Profesionalism Si Etica

PROFESIONALISM ȘI ETICĂ*

PROFESII ȘI PROFESIONALISM

Societățile moderne sunt societăți profesionale. Orice persoană care îmbrățișează o carieră își

dorește să fie recunoscută ca profesionistă a domeniului. În majoritatea cazurilor, inclusiv politicienii

cât și funcționarii publici au avut alte profesii înainte să devină ceea ce sunt actul. Ei au fost de obicei

economiști, medici, ingineri, profesori ș.a.

Tema pe care o tratăm se referă la sensurile conceptelor de profesionist și profesionalism,

precum și la felul în care intervine etica în exercitarea acestor roluri.

Există numeroase definiri ale profesiilor. Următoarea are o mare adecvare la cerințele etice:

O profesie este o ocupație pe care o au mai multe persoane organizate voluntar să își câștige

existența prin slujirea directă a unui anumit ideal într-un mod moral permisibil, dincolo de

ceea ce le cere nemijlocit legea, piața și morala comună.

În sensul anterior, hoția sau prostituția sunt ocupații, dar nu profesii. Se pot câștiga bani dintr-o

ocupație, dar asta nu înseamnă că orice ocupație din care câștigăm bani este o profesie. Faptul de a

câștiga venituri este la rândul său definitoriu. Amatorii pot să aibă calități profesionale, dar nu își

obțin veniturile de bază din practica de amator. În același timp, profesiile nu sunt organizații de

caritate și nu solicită altruism de la fiecare membru al grupului profesional. De obicei, organizațiile

altruiste sunt alcătuite din amatori. Acestora din urmă li se cere, conform moralei de rol, să se dedice

fără avantaje materiale acțiunilor caritabile.

Există de asemenea ocupații cărora li se contestă statutul clasic de "profesii", tocmai prin aceea

că nu sunt exclusive (de exemplu afacerile) sau nu au coduri care să conțină valori morale direct

implicate în exercitarea profesiei (cum este cazul ingineriei, deși actual încep să fie elaborate astfel de

coduri). O obiecție asemănătoare se poate aduce și ocupației numite: funcționar public, deși valorile

acestei ocupații sunt directe și precis legate de interesul public. Profesiile însă se schimbă. În ultimul

deceniu s-a conturat o pregătire universitară direct axată pe afaceri (Studii de business) sau pe

administrație publică, inclusiv în România. Ambele tind să treacă de la statutul de ocupații la cel de

profesii (presupun o cunoaștere specifică, abstractă, din ce în ce mai conturată ca tip de studii) .

Profesiilor le sunt necesare coduri etice. Pentru ca aceste coduri să aibă autoritate morală, el

trebuie să aibă consimțământul tacit sau explicit al fiecărui membru. Uneori acest consimțământ este

cerut la intrarea într-o profesie și în lipsa lui persoana nu este acceptată sau, dacă îi încalcă principiile

cadru, este exclusă. Există cazuri în care anumiți practicanți ai unei profesii pun un monopol absolut

pe regulile și codul acesteia ajungându-se la ceea ce se poate numi "mafie a prototipului unei profesii".

Care sunt caracteristicile ideale ale profesionistului? Care sunt valorile acestuia, cu alte

cuvinte, în ce constă profesionalismul?

CARACTERISTICILE IDEALE ALE PROFESIILOR:

a) Profesia presupune o cunoaștere a teoriilor domeniului, deci o pregătire consistentă și

îndelungată.

b) Standardele de inițiere, menținere și avansare a unei persoane în competența profesională

sunt stabilite de către corpul profesional.

c) Cea mai dură măsură de pedepsire pentru delicte profesionale este eliminarea din

comunitatea profesională (retragerea dreptului de practică).

d) Rolul profesiilor este să ducă la satisfacerea unor nevoi sociale, deci practica profesională

este legitimată de către comunitatea care beneficiază de rezultatele ei.

e) Membrii unui grup profesional sunt legați printr-un cod etic prin care se stipulează, între

scopurile centrale, și cel al slujirii altruiste a societății.

f) Membrii unei profesii trebuie să aibă relații colegiale iar comportamentul fiecărui membru

este monitorizat colegial.

g) În cazuri de haos și catastrofă, membrii unei profesii trebuie să fie pregătiți să se sacrifice,

inclusiv să își riște viața.

Profesioniștii unui domeniu care își exercită rolul în mod responsabil, cât mai aproape de

aceste cerințe dobândesc un status recunoscut. Aceasta este proba că ei dau dovadă de ceea ce este

socotit drept profesionalism.

Profesionalismul este socotit o ideologie relevantă pentru cei care lucrează în același

domeniu. El exercită rolul de a coagula credințele comune ale unei profesii, întărește identitatea

și crește stima de sine a membrilor unui grup profesional.

Profesionalismul este caracterizat prin:

a) Expertiză în exercitarea unei profesii (autoritate epistemică).

b) Credința în autonomia deciziilor profesionale și a exercitării profesiei.

c) Identificarea cu profesia și cu cei din același domeniu.

d) Dedicația pentru o lungă parte a vieții față de profesia aleasă.

e) Obligația morală de a lucra în serviciul clientului, evitând implicarea emoțională excesivă

(dar nu și empatia), arbitrarul și tratamentul preferențial nejustificat prin politicile

domeniului.

f) Credința în capacitatea de autoreglare și menținerea colegială a standardelor profesionale.

ETICA PROFESIONALĂ. CONSIDERAȚII GENERALE

Profesioniștii sunt guvernați în principiu de legi și reglementări specifice. Există multe cazuri

în care, pe lângă normele legale, sunt necesare norme etice. În general aceste norme vizează, într-o

societate democratică, următoarele tipuri de probleme: autoritatea profesională, practicile

paternaliste, drepturile clienților.

Unii specialiști neagă existența unei etici profesionale ca atare și susțin că nu există decât etici

aplicate diferitelor profesii.

Etica profesională este o disciplină reflexivă și critică. Ea se află la intersecția filosofiei

moralei cu eticile particulare ale diferitelor categorii de profesii. Problema centrală a introducerii eticii

în profesii, deși există deja legi, se datorează faptului că legea acționează de obicei după ce s-a produs

încălcarea ei. Practicile etice sunt de graniță și se presupune că ar trebui să acționeze preventiv.

Etica profesională precizează practicile, drepturile și datoriile membrilor unui grup

profesional, critică și sancționează malpracticile profesionale.

Abordarea standard

Abordarea standard nu se concentrează pe cazuri dramatice, ci pe trăsăturile unei practici

profesionale, trăsături cărora le aplică analize prin intermediul conceptelor de drepturi și datorii. De

exemplu, doctorii au datorii mai mari decât alți oameni să își ajute semenii, asistenții sociali la fel.

Profesorii au mai multe drepturi să evalueze oamenii ca elevi și studenți și să le orienteze succesul. Ei

au și dreptul să pedepsească așa cum, în alt registru, polițiștii au dreptul să uzeze de violență,

parlamentarii să stabilească după ce legi trăim.

CARACTERUL CONTRACTUAL AL ETICII PROFESIONALE

Orice profesie este o relație între profesionist și client. Profesioniștilor li se cere să facă ceea ce

este normal și plătit ca atare de către client (direct sau indirect), adică să-și facă datoria, după cum

uneori li se pot cere și acte supererogatorii (dincolo de datorie). Profesioniștii își urmăresc propriul

succes ca prestigiu profesional și succesul financiar. Orientarea pe succes este una de tip utilitarist.

profesioniștii consideră că succesul lor se certifică prin maximizarea binelui public.

Uneori termenii contractului sunt excesiv stabiliți de către profesioniști. Acest gen de impunere

este una coercitivă și invalidă în calitate de contract, mai ales atunci când profesia este monopolizată

de așa manieră încât toți cei care nu sunt acceptați ca membri de drept ai ei, trec drept șarlatani sau

impostori și clienții nu au alternative.

Prin urmare, chiar existența serviciilor alternative, nemonopolizate de către un grup

profesional, este o condiție de posibilitate a intervenției clientului în calitate de subiect al contractului.

Există contradicții clasice între perspectiva profesioniștilor și cea a clienților. Profesioniștii

susțin că prestația lor este bună și își merită succesul. Clienții se așteptă ca profesioniștii să dea curs și

ideologiei potrivit căreia aceștia sunt în serviciul public (aceasta exclude doar parțial problema celor

care lucrează în sistemul privat) și ca rațiune altruistă. Clienții insistă pe o abordare deontologistă, pe

ideea de datorie, de obligație profesională. Profesioniștii nu sunt obligați să presteze servicii

supererogatorii, decât din considerente morale, deși clienții se așteaptă să o facă din datorie pur

profesională. De exemplu, un pacient crede că a-și solicita medicul în timpul concediului acestuia, este normal și medicul ar trebui să renunțe la interesele lui personale ca să ajute pacientul.

Etica virtuții, venită din tradiția aristotelică inaugurată de Etica nicomahică, a recăpătat un

important teren în discuțiile actuale. Ea încearcă să răspundă, în cazul nostru, la

întrebarea: ce fel de profesionist ar trebui să fiu? Care sunt virtuțile necesare unui politician, profesor,

funcționar public, ziarist, medic, om de afaceri? Această problemă derivă din faptul că împlinirea

profesională este cotată ca o componentă importantă a împlinirii și dezvoltării personale (human

flourishing în original). Împlinirea profesională trece drept una din condițiile prin care o persoană

poate să devină fericită sau cel puțin utilă, să simtă că are o viață cu sens și să-i crească stima de sine.

Profesioniștii își urmăresc deopotrivă succesul propriu și serviciul competent uneori aceste două

valori devin conflictuale. Dacă succesul se poate măsura în bani, în

acest caz uneori o bună practicare a profesiei poate să fie în detrimentul succesului.) Un practician

este virtuos în sensul idealului profesional și poate să aibă succes ca practician, dar adesea aceasta

înseamnă să câștige prost. El se concentrează pe excelență și pe client și prea puțin pe bani și imagine.

Valori profesionale

Profesia – Valoarea:

Jurist – Dreptatea

Medic asistent – Sănătatea

Educator – Dezvoltarea persoanei

Psiholog – Autonomia

Asistent social – Bunăstarea (asistarea celor în nevoie)

Contabil – Corectitudinea

Aceste valori sunt considerate obiective mai ales fiindcă sunt inevitabile, oamenii nu le resping și se

așteaptă ca, recurgând la serviciile unei profesii, să le poată atinge. Sensurile pe care le au aceste

valori nu sunt însă fixe. Ele se redefinesc și depind într-o mare măsură de politicile publice care le

orientează, ca și de dezvoltarea profesiei respective. Profesioniștii unui domeniu au "putere

discursivă", în sensul în care le revine o importantă autoritate epistemică în definirea acestor valori.

Dileme standard în etica profesională intervin mai ales în situații cruciale între starea de fapt a

unei societăți în care se exercită o profesie și valorile morale ale acelei profesii.

Cele mai dificile probleme etice survin în cadrul regimurilor totalitare sau autoritare. Legile

sunt legi, au o astfel de valoare, dar multe dintre ele nu sunt drepte. Ziariștii și profesorii sunt obligați

să manipuleze. Și chiar dacă ei doar socializează în anumite valori, cele ale societății în care trăiesc, la

modul ideal fac un deserviciu democrației și drepturilor omului. Medicii erau obligați, în regimul

totalitar românesc, să cheme procuratura atunci când venea o pacientă cu iminență de avort. Adesea,

din acest motiv, femeile rămâneau acasă, făceau septicemii și mureau. Funcționarii publici erau

supușii statului; într-un proces cu statul, cetățeanul era aproape întotdeauna perdant.

Chiar și în practica curentă a țărilor cu regimuri democratice există dileme de etică

profesională greu de surclasat. Un avocat își apără clientul, chiar și împotriva ideii de dreptate, un

profesor socializează elevii chiar și pe valori nedrepte, dar care sunt încetățenite, psihologii pot să-i

facă pe pacienți și mai dependenți de însăși prin terapia pe care le-o aplică, deși rolul lor moral este

acela de a ajuta pacienții să revină la autonomie, să poată trăi din nou "pe picioarele lor".

FORMALIZAREA ETICĂ ȘI CODURILE PROFESIONALE

Prin formalizare etică se înțelege formularea explicită, în scris, a idealurilor, valorilor,

principiilor și normelor unei instituții, organizații, asociații. Înseamnă elaborarea codurilor etice.

Obiectivele unui astfel de cod sunt următoarele:

– Ocupă locul lăsat liber între valorile cadru ale unei comunități și lege.

– Contribuie la reputația, încrederea, respectul pe care beneficiarii unei activități îl au față

de instituția care prestează serviciul respectiv. (vezi Mercier, 1999, pp. 10-12).

– Reprezintă un contract moral între beneficiari și organizații, între cei ce fac parte din

organizație și, în acest ultim sens, menține coeziunea unei organizații, instituții.

– Protejează organizația de comportamente necinstite sau oportuniste și furnizează un

model de comportament.

– Promovează o imagine pozitivă a organizației.

– Este un mijloc de reglementare a adeziunii și devotamentului colaboratorilor.

– Influențează crearea sentimentului de unicitate și apartenență pentru membrii grupului.

– Este un cadru de referință în orientarea deciziilor și orientarea acțiunii.

– Arată angajamentul de principiu al conducătorilor.

– Corelează relațiile pur contractuale cu încrederea și responsabilitatea.

– Creează climatul etic, respectiv climatul în care acțiunile sunt percepute ca drepte.

– Ghidează comportamentul în caz de dileme etice

– Construcția codurilor etice

CONCEPTE CENTRALE ÎN ETICA PROFESIONALĂ

AUTONOMIA

Autonomia personală este o presupoziție de bază în privința deciziilor de natură

etică. Autonomia semnifică posibilitatea de a alege cursul pe care dorim să îl ia acțiunile noastre, în baza faptului că avem discernământ, ne cunoaștem interesele și știm care credem că ne este binele propriu.

Uneori termenul folosit în locul celui de autonomie este cel de autoguvernare. Etimologic înseamnă capacitatea de a-ți fi propriul legiuitor (nomos: lege, în greacă). Acceptarea autonomiei trebuie să aibă caracter universal: o recunoaștem tuturor persoanelor, în calitatea lor de scopuri în sine. Intervenția nepermisă a cuiva în planurile noastre de viață ne diminuează ca oameni fiindcă ne lezează autonomia. Din acest motiv, regimurile totalitare sau autoritare, formele de dominație de sex (sexismul) de rasă (rasismul), de etnie (șovinismul), creează grupuri de excluși sau de marginali, tocmai fiindcă, de obicei, cea ce nu si le recunoaște oamenilor care nu dețin puterea normativă (nu sunt subiecți ai moralei), este discernământul. Binele lor este conceput în afara voinței lor.

Autonomia presupune anumite grade de libertate negativă: ,,să fim eliberați de” anumite constrângeri, și anumite grade de libertate pozitivă : ,,să fim liberi să” facem anumite lucruri, adică să avem putința să exercităm aceste libertăți. De exemplu, în principiu nimeni nu obligă o persoană să meargă la un loc de muncă anumit în România actuală, dar este posibil ca acel loc să fie singura ofertă viabilă din zona respectivă, iar mutarea în altă zonă, aproape imposibilă.

Prin urmare, sintetic, autonomia presupune următoarele:

Eliberarea sau libertatea față de constrângeri

În mod obișnuit suntem constrânși de nenumărați factori, legea fiind cel mai evident, tot așa cum o altă limită evidentă o reprezintă și propriile noastre capacități intelectuale sau fizice. Condiția să ne păstrăm autonomia este lipsa intervenției nelegitime, a amestecului forțat în propria viață. Autonomia nu se poate exercita în comunități care nu respectă liberul arbitru al fiecărei persoane. În genere, nu se poate exercita în comunitățile în care drepturile omului se opresc la ușa casei, a instituției, firmei sau a statului.

Libertatea de a alege

Trebuie să avem la dispoziția noastră un minimum de condiții pentru alegere și mai ales pentru a-i da curs. Sărăcia absolută nu ne pune în posibilitatea de a alege, handicapurile, la rândul lor, ne îngustează semnificativ alegerea.

Informația și rezonabilitatea alegerii (alegerea în cunoștință de cauză)

Primii doi factori sunt de ordin extern (lipsa constrângerilor și libertatea de a alege), nu depind preponderent de noi (de voința noastră). De data aceasta avem de-a face (ca și în cazurile următoare), cu factori interni. Pentru a alege în cunoștință de cauză avem nevoie de un minimum de informații. În același timp, ceea ce dorim trebuie să fie rezonabil. De exemplu, dacă alegem cariera de funcționar public în România, trebuie să știm care îi sunt avantajele și constrângerile și, să nu ne așteptăm, de exemplu, la salariul unui funcționar public german. Pentru ca alegerea să fie deplin rezonabilă (ceea ce este un simplu ideal), există câteva condiții: identificarea obiectivelor valoroase, capacitatea de-a face priorități, capacitatea de a găsi mijloacele pentru aceste obiective, capacitatea de adaptare la schimbări în priorități, scopuri și mijloace. Această condiție a autonomiei poate să fie subminată de lipsa de informații, de manipulare, de incapacități proprii, de șansele reduse la educație pe care le-a avut o persoană, de boală, suferință sau chiar de epuizare din cauza suprasolicitării.

Recunoașterea faptului că orice persoană este moral valoroasă

Această condiție face ca autonomia să capete aspecte etice. Ea reprezintă dimensiunea etică a autonomiei. Recunoaștem celorlalți oameni aceleași drepturi. Prin urmare, trebuie să ne abținem de a le leza propria autonomie și să promovăm, pe cât ne stă în putință, exercitarea acesteia. Condiția de posibilitate pentru o astfel de atitudine o reprezintă respectul egal pentru fiecare om ca persoană (după expresia lui Kant, umanitatea din persoana fiecăruia este sfântă). Astfel ne atingem cel mai înalt grad al propriei umanități : recunoașterea egalității morale, respectul față de alții, acțiunea de a-i trata și ca scop în sine.

Principiile în temeiul cărora poate fi restrânsă autonomia, sunt, în general, următoarele:

Principiul paternalismului

În sens lărgit, principiul se aplică atunci când este justificată restrângerea autodeterminării pentru a preveni ca o persoană să își facă rău (de exemplu, să se sinucidă, să inhaleze substanțe periculoase, să circule periculos, sau chiar să fumeze). Primul sens este negativ: arată ce trebuie o persoană să fie împiedicată să facă.

În sens restrâns (versiunea ,,tare”), paternalism înseamnă restrângerea autodeterminării în beneficiul persoanei respective. Este un principiu pozitiv. Arată ceea ce o persoană trebuie constrânsă să facă. De exemplu, urmarea studiilor obligatorii, purtarea centurii de siguranță, chiar și plata impozitelor pentru sănătate, educație, apărare ș.a., sunt constrângeri în favoarea persoanei.

Paternalismul este exprimat în activitatea legislativă, în politicele publice. Ambele sunt instrumente care, fie restrâng, fie constrâng o persoană să facă anumite acte.

Principiul lezării

Libertatea unei persoane poate să fie restrânsă în cazurile în care ea ar putea să-i lezeze pe alții (să le facă rău). De exemplu, sunt interzise practici profesionale fără licență, în anumite profesii există controale medicale obligatorii: profesori, piloți, polițiști ș.a. Din aceeași categorie fac parte și măsurile împotriva poluării.

Principiul ofensei

Un act poate să fie supus restricțiilor dacă aduce ofensă publică (îi face pe alții să se simtă prost, jignește, produce rușine). Câteva exemple ilustrative sunt cele al nudității în public, al pornografiei și obscenității. Există comportamente socotite ofensatoare fiindcă sunt indecente. Principiul ofensei este foarte controversat. El vine în conflict cu libertatea de exprimare și obiecția cea mai semnificativă este construită pe baza ,, argumentului pantei alunecoase” : care va putea să fie, în acest spirit, pasul următor în restrângerea libertății? Opiniile religioase? Opiniile politice? Unde ne oprim cu argumentul: X acțiune trebuie interzisă fiindcă lezează moravurile publice”? Astfel de discuții apar în mod accentuat în privința eticii presei și a libertății de exprimare a jurnaliștilor.

Principiul bunăstării generale (binefacerii)

Conform acestuia, fiecare posesor de venituri trebuie să dea o parte din ele pentru ,,binele public”. În acest fel, persoana nu pierde în nici un caz mai mult decât câștigă cei cărora li se redistribuie venituri în cadrul politicilor de asistare a celor aflați în nevoie sau al unor domenii deficitare non-profit (de exemplu arta). Aplicarea acestui principiu depinde în mare măsură de politicile adoptate de partidele aflate la putere și de doctrina împărtășită de acestea. O doctrină social-democrată este în general mai suportivă față de etica binefacerii (bunăstării generale).

Principiul moralismului legal

Restrângerea autodeterminării se bazează pe ideea prevenirii actelor imorale. Legea este văzută ca instrument de întărire a moralității ( vezi principalele argumente utilizate în opinia publică românească împotriva dezincriminării homosexualității și prostituției, aceeași problemă apare și în cazul avorturilor).

Mulți eticieni socotesc că morala nu trebuie să ,,colapseze” în lege fiindcă transformă actele imorale în acte ilegale, în rând cu violul, hoția, crima. Principiul lezării este socotit suficient în cazul ,,delictelor fără victime”. Cu alte cuvinte, dacă un act nu este constrâns și nu aduce prejudicii altei persoane, el nu ar trebui interzis prin lege. Ea este de preferat ca actele de tipul celor pomenite mai sus să rămână în patrimoniul moralei, fără a fi reglementate legal.

BINEFACEREA (BENEFICIENȚA)

Binefacerea este un concept legat preponderent de cel moral de grijă. Profesioniștilor li se cere acest lucru. Există așteptări moral legitime ca medicii să răspundă și unor apeluri ale pacienților atunci când sunt în afara serviciului, ca un polițist să răspundă la apeluri de urgență în afara orelor de program, ca un manager public sau privat să reacționeze la cerințele ivite în afara obligațiilor sale directe. O astfel de cerință apare explicit pentru medici în Jurământul lui Hipocrate. Ideea centrală este cea de a face bine, a acorda grija potrivită și de a te abține de la a face rău. O cerință minimă este deci cea a non-maleficienței (cea de a nu face rău). De exemplu, polițist fiind, să nu utilizezi violența excesivă, profesor fiind, să nu descurajezi eforturile elevilor care încearcă să se depășească, soră de caritate fiind, să nu administrezi un tratament nepotrivit, jurnalist fiind, să nu dezinformezi. Neglijența profesională este o part a maleficienței. Binefacerea este o componentă necesară bunăstării oamenilor și trece dincolo de cerințele autonomiei. Ea face parte din categoria datoriilor morale imperfecte față de alții, în sensul precizat de către Kant. Utilitarismul consideră binefacerea altceva decât datoria (obligația morală perfectă). Binefacerea este meritorie pentru că este un act supererogatoriu (dincolo de datorie), cum ar fi cel făcut de medici pentru pacienții săraci, care nu-și pot plăti serviciile medicale, sau pregătirea suplimentară gratuită pentru elevii cu probleme speciale în educație.

Tratamentele preferențiale au o justificare de tip deontologist: corectarea unei nedreptăți produse în trecut și una de tip consecinționalist: șansele egale la educație și la locul de muncă duc la creșterea numărului de competitori și la autoafirmarea celor ținuți la niveluri reduse ale accesului în educație și pe piața forței de muncă.

PATERNALISMUL

Termenul de paternalism are conotații în genere negative. El se aplică preponderent relațiilor de autoritate și putere în care supoziția despre majoritatea oamenilor este aceea că ei nu au suficient discernământ, pot să fie mai degrabă obiect decât subiect al moralei (nu participă la crearea și negocierea principiilor și normelor, dar trebuie să se supună acestora). Regimul comunist românesc s-a prevalat de acest mod de gândire, restrângând drastic autonomia persoanei și intervenind dramatic în libertatea de alegere. Partidul era socotit prin excelență ,,factorul conștient”, deci el decidea, prin reprezentanții săi, asupra modului de viață dezirabil sau chiar obligatoriu, asupra a ceea ce era interzis sau permis.

Paternalismul a devenit o țintă importantă de analiză teoretică în lucrarea lui J. St. Mill Despre libertate (1859).

Singurul scop în care puterea coercitivă poate să fie exercitată în mod drept asupra unui membru al unei comunități civilizate, impotriva voinței sale, este acela de a preveni lezarea altor oameni (J. St.Mill, Despre libertate, Introducere).

Nici perspectiva deontologistă kantiană nu acordă paternalismului o valoare pozitivă, deoarece intră în conflict cu principiul autonomiei, cu posibilitatea persoanei de a se autoguverna.

Punctul de vedere paternalist susține ideea că există situații în care oamenii au un discernământ mai slab, sunt vulnerabili, lipsiți de putere, nu au mijloace să-și urmeze scopurile.

Critica individualismului autonomist survine și din alte perspective contemporane, în special din cele feministe (etica grijii, etici relaționale, etici materne). Se consideră că etica modernă a luat în seamă ca subiecți ai moralei doar adulții sănătoși și în putere, omițând faptul că, o bună parte din viață depindem de îngrijirea altora și de protecția pe care ei ne-o acordă ca să ne dezvoltăm și să supraviețuim. Din experiențele autorilor teoriilor morale a lipsit interesul pentru un tip de practică: cea a îngrijirii copiilor, bătrânilor, a persoanelor aflate în dificultate. Una dintre cele mai cunoscute abordări de acest tip este etica grijii. Ea se distinge de paternalismul tradițional, având ca țintă asistarea altora pentru ca ei să poată deveni autonomi. Etica grijii nu patronalizează, ci ține cont de faptul că oamenii nu sunt ,,atomi singulari”. Ei se află mai degrabă într-o rețea de relații în care, pe lângă autoafirmare ca rezultat al autonomiei, se află și concordanța interpersonală.

Atunci când vorbim în sens pozitiv despre paternalism, ne referim la interferența în libertatea persoanei prin acte justificate referitoare exclusiv la bunăstarea, binele, fericirea, nevoile, interesele sau valorile celei care este supusă coerciției.

Această parte pozitivă a paternalismului se adresează persoanelor care, în mod obiectiv, nu sunt în situația de a-și urma planurile proprii de viață, uneori nu pot nici să și le formuleze (cazul copiilor mici, a persoanelor cu oligofrenie severă, al celor aflați în comă sau cu un handicap care îi face să trăiască o viață vegetativă, a celor senili). Cei foarte tineri (minorii) suportă un paternalism limitat până la vârsta la care li se recunoaște capacitatea de a consimți și discernământul în sensul alegerii propriilor planuri de viață, a credințelor și valorilor, pentru ei înșiși.

DREPTURI ȘI ACȚIUNE DREAPTĂ

Etica nu este un corp teoretic de tip monolitic. Condiția ei, ca reflecție asupra moralei, este pluralismul opiniilor despre ceea ce este obligatoriu, permis, interzis, dezirabil, despre drepturi, datorii, excepții, excluderi, îndreptățiri.

Problema drepturilor intervine în situații profesionale în mod contextual. Indiferent de contexte, există însă cadre normative acceptate de tipul, Declarației Universale a Drepturilor Omului. În contextul respectării lor se elaborează și norme pentru practicarea profesiilor care cuprind drepturile celor afectați de ele: drepturile pacienților, contribuabililor, clienților, elevilor sau ale celor angajați în profesii (drepturi sindicale, de exemplu). Un drept relevă libertatea de acțiune sau libertatea de a nu fi supus anumitor acte. Drepturile au formă negativă (ceea ce trebuie opriți alții să ne facă) sau pozitivă : ceea ce putem să facem. Există diferite categorii drepturi: politice, legale, morale(cele garantate de principii etice, de exemplu, dreptul la o îngrijire medicală profesională, dreptul la informații asupra propriei persoane, dreptul de a fi corect informat despre problemele publice).

Principiile enunțate mai sus intervin în contextul tuturor eticilor profesionale. Ele constituie repere pentru construcția codurilor diferitelor etici în sensul principiilor, valorilor și normelor care se cer respectate în spiritul coerenței între democrație și etica oricărei profesii exercitate într-un regim democratic.