Profesor Coordonator – Lect. Dr. HOREA – ȘERBAN Raluca Iași, iunie 2016 INTRODUCERE Lucrarea de față își propune să prezinte principalele aspecte ale… [301497]

[anonimizat] – Lect. Dr. HOREA – [anonimizat] 2016

[anonimizat]. [anonimizat], tragedii și cunoaștere. [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], principalele obiective turistice reperezentative pentru această formă de turism și infrastructura turistică.

[anonimizat]. În a doua parte a [anonimizat], [anonimizat] o scurtă descriere a turismului negru în lume.

[anonimizat]-lea este realizată o prezentare generală a [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat]-lea intitulat „Infrastructura turistică ” reprezintă o analiză a infrastructurii în turismul negru și a fluxului turistic.

[anonimizat].

I.CONSIDERAȚII ASUPRA NOȚIUNII DE TURISM

I.1. [anonimizat] o [anonimizat]-l practică, dar mai ales prin participările sale.

Denumirea de "turism" a căpătat în zilele noastre sensuri ce realizează o [anonimizat] a cunoaște, de a vedea sau de a descoperi, până la cerințele reconfortării fizice sau intelectuale.

Termenul generic de "turism" înmănunchiază gusturile și însușirile de a călători, pedestru, ciclist, [anonimizat], [anonimizat].

Obiectul imediat al oricărei forme de turism îl constituie aspectele mai mult sau mai puțin "artistice" [anonimizat], aerul, pământul, vegetația sau apa. [anonimizat] "civilizației", [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], vom avea prilejul să ne bucurăm de "natură", [anonimizat].

[anonimizat], termenul "turism" ar proveni din latinescul "turnus"-"voiaj în circuit", care a fost preluat de limba franceză "tour" -călătorie, plimbare. [anonimizat]eză a cuvântului, provenit din "tour" și "to tour" -"călătorie în circuit" (Swizewscki, 1977).

Există o serie de definiții ale turismului care sau remarcat de-alungul timpului.

Definiție elaborată de Swizewschi și Oancea (1977) consideră turismul un fenomen social-economic de masă, caracteristic civilizației industrial-urbane ce se deplasează in cadrul relațiilor interdependente dintre mediul geografic și societate. El constă în consumarea produsului turistic pe diferite arii geografice și unități de timp, ca urmare a deplasărilor banale ale indivizilor în afara activităților productive sau a obligațiilor de serviciu, având ca rezultat regenerarea forței de muncă, refacerea sănătății îmbogățirea orizontului cultural (inclusiv satisfacții spirituale).

În opinia lui Pompei Cocean turismul este un fenomen social –economic în continuă expansiune, generat de nevoia umană de cunoaștere, recreare și recuperare fizico-psihică în condițiile unei civilizații solicitante, dar cu posibilități materiale superioare.

Definiția Academiei Internaționale de Turism (cu sediul la Monte Carlo) conform căreia turismul este un termen care desemnează călătoriile de agrement, ansamblul de măsuri puse în aplicare pentru aprovizionare, organizarea și desfășurarea acestui tip de călătorii, precum și industria care concură la satisfacerea nevoilor turiștilor.

Turismul se distinge de călătorie prin alegerea deliberată ațintei de către persoana în cauză și de asemenea prin preocuparea exclusivă pentru satisfacerea plăcerii sale. În afara factorilor de bază cuprinși în definițiile anterioare, fenomenul turism este influențat și de factorii demografici (creșterea numerică a populației cu activități neagricole, modificări în structura profesională a populației), factori economici (creșterea progresului tehnic cu consecințe directe asupra dezvoltării bazei turismului și asupra venitului populației),factori sociali și culturali cu rol hotărâtor în geneza și evoluția turismului (puterea de cumpărare, timpul liber), factori politici și psihologici.

Așadar, în definirea termenului de turism se evidențiază o serie de puncte comune:

scopul turismului care constă în relaxare

refacerea sănătății și a capacității de muncă

Realizarea acestor scopuri cu ajutorul bazei tehnico-materiale și organizatorice proprie turismului (rețeaua de cazare, birouri de turism, unități specializate de alimentație publică) și elemente de bază tehnico-materiale generale (căi de comunicație mijloace de transport, aprovizionarea cu energie electrică). Îmbinarea armonioasă a acestora două determină deplasarea unei mase importante de persoane de la punctele de rezidență spre obiectivele turismului.Industria turistică necesită trei elemente fundamentale aflate în continuă intercondiționare :

Atractivitate

Accesibilitate

Amenajabilitate

I.1.1. Factorii genetici ai turismului.

În afirmarea fenomenului turistic, o contribuție decisivă aduc următorii factori: demografici, economici, politici, psihologici, sociali, tehnici.

1. Factorii demografici. Acționeză prin prin creșterea numerică a populației, acest indicator fiind privit ca un rezervor potențial de practicanți ai turismului. Cu cât numărul populației actuale este mai mare, cu atât probabilitatea existenței unui număr mai ridicat de practicanți ai turismului crește. Sporirea longevității, un indicator important, conduce la creșterea ponderii grupei vârstnice în structura populației, care din punct de vedere al implicării sociale și al cuantumului de timp liber, deține cele mai optime condiții pentru activități de recreere. Și nu în ultimul rând creșterea ponderii tineretului.

2. Factorii economici. Exercită o puternică influență asupra turismului, el fiind o activitate practicată in primul rând de cei care și-au asigurat, cel puțin, mijloacele minime de existență. Nivelul veniturilor dictează nu numai forma de turism (de scurtă sau de lungă durată) și calitatea serviciilor turistice (a confortului), ci și distanța la care se practică acesta. Industrializarea, urbanizarea și implicit poluarea și stresul au amplificat necesitățile de recreare și refacere a organismelor umane supuse, într-o perioadă evolutivă scurtă, insuficientă adaptării, unor presiuni deosebiteale mediului.

3. Factorii politici. Contribuie adesea, pe perioade scurte, la afirmarea sau restrângerea activităților turistice prin regimul impus. Conflictele din anumite zone și insecuritatea, consecințe dezastruoase asupra infrastructurii turistice, dereglează profund circulația turistică în perimetrele în cauză, scoțându-le din catalogul ofertei propriu-zise.

4. Factorii psihologi. Au rol din ce în ce mai important în promovarea activităților turistice. Dacă elementele de ordin economic sunt indispensabile pentru asigurarea condițiilor materiale ale oricărei călătorii, cele politice pentru realizarea cadrului de desfășurare, elementele psihologice determină nevoia, necesitatea călătoriei. Tot pe filiera psihologică se manifestă adesea nevoia biologică de refacere și menținerea sănătății sau cea de evadare din lumea cotidiană, care se particularizează în persoana fiecăruia prin nivelul de instruire, interesul pentru cultură, dorința de cunoaștere. Factorii psihologici impun individului, într-o pondere importantă, dar greu de estimat, tipul de turism precum și particularitățile acestuia.

5. Factorii sociali. În această categorie iese în evidență timpul liber ca factor determinant. În funcție de natura și perioada desfășurării sale, timpul liber poate să apară în cadrul fiecărei zile, la sfârșitul săptămânii și în perioada programată pentru concediu sau vacanțe. Pentru persoanele de vârsta a treia, timpul liber are o altă semnificație, durata sa având valori mult mai mari. În corelație cu durata timpului liber se evidențiază trei forme majore de turism:

turism de îngrijire a sănătății – desfășurat în concedii și vacanțe, pe o perioadă mai lungă și la distanțe mai mari.

2. turism de recreare – frecvent la sfârșitul săptămânii, desfășurat la distanțe reduse.

3. turism ocazional- desfășurat în timpul săptămânii, în interiorul metropolei sau în imediata sa vecinătate.

I.1.2. Structura fenomenului turistic

Fenomenul turistic, în ansamblul său, este definit de o serie largă de noțiuni, care înglobează principalele sale însușiri structurale, precum și inter-relațiile existente în geografia turistică.

Principalele noțiuni ale geografiei turismului, cele mai intens utilizate sunt: turist, turism, potențial turistic, fluxul turistic , produs turistic, ofertă și cererea turistică.

Turist și turism. Noțiunile sunt strâns intercondiționate, turistul reprezentând elementul motrice al întregului fenomen turistic, iar turismul este, în ultimă instanță, rezultatul activității de acest gen.

Experții Ligii Națiunilor (1936) menționează : “turistul este persoana care se află intr-o localitate pentru o perioadă minimă de 24 ore și una maximă de un an”.

Potențialul turistic (P) rezultă din asocierea spațială a fondului turistic pe baza tehnico-materială aferentă.

P = F + Btm, unde P-potențial turistic, F-fondul turistic, Btm-baza tehnico- materială.

Potențialul turistic este un indicator de maximă importanță, fiind sinonim cu oferta turistică.

Baza tehnico-materială sau infrastructura turistică este alcătuită din toate dotările tehnice și edilitare necesare pentru asigurarea serviciilor turistice.

Fluxul turistic definește mișcarea în teritoriu a vizitatorilor dinspre ariile de proveniență spre cele receptoare. Se are în vedere în acest caz cu o categorie dinamică, în comparație cu potențialul turistic. Ea include factorul antropic, ca număr, posibilități materiale și opțiune psihologică. Aceste însușiri definesc particularitățile generale ale fluxului și anume: direcția, ritmul și intensitatea.

Produsul turistic înglobează totalitatea bunurilor și serviciilor indispensabile bunei desfășurări a activităților de turism. Din sfera produsului turistic fac parte doar acele elemente care se consumă și se reciclează prin aportul economiei turismului.

Piața turistică are două concepte de bază și anume : oferta turistică (exprimată prin produsul turistic) și cererea turistică, ce include turiștii cu întregul lor cumul de opțiuni.

Oferta turistică este o noțiune de mare semnificație, incluzând fondul turistic, infrastructura și produsul turistic. Cu cât oferta este mai diversificată și consistentă, cu atât va atrage fluxuri mai importante de turiști, de pe o arie mai largă.

Cererea turistică este elementul cel mai sensibil și mai variabil dintre toate categoriile turismului. Mărimea sa este o funcție a unui ansamblu de factori demografici, economici , sociali sau psihologici.

I.2. TURISMUL NEGRU

I.2.1. Considerații generale

Turismul negru este un amestec de istorie, patrimoniu, tragedii și cunoaștere. Călătoriile care au ca și scop principal experimentarea evenimentelor asociate morții, durerii și suferinței nu reprezintă un fenomen nou. Turiștii sunt atrași de mult timp de locurile sfinte de pelerinaj, din motive emoționale, dar mai ales spirituale, generând, astfel, neintenționat, o anumită formă de turism.

Conceptul de „dark tourism” a fost introdus prima dată în 1996 de Malcom Foley și John Lennon.

Thanatourism provine din greaca antică „thanatos” ( ce semnifică moartea, el fiind asociat cu turismul negru dar referindu-se în special la morțiile violente. Este folosit în mai puține contexte decât termenii specifci: „turismul negru” (black tourism) și „turismul durerii” (grief tourism).

Încă din vremuri străvechi, s-au fãcut pelerinaje pe Via Dolorosa în Ierusalim (Drumul Durerii, străbătut de Iisus înainte de crucificare), la mormintele faraonilor din Egipt, la arenele de luptele ale gladiatorilor din vechea Romă, în locurile execuțiilor publice din perioada medievală, în tururi ghidate ale morgilor din Anglia Victoriană sau, recent, la Camera Ororilor din muzeul Madame Tussaud.

I.2.2. Activități care favorizează turismul negru

Turismul negru rămâne un turism de nișă, animat de diferite motivații, cum ar fi cel de deplângere a victimelor, comemorare, curiozitate macabră sau chiar amuzament. Își are originile în bâlciurile și târgurile de altă dată.

Halloweenul

Halloween este o sărbătoare de origine celtică, preluată astăzi de multe popoare din lumea occidentală, ea răspândindu-se în secolul al XIX-lea prin intermediul imigranților irlandezi din Statele Unite ale Americii. Este sărbătorită în noaptea de 31 octombrie, deși în unele țări data sărbătorii variază — de exemplu, în Suedia este sărbătorită în prima sâmbătă din noiembrie.

Numele provine din limba engleză, de la expresia All Hallows' Even, numele sărbătorii creștine a tuturor sfinților, sărbătoare cu care Halloweenul a devenit asociat în țările unde predomină creștinismul occidental — catolic și protestant, deoarece în aceste culte creștine ziua tuturor sfinților este sărbătorită pe 1 noiembrie.

Specific pentru Halloween este dovleacul sculptat care reprezintă Lanterna lui Jack. Cu ocazia acestei sărbători copiii se maschează în vrăjitori, mumii sau alte personaje și colindă pe la case întrebând „Trick or Treat?” (Păcăleală sau dulciuri?), ca o amenințare că dacă nu li se dau dulciuri, persoanei colindate i se va juca o farsă. În alte țări Halloween este serbat prin parade și carnavaluri.

Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului

Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului este un eveniment național ținut pe 9 octombrie în România, dedicat comemorării victimelor Holocaustului și, în special, rolului României în acest episod al istoriei. În această zi, diverse ceremonii au loc în toată țara, pentru a comemora evreii și rromii care au murit în Holocaust.

Data de 9 octombrie a fost aleasă deoarece în această zi, în 1941, a început deportarea evreilor din Bucovina în Transnistria. Bucovina revenise sub administrația României conduse de Ion Antonescu în luna iunie a aceluiași an.

Prima Zi Națională de Comemorare a Holocaustului a fost ținută în 2004.

I.2.3. Turismul negru în lume

Experiențele macabre nu sunt doar pentru Halloween. În toata lumea există o cerere crescândă din partea turiștilor dornici să viziteze locațiile unora dintre cele mai oribile evenimente din lume.

AOKIGAHARA – Locul unde spiritele nu își găsesc liniștea

Aokigahara este o pădure de 35 000 kilometri pătrați, care se întinde la poalele muntelui Fuji. Este o pădure care are o vechime de 1200 de ani. Începând cu anii 50, pădurea a devenit locul unde se produc cele mai multe cazuri de sinucidere, prin strangulare.

În fiecare an, autoritățile îndepărtează aproximativ 100 de cadavre din acest loc, însă multe rămân nedescoperite mulți ani. Nimeni nu știe de ce atât de mulți oameni aleg să se sinucidă în această pădure, deși s-a sugerat că ar avea legătură cu faptul că acțiunea unui roman a fost plasată în acest loc.

La intrarea în pădure se află o plăcuță cu un mesaj pentru cei care ajung aici, prin care li se cere să se gândească la familiile lor. Deasupra unui detaliu de contact pentru Asociația de prevenire a sinuciderilor, stă scris: “Viața ta este un dar prețios primit de la părinți. Te rog gândește-te la părinții tăi, la frații săi, la copiii tăi. Vorbește despre problemele tale”.

Pe cât de sinistră este locația, atât de atractivă este pentru turiști. Mii de turiști vin anual în Japonia, special pentru a vizita Pădurea sinucigașilor.

POMPEI – Orașul de sub cenușă

În apropierea malurilor Golfului Napoli, vulcanul Vezuviu moțăie tăcut, cu craterul deschis larg spre cer, asemenea unei guri ce caută să respire cât mai mult din briza însorită a mării. Mulți vizitatori urcă cei 1277 m, până pe marginea neregulată a craterului, pentru a privi în jos, spre necunoscutul adâncit în tumultul pământului. Nu se știe când va erupe vulcanul.

Anul 79 d.Hr., ziua de 24 august. Din craterul vulcanului Vezuviu, o coloană neagră s-a ridicat amenințătoare și, întunecând atmosfera, s-a aruncat sălbatic asupra orașului Pompei. Timp de 12 ore, piatra ponce și cenușa azvârlite din adâncul vulcanului au acoperit definitiv orașul și viața celor aproape 25.000 de locuitori.

Istoria Pompei-ului roman s-a curmat brusc și și-a împietrit timpul său pentru sute de ani în întuneric, până când primele săpături din 1748 au început să scoată la iveală străzile, casele, grădinile, băile, oalele, frescele, semințele, pâinile, monedele, trupurile. Azi, arheologii au descoperit 44 din cele 66 de hectare pe care se întindea orașul în momentul erupției, iar toate detaliile despre viața de zi cu zi a romanilor au fost înțelese din artefactele recuperate cu migală, cea mai mare parte din ele păstrată la Muzeul Național de Arheologie din Napoli.

Astăzi, Pompeiul este animat de miile de turiști care, văzând în zare Vezuviul cum tronează deocamdată liniștit peste toată această istorie, nu pot să nu se înfioare.

Fig. 1 Pompei – http://travel.descopera.ro

AUSCHWITZ – un simbol negru al istoriei omenirii

Având peste 23,5 milioane de rezultate obținute în urma unei simple căutari pe Google, Auschwitz-ul reprezintă un nume răsunător în istoria întregii omeniri și una dintre cele mai reprezenative locații ale turismul negru. Acest loc, în care se găsește unul dintre cele mai cunoscute complexe de lagăre de concentrare și exterminare folosite pe vremea Germaniei Naziste, a reprezentat de-a lungul vremii subiectul principal al nenumăratelor filme, documentare sau cărti realizate si traduse în foarte multe țări din întreaga lume, fapt ce a dus la prezența a milioanelor de turiști veniți anual să viziteze această zonă.

În iulie 1947, Parlamentul polonez a hotărât transformarea lagărului de concentrare în muzeu. Sculptori italieni și polonezi, ajutați de comitetul internațional Auschwitz, au ridicat un monument impresionant, dedicat victimelor holocaustului. Printre aceștia se numără și înaltul prelat franciscan Maximilian Kolbe, care, în semn de protest față de aceste atrocități, a declarat greva foamei și ca urmare a acesteia a și murit.

Pentru ca asemenea atrocități să rămână vii în amintire, iar victimele terorii naziste să nu fie uitate niciodată, UNESCO a declarat lagărele de la Auschwitz, în 1979, ca parte a moștenirii culturale universale a omenirii.

Auschwitz este în prezent ca un loc de pelerinaj pentru oameni din Israel, Europa și restul lumii. Grupuri de tineri vin aici pentru a afla despre "soluția finală" și despre cât de departe s-a mers. În plus, anual sunt trimiși în judecată foști gardieni sau oameni care au avut putere de decizie atunci, chiar dacă mulți dintre ei au peste 90 de ani.

Fig. 2 Auschwitz – http://www.fantravel.ro

II.POTENȚIALUL TURISTIC ANTROPIC

II.1. Obiectivele turistice reprezentative turismului negru în România

II.1.1. Cimitirul Vesel din Săpânța

Cimitirul Vesel este un cimitir din localitatea Săpânța, județul Maramureș, faimos pentru crucile mormintelor viu colorate și picturile naive reprezentând scene din viața și ocupația persoanelor înhumate. Pe unele cruci există chiar versuri în care sunt amintite, deseori cu nuanțe umoristice, persoanele respective.

În acest spațiu închis, înconjurat de Munții Carapați, s-a dezvoltat o adevărată civilizație a lemnului care a încercat nu doar să dea o funcțiune obiectelor create, ci și o estetică aparte. Probabil același lucru s-a întâmplat și cu unul din meșterii maramureșeni, care a lăsat moștenire o adevărată comoară – Ioan Stan Pătraș.

Sculptor de cruci și artist, acesta a hotărât să treacă peste abordarea tradițională în realizarea unei cruci de lemn. Om simplu, religios și cu frică de Dumnezeu, a înțeles că moartea face parte din viață. Acest lucru l-a determinat să nu mai privească moartea cu rigiditatea cu care suntem obișnuiți.

Legenda spune că atitudinea veselă în fața morții este un obicei al Dacilor care credeau în viața veșnică iar moartea pentru ei era doar trecerea spre o altă lume. Ei nu vedeau moartea ca pe un sfîrșit tragic ci ca pe o șansă de a întâlni zeul suprem Zamolxe. (Pătraș S.I.)

În multe zone ale României, după datina tradițională, despărțirea de cel mort se face prin voie bună. Priveghiul este considerat ca fiind ultima petrecere la care participă atât mortul ca și cei pe care îi lasă în urma. Privind lucrurile din această perspectivă, Ioan Stan Pătraș a încercat să transpună în lucrările sale, esența vieții decedatului, într-un mod mai vesel, care să-l faca pe om să privească moartea cu mai multă ușurință

Fig. 3 Cimitirul Vesel – Gherasim Iulian

Artistul Ioan Stan Pătraș s-a născut în anul 1908 într-o familie de maramureșeni din Săpânța, care se ocupau cu prelucrarea artistică a lemnului. La 14 ani începe să sculpteze cruci dar abia la 26 de ani începe să dea o notă distinctivă acestora, scriind un epitaf pe cruce.

Erau enumerate inițial numele, vârsta și ocupația. Ulterior, compune epitafuri care ajung de la 2-3 versuri până la 11 versuri. Doi ani mai târziu apar imaginile realizate în basorelief. În aceeași perioadă subțiază crucile, făcându-le mai zvelte.

Imaginile de pe cruce reprezintă o scenă importantă din viața defunctului. Câteodată acestea arată meseria omului: pădurar, vânător, tăietor de lemne, bucătăreasă, agricultor. Femeile sunt reprezentate făcând pâine, țesând covoare, torcând lână. Dacă o persoană a murit în urma unui accident mai neobișnuit, pe cruce apărea pictată scena întâmplării tragice.

Epitafurile scrise pe cruci, laudă sau dojenesc caracterele și viața celor morți. De cele mai multe ori, textele au o notă ironică, mai ales când se scot în evidență viciile mortului din timpul vieții. Combinația coloristică a crucilor, precum și textul ușor ironic și din când în când hazliu, au adus faima Cimitirului de la Săpânța, atribuindu-se numele de Cimitul Vesel.

Motivele decorative folosite la Cimitirul Vesel sunt de obicei abstracte. Sunt inspirate din decorațiile porților de lemn sau a țesăturilor textile folosite în regiune. Uneori întâlnim motivul solar, amplasat chiar în centrul crucilor.

Tehnica folosită de Ioan Stan Pătraș se mai păstrează și azi, specifice fiind culorile vii obținute din pigmenți naturali. Crucile decorate de Ioan Stan Pătraș, sunt formate doar din culori de bază: roșu, galben, albastru, verde, alb și negru. În lucrările succesorilor lui apar însă și alte culori precum roz, violet, diferite nuanțe de verde.

Materialul folosit de Ioan Stan Pătraș pentru realizarea crucilor este lemnul de stejar. De-a lungul vieții, artistul a avut mai mulți ucenici. Cel care îi continuă azi munca este artistul popular Dumitru Pop Tincu. Acesta trăieste în casa lui Ioan Stan Pătraș. Locuința este deschisă momentan publicului spre vizită.

Fig. 4 Cimitirul Vesel – Gherasim Iulian

Un celebru epitaf este scris pe așa-numita „Crucea soacrei”:

„Sub aceasta cruce grea

Zace biata soacra-mea

Trei zile de mai traia

Zaceam eu si cetea ea

Voi care treceti pa aici

Incercati sa n-o treziti

Ca acasa daca vine

Iarai cu gura pa mine

Da asa eu m-oi purta

Ca-napoi n-a inturna

Cei care citiți aici

Ca mine să nu pățiți

Soacră bună vă găsiți

Cu ea bine să trăiți”

Pe crucea sa, Stan Ioan Pătraș a pus să i se încrusteze următorul epitaf:

„De cu tânăr copilaș

Io am fost Stan Ion Pătraș,

Să mă ascultați oameni buni

Ce voi spune nu-s minciuni.

Câte zile am trăit

Rău la nime n-am dorit,

Dar bine cât am putut

Orișicine mi-a cerut.

Vai săracă lumea mea

Că greu am trăit în ea

De la paisprezece ani

Trebuia să câștig bani

La lucru greu de pădure

Cu țapin și cu săcure.

Tata -n război a plecat

Înapoi n-o înturnat.

Trei copii noi am rămas

În lume cu greu năcaz.

Vrut aș fi să mai trăiesc

Și planul să mi-l plinesc.

Din șaizeci și nouă țări

M-au vizitat până ieri.

Din conducători de stat

Foarte mulți m-au vizitat

Și de acum când or veni

Pe mine nu m-or găsi.

Și le doresc la toți bine

Care au fost pe la mine

Că viața o lăsai

La 69 de ai.

Crucea mea când s-a lucrat

Care eu mi-am comandat

Doi elevi ce-au învățat

Mi-au făcut lucru pe plac:

Turda Toader, Stan Vasile

Dumnezeu Sfântu să-i ție.”

II.1.2. Cetatea Poenari

„Cei care doresc să vadă o fortificație ridicată într-adevăr din porunca lui Vlad Țepeș să vină să vadă cetatea Poenari. Ea constituie un martor solitar din piatră despre puterea domnului care a adus liniștea și bunăstarea în Țara Românească și a oprit pentru moment înaintarea otomanilor la Dunăre, biruindu-l pe sultanul Mehmet al II-lea el Fatih, cuceritorul Constantinopolului (Radu Ștefan Ciobanu, Cetatea Poenari) .”

Ruinele cetății Poenari se găsesc în sectorul central al Carpaților Meridionali, în Munții Făgărașului. Acest lanț muntos are o dispunere asimetrică, lineară: o creastă înaltă, în nordul căreia se întinde Țara Făgărașului, dublată spre sud de o culme paralelă, mai scundă (Geografia României, 1983).

Situată în Cheile Argeșului, lângă Arefu, Cetatea Poenari a fost construită de Negru Vodă în secolul 14. Cu scopul de punct de observație și de apărare, cetatea este înconjurată de legendele legate de domnitorul Vlad Țepeș. A fost pentru prima dată menționată documentar în anul 1453 și se presupune că ar fi fost locul de refugiu al lui Vlad Țepeș din calea turcilor.

Cetatea are o formă alungită, cu 5 turnuri de apărare și ziduri extrem de groase. De-a lungul timpului, distrugerea acesteia a fost adusă de un asediu turcesc în anul 1462 și de un cutremur, care a dărâmat un zid nordic, în anul 1915. Datorită poziției sale strategice în vârful unei stânci, aceasta a mai fost folosită și ca temniță sau ca vistierie.

Fig. 5 Cetatea Poenari – http://www.cetatealuivladtepes.ro

Vlad Țepeș – restauratorul Cetății Poenari

Personalitate istorică a evului mediu românesc, Vlad Țepeș a ajuns să fie cunoscut datorită legendelor care îi înconjoară numele. Faptele domnitorului român sunt cunoscute din izvoarele narative, care, chiar dacă l-au zugrăvit negativ, nu au putut să îi ascundă marile calități și realizări din timpul domniei.

Una dintre legendele despre Cetatea Poenari, transmisă din tată în fiu, spune că boierii din Târgoviște, speriați de asprimea domnitorului Vlad Țepeș care trăgea în țeapă tâlharii, leneșii și trădătorii, s-au adunat în taină și au pus la cale pieirea domnitorului, uneltind să-l prindă viu în cursă și să-l predea sultanului. Țepeș însă, aflând de planul acestora, întoarse cursa împotriva lor. Astfel, în ziua de Paște, se pomenesc boierii cu oamenii lui Țepeș la biserică. Aceștia îi capturează pe toți, pentru ca mai apoi să îi ducă, pe jos, până la Curtea de Argeș și de aici până mai sus, la o strâmtoare îngustă, numită de popor Cheile Argeșului. Acolo îi aștepta Vodă care, ridicând buzduganul spre înălțimile amețitoare ale Cheilor, porunci: “Boieri și coconi, jupânese și jupânițe, voi care mi-ați urzit moartea în iatacurile voastre priviți cuibul acela de vulturi, colo sus, să răsară până-n duminica Tomii cel necredincios o cetate de zid, să stea soarele pe fruntea ei.”

S-au așternut boierii pe lucru, fără oprire, zi și noapte, că știau ei că Vodă nu glumește, și, decât în vârful unei țepe, tot mai bine viu. Mulți au alunecat pe povârnișuri și s-au scufundat în adâncuri de prăpăstii, pradă vulturilor și fiarelor. Dar, cu chiu, cu vai, cetatea cea nouă apăru în dimineața duminicii lui Toma, mândră și strălucitoare. Pe cei rămași i-a iertat, socotind că s-au pocăit de rele și s-au cumințit.

O altă legendă, “Legenda satului Arefu”, spune că șapte frați cu nume de Dobrin l-ar fi ajutat pe Țepeș să fugă, potcovindu-i caii invers, iar pentru ajutorul primit domnul le-ar fi dăruit șapte munți din Făgăraș.

O altă legendă vorbește de un rob turc, numit Carașol, care l-a salvat pe Țepeș tot cu ajutorul cailor potcoviți invers.

Alte legende relatează cum nevasta unui țăran a fost pedepsită de către Țepeș deoarece și-a lăsat bărbatul să umble murdar. Românii mai povestesc cu mândrie cum, într-o noapte, neînfricatul voievod s-a strecurat în tabăra turcilor, îndreptându-i în altă direcție, iar în altă noapte a intrat și l-a omorât pe marele vizir.

Vlad Țepeș ținea ca toți locuitorii țării să muncească și să fie utili comunității. Îi privea pe bolnavi, vagabonzi și cerșetori ca pe niște hoți. Ca urmare, într-o zi aceștia au fost invitați la curtea domnească din Târgoviște, la un ospăț. După ce au mâncat și au băut, domnitorul i-ar fi întrebat dacă ar vrea să nu mai fie niciodată săraci. După ce a primit un răspuns afirmativ, a ordonat ca hala să fie închisă și incendiată. Nimeni nu ar fi supraviețuit.

Conform altei legende, Țepeș ar fi înscenat un furt (o pungă cu 50 de galbeni), pentru a vedea dacă boierii lui sunt cinstiți. Unul dintre aceștia, în fața domnitorului, a pretins că i se furaseră 100 de galbeni. Pentru minciuna sa, a fost tras în țeapă.

Numele de Dracula, asociat domnitorului, se datorează "Ordinului dragonului" pe care l-a primit tatăl acestuia.

Fig. 6 Cetatea Poenari – http://www.cetatealuivladtepes.ro

Cetatea Poenari a contribuit la victoria finală a românilor din anul 1462: menținerea Dunării ca linie de separare între otomani și lumea creștină, iar Țara Românească prin fortificațiile ei, prin oștenii cu Vlad Țepeș în frunte, s-a aflat în fruntea luptei antiotomane, revenindu-i marele merit de a fi întârziat cu cel puțin șapte decenii înaintarea otomanilor spre centrul Europei.

Numele de cetatea Poenari i-a fost dat după numele satului învecinat, aflat pe valea Argeșului la 6 km distanță și anume satul Poenari. Acest nume al cetății apare în izvoarele de secol XV și XVI, dar și în secolele XVII și XVIII în literatură de specialitate (Maria Ciobanu, 1984). La sfârșitul secolului XVII cetatea mai primește o denumire, cea de Cetatea lui Țepeș Vodă. Această denumire o putem regăsi într-o cronică unde ni se spune că Cetatea Poenari a fost construită de către Vlad Țepeș. De asemenea tot din cronică aflăm că Vlad Țepeș a folosit pentru construcția cetății târgovișteni ce fuseseră pedepsiți pentru o fapta foarte gravă. Numele de Cetatea lui Țepeș Vodă o întâlnim în însemnările mitropolitului Neofit, în însemnări de călătorie , cum ar fi cele ale lui Cezar Boliac din anul 1845. O altă denumire a cetății a fost și Cetatea lui Negru Vodă.

II.1.3. Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței

„Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-și amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism (Ana Blandiana).”

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței este format dintr-un muzeu situat în fosta închisoare politică din Sighetu Marmației și un Centru internațional de studii asupra comunismului cu sediul în București. Memorialul are ca scop reconstituirea și păstrarea memoriei unor popoare, în particular a celui român, cărora timp de jumătate de secol li s-a indus în conștiință o istorie falsă.

Închisoarea Sighet a fost construită în 1897, ca închisoare de drept comun, de către adminstrația austro-ungară. În august 1948 a devenit loc de detenție pentru un grup de studenți, elevi și țărani maramureșeni. În zilele 1950 au fost aduși la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga țară (foști miniștri, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni), unii dintre ei condamnați la pedepse grele, alții nici măcar judecați.

Deținuții erau ținuți în condiții insalubre, hrăniți mizerabil, opriți de a se întinde ziua pe paturile din celulele, fără încălzire. Nu aveau voie sa privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiți să stea la "neagra" și "șura", celule de tip carceră, fară lumină). Într-un târziu, la geamuri au fost puse obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilința și batjocora faceau parte din programul de exterminare (Diaconescu Ioana, 2011).

Fig. 7 Harta închisorilor comuniste – Gherasim Iulian

Fundația Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în 1995, în vederea transformării ei în Memorial.

Lucrările de reabilitare ale clădirii au durat până în anul 2000. Pentru că edificiul, vechi de un secol, era ruinat și plin de igrasie, a fost nevoie de refacerea fundațiilor, izolațiilor, acoperișului, iar pereții interiori, care oricum fuseseră revopsiți și nu mai aminteau perioada anilor 50, au fost varuiți în alb.

Fiecare celulă a devenit o sală de muzeu, în care, urmând acum o ordine cronologică, au fost amplasate obiecte, fotografii, documente, creându-se ambianța și documentația unei săli de muzeu.

Într-una din curțile interioare ale fostei închisori, în urma unui concurs de proiecte la care au participat 50 de arhitecți și artiști, a fost construit în 1997 un Spațiu de Reculegere și Rugăciune, după proiectul arhitectului Radu Mihăilescu, care îmbină stilul antic (sugestia tholos-ului grec și a catacombei creștine) cu o viziune modernă. Pe pereții rampei de coborâre în spațiul subpamântean au fost gravate în andezit fumuriu numele a aproape opt mii de morți din închisorile, lagărele și locurile de deportare din România.

Operația de strângere a numelor morților a necesitat zece ani de muncă în cadrul Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului, iar cifra este departe de a acoperi adevărata amploare a represiunii. Cele mai multe nume au fost stabilite de Cicerone Ionițoiu și de către domnul Eugen Sahan, ambii istorici prin vocație și foști deținuți politici. Cheltuielile materiale pentru proiectarea și construirea Spațiului de Reculegere și Rugăciune au fost suportate de către Mișu Cârciog din Londra, care ramâne pâna în prezent principalul donator al Memorialului.

În anul 2000 a fost adăugat construcției vechi un modul cuprinzând o sală modernă de conferințe, în care se pot desfășura simpozioanele, dezbaterile și seminariile, precum și cursurile școlii de vară. Sala este dotată cu o instalație de traducere simultană, putând fi închiriată pentru manifestări internaționale.

Opere de artă din cadrul Memorialului

Câteva opere de artă plastică de valoare deosebită completează profilul Memorialului, oferindu-i o personalitate specială printre muzeele de istorie. Lucrările, donate de autori, impresionează prin simbolistica sacrificiului acceptat care le caracterizează.

O tapiserie ca "Libertate, te iubim" de Șerbana Dragoescu, pictura "Înviere" de Cristian Paraschiv, sculptura în bronz "Marea Neagra" dedicată de Ovidiu Maitec istoricului Gheorghe I. Brătianu și, în mod copleșitor, cele două sculpturi de mari dimensiuni ale lui Camilian Demetrescu intitulate "Omagiu deținutului politic" (una subintitulată "Înviere"), dau atmosferei trăsături dramatice și înălțătoare.

Lucrarea de cea mai amploare artistică este grupul statuar "Cortegiul Sacrificaților", realizat de sculptorul Aurel I. Vlad, care tinde să devină una din emblemele muzeului. Este vorba de optsprezece siluete umane mergând spre un zid care le închide orizontul, așa cum comunismul zăgăduise viața a milioane de oameni. Prezentată în 1997 în lemn, lucrarea a fost turnată în anul urmator în bronz și este amplasată azi într-o altă curte interioară a fostei închisori.

O ultimă componentă a Memorialului este Cimitirul Săracilor, situat la 2,5 kilometri distanță, în afara orașului. După cum spun legendele vremii, aici au fost îngropați în secret, noaptea, cei 54 de morți din închisoarea politică.

Fig. 9 Cortegiul Sacrificaților – Gherasim Iulian

II.1.4. Cimitirul Bellu

„Există un loc în București în care totul pare că a încremenit, ca și cum timpul ar fi înghețat. Anotimpurile se succed impasibil, anii trec imperceptibil, însă aici există lucruri ce nu par să se schimbe. Pe ulița Șerban Vodă a urbei dâmbovițene se găsește o grădină frumoasă, cu monumente și alei din vremuri apuse, o grădină a sufletelor: cimitirul Bellu (Bezviconi G.G., 1941).”

Cimitirul Șerban Vodă (în limbaj popular „Cimitirul Bellu”) este un cimitir din București, este situat la intersecția Șoselelor Giurgiului, Olteniței, Viilor și Căii Șerban Vodă, mai exact în Piața Eroii Revoluției.

Până la jumătatea secolului al XIX-lea bucureștenii își îngropau morții în curțile bisericilor. Existau câteva cimitire în afară orașului, unde erau înmormântați săracii și oamenii de rând. Pentru a fi în pas cu lumea modernă, legiuitorii bucureșteni au desființat aceste cimitire și au hotărât în 1831 „Legiuirea pentru înmormântări afară din oraș”. În anul 1852 o comisie a Sfatului Orășenesc discută crearea altor cimitire în afară Bucureștiului. Unul dintre acestea era situat pe ulița Șerban-Vodă, unde se afla o grădină mare aparținând baronului Barbu Bellu (1825-1900), ministrul Cultelor și Justiției. Terenul a fost donat de Bellu Sfatului Orășenesc care, la 26 noiembrie 1852, hotărăște începerea lucrărilor de amenajare a cimitirului. Arhitectul Alexandru Orăscu întocmește planurile pentru ridicarea capelei pe locul unde fusese cândva biserică lui Bellu cel Bătrân (1799-1853), tatăl baronului. Interiorul era realizat de pictorul Constantin Lecca. Cimitirul începe să funcționeze legal în septembrie 1858.

Fig. 10 Monumentul fraților bulgari Gheorghief – www.libertatea.ro

Din anul 1862 Cimitirul Bellu trece sub aripa Municipalității bucureștene, așa că, în momentul în care vechea capelă se dărâmă, primarul Pache Protopopescu pune piatră de temelie la noua capelă ce va fi clădită în stilul catedralei din Karlsbad. Ea va fi pictată la început de Mihail Popp, iar mai târziu repictată de Dimitrie Belisarie și Arthur Verona. Cimitirul Bellu avea 17 hectare în 1859, iar în prezent măsoară 28 de hectare.

În cimitirul Bellu se află și Aleea Artiștilor, perimetrul unde sunt îngropați artiștii.

Mormântul lui Mihai Eminescu

Mormântul lui Mihai Eminescu se află în Cimitirul Șerban Vodă, la figura 9 (Scriitori), între mormintele lui Mihail Sadoveanu și Traian Săvulescu.

În anul 1912 Caragiale a fost înmormântat în stânga lui Mihai Eminescu, iar în anul 1918, în dreapta lui a fost înmormântat George Coșbuc, lăsându-se un spațiu de aproximativ 2 metri între morminte. În 1961 autoritățile comuniste l-au înmormântat pe Sadoveanu între Eminescu și Coșbuc, iar în 1963 l-au înghesuit și pe Traian Săulescu între Caragiale și Eminescu astfel Eminescu a ajuns să fie încadrat de doi comuniști”: Sadoveanu, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din R. P. R. și Traian Săvulescu, fost președinte al Academiei de Științe a R. P. R. Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei.

Pe cruce este un basorelief și, mai jos, are drept epitaf o strofă din „Nu voi mormânt bogat”:

„Reverse dulci scântei

Atotștiutoarea,

Deasupra-mi crengi de tei

Să-și scuture floarea.

Ne mai fiind pribeag

De-atunci înainte

Aduceri aminte

M-or troieni cu drag”.

Monumentul durerii

La cavoul familiei Poroineanu vine multă lume curioasă. Monumentul funerar reprezintă o tânără femeie moartă, întinsă pe spate, într-un pat. În genunchi, plânge, pentru veșnicie, un bărbat cu barbă. Ansamblul transmite atâta durere încât ai impresia că auzi tânguirea iubitului, aievea.

Povestea celor doi îndrăgostiți este cutremuratoare. Când erau foarte mici au fost despărțiți. Băiatul a rămas în țară, iar fata a plecat la Paris. Nu li s-a spus niciodată că sunt frați. A trecut timpul și tânarul a plecat, la rândul lui, în Franța, la studii. Acolo, însă a întâlnit marea iubire, o femeie de o frumusețe răpitoare, cum nu mai văzuse. S-au căsatorit imediat și au trăit clipe de fericire nebună. Totul a durat, pană când, revenind în țară, au aflat, prin nu se știe ce împrejurare, că sunt… frați buni. Oroarea, disperarea și durerea i-au făcut pe cei doi amorezi nefericiți să-și pună capăt zilelor. În urma lor a rămas povestea și monumentul din marmură neagră, ridicat de artistul Raffaello Romanelli.

Misterul doamnei cu umbrelă

O altă dramă depusă la Bellu, despre care candelaresele vorbesc în șoaptă și azi, nu se știe de ce, e cea a „Femeii cu umbrela“, pe numele ei adevărat, Katalina Boschott. Poveștile despre această tragedie romantică sunt incredibile. Unii spun că, un bucureștean foarte bogat și însurat s-a îndrăgostit nebunește de o fată frumoasă, pe care a luat-o ca guvernantă pentru copiii lui. Soția, geloasa, a vrut să scape de ea, punându-i otravă în mâncare și ucigând-o. Răpus de durere, bărbatul a înmormântat-o undeva pe aleile din față, aproape de cavoul familiei, si a dat ordin maestrului Romanelli s-o sculpteze în mărime naturală. Intervine din nou sotia, care poruncește să fie scoasă de acolo și mutată tocmai în fundul cimitirului, să n-o vadă nimeni.

Fig. 12 Doamna cu umbrelă – http://reptilianul.blogspot.ro

II.1.5. Castelul Hunedoarei

Castelul Hunedoarei, numit și Castelul Corvinilor sau al Huniazilor, este cetatea medievală a Hunedoarei, unul din cele mai importante monumente de arhitectură gotică din România.

Este considerat unul dintre cele mai frumoase castele din lume, fiind situat în „top 10 destinații de basm din Europa”.

Castelul Hunedoarei este cea mai mare construcție medievală cu dublă funcționalitate, civilă și militară, din România aflată încă în picioare.

Castelul a fost ridicat în secolul al XV-lea de Ioan de Hunedoara pe locul unei vechi întărituri, pe o stâncă la picioarele căreia curge pârâul Zlaști. Este o construcție impunătoare, prevăzută cu turnuri, bastioane și un donjon. Acoperișurile sunt înalte și acoperite cu țiglă policromă. Castelul a fost restaurat și transformat în muzeu.

Cetatea a fost una dintre cele mai mari și vestite proprietăți ale lui Ioan de Hunedoara. Construcția a cunoscut în timpul acestuia însemnate transformări, servind atât drept punct strategic întărit, cât și drept reședință feudală. Cu trecerea anilor, diverșii stăpâni ai castelului i-au modificat înfățișarea, îmbogățindu-l cu turnuri, săli și camere de onoare. Galeria și donjonul – ultimul turn de apărare (turnul "Ne boisa" = Nu te teme), rămase neschimbate de pe timpul lui Ioan de Hunedoara, precum și Turnul Capistrano (după numele lui Ioan de Capistrano, un vestit călugăr de la curtea castelului) reprezintă câteva dintre cele mai semnificative părți ale construcției. Mai pot fi amintite Sala Cavalerilor (o mare încăpere de recepții), Turnul buzduganelor, Bastionul alb care servea drept depozit de bucate și Sala Dietei, având medalioane pictate pe pereți (printre ele se găsesc și portretele domnilor Matei Basarab din Țara Românească și Vasile Lupu din Moldova).

Fig. 13 Castelul Hunedoarei – www.castelulcorvinilor.ro

Legenda corbului

Pe blazonul familiei Corvinilor este un corb care ține în cioc un inel de aur. Legenda spune ca Ioan de Hunedoara era fiul nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei la vremea respectivă) și a unei femei pe nume Elisabeta din Țara Hațegului. Pentru a nu exista discuții pe marginea acestui fapt, regele ar fi aranjat o căsătorie între aceasta și Voicu (un viteaz din zonă). Pentru a fi recunoscut copilul când merge la curtea regală Sigismund de Luxemburg i-a dăruit și un inel de aur.

Insă inelul de aur a fost într-o zi furat de către un corb. După multe peripeții Ioan de Hunedoara a recuperat inelul insă povestea a fost aflată și de rege care a hotărât să facă din corbul cu inelul in cioc un element din blazonul familiei Corvinilor.

Legenda fântânii

In curtea castelului nu departe de capelă se află o fântână adâncă de 30 de metri despre care se spune că ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, în schimbul promisiunii că vor fi eliberați dacă vor ajunge la stratul de apă. După 15 ani , când au terminat fântâna, stapâni castelului nu s-au ținut de promisiune. Legenda spune că inscripția de pe zidul fântânii inseamnă "Apă aveți, dar suflet, nu". În realitate, inscripția se traduce astfel "Cel care a scris această inscriptie este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică".

Fig. 15 Fântâna din curtea castelului – www.castelulcorvinilor.ro

Camera Domnițelor și Sala Cavalerilor

Dincolo de legendele înspăimântătoare, Castelul Corvinilor este un muzeu care păstrează multe urme ale trecutului medieval. Cele mai multe obiecte de colecție din vremea Corvinilor sunt adăpostite de Camera de Aur. În Camera Domnițelor, la primul nivel al turnului, poți admira un frumos set de mobilier de epocă.

Un alt punct de interes este Sala Cavalerilor, unde aveau loc mesele festive și întrunirile nobilimii și unde poate fi admirat un bust al lui Iancu de Hunedoara. Sala servea și ca loc de judecată a prizonierilor, alături de Sala Dietei, unde se spune că a fost condamnat la închisoare Vlad Țepeș.

Sala Dietei se află la un pas de așa-numita groapă a leilor. Legenda spune că în groapă trăiau urși și lupi înfometați, gata să-i sfâșie pe cei găsiți vinovați de jurați.

Lăcașul de cult

În curtea castelului, a fost ridicată o biserică ortodoxă, transformată în lăcaș de cult catolic, atunci când Iancu de Hunedoara s-a convertit la catolicism. Intrarea în biserică se face printr-o ușă somptuoasă, iar interiorul păstrează un tavan cu arcuri în stil gotic și vechiul altar ortodox. Unii istorici spun că biserica este o copie în miniatură a faimoasei Catedrale de la Amiens, unde erau încoronați regii Franței.

Fig. 16 Lăcașul de cult – http://3.bp.blogspot.com

II.1.6. Mănăstirea Curtea de Argeș

Mănăstirea Curtea de Argeș este o mănăstire ortodoxă din România, situată în orașul Curtea de Argeș. Ansamblul cuprinde biserica episcopală, unul dintre cele mai celebre monumente de arhitectură din Țara Românească. În timpul lui Carol I mânăstirea a fost transformată în necropolă pentru familia regală a României.

Mănăstirea a fost construită de Neagoe Basarab (1512 – 1517) pe locul vechii mitropolii (1359). Pictura interioară, realizată de zugravul Dobromir, a fost terminată în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumați. Ea este păstrată fragmentar în Muzeul Național de Artă din București. Reparată de câteva ori, biserica a fost restaurată (1875 – 1886) de arhitectul francez André Lecomte du Noüy, discipol al lui Eugène Viollet-le-Duc, care i-a adus și unele modificări care au diminuat valoarea istorică a monumentului. Construită din piatră fățuită și profilată, biserica are un plan triconc, inspirat din planimetria bisericii Vodița II, reluat ulterior și în alte construcții (mitropolia din București, biserica fostei mănăstiri Cotroceni, mănăstirea Tismana etc.).

Așa cum se înfățișează în prezent, biserica este alcătuită dintr-un pronaos supralărgit, contopit organic cu construcția propriu-zisă, ai cărui 12 stâlpi interiori susțin o turlă pe mijloc și două turnulețe laterale care încununează colțurile vestice ale pronaosului. Pronaosul este evidențiat în acest fel deoarece îndeplinea și funcția de necropolă. Aceste turle mici dau impresia prin podoaba lor exterioară, caracterizată de răsucirea porțiunilor de zidărie, că stau să cadă unul asupra celuilalt și că se înșurubează în tăriile cerului. Restul bisericii și altarul – cu abside care îi împlinesc forma de cruce – susțin de asemenea o turlă înaltă, a cărei îmbinare cu restul ansamblului se face prin bolți, rezultând un tot arhitectonic de o zveltețe inegalabilă.

Fig. 17 Mănăstirea Curtea de Argeș – Portal de Turism TRAVEL

Meșterul Manole și Ana

În apropierea mănăstirii Curtea de Argeș se află fântâna meșterului Manole, constructorul legendar al ctitoriei lui Neagoe Basarab, eroul mai multor balade populare.

Balada „Monastirea Argeșului” spune că meșterul Manole și-a zidit în zidurile acestei magnifice mănăstiri soția (Ana), deoarece în mod inexplicabil tot ceea ce era construit în timpul zilei se dărâma noaptea. Tot legenda dă o explicație și pentru fântâna meșterului Manole: când domnitorul a văzut această măreață construcție i-a întrebat pe cei zece meșteri dacă pot construi o mănăstire și mai frumoasă decât aceasta. Aceștia răspunzând afirmativ, domnitorul, pentru a împiedica posibila construcție a unei mânăstiri mai frumoase, a poruncit ca schelele pe care erau urcați meșterii să fie dărâmate și astfel cei „zece meșteri mari, calfe și zidari” au rămas blocați pe acoperiș. Ei și-au făcut aripi din șindrile și s-au aruncat de pe acoperișul mănăstirii sperând să ajungă jos nevătămați, dar toți au murit. În locul unde s-a prăbușit meșterul Manole a apărut un izvor – fântâna meșterului Manole.

Legendarul Manole este un personaj cu totul și cu totul autentic, pe care istoria îl consemnează alături de Neagoe Basarab. “Neagoe Basarab, ctitorul Mănăstirii, studiase în Italia, dar și la Constantinopol, unde sultanul Baiazid al II-lea îi încredințase administrarea construcției unei moschei, al cărei constructorul-șef era Manoli din Niaesia. Manoli, pe care îl regăsim și în baladă, era, cel mai probabil, armean, astfel explicându-se anumite elemente de arhitectură armeană și georgiană din construcția Mănăstirii (Ștefan Dumitrache).”

Fig. 18 Presupusul mormânt al Anei – Portal de Turism TRAVEL

II.1.7. Bezid – satul scufundat de comuniști

Situat în apropiere de Sângiorgiu de Pădure (județul Mureș), Lacul Bezid a reprezentat cândva un sat de o sută optzeci de case, dar care a dispărut sub ape între 1988 și 1989.

Lacul, devenit acum o atracție turistică și un adevărat rai al pescarilor, ascunde însă o poveste sumbră. În timpul comunismului în locul său era un sat cu 180 de case. Localitatea avea o istorie bogată fiind atestată documentar încă de la 1566.

Regimul comunist a avut însă alte gânduri cu micuțul sat. Potrivit datelor oficiale, zona în care se afla satul se inunda foarte des, iar apele părâului Cușmed amenințau de două-trei ori pe ani casele din cinci localități aflate în zonă. Așa se facă că în anul 1975 comuniștii au decis că în zonă trebuie să construiască un baraj.

Acesta putea fi realizat, în opinia inginerilor de atunci, doar dacă tot satul ar fi fost acoperit de ape. Au fost proteste mari, iar lucrările au fost sistate în 1977. Comuniștii nu au renunțat la idee și s-au reapucat de lucru în 1984. Barajul a fost ridicat, iar în 1988-1989, toate casele din Bezid, inclusiv biserica, au fost scufundate.

Localnicii spun că satul a fost scufundat din motive religioase

Localnicii care au auzit de la bătrâni povestea tragică a oamenilor care au rămas fără case spun însă că motivul pentru care satul a fost scufundat a fost cu totul altul, unul care se potrivește cu tendințele regimului dictatorial de a înnăbuși orice încercare de revoltă. Oamenii spun că regimul de la acea vreme a scufundat intenționat satul pentru a împrăștia comunitatea religioasă din zonă.

Fig. 19 Turnul fostei biserici – https://cristinasomlea.wordpress.com

Astăzi, Bezid este singurul lac de acumulare din județul Mureș, iar legenda sa atrage anual mii de turiști străini. Lacul este la 2 kilometru de Sângeorgiu de Pădure și 42 de kilometri de Târgu Mureș. Vârful bisericii se mai vede și astăzi din apă, iar pe timp de secetă se pot observa și zidurile câtorva case.

Inscripția care îi cutremură pe turiști

Pe singurul zid ce a rămas în picioare este o placă memorială pe care scrie: „Acum satul Bezidul-Nou se află pe fundul lacului. Foștii locuitori ai celor 180 de case, răspândiți prin lume, îl plâng și azi. Slujitorii servili ai fostei dictaturi l-au demolat și l-au inundat. Astfel au desființat o comunitate unică din punct de vedere istoric și religios – în care au trăit laolaltă familii de diferite naționalități și credință, în deplină înțelegere și bună pace, de-a lungul secolelor. Rugile romano-catolicilor, unitarianilor, greco-catolicilor și ale sabatarianilor ardeleni s-au muțit pentru totdeauna. Acest loc să fie simbolul toleranței între religii“

Mare atracție pentru pescari

Lacul de la Bezid esteo atracție turistică și un rai al pescarilor. Începând cu 1996, lacul a fost populat cu o varietate mare de specii de pești. Aici, amatorii de pescuit pot prinde crap, somn, caras, plătică, păstrăv, babușcă, roșioară, șalău, știucă, biban. Lacul oferă și o priveliște de vis și este o adevărată oază de relaxare, zeci de turiști revenind în fiecare an.

Fig. 20 Lacul Bezid – https://cristinasomlea.wordpress.com

II.1.8. Mausoleul Mărășești

„Pe aici nu se trece!”

Mausoleul Mărășești este un monument dedicat eroilor din Primul Război Mondial și este așezat pe locul unde, în anul 1917, au avut loc luptele de la Mărășești. Trupele române au câștigat lupta împotriva celor germane, deși erau numeric inferior. Totuși, s-a soldat cu moartea a 480 de ofițeri și peste 21.000 soldați români. Inițial s-a vrut construirea unei catedrale a neamului, dar din lipsă de fonduri a fost abandonat proiectul și s-a ajuns la construirea unui mausoleu. Piatra fundamentală a fost așezată la 19 august 1923 iar construcția s-a realizat în 2 etape: 1923-1924 și 1936-1938, iar pe data de 18 septembrie a fost inaugurat. Este opera arhitecților George Cristinel și Constantin Pomponiu, al sculptorilor Ion Jalea și Corneliu Medrea și a pictorului Eduard Săulescu.

Inscripția de pe frontonul Mausoleului „ÎNTRU SLAVA EROILOR NEAMULUI” este încadrată de numele localităților unde s-au dat marile bătălii: Jiu – Olt – Sibiu – Coșna – Cireșoaia – Robănești – Neajlov – Dragoslave – Predeal – C. Lung – Panciu – Răzoare – Brașov – Porumbacu – Mărășești – Mărăști – Oituz – Doaga – Muncel – Arabagi – Barcut – Amzacea – Prunaru – Cerna – Cașin – Valea Uzului – Sticlărie.

Pe câmpurile de luptă de la Mărășești armata română a ținut piept atacurilor armatei inamice, care voia să străpungă poarta Moldovei pe la Mărășești. Răspunsul a venit cu o forță de nezdruncinat: "Pe aici nu se trece!". Între 21 iulie – 21 august 1917 la Mărășești și în împrejurimi armata română a obținut o strălucitoare și răsunătoare victorie.

Fig. 21 Mausoleul Mărășești – Gherasim Iulian

Generalul Grigorescu, la Mărășești

În centrul mausoleului Mărășești se află sarcofagul generalului Eremia Grigorescu, decedat la data de 21 iulie 1919, fost Prim Cavaler al Legiunii de Onoare, decorat cu Steaua României și Ordinul „Sfântul Gheorghe și Sfânta Ana" al Țarului Rusiei.

Pe „Culoarul Cavalerilor", alături de maiorul Grigore Ignat și locotenentul Gabriel Pruncu, este și mormântul Măriucăi Zaharia, copila de 12 ani din comuna Haret care a ajutat armata romană, transmițând din nucul aflat în spatele casei date despre înaintarea nemților, până în momentul în care a fost doborată de glonțul unui lunetist german.

De asemenea, în incinta mausoleului Mărășești a fost amenajat, într-o clădire separată, un muzeu al luptelor desfășurate pe aceste locuri, care cuprinde fotografii și diverse documente, armament și echipament militar din dotarea armatei române la vremea respectivă, precum și obiecte personale ale sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu, căzută în timpul luptelor desfășurate pe valea Sușitei.

„Întru slava eroilor neamului"

În memoria celor care și-au jertfit viața în luptele de la Mărășești, s-a înălțat Mausoleul "Întru slava eroilor neamului", cum stă scris pe frontispiciul acestuia. Inițiativa construirii Mausoleului Eroilor aparține Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Romane în cadrul Congresului din data de 8 iunie 1919.

Fig. 22 Mausoleul "Întru slava eroilor neamului" – Gherasim Iulian

Clădirea are un hol circular din care pornesc radial 18 culoare cu cele 154 de cripte comune și 8 individuale. Monumentul adăpostește osemintele a 5073 soldați, ofițeri și a copilului-erou, Măriuca Zaharia care a oferit informații prețioase despre poziția trupelor germane, dintr-un punct de observație, situat într-un copac. În centrul mausoleului se află mormântul generalului Eremia Grigorescu a cărui ordin: ,,Pe aici nu se trece” , a rămas în istorie.

Două scări în spirală duc în partea de sus a mausoleului de unde, printr-o deschizătură centrală, se vede în toată splendoarea lui, sarcofagul generalului Eremia Grigorescu.

Partea superioară se termină cu o cupolă, numită ,,Cupola Gloriei”, înconjurată de un imens basorelief reprezentând scene din luptă și flancată de 4 vulturi din granit și deasupra ei străjuiește o cruce din piatră de peste 3 m.

Fig. 23 Interior Mausoleul Mărășești – https://grupareaaproape.wordpress.com

Mausoleul de la Mărășești – Monument Istoric Național

Mausoleul este înscris la poziția nr. 271, cu codul "VN-IV-m-A-06632", în Lista Monumentelor Istorice, actualizată prin Ordinul ministrului Culturii și Cultelor nr. 2314/8 din luna iulie a anului 2004.

Se spune că Mausoleul de la Mărășești impune un respect atât de mare, încât însuși Hitler, în momentul în care aviația aliaților bombarda Valea Prahovei și amenința Moldova, i-a cerut lui Antonescu să trimită la Mărășești două subunități de antiaeriană care să apere Mausoleul.

II.1.9. Pădurea Hoia-Baciu

Pădurea Hoia-Baciu este situatã în Transilvania, județul Cluj, la marginea localitãții Cluj-Napoca. Pădurea are o suprafață de aproximativ 295 de hectare.

Pãdurea Hoia-Baciu este unul dintre cele mai cunoscute locuri din Transilvania si România. Zona a devenit cu adevãrat celebrã în toatã lumea în anul 1968, cu toate cã localnicii din Baciu, Florești și Cluj-Napoca se fereau și înainte de ea. Ei spun ca strãmoșii lor le-au povestit ca odatã intrat printre copaci, toate spaimele subconștientului prind brusc viațã și apar în calea celor care se aventureazã în acest loc. Multã vreme pãdurea Baciu a fost un subiect tabu, un spațiu considerat blestemat.

Pionierul în studiul fenomenelor paranormale din pãdurea de stejari a fost biologul Alexandru Sift (1936-1993). În anii ’50, el a petrecut extrem de mult timp studiind fiecare colț al pãdurii. În data de 18 august 1968, tehnicianul-militar Emil Barnea, împreunã cu prietena sa și alți doi prieteni, s-a aventurat în pãdure. La un moment dat, pe cer ar fi apãrut un obiect ciudat. Straniul aparat zburator ar fi început sã strãluceascã brusc, iar mai apoi OZN-ul a accelerat spre cer. Emil Barnea a reușit sã-l surprindã cu ajutorul unui aparat foto. Imaginile sale au fost denumite mai apoi de ufologi "cele mai clare imagini ale unui OZN fotografiat în România și, fãrã îndoialã, unele dintre cele mai bune imagini ale vreunui OZN fotografiat vreodatã în lume". Celebritatea fotografiilor avea sã atingã noi culmi în anul 1977, când au fost prezentate în cadrul Congresului Internațional de Ozenologie din Acapulco.

Fig. 24 Pădurea Hoia-Baciu – www.hoiabaciuforest.ro

Pãdurea Hoia-Baciu continuã sã fascineze si astãzi, în special datoritã relatãrilor martorilor. Zona a devenit deja celebrã printre specialiștii în paranormal și ezoterism din întreaga lume, echipe întregi de cercetãtori reputați din Germania, Franța, Statele Unite ori Ungaria vizitând pãdurea Hoia-Baciu încã din perioada comunistã.

De-a lungul ultimilor ani, Pãdurea Hoia-Baciu a fost inclusã în diverse topuri ale celor mai înspãimântãtoare locuri din lume, alãturi de alte zone cu fenomene asemãnãtoare, precum Deșertul Mojave și Gloful Breeze din Statele Unite, La Spezia-Arenzano din Italia, Valea Hessdalen din Norvegia, Belo Horizonte din Brazilia sau Muntele Kailasa din Tibet.

Documentar „The Hoia-Baciu Forest – Truth or Legend”

Atrași de popularitatea pădurii în lume și de numărul mare de turiști care vizitează pădurea în fiecare an, producătorii s-au gândit să facă un documentar special despre pădure.

„The Hoia-Baciu Forest – Truth or Legend” este primul documentar turistic profesionist fãcut în România despre acest loc. Filmul va avea o duratã de aproximativ 30 de minute, dar și douã trailere. Producția va fi lansatã în luna decembrie a acestui an, în perioada Saturnaliei (17-23 decembrie). Cele douã trailere apar in lunile februarie 2016, respectiv mai 2016, cu scopul de-a promova ineditul documentar, dar și de-a strânge o parte din fondurile necesare producției.

Documentarul va conține reconstituiri ale povestirilor celor care au experimentat fenomene stranii în timpul vizitelor în pãdure. De asemenea, vor fi incluse și mãrturii ale turiștilor români și strãini care susțin cã au trãit momente inexplicabile, dar și interviuri cu localnici și specialiști în diverse domenii. Toate acestea vor fi filmate cu aparaturã performantã.

Fig. 26 Turiști în Pădurea Hoia-Baciu – www.hoiabaciuforest.ro

II.1.10. Castelul Iulia Hasdeu

Castelul Iulia Hasdeu este un castel din municipiul Câmpina, România, construit între anii 1893 și 1896.

Templul de la Câmpina închinat Iuliei Hasdeu a fost locul de refugiu pentru Bogdan Petriceicu Hasdeu, după moartea unicei sale fiice. Despre Castelul din Câmpina se spune că ar fi unul dintre cele mai bântuite din țara noastră. Conform legendelor, noaptea, Iulia Hasdeu poate fi auzită cântând la pian, în aplauzele tatălui sau, iar în unele nopți, bătrânul Hasdeu iese pe geam și urlă ca un lup.

Extrem de afectat de moartea Iuliei, la care ținea foarte mult, Hasdeu a construit, la Câmpina, între 1894 și 1896, un edificiu straniu, menit să-i mijlocească tatălui îndurerat comunicarea cu fiica sa, din Ceruri, prin ședințe de spiritism. A fost denumit Castelul Magului sau „Templul Spiritist de la poalele Carpaților”. Această construcție, alături de cavoul familiei Hasdeu, din cimitirul bucureștean Bellu, sunt unicele temple spiritiste din lume.

„Pășim pragul și ne aflăm sub domul înalt din centrul clădirii. În mijlocul sălii circulare, stă liniștit un stâlp masiv de zidărie, de culoarea marmorii trandafirii. În partea din spate a stâlpului, împotriva ușii de intrare e o scară care suie la celelalte două. În rând cu galeria, deasupra stâlpului pe care se reazimă scările, este un pod susținut de stâlpi subțiri de fier. Deasupra acestui pod stă sub domul albastru, statuia Mântuitorului, o dată și jumătate mărimea naturală. Statuia este de lemn, și colorata, dupa stilul evului mediu, este o operă de rară frumusețe a sculptorului Casciani din Paris. Mântuitorul se ridică deasupra unor nouri, către cer cu brațele deschise, cu privirea aplecată spre pământul pe care-l binecuvântează cu amândouă mâinile. Din ochi îi pică lacrimi, în mâini și în picioare se vad urmele cuielor și pe frunte ale ghimpilor. Divinul Fiu se înalță cu fața către isvorul luminii, către Răsărit (Ion Luca Caragiale, Descrierea castelului).”

Fig. 27 Castelul Iulia Hasdeu – www.infoghidromania.com

Castelul de la Câmpina, o sursă de legende locale

Sedus de personalitatea Iuliei Hasdeu, geniul care a dispărut prematur, la 19 ani, un ziarist ardelean, Teodor Olimpiu Albini, a avut ideea de a merge la Câmpina, trecând munții cu pașaport, pentru a culege folclor oral legat de castelul ridicat de Hasdeu. Din observațiile acestuia, reiese că templul devenise o sursă de legende despre fantome încă de pe vremea în care Hasdeu organiza ședințele de spiritism: "Noaptea, dincolo de porțile ferecate ale Castelului, se aude Iulia cântând la pian. Se mai aud strigătele de <<Bravo>> și aplauzele bătrânului Hasdeu, care la moartea Iuliei avea doar 50 de ani. Uneori, pianul cânta și ziua."

Și după moartea lui Hasdeu, în acest templu ar fi avut loc tot felul de fenomene aparent inexplicabile. Conform unei legende, o întâmplare ciudată s-a petrecut în 1936, când trei tineri plecați în drumeție au venit să viziteze castelul. Unul dintre ei, Mircea, a vrut să se distreze punând un basc Hristului și să se fotografieze cu el, luându-l amical de gât. După câteva zile, mergând să-și viziteze tatăl la fabrică, tânărul a tras, din curiozitate, de mânerul unei uși metalice, fără să știe că nu avea voie să umble acolo. Acolo era depozitat acid sulfuric pentru spălatul pieselor, care s-a revărsat peste el. Doar fața și mâna dreaptă i-au rămas neatinse.

O altă întâmplare stranie s-ar fi produs în 1957, după ce castelul a fost transformat în cazarmă militară. Pus de superiori, un soldat a încercat să scoată din clădire statueta Hristului. Deși acesta pare a fi cel mai ușor exponat din muzeu, n-a putut fi clintit. În cele din urmă, a fost lăsat la locul lui, unde se află și astăzi.

Fig. 28 Interior Castelul Iulia Hasdeu – www.infoghidromania.com

III.INFRASTRUCTURA TURISTICĂ

Turismul nu se poate dezvolta în mod satisfăcător decât în condițiile în care se oferă suficiente posibilități de cazare, masă, agrement etc., în pas cu cerințele pieței. Practica turistică internațională cunoaște suficiente cazuri în care principalele obstacole ale dezvoltării turismului sunt generate de o ofertă insuficientă ca volum, structură sau nivel calitativ al serviciilor, datorită faptului că dezvoltarea bazei tehnico-materiale turistice nu urmează din punct de vedere calitativ și cantitativ ritmurile de creștere a cererii de servicii turistice.

Evident, în nici o țară, regiune, zonă sau stațiune primitoare de turiști, dezvoltarea capacităților de bază tehnico-materială turistică nu poate fi lăsată la voia întâmplării. Necesitatea asigurării unei eficiențe economice optime în industria turismului să se înfăptuiască în strânsă concordanță cu cerințele asigurării viabilității economice a învestițiilor alocate pentru dezvoltarea turismului.

În consecință, transformarea cu success a potențialului turistic al țării noastre în produse turistice nu se poate realiza decât pe baza dezvoltării planificate a industriei turismului. Planificarea constituie singura metodă științifică prin care se poate da viață în mod sistematic complexului de măsuri destinate să asigure valorificarea optimă a patrimoniului turistic al țării noastre și realizarea unor produse turistice atractive și competitive pe piața turistică.

În România, paralel cu dezvoltarea dinamică a economiei naționale și ca rezultat al acestei dezvoltări, partidul și guvernul au alocat fonduri importante de investiții pentru dezvoltarea și diversificarea bazei tehnico-materiale turistice, ceea ce a permis valorificarea mai bună, în scopuri turistice, a condițiilor naturale și a valorilor cultural-istorice, artistice etc.,create pe pământul țării noastre de-a lungul vremii, reprezentând elemente de mare valoare ale patrimoniului nostru turistic.

Infrastructura turistică

Din cele prezentate in paragrafele precedente rezultă că resursele naturale și artificiale constituie o componentă esențială a ofertei tursitice potențiale, iar obiectivele de bază tehnico-materială reprezintă o concretizare a acestei oferte. Dezvoltarea industriei turismului nu poate fi însă concepută fară existența celei de-a treia componente a ofertei, infrastructura.

Infrastructura tehnică și socială a unei țări este armătura care carcaterizează gradul de dezvoltare atins de economica națională. De aceea asigurarea infrastructurii generale (ca de exemplu transporturile, telecomunicațiile, instalațiile pentru aprovizionarea cu apă și energie electrică, instalațiile de evacuare a apelor uzate și a reziduurilor, centrale termice) constituie preocupări esențiale în cadrul planurilor de dezvoltare a economiei naționale.

Infrastructura este menită să asigure funcționarea normală a unor sectoare importante ale societății moderne (primar, secundar, terțiar, cuaternar) fiind indispensabilă și pentru industria turismului.

Dezvoltarea tursimului într-o regiune, zonă, stațiune intens receptive presupune ca preexistente dotările și instalațiile terminale necesare, ca aeroporturi, porturi, gări, precum și amenajările și dotările legate de rețelele de transporturi rutiere care facilitează accesul spre aria teritoriului receptiv.

III.1. Infrastructura turistică din România

Fig. 29 Numărul unităților de cazare din România – Gherasim Iulian

Fig.30 Numărul unităților de cazare din România pe categorii de confort – Gherasm Iulian

Fig.31 Evoluția numărului unităților de cazare între anii 2000-2015 – Gherasim Iulian

Turismul în România se concentrează asupra peisajelor naturale și a istoriei sale bogate. Traversată de apele Dunării, România are un scenariu sensibil, incluzând frumoșii și împăduriții Munții Carpați, Coasta Mării Negre și Delta Dunării, care este cea mai mare deltă europeană atât de bine păstrată. Cu rolul de a puncta peisajele naturale sunt satele, unde oamenii de acolo trăiesc și mențin pentru sute de ani tradițiile. În România este o abundență a arhitecturii religioase și a orașelor medievale și a castelelor.

Din graficele de mai sus observăm că între anii 2000-2015, numărul unităților de cazare din România s-a dublat, consecință a turismului masiv care începe să pună stăpânire pe România. Turiștii încep să descopere România, încep să își dea seama că au ce vedea în această țară, că nu totul este așa cum și-au imaginat.

Principalele unități de cazare din România sunt hotelurile, pensiunile turistice și agroturistice, dar și vilele. Turiștii care vin în România preferă aceste unități de cazare moderne pentru serviciile oferite, dar sunt si turiști care doresc să își petreacă vacanța în unități de cazare mai tradiționale, cum ar fi hanurile, cabanele turistice de la munte, satele de vacanță, dar și campingurile.

Din punctul de vedere al confortului, în România peste jumătate din unitățile de cazare sunt catalogate cu 3 stele, un grad de confort mediu, acceptabil pentru oricine. Din cealaltă jumătate, un sfert din unitățile de cazare, au un grad de confort scăzut, de 2 stele. Din păcate în România, unitățile de cazare cu un confort ridicat( 4-5 stele), ocupă doar 14% din total. De aici rezultă că România, în prezent, oferă un grad mediu ce confort pentru turiștii care îi calcă pragul.

III.2. Fluxul turistic în județul Brașov

Județul Brașov reprezintă una dintre cele mai variate zone în ceea ce priveșteoferta turistică din România atât prin obiectivele naturale (monumente ale naturii, rezervațiinaturale, parcuri naționale), sporturi de iarnă, sporturi extreme – alpinism, parapantă,deltaplanorism, vânătoare și pescuit, cât și obiectivele istorice-arheologice (cetăți, castele,biserici, muzee etc).

Poziționarea geografică a județului Brașov în zona montană din centrul țăriifavorizează dezvoltarea turismului. Potențialul turistic al județul îmbină elemente alecadrului natural cu valori culturale și istorice.

Trecutul bogat în istorie și îmbinarea culturalăși multietnică din acest teritoriu fac din Brașov unul dintre cele mai interesante locuri, nunumai din România, dar și din întreaga regiune. Cu toate acestea, judetul nu a atinspotențialul de a deveni una dintre cele mai interesante destinații din estul Europei.

În perioada 2001-2015 majoritatea turiștilor care au vizitat și practicat diferitele forme de turism în județ sunt de origine română. Interesul turiștilor străini pentru Brașov a crescut și el, însă întrun ritm mai lent. Numărul total de turiști a crescut de la an la an, ajungând de la 328.303 în anul 2001, la 997.601 în anul 2015.

Fig.32 Evoluția numărului de turiști în perioada 2001-2015 – Gherasim Iulian

Tab. 1 Distribuția turiștilor în funcție de destinație (2009) – Direcția Județeană de Statistică Brașov

Fig.33 Ponderea unităților de cazare în 2015 – Gherasim Iulian

Numărul structurilor turistice de cazare din județ a crescut cu 47 % în perioada 2001-2015.

Această creștere a fost înregistrată în primul rând datorită numărului mare de pensiuni construite atât în mediul urban cât și în mediul rural. În 2001 erau 183 de pensiuni (atât în urban cât și în rural) iar în 2015 doar în rural sunt 221 de pensiuni.

Din datele înregistrate reiese faptul că turiștii români, la fel ca și cei străini ce se cazează în

structurile din județ preferă hotelurile. Acest lucru poate fi explicat atât prin numărul de locuri mai mare de care dispun acestea, cât și de posibilitățile de divertisment/recreere (piscine, centre de îngrijire corporală, etc.)

În perioada 2001-2015 prima opțiune a turiștilor din județ în ceea ce privește decizia de cazare a fost de a înnopta în unitățile hoteliere dar, în strânsă legătură cu oferta de servicii și dotări oferită de pensiuni a crescut mult numărul de înnoptări în acest tip de unități de cazare (de la 38.701 de înnoptări în 2001 la 365.747 de înnoptări în 2015).

Conform datelor oferite de Direcția Județeană de Statistică Brașov capacitatea de cazare, (numărul de locuri) în unitățile specializate din județul Brașov a crescut în intervalul 2001-2015.

Creșterea este determinată în special de dezvoltarea capacităților de cazare a locurilor disponibile în pensiuni (atât din urban, cât și din rural) și în hoteluri.

CASTELUL BRAN

Castelul Bran (sau cetatea Bran) este un monument istoric și arhitectonic situat în Pasul Bran-Rucăr, la 30 de kilometri de Brașov.

ÎNCEPUTURILE CETĂȚII BRAN

Construirea cetății Bran a fost determinată de situația politică din secolul al XIV-lea.

Este vorba, în primul rând, de întărirea Țării Românești în timpul domniei lui Vladislav – Vlaicu Vodă(1364-1377), proces ce a dus la o serie de lupte cu regele Ungariei, Ludovic I d’Anjou. În toiul acestor lupte, regele Ungariei pierde Rucărul împreună cu cetatea cu același nume, ce păzise până atunci intrarea în Transilvania prin pasul Bran, în cadrul unui complex de cetăți de hotar a căror construcție începuse în secolul al XIII-lea. Este vorba în al doilea rând de dezvoltarea orașelor Transilvaniei în secolul al XIV-lea printre care Brașovul avea una dintre cele mai însemnate locuri.

Prima știre despre începerea construirii cetății Bran datează din 19 noiembrie 1377. Este o scrisoare privilegială adresată de regele Ungariei, Ludovic I, către orașul Brașov. Regele confirm orașului stăpînirea unor sate din Țara Bîrsei, îl scutește de unele impozite crăiești și îi stabilește taxe vamale reduse, drept recompensă pentru că de bunăvoie și nesiliți de nimeni, brașoveniis-au oferit să construiască noua cetate regală a Branului, dând pentru aceasta meșteșuguri, mate iale și bani, tăind pădurile în lung și în lat, despădurind și nivelînd terenul unde urma să fie construită noua cetate.

În fruntea cetății Branului, după cum arată scrisoarea, urmau a sta castelanii numiți de rege, garnizoana fiind firmată din briganți și balistari englezi, deci din mercenari.

Cetatea Branului a rămas în stăpânirea regelui Ungariei numai până la începutul veacului al XV-lea.

La sfârșitul secolului al XIV-lea, s-a petrecut un fapt care a avut o mare însemnătate pentru situația internă și externă a statelor din sud-estul și central Europei. Este vorba de iminența pericolului otoman.

Profitând de neîncetatele lupte feudale din statele Peninsulei Balcanice, turcii le-au cucerit rând pe rând si au contopit întreaga peninsulă.

Primul atac al turcilor asupra Țării Românești are loc în anul 1369, în timpul domniei lui Vladislav-Vlaicu Vodă. Pericolul devine însă imminent în timpul domniei în Țara Românească a lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), când la cârma impreiului otoman se află sultanul Baiazid, supranumit Ilderim (Fulgerul).

Cu toate că în anul 1394 Mircea cel Bătrân câștigă o important victorie împotriva turcilor, la Rovine pe Argeș, dat fiind numărul covârșitor al turcilor el se retrage în Transilvania cu scopul ca dobândind alianța celorlalte state, pentru care căderea Țării Românești sub jugul turcilor însemna apropierea pericolului de hotarele lor, să revină în fruntea unei armate proaspete a-și recâștiga tronul.

Din anul 1498, cetatea Bran a intrat pentru o period îndelungată în stăpânirea orașului Brașov, ca zălog pentru cei 3000 de florin împrumutați regelui Ungariei. Acest lucru este reamintit într-un documentar datând din anul 1513, când datoria totală ajungând la 6300 florini, cetatea continuă să rămână în posesiunea Brașovului, cu condiția ca acesta să-l ajute pe regele Ungariei în lupta împotriva uneltirilor feudale.

CASTELUL BRAN DIN SECOLUL AL XVIII-LEA

PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE

Câtva timp după trecerea Transilvaniei sub jugul austriac, situația administrativă a cetății Bran a rămas neschimbată. Cetatea și domeniul continuau să aparțină orașului Brașov.

Abia spre mijlocul secolului al XVIII-lea, rolul județului și seniorului încetează și în locul lor sunt numiți unul sau doi castelani pe teren nelimitat, desigur tot din rândul brașovenilor bogați, dar care trebuiau să fie confirmați de guvernatorul Transilvaniei de la Sibiu, numit de austrieci. Funcțiunile acestor noi castelani a căror reședință permanent era la Bran, se suprapun funcțiunilor vechilor pârcălabi, ale căror slujbe, devenite inutile, sunt desființate.

Secolul al XIX-lea adduce declinul rolului militar al cetății Bran. Datorită modernizării războiului, a generalizării armelor de foc perfecționate, a schimbării tacticii de luptă, cetatea nu mai putea fi un paznic eficient al hotarului. În 1836, de altfel, a fost mutată și vama Branului, mai departe, în munte, la Pajura sau Giuvala și astfel cetatea a pierdut și acest rol de apărător al tranzitului de mărfuri prin trecătoare și de controlor al activității vămii.

După terminarea primului război mondial, în anul 1920, pentru a-și menaja probabil protecția dinastiei Hohenzollern, autoritățile Brașovului au dăruit sobra cetate Bran fostei familii regale din România, care i-a adus o serie de transformări arhitecturale, menite să facă din vechea cetate o locuință modern, de plăcere. Până în anul 1947, castelul Bran a fost locuit de unii membri ai acestei dinastii care, departe de a gândi că cetatea reprezintă un interesant monument istoric, au considerat-o ca pe un bun al lor.

Abia în anii regimului de democrație popular, porțile ei s-au deschis larg maselor. Transformată acum în muzeu, ea glăsuiește vizitatorului despre viața, lupta și năzuințele celor ce au trăit pe aceste meleaguri.

La 18 mai 2006, după o perioadă de proceduri juridice, castelul este retrocedat legal moștenitorilor din familia de Habsburg. Cu toate acestea, statul român, prin Ministerul Culturii, îl va administra tranzitoriu și în următorii trei ani.

La data de 1 iunie 2009, castelul intră pe deplin în posesia moștenitorilor Principesei Ileana: Arhiducele Dominic de Habsburg, Arhiducesa Maria Magdalena Holzhausen și Arhiducesa Elisabeta Sandhofer.

Fig.34 – Castelul Bran – Ludwig Rohbock

ARHITECTURA CASTELULUI

Inițial, Castelul Bran a fost o cetate militară de apărare, având la bază forma unui patrulater neregulat. În timp, cetatea a suferit numeroase modificări, printre care: adăugarea turnului de sud (în 1622, după planurile principelui Gabriel Bethlen), construirea unui turn dreptunghiular la est, iar între 1883 și 1886, acoperișul a fost îmbrăcat cu țiglă.

Cetatea a fost transformată în reședință regală în anul 1920, odată cu intrarea în proprietatea Reginei Maria, iar în perioada 1920 – 1929 s-au realizat cele mai importante lucrări de restaurare.

CASTELUL BRAN ÎN PREZENT

Castelul Bran se situează la mai puțin de 30 km de Brașov, pe șoseaua ce pornește din vechiul cartier Bartolomeu și leagă Brașovul de Câmpulung. Castelul Bran este construit pe o stâncă, într-un punct cheie din punct de vedere strategic.

În prezent, în muzeul de patru etaje sunt expuse colecții de mobilier, costume, arme și armuri, iar Domeniul Bran cuprinde, de asemenea, Parcul Regal cu cele două lacuri, Casa de ceai, Casa administratorului si Casa Principesa Ileana.

În anul 2000, Castelul Bran a fost revendicat de Arhiducele Dominic de Habsburg și de surorile sale, Maria Magdalena Holzhausen și Elisabeth Sandhofer, moștenitorii principesei Ileana, de la care castelul fusese în 1948 trecut în proprietatea statului

În luna mai 2006, aceștia au devenit proprietarii castelului și ai domeniului aferent, în urma unei decizii guvernamentale de retrocedare.

Statul român a păstrat administrarea castelului pentru încă 3 ani, până în 18 mai 2009. Înaintea retrocedării, Ministerul Culturii a dispus mutarea colecțiilor aparținând statului român de la Castelul Bran la Vama Medievală. Pentru a putea redeschide muzeul, familia de Habsburg a remobilat castelul cu obiecte din colecția personală. Redeschiderea oficială muzeului s-a realizat la 1 iunie 2009.

Fig.35 Castelul Bran – www.castelulbran.ro

MITUL CONTELUI DRACULA

Motivul principal pentru care turiștii străini aleg să viziteze Castelul Bran este reprezentat de legenda care s-a creat în jurul acestuia. Astfel, cea mai reprezentativă legendă a Transilvaniei, cea a lui Dracula sau a lui Vlad Țepeș, este legată incontestabil de Castelul Bran.

Mitul Contelui Dracula are la bază romanul de ficțiune „Dracula”, apărut în Marea Britanie, în 1897, avându-l ca autor pe scriitorul irlandez Bram Stoker. Personajele din romanul „Dracula” sunt rezultatul fanteziei autorului, dar faptele Contelui Dracula și sfârșitul acestuia au la bază credințele populare legate de existența unor forțe ale răului, precum vampirii sau strigoii.

Domnitorul Țării Românești, Vlad Țepeș, a fost asociat cu Dracula, deși datele istorice nu confirmă prezența îndelungată a acestuia la Castelul Bran. Cu toate acestea, zona este promovată prin intermediul imaginilor unui vampir, care se hrănea cu sângele dușmanilor.

Castelul Bran este cunoscut de turiștii din întreaga lume drept Castelul lui Dracula. Acesta este și unul dintre motivele pentru care a fost inclus de către jurnaliștii de la CNN într-un top 10 al castelelor medievale.

Vlad Țepeș, ostatic la Bran?

Unii istorici susțin că Vlad Țepeș ar fi fost ținut ostatic două luni în Castelul Bran, dar acest lucru nu este confirmat de înscrisurile vremii. Domnitorul a trecut de mai multe ori prin Bran și se spune că i-ar fi pedepsit aspru pe negustorii din zona pentru că aceștia îi erau ostili. Tot cronicile vremii spun că negustorii ar fi vrut să se răzbune pe el. Legătura lui Vlad Țepeș cu Brașovul este însă alta. Domnitorul s-a iubit două decenii cu o săsoaică din Șchei pentru care a vrut chiar să divorțeze. Au avut împreună cinci copii.

Una dintre cele mai scumpe proprietăți din lume

Mitul Dracula a transformat Castelul Bran într-o atracție turistică mondială. Și prețul său a crescut simțitor. Forbes a clasat celebrul castel pe locul doi al celor mai scumpe proprietăți din lume. A fost evaluat la 140 de milioane de dolari.

Castelul, bântuit de fantome?

Legendele Castelului sunt multe și fiecare vorbește despre fantome și vampiri. O echipă de britanici de la Asociația Shadow Seekers au venit la Bran pentru a căuta fantome în urmă cu câțiva ani. Britanicii au venit cu echipament special care detectează undele paranormale și au cutreierat tot castelul. La final au spus că au găsit chiar fantoma lui Vlas Țepeș. „Punem pe podea instrumentul și permitem spiritului să se apropie și făcând asta luminile se aprind pentru că se spune că spiritele au un câmp electromagnetic", spunea în timpul vizitei un membru al Asociației. Britanicii au susținut că au reușit să contacteze câteva fantome, ba chiar au luat legătura și cu Vlad, proprietarul castelului, care a fost deranjat de prezența lor. „L-am întrebat cum obișnuiau oamenii să-i spună? El a scris Dracul. L-am întrebat dacă are un mesaj pentruz noi și ne-a scris: Plecați. Așa că nu prea pare încântat că ne aflăm aici", a spus un alt britanic.

Fig.36 Vlad Țepeș – www.castelulbran.ro

Bibliografie: