Economic -FSE, Fondul de
Orientare și Garantare a Agriculturii FOGAE ) pentru a rezolva problemele minore apărute.
Volum ul fondurilor a fost în mod semnificativ modificat în 1988. Totuși, trebuie notat faptul că
90% din fondurile structurale sunt alocate prin guvernele na ționale, și de multe ori, participarea
regiunilor rămâne în urmă. De exemplu, guvernul central italian e ste de foarte multe ori
incapabil să găsească parteneri locali în Italia de Sud (Mezzogirnino) pentru proiectele europene
și astfel, aceste fonduri nu sunt folosite sau, dacă sunt totuși găsi ți parteneri, aceste ajutoare
sfârșesc de cele mai multe ori în m âinile mafiei. Mai ales proiectele administrate de Comisie, și
în mod direct de actorii regionali, sunt mai benefice dezvoltării regionale (Interreg I , II).
Programul INTEREG sprijină în principal dezvoltarea colaborării fără frontiere dintre actorii

56 substatali. Pentru a pregăti țările Europei Centrale și de Est pentru criteriile de aderare în
termenii colaborării transfrontaliere, Comitetul a lansat un proiect de colaborare transfrontalieră
în cadrul programului PHARE .

Tratatul de la Maastricht al Uniu nii Europene (1992) a însemnat o schimbare fundamentală în
politicile regionale europene. Tratatul a stabilit convergen ța criteriilor de aderare la Uniunea
Monetară Europeană (UME). Un așa numit “Fond de aderare” a fost stabilit pentru a face ca
cele patru state membre subdezvoltate – Irlanda, Grecia, Spania și Portugalia – “să întrunească
criteriile de aderare la UME. Tratatul a pus bazele unei institu ții noi, foarte importante,
Comitetul Regiunilor (COR). Conform Tratatului, COR nu lua parte în procesul d e luare a
deciziilor în cadrul Uniunii, în loc de aceasta era considerat doar un organism cu rol consultativ.
Compon ența limitată a COR este foarte bine reflectată de cuvintele doamnei Edit Soos:
“Membrii din regiunile puternice sus țin că trebuie găsite mi jloace de articulare pe mai departe a
vocii acestui nivel important, și acest lucru nu va fi posibil, cu adevărat atâta timp cât influen ța
directă a COR asupra proceselor legislative europene este atât de modestă”.

Cu toate că influen ța COR era limitată, în privin ța deciziilor din cadrul UE, volumul total al
întregului buget al FDRE, FSE ,FOGAE între anii 1944 -1999 trebuie men ținut pentru a ilustra
mărimea transferului monetar în cadrul politicii regionale a UE: 141471 miliarde ECU.

Cu siguran ță că noile provocări ale lărgirii către est a UE vor avea consecin țe pe termen lung
pentru politicile europene. Toate statele central -europene care aspiră la aderare sunt mai pu țin
dezvoltate decât oricare dintre statele membre cele mai subdezvoltate. Fără îndoială c ă în
momentul în care lărgirea estică se va realiza pe termen mediu, va trebui reconsiderată politica
regională europeană.

Documentul “Agenda 2000” este rezolu ția summit -ului UE de la Amsterdam, iunie 1997, și
poate fi considerat rezultatul neoficial al r ăspunsului Conferin ței Interguvernamentale din 1995 –
1997 date la provocările lărgirii: “Trebuie să se adere fără șovăială la prioritatea obiectivului
politic al coeziunii economice și sociale. Într -adevăr, perspectiva unei lărgiri care să includă noi
țări cu nivele de dezvoltare foarte divergente face acest lucru încă și mai necesar decât înainte.

57 Va fi nevoie de solidaritate, în sens larg european, dacă vrem ca atingerea unui obiectiv major al
reducerii discrepan țelor în dezvoltare, cum s -a propus explicit în articolul 130a al Tratatului”11.

Literatura de specialitate relevă argumente privind necesitatea unor politici regionale la nivelul
UE prin următoarele aspecte:
A. eficientizarea politicilor regionale de dezvoltare economico -socială la nivelul
regiunilor defavorizate ale statelor membre ale Uniunii;
B. necesitatea coordonării dezvoltării regionale atât a politicilor statelor membre, cât și
a propriilor politici ale Uniunii Europene;
C. eliminarea decalajelor sociale, văzute prin perspectiva reducerii ratei șomaj ului și
creșterii veniturilor;
D. realizarea procesului dinamic de integrare în UE, prin eliminarea
dezechilibrelor dezvoltării regionale ce pot fi bariere ale acestui proces.

Experien ța statelor membre UE în domeniul politicilor regionale arăta caracterul specific al
acestora în diferite etape ale dezvoltării economico -sociale, în ultimele cinci decenii, ținând
seama de elementele de specificitate regională, cum este cazul țărilor din n ordul Europei
occidentale, unde problemele regionale vizau zonele industriale în declin și implica țiile asupra
forței de muncă și nivelului de trai, sau, cazul țărilor din sudul Europei, unde politica regională
era concentrată asupra subdezvoltării și anum e scăderea gradului de ocupare a for ței de muncă
și reducerea numărului locurilor de muncă, valori scăzute ale PIB/locuitor și implicit slaba
competitivitate a produselor și serviciilor. La aceasta pot fi întâlnite și alte tipuri de probleme
regionale cum sunt: subdezvoltarea zonelor din sectorul rural și lipsa infrastructurii acestora,
dezvoltarea excesivă a orașelor mari și concentrarea dezvoltării economice în acestea, migra ția
popula ției de la zonele nepopulate spre zonele populate etc.

Istoria politic ilor regionale ale UE a început în anul 1957 “an în care Tratatul de la Roma
solicita Comunită ții Europene să asigure – dezvoltarea armonioasă – prin reducerea decalajelor
între regiuni și a gradului de înapoiere economică a celor mai pu țin deazvoltate. E ste cunoscut

11 Politici regionale suport de curs , disponibil la adresa:
www.apubb.ro/wp -content/uploads/2011/02/Politici_regionale_Suport_de_curs.pd

58 cazul Regatului Unit al Marii Britanii care a aplicat primele măsuri ale politicilor regionale în
anul 1934, unde problema majoră era rata mare a șomajului în zonele industriale.

Țările Europei Occidentale au aplicat o politică regională dete rminată de dezechilibrele
regionale apărute în perioada postbelică, și unele dintre ele dezvoltate mai târziu, acestea
cunoscând o evolu ție în salturi. Chiar dacă începuturile au fost înregistrate în perioada anilor
1948 -1960, cunoscută ca o etapă de exper imentare în domeniu, în care guvernele erau implicate
în dezvoltarea economiei, până la mijlocul anilor ’70, măsurile politicilor regionale s -au dovedit
inadecvate. Începe să se recunoască scăderea rolului guvernului în dezvoltarea regională,
apar modificări semnificative în priorită țile obiectivelor politicilor regionale, punându -se
accent pe creșterea eficien ței acestora (perioada anilor ’80). Astfel, aceste politici au fost
orientate spre realizarea schimbărilor structurale în cadrul regiun ilor defavorizate, sus ținerea
inova ției tehnologice, creșterea competitivită ții și a productivită ții muncii, interna ționalizarea și
creșterea contribu ției la dezvoltarea economică a statului, crescând importan ța acestora.

Sunt cunoscute cele două reforme, care au modificat structura și func țiunile politicilor regionale
din cadrul UE, și anume:
– cea din 1988, care a avut ca obiective:
a) transformarea politicilor structurale într -un instrument cu impact real;
b) utilizarea abordării multianuale în cazul planificăr ii cheltuielilor, și
c) instituirea unui parteneriat în vederea aplicării politicilor structurale
În același timp s -a produs reforma Fondurilor Structurale, care a presupus finan țarea
programelor regionale cele mai dezavantajate ale Comunită ții.
– a doua reformă, produsă în anul 1992, sublinia evident obiectivele specifice
fondurilor, și anume:
a) dezvoltarea regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economic și coversia
celor aflate în declin;
b) combaterea șomajului pe termen lung și reducerea lui în rându l tinerilor;
c) nivelarea structurilor din agricultură și dezvoltarea zonelor rurale

Instrumentele politicilor de dezvoltare regională, întâlnite pe parcursul ultimelor cinci decenii

59 de experien ță în acest domeniu, la nivelul UE, sunt următoarele:
– “stimulente negative” față de localizarea în zone aglomerate sau controlul asupra
legalizării;
1. redistribuirea activită ților economice la nivelul hăr ții activită ților economice
ale statului;
2. controlul dezvoltării prin dirijarea ac țiunilor de sus ținere a ace steia;
3. facilită ți financiare acordate întreprinderilor;
4. crearea infrastructurii necesare.
Acestea pun în eviden ță modificările semnificative ale politicilor regionale, prin actualitatea lor
și depășirea unora dintre ele în diferite etape ale dezvoltării ec onomice a statelor membre. De
exemplu, cazul Fran ței, unde au fost aplicate cu succes primele două tipuri de instrumente ale
politicilor regionale, pentru regiunea Parisului și au fost abandonate în anii ’70, fiind înlocuite
cu o politică productivă, de sp rijinire a activită ților economice în afara acestei regiuni.

Preocuparea pentru dezvoltarea activită ților economice se materializează tot mai mult prin
asisten ța dată pentru dezvoltarea mediului de afaceri în regiuni cu probleme, punându -se
accentul pe aj utorarea firmelor “care au drept obiectiv îmbunătă țirea condi țiilor de mediu
economic pentru toate întreprinderile din cadrul unei regiuni”.

Un alt instrument mult utilizat în aplicarea politicilor regionale este acela al stimulentelor
financiare acordate regiunilor publice în scopul stimulării investi țiilor productive sub forma
împrumuturilor, subven țiilor acordate pentru investi ții sau pentru dobânzile la creditele angajate
în acest scop, reduceri și scutiri de impozite, facilită ți pentru amortizarea cap italului fix,
subven ții pentru utilizarea și angajarea for ței de muncă, etc.

Alegerea tipului de stimulente are la bază un set de criterii, dintre care amintim:
 sectorul în care se va aplica proiectul;
 localizarea lui;
 tipul proiectului;
 dimensiunea și viabilitatea proiectului și starea financiară a solicitantului;
 necesitatea acordării asisten ței;

60  impactul economico -social al proiectului.

Experien ța demonstrează că cel mai important instrument al politicilor regionale este, Fondul de
Dezvoltare Regio nală, creat pe baza principiului cofinan țării de la:
 bugetul central;
 bugetele locale ale municipalită ților și comunelor din cadrul diferitelor regiuni;
 sectorul privat;
 agen ții interna ționali de finan țare.

În prezent politicile regionale ale UE sunt realizate prin cele trei Fonduri Structurale:
 Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR);
 Fondul European destinat ac țiunilor în Domeniul Social (FES);
 Fondul European pentru garantarea creditelor pentru agricultură și dezvoltarea
sectorului agricol (F EGDA).
Țările aflate în situa ții dezavantajoase, membre ale UE, li se acordă asisten ță suplimentară prin
Fondul destinat asigurării Coeziunii și a Initia țivelor Comunitare (finan țate din Fondurile
Structurale pentru domenii și sectoare specifice).

Concluziile dintr -o serie de țări și experien țele din ultimele două decenii privitoare la politicile
de dezvoltare regională și locală, pun în eviden ță existen ța următoarelor tipuri:
 politici ini țiate la nivel central;
 politici ce sus țin dezvoltarea între prinderilor private;
 politici ini țiate la nivel local sau regional.

Politicile de dezvoltare regională și locală ini țiate la nivel central s -au practicat într -un climat
economic stabil, după cel de -al doilea război mondial și constau în redistribu ția centrală a
resurselor. Totuși, aceste politici nu au condus la rezultate satisfăcătoare mult timp, având în
vedere limitele acestora:
 repartizarea sectorială a resurselor a condus la fragmentarea rezultatelor;
 turbulen ța climatului economic în anii ’70 (ce le două creșteri ale pre țului petrolului,

61 ce au determinat schimbări de pre țuri) a transformat activitatea de sus ținere a
inițiativei industriale și locale, a inova ției și antreprenoriatului într -o activitate
viitoare de stopare a acestora, rigidizând pia ța, inclusiv pia ța forței de muncă;
 regiunile cele mai slabe, caracterizate de structuri organiza ționale și tehnologice
clasice, nu se pot dezvolta prin politici centrale de alocare a resurselor, care sunt
neadecvate problemelor regionale.

Politica dezvolt ării regionale și locale ce sus ține dezvoltarea întreprinderilor private, practicată
cu succes la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, se bazează pe func ționarea mecanismelor
pieței, fiind o alternativă a primei tipologii a politicii.

Dezvoltarea regională și locală văzută prin practicarea acestor politici, permite pozi ționarea
întreprinzătorului în mediul economic, social, politic , regional și local, care descoperă pie țele,
introduce inova ția, își asumă riscul și se adaptează cu mai multă ușurin ță circumstan țelor.

Cel de -al treilea tip – politicile dezvoltate la nivel regional sau local, este practicat în economiile
regionale și locale slabe din punct de vedere structural, fără rezultate în urma practicării celor
două tipuri de politici discutate anterior. În acest caz, apare eviden țiat rolul comunită ții locale în
stimularea ini țiativelor de dezvoltare locală și regională și atragerea resurselor exogene acestora.

Astfel, individualizarea politicilor de dezvoltare regională permi te dezvoltarea armonioasă a
acestora prin adoptarea politicilor de dezvoltare ce aplică principiul avantajului local, al
complementarită ții dintre zonele urbane și cele rurale.

Agen țiile de dezvoltare regională, organiza ții cu dublu caracter: public și pr ivat sunt necesare în
dezvoltarea regională, pentru a eviden ția complementaritatea, respectiv resursele endogene ale
unei regiuni geografice. Eventualele definiri ale ADR -urilor:
 “orice fel de organiza ție ce îndeplinește o misiune care este în interesul co mun sau
general al unui anumit teritoriu, din această perspectivă, o agen ție de dezvoltare
trebuie să între țină raporturi semnificative cu autorită țile locale sau regionale, în ce
privește conducerea, finan țarea sau stabilirea sarcinilor”;

62  “orice institu ție finan țată de la buget, din afara domeniului administra ției centrale și
locale, și care posedă atribu ții pe linia scopului specific al promovării dezvoltării
industriale (inclusiv a activită ților nemanufacturiere) în cadrul regional, care sunt în
general desemnate drept zone problemă sau prioritare”;
 “o institu ție cu bază regională, cu finan țare bugetară în afara corpusului principal al
administra ției centrale și locale de stat, destinată promovării economiei”
demonstrează dinamica mediului economic și social și necesitatea sus ținerii
dezvoltării în regiune, prin existen ța unei structuri coordonatoare.

ADR -urile sunt create în scopul echilibrării diferen țelor de dezvoltare în regiune și sus țin
îmbunătă țirea condi țiilor de via ță ale oamenilor ce trăiesc în această regiune, prin aplicarea
politicilor de dezvoltare ce cuprind toate domeniile: cultural, social, economic și de
infrastructură ale vie ții cotidiene.

Cunoscând experien ța țărilor membre UE în aplicarea politicilor de dezvoltare regională și
crearea ADR -urilor dependente de evenimente economice majore dintre care amintim:
 Marea Britanie cu cele două momente importante: sfârșitul monopolului în industria
feroviară și ADR –Great Western Enterprise și reabilitarea terenurilor miniere și
ADR -The Welsh Development Agency;
 Belgia cu perioada stimulării dezvoltării rurale și a reconversiei profitului în
regiunea metalurgică co -mono -industrial, de la grani ța cu Marele Ducat al
Luxemburgului și Longwy -Franța și IDELUX, putem aprecia ca ADR -urille pot f i
înfiini țate atunci când este identificată regiunea și resursele endogene, sunt
cunoscute și in țelese problemele actuale, este acceptată colaborarea cu actorii
parteneriatului regional al dezvoltării.
Ținând seama de ritmul diferen țiat al dezvoltării și d e natura obiectivelor politicilor regionale,
sociale și economice, în perioade diferite observându -se o schimbare firească a obiectivelor
ADR -urilor, astfel:
A. perioada anilor ’80, pentru țările Uniunii Europene, a însemnat reducerea
disparită ților regionale , datorate cauzelor geografice, infrastructurii sau șomajului
prin dezvoltarea industrială, inovare tehnologică și schimbări de ordin structural,

63 elemente ce au determinat obiectivele ADR -urilor.În acest sens rezultatele unui
studiu comparativ realizat deY uill și Allen au eviden țiat obiectivele ADR
existente în perioada amintită , și anume:
– informare și consultan ță cu servicii de informare pentru poten țiali investitori, servicii
de bursă și brokeraj, servicii de conducere și administrare și de consultan ță;
activitatea de promovare și publicare în sprijinul dezvoltării industriale pe
termen lung a regiunilor; servicii de sus ținere a companiilor din regiune;
– servicii de construc ții de infrastructură, legată de activitatea de afaceri și
infrastructura serviciilor publice și sociale;
– acordarea de fonduri pentru sprijinirea intreprinderilor mici și mijlocii;
B. Ritmul alert al schimbărilor ce au avut loc în anii ’90, la nivel regional, înso țite
de noi dimensiuni ale politicii de dezvoltare regională a condus la reformularea și
captarea obiectivelor ADR. ADR func ționează într -un climat nou, al sistemului
relațional, dintre autoritatea regională și cea locală, cu noi metode ale
managementului public, în care repartizarea competen țelor între nivelul na țional ,
regional și local privind dezvoltarea regiunilor se face pe baza principiului
subsidiarită ții. În acest sens, Halkier și Danson pun în eviden ță obiectivele ADR:
asigurarea de consultan ță, fonduri și infrastructură, dezvoltate prin servicii
acordate în speci al sectorului economic și întreprinderilor mici și mijlocii.
Experien ța demonstrează că , în majoritatea țărilor membre ale Uniunii Europene, activită țile
ADR -urilor sunt concentrate pe următoarele priorită ți:
 utilizarea poten țialului endogen;
 servicii pentru întreprinderi;
 servicii pentru autorită țile locale și regionale;
 servicii de pregătire .
Astfel, cele mai frecvent întâlnite activită ți la nivelul ADR -urilor sunt:
– consultan ță și asisten ță pentru întreprinderi (creare și/sau dezvoltare)
– studiu privin d dezvoltarea economică a regiunilor și/sau sectorului;
– consultan ță acordată întreprinderilor (în domeniul marketingului, strategiei de
ramură, restructurare);
– consultan ță comunită ților regionale;

64 – bănci de date.
Cele mai pu țin întâlnite activită ți sunt:
– managementul tranzac țiilor comerciale, al atelierelor tehnologice, serviciilor
publice;
– acordarea de subsidii pentru export;
– acordarea de garan ții, asigurări;
– facilita ți privind taxele etc.
Din cele prezentate reiese caracteristica fundamentală a func țiilor și a activită ților ADR -urilor și
anume “diversitatea” și “adaptabilitatea” ținând seama de rolul acestora de a stimula activitatea
economică a regiunii și de a crea noi locuri de muncă. Aspectele dezvoltării regionale,
concentrate în dinamica și cine matica regiunii, permit eviden țierea condi țiilor de func ționare ale
unei ADR. Dintre acestea amintim:
 sprijin primit din partea autorită ților locale în sensul promovării parteneriatului
local,cooperării între sectoarele public și privat în scopul aplicării politicilor
sectoriale și teritoriale în politica de dezvoltare regională;
 politici de utilizare a instrumentelor financiare în sensul asigurării obiectului
“fonduri” de ADR;
 susținerea dezvoltării serviciilor productive, la nivelul micilor întreprinderi, prin
crearea climatului antreprenorial local (inovare, pregătire profesională, consultan ță,
reducerea birocra ției);

Încercând să găsim o defini ție completă, cât mai reală a ADR -urilor, în care să se identifice atât
componenta economică a obiectivelor ace stuia prin natura activită ților legate de dezvoltarea
poten țialului european al zonei geografice, cât și componenta socială prin creșterea calită ții
oamenilor ce trăiesc în aceste zone geografice, găsim în literatura de specialitate tipologia ADR,
care, d upă unii specialiști este concepută în două clasificări:
A. după origine :
 agen ții infiin țate de guvernele centrale;
 agen ții existente la nivelul autorită ților locale și regionale;
 agen ții infiin țate de autorită țile locale și regionale;
 agen ții independente infiin țate prin parteneriat public și privat.

65 B. după activitate :
 agen ții strategice;
 agen ții opera ționale globale;
 agen ții opera ționale sectoriale;
 agen ții interne de atrac ție;
C. în func ție de serviciile oferite :
 tradiționale;
 inovatoare.

Luând în considerare diversitatea condi țiilor economice, sociale, politice și nu în ultimul rând,
geografice de infiin țare a ADR, acestea cunosc o diversitate și în forma legală , legitimitatea
acestora fiind dată de :
– agen ții infiin țate de stat și legisla ție indiv idualizată pe regiuni, tipologie
problematică etc.;
– agen ții intermunicipale (Belgia);
– organiza ții de drept public (Belgia, Germania);
– asocia ție nonprofit (Bulgaria,Fran ța, Portugalia,Ucraina, Ungaria);
– funda ție nonprofit (Danemarca, Polonia);
– societă ți pe acțiuni (Estonia, Polnia,Slovacia);
– societate economică mixtă (Fran ța);
– societate cu răspundere limitată (Germania,Grecia, Irlanda, Italia, Olanda ,etc.)
Managementul agen țiilor este a sigurat prin adunare generală, președinte, și vicepreședintele
acestuia, comitetul director, comisia de cenzuri și managerul general al agen ției.

Sistemul organizatoric al agen ției adoptă structura de tip func țional în care unită țile opera ționale
și func ționale sunt conduse cu un grad ridicat de responsabilitate, sistemul de comunicare cu
interiorul și exteriorul agen ției permite crearea fluxurilor informa ționale și ra ționalizarea
procesului decizional, favorizând reac ția rapidă la ac țiunea factorilor perturbatori și schimbarea
mediului prin flexibilitate ridicată. Pentru ope rativitate în rezolvarea unor probleme, unele

66 agen ții au prevăzut în statutele proprii crearea unor grupuri pe probleme (economice, de mediu,
servicii, consultan ță) de către Comitetele Directoare, cu rol consultativ în rela ție cu
managementul agen ției. Com itetul are dreptul și obliga ția de a aproba planurile strategice și
bugetul agen țiilor și formele de evaluare a activită ților, ședin țele acestora fiind lunare. În
practică, majoritatea agen țiilor au constituit Comitetele Executive, formate din 3 -5 dir ectori,
cu rolul de a solu ționa problemele, în sedin țele lunare.

Diversitatea și complexitatea proceselor economico -tehnice, știin țifice, sociale și chiar politice
întâlnite la nivel regional, manifestate cu intensită ți diferite, obligă managementul agen ției de
dezvoltare regională să accentueze schimbarea ca pe o bază a dezvoltării ei.

Atingerea unui obiectiv de dezvoltare regională în interesul comunită ții “impune din partea
statului capacitatea de a asigura cooperarea” între diverși actori ai cooperări i regionale, care
accepta noile dimensiuni ale dezvoltării locale și regionale.

Actori ai dezvoltării locale și regionale și nivelurile de interven ție sunt:

NIVEL NA ȚIONAL ȘI INTERNA ȚIONAL
 ministere economice;
 ministere sociale;
 Ministerul de Externe;
 Institute;
 Organiza ții naționale pentru dezvoltare;
 Întreprinderi mici și mijlocii;
 Fonduri de capital de risc;
 Institu ții pentru atragerea de investi ții;
 Organiza ții patronale.

NIVEL REGIONAL
 departamente ale autorită ților regionale;
 Camera de Comer ț și Industrie;
 Banca/Centrul regional de finan țare și/sau investi ții;
 Asocia ții regionale ale antreprenorilor;
 Agen ții regionale de dezvoltare;
 Capital de investi ții de risc.
NIVEL LOCAL

67  departamente ale autorită ților locale;
 Camera de Comer ț;
 Parcuri tehnice;

Centre de afaceri și inova ții;
 asocia ții locale ale antreprenorilor;
 societă ți de reconversie;
 consultan ți particulari;
 societă ți mobiliare;
 agen ții locale ale for țelor de muncă.

5. POLITICI DE DEZVOLTA RE REGIONALĂ ÎN ROMÂ NIA

5.1. Istoricul și perspectivele regiunilor și al dezvoltării regionale

Regionalismul are o tradi ție destul de puternică în țara noastră. Încă de la formarea statului
român modern, diviziunile statale s -au manifestat ca unită ți administrativ -teritoriale solide,
având fieca re particularită țile lor12.

După formarea statului unitar român prin unirea Transilvaniei cu Regatul României până la
trecerea țării noastre în zona de influen ță sovietică, teritoriul României era împăr țit în mai multe
ținuturi sau provincii, fiecare cuprinzând mai multe jude țe. Apoi, la începutul anilor ’50, a fost
adoptat modelul sovietic de organizare administrativ – teritorială în regiuni și raioane. Acest
model era specific centralismului birocratic promovat de sistemul socialist sovietic. La 1
ianuarie 1968 s -a trecut de la acest model anevoios la actuala formă de organizare, cu 39 de
județe, plus municipiul București, la început și 41 de jude țe plus municipiul București în
prezent. Organizarea administrativ – teritorială a României va trebui să se apropie cât mai mult,
ca principii și orientări, de cele ale țărilor membre ale U.E.

12 Politici regionale suport de curs , dispo nibil la adresa:
www.apubb.ro/wp -content/uploads/2011/02/Politici_regionale_Suport_de_curs.pd

68 În prezent , teritoriul României este împăr țit în 8 Regiuni de Dezvoltare -zone ce corespund unor
grupări de jude țe constituite prin asocierea voluntară a acestora, pe bază de conven ție semnată
de reprezentan ții consiliilor jude țene. Mai trebuie spus că regiunile de dezvoltare nu dispun de
personalitate juridică și nu sunt unită ți administrativ – teritoriale.
5.2. Politici regionale în România după 19 89

Societatea românească, în general și economia, în special, se confruntă, după anul 1989 cu un
proces de restructurare de o amploare și complexitate crescândă, despre care s -a vorbit mult, dar
s-a întreprins pu țin pentru în țelegerea implica ților multipl e în planul politicilor de dezvoltare.

Abstra ctul “proces de restructurare“ are ca puncte de plecare ac țiuni concrete de reprofilare,
dezfectare sau creare de noi agen ți economici într -o anumită zonă. În acel moment, un întreg
mecanism al schimbării se dec lanșează; dimensiunile acestuia merg de la economic,
modificarea indicatorilor economici, la social, calitatea vie ții locuitorilor zonei fiind vizată în
modul cel mai direct.

Această proiectare în spa țiu a restructurării economice conduce la apari ția unui fenomen,
manifestat și în alte țări care s -au confruntat cu probleme de restructurare, și anume conturarea
unor zone de declin economic ( și apoi social ), în care se manifestă o contradic ție severă între
doi factori importan ți ai creșterii: for ța de muncă și capitalul.

Consecin ța imediată este creșterea șomajului și scăderea nivelului de trai în zonă. Astfel de zone
sunt generatoare de conflicte sociale. Sarcina lichidării sau atenuării unor astfel de dezechilibre
este încredin țată politicii region ale, care este expresia interven ției statului pentru restabilirea
echilibrelor regionale, în general, și în sprijinul zonelor care necesită ajutor pentru rezolvarea
problemelor lor, în particular.

Deși realită țile românești oferă argumente suficiente pent ru ca o politică regională să poată fi
elaborată, o serie de deficien țe ale activită ții legislative și executive din anii imediat următori
anului 1989, nu au permis afirmarea unei politici regionale coerente. Astfel, indeciziile

69 guvernelor trecute de a for mula o orientare politică clară, lipsa de substan ță a strategiilor
sectoriale, timiditatea cu care s -au derulat unele tentative de reformă, modicitatea resurselor
necesare sus ținerii unor ac țiuni cu efecte asupra teritoriului, nedefinitivarea cadrului legi slativ
au avut drept rezultat întârzierea formulării unei concep ții politice regionale închegate,
sistematice, capabilă să răspundă cerin țelor interne actuale.

Între anii 1993 -1994 s -au înregistrat unele măsuri de protec ție socială care au avut efecte în
anumite regiuni, de data aceasta cu efecte pozitive. Măsurile au vizat, pe de o parte, să asigure
popula ției din zonele izolate serviciile unor cadre de spec ialitate din diferite domenii ( sănătate,
învățământ, asisten ță veterinară și fito -sanitară ) și pe d e altă parte, să compenseze condi țiile
dificile de muncă și via ță ale acestor specialiști, prin acordarea unor sporuri de izolare în
vederea atragerii și stabi lirii lor în zone defavorizate ( zone de munte, Delta Dunării , Apuseni,
etc ).

După anul 1998, s e poate vorbi de lansarea cu adevărat a procesului de dezvoltare regională la
standarde europene, prin crearea Consiliului Na țional de Dezvoltare Regională și a Agen ției
Naționale de Dezvoltare Regională cu filiale în cele 8 zone de dezvoltare. De asemenea tot în
această perioadă se poate vorbi de apari ția primelor strategii și planuri na ționale cu obiective
clare de dezvoltare.
Procesul de definire a regiunilor de dezvoltare implică următoarele stadii:
 identificarea jude țelor vecine cu profiluri economice și sociale similare sau
complementare;
 regruparea regiunilor de similaritate în regiuni de dezvoltare, definite prin rela ții
funcționale de tipul infrastructurii de comunicare sau al sistemelor de interac țiune
umană (8 regiuni de dezvoltare). Subregiunile cu probleme specifice de dezvoltare
(agricole, industriale, de mediu, etc.) sunt definite ca tipuri de arii problemă.
Aplicarea acestui proces a avut ca rezultat definirea următoarelor regiuni, cu subregiunile de
dezvoltare:

REGIUNI NORD -EST SUD -EST SUD SUD -VEST

70 Sub-regiuni Botoșani, Vaslui,
Iași Brăila, Gala ți,
Constan ța,Tulcea Argeș,
Dâmbovi ța,
Prahova Dolj, Olt,
Mehedin ți
Suceava, Neam ț,
Bacău Vrancea, Buzău Teleorman,
Giurgiu,
Ialomi ța,
Călărași Gorj, Vâlcea
REGIUNI VEST NORD -VEST CENTRU BUCUREȘI
Sub-regiuni Timiș, Arad, Cluj, Bihor, Brașov, Sibiu,
Caraș -Severin,
Hunedoara Satu-Mare, Sălaj,
Maramureș,
Bistri ța-Năsăud Covasna,
Harghita, Mureș,
Alba

Trebuie subliniat că aceste regiuni reprezintă cadrul de implementare și evaluare a politicilor de
dezvoltare regională și că ele sunt constituite ca o asoci ere benevolă de jude țe vecine ( 4-7
județe dintr -o regiune). Regiunile de dezvoltare nu dispun de personalitate juridică și nu sunt
unită ți administrativ -teritoriale.

Politica de dezvoltare regi onală este o componentă importantă a reformei generale care este
promovată de Guvernul României. Obiectivele de bază ale acestei politici sunt“diminuarea
dezechilibrelor regionale existente, prin stimularea unei dezvoltări echilibrate, prin recuperarea
accelerată a întârzierilor în dezvoltarea zonelor defavorizate ca urmare a unor condi ții istorice,
geografice, economice, sociale și politice, și prin prevenirea producerii de noi dezechilibre”.
Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România ( aprobată de Gu vernul României în 1997) a
eviden țiat că :
“disparită țile în nivelul dezvoltării diferitelor regiuni sunt rezultatul atât al poten țialului
acestora din punct de vedere al resurselor naturale și umane cât și al modelelor (economice,
demografice, sociale, po litice și culturale) care le -au modelat dezvoltarea de -a lungul istoriei.”

71 Fortele pie ței favorizează amplificarea disparită ților existente. Unele centre industriale sau
zone de servire au tendin ța să se dezvolte mai rapid, în timp ce zonele marginale cu profil
agricol și/sau cu facilită ți de comunica ții mai slabe cunosc o tot mai accentuată marginalizare.”
Asemenea tendin țe pot avea drept consecin ță nu numai pauperizarea relativă a anumitor regiuni,
ci și un nivel general al performan țelor economiei na ționale mai scăzut dacât dacă activitatea
economică ar fi repartizată mai echilibrat pe teritoriul țării.

Procesul larg de descentralizare economică și administrativă în România este și el reflectat în
lege, unde un alt obiectiv stabilit explicit este coordonarea politicilor sectoriale de
guvernare cu in țiativele și resursele locale și regionale “în vederea ajungerii la o dezvoltare
economică, socială și culturală durabilă” a regiunilor.
Aceste procese de stimulare a activită ților regionale, cooordonarea lor cu politicile de
guvernare centrală (în același timp asigurându -se că politicile sectoriale na ționale să reflecte
necesită țile regionale) și, de asemenea, promovarea cooperării între regiuni sunt, în esen ță, un
efort al Guvernului Românie i de a satisface necesită țile specifice ale României și ale tuturor
regiunilor ei. Totuși, ele toate sunt men ționate explicit de Legea Dezvoltării Regionale în
contextul solicitării României de a deveni membră a UE în general și al procesului de pregătire
a dezvoltării unor structuri și capacită ți institu ționale adecvate în raport cu politicile regionale
ale UE în special.
Așa cum s -a stabilit prin Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România:
 “…pentru asumarea obliga țiilor de stat membru al UE, un stat c andidat trebuie să
realizeze anumite obiective de pre -aderare în ce privește dezvoltarea socio –
economică, între care solu ționarea dezechilibrului economic dintre diversele regiuni
ale țării este o prioritate de nivel înalt.”
Principalele domenii pe care le pot viza politicile regionale sunt: dezvoltarea întreprinderilor,
piața for ței de muncă, atragerea investi țiilor, transferul de tehnologie, dezvoltarea sectorului
IMM -urilor, îmbunătă țirea infrastructurii, calitatea mediului înconjurător, sănătate, învă țământ
și cultură.
Potrivit principiului autonomiei locale, regiunile, prin autorită țile administra ției publice
organizate la nivelul acestora, au dreptul și capacitatea efectivă de a rezolva și gestiona, în nume

72 propriu și sub responsabilitatea lor, o part e importantă a treburilor publice, în interesul
colectivită ților regionale pe care le reprezintă.
Autonomia regională este administrativă și se exercită numai în cadrul constitu țional și legal din
fiecare stat. Prin urmare, autonomia regională bazată pe al te criterii, cum ar fi cele etnice,
rasiale, confesionale, politice, etc, este exclusă. Autonomia regională nu trebuie să aducă
atingere suveranită ții statului și integrită ții teritoriale a acestuia.

Raporturile dintre stat și regiune trebuie să se bazeze pe loialitate, cooperare și solidaritate.
Statul nu trebuie să prejudicieze sau să limiteze autonomia regională, dar nici regiunii nu -i este
îngăduit să știrbească autoritatea statului. În exercitarea competen țelor conferite de lege,
regiunile și autorită țile administra ției locale trebuie să asigure condi țiile pentru o cooperare
eficientă și reciproc avantajoasă. Autorită țile locale trebuie să fie consultate de către autorită țile
regionale ori de câte ori, prin măsurile luate de către acestea din urmă, sun t afectate interesele
din sfera lor de competen ță sau interesele individuale.

După unii autori, descentralizarea este văzută ca o absen ță a stării de dependen ță față de
autorită țile centrale Autonomia locală și descentralizarea serviciilor, trebuie văzută ca un cadru
care permite o lărgire a competen țelor peste care se suprapun celelalte nivele regionale
(regiunile de dezvoltare), în îndeplinirea obiectivelor politicilor de dezvoltare regională.

Descentralizarea semnifică transferul unor prerogative ale p uterii centrale – statul -autorită ților
publice locale. Termenul descentralizare evocă ideea unei colectivită ți locale înglobată într -o
altă colectivitate mai vastă dar care se administrează ea însăși, respectiv își girează propriile
afaceri.

Literatura de specialitate a impus două forme ale descentralizării:
 descentralizarea teritorială care reprezintă faptul că teritoriul statului este împăr țit în
unită ți administrativ -teritoriale, dar, acestea nu sunt simple frac țiuni geografice ale
statului, dimpotrivă, ele sunt persoane juridice de drept public respectiv cu un
patrimoniu distinct de cel al statului, buget propriu și atribute de putere publică.
Conducerea unită ților administrativ – teritoriale astfel create, apar ține autorită ților
administra ției publice locale, și nu unor agen ți ai puterii centrale executive, aceste

73 autorită ți fiind alese de cetă țenii din unită țile administrativ -teritoriale;
 descentralizarea pe servicii care implică transferarea unui serviciu public din competen ța
autorită ților centrale și organizarea lui autonomă, prin atribuirea unui patrimoniu și
autorită ți conducatoare proprii, independente fa ță de autorită țile administrative din
competen ța cărora aceste servicii au fost transferate.

În România s -a introdus principiul descentralizării serviciilor -serviciul public, adică mijlocul
prin care administra ția își exercită activitatea. Serviciul public este orice activitate a autorită ților
publice pentru satisfacerea unor nevoi de interes general care sunt atât de importante în cât
trebuie să func ționeze în mod regulat și continuu.
În cadrul U.E., politicile de dezvoltare regională sunt o componentă a Politicilor structurale ale
Uniunii. Patru principii majore stau la baza modului în care Politicile Structurale ale U.E sunt
proie ctate și puse în aplicare:
Programele și proiectele sprijinite prin Fondurile Structurale să fie puse în aplicare într -un mod
care implică nu numai o gamă largă de agen ți de implementare dar și participarea
reprezentan ților beneficiarilor. Respectarea aces tui principiu este considerată a crește relevan ța
și eficacitatea activită ții sprijinite și de asemenea a promova o anumită acurate țe a răspunsului
care confirmă că activitatea are efectul scontat.

Pentru a crește eficien ța resurselor limitate disponibile , activitatea asistată se preconizează a fi
sub forma unui program cu coeren ță internă, conferită de ac țiuni complementare și care este
definit în lumina unei strategii explicite. Astfel, impactul global al unui program trebuie în
principiu să fie mai mare decât suma impactului proiectelor i ndividuale pe care le con ține
(efectul sinergic ).

Activitatea sprijinită prin Fondurile Structurale se preconizează a fi în coeren ță și
complementaritate cu alte eforturi na ționale de promovare a dezvoltării structurale . Cerin ța de
coeren ță este destinată a asigura că ac țiunile finan țate de U.E. vin în completarea politicilor
naționale și regionale existente, atât cantitativ cât și calitativ mai curând decât să lucreze pe
direc ții încrucișate sau divergente.

74 Ca o consec ință logică a necesită ții de a lega activitatea asistată de strategiile explicite și
obiectivele specifice și pentru a utiliza la maximum resursele relativ limitate, ac țiunile sprijinite
prin intermediul Fondurilor Structurale urmăresc a se focaliza, conce ntra, asupra unor aspecte și
probleme limitate și clar identificabile.

6. INSTRUMENTE DE PLANI FICARE
6.1. Strategii -națională și regională

Strategia este un demers prin care, pe baza diagnozei situa ției economice și sociale existente se
formulează principiile și obiectivele pe termen mediu și lung, cu stabilirea priorită ților și a
resurselor necesare (umane, materiale, financiare, informa ționale).

6.2. Rolul dezvoltării regionale pe baza Strategiei na ționale de dezvoltare
economică pe termen mediu a României

În Ro mânia, rela ția dintre modelul teritorial al structurilor administrative și distribu ția spa țială a
activită ții economice a fost fracturată, pentru o jumatate de secol după cel de -al doilea razboi
mondial, printr -o perioadă în care decizia centralizată a fost determinantă în localizarea celor
mai importante activită ți economice. În privin ța fostei politici economice socialiste, sistemul
central de planificare a implementat o politică teritorială cu scopul de a realiza același nivel de
dezvoltare pentru toa te jude țele, iar investi țiile au fost orientate în această direc ție. Ca o
consecin ță, nici o structură jude țeană sau de regiune istorică nu a dezvoltat mecanisme adecvate
pentru a aplica eficient tipuri de politici pe care România să le poată aborda în sec olul XXI.

Având aceste antecedente, după zece ani de la schimbarea regimului politic din România, a fost
adoptată Strategia na țională de dezvoltare economică pe termen mediu a României. Obiectivul
principal al Strategiei na ționale de dezvoltare economică pe termen mediu este crearea unei
economii na ționale func ționale care să corespundă normelor, principiilor, mecanismelor,
institu țiilor și politicilor Uniunii Europene. Strategia are în vedere evaluarea riguroasă a

75 costurilor sociale ale tranzi ției și ale promovării reformei, precum și ale aderării la Uniunea
Europeană. Filozofia acestei elaborări are la bază convingerea că atât reforma, cât și integrarea
nu constituie cauza dificultă ților cu care ne confruntăm, ci calea solu ționării lor, că România va
fi în măsură să aducă o contribu ție la crearea unei Europe unite, stabile și prospere, să aibă un
rol crescând în via ța interna țională., la promovarea valorilor euro -atlantice.

În opinia autorilor strategiei na ționale de dezvoltare economică pe termen mediu a României,
aceasta are drept scop crearea de condi ții pentru realizarea următoarelor șase deziderate:
 asigurarea creșterii economice;
 continuarea măsurilor de stabilizare macroeconomică prin asigurarea unor deficite
bugetare suportabile;
 promovarea unor politici coerente, compatibile cu mecanismele U.E.;
 crearea unui mediu de afaceri prielnic;
 elaborarea și asumarea unui program pe termen lung pentru eliminarea riscurilor de
accidente ecologice;
 modernizarea și dezvoltarea serviciilor de utilitate publică ;
Asigurarea creșterii economice se va realiza prin creșterea ratei investi țiilor, care va fi realizată
prin intermediul capitalului autohton cât și extern. Activitatea economică va suferi modificări
prin creșterea transparen ței coroborată cu creșterea eco nomică de 4- 6% pe an.

Al doilea deziderat, continuarea măsurilor de stabilizare macro -economică, se va realiza prin
gestionarea corespunzătoare a datoriei publice și a deficitului contului curent.

Compatibilizarea politicilor adoptate cu mecanismele Uniunii Europene vine în sprijinul
eforturilor de integrare ale României. Acest obiectiv se va realiza conform Strategiei na ționale
de dezvoltare economică a României pe termen mediu prin ajustarea structurală a economiei,
dezvoltarea și modernizarea infra structurii fizice, știin țifice și sociale, revitalizarea și
retehnologizarea industriilor cu poten țial competitiv, construirea unei agriculturi întemeiate pe
exploata ții de dimensiuni optime, sprijinirea serviciilor financiare, a sectorului ter țiar în gene ral.

Îmbunătă țirea mediului de afaceri din România, a cărei necesitate a fost sesizată de mai multe

76 ori de posibilii parteneri de afaceri interna ționali în ultimii 11 ani, este un alt obieciv pentru
care se precizează solu ții în Strategia na țională. Aces t obiectiv se va realiza printr -un cadru
legal coerent și stabil care să asigure dezvoltarea competi ției de pia ță, reducerea costurilor de
tranzac ție și diminuarea poverii fiscale, promovarea unor măsuri specifice de stimulare a IMM –
urilor, definirea clară a drepturilor de proprietate, asigurarea unor structuri administrative și
juridice adecvate, capabile să asigure aplicarea legii și respectarea obliga țiilor contractuale.

Ultimele două deziderate au ca scop îmbunătă țirea calită ții serviciilor oferite pop ulației și
protejarea mediului înconjurător, obiective care în trecut nu au reprezentat neapărat o prioritate
pentru reprezentan ții puterii din România.

Se mai prevede necesitatea înfiin țării unui organism permanent însărcinat cu reactualizarea
continuă și monitorizarea aplicării strategiei.

Documentul este structurat pe șase capitole în cadrul cărora se face pe de o parte o analiză a
stării economice, iar pe de altă parte, se trasează liniile de dezvoltare a economiei României pe
termen mediu.

6.3. Schița Strategiei Na ționale a Dezvoltării Regionale – axe de dezvoltare

Necesitatea creării, pe de o parte, a premiselor unor activită ți economice și accelerării dinamicii
economice în teritoriu, iar pe de altă parte necesitatea preîntîmpinării la timp a urmăril or
nedorite ale restructurării industrial a ridicat permanent problema instrumentelor cu ajutorul
cărora politica regională poate exercita o influen ță benefică asupra dezvoltării teritoriale.
Nevoia de a ac ționa nu a lăsat timp pentru elaborarea unor programe și planuri detaliate, motiv
pentru care s -a vorbit adesea în Europa de Est de un "management de criză". Elaborarea la
inițiativa UE, de către țările candidate la aderare, a Planurilor Na ționale de Dezvoltare vine să
înlăture acest neajuns. Și România, înscrisă în acest proces de aderare la UE, se află la primul
exerci țiu de planificare și programare realizat în condi țiile economiei de pia ță. Acest exerci țiu s-
a concretizat în elaborarea primului Plan Na țional de Dezvoltare, ale cărui priorită ți rezultă din
corelarea priorită ților na ționale cu cele regionale.

77
Prin strategia sa, Planul Na țional de Dezvoltare a României urmărește cea mai bună utilizare a
resurselor umane, materiale și financiare pentru dinamizarea și optimizarea activită ților în
domeniile relevante pentru dezvoltarea regională.

În concordan ță cu cerin țele etapei actuale, politica regională în România prin strategia adoptată
în cadrul Planului Na țional de Dezvoltare pentru perioada 2000 -2006 se înscrie pe următoarele
axe de dezvolt are:
Axa I . Îmbunătă țirea structurii economice regionale
Axa II . Îmbunătă țirea și dezvoltarea infrastructurii regionale și locale
Axa III . Dezvoltarea resurselor umane
Axa IV . Dezvoltarea turismului
Axa V. Stimularea cercetării știin țifice, dezvoltării tehnologice , crearea societă ții
informa ționale
Axa VI. Dezvoltarea economico -socială a spa țiului rural .

Scopul principal al sprijinirii dezvoltării regionale în cadrul axei de dezvoltare "Îmbunătă țirea
structurii economice regionale" îl reprezintă dezvoltarea celor mai adecvate structuri
economice, corespunzătoare cerin țelor economiei de pia ță, care să permită crearea și asigurarea
de locuri de muncă competitive în toate regiunile țării și, în mod special, în regiunile, zonele,
județele structural d eficitare. Pentru atingerea în mod eficient a acestui scop, un mijloc
important îl reprezintă sprijinirea investi țiilor productive și a investi țiilor în infrastructura
regională în țeleasă în mod larg:
 Dezvoltarea sectorului privat și promovarea investi țiilor, prin orientarea acestora
spre sectorul productiv

Dupa 1990, România a cunoscut o diminuare semnificativă a capitalului total investit în
industria prelucrătoare. Cele mai multe investi ții realizate au fost concentrate în industria
energetică (extract ivă de petrol și gaze naturale), industria metalurgică și în industria alimentară

78 (în principal ca urmare a privatizării). Pu ține alte industrii orientate către export, cum ar fi
industria de confec ții, au beneficiat de investi ții străine directe, sub form a unor joint venture
care au beneficiat de avantajul mîinii de lucru ieftine (în 1996 salariul mediu în industrie era de
104 USD fa ță de 307 USD în Ungaria și 268 USD în Slovacia), dar al căror aport tehnologic a
fost extrem de scăzut.

Având în vedere pot ențialul economic al țării este necesară promovarea unei politici
investi ționale active și a unei rate înalte de formare a capitalului fix. Această politică
investi țională va fi orientată spre creșterea mai rapidă a ramurilor și sectoarelor cu valoare
adaugată ridicată, cu consum mare de știin ță și tehnologie, care să ridice nivelul de eficien ță și
competitivitate internă și externă a economiei românești și să creeze locuri de muncă.

Fără stimulente adecvate, investitorii, atât interni cât și cei străini, consideră riscant să
investească în sectoare de înaltă tehnologie sau în tehnologii care nu afectează calitatea
mediului înconjurător. În anumite Regiuni lipsesc infrastructurile de bază specifice economiei
de pia ță, cum sunt, de exemplu, clădiri sau construc ții adecvate pentru târguri și expozi ții.
Lipsesc de asemenea serviciile corespunzătoare exigen țelor familiilor specialiștilor și
investitorilor străini care ar dori să vină în România.

Din aceste motive, sunt necesare, la nivel regional, măsuri p entru diversificarea economiei,
dezvoltarea sectorului privat și restructurarea și/sau modernizarea industriei. Obiectivul prioritar
va fi atragerea investi țiilor, atât din surse private, cât și din împrumuturi interna ționale (BERD,
Banca Mondială).

Dato rită faptului că nu există o suficientă alimentare cu capital productive a tuturor regiunilor
țării, sprijinirea investi țiilor productive reprezintă pentru România o prioritate a politicii
naționale de dezvoltare economică regională. Acest sprijin are ca s cop reducerea deficitului de
locuri de muncă în industria prelucrătoare și în servicii pentru produc ție, creând în același timp
structuri economice moderne. În acest sens, se are în vedere sprijinirea dezvoltării serviciilor
novatoare și a industriilor de vârf, în special tehnologia informa ției, comunica țiilor etc. luând în

79 considerare, în sus ținerea acestei idei, poten țialul de calificare deja existent în aceste domenii.

Este de men ționat că în ultimii ani, România a avut mult de suferit (prin emigrarea tinerilor
specialiști cu înaltă calificare în informatică) pentru faptul că nu a existat o strategie în acest
domeniu. Necesitatea unei asemenea strategii este cu atât mai necesară cu cât, în ultimul timp,
sunt tot mai evidente măsurile guvernamentale ale unor țări europene dezvoltate, îndeosebi
Germania, de atragere a poten țialului profesional existent în aceste domenii, care vizează Estul
Europei, și în mod explicit România și Bulgaria.

Nivelul investi țiilor este direct influen țat de procesul de economisire internă, precum și de
atractivitatea mediului economic na țional, care determină interesul și absorb ția eficientă a
investi țiilor străine de către economia na țională.

Încurajarea unui nou comportament investi țional al agen ților economici, bazat pe prerogativele
și poten țialul proprietă ții private, al liberei ini țiative și managementului strategic, reprezintă o
prioritate în perioada următoare. De asemenea se consideră prioritară stimularea activită ții
investi ționale private în sectorul productiv și în realizarea infrastructurilor adiacente economiei
cât și în îmbunătă țirea și completarea infrastructurilor de bază.

Guvernul consideră stimularea investi țiilor străine directe ca o pârghie esen țială pentru
finan țarea dezvoltării. În contextul crește rii capacită ții de elaborare și implementare de politici
de dezvoltare regională și locală și al îmbunătă țirii climatului pentru dezvoltarea afacerilor se
urmărește cu precădere creșterea investi țiilor străine directe de mici dimensiuni în totalul
investi țiilor străine directe.

Ca principiu de bază, sprijinul investi țional la care se referă această prioritate se adresează nu
numai întreprinderilor mici și mijlocii, ci și întreprinderilor mari.

Aceasta axă de dezvoltare poate contribui la creșterea economi că a regiunilor și favoriza
competi ția. Volumul investi țiilor în întreprinderi productive este cheia pentru crearea de locuri
de muncă stabile și totodată pentru micșorarea diferen ței de productivitate dintre România și

80 țările dezvoltate. Investi țiile în țara noastră trebuie să se situeze pe o perioadă lungă de timp
peste nivelul țărilor cu care ne concurăm. Investi țiile străine au fost mult timp inhibate datorită
unor factori cum au fost: nesiguran ța privind proprietatea pamîntului. Aceasta a constituit un
impediment principal în calea investi țiilor și a făcut ca privatizarea să fie încetinită. Un alt
impediment l -a constituit faptul că valoarea bunurilor nu reprezintă o garan ție suficientă pentru
bănci pentru a primi creditele necesare, investitorii tre buind să garanteze cu bunuri și valori din
străinătate. La aceste probleme s -au adaugat și au dat amploare celorlalte, inexisten ța unor
planuri adecvate de utilizare a pamîntului.
Sprijinirea întreprinderilor productive este direc ționată spre:
 Dezvoltarea bazei economice în special în sectorul productiv, a serviciilor de
produc ție și dezvoltării substan țiale a economiei turismului;
 Sprijinirea unor întreprinderi existente (sau a unor par ți ale acestora) care dovedesc
că pot deveni viabile și se pot adapta l a cerin țele schimbărilor structurale.

Sprijinirea investitiilor productive, cu luarea în considerare a factorului mediu, conduce la
folosirea eficientă a resurselor, la creșterea eficien ței economice și a capacită ții concuren țiale,
cât și la crearea și pă strarea locurilor de muncă.

Initia țiva privată, ca expresie a func ționării mecanismelor economiei de pia ță, va fi stimulată
prin diverse pârghii, macro și micro economice. Investi țiile din bani publici facilitează
expansiunea ini țiativelor private, prin p reluarea de către stat sau comunită ți, a unui efort
material substan țial necesar demarării unor activită ți productive, pentru:
 Pregătirea terenurilor rămase după dezafectarea uneia sau mai multor întreprinderi în
cazul platformelor industriale, pentru primirea de noi activită ți destinate industriei și
meșteșugurilor;
 Căi de transport locale, în special căi de acces spre zonele în care urmează să se
dezvolte o nouă întreprindere;
 Parcuri industriale, centre tehnologice (cercetare, design, prototipuri, et c.) unită ți de
aprovizionare și unită ți de îndepărtare a reziduurilor;
 Pregătirea terenurilor pentru industria turistică

81 Evaluarea sprijinului ce se poate acorda va lua în calcul succesele regiunilor în procesul de
restructurare economică și adaptare la n oul tip de economie. Mărimea sprijinul financiar acordat
acestei priorită ți va fi corelată, în timp, și va ajunge să depindă de efectele în planul
schimbărilor structurale pe care îl vor avea investi țiile care s -au realizat.

Îmbunătă țirea structurii econ omice regionale prin sprijinirea investi țiilor productive și a
sectorului privat este concepută atît de larg, încît în afara scopurilor specifice de politică
regională să sprijine și alte obiective ale politicii na ționale, cu consecin țe spa țiale cum sunt:

Prin sprijinul investi țional acordat se creează în regiunile slabe din punct de vedere structural
noi locuri de muncă durabile și capacitate concuren țială. Prin aceasta, se micșorează sarcina
autorită ților na ționale și locale de a suporta cheltuieli legat e de șomaj, aloca ții de sprijin, etc.
Sprijinirea investi țiilor productive sus ține, totodată, politica pie ței for ței de muncă prin măsuri
de calificare și recalificare a popula ției ocupate și finan țare de locuri de muncă, de exemplu pe
termen limitat, până la revigorarea activită ții economice generale sau a unei anumite
întreprinderi. Observând practica altor țări, ca de exemplu Germania, se are în vedere că
măsurile luate în cadrul acestei priorită ți să poată avea și o func ție de "punte" în perioada dintre
căderea economică a unei vechi întreprinderi și realizarea unei structuri noi concuren țiale, în
sensul asigurării păstrării calificării și capacită ții de muncă a personalului care ar urma să fie
disponibilizat. În acest mod politica pie ței for ței de muncă are intervalul de timp necesar pentru
a lua în mod coerent măsurile de restructurare și creare de noi locuri de muncă eficiente.

Dacă ini țial sprijinul investi țional public s -a concentrat – cu urmările cunoscute – în marea
industrie na țională repre zentativă, acum se are în vedere ca sprijinul investi țional să fie acordat
diferen țiat, cu accent special pe IMM. În țările comunitare există o listă, așa -numită "lista
pozitivă" a sectoarelor economice demne de a fi sprijinite, care con ține 18 domenii leg ate de
servicii și 21 de meșteșuguri tradi ționale. Această listă poate fi suplimentată în cazul în care se
dovedește viabilitatea lor. Alcătuirea unei asemenea liste și în țara noastră reprezintă o
necesitate, cu atât mai mult cu cât anumite meserii tradi ționale sunt pe cale de dispari ție.
Aceasta ar putea contribui la o diversificare – în alte țări foarte bine conturată – a activită ților
economice regional – specifice, demne de a fi sprijinite. În această listă ar putea intra:

82 harnașamente de calitate supe rioară pentru cai – înainte specifice Transilvaniei, ceramic neagră
populară din nordul Moldovei, picturi pe sticlă specifice Transilvaniei, desagi ornamentali
specifici zonei subcarpatice, obiecte sculptate în piatră, opinci miniatural – decorative, plos ca
pentru băuturi sculptate în lemn și pictate, etc.

Prin realizarea de locuri de muncă și câștiguri în cadrul IMM dintr -o anumită regiune, poate
apare și o cerere suplimentară în regiunea respectivă de mici întreprinderi adi ționale de
meșteșuguri și servicii, cu arie limitată regional – locală, acestea reprezentând de fapt efectele
secundare ale sprijinului investi țional ini țial acordat anumitor IMM.
Sprijinirea investi țiilor productive se va face în condi țiile respectării standardelor de protec ție a
mediului. De regulă fiecare nouă investi ție este mai favorabilă mediului: materii prime și
energie mai reduse, utilizare de materii prime care se reânnoiesc, emisii poluante limitate,
protec ția integrată a mediului, etc. Înnoirea aparatului de produc ție sprijină evident și protec ția
mediului. Vor fi sprijinite investi țiile pentru protec ția mediului, îndeosebi investi ții în
întreprinderile care oferă produse și servicii în domeniul protec ției mediului, de exemplu
întreprinderi pentru reciclarea materiilor p rime, etc.

În cadrul sprijinului infrastructural vor fi sus ținute măsurile specifice de protec ție a mediului ca
de exemplu: reamenajarea pentru refolosire a suprafe țelor industriale și de produc ție lăsate în
paragină, inclusiv asanarea necesară a urmărilor activită ților industriale, realizarea de alimentări
cu apă și canalizare, instala ții pentru gunoi menajer și reziduuri industriale, măsuri împotriva
poluării fonice, de echilibrare ecologică în zonele industriale care vor apărea.

În ultimul timp , s-a constatat deteriorarea imaginii României ca țară poten țial industrială, odată
cu eviden țierea sechelelor activită ților productive, care nu au ținut cont de protec ția mediului.
Chiar imaginea dezastruoasă a unită ților industriale în care s -a stopat activitatea economică, atât
în zona urbană cât și rurală, nu sunt în măsură să atragă poten țiali investitori, astfel încât o
preocupare foarte importantă a programului de dezvoltare a României va fi acordată înlăturării
acestei situa ții. În multe țări din Estul Europei au fost create firme controlate de administra țiile
locale, care au angajat, pe diferite termene, personal disponibilizat, în scopul refacerii urmărilor
activită ților industriale trecute, asupra mediului cât și pregătirii acestor areale pentru a

83 prelua noi investi ții. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât localizarea vechilor industrii nu numai
că afectează mediul din zone nodale ale teritoriului, dar multe zone industriale au fost create în
cele mai favorabile areale geografice, în ceea ce privește apropierea de căi de comunica ție și
locuin țe. Refacerea acestor areale industriale, nu numai că favorizează protec ția mediului, dar
reprezintă un avantaj în ceea ce privește eficientizarea noilor investi ții, deoarece dispun de o
infrastructură ca re trebuie îmbunătă țită și nu total reânnoită.

Sprijinirea investi țiilor are un impact pozitiv și asupra cercetării și dezvoltării, transferului de
tehnologie și inova ție. Ca regulă, fiecare nouă investi ție reprezintă un progres tehnic.
Descoperirile devi n prin investi ții inova ții. Un sprijin investi țional care conduce la
modernizarea aparatului productiv con ține un transfer de tehnologie și accelerează procesul de
inova ție. Pentru a realiza scopurile legate de îmbunătă țirea structurii economice regionale vor fi
susținute investi țiile în unită ți specializate în domeniul cercetării – dezvoltării, de exemplu sec ții
de cercetare, birouri de construc ții și dezvoltare, laboratoare de cercetare. Se are în vedere că
activită țile întreprinderilor axate pe cercetare și dezvoltare tehnologică intensivă să fie trecute
pe liste speciale destinate sprijinirii ramurilor economice prioritare care urmează să primească
un ajutor substan țial. În afara acestora, pot fi sprijinite centrele de produc ție care contribuie la
apari ția, dezvoltarea, implementarea și diseminarea de cunoștin țe tehnice noi sau dezvoltarea și
fabricarea de noi produse.

Prin sprijinirea investi țiilor productive este vizată transformarea locurilor de calificare în
diferite meserii, în locuri de muncă de lu ngă durată. Propunem ca aceste noi locuri de muncă
create în acest mod să fie evaluate în procesul acordării sprijinului financiar, cât două locuri de
muncă existente. În cadrul sprijinului infrastructural pot fi finan țate unită ți de calificare,
recalif icare și de calificare profesională superioară.

Sprijinirea creării de noi întreprinderi, sau dezvoltarea, ra ționalizarea și modernizarea altora, dar
și îmbunătă țirea cadrului structural infrastructural are ca scop mobilizarea poten țialului endogen
de dez voltare al regiunilor. Un important poten țial de dezvoltare există în orașele mari.
Sprijinul acordat investi țiilor particulare și publice contribuie la dezvoltarea orașelor, ajutându –
le să depășească problemele deficien țelor structurale regionale. În ace st sens, se va acorda

84 sprijin centrelor tehnologice, unită ților de învă țământ care asigură multicalificare profesională și
activită ților de transformare a arealelor industriale dezafectate în zone capabile de a prelua noile
tipuri de industrii concuren țiale. Desigur că vor fi sprijinite acele investi ții care contribuie și la
transferul activită ților industriale din centrul orașelor la periferia acestora.

Sprijinirea investi țiilor productive poate contribui la creșterea economică, stimularea
concuren ței, oc uparea de durată a for ței de muncă, precum și la diminuarea diferen țelor de
productivitate între România și alte țări.

Sprijinirea dezvoltării Întreprinderilor Mici și Mijlocii (IMM) are ca scop sprijinirea
restructurării zonelor aflate în declin industrial, protejarea infrastructurii acestor regiuni și
pregatirea teritoriilor lor pentru primirea de noi activită ți. IMM -urile sunt locomotivele în ce
privește crearea de locuri de muncă, având flexibilitatea necesară pentru a se putea adapta mai
bine la cerin țele unei economii de pia ță dinamice.

În 1998, în România existau mai mult de 34.000 de IMM -uri în industrie, cu peste 15.000 mai
multe decât în 1992. În realitate, numărul lor este mai mare, dacă se ia în considerare faptul că o
propor ție semnificativă a micro -întreprinderilor operează încă în economia subterană. Deși
contribu ția lor la formarea PIB este limitată, IMM -urile reprezintă principala sursă pentru
crearea de locuri de muncă în industria prelucrătoare.

Pînă în prezent, dezvoltare a IMM -urilor a fost impiedicată, îndeosebi în mediul rural, de o serie
de factori cum sunt accesul dificil la surse de finan țare și lipsa serviciilor specifice. Un sector
bine dezvoltat al IMM -urilor este un element de maximă importan ță pentru asigurarea u nei
creșteri economice echilibrate și crearea de oportunită ți pentru ocuparea popula ției în toate
Regiunile.

Transferul la Regiuni a managementului asisten ței financiare destinate sus ținerii sectorului
IMM -urilor poate contribui în mod substan țial la atin gerea acestor obiective.

Principalele ac țiuni se vor axa pe sprijinirea investi țiilor productive directe și pe asigurarea de

85 servicii pentru IMM -uri prin diferite scheme de finan țare.

În compara ție cu întreprinderile mari, IMM au capacitatea de a se adap ta rapid, de a fi
inovatoare și de a realiza ritmuri de creștere foarte ridicate. În concuren ță cu marile
întreprinderi prezintă anumite dezavantaje datorate mărimii lor. Echilibrarea avantajelor și
dezavantajelor IMM prin măsuri specifice constituie o tră sătură fundamentală a politicilor
economice privind sprijinirea clasei de mijloc ale țărilor industrializate și a UE.

În țara noastră, în afara deficitelor cunoscute ale IMM, situa ția actuală a multora dintre acestea
se caracterizează prin slăbiciuni spec ifice, cauzate de procesele de trecere de la economia
centralizată, la cea de pia ță.

Proiectele eligibile pentru IMM – uri vor fi acelea care urmăresc diversificarea structurii
economice, dezvoltarea sectorului privat, precum și restructurarea și moderniz area ramurilor
industriale, prin sprijinirea IMM -urilor productive. Este important ca IMM să fie ajutate să -și
îmbunătă țească accesul la cercetare, cu scopul de a accelera transferul de tehnologie, dând în
același timp posibilitatea tinerilor oameni de ști ință să-și valorifice mai ușor inven țiile. Aceasta
înseamnă totodată și facilitarea accesului la resurse financiare și la acordarea de sprijin în
domeniul comercializării pentru ca acestea să dobândească o dimensiune europeană și chiar
interna țională.

Potențialul economic al unei regiuni cât și atractivitatea ei pentru localizarea investi țiilor depinde
într-o măsură însemnată de condi țiile infrastructurale ale acestora. Conceptual dar și practic
"poten țialul infrastructural" s -a extins ca arie de cuprindere, acesta incluzând mult mai multe
componente decât se în țelegea până acum în mod obișnuit, respectiv infrastructura de drumuri .

Inițiativele de dezvoltare regională, pentru a avea succes, au nevoie ca infrastructura locală, ca
baza economică a unei regiuni, să fie capabilă să răspundă cerin țelor de dezvoltare. În România,
infrastructurile sociale și economice nu sunt suficient dezvoltate pentru a face fa ță cerin țelor unei
economii în dezvoltare.

O importan ță tot mai mare în actuala etapa de dez voltare și structuri economice interna ționale, a

86 dobândit -o infrastructura comunica țiilor și infrastructura reprezentată de suprafe țele de teren
care trebuie amenajate, astfel încât să corespundă cerin țelor implantării de noi industrii. Acest
ultim tip de infrastructură este cu atât mai căutat, cu cât s -a constatat că vechile industrii, chiar în
condi ții de retehnologizare sunt necompetitive, iar investi țiile în "green areas" ridică mult prea
mult costul investi țiilor. De toate aceste aspecte s -a ținut sea ma la identificarea măsurilor care se
subsumează acestei priorită ți de dezvoltare, acoperită de conceptul "Infrastructura regională și
locală ".

Piața for ței de muncă în România se caracteriza înainte de 1990 prin ocuparea completă a
popula ției și utiliza rea ineficientă a for ței de muncă. Scăderea dramatică a activită ții economice
în ultimii 9 ani a s -a repercutat și pe pia ța muncii , prin creșterea numărului șomerilor.

Deși rata șomajului a crescut în ultimii ani prin disponibilizările care au avut loc în sectorul
minier și întreprinderile de stat, se așteaptă și în continuare o creștere semnificativă a nivelului
șomajului și a subocupării, ca urmare a accelerării proc esului de restructurare industrială a
țării, îndeosebi în acele regiuni cu jude țe având industrii în declin (industrie grea, chimică și
construc ții de mașini). De aceea, un obiectiv important îl constituie crearea de oportunită ți
pentru ocupare durabilă, în care un rol important îl au programele de dezvoltare regională.

În același timp, schimbările economice care au avut loc, dezvoltarea economiei de pia ță și în
general restructurarea economiei românești pe principiile economiei de pia ță, au condus și la
importante schimbări în cerin țele pie ței muncii. În afara șomajului datorat lipsei locurilor de
muncă se manifestă tot mai clar pe pia ța muncii un deficit de calificare a popula ției.

În România, ca și în alte țări candidate, nivelul formal de calificare al for ței de muncă este
relativ ridicat. Mai exact, numărul celor care de țin o diplomă este mare. Există însă o mare
lipsă de experien ță a popula ției în a lucra corespunzător cerin țelor economiei de pia ță. De
asemenea popula ția trebuie să capete prin form are și un comportament adaptat noilor condi ții
schimbate. Cea mai mare problemă o constituie anticiparea cât mai exactă a cerin țelor
viitoare de calificare și asimilarea mentală a ideii de înva țare pe tot timpul vie ții, atât a celor în
poziții de manageri în întreprinderi cât și ca simpli executan ți. Recalificarea nu înseamnă

87 neapărat o meserie nouă ci adaptarea, ajustarea la cerin țele noi ale pieței.

Strategia na țională în ce privește politica for ței de muncă vizează crearea unor structuri care să
ducă la transformarea șomerilor în oameni activi pe prima pia ță a muncii ( care nu este finan țată
de stat), prin sprijinirea creării unor locuri de muncă competitive și durabile. Acest obiectiv se
va realiza prin promovarea unor măsuri active pentru crearea de l ocuri de muncă.

Fiecare din cele opt Regiuni de Dezvoltare și -a elaborat propria strategie de dezvoltare, în care
sunt identificate și sectoarele poten țiale de dezvoltare. Măsurile implementate prin componen ța
"dezvoltarea resurselor umane" vor fi complem entare ac țiunilor prevăzute pentru dezvoltarea
acestor sectoare.

Sintetic spus, dezvoltarea resurselor umane vizează trei direc ții importante de ac țiune:
 calificarea și recalificarea nu numai a șomerilor dar și a celor care lucrează în
întreprinderi de stat care urmează să se restructureze. Luarea de măsuri adecvate în
acest sens presupune o estimare adecvată a cerin țelor și a necesarului de calificare;
 politici active de ocupare a for ței de muncă;
 îmbunătă țirea integrării pe pia ța muncii a persoanelor d ezavantajate și a celor cu
probleme speciale;

Turismul în România este perceput în general ca reprezentând o sursă poten țială de creștere
economică. Din păcate, însă, există numeroase dificultă ți care trebuie depașite pentru ca acest
poten țial să devină o sursă de venituri pentru economia țării.

În ultimii ani, turismul românesc a înregistrat o diminuare importantă a numărului turiștilor,
atât români cât și străini (în termeni de înnoptări și cheltuieli totale). Românii cu venituri mari
își petre c din ce în ce mai mult vacan țele în alte țări (în special Grecia și Turcia), contribuind și
ei ca balan ța plă ților din turism să devină negativă.

Poten țialul turistic al României se bazează pe moștenirea culturală unică și frumuse țea
peisajului. Ca urma re, turismul are poten țialul de a crea un număr substan țial de locuri de

88 muncă, putând contribui la bunăstarea economică a regiunilor.

România are poate cea mai dezvoltată capacitate de cazare pentru turiști, concentrată în
stațiunile aflate la munte și mare. În prezent foarte multe din hotelurile, motelurile existente se
află într -o stare proastă de între ținere, care nu satisfac nici exigen țele cererii interne, de altfel în
continuă scădere. Turismul în țara noastră este încă slab dezvoltat și în ceea c e privește
metodologia și abordările utilizate în marketing.

Multe situri poten țial valoroase necesită investi ții în infrastructura de acces și lucrări de
restaurare. Pentru realizarea acestor obiective, trebuie întreprinse o serie de ac țiuni și măsuri în
domeniul infrastructurii private și publice, precum și în ceea ce privește serviciile de sprijin
adiționale. Turismul are nevoie de cercetări de pia ță adecvate și de programe coerente și
integrate de dezvoltare, înainte de a se face investi ții semnificati ve în infrastructura fizică
privată.

Prin urmare, turismul necesită investi ții substan țiale, nu doar în infrastructura hard, dar și în
componenta soft ( training, marketing etc.) a industriei turismului, pentru a atinge acel nivel
calitativ care să îl fa că competitiv pe pie țele interna ționale.

Restructurarea industriei tradi ționale a turismului necesită o privatizare exhaustivă și masive
investi ții private. Viabilitatea economică a acestor investi ții depinde de o cerere internă
crescândă – problemă ca re depașește cadrul acestui plan.

Strategia na țională de dezvoltare regională propune în domeniul turismului o strategie de
dezvoltare a turismului alternativ, bazată în cea mai mare parte pe forme de turism novatoare și
nișe cum sunt: turismul rural, tur ismul cultural și alte "pie țe nișe" ale turismului cum ar fi
turismul pentru vânat și pescuit, precum și circuitele turistice pentru "vin și mâncăruri
tradiționale".

O men țiune specială trebuie facută în legatură cu turismul rural. Întinse zone rurale din cadrul
regiunilor au multiple poten țiale care pot fi exploatate prin activită ți turistice: frumuse țea

89 peisajului natural, păstrarea structurilor sătești tradi ționale și a folclorului rural, etc. În mod
deosebit va fi sprijinită dezvoltarea poten țialul tur istic rural al zonelor rămase în urmă, care nu
au alte resurse, al zonelor agricole cu productivită ți scăzute la produsele agricole, etc.
Dezvoltarea turismului rural poate consolida veniturile obținute de popula ție din alte surse dar
poate constitui chia r și o sursă alternativă de câștiguri pentru popula ția acestor zone. Turismul
rural creează noi locuri de muncă, îndeosebi pentru femei, contribuind la rezolvarea gravelor
probleme de ocupare a for ței de muncă din mediul rural. Vor fi sprijinite acele proi ecte de
dezvoltare a turismului rural care prezintă oferte viabile.

Se va pune accent pe dezvoltarea unor pachete de servicii pentru turism care vizează grupuri
țintă (persoane în vârsta, tineri, etc.), care pot deveni componente ale unor aranjamente tu ristice
majore și pe măsuri de marketing dezvoltate în consens cu al ți furnizori de bunuri și servicii.
O aten ție specială va fi acordată dezvoltării infrastructurii turistice rurale și dezvoltării sau,
după caz, îmbunătă țirii calită ții capacită ților și facilită ților existente.
Justificarea acestei strategii se află în următoarele argumente:
 Până în prezent nu au existat încercări serioase și consecvente de a dezvolta forme
alternative de turism. Aceste tipuri de proiecte nu necesită resurse financiare u riașe
pe care turismul obișnuit le reclamă și în același timp asisten ța UE și cofinan țarea
românească ar avea un impact vizibil;
 În pofida crizei turismului din ultimii ani, există numeroase indicii că în ultimii ani
apar noi forme alternative de turism ca re s-ar putea să reflecte o poten țială cerere din
afară;
 Efectele multiplicatoare asupra economiilor locale ale acestor forme de turism sunt
mai rapide decât ale turismului tradi țional și nu necesită o creștere a cererii interne;
 Toate planurile de dezvoltare regionale elaborate de Agen țiile de Dezvoltare
Regionale con țin ini țiative de dezvoltare a turismului care sunt în concordan ță cu
strategia propusă la nivel na țional, reprezentând un alt indiciu asupra faptului că la
nivel regional și local tu rismul este perceput ca o posibilă axă de dezvoltare și se
bucură de un considerabil sprijin local.

Cu toate acestea, pentru a putea transforma împrejurările aparent favorabile în proiecte viabile,

90 este necesară satisfacerea mai multor premise și anume:
 studii de marketing, și analize de prefezabilitate și fezabilitate, realizate cu asisten ța
unor exper ți interna ționali;
 abordare sistematică a pie ței și infrastructurii existente, care să grupeze într – un
cadru coerent, pe o bază regională și subregional ă, strategiile de dezvoltare ale
tuturor actorilor publici și priva ți implica ți;
 investi ții publice directe substan țiale restaurarea /ameliorarea atrac țiilor turistice cele
mai însemnate ( situri ale patrimoniului cultural, clădiri istorice, frumuse ți natu rale
etc.)

Din cele comentate până acum, rezultă foarte clar că strategia de dezvoltare a turismului și
măsurile corespunzatoare se vor corela strict cu celelalte axe de dezvoltare și priorită ți
prevazute în plan și îndeosebi politica infrastructurală, dezvoltarea resurselor umane,
dezvoltarea rurală și protec ția mediului.

Cercetarea, inovarea și schimbările tehnologice reprezintă poate cea mai importantă sursă a
schimbărilor structurale într -o economie industrială cum este cea a României. Dacă înainte de
1990 acest domeniu se găsea la un nivel competitiv ridicat, mare parte din capacitatea de
Cercetare și Dezvoltare localizată în universită ți și mari platforme industriale a dispărut din
cauza lipsei de finan țare sau a închiderii întreprinderilor. Drept urmare, în ultimii zece ani în
țară s -a înregistrat un declin accentuat în ce privește introducerea și utilizarea inova țiilor și a
noilor tehnologii. Aceasta situa ție a dus la o economie industrială și de servicii care, treptat, a
devenit din ce în ce mai puțin competitivă. De aceea, este imperativă cerin ța de a schimba
această tendin ța și de a face ca sectoarele industriale și de servicii în România să -și recâștige
competitivitatea.

Pentru dezvoltarea pe termen lung a economiei românești, sprijinul acordat cercetării,
dezvoltării și transferului de tehnologie are o însemnătate deosebită. În domeniul
cercetării, dezvoltării și inovării tehnologice se pun bazele trainice pentru reducerea, în timp, a

91 rămânerii în urmă a tuturor regiunilor țării, acestea având poten țiale endogene de luat în
considerare pentru o dezvoltare regională care să se poată, ulterior, autosus ține.

Intensificarea eforturilor printr -un concept na țional, cel pu țin pe termen mediu, este absolut
necesar. Aici trebuie să ținem cont de specificită țile și condi țiile proprii ale poten țialului încă
existent de cercetare și dezvoltare ca factor pentru localizarea regională a acestora, pentru
apari ția de noi centre de cercetare și lărgirea unită ților de cercetare existente, pen tru profilarea,
specializarea și intensificarea activită ților în acest domeniu.

Politica de sprijinire a cercetării și dezvoltării tehnologice din fonduri Phare și resurse interne
va ține seama de rezultatele analizei punctelor slabe ale acestui domeniu d e activitate.

Politica de sprijinire a cercetării și dezvoltării tehnologice are ca scop:
 Compensarea lipsei de capital propriu al unită ților de cercetare, cu atât mai mult cu
cât aici costurile sunt foarte ridicate
 Sprijinirea proceselor de dezvoltare, t ransferul direct de know -how și tehnologie în
unită țile de cercetare.

Trecerea spre o societate informa țională reprezintă o "provocare" deosebită. Pentru a ne putea
apropia de evolu țiile interna ționale în acest domeniu și pentru utilizarea optimală a
potențialului infrastructural de telecomunica ții existent, este necesară intensificarea sistematică
a acestui proces de dezvoltare în perioada următoare de planificare na țională. Pe baza
experien ței acumulate și a analizelor interna ționale, activitatea în acest domeniu trebuie
intensificată și pusă pe o bază tematică mai largă.

Utilizarea largă a posibilită ților societă ții informa ționale și a telematicii de către întreprinderi
reprezintă un aspect important în strategia de sprijinire a economiei. Un alt as pect este
reprezentat de întărirea poten țialelor regionale pentru informatică – telecomunica ții. Acest tip de
industrie nu este suficient dezvoltat nici în țări puternic industrializate. Acolo însă unde ea a fost
dezvoltată, ca de exemplu în Finlanda și Ta iwan, a condus la rezultate economico -financiare și
educa ționale spectaculoase.

92

Spațiul rural din România este format din suprafa ța administrativă a 2.688 comune. Suprafa ța
aferentă spa țiului rural însumează 89% din suprafa ța țării. Popula ția rurală este în prezent de
cca. 10,1 milioane persoane, respectiv peste 45% din totalul popula ției.

Conform concluziilor unor studii, spa țiul rural românesc se caracterizează printr – un grad
accentuat de subdezvoltare, existând un decalaj sensibil fa ță de mediul urba n .
Principalele probleme cu care se confruntă în prezent spa țiul rural sunt:

 existen ța unor dezechilibre demografice, ponderea popula ției vârstnice fiind mai
mare decât a copiilor; o accentuată îmbătrânire demografică.
 numărul redus de locuri de muncă și slaba diversificare a activită ților economice –
majoritatea localită ților au economia bazată exclusiv pe agricultură, iar activită țile
neagricole existente sunt de regulă activită ți industriale legate de exploatarea
resurselor naturale;
 agricultura neperformantă – predomină exploata țiile agricole de dimensiuni mici,
lipsite de dotările necesare, care pot asigura numai subexisten ța familială;
 locuin țe lipsite de dotări cu instala ții de apă în interior ( 84% din total)
 pondere ridicată a clădirilor d e locuit realizate din materiale nerezistente( 62% din
total)
 starea precară a drumurilor – marea majoritate a drumurilor comunale sunt
nemodernizate și peste 61% din popula ția rurală nu are acces direct la re țeaua major
rutieră și feroviară;
 rețea de alim entare cu apă potabilă insuficientă și necorespunzătoare – 57% din
numărul total de comune nu beneficiază de instala ții de alimentare cu apă în sistemul
public, iar acolo unde există instala ții, acestea se află, de regulă, în satul resedin ță de
comună
 rețeaua de canalizare este aproape inexistentă.

93  rețeaua de învă țământ este foarte pu țin diversificată, iar starea construc țiilor și
dotarea cu aparatura de specialitate este nesatisfăcătoare;
 mortalitate infantilă ridicată, urmare directă a nivelului de trai scăzut și a asisten ței
sanitare precare.

Ca urmare a acestei subdezvoltări care persistă pe cea mai mare parte a suprafe ței țării și
vizează aproape jumatate din popula ția țării, se impune ca obiectiv al dezvoltării regionale
realizarea de ac țiuni în spri jinul popula ției din aceste zone, în sprijinul economiilor acestor
zone. Scopul principal al acestor ac țiuni este diminuarea decalajelor dintre nivelul de dezvoltare
a spa țiului rural și cel al spa țiului urban.

În vederea atingerii acestui scop, trebuie realizată o dezvoltare integrată a spa țiului rural, fiind
necesare ac țiuni complexe care să vizeze toate domeniile vie ții la sate.
 Dezvoltarea poten țialului uman pentru a face fa ță unor noi cerin țe de dezvoltare
 Asigurarea accesului popula ției din zonele rurale la servicii de sănătate și învă țământ
de calitate
 Dezvoltarea infrastructurilor hidro -edilitare, de transport, comunica ții și energetice
 Promovarea și diversificarea activită ților economice
 Dezvoltarea unei agriculturi performante și diversificate
 Crearea unor condi ții favorabile dezvoltării activită ților de turism
 Crearea unor întreprinderi mici și mijlocii cu profil agricol, industrial, artizanal,
comercial și de prestări servicii

Planurile pot fi na ționale și regionale, anuale și multianuale. Ele sunt documente elaborate pe
baza strategiei și se referă la ansamblul ac țiunilor/măsurilor care trebuie întreprinse pentru
atingerea obiectivelor. Planul, pentru fiecare ac țiune/măsură, cuprinde ca principale elemente:
denumirea și descrierea ac țiunii pre conizate, domeniul vizat și aria (întinderea geografică ),
beneficiarii finali, organismul responsabil de implementare, țintele cuantificabile, indicatorii de

94 monitorizare ai procesului, asisten ța financiară necesară și forma în care se acordă (grant sau
împrumut), durata. Planul, în ansamblul său cuprinde și o estimare prealabilă privind efectul
global al strategiei asupra regiunii de dezvoltare.

Planul Na țional se elaborează de către Agen ția Na țională pentru Dezvoltare Regională și se
aprobă de către Cons iliul Na țional pentru Dezvoltare Regională, pe baza planurilor transmise de
către Agen țiile Regionale, precum și pe baza programelor institu țiilor apar ținând Administra ției
Publice Centrale.

Are la bază urmatoarele principii:
 Parteneriatul : programele și proiectele finan țate prin Fondurile Structurale se
realizează într -o manieră care implică nu numai un număr mare de agen ți de
implementare dar și reprezentan ți ai beneficiarilor.
 Programarea : în scopul creșterii eficien ței resurselor aflate la dispozi ție se dorește ca
activitatea de asisten ță să se formuleze sub forma unui program intern, consistent
care să cuprindă activită ți complementare definite în lumina unei strategii detaliate.
 Concentrarea : ac țiunile finan țate prin intermediul Fondurilor Structurale se
preconizează a fi concentrate pe subiecte identificate în mod clar.
 Adiționalitatea : acțiunile finan țate prin intermediul Fondurilor Structurale se doresc
a fi coerente și se alătură altor eforturi ce se fac pe plan na țional în scopul
promovării dezvoltării structurale.

95 7. CONCLUZII

Politica de dezvoltare regională a Guvernului României constituie o componentă importantă a
reformei, având ca obiective principale diminuarea dezechilibrelor economice și sociale
acumulate în timp, prevenirea apari ției unor noi dezechilibre și sus ținerea dezvoltării generale a
tuturor regiunilor țării, cooperarea transfrontalieră, întărirea capacită ții României de a -și asuma
responsabilită țile unui stat membru al Uniunii Europene.

În contextul social, institu țional și strategic fondurile prim ite de la Uniunea Europeană reprezintă
atât o oportunitate cât și o obligație . Însă este nevoie de o a devărata schimbare care este posibilă
doar dacă valorile și spațiul social -cultural sunt reliefat e în toate aspectele un ui proiect, altfel
absorbția va fi ineficientă.
Soluția o reprezintă modificarea acțiunilor întreprinse de guvernul României. În acest sens, o
coordonare mai bună a administrațiilor și a autorităților de conducere precum și o flexibilitate a
regulilor și a proceduri lor vor conduce la rezultatele mult așteptate.
Elaborarea Planului Na țional de Dezvoltare (PND) – atât ca proces cât și ca rezultat – face parte
din „managementul schimbării". În acest cadru, este necesară reluarea acestui proces și
actualizar ea documentului pentru o solidă fundamentare a Planului de ac țiune anual al
Programului de guvernare.

Prin faptul că informa țiile cuprinse în acest document sunt public accesibile, iar concluziile și
deciziile con ținute pot fi supuse interpelărilor constr uctive, PND este parte integrantă a
procesului de construire a unei societă ți democratice.

Activitatea de planificare realizată prin PND trebuie în țeleasă drept un cadru orientativ, care:
 promovează interac țiunea dintre ministere;
 susține cooperarea între ministere și organismele regionale și administra țiile locale;
 îmbunătă țește accesul liber la informa ție – ca parte a consolidării societă ții civile și
promovării unei „societă ți informa ționale";
 conduce la creșterea transparen ței procesului de elaborare a strategiei și programelor
de dezvoltare ale României;
 implică partenerii sociali și economici în procesul de planificare.

96 Toate acestea reprezintă cerin țe ale Uniunii Europene fa ță de Statele Membre, îndeosebi pentru
accesarea Fondurilor Structurale.

PND asigură fundamentarea cererii țării noastre de finan țare a programelor de dezvoltare din
fondurile UE. De altfel, Uniunea Europeană utilizează PND pentru evaluarea și localizarea
fondurilor financiare acordate României.

Actualul PND nu se limitează numai la acele elemente care fundamentează accesul țării la
fondurile UE, ci realizează o abordare mai cuprinzătoare, în sensul că include ansamblul
strategiei Guvernului de atingere a obiectivelor de dezvoltare, în cadrul căreia sprijinul UE
reprezintă o sursă importantă de finan țare pentru realizarea obiectivelor identificate.

Pentru a servi scopurilor legate de accesarea, după aderare, a Fondurilor Structurale, PND va
trebui să evolueze spre același tip de abordare pe care o realizează și Statele Membre în c adrul
CSF (Cadrul Comunitar de Sprijin) atunci când solicită sprijin financiar pentru Obiectivul 1 al
Fondurilor Structurale.
Programele reprezintă alte instrumente de planificare foarte importante pentru procesul de
dezvoltare regională. Acest lucru este dat și de faptul că ele sunt o transpunere concretă a
principalelor linii și măsuri trasate în strategii și planuri na ționale sau regionale. În general
aceste programe sunt realizate de către Guvernul central și fac parte din planurile de guvernare
pe o an umită perioadă (scurtă, medie sau lungă), însă ele pot fi alcătuite și de către alte institui ții
ale administra ției publice centrale sau locale (cum ar fi Agen ția pentru dezvoltare regională, sau
chiar Prim ării).

97 8. BIBLIOGRAFIE

1. Politici regionale suport de curs, disponibil la adresa:
www.apubb.ro/wp -content/uploads/2011/02/Politici_regionale_Suport_de_curs.pd
2. Să înțelegem politicile Uniunii Europene: Politica regională, Broșură (2014), disponibilă la
adresa:
http://europa.eu/pol/index_ro.htm
3. UE în 2015, Raport General privind activitățile Uniunii Europene (2015)
4. Agenda Teritorială a Uniunii Europene 2020 – Spre o Europă inteligentă, durabilă și
favorabilă incluziunii, compusă din regiuni diverse”, 19 mai 2011. Disponibil la:
http://www.minind.ro/cctc_2014_2020/ds e/Agenda_teritoriala_a_UE_2020.pdf
5. Nota de informare Comisia Europeană, Bruxelles 19 noiembrie 2013
6. Realități și perspective în dezvoltarea regională a României, Tudor Pendiuc, disponibil la
adresa:
www.strategiimanageriale.ro/…site/…/article_c38defa8a5142e655ac2f94d1dd7c72f
7. Politica de dezvoltare regională, disponibilă la adresa
www.victorbostinaru.ro/resurse/Politica%20de%20dezvoltare%20regionala.pd
8. The impact of EU cohesion policy on economic d evelopment in Romania, Felicia -Elisabeta
RUGEA (articol)