Prof. univ. dr. Petre Gheorghe BÂRLEA Profesor : Emilia TOME SCU ( ALBU ) 0766 620 613 tomescu_emilia@yahoo.com Târgoviște 2017 2 „SURSELE POLISEMIEI… [628751]

UNIVERSITATEA „VALAHIA” TÂRGOVIȘTE
Departamentul pentru Perfecționarea Personalului Didactic

LUCRARE METODICO -ȘTIINȚIFICĂ
PENTRU OBȚINEREA GRADULUI
DIDACTIC I

Coordonator științific:
Prof. univ. dr. Petre Gheorghe BÂRLEA

Profesor :
Emilia TOME SCU ( ALBU )
0766 620 613
[anonimizat]

Târgoviște
2017

2

„SURSELE POLISEMIEI
ÎN LIMBA ROMÂNĂ ”

Târgoviște
2017

5

CUPRINS

CUPRINS ………………………………………………………………………… ………………………………………. 5

Capitolul I
INTRODUCERE ……………………………… …………………… ………………………………………….. …….. 7
1.1. ARGUMENT ……………………………………. ……………………………………………. ……………… 7
1.2. STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRII …………………………………………….. …………….. 9
1.3. METODE DE LUCRU ……………………….. …………………………………………………………. 16
1.4. CORPUSUL DE TEXT E ANALIZAT ……………………………………………………………… 18
1.5. PRECIZĂRI TERMINOLOGICE ……………………………………………………………………. 20

Capitolul al II-lea
POLISEMIA ………….. …………………………… ………………… ………………………………… ……………. 22
2.1. POLISEMIA – DEFINIȚIE ȘI STRUCTURI DEFINITORII ……………………………… 22
2.2. ANALIZA SEMICĂ A POLISEMIEI ………. ……………………………………………………… 24
2.3. ANALIZA CONTEXTUALĂ A POLISEMIEI …………………………………………………. 31
2.4. ANALIZA STILISTICĂ A POLISEMIEI …………………………………….. …………………. 34
2.5. CONCLUZII …………………………………………………….. ………………………………………….. 37

Capitolul al II I-lea
ANALIZĂ COMPARATIV -CRITICĂ A MANUALELOR ALTERNATIVE
STUDIU DE CAZ: POLISE MIA ………………………………………….. ………… ……….. ……………… 39
3.1. MATERIALUL DE LUCRU …………………………………………………………………………… 39
3.1.1. Manualele (descrie re) …………. ……….. ………. ……… ……………………………………….. 40
3.1.2. Materialul uman (clasele) ……………… ………………… ……………………………………… 42
3.2. ANALIZA CONȚINUTURILOR …………………………………………………………………….. 44
3.2.1. Definiție …….. …………………. ……………. ………. ……… ……………………………………….. 45
3.2.2. Clasificare …………. ………………………… ………. ……… ……………………………………….. 46
3.2.3. Particularități …………. …………………….. ………. ……… ………………….. …………………… 47
3.2.4. Aplicații stilistice …………. ………………. ………. ……… ……………………………………….. 49

6 3.3. APLICAȚIILE …………………………………………………… …………………………………………. 50
3.3.1. Exerciții de recunoaștere ………. ……….. ………. ……… ……………………………………….. 51
3.3.2. Exerciții de creație ………………. …….. …………. ……… ……………………………………….. 52
3.4. ASPECTUL GRAFIC AL MANUALELOR …………………………………………………….. 53

CONCLUZII ……………………………………………….. …………………………………………… ……………. 56

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………….. ……………. 58

7

CAPITOLUL I
INTRODUCERE

„Limba și legile ei dezvoltă cugetarea .”
Mihai Eminescu

1.1. ARGUMENT
O exprimare nu trebuie să fie numai corectă , adică să se conformeze exclusiv normelor
strict gramaticale, ci, totodată, este nevoie ca ea să nu piardă din vedere și alte reguli, cum
sunt ce le care privesc ținuta îngrijită a stilului, dacă, bineînțeles, urmărește să placă prin
vocabularul său ales, nuanțat, plin de sugestivitate.
Forța unei limbi este dată, cu deosebire, de bogăția și varietatea vocabularului ei. În
principiu, lexicul fiecăre i limbi este atât de bogat și de variat, pe cât de bogată și variată este
realitatea pe care trebuie să o denumească. Vocabularul fundamental este centrul, nucleul
lexicului, format dintr -un număr relativ mic de cuvinte, dar de o importanță cu totul deoseb ită
pentru fizionomia lexicală a limbii.
La nivelul limbii, al inventarului lexical, există, după cum se știe, numeroase cuvinte
care pot dispune de două sau mai multe sensuri. La nivelul vorbirii, de îndată ce se află în
context, cuvântul polisemantic sco ate la iveală numai unul dintre sensurile sale, deoarece
ambianța din frază îl lipsește pentru moment de toate celelalte semnificații de care el dispune
potențial. În caz contrar, enunțul va fi ambiguu.
Polisemia este un fenomen foarte răspândit în limba r omână. Ea joacă un rol însemnat
în ceea ce privește utilizarea artistică a cuvântului. Dacă toate cuvintele ar fi monosemantice,
s-ar reduce considerabil și resursele stilistice ale limbii. De exemplu, se știe că verbul a
fluiera dispune de câteva sensuri. Însă, în procesul de comunicare, el va realiza de fiecare dată
o anumită semnificație, va desemna o anumită noțiune, așa cum le găsim, bunăoară, în
exemplele:
„Pe ici, pe colo trecea câte un romanțios fluierând. ”1
„Spectatorii l -au fluierat pe arbitru. ”2

1 Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis , Editura Corint, București, 2003, p. 4.
2 Dan Alexandru, Gest fără precedent realizat de fanii lui Deportivo în timpul meciului cu Bilbao , 2015,
www.ziare.com.

8 În primul caz, verbul a fluiera are sens de „a produce o combinație melodică de sunete,
suflând printre buze”, pe când în al doilea caz, înseamnă „a -și manifesta dezaprobarea prin
fluierături”. În felul acesta, anume realizarea în context a uneia dintre ce le câteva semnificații
ale cuvântului polisemantic ne ajută să înțelegem cu precizie sensul celor aduse la cunoștință.
Proprietatea multor cuvinte de a avea, pe lângă sensul primar, și o serie de alte sensuri,
legate între ele, îmbogățește limba, îi dezvol tă posibilitățile de exprimare, în general.
Polisemia este considerată o categorie semantică fundamentală și universală, pentru că se
manifestă în orice limbă:
„Aproximativ 80% din fondul principal al limbilor actuale este compus din cuvinte
polisemantice (cifra variază de la o limbă la alta). ”3
Polisemia caracterizează, în primul rând, verbele, substantivele și adjectivele. De
exemplu, adjectivul slab: (1) „lipsit de un strat de grăsime” – picioare slabe ; (2) „lipsit de
forță” – caracter slab ; (3) „lipsit de valoare” – carte slabă ; (4) „lipsit de elemente
caracteristice” – vin/acid/cafea slab(ă) . Caracterul polisemantic este direct proporțional cu
vechimea cuvântului și cu frecvența folosirii lui în limbă. De asemenea, noile realități sociale
au condus la o „deschidere” a domeniilor, atât din perspectiva interesului manifestat de către
nespecialiști, care solicită accesul la cât mai multe informații din diverse domenii în această
societate a cunoașterii (fr. société du savoir ), cât și din perspectiva asigură rii unei bune
comunicări între specialiștii de orientări diferite care sunt nevoiți să lucreze împreună.
Dezvoltându -se foarte multe domenii cu caracter interdisciplinar, se resimte nevoia de a nu se
mai ține seama de proveniența termenilor, care ajung să se miște liber pe teritoriul altor
domenii. Așadar, devine îndreptățită încercarea noii terminologii de a avea o perspectivă
integratoare, de a situa limbajele specializate într -un continuum și de a permite o viziune
polisemică asupra termenilor.
Prin aleg erea temei „Sursele polisemiei în limba română”, am vrut să evidențiez rolul
pe care polisemia îl are în înfrumusețarea și îmbogățirea limbii române, precum și să vin în
ajutorul elevilor care, nu de puține ori, au dificultăți în a preciza sensurile multip le ale unui
cuvânt, de aici derivând și incapacitatea lor de a identifica în mod corect anumite figuri de stil.
De asemenea, prin această lucrare am dorit să vin în ajutorul profesorilor de limba și literatura
română de liceu, care se confruntă cu lipsa un or materiale auxiliare care să abordeze în mod
explicit și eficient polisemia. De multe ori, aceasta este tratată superficial în manualele de
limba și literatura română pentru liceu, deși o abordare mai temeinică a acesteia ar face mult
mai simplă însușire a de către elevi a figurilor de stil și nu numai. Așadar, prin alegerea acestei
teme, am vrut să evidențiez importanța pe care polisemia o are atât în dezvoltarea permanentă

3 Alexandru Graur, Tratat de lingvistică generală , Editura Academiei, București, 1971, p. 40.

9 a limbii române, cât și în înlesnirea drumului elevilor către identificarea, înțel egerea și
explicarea unor figuri de stil.
Obiectivele acestei cercetări sunt:
1. Să constituie un semnal de alarmă și, de ce nu, rezultatele acestei cercetări să
producă un auxiliar didactic destinat profesorilor și elevilor, pentru orele de limba română s au
pentru cursurile opționale;
2. Să creeze premise pentru pregătirea elevilor în vederea atingerii finalităților din
programele școlare: autonomie, reflexivitate și creativitate;
3. Să evidențieze rolul formativ al limbii române;
4. Să ofere alternative î n sfera strategiilor didactice, pentru formarea competențelor;
5. Să identifice dificultățile cu care se confruntă elevii în dobândirea capacității de a
identifica sensurile multiple ale unui cuvânt.

1.2. STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRII
Prin polisemie se înț elege coexistența a cel puțin două sensuri în componența
semantică a uneia și aceleiași unități lingvistice: cuvânt, expresie, afix, formă flexionară etc.
Etimologie: fr. polys émie (cf. gr. polys „mult” + semia „sens”, semantikos „care are o
semnificație”) . Astfel, față de cuvântul elucida („clarifica”), care este monosemantic, cuvântul
clopoțel este polisemantic, fiindcă are atât sensul de „clopot mic”, cât și acela de „plantă cu
floarea în formă de clopot mic, din genul Campanula ”; expresia „ a lua taurul de coarne ” („a
îndrăzni”) este monosemantică, însă expresia „ a pune mâna ” este polisemantică, fiindcă
înseamnă atât „a ajuta”, cât și „a se apuca de treabă, a munci”; sufixul monosemantic -uc
formează numai derivate diminutivale ( pătuc < pat , sătuc < sat etc.), iar cu sufixul -i(e) se
formează numai abstracte nominale ( bucurie < bucura , prietenie < prieten etc.), dar cu
sufixul -ar se formează atât nume de agent ( acar < ac , ciubotar < ciubotă , lăutar < lăută
etc.), cât și nume colective ( frunzar < frunză , bălegar < baligă etc.); forma flexionară „ va fi
sosit” are atât valoare de prezumtiv trecut („ nimeni nu știe dacă va fi sosit sau nu va fi venit
până la această oră ”), cât și valoare de viitor anterior („ el va fi sosit, când tu vei ajunge
acasă ”), din care provine, reprezentând o dezvoltare semantică a acesteia.
Categoriile de cuvinte care sunt polisemantice sunt cele care fac parte din vocabularul
fundamental , media numărului de sensuri fiind, în cazul lor, aproape de 4 (3,82 – după
Alexandru Graur, care pr ecizează că acele 1419 cuvinte din acest fond lexical au împreună
aproximativ 5000 de sensuri, polisemia fiind una din cele cinci condiții ale selecției cuvintelor
în acest vocabular, celelalte patru fiind: folosirea lor intensă – singurul parametru obliga toriu
în mod absolut; productivitatea lexicală ; vechimea în limbă ; ocurența în îmbinări stabile ;

10 după Theodor Hristea, vocabularul esențial constă în aproximativ 2.500 de lexeme , iar la
Adriana Costăchescu și Maria Iliescu, acesta are aproximativ 3.500 de unități lexicale). Când
numărul sensurilor unui cuvânt este foarte mare (ca majoritatea cuvintelor din vocabularul
fundamental – de exemplu, părțile corpului omenesc: cap, ochi, gură, mână, picior; numele
unor acțiuni: a face , a merge etc.), vorbim despre o „pletoră semantică ”4. De exemplu,
dicționarele înregistrează 54 de sensuri pentru cuvântul cap.5
Numărul sensurilor al cuvintelor polisemantice variază de la minimum două, până la
cincizeci (la verbele a ține și a face ), iar dicționarele mari, de tipul D LR, redau aproape toate
sensurile din limba comună pentru cuvintele polisemantice, ilustrându -le și cu citate (însoțite
de toate datele bibliografice, necesare unei verificări științifice) care relevă sensurile.
Dicționarele medii ca întindere, precum DEX, cel mai uzual pentru studenții filologi sau
pentru cei interesați de lexicul românesc, redau, numai parțial, însă substanțial, polisemia,
ilustrând -o prin contexte lexicografice. De exemplu, spectrul semantic al cuvântului apă6
cuprinde zece sensuri, dint re care prezentăm cinci:
1. „Lichid incolor, fără gust și fără miros, compus hidrogenat al oxigenului, care
formează unul din învelișurile Pământului”;
2. „Masă de apă (I 1) formând un râu, un lac, o mare etc. ” Ape teritoriale = porțiune a
mării sau a ocea nului situată de -a lungul coastelor unui stat, formând o parte integrală a
teritoriului acestuia (la pl. valuri , unde ) în: trec apa , duc vitele la apă ;
3. Fig. (pl.) „Joc de culori făcut în lumină de unele obiecte lucioase”;
4. „Denumire dată unor preparat e lichide industriale, farmaceutice, de parfumerie”, în:
apă de colonie , apă de trandafir etc.;
5. „Denumire dată unor secreții apoase ale corpului (lacrimi, salivă, sudoare etc.)”.
În prezent, una din preocupările specialiștilor pare a fi revizuirea defin iției polisemiei
prin examinarea ei ca pe o „categorie semantică și prin aplicarea teoriei prototipului care
implică și problema trăsăturilor comune ale sensurilor și pe cea a raporturilor dintre ele”7. O
asemenea abordare este foarte importantă nu numai p entru lingvistică și semantică, ci și
pentru terminologie, care s -a vrut independentă de primele două și care, poate în primul rând
din această cauză, a fost neglijată până nu demult de lingviștii semanticieni. Aparițiile din
ultimii ani demonstrează că si tuația se schimbă: termenul este privit ca unitate lexicală, a cărei

4 Gheorghe Bârlea, Matei Cerkez, Limba română. Fonetică și voc abular , Ministerul Educației și Cercetării,
Proiectul pentru învățământul rural, București, 2005, p. 78.
5 Acad. Ion Coteanu, dr. Luiza Seche, dr. Mircea Seche, coordonatori, Dicționarul explicativ al limbii române
(DEX), Editura Univers Enciclopedic, Bucu rești, 1998, s.v. cap.
6 Cf. DEX, s.v. apă.
7 Mihail Zamfir, Maria Osiac, Lingvistică generală și aplicată , ediția a II -a, Editura Fundația România de Mâine,
București, 2006, p. 155.

11 formă este determinată de procedeele de formare a cuvintelor, procedee specifice pentru
fiecare limbă în parte.
Pentru ca aspectele esențiale ale polisemiei să fie înțelese, este necesar să definim
noțiunea de „sens”, noțiune fundamentală nu numai în cazul polisemiei, ci și în lingvistică în
general. Acesta constă în
„conținutul noțional al cuvântului, adică în capacitatea complexului vocal de a
simboliza și evoca o noțiune sau o notă (un aspect) a (al) unei noțiuni și deci de a o putea
înlocui în comunicare prin limbaj, încât cuvântul ne dispensează de perceperea directă, prin
simțuri, a obiectului care stă la baza noțiunii ”8.
Un exemplu în acest sens îl găsim în cartea Călătoriile lui Gul liver, în capitolul al
cincilea din „Călătoria în Laputa”9, unde membrii comunității umane, redată sarcastic de
Swift, în lipsa limbajului, cărau cu ei obiectele despre care vroiau să comunice cu semenii lor
prin semne făcute cu diverse părți ale corpului.
Un cuvânt polisemantic, față de unul monosemantic, se evidențiază prin capacitatea de
proliferare semantică, adică are posibilitatea ca în anumite contexte să se definească și prin
alte mărci semantice decât cele care îi redau semnificația constantă. Indi ferent de modurile de
a folosi un cuvânt, există mereu un sens fundamental care fixează sensul propriu al cuvântului,
așa cum este redat în dicționar.
Polisemia este redată în dicționare (vezi DEX -ul, de exemplu) prin înregistrarea
diverselor sensuri sub c ifre sau semne grafice diferite, dar în limitele aceluiași articol (pentru
același cuvânt -intrare), spre deosebire de omonime, care sunt înregistrate tot sub cifre, dar în
articole diferite. De asemenea, deosebirea de omonime se mai poate face și pe bază
etimologică: cuvintele polisemantice pleacă de la același etimon (cf. subst. polisemantic
ochi< lat. pop. oclus ), pe când omonimele au, de regulă, etimoane diferite (cf. mur 1< lat.
murus – „zid” și mur 2< lat. morus – „arbustul care face mure” sau a semăna 1< lat. seminare
– „a cultiva” și a semăna 2< lat. similare – „a arăta precum cineva, a fi asemănător cu cineva
sau ceva” ș.a.). Există și excepții: baie 1 – „scaldă, scăldat, cadă” are la bază lat. balnea , în
timp ce baie 2 – „mină” provine din slav. banĭ; baie < balneare și sensuri dezvoltate ulterior
în diverse circumstanțe, cum ar fi băi – „localități, stațiuni balneare”, cf. expresia „a merge la
băi”.
Polisemia se dezvoltă pe baza raportului denotație/conotație (raport ce asigură
echilibrul despre sen surile cuvintelor polisemantice), dar numai contextul este elementul care
evidențiază acest raport. De aceea, dicționarele nu se pot dispensa, pentru ilustrarea polisemiei

8 Eugen Coșeriu, Lecții de lingvistică generală , Editura Arc, București, 2000, pp. 55 -65.
9 Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver , Editura Steaua Nordului, București, 2008, p. 235.

12 cuvintelor, de explicarea sensurilor prin contexte, sinonimia nefiind întotdeauna su ficientă,
deoarece nu se pot reliefa prin sinonimie restricțiile contextuale. De exemplu, seria
sinonimică a cuvântului acut include cuvintele ascuțit , violent , pătrunzător etc. Se poate
spune, de pildă: „sunet ACUT”, „durere ACUTĂ”, „boală ACUTĂ”, dar nu și „cuțit ACUT”
în baza sinonimiei cu ascuțit . Contextul unui cuvânt este constituit de orice aspect al realității
care îl înconjoară ca prezență fizică, bagaj de cunoștințe al vorbitorilor și ca activitate. Iorgu
Iordan identifica un „ context idiomatic, v erbal și extraverbal ”10. Contextul idiomatic al unui
cuvânt românesc este chiar limba română ca fond al actualizării cuvântului prin acte de
vorbire, în care se manifestă în mod concret o parte a limbii ce constituie idiolectul (totalitatea
competențelor li ngvistice ale vorbitorilor)11. Contextul verbal este tipul de context în forma
uzuală a acestuia, iar contextul extraverbal redă experiența de cunoaștere a vorbitorilor.
Având în vedere faptul că polisemia poate fi redată cu privire la sensul și contextul
unui cuvânt, Dicționarul de științe ale limbii (DSL)12 clasifică polisemia după felul în care se
asigură legătura dintre sensuri prin componenta/semnul comun(ă) în următoarele tipuri :
a) polisemie în lanț, când legătura se face de la un sens la altul, ca în cazul adjectivului
slab: (1) „lipsit de un strat de grăsime”, (2) „lipsit de forță” – caracter slab , (3) „lipsit de
valoare” – carte slabă , (4) „lipsit de elemente caracteristice” – vin/acid/cafea slab(ă) ;
b) polisemie radială, când relația dintre sensuri se face prin cel puțin un element al
sensului de bază, ca în cazul substantivului strigăt : (1) „sunete intense produse de om”, (2)
„sunete intense produse de alte ființe (animale, păsări)” – strigătul păsării/leului …, (3)
„sunete intense produse de cole ctivități” – strigătul mulțimii . Legătura dintre sensurile unui
cuvânt polisemantic este mascată uneori de tropii pe care îi reprezintă sensurile secundare
(vezi cazul adjectivului slab, sensurile 2, 3 și 4, ca metafore).
Dacă avem în vedere faptul că poli semia reprezintă o tendință sau chiar o lege a
dezvoltării și funcționării semnelor lingvistice, ne apare în mod firesc întrebarea: Care sunt
cauzele care determină și sprijină apariția și evoluția acestui fenomen?
Majoritatea lingviștilor consideră că apa riția polisemiei și continuitatea ei în limbă
constă în caracterul inegal în care se dezvoltă, pe de o parte, limba, iar, pe de altă parte, viața
socială și gândirea noastră. Iorgu Iordan explică existența mai multor sensuri la acealși cuvânt
prin „ contrad icția între gândire și limbă, contradicție inerentă oricărei unități dialectice ”13.
Societatea actuală constituie o dovadă că gândirea se dezvoltă mai repede decât limba,

10 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978,
pp. 257 -278.
11 Ibidem .
12 Angela Bidu -Vrănceanu, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu -Ruxăndoiu, Mihaela Mancaș, Gabriela Pană
Dindelegan, Dicționar de științe ale limbii (DSL), Editura Nemira, București, 2005.
13 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit. , pp. 264 -265.

13 datorită faptului că realitatea care ne înconjoară se află într -o continuă mișcare. As tfel, limba
rămâne de multe ori în urma gândirii, pentru că nu tot ce se întâmplă în jurul nostru, în
gândire capătă o expresie lingvistică nouă.
Unii lingviști consideră că polisemia se datorează tendinței spre economie pe care
limba o manifestă în toate compartimentele ei (fonetică, gramatică, lexic). Dacă am dispune
de termeni speciali pentru fiecare noțiune, memoria nu ar face față unui asemenea număr de
cuvinte.
O altă sursă a polisemiei este considerată a fi disproporția care există între numărul
limitat al mijloacelor de care dispune limba și caracterul nelimitat al experienței umane:
„Nicio limbă nu ar fi în stare să exprime fiecare idee consacrată printr -un cuvânt
independent sau printr -un cuvânt -rădăcină. […] Limba este nevoită să repartizeze mul țimea
infinită de noțiuni în cadrul sferelor noțiunilor de bază, folosind ca legături funcționale
intermediare diferite idei concrete sau semiconcrete. ”14
Polisemia, nu în mod întâmplător , este denumită și derivare semantică : între sensurile
unui lexem poli semantic există întotdeauna anumite legături semantice, căci ele derivă unul
din altul și se explică unul prin altul. Legăturile redate prin intermediul metaforei sau
metonimiei reflectă legăturile reale dintre obiectele și fenomenele lumii obiective. Este știut
faptul că polisemia este rezultatul transferului unei denumiri vechi pentru un obiect nou,
având în vedere asemănarea de formă (metafora): aripa păsării – aripa mașinii , acul de cusut
– acul de la brad sau a contingențelor temporale, locale, cauzale (metonimia): sticlă (material)
– sticlă (vas de sticlă), ca în „a bea o sticlă de vin”. Legăturile realizate prin intermediul
metaforei și metonimiei evidențiază legăturile reale între obiectele și fenomenele lumii
obiective.
Raporturile ce se realizează între sensul de bază al cuvântului și sensurile sale derivate
dau naștere unui „ nod de conexiuni ontologice ”15 care se reflectă în limbă și în gândire. Astfel,
cuvântul cap, ce se regăsește în lexicul fundamental al limbii române, are o structură
semantică foarte complexă. Ea cuprinde sensul de „parte superioară a corpului omenesc
alcătuită din cutia craniană și față, legată de trunchi prin gât” și mai mult de 20 de sensuri
derivate, determinate în cea mai mare parte de transferul metonimic. La prima vedere,
sensurile acestui cuvânt aparțin unor sfere tematice total diferite: sensul principal aparține
sferei anatomo -biologice; sensul „minte, gândire” ( unde nu e cap, vai de picioare ) ține de
domeniul psihicului; sensul „căpetenie, conducător” ( capii răscoalei ) ține de domeniul
relațiilor sociale; sensurile „partea de sus a unui obiect” ( capul dealului ) și „partea extremă cu

14 Marin Bucă, Ivan Evseev, Prob leme de semasiologie , Editura Facla, Timișoara, 1976, p. 34.
15 Ibidem , p. 40 .

14 care se sfârșește sau începe un lucru” ( capul străzii , capul coloanei ) vizează raporturile
spațiale, în timp ce sensul „început” ( capul săp tămânii ) vizează lumea abstractă a
temporalității.
Motivațiile semantice care leagă sensul de bază al cuvântului cap cu sensurile lui
derivate sunt asemenea unor fire dintr -un mănunchi de relații și interdependențe stabilite de
oameni între sfera umană și regnul animal, între lumea biologicului și cea a psihicului, între
spațiu și timp. Acest principiu de coincidență se întâlnește și la alte denumiri ale părților
corpului ( ochiul omului – ochiul pisicii ). Există, însă, posibilitatea unui transfer metaforic a
denumirilor din sfera zoologică în cea antropologică, chiar și când denumirile sunt diferite
(botul calului – șterge -te pe bot ; laba ursului – mi-a tras o labă ). Legătura metonimică are și
ea același caracter motivat și stabil dintre sensul de bază al cu vântului și sensul derivat cap –
„individ, persoană” ( câte 5 lei de cap ). Denumirea persoanei umane în multe limbi este
adesea înlocuită prin denumirea unei părți a corpului, pe baza transferului metonimic,
procedeu denumit și sinecdocă : „aici n -a călcat picior de om”; (fam.) „era o mutră
necunoscută acolo”; „a hrăni zece guri”.
Având în vedere analiza sferei semantice a cuvântului cap, putem spune că trecerea de
la sensul de bază la cel derivat marchează întotdeauna drumul parcurs de om în cunoașterea
realității, polisemia reflectând în același timp și rezultatele cunoașterii, aspect evidențiat
atunci când privim structura cuvântului polisemantic, pornind dinspre sensurile derivate spre
cel de bază. Astfel, sensurile derivate ale cuvântului cap explică urmă toarele însușiri ale
obiectului respectiv:
1. este așezat la extremitatea corpului ( capul satului , capul podului );
2. este sediul creierului, al minții ( a avea cap , a avea capul sec );
3. are un rol de prim rang în viața omului ( capii revoluției ) etc.
În co ncluzie, așa cum sensurile derivate „se citesc” prin intermediul sensului de bază,
acesta, la rândul lui, se explică și se întregește prin sensurile sale derivate.
O altă sursă a polisemiei este legată de tendința permanentă a omului spre
expresivitate și plasticitate. Transferul denumirii de la un obiect la altul, efectuat pe baza
metaforei, metonimiei, sinecdocăi sau a unui alt trop, derivă din dorința vorbitorului de a
„colora” noțiunea, atașându -i elementele unei reprezentări vii și atribuindu -i o parte a
conotațiilor pe care le -a avut cuvântul vechi. Expresivitatea nu este specifică doar limbajului
artistic: ea se regăsește în toate tipurile de mesaje verbale, diferă doar numărul tropilor și
gradul lor de realizare. „Revărsarea zorilor”, „zoritul zorilo r”, „cumpăna apelor”, „marea de
lacrimi”, „amarul vieții”, „clinchet de argint”, „mâini de aur”, „dragoste arzătoare” sunt
adevărate comori ale limbii peste care trecerea timpului nu face altceva decât să le accentueze

15 frumusețea. Tendința spre expresivita te este atât de puternică în limbă , încât ea a pătruns și în
limbajele profesionale și științifice. De exemplu, geologii au denumit straturile solide ale
planetei noastre care învăluiesc magma prin cuvântul mantie , împrumutat din domeniul
veșmintelor cerem oniale. De asemenea, cuvântul câmp a căpătat o largă răspândire în diverse
științe: în fizică ( câmp magnetic ), în matematică ( câmp factorial ) sau în lingvistică ( câmp
lexical , câmp semantic etc.), păstrându -și, totuși, sensul inițial al unui spațiu mărgini t.
Modalitățile și formele concrete în care se produce transferul de sensuri sau factorii
care determină polisemia unui cuvânt concret sunt de factură diferită, de aceea numărul și
clasificarea lor diferă de la un cercetător la altul. Stephen Ulman16 enumer ă patru surse
principale ale polisemiei: alunecarea de sens , expresiile figurate , etimologia populară ,
influența limbilor străine . Otto Ducháček17 identifică șapte feluri în care cuvintele capătă
sensuri noi:
1. transferul de sens (fr. feuille „frunză, foai e” – „ziar”);
2. substituirea accepțiunii (fr. plume „pană de pasăre” – „peniță”);
3. poligeneza sau derivarea dublă (fr. hiver „iarnă” a dat hiverner „a ierna”, dar și
hiverner – „a face arătura de toamnă”);
4. influența cuvintelor străine care au corespo ndent și în limba maternă (cuvintele
franțuzești majorité și minorité au căpătat sensul „număr mai mare”, respectiv, „număr mai
mic” sub influența limbii engleze);
5. elipsa (fr. radical are un dublu sens, prin prescurtarea expresiilor radical d’un mot
și socialiste radical );
6. trecerea cuvântului dintr -o sferă de idei în alta (fr. revolution a căpătat sensul lui
actual în secolul al XVIII -lea, fiind împrumutat din limbajul astronomic, unde a însemnat
„parcurgerea de un anumit corp a unei curbe închise”);
7. etimologia populară (fr. souci – „gălbenea” care provine din latinescul solsequia a
fost interpretat greșit și pus în legătură cu souci – „grijă”, floarea respectivă căpătând astfel și
o valoare simbolică).
Un rol important în realizarea polisemiei îl a re uneori influența limbii străine
(împrumutul semantic sau calcul semantic ). Acest procedeu se manifestă, mai ales, în
limbajele speciale ale științelor și în stilul jurnalistic, în care o serie de cuvinte autohtone își
lărgesc sfera semantică sub influen ța structurii cuvântului străin care a căpătat în limba
respectivă un sens nou. De exemplu, cuvintele stânga , de stânga , dreapta , de dreapta își
datorează sensul lor social -politic influenței limbii franceze.

16 Apud Marin Bucă, Ivan Evseev, op. cit. , p. 49.
17 Apud Marin Bucă, Ivan Evseev, op. cit. , p. 51.

16 Indiferent de factorii care determină apariția polisemiei (calc semantic, etimologie
populară, alunecare de sens etc.), acest proces se realizează prin mecanismul transferării
complexului sonor de la un denotat la altul. În funcție de tipul asociației dintre obiectul vechi
și cel nou, trasnferurile de denumiri se împart în trei tipuri principale: metafora , metonimia și
sinecdoca , tipuri ce vor fi prezentate mai pe larg în capitolul următor al acestei lucrări.
Polisemia, deși este determinată de anumite legi generale ale cunoașterii și funcționării
limbi i, care explică universalitatea acestei categorii lingvistice, are, totuși, un pronunțat
caracter național, determinând specificul sistemelor lexicale.
„Particularitățile polisemiei se manifestă în tipurile de sensuri care se îmbină în sfera
semantică a le xemului polisemantic, în rolul pe care îl au în diverse limbi anumite tipuri de
metafore și metonimii, ca și în predispoziția spre polisemie a diferitelor grupuri de cuvinte .”18

1.3. METODE DE LUCRU
Demersul de cercetare, în orice știință, urmează anumite metode, căi de cercetare care
determină corectitudinea demersului și valoarea rezultatelor. Orice problemă supusă
cunoașterii trebuie fragmentată în aspecte parțiale mai ușor de explicat, trecându -se, treptat,
de la aspectele mai simple spre cele mai compl exe.
Metodele de cercetare sunt comune științelor în general (ipoteza, inducția, deducția,
observația, experimentul, metoda modelării), dar există și metode de cercetare specifice
lingvisticii, cum ar fi metoda comparativ -istorică și geografia lingvistică.
Dintre toate metodele de cercetare, metoda observației este obligatorie în orice știință:
ea premerge descrierea, comparația și clasificarea. Această metodă de cercetare va fi folosită
și în studiul de față, pentru a evidenția felul în care elevii redau s ensurile multiple ale unui
cuvânt.
O metodă de cercetare care se află în strânsă legătură și dependență cu observația este
experimentul . El reprezintă observația științifică a unui fenomen provocat în condiții
cunoscute și care pot fi variate în conformita te cu scopul cercetării. Efectuarea unei experiențe
nu reclamă neapărat utilizarea unor instrumente. Cel mai vechi experiment organizat pentru
elucidarea unei probleme de lingvistică pare să fie cel relatat de Herodot: ca să afle care au
fost primele cuvin te articulate la originea graiului, faraonul Psametih a izolat de societate doi
copii care nu învățaseră încă să vorbească și, prin intermediul unui păstor, urmărea felul în
cum începeau să comunice între ei. În acest studiu, experimentul va fi folosit pen tru a
evidenția felul în care elevii răspund unor itemi meniți să evidențieze capacitatea acestora de a
identifica metafora, metonimia și sinecdoca.

18 Marin Bucă, Ivan Evseev, op. cit. , p. 53.

17 Printre metodele de cercetare folosite, se impune analiza curriculumului actual pentru
liceu. Reforma curri culară din învățământul românesc a permis studierea limbii și literaturii
române prin prisma dezvoltării personalității elevilor, în vederea formării unor deprinderi și
abilități necesare pentru a le asigura accesul postșcolar la învățarea pe toată durata vieții și
integrarea activă într -o societate bazată pe cunoaștere.
Programele actuale pentru clasele IX -XII subliniază rolul formativ al limbii române.
Aceasta se studiază deoarece formează în primul rând competențele de comunicare
indispensabile, în lumea contemporană, pentru orice tip de activitate profesională: să se
exprime corect, clar și coerent în limba maternă, să asculte, să înțeleagă și să producă mesaje
orale și scrise, în diverse situații de comunicare.
Paradigma programelor școlare de Limba și literatura română (atât pentru gimnaziu,
cât și pentru învățământul liceal) este una comunicativ -funcțională. Aceasta presupune studiul
intregrat al limbii, al comunicării și al textului literar.
Un deziderat al curriculumului actual este formarea unei per sonalități autonome a
elevilor, capabile de discernământ și de spirit critic, apte să își argumenteze propriile opțiuni,
dotate cu sensibilitate estetică, având conștiința propriei identități culturale și manifestând
interes pentru varietatea formelor de e xpresie artistică.
Studierea limbii române în ciclul liceal are ca scop cultivarea unei atitudini pozitive
față de comunicare și a încrederii în propriile abilități de comunicare , a unei atitudini pozitive
față de limba maternă și recunoașterea rolului ace steia pentru dezvoltarea personală și
îmbogățirea orizontului cultural, precum și dezvoltarea interesului față de comunicarea
interculturală.
O altă metodă de cercetare folosită în cadrul acestei lucrări va fi și analiza comparativă
a programelor școlare p entru clasele IX -XII, domeniul Limbă și comunicare , în încercarea de
a evidenția felul în care ele redau polisemia pe parcursul celor patru ani de liceu, având în
vedere faptul că ea se regăsește chiar și în programa pentru examenul de bacalaureat, proba
scrisă.
Pornind de la analiza comparativă a programelor școlare pentru clasele IX -XII, vom
realiza și o analiză a manualelor alternative și a felului în care redau cerințele programei
școlare privind polisemia, pe de o parte, iar, pe de altă parte, a felulu i în care ele răspund
cerințelor și nevoilor elevilor de liceu, astfel încât cerințele din cadrul subiectului de tip I, de
la examenul de bacalaureat, să fie mult mai ușor de rezolvat de către aceștia.

18 1.4. CORPUSUL DE TEXTE ANALIZAT
Felul în care elevi i percep polisemia, sursele ei și legătura dintre sensurile multiple ale
unui cuvânt și figurile de stil poate fi evidențiat având în vedere materialele utilizate la clasă
atât de către aceștia (manualele, fișele de lucru), cât și de către profesori (progr amele școlare).
Manualele școlare de astăzi conțin aproape aceleași fragmente din operele autorilor
consacrați, însă analiza lor se întinde pe pagini multe, tocmai pentru că surprind toată gama de
exerciții: de vocabular și fonetică, de morfologie și sinta xă și, mai ales, de stilistică.
Receptarea didactică a relațiilor semantice dintre cuvinte este acum mai clară, mai permisivă,
lăsându -le elevilor libertatea de a se exprima și de a formula opinii critice și analitice
pertinente și argumentate. Manualele a lternative sunt un instrument util prin modalitatea
atractivă de prezentare a informațiilor teoretice, prin imagini, tabele, scheme, dar, pentru că
nu oferă diversitate, ele rămân un instrument ce trebuie completat adesea cu auxiliare: caietul
profesorului și cel al elevului, culegeri de interpretare a textului literar, culegeri de exerciții,
culegeri de fișe de lucru etc. Pentru ca utilitatea manualelor să fie deplină, acestea ar trebui să
conțină, pe lângă datele minime despre autor – care, dacă apar, sun t clasice enumerări de
titluri de opere –, și date despre gen , specie, fișe comparative cu alți autori, pagini de analiză,
precum și exerciții cu grade de dificultate diferite, fișe de lucru etc.
În învățământul modern, autorii manualelor au o viziune dife rită decât cea a celor din
trecut cu privire la conținutul acestora, folosind diverse metode activante pentru implicarea
sistematică și permanentă a elevilor în procesul însușirii cunoștințelor și în formarea
deprinderilor practice. Manualul unic, tradițio nal, a fost înlocuit cu o multitudine de manuale
alternative care pornesc de la aceeași programă, dar al căror conținut este diferit. Manualul
actual nu mai reprezintă un etalon, o sursă unică de informare pentru elevi, ci un mijloc
didactic al profesorulu i prin care intermediul căruia elevii sunt stimulați să participe la
desfășurarea procesului didactic.
Rolul profesorului devine, în acest caz, acela de a alege manualul potrivit, în funcție
de nivelul clasei sau de accesibilitatea limbajului cărții și de a preda elevilor acele noțiuni care
se regăsesc în manual. De aceea, în acest studiu vom analiza manualele de limba română
apărute la Editura Didactică și Pedagogică, Art, ALL și Corint pentru clasa a IX -a, pentru a
alege pe cel mai accesibil și care reușe ște să redea cel mai bine noțiunea de polisemie.
Încă de la început mi -a atras atenția în mod deosebit cel editat de către Editura Art,
atât datorită aspectului formal, exterior, cât și datorită conținutului. Punerea în e vidență a
diverselor informații (ca și diferențierea acestora) , se fac e prin variația încadrării, sublinierii,
îngroșării caracterelor scrisului, ceea ce ușurează munca elevului cu manualul. Realizat de
Adrian Costache, Florin Ioniță, M. N. Lascăr și Adrian Săvoiu, ediția a 4 -a (din 2008) a

19 manualului de clasa a IX -a are, la domeniul limbă și comunicare, o structurare a materiei pe
unități de conținut și lecții mai bine realizată decât în alte manuale. Manualul publicat de
Editura Art evită aglomerarea de materie, de informații și de texte a diționale și, astfel, se
poate vorbi de o accesibilitate sporită în privința acestui manual. În ceea ce privește conținutul,
se evită expunerea amănunțită a definițiilor și clasificărilor, în schimb exercițiile sunt
concepute în așa măsură încât să îl cond ucă pe elev în mod sistematic la identificarea
elementelor definite, căutându -le în texte la prima vedere. În cadrul lecțiilor de limbă și
comunicare, explicațiile sunt complete și nu lipsesc exemplificările pentru fiecare element de
limba română menționat , contribuind astfel la însușirea mai eficientă de către elevi a
noțiunilor gramaticale. Exercițiile se caracterizează prin grade de dificultate și accesibilitate
crescânde, de la simplu la complex. Astfel, polisemia este definită, precizând distincția înt re
sens secundar /sens principal , sens de bază /sens derivat , sens propriu /sens figurat , distincții
care nu se regăsesc în alte manuale, dar care sunt necesare înțelegerii polisemiei.
Realizat de Silviu Angelescu, Nicolae I. Nicolae și Emil Ionescu, manualul Editurii
ALL pentru clasa a IX -a nu se mai află pe lista de manuale aprobate de Ministerul Educației
Naționale, dar se folosește, încă, în școli. Manualul Editurii ALL are o cu totul altă abordare:
domeniul limbă și comunicare este prezentat aparte de noț iunile de literatură, făcând astfel
mai dificilă aplicarea elementelor de limbă și comunicare în textele studiate. Exerciții sunt
destul de puține și se regăsesc doar la finalul unui subcapitol, sub forma unui test care nu are
la bază fragmente din textele literare studiate la clasă. De asemenea, noțiunile legate de
sensurile multiple ale unui cuvânt sunt aproape inexistente, autorii manualului insistând mai
mult pe tipurile de comunicare și formele acesteia. Manualul se evidențiază, totuși, prin
densitatea mare a conceptelor noi, specifice disciplinelor tehnice.
Cel de -al treilea manual de clasa a IX -a analizat în această lucrare aparține Editurii
Didactice și Pedagogice și este realizat de către Ion Dună și Raluca Dună, în anul 2010. Acest
manual redă noți unea de câmp semantic fără a insista foarte mult asupra polisemantismului
unor cuvinte. De asemenea, nu se regăsește vreo definiție a polisemiei sau vreo referință la
sensurile cuvintelor (sens secundar și principal, sens de bază și derivat, sens propriu ș i figurat).
Exercițiile propuse sunt variate și au în vedere textele -suport studiate la clasă.
Al patrulea manual luat în considerare, cel al Editurii Corint, este realizat de către
Florina Rogalski, Daniel Cristea -Enache și Andrei Grigor, sub coordonarea lui Eugen Simion.
Acest manual, spre deosebire de celelalte, redă noțiunile de limbă și comunicare conform
structurării din programa de limbă și comunicare pentru clasa a IX -a (tipuri de texte, nivelul
de constituire a mesajului, nivelul lexico -semantic, n ivelul stilistico -textual etc.). Relațiile
semantice sunt redate în cadrul nivelului de constituire a mesajului – nivelul lexico -semantic.

20 Prezentarea acestora abundă în definiții, iar limbajul folosit nu este foarte accesibil elevilor,
îngreunând procesul învățării. În ceea ce privește polisemia, aceasta este definită și sunt
prezentate chiar și surse ale acesteia, fără a se prezenta, însă, noțiunea de câmp semantic sau
de sens. Exercițiile propuse sunt în număr foarte mic și au în vedere doar lucrul cu di cționarul,
fără a se folosi de textele -suport propuse pentru nivelul clasei.

1.5. PRECIZĂRI TERMINOLOGICE
În cadrul acestui studiu, vor fi utilizați anumiți termeni al căror sens necesită anumite
explicații pentru o viziune mai corectă asupra surselor pol isemiei.
Pornind chiar de la etimologia cuvântului polisemie (fr. polysemie , provenit din
cuvintele grecești polys – „mult” și semia – „sens”) și având în vedere faptul că majoritatea
lingviștilor definesc polisemia pornind de la cuvântul sens, remarcăm f aptul că se impune
definirea acestui din urmă termen:
„conținutul noțional al cuvântului, adică în capacitatea complexului vocal de a
simboliza și evoca o noțiune sau o notă (un aspect) a (al) unei noțiuni și deci de a o putea
înlocui în comunicare prin li mbaj, încât cuvântul ne dispensează de perceperea directă, prin
simțuri, a obiectului care stă la baza noțiunii ”19.
Importanța cunoașterii definiției sensului unui cuvânt reiese și din faptul că, în prezent,
preocupările specialiștilor sunt acelea de a revi zui definiția polisemiei prin
„examinarea ei ca pe o categorie semantică și prin aplicarea teoriei prototipului care
implică și problema trăsăturilor comune ale sensurilor și pe cea a raporturilor dintre ele ”20.
De aceea, în cadrul acestei teze, cuvintele p olisemantice vor fi analizate din punct de
vedere semic, contextual și stilistic, pornind de la necesitatea practică de a diferenția sensurile
acestor cuvinte, mai ales dacă acestea sunt foarte numeroase.
Orice definiție a polisemiei are, însă, în vedere s ensul conotativ sau denotativ al unui
cuvânt, sensuri care nu pot fi reliefate decât într -un anumit context, de aceea se impune și
definirea termenului de context al unui cuvânt ca fiind
„orice aspect al realității care îl înconjoară ca prezență fizică, ba gaj de cunoștințe ale
vorbitorilor și ca activitate ”21.
Unii lingviști identifică chiar mai multe tipuri de contexte, cum ar fi: context idiomatic,
verbal și extraverbal.

19 Eugen Coșeriu, op. cit. , p. 70.
20 Ibidem .
21 Nina Zgardan, „Polisemie sau omonimie terminologică”, în Limba română , nr. 11 -12, anul XVI (2006),
Chișinău.

21 Dacă în ceea ce privește definiția polisemiei am observat că tendința specialiștilor e ste
de a privi acest fenomen dintr -o perspectivă mai complexă, în ceea ce privește sursele ei,
părerile sunt împărțite:
„În vreme ce unii lingviști consideră că sursa polisemiei se regăsește în tendința spre
economie pe care limba o manifestă în toate comp artimentele ei, alții consideră că se află în
disproporția care există între numărul limitat al mijloacelor materiale de care dispune limba
și caracterul nelimitat al experienței umane .”22
Studiul de față își propune să prezinte opiniile unor lingviști care consideră că
polisemia are la bază transferarea complexului sonor de la un denotat la altul. Transferurile de
denumiri se împart în trei tipuri principale: metafora , metonimia și sinecdoca .
„Comparație implicită, relație, arhitrop, eroare, dar și adevăr, licență poetică,
ornament, filtru, epifanie, surplus semantic sau deviere, model, structură, ecuație, minciună,
negociere, factor mediator, relație disjunctivă, semn, magie, clișeu, ficțiune, celebrare,
aberație, parazit al limbii normale, instrument dumne zeiesc al cunoașterii sau simplu
ornament stilistic , metafora și mecanismul de care se servește în formare și funcționare a fost
îndelung dezbătut, întârziind totuși să -și dezvăluie întregul «mister». ”23
Alți doi termeni care vor fi redați în acest studiu c a surse ale polisemiei sunt sinecdoca
și metonimia . Vasile Șerban consideră metonimia ca fiind o „ metaforă esențializată ”24 ce
constă în transferul denumirii bazate pe contiguitatea logică dintre obiecte. Cea mai cunoscută
definiție a sinecdocăi este cea co nform căreia aceasta reprezintă:
„o varietate a metonimiei constând din folosirea denumirii părții prin întreg sau a
întregului pentru o parte ”25.
În lucrarea de față, cuvintele polisemantice vor fi analizate din punct de vedere semic
și contextual, pornind de la necesitatea practică de a diferenția sensurile acestor cuvinte, mai
ales dacă acestea sunt foarte numeroase.

22 Georges Kleiber apud Nina Zgardan, op.cit .
23 Vasile Șerban, Ivan Evseev, Vocabularul românesc contemporan , Editura Facla, Timișoara, 19 76, p. 140.
24 Ibidem .
25 Ibidem .

22

CAPITOLUL AL II-LEA
POLISEMIA

2.1. POLISEMIA – DEFINIȚIE ȘI STRUCTURI DEFINITORII
Polisemia reprezintă capacitatea celor mai multe cuvi nte ale limbilor naturale de a
avea mai multe sensuri26. Mai mult, o putem considera o categorie semantică fundamentală,
cu implicații teoretice și practice în cunoașterea și utilizarea cuvintelor din vocabularul unei
limbi.
În lucrările de specialitate, po lisemia a fost tratată din perspective diferite:
● diacronică – evoluția în timp a sensurilor unor cuvinte;
● sincronică – relațiile dintre sensurile unui cuvânt dat într -o anumită perioadă.
Majoritatea lucrărilor de specialitate interpretează polisemia di n perspectivă sincronică,
ea fiind percepută ca relație dintre sensurile unui cuvânt . În general, se consideră că unul
dintre sensuri este mai stabil, reprezentând denumirea sau denotația ; toate celelalte sensuri,
numite și conotații , sunt secundare în rap ort cu primul, din care se dezvoltă direct sau indirect.
Sensurile secundare se dezvoltă prin deplasări semantice favorizate de modificarea unor
componente, de cele mai multe ori condiționate contextual. Legătura dintre sensurile unui
cuvânt polisemantic s e realizează destul de greu, absența ei afectând echilibrul semantic al
cuvântului respectiv și, de aceea, pe de o parte, polisemia vizează posibilitățile de a determina
relațiile dintre sensuri prin elemente de legătură relativ vizibile, iar pe de altă pa rte, apare
necesitatea de a delimita cât mai exact – prin trăsături de sens, dar și prin contexte asociate lor
– diferențele dintre sensuri.
Având în vedere tipurile de sensuri secundare, relațiile lor cu sensul principal și
delimitarea relativ precisă și/ sau contextuală, majoritatea lingviștilor consideră polisemia ca
factor de ambiguitate în limbă . Astfel, din punct de vedere funcțional, adică la nivelul
comunicării lingvistice, polisemia se supune principiului diferențierii (dezambiguizării)
semantice și contextual -stilistice. Semnalarea acestor diferențe , fie dintre sensurile aceluiași
cuvânt, fie dintre cuvintele diferite cu aceeași formă, asigură comunicarea în condiții optime.

26 Angela Bidu -Vrănceanu, Narcisa Forăscu, Cuvinte și sensuri , Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1988, p. 39.

23 Mai mult, în prezent, dacă este să reluăm expresia lui Georges Kleiber27, există un consens
aproape deplin asupra unor aspecte importante privind polisemia:
a) ea nu este un fenomen accidental, ci o realitate lingvistică de bază, care are un
caracter regulat și constituie un element chiar al semanticii limbilor;
b) polisemia însea mnă pluralitate de sensuri, unite într -un fel sau altul, care au aceeași
formă lingvistică;
c) în evoluția polisemiei, rolul contextului este de mare importanță.
Înregistrarea diverselor sensuri ale unui cuvânt polisemantic într -un singur articol de
dicțio nar nu apare, însă, la fel. Unele sensuri sunt înregistrate prin cifre, altele sunt delimitate
în cadrul unui sens ca specializări sau extinderi ale lui. Când în dicționar apar asemenea
deplasări (prin extindere sau specializare) chiar la cuvinte aparent m onosemantice – pentru că
nu sunt delimitate sensuri desemnate prin cifre diferite – avem de -a face, de asemenea, cu
polisemie. Astfel de situații se întâlnesc frecvent în folosirea vocabularului limbii române,
ceea ce înseamnă că fiecare utilizare concretă în diverse contexte a unui sens reprezintă,
virtual, o posibilitate de a dezvolta valori noi.
Sensurile cuvintelor polisemantice sunt legate între ele, fapt simțit nu numai de către
lingviști, ci și de simplii vorbitori. Atfel, un cuvânt cum este, de exem plu, COLONIE, poate
avea următoarele sensuri: 1) cetate sau oraș întemeiat de vechii fenicieni sau greci pe teritorii
străine; 2) regiune sau țară aflată sub dominația unei puteri străine; 3) grup de oameni de
aceeași naționalitate așezați într -o altă țară sau oraș străin; 4) grup de copii aflați într -o
stațiune; 5) grup de animale din aceeași specie care trăiesc în comun28.
„În structura unui cuvânt polisemantic există un sens către care converg toate
celelalte, pe baza unei asemănări oarecare a însușirilor pe care le însumează. ”29
Cuvintele pot avea sensuri diferite de la un domeniu de activitate la altul: PERIOADĂ,
de exemplu, are un sens în domeniul fizicii, altul în cel al muzicii, altul în geologie. Termenii
SINCOPĂ, ACORD, PREDICAT au un sens pentru lin gviști și un altul pentru muzician
(primele două), pentru jurist (cel de -al doilea), respectiv, pentru logician (al treilea).
Sensurile cuvintelor polisemantice se definesc printr -o dublă relație: p e de o parte,
„cea dintre toate sensurile aceluiași cuvânt (sistemul lui semantic) ”, iar pe de altă parte, „ prin
relațiile fiecărui sens cu sensurile altor cuvinte ale limbii române ”30. Astfel, sensurile
cuvintelor polisemantice se definesc (ca și sinonimia sau antonimia) prin identificarea

27 Georges Kleiber, Problèmes de sémantique. La polysémie en question , Paris, 1999, pp. 53 -101, apud Nina
Zgardan, Polisemie sau omonimie terminologică , Editura Universitatea Tehnică, Chișinău, 2000, pp. 279 -280.
28 Cf. DEX, s.v. colonie .
29 Paula Diaconescu, „Omonimia și polisemia”, în Probleme de lingvistică generală , vol. I, Editura Academiei,
București, 1959, p. 140.
30 Angela Bidu -Vrănceanu, Narcisa Forăscu, op. cit. , p. 40.

24 componentelor de sens c omune cu alte sensuri sau cu alte cuvinte și prin diferențierea
trăsăturilor specifice numai unui anumit sens.
Principiul dezambiguizării semantice și contextuale pornește de la necesitatea practică
de a diferenția sensurile cuvintelor polisemantice, mai a les dacă acestea sunt foarte numeroase.
Diferențele se pot stabili, de cele mai multe ori, semantic – prin desemnarea unor componente
de sens (seme). Caracterul distinctiv al semelor se controlează contextual, mai exact, prin
relevarea combinațiilor specif ice pe sensuri, dar importanța contextualizării în procesul de
dezambiguizare semantică nu este aceeași, fiind condiționată de mai mulți factori.
În semantica modernă, dezambiguizarea înseamnă că:
„într-o clasă lexicală paradigmatică, de orice tip ar fi ea (sinonimică, antonimică sau
aparținând unui câmp), un cuvânt intră numai cu unul dintre sensurile sale ”31.
Deși aplicat cu consecvență în lucrările de semantică modernă, justificarea teoretică a
principiului dezambiguizării cuvântului polisemantic apare de stul de rar. Astfel, Algirdas
Greimas tratează polisemia ca:
„efect de sens, rezultat din combinațiile diferite ale unui nod semic sau un sem comun
cu diferite variabile semice ”32.
Evident, semul comun trebuie să se manifeste în limitele unui complex sonor unic
(căci seme comune pot exista și între cuvinte diferite). Prin delimitarea făcută de Greimas,
este evidențiată contribuția pe care o poate avea analiza semică în descrierea și înțelegerea
polisemiei.

2.2. ANALIZA SEMICĂ A POLISEMIEI
Analiza semică viz ează relațiile dintre sensurile cuvântului polisemantic considerat
izolat (adică independent de diferitele raporturi pe care le poate avea cu alte cuvinte ale
limbii). Astfel, vom urmări structura semică a unor cuvinte polisemantice diferite sub aspectul
semelor comune și variabile din care sunt alcătuite fiecare dintre sensuri, inclusiv relațiile
sintactice dintre aceste seme. Pe baza relațiilor dintre diferitele sensuri ale unui cuvânt
polisemantic, vom încerca să desprindem câteva modele de structurare s emantică la nivelul
polisemiei. În cadrul analizei, nu se va lua în considerare în polisemia unui cuvânt sensuri
care poartă în dicționar mențiunea de „regional” sau „popular”. Printre cuvintele analizate se
numără adjectivele: ALB, VERDE, VÂNĂT, NEGRU, AC RU, AFUMAT, MARE, MIC,
INTENS, NEBUN (ca și substantivul corespunzător, NEBUNIE), CALD, ASCUȚIT,

31 Angela Bidu -Vrănceanu, Narcisa Forăscu, Modele de structurare semantică – cu aplicații la limba română ,
Editura Facla, Timișoara, 1984, p. 40.
32 Algirdas Greimas, Sémantique struct urale: recherche et méthode , Larousse, Paris, 1966, pp. 44 -45, apud
Angela Bidu -Vrănceanu, Narcisa Forăscu, op. cit. , p. 41.

25 NODUROS și substantivele: CLĂDIRE, AMBASADĂ, LEGAȚIE, CASĂ, BOU, VULPE,
FRATE, RĂGET, ȚIPĂT, URLET (plus unele verbe care se definesc ca „a emite” diferite
tipuri de sunete).
Din analiza cuvintelor rezultă:

1) Cuvinte polisemantice, între ale căror sensuri nu se stabilesc diferențe semantice.
De exemplu, cuvântul STERP este înregistrat în DEX33 cu trei sensuri, a căror
definiție lexicografică se rezumă la „care nu produce nimic” (sau „care nu dă niciun rezultat”).
Înregistrarea sub cifre diferite este justificată numai contextual, deosebirile fiind specificate
chiar de dicționar: „(despre pământ, locuri)” pentru sensul 1, „(despre animale, plante)”
pentru sensul 2 și „(în contexte mai largi)” pentru sensul 3. În toate aceste contexte, se
respectă, însă, elementele definitorii date mai sus: pământ/teren STERP, femeie STEARPĂ.
Cuvinte precum RĂGET, MUGET, URLET, RĂCNET (și verbele corespunzătoare)
se definesc – la toate sensurile lor – prin următoarele componente de sens: „sunete de
intensitate mare”. Semul „intensitate” este înțeles aici în sens acustic, iar „mare” rezultă
numai în relație cu „mic”, „potrivit” și, eventual, cu „foarte mare”. Diferența dintre sensuri se
exprimă numai prin indicarea autorului sunetelor respective. Eventualele diferențe semice nu
interesează propriu -zis, pentru că nu se pot reda decât contextual.
URLETUL
RĂGETUL
RĂCNETUL omului
animalelor (vacilor, boilor)
sau:
vaca / boul
Ion / bărbat ul
locomotiva / sirena
marea / furtuna / vântul MUGEȘTE

Adjectivul NODUROS se definește, la toate sensurile sale, numai referențial: „cu
noduri”. Diferențele dintre sensuri sunt reprezentate numai de context, fără consecințe
semantice concrete:
copac / l emn
mână NODUROS
NODUROASĂ

33 Cf. DEX, s.v. sterp .

26 Un alt adjectiv, VÂNĂT, exprimă la toate cele trei sensuri ale sale din DEX34 o
apreciere cromatică de un anumit tip („de culoare albastră închisă, cu reflexe violete”). Cel
de-al doilea sens, care apare numai în contexte desemnâ nd ființe sau părți ale corpului lor,
este definit diferit prin sinonimele PALID, LIVID, ceea ce este numai parțial verificabil din
punct de vedere referențial (în contextul „buze vinete” se redă și aprecierea cromatică definită
la sensul 1). Celelalte sen suri secundare ale lui VÂNĂT se definesc prin sinonimele
ÎNTUNECAT, PLUMBURIU, SUR, dar într -un context ca „munții vineți” este, de asemenea,
discutabil că nu ar fi aceeași apreciere cromatică de la sensul 1. Deci, dacă s -ar admite
diferențe semantice (jus tificate referențial), acestea nu ar fi semnificative.
În toate exemplele analizate sub punctul (1), analiza componențială nu a pus în
evidență existența unui sem variabil, distinctiv între sensurile cuvintelor polisemantice. De
aceea, nu se poate vorbi de spre o paradigmă lexico -semantică la nivelurile cuvintelor
respective și, de fapt, nici măcar de polisemie . Asemenea sensuri – diferențiate numai
contextual, spre deosebire de cele despre care vom vorbi la punctul (2) – pot fi admise numai
ca un tip specia l de polisemie. Frecvența acestui tip de polisemie apare redusă în vocabularul
românesc. Exemplele de mai sus apațin, însă, unor părți de vorbire diverse: adjective,
substantive și verbe.

2) Cuvinte polisemantice, între sensurile cărora se delimitează atâ t diferențe
semantice, cât și contextuale . Mai exact, între toate sensurile unor asemenea cuvinte
polisemantice se stabilesc diferențe prin componente de sens, diferențe verificate contextual.
Astfel, un adjectiv precum VERDE dezvoltă o polisemie destul de bogată, în cadrul
căreia se evidențiază sensul de bază desemnând „aprecierea cromatică”, sens pe care ni -l
reprezentăm în primul rând, chiar și fără context. În aceeași situație se găsește și primul sens
al adjectivului ACRU și, eventual, al lui CALD. Sen surile secundare ale acestor cuvinte se
diferențiază atât semantic, cât și contextual:
omul
bătrânul este VERDE (încă)

VERDE se definește ca „apreciere pozitivă privitoare la starea psiho -fizică a omului”
(sinonime date de dicționar: VOINIC, VIGUROS).
Adjectivul ACRU poate fi înțeles ca „apreciere negativă de un anumit tip, privitoare la
caracteristici psihice ale omului”, numai într -un context ca „om ACRU”. Dar semul „de un

34 Cf. DEX, s.v. vânăt .

27 anumit tip” face legătura cu sensul 1, care se definește referențial („cu gustul oțetului,
lămâii”), explicând metafora care stă la baza sensului secundar.
Componentele „pozitiv” (la VERDE) și „negativ” (la ACRU) sunt utilizate în
definițiile componențiale cu o valoare generală. „Pozitiv” ar putea fi considerat sinonim cu
„favorabil”, iar „negativ”, cu „defavorabil”. Valoarea se precizează, așa cum arătam, dacă se
ține cont de faptul că sensurile analizate sunt metaforice.
Sensul secundar al cuvântului CALD – caracteristică adjectivală privitoare la afecțiune,
apreciere în plus, grad ne determinat35 – poate fi decodat numai în contexte care nu
desemnează obiecte concrete (de exemplu, „cuvinte CALDE”, „privire CALDĂ”).
De asemenea, și în cazul substantivelor, un sens secundar, altfel foarte frecvent, se
poate diferenția nu numai componenția l, ci și contextual:
FARMACIA este o știință veche (sensul 1)
față de:
merg la
cumpăr de la
aceasta este o FARMACIE (sensul 2)

Astfel, exemplele analizate sub punctul (2) se caracterizează prin prezența unor
„seme diferite de la un sens la altul, care m odifică sensul global al contextelor în care
apar lexemele respective ”36.
Dat fiind că , alături de cel puțin un sem comun (mai mult sau mai puțin evident) există
unul (sau mai multe) seme variabile, relațiile dintre sensurile fiecărui cuvânt polisemantic di n
această categorie pot fi interpretate ca reprezentând o paradigmă lexico -semantică.
În sens restrâns, calitatea de
„paradigmă lexico -semantică poate fi atribuită doar după analiza poziției în formula
componențială a semelor comune și a celor variabile (s au având în vedere relațiile lor
sintactice) ”37.
Unele cuvinte polisemantice pot fi paradigme în sens restrâns, ținând cont de faptul că
semele comune sunt și centrale în structura definiției fiecărui sens. Astfel, INSTITUȚIE are
următoarele componente la p rimul sens: „organizație socială cu destinație publică, în sens
larg”; iar al doilea sens al acestui cuvânt se definește tot ca „organizație socială cu destinație
publică”, distinctiv fiind numai ultimul sem, „în sens restrâns”.

35 Angela Bidu -Vrănceanu, Narcisa Forăscu, Cuvinte și sensuri , ed. cit., p. 160.
36 Angela Bidu -Vrănceanu, Narcisa Forăscu, Modele de structurare semantică , ed. cit., p. 45.
37 Ibidem .

28 La fel, INSTITUT se poate d efini ca „local cu destinație publică pentru a servi unor
ocupații umane științifice”. Sensul secundar de „instituție de învățământ superior sau
universitar” se definește prin aceleași seme, având însă în plus semul distinctiv „educativ”.
La majoritatea cu vintelor polisemantice, semul sau semele comune nu mai sunt și
centrale (cum este cazul cuvântului INSTITUȚIE):
a) În unele cazuri, semul comun, fără a fi central, are o poziție fixă la diferite sensuri
ale aceluiași cuvânt polisemantic. De exemplu, în cuv inte ca: BIBLIOTECĂ, FARMACIE,
NEBUNIEi, semul comun apare, mereu, ca ultimul sem (modificator) din formula
componențială.
Cele patru sensuri ale cuvântului BIBLIOTECĂ au fiecare alt sem central: „mobilă”
(sensul 1), „parte a casei” (sensul 2), „colecție ( grup)” (sensul 3) și „instituție” (sensul 4).
Semele comune celor patru sensuri – „destinat pentru a ține” și „cărți” – se află de fiecare dată
în poziție finală, adăugate semului central specific fiecărui sens de mai sus.
Cele două sensuri ale cuvântului FARMACIE au ca sem central „știință” (primul
sens), respectiv, „local sau construcție” (al doilea sens), iar semul comun adăugat acestora (în
poziție finală, de modificator) este „cu anumite obiective” (corespunzător părții din definiția
lexicografică „pe ntru pregătirea, păstrarea medicamentelor”).
b) Unele cuvinte polisemantice, cum sunt CASĂ, FACULTATE, ȘCOALĂ, au semul
comun, la fiecare sens, în altă poziție, ceea ce face ca delimitarea lui să fie mai mult sau mai
puțin dificilă.
Astfel, numeroasele sen suri ale cuvântului CASĂ au semul comun „clădire”, care este
și central la sensul de bază. Semul respectiv trece în poziție de modificator la sensul al doilea ,
„parte a casei” ( CASA scării , CASA ascensorului ); la sensul al treilea, „cutie tipografică”,
același sem comun este deplasat în continuare – „asemănătoare cu o clădire”.
În cazul cuvântului FACULTATE, toate semele prin care se definește primul sens al
cuvântului, „capacitate psiho -intelectuală”, funcționează ca un singur element distinctiv
pentru cel de-al doilea sens „unitate didactico -administrativă de învățământ superior, în care
oamenii activează pe baza unor capacități psiho -intelectuale”.
Având în vedere exemplele de mai sus, delimitarea semului comun nu este mereu
ușoară, cu atât mai mult în ca zul unor sensuri figurate, așa cum se va observa în cadrul
analizei stilistice.

29 Exemplele analizate au evidențiat „ modele diferite ale structurilor reprezentate de
cuvintele polisemantice din limba română ”38, modelare determinată de relația dintre semele
comune și cele variabile.
Majoritatea lingviștilor consideră sensurile de bază ale cuvintelor ca variante ale
sensului de bază. Interpretarea diferitelor sensuri secundare ale cuvântului polisemantic ca
variante ale sensului de bază se sprijină, atât sincron ic, cât și diacronic, pe existența semelor
comune mai mult sau mai puțin vizibile. Unii lingviști consideră caracterul de sistem al
polisemiei ca fiind demonstrabil, pe cale sincronică, prin respectarea anumitor tipuri de
modificări semantice la nivelul se nsurilor secundare, vorbindu -se astfel de „ polisemii iterative
sau de modele de derivare semantică ”39.
Dacă avem în vedere comportamentul strict paradigmatic ca rezultat al analizei
componențiale și ținem cont de condițiile preliminare îndeplinite de orice cuvânt polisemantic,
observăm că:
„sensurile lui sunt mutual exclusive într -un context, pe de o parte, și pe de altă parte,
între diferitele sensuri există unul sau mai multe seme comune ”40.
Ținând cont de faptul că, în semantica modernă, principiul dezamig uității semantice și
contextuale este preliminar și fundamental, putem spune că polisemia este tratată ca
omonimie artificială. La nivelul vorbirii, sensurile cuvântului polisemantic sunt tratate ca
invariante dacă există diferențe semantice reale, nu numa i contextuale.
În ceea ce privește analiza componențială a polisemiei, un aspect particular al utilizării
acesteia ar fi importanța dezambiguității semantice pentru metalimbaj. Astfel, cuvintele care
se utilizează și în metalimbaj trebuie să aibă un sens u nivoc, precis, ceea ce înseamnă că
trebuie să fie monosemantice , dacă nu chiar monosemice .
Unele seme, utilizate la nivele diferite ale analizei, pot să nu aibă exact aceeași valoare,
ajungând astfel la recurența anumitor seme și la posibilitatea interpret ării lor similară cu
categoriile gramaticale. Vom prezenta câteva seme, așa cum apar ele în vocabularul românesc:
„intensitate”, „mare”, „mic” și „potrivit”.
Semul „intensitate” apare formulat explicit ca distinctiv în descrierea fenomenelor
sonore unde s -ar putea interpreta în termeni acustici ca „tărie, forță a sunetelor respective”.
Totuși, un vorbitor obișnuit când opune pe A ȘOPTI termenilor A VORBI sau A STRIGA,
distinși prin valori diferite ale semului „intensitate”, nu face aceste aprecieri măsurând
obiectiv intensitatea (cu aparate sau cu alte mijloace precise), așa cum procedează acustica.
Criteriul aprecierii este diferențierea față de un etalon considerat „normal” (sau „potrivit”),

38 Ibidem .
39 Marin Bucă, Ivan Evseev, op. cit. , p. 60 .
40 Angela Bidu -Vrănceanu, Narcisa Forăscu, op. cit. , p. 51.

30 apreciat în oarecare măsură subiectiv, în raport cu care se opun valorile „mare” și, respectiv,
„mic”. Ar rezulta astfel, oarecum implicit, că și semele „normal”, „mic” și „mare” au o
valoare relativă, rezultată din opunerea lor, fără a fi, de asemenea, măsurate riguros.
Interpretarea lor ca distinctive rezultă, ca urma re, numai din opoziția lingvistică stabilită de
vorbitorii obișnuiți . Dacă în limba română nu ar exista A ȘOPTI, nu s -ar putea „măsura”, la
nivelul semantic, valoarea „mic”. Rezultă, astfel, că „mare”, „mic”, „normal” sau „potrivit”
nu au ele însele o valo are, ci aceasta derivă din combinarea lor cu un sem comun celor trei
lexeme (în exemplele analizate, „sunet” sau „fenomen sonor”).
Cele spuse mai sus reies și din analiza semului „intesitate” la nivelul altor paradigme
lexico -semantice, și anume cele anali zate de Angela Bidu -Vrănceanu41. În paradigma
MULȚUMIRE, BUCURIE, VESELIE, FERICIRE, NEMULȚUMIRE, TRISTEȚE,
AMĂRĂCIUNE, MÂHNIRE, DURERE, AMAR, JALE, NEFERICIRE, semul este formulat
chiar „intensitate” și i se delimitează valorile de la I la VI (plus „maxim” ). Într -o altă
paradigmă, reprezentată de AFECȚIUNE, SIMPATIE, PRIETENIE, IUBIRE, URĂ, apare o
formulare oarecum modificată – „intensiv I”, „intensiv II” și „intensiv III”. În ultimele două
paradigme funcționează același sem „intensitate”, determinând seme comune care redau, la
modul general, „sentimente” – „privitor la gradul de satisfacție”, în primul caz, și „privitor la
gradul de afecțiune”, în al doilea.
Semul „intensitate” mai poate fi delimitat și în câmpul numelor de culori, unde s -a
operat cu valor i care i -ar putea fi subordonate: „fără aproximare” vs. „aproximare de diferite
tipuri”. Ultima dintre ele realizează în limba română valorile „aproximare în minus”, căreia i
s-ar putea spune „intensitate mai mică”, și „aproximare în plus” sau „intensitate mai mare”.
Având în vedere interpretarea de mai sus, reiese că semele „mare” și „mic” în
metalimbajul semantic nu numai că nu au o valoare univocă, ci sunt strict determinate de
semul al căror modificator apar. Rezultă astfel că semele respective au o val oare foarte
generală, care se modifică în funcție de combinațiile semice în care apare. Această valoare
generală ar putea corespunde unuia dintre sensurile cuvintelor polisemantice respective din
limba română: sensul al cincilea din DEX pentru MARE. Acesta este definit la modul general
– „indică intensitatea” – și se dau utilizările sale contextuale diferite, de exemplu: „(despre
surse de lumină)”, „(despre sunete, voce etc.)”, „(despre stări sufletești, sentimente)”. Din
definiția semantică și contextuală a acestui sens al lui MARE, rezultă că interpretarea
intensității, preluată și ca sem, nu poate fi decât ori foarte generală, ori foarte concretă și, prin
urmare, diferită.

41 Ibidem .

31 În schimb, în cazul cuvântului polisemantic MIC, distincțiile contextuale de mai su s
apar înregistrate ca sensuri diferite. Valoarea generală pe care o atribuim semului „mic” ar
corespunde sensului de bază – „care este sub dimensiunile obișnuite”.
Faptele discutate mai sus duc la concluzia că
„dezambiguitatea semantică a cuvintelor polis emantice utilizate ca termeni ai
metalimbajului se impune ca o etapă obligatorie, preliminară ”42.
Este necesară , în același timp, precizarea valorii pe care o are semul respectiv într -o
paradigmă lexico -semantică dată (valoarea putându -se schimba de la o pa radigmă la alta). De
asemenea, putem adăuga că „mare” și „mic” apar ca seme și în câmpul denumirilor locuinței,
unde valoarea lor corespunde altor sensuri ale cuvintelor polisemantice din DEX (MARE –
sensul 1, MIC – sensul 2).

2.3. ANALIZA CONTEXTUALĂ A P OLISEMIEI
În descrierea polisemiei, analiza contextuală are o importanță deosebită, așa cum a
reieșit deja din discuția anterioară, unde s -a analizat comportarea semantică a diferitelor
sensuri ale unui cuvânt polisemantic, atât unul față de altul, cât și în raport cu diferite contexte.
În acest subcapitol, voi încerca o delimitare a sensurilor cuvintelor polisemantice în funcție de
gradul de dependență față de context , care determină o anumită funcționare semantică.
Dependența față de context a fost utiliz ată drept criteriu de clasificare a sensurilor și
de către alți lingviști, dar și din alte perspective. Ion Coteanu43 face această delimitare la
nivelul sensurilor conotative, dar independent de polisemia unui anumit cuvânt: un cuvânt
fără context – „măicul iță!” –, în timp ce unele pot fi înțelese numai în context – „ore de
catifea” (Tudor Arghezi).
Marin Bucă și Ivan Evseev realizează o ierarhie a sensurilor în funcție de criteriul
contextual, distincția fundamentală fiind și aici „ sensuri libere de context ” și „ sensuri
determinate contextual ”44.
Alți lingviști fac o diferențiere mai complexă a tipurilor de sens, pe baza combinării
criteriilor paradigmatice cu cele sintagmatice (cf. sensul reflectat / sensul colocațional).
Unele din categoriile propuse în stu diul de față coincid, în mare măsură, cu cele
delimitate de alți autori, însă criteriile sunt diferite. Deosebirea provine din îmbinarea analizei
semantice cu cea contextuală și din raportarea la ansamblul sensurilor unui cuvânt dat. Astfel,
am diferențiat sensuri libere de context, sensuri relativ libere de context și sensuri strict
dependente de context.

42 Ibidem , p. 53 .
43 Ion Coteanu, Sema ntică și semiotică , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981, pp. 148 -149.
44 Marin Bucă, Ivan Evseev, op. cit. , pp. 63 -65.

32 1) Sensuri libere de context sunt, mai ales, sensurile de bază ale cuvintelor, fără ca
această afirmație să aibă caracter general. Este adevărat că unele dintre sensurile de bază se
înțeleg mai ușor fără context, cum este cazul unor exemple analizate componențial, de tipul
GALBEN, ROȘU, ACRU, CALD sau LOCUINȚĂ, CASĂ ș.a.
Trebuie subliniat faptul că interpretarea sensului de bază ca liber de context nu se
poate face la modul general, fără restricții. Mai mult chiar, pe baza unor exemple, se poate
demonstra că există și sensuri de bază ambigue dacă nu sunt utilizate în context. Astfel, există
cuvinte pentru care contextul este la fel de necesar la sensul de bază, ca și la sensurile
secundare. Voi evidenția cele afirmate prin analiza cuvintelor CLĂDIRE, CONSTRUCȚIE și
FACULTATE.
În cazul primului cuvânt, sensul de bază are un caracter foarte general: „acțiunea de
a…”. Pentru a -și preciza sensul este necesar ca termenii respectivi să fie însoțiți de anumiți
determinanți (într -o formă determinată – substantiv în genitiv), care să desemneze obiectul
acțiunii.
CLĂDIREA casei
blocului
uzinei a durat mult timp.
CONSTRUCȚIA aparatului
și:
CLĂDIREA este impunătoare.
CONSTRUCȚIA are multe etaje.

S-a remarcat, în astfel de cazuri, că un test făcut pe diverși vorbitori ar arăta că sensul
secundar este destul de liber față de context. Având în vedere acest lucru, ar trebui interpretată
afirma ția făcută de Marin Bucă și Ivan Evseev conform căreia sensul principal nu coincide cu
cel primar (sau originar) al cuvintelor și că el se definește funcțional, nu diacronic. Din punct
de vedere sincronic,
„sensul general al tuturor substantivelor postverb ale de acest tip (care desemnează
„acțiunea de a…”) se dezvoltă în relația acțiune/rezultatul ei , ceea ce înseamnă că al doilea
sens apare ca figurat ”45.
Al doilea sens, fiind însă mai concret, este mai ușor reprezentabil pentru vorbitori,
justificând fre cvența lui.
Sensul de bază al cuvântului FACULTATE are un caracter general – „capacitate,
posibilitate, morală sau intelectuală, a cuiva”, spre deosebire de cel de -al doilea sens, care are

45 Vasile Șerban, Ivan Evseev, op. cit. , p. 166.

33 un caracter concret, plasând termenul printre denumirile instituții lor. Ca și în exemplele de
mai sus, pentru a înțelege primul sens avem, totuși, nevoie de context și chiar de determinări
care să -i restrângă sfera semantică .
FACULTATEA de a vorbi
de a face opere de artă este proprie oamenilor.

Contextele care actualize ază cel de -al doilea sens pot realiza și ele distincții semantice:
„FACULTATEA a organizat un simpozion” (cu sensul de „organizare socială”) față de „Merg
la FACULTATE” (cu sensul de local).
Având în vedere exemplele de mai sus, putem spune că sensurile de bază sunt
independente față de context, deși, în general, se caracterizează printr -un grad mai mare de
libertate. Putem chiar spune că sensurile secundare sunt determinate contextual, ceea ce, de
asemenea, nu se poate admite ca regulă generală. De aceea, situații precum FACULTATE,
CLĂDIRE ar putea fi interpretabile sub aspectul ordinii sensurilor în dicționare (sensul
secundar fiind mai frecvent și mai puțin determinat contextual).
Astfel, din analizele practice rezultă concluzia că o categorie certă a se nsurilor libere
de context nu se poate admite decât cu anumite rezerve.
2) Sensuri le sunt relati v libere de context , atunci când acesta din urmă este necesar
pentru dezambiguizare, însă combinațiile cu diferite cuvinte nu sunt strict determinate.
Uneori, c ombinațiile contextuale pot fi redate prin compatibilități și incompatibilități
față de clase de cuvinte, cum ar fi în animat -uman , animat -non-uman , inanimat . Astfel, A
BÂZÂI – „a emite sunete (de un anumit tip) caracteristice insectelor” – se distinge de A
BÂZÂI – „a emite sunete (de alt tip) scoase de un copil” (sinonim cu A PLÂNGE).
Alteori, selectarea unui anumit sens secundar se face printr -un context relativ liber, dar
important sub aspectul informațiilor extralingvistice (față de care actualizarea s ensului
respectiv ar fi dificilă). De exemplu, sensul al treilea al cuvântului CASĂ – „familie, oameni
dintr -o casă” nu se poate înțelege decât în contexte ca: „toată CASA a ieșit la curățatul
zăpezii”, „toată CASA contribuie la întreținere”, „a țipat de a trezit toată CASA” ș.a. Cel de -al
doilea sens al cuvântului GOSPODĂRIE – „activitate casnică”, are nevoie de un context de
tipul „GOSPODĂRIA îmi ia mult timp”. Importanța contextului extralingvistic apare și într –
un exemplu ca „am găsit ADĂPOST la tine”.
3) Sensuri le strict dependente de context apar și ele în urma analizelor practice.
Situațiile de genul acesta redau o tendință a contextului spre monosemantism46.

46 Ion Coteanu, op. cit. , p. 36.

34 ● O primă categorie este reprezentată de situațiile în care sensurile (secundare
întotdeauna) se realizează numai în construcții sau sintagme fixe : „CASĂ de copii” față de
„CĂMIN de studenți”; „GOSPODĂRIE agricolă” față de „GOSPODĂRIE publică”; „bere
BLONDĂ” față de „bere NEAGRĂ” ș.a.
În limbajul poetic, trebuie avută în vedere o interpretare mai c omplexă a preferințelor
contextuale stricte manifestate de sensurile secundare (conotative). Astfel, sensul conotativ al
cuvântului ROȘU în limbajul poetic popular este „prospețime, sănătate” și se actualizează
numai în contextul „obraji”. Tot în limbajul poetic, NEGRU capătă sensul de „strălucire”
numai în contexte ca „păr”, „mustăcioară”. Tot NEGRU, în contexte ca „tină”, „pământ”,
semnifică „impuritate”47.
● Dintr -o altă perspectivă, apare situația unor nume de culori, cum sunt BLOND,
BĂLAI, OACHEȘ, BRUNE T, care, tocmai pentru că admit numai contextul „animat -uman”
se pot utiliza și fără prezența explicită a unui substantiv de acest tip. DEX dă următoarele
indicații: „(despre persoane, despre pielea și părul lor)”. Astfel, folosim „are păr BLOND”,
dar și „ (el) este BLOND” sau „este un băiat ȘCHIOP”, dar și „băiatul este ȘCHIOP”48.
Contribuția analizei contextuale în studiul polisemiei apare mai puțin relevantă teoretic
(față de sinonimie, de exemplu), pentru că rezultatele obținute sunt eterogene (ca și în c azul
analizei semice).
Exemplele discutate mai sus demonstrează categoric
„importanța practică a delimitării contextuale specifice pentru fiecare din sensurile
unui cuvânt polisemantic ”,
fie el sens principal sau secundar. De aceea,
„dezambiguizarea contex tuală este o etapă necesară în analiza oricărui cuvânt
polisemantic, cu consecințe asupra celorlalte niveluri ale analizei ”49.

2.4. ANALIZA STILISTICĂ A POLISEMIEI
Polisemia este unul dintre nivelurile semantice pentru care analiza stilistică prezintă
interes, dar din perspective determinate. Pe de o parte (1), se are în vedere poziția și relațiile
sensurilor figurate în cadrul conținutului polisemantic al unui cuvânt, așa cum este redat în
dicționar, adică la nivelul limbii. Pe de altă parte (2), se pune p roblema caracterului figurat al
sensurilor unui cuvânt polisemantic ca posibilitate de selecție la nivelul vorbirii.
1) Dacă urmărim statutul cuvintelor polisemantice izolat – adică fără să le punem în
relație cu alte cuvinte ale limbii –, numai sub aspect ul raportului dintre sensurile lor (așa cum

47 Ibidem , pp. 156 -157.
48 Cf. DEX, s.v. blond și șchiop .
49 Ion Coteanu, op. cit. , p. 160.

35 apare în dicționar, adică ilustrând limba), rezultă că analiza se limitează la o singură variantă
stilistico -funcțională, cea a limbii literare standard. Din acest punct de vedere, sensurile care
poartă indicația apartenenței la o altă variantă (regională, populară etc.) nu este importantă
pentru analiza polisemiei realizată aici.
Având în vedere exemplele analizate anterior, putem susține afirmația lui Ion Coteanu
conform căreia, în cadrul sistemului de sensuri r eprezentat de un cuvânt polisemantic, un
singur sens este denotativ pur, toate celelalte fiind conotative50 (deci secundare față de cel
denotativ, care apare, astfel, de bază). Astfel, tipologia destul de diversificată a sensurilor
cuvintelor polisemantice s-ar simplifica mult (din punct de vedere sincronic). Admiterea
caracterului figurat al sensurilor secundare ale cuvântului polisemantic are importanță în
analiza de față din mai multe puncte de vedere. S -ar putea explica în ce măsură analiza semică
întâmp ină dificultăți tocmai în cazul sensurilor figurate sau al anumitor sensuri. În acest sens,
trebuie reținută ideea lui Ion Coteanu conform căreia
„există sensuri al căror caracter figurat nu apare la prima vedere sau apare numai în
analiza lingvistică ”51.
Importanța decodării caracterului figurat al sensurilor unui cuvânt polisemantic pentru
a stabili cu rigurozitate relațiile dintre ele, în cadrul sistemului pe care îl reprezintă, apare într –
un exemplu precum A BÂZÂI. Amândouă sensurile secundare au un cara cter figurat, dar cel
de-al doilea (metaforic) se leagă de cel de bază în mod mai clar, pentru că au aceleași seme
comune – „a emite sunete”. Transferul de mai sus s -a produs datorită trăsăturii prin care se
indică specificul sunetelor, datorită diferenței dintre autorii lor – insecte, în cazul sensului de
bază; oameni, copii, în cazul celui de -al doilea sens: „BÂZÂIE muștele (țânțarii, albinele)”
față de „BÂZÂIE copilul”52.
În schimb, cel de -al treilea sens – sinonim cu „a cicăli”, „a bate la cap” – este în tr-o
relație mai puțin clară, la prima vedere, cu celelalte sensuri. Legătura se reface numai dacă se
înțelege transferul metonimic cauză/efect, sau, mai precis, „efectul neplăcut al producerii
anumitor sunete” (sens înțeles într -un context ca „nu mă mai B ÂZÂI atâta”). În cazul acestui
ultim sens, semul comun central al primelor două sensuri, „sunete” (detectabil, cum am spus,
numai dacă se reface procesul metonimic), devine un sem variabil cu o poziție secundară în
definiția componențială.
Și alte sensuri secundare reprezentând metonimii apar într -o relație mai puțin evidentă
față de sensul denotativ. Astfel, sensurile secundare ale unor termeni cum sunt CLĂDIRE,
CONSTRUCȚIE, nu apar legate de sensul de bază și sunt interpretabile ca figurate numai în

50 Ibidem .
51 Ibidem .
52 Cf. DEX, s.v. a bâzâi .

36 anali za lingvistică (metonimia „acțiune”/„rezultatul acțiunii”). Există sensuri figurate greu de
explicat componențial chiar într -o analiză lingvistică teoretică.
De exemplu, ȘCOALĂ53 cu sensul 2 – „izvor, sursă de cunoștințe”, realizat în
contexte de tipul „a î nvățat la ȘCOALĂ” sau „folclorul este o ȘCOALĂ” sau cu sensul 3 –
„curent, mișcare științifică sau literară”, în contexte de tipul „lingvistica se împarte în mai
multe ȘCOLI”, sunt sensuri metaforice mai greu de explicat semic. Eventual, s -ar putea
conside ra că acest comportament comun este „destinație educativă (culturală) etc.”, dar
înțelegerea lui este variabilă în funcție de contexte lingvistice și extralingvistice, ceea ce face
analiza mai puțin sigură decât în alte situații.
Sensul 6 – „căsnicie, mena j” al cuvântului CASĂ54, înțeles ca „relație socială
determinată (rudenie prin alianță)” nu apare legat semic de celelalte sensuri ale cuvântului,
mai ales că este realizabil numai în câteva contexte specializate: „a face (a duce) CASĂ (bună)
cu cineva”. În analiza semantică, el se poate explica drept o restrângere a sensului conotativ
(„totalitatea celor care locuiesc într -o casă”), explicabil, la rândul lui, prin transferul
metonimic „conținut”/„recipient”.
Analiza de mai sus evidențiază faptul că echilibr ul dintre sensurile cuvintelor
polisemantice care nu reprezintă paradigme (în sensul restrâns al termenului) este discutabil.
Se remarcă, de asemenea, că, dintre sensurile figurate ale cuvintelor polisemantice, metonimia
se explică mai greu semic.
Deși ace astă afirmație nu are un caracter categoric, argumente în acest sens se regăsesc
și la alți autori. Astfel, Vasile Șerban și Ivan Evseev arată că metonimia, sinecdoca se referă la
trăsături interne ale obiectelor și fenomenelor (deci mai greu de observat l a prima vedere), pe
când metafora este mult mai concretă, vizând caracteristici exterioare ale obiectelor și
fenomenelor (care pot fi mai evidente)55. De asemenea, metaforele sunt într -o relație mai
liberă56 și reprezintă cel mai frecvent model de transfer s emantic; desigur însă, transferurile
metaforice prea libere, depășind niște condiții obiective, pot deveni și ele dificil de decodat.
2) O altă perspectivă din care interesează analiza sensurilor figurate ale cuvintelor
polisemantice este sesizarea lor ca atare din punctul de vedere al vorbitorilor obișnuiți. Altfel
spus, se pune problema caracterului figurat mai mult sau mai puțin „transparent” la nivelul
unui proces conștient de selecție la care participă un vorbitor obișnuit în actul comunicării.
Din ace astă perspectivă, există sensuri secundare figurate pe care vorbitorii nu le simt și nici
nu le folosesc ca atare. În această situație se află cea mai mare parte dintre exemplele care

53 Cf. DEX, s.v. școală .
54 Cf. DEX, s.v. casă.
55 Vasile Șerban, Ivan Evseev, op. cit. , p. 158.
56 Ibidem .

37 prezintă dificultăți în analiza semică și care au fost discutate mai sus , la punctul (1). Astfel,
toți termenii al căror sens secundar se definește concret ca „ local57 (unde își desfășoară
activitatea o anumită instituție)”, apar explicabili ca sensuri figurate la analiza lingvistică, dar
care nu sunt simțiți și utilizați ca fi gurați în comunicare (avem aici în vedere termenii discutați
CLĂDIRE, CONSTRUCȚIE, FACULTATE, dar și alții, precum TRIBUNAL).
Contrar exemplelor anterioare, există cuvinte al căror sens figurat este bine marcat
pentru orice vorbitor și utilizarea lui este, mai mult decât probabil, rezultatul unui proces
conștient. Într -o astfel de situație sunt sensurile metaforice ale unor denumiri de animale
desemnând însușiri (psiho -intelectuale) aplicate oamenilor, cum ar fi BOU sensul 2 – „prost”,
VULPE – „șiret, vicle an”, MĂGAR – „bădăran”.58
Este de remarcat faptul că fenomenul are un caracter repetabil în multe nume de
animale. Fără nicio dificultate de decodare, utilizarea acestor sensuri presupune, totuși, un
context lingvistic sau extralingvistic determinat.
Un car acter figurat marcat, folosirea conștientă a acestora având astfel și consecințe
semantice, au și sensurile secundare ale lui ACRU59 (sensul 2 – „morocănos”, „ursuz”, utilizat
într-un context determinat, pe lângă substantive desemnând oameni, persoane) și C ALD60
(sensul 3 – „afectuos”, când apare pe lângă substantive ca „privire”, „primire”, „cuvinte”,
„sentimente”). Circumscrierea contextuală a acestor sensuri figurate este și mai restrânsă
decât în cazurile analizate anterior.
În fine, sensurile secundare a le unor nume de culori poartă aceeași marcă figurativă
transparentă pentru orice vorbitor, iar specializarea contextuală este și mai strictă: „zile
NEGRE”, „visuri ROZ”, „situație ALBASTRĂ”.
Astfel, în ceea ce privește utilizarea analizei stilistice în cad rul polisemiei, este de
remarcat faptul că mai multe aspecte ale acestui studiu creează condițiile unei mai bune
înțelegeri a acestei categorii semantice. Alături de analiza semantică, analiza stilistică ne ajută
să stabilim mai exact relațiile dintre sens uri în cadrul microsistemului.

2.5. CONCLUZII
Descrierea polisemiei a demonstrat „ interdependența strictă a etapelor, care au avut
toate obiectivul comun de a releva diferențele de orice tip ”61. Astfel, analiza semică a urmărit
diferențierea semantică a sensurilor manifestate în contexte; analiza contextuală a reținut

57 Cf. DEX, s.v. local .
58 Ion Coteanu, op. cit. , p. 54.
59 Cf. DEX, s.v. acru.
60 Cf. DEX, s.v. cald.
61 Angela Bidu -Vrănceanu, Narcisa Forăscu, op. cit. , p. 64.

38 libertățile și constrângerile sintagmatice (cu consecințe semantice) ale fiecărui sens al
cuvântului polisemantic; iar analiza stilistică a încercat să deprindă în ce măsură caracterul
figurat poate deveni pertinent pentru anumite sensuri ale cuvintelor.
Deși polisemia reprezintă microsistemul semantic cel mai simplu, pentru că se reduce
la relațiile dintre sensurile unui singur cuvânt, modelarea ei semantică se dovedește, totuși,
complexă, var iată și chiar eterogenă. De aceea, din punct de vedere paradigmatic, polisemia
apare primordială, pentru că presupune
„diferențierea exactă a fiecărui sens, căreia îi urmează o altă etapă de multiplă
diferențiere (selecție) ”62,
în funcție de relațiile seman tice contractate de sensul analizat (în clasele paradigmatice
reprezentate de sinonime, antonime sau câmpurile lexico -semantice). În aceste condiții,
polisemia este un teren de interferență al tuturor nivelelor de analiză semantică63, prin care
se trece la macrosistem (adică relațiile dintre sensurile unor cuvinte diferite).

62 Ibidem , p. 65 .
63 Ibidem .

39

CAPITOLUL AL III-LEA
ANALIZĂ COMPARATIV -CRITICĂ A
MANUALELOR ALTERNATIVE
STUDIU DE CAZ: POLISEMIA

3.1. MATERIALUL DE LUCRU
Materialul de lucru folosit pentru această analiză compara tiv-critică se compune din
patru manuale de Limba și literatura română pentru clasa a IX -a de liceu, editate de patru
edituri diferite: Art, ALL, Corint și Editura Didactică și Pedagogică (la cea din urmă ne vom
referi în cele ce urmează cu prescurtarea ED P).
Așa cum am amintit și în Introducerea acestei lucrări (în cadrul subcapitolului
referitor la corpusul de texte analizat), în cadrul competenței generale, stipulate prin programă,
de „utilizare corectă și adecvată a limbii române în diverse situații de comunicare”, ținta
specifică pentru prima clasă de liceu este „utilizarea adecvată a achizițiilor lingvistice în
receptarea diverselor texte”. Scopul celor patru manuale este acela de a ajuta elevii să atingă
dezideratul prezentat mai sus, dar fiecare dint re manualele enumerate mai sus o face folosind
metode mai mult sau mai puțin diferite.
Cele două domenii care fac subiectul materiei Limbă și literatură română, adică studiul
textului literar și problemele de limbă și comunicare, sunt, în general, abordate întrepătruns,
trei dintre cele patru manuale aflate în discuție (Art, Corint și EDP) realizând module cu
diferite teme ce conțin atât textele de studiat, cât și anumite probleme legate de diferite
aspecte ale limbii și comunicării. Excepția este reprezent ată de manualul editurii ALL, unde
mai vechea metodă de separare completă a celor două domenii este pusă în practică, prin
împărțirea manualului în capitole ce tratează individual sectoarele limbii și literaturii. Acest
din urmă manu al, de altfel, nici nu se mai află pe lista manualelor aprobate de ministerul de
resort, dar, din diferite motive, el mai este încă folosit în destul de multe școli.
Înainte de a trece la o scurtă prezentare a manualelor luate în considerare pentru
această analiză comparativ -critică, vom trece în revistă (folosind forma tabelară) câteva dintre
caracteristicile generale ale acestora (privind autorii, anul aprobării, ediția folosită, număr ul
de pagini și formatul).

40 Autori Anul
aprobării Ediția
folosită Număr
pagini Format
ALL Silviu Angelescu
Nicolae I. Nicolae
Emil Ionescu 1999 2003 224 20 x 26 cm
Art Adrian Costache
Florin Ioniță
M. N. Lascăr
Adrian Săvoiu – 2013 192 20 x 27 cm
Corint Eugen Simion (coord.)
Florina Rogalski
Daniel Cristea -Enache
Andrei Grigor 2004 2004 216 20 x 26 cm
EDP Ion Dună
Raluca Dună 2004 2010 288 16 x 23 cm

3.1.1. Manualele (descriere)
După cum arătam și mai sus, în trei dintre cele patru manuale materia de studiat este
împărțită în mai multe module tematice – temele acestor module fiind ilustrate în primul rând
prin texte literare alese special – fiecare modul tratând cele patru aspecte care trebuie atinse în
studiul limbii și literaturii române: ficțiunea literară, ficțiunea și realitatea, limba și
comunicarea și relația dintre literatură și celelal te arte . Modulele tematice sunt prezente și în
cel de -al patrulea manual, dar numai în cadrul a două dintre cele patru capitole mari în care
este împărțit conținutul manualului și anume cele ce tratează ficțiunea literară și ficțiunea și
realitatea . De men ționat, totuși, că, în timp ce primele trei aspecte ale materiei de studiat sunt
bine accentuate și dezvoltate în toate cele patru manuale, relația dintre literatură și celelalte
arte are parte de un tratament diferit: fie nu este inclusă în toate modulele în care este împărțit
manualul (cum este cazul celui de la editura Art), fie este tratată în afara modulelor (ca în
manualul de la editura ALL, dar și în cel al editurii Corint), fie relația este redusă la o singură
dimensiune – literatură și cinematograf ie (fiind tratată doar în unele dintre modulele
manualului de la Editura Didactică și Pedagogică).
Prezentăm în tabelul următor diferitele teme în care a fost împărțită materia de studiu
în manualele de la editurile Art, Corint și EDP, respectiv, temele în care au fost împărțite
capitolele ce tratează ficțiunea literară și relația ficțiune/realitate în manualul editurii ALL:

41 Art 1. Joc și joacă; 2. Familia; 3. Scene din viața de ieri și de azi; 4.
Aventură, călătorie; 5. Personalități, exemple, modele
Corint Vârstele omului în dimensiunile artelor:
1. Copilăria; 2. Adolescența; 3. Maturitatea; 4. Senectutea
EDP 1. Adolescența; 2. Personalități, exemple, modele; 3.Familia; 4.
Iubirea; 5. Lumi fantastice
ALL 1. Joc, joacă; 2. Școala; 3. Iubirea; 4. Călător ia, aventura;
5. Exemple, modele, personalități; 6. Scene din viața de ieri și de
azi

Autorii celui mai vechi dintre manualele analizate, cel al editurii ALL, susțineau la
momentul respectiv, ca o „ noutate absolută ”, că manualul „ situează întregul studiu al limbii
și literaturii române în aria comunicării ”64. Cele patru capitole ( Lumea cărților , Realitate și
ficțiune , Literatura și celelalte arte , Limbă și comunicare ) se doreau a fi legate între ele prin
același aparat conceptual. Cât de bine a fost atins acest deziderat rămâne de discutat, mai ales
având în vedere felul în care s -au prezentat, ulterior, manualele apărute la celelalte edituri,
care, din punctul nostru de vedere, au reușit o integrare mult mai bună a celor patru aspecte ce
trebuie abordate î n studiul limbii și literaturii române, manualul editurii ALL rămânând, în
bună măsură, tributar mai vechilor concepte de tratare a materiei de studiat. Rămâne de reținut,
totuși, că autorii celorlalte trei manuale au avut ocazia de a învăța din greșelile înaintașilor,
folosindu -se de experiența manualului editurii ALL.
Din tabelul de mai sus se poate observa cu ușurință că, în linii mari, felul în care s -au
împărțit pe tematici manualele este același. Manualul editurii Corint este singurul care face o
figură aparte prin reflectarea vârstelor omului în dimensiunile artelor, coordonatorul
manualului, Eugen Simion, afirmând în „Cuvânt înainte”, că „ manualul ce urmează nu
seamănă cu altele, tradiționale ”, dar păstrând cerințele programei școlare de receptare a
literaturii și, complementar, de prezentare a instrumentelor și formelor actului de
comunicare.65 Modulele tematice ale manualului tratează, pe rând, tipurile de texte, nivelurile
de constituire a mesajului și, în ultimul modul, componentele și funcțiile ac tului de
comunicare, ca și nivelurile receptării mesajului.
Manualul Editurii Didactice și Pedagogice propune mai multe texte literare în fiecare
dintre cele cinci module ale sale, urmând ca la nivelul fiecărui modul să fie abordate diverse

64 Silviu Angelescu, Nicolae I. Nicolae, Emil Ionescu, „Argument” în Limba și literatura română. Manual
pentru clasa a IX -a, Editu ra ALL Educational, București, 2003, p. 3.
65 Eugen Simion (coord.), Limba și literatura română. Manual pentru clasa a IX -a, Editura Corint, București,
2004, p. 3.

42 aspecte ale dis cuției pe text, forme ale comunicării și, destul de pregnant, probleme de limbă
și comunicare. Autorii manualului au integrat literatura, lecțiile de limbă și comunicare și
conceptele operaționale, textele reprezentând „ un suport pentru conținuturile, comp etențele
generale și specifice prevăzute ”, iar profesorul având „ libertatea de a alege modul de
distribuție a orelor de limbă și comunicare sau felul în care sunt abordate (predate)
cunoștințele ”66. Aplicațiile sectoarelor de limbă și comunicare lucrează pa rțial cu textul literar
aflat în proximitate, integrarea problemelor de limbă nefiind complet realizată.
În fine, manualul editurii Art prezintă, poate, cea mai simplă structură de prezentare a
materiei, fiecare din cele cinci module fiind împărțite foarte simplu: texte folosite pentru a
ilustra ficțiunea literară, relația ficțiune/realitate, plus texte auxiliare, la fiecare dintre aceste
texte fiind abordate și câte una sau mai multe probleme de limbă și comunicare, cu aplicații
direct pe textul studiat în cadrul acelui subcapitol, lucru ce facilitează foarte mult lucrul la
clasă (spre deosebire de manualul editurii ALL, unde textele literare nu erau tratate și din
perspectiva limbii și comunicării decât tangențial și/sau cu intervenția explicită a profesor ului).
Autorii apreciază că „ alcătuirea manualului […] s-a realizat în funcție de câteva criterii,
asupra cărora programa insistă cu deosebire: accesibilitate, atractivitate și valoare ”67, lucru
atins în cel mai mare grad de acest manual, comparativ cu ce lelalte manuale analizate.

3.1.2. Materialul uman (clasele)
Elevii avuți în vedere pentru acest studiu sunt, la fel ca și manualele alternative a căror
analiză comparativ -critică o vom face în cele ce urmează, cei de clasa a IX -a. Polisemia este o
categor ie semantică fundamentală, cu care elevii au de -a face atât în gimnaziu, cât și în clasele
de liceu, având un rol important în deprinderea capacităților de comunicare, în special în cele
de receptare a mesajului.
Cultivarea limbii române în anii de liceu ( ca și în cei de gimnaziu, de altfel) este o
sarcină complexă, care se realizează în cadrul unui proces îndelungat, în strânsă legătură cu
formarea noțiunilor științifice, prin predarea tuturor disciplinelor, însă, dintre toate, un rol
deosebit îl are însuș irea noțiunilor de limbă și comunicare. Nu întotdeauna și nu peste tot
predarea acestor ore își atinge în întregime scopul. Schimbările dese din învățământul
românesc, care au dus și la schimbări ale programei școlare, au fost și sunt în detrimentul
cultiv ării limbii române și, astfel, găsim printre elevii admiși la liceu unii care se exprimă
defectuos, cu greșeli gramaticale și de ortografie. Studiul limbii române se consideră terminat

66 Ion Dună, Raluca Dună, Limba și literatura română. Manual pentru clasa a IX -a, Editura Dida ctică și
Pedagogică, București, 2010, p. 3.
67 A. Costache, F. Ioniță, M. N. Lascăr, A. Săvoiu, Limba și literatura română. Manual pentru clasa a IX -a,
Editura Art Grup Editorial, București, 2013, p. 3.

43 odată cu ultima clasă de gimnaziu. Orele de limbă și comunicare sunt re duse simțitor pe
parcursul celor patru ani de liceu, lăsând la alegerea profesorului integrarea acestor noțiuni de
limbă și comunicare printre orele de literatură.
Pentru o analiză completă a felului în care manualele alternative redau noțiunile de
limbă ș i comunicare la clasele de liceu, mai exact a polisemiei, este nevoie și de o analiză a
programei școlare. Elevii claselor a IX -a vin cu un bagaj, mai mic sau mai mare, acumulat în
gimnaziu. La limba și literatura română, elevii de gimnaziu ar trebui să de prindă capacități de
înțelegere a unui text literar sau nonliterar, pornind de la cerințe date. Unul dintre
conținuturile asociate acestui deziderat (conform programei pentru disciplina limba și
literatura română) este reprezentat de deprinderea elevului d e a lucra cu sensul propriu și
sensul figurat al unor cuvinte într -un text dat.
Toate programele școlare privitoare la disciplina limba și literatura română pentru
liceu au ca primă competență generală pe cea care vizează „utilizarea corectă și adecvată a
limbii române în diferite situații de comunicare”, competențele specifice variind în funcție de
clasă:
● clasa a IX -a: Utilizarea adecvată a achizițiilor lingvistice în receptarea diverselor
texte ;
● clasa a X -a: Identificarea particularităților și a func țiilor stilistice ale limbii în
receptarea diferitelor tipuri de texte ;
● clasa a XI -a: Aplicarea cunoștințelor de limbă în receptarea mesajelor orale și
scrise ;
● clasa a XII -a: Aplicarea achizițiilor lingvistice în receptarea mesajelor orale și
scrise, cu explicarea rolului acestora în reliefarea mesajului .
Alegerea noțiunilor de limbă și comunicare ce urmează a fi analizate în orele de curs
rămâne la alegerea profesorului, acesta ghidându -se după programele și manualele școlare.
Nefiind considerată ne apărat o problemă punctuală , ci mai degrabă una cu care elevii
se întâlnesc la fi ecare pas, problematicii polisemiei nu i se acordă, în general, un timp aparte .
Cât este de corectă (și cât de folositoare) această abordare se poate verifica la clasă, atunci
când elevii au dificultăți mai mici sau mai mari între a diferenția, de exemplu, un cuvânt
polisemantic (cuvânt cu sensuri înrudite) și un caz de omonimie (cuvinte cu aceeași formă,
dar cu sensuri fără nicio legătură între ele).

44 3.2. ANALIZA CONȚINUTU RILOR
Referindu -ne, în cele ce urmează, strict la problema polisemiei, se poate remarca, la o
simplă aruncare a privirii pe cele patru manuale luate în discuție, modalitatea de abordare a
polisemiei, care diferă de la manual la manual, din două puncte de v edere: în primul rând,
spațiul acordat și, în al doilea rând, cadrul în care este prezentată polisemia.
Spațiul acordat problematicii sensurilor multiple ale unui cuvânt nu este mare în
niciunul dintre cele patru manuale (motivele fiind atât de ordin obiec tiv – necesitatea
introducerii unui vast sumar de cunoștințe într -un număr limitat de pagini, cât și de ordin
subiectiv – importanța subiectului variază de la autor la autor, după cum vom vedea în cele ce
urmează). Acesta variază de la mai puțin de o pagin ă (cazul manualului editurii ALL și cel al
editurii Corint – cu mențiunea că felul prezentării informației în cel de -al doilea manual, într –
un format dens, cu multe cuvinte pe pagină, face ca primul manual să conducă detașat în
clasamentul „sărăciei” infor mației la capitolul abordării polisemiei) , la puțin peste o pagină
(cazul manualului editurii Art, care acordă, de departe, cea mai mare importanță polisemiei
dintre cele patru, și cel al manualului EDP – cel din urmă introducând, însă, problematica
polise miei într -una mai largă, a câmpurilor semantice și a relațiilor semantice) .
În ceea ce privește cadrul în care este prezentată polisemia, acesta este reprezentat, în
trei dintre cele patru manuale (Corint, Art, EDP), de problematica relațiilor semantice. A stfel,
polisemia este studiată alături de sinonimie, de antonimie și de omonimie, cu următoarele
particularități:
● în manualul editurii Art, în cadrul unui subcapitol de limbă și comunicare din primul
modul de studiu („Joc și joacă”), un sub -subcapitol se ocupă , la un loc, de sinonimie,
antonimie și omonimie , iar un sub -subcapitol are ca unic subiect polisemia, aplicațiile
referitoare la aceasta fiind și ele separate;
● în manualul editurii Corint, sub tema generală „Niveluri de constituire a mesajului”,
subcapitolul „Nivelul lexico -semantic” tratează, laolaltă, sinonimia, antonimia, polisemia și
omonimia (în această ordine), aplicațiile aferente fiind „la comun”; pe lângă aceasta, sub tema
„Niveluri ale receptării”, subcapitolul „Nivelul lexico -semantic și cel stilistico -textual (I)”
aduce în discuție interpretarea sensului cuvintelor în context și rolul figurilor de stil, care ating
și problema polisemantismului;
● în manualul editurii EDP, polisemia este prezentată în cadrul subcapitolului referitor
la câ mpuri semantice și relații semantice: noțiunile de câmp semantic, polisemie și omonimie
sunt aduse în discuție, făcând însă referiri și la sinonimie și antonimie (acestea din urmă
presupunându -se a fi deja cunoscute de către elevi, aplicațiile din cadrul s ubcapitolului făcând
uz de ele fără a fi definite în mod explicit);

45 Manualul editurii ALL, cel despre care afirmam mai sus că abordează cel mai fugitiv
problema polisemiei, o aduce pe aceasta în discuție într -un cadru oarecum insolit: erorile de
limbaj. În interiorul subcapitolului „Trăsături lingvistice ale comunicării orale (II). Greșeli”,
după greșelile de natură fonetică (sunete eliminate, sunete adăugate, cacofonii, accentuări
incorecte), cele de morfologie și cele de sintaxă (dezacordul, anacolutul), în cadrul greșelilor
de vocabular, alături de pleonasm și de confuziile paronimice, polisemia este introdusă la
paragraful „Cuvinte cu sensuri incorect folosite”, dându -se ca exemplu verbul „a băga”, care
este, în opinia autorilor, „ utilizat în legătură cu tot felul de acțiuni, care nu -i justifică prin
nimic folosirea ”68.
În cele ce urmează, vom continua analiza comparativă a manualelor alternative de
limba și literatura română, luând în discuție următoarele aspecte ale studiului polisemiei:
definiția, clasi ficarea, particularitățile evidențiate, dar și aplicațiile stilistice.

3.2.1. Definiție
Tabelul de mai jos ilustrează felul în care este definită polisemia în cele patru manuale
analizate, atunci când acest lucru se și întâmplă: în mod explicit, definiția polisemiei apare
doar în două dintre cele două manuale (Art și Corint).
Art „capacitatea unor cuvinte dintr -o limbă de a avea mai multe
înțelesuri ”; „categorie semantică fundamentală ”69
Corint „calitatea lexicală a unui cuvânt de a fi înzestrat cu multipl e
înțelesuri, care se individualizează în contexte diferite ”70
EDP –
ALL –

În cele două manuale în care nu apare definiția polisemiei (EDP și ALL), este dat câte
un exeplu de cuvânt cu mai multe înțelesuri: A SUNA, respectiv, A BĂGA. În primul din cele
două manuale, definiția polisemantismului poate fi ușor dedusă de către elevi, la aceasta
adăugându -se și delimitarea categoriilor de sensuri ale cuvântului polisemantic: un „ sens
fundamental preponderent care fixează hotărât sensul propriu al cuvântului, așa cum este
fixat în dicționar ”, celelalte sensuri fiind „ înrudite, apropiate de acesta, chiar atunci când
este vorba de sensurile figurate ale cuvântului ”71.

68 Silviu Angelescu, Nicolae I. Nicolae, Emil Ionescu, op. cit. , p. 162.
69 A. Costache, F. Ioniță, M. N. Lascăr, A. Săvoiu, op. cit. , p. 14.
70 Eugen Simion (coord.), op. cit. , p. 140.
71 Ion Dună, Raluca Dună, op. cit. , p. 223.

46 În manualul editurii ALL, deducerea definiției polisemiei se transpune într -un
exercițiu, alături de cerința de a da exemple de cuvinte polisemice . Totuși, în același manual,
la secțiunea „Literatura și limba ”, întâlnim o casetă ce se referă la conotație . Pentru că în
capitolul introductiv, afirmam că orice definiție a polisemiei are în vedere și sens urile
conotativ și denotativ ale unui cuvânt , trebuie să remarcăm reluarea definiției conotației din
Dicționarul de Teorie Literară:
„Sensul colateral, adiacent al unui cuvânt, al unei sintagme sau expresii, diferit de
semnificația lui de bază. Ansamblul a socierilor (cognitive și afective) pe care le trezește un
cuvânt, o sintagmă, un enunț la un cititor sau ascultător în funcție de cultura acestuia și, în
general, de experiența pe care a avut -o în trecut în legătură cu cuvântul respectiv. ”72
De asemenea, ar mai fi de remarcat că definirea polisemiei se face exclusiv la nivel de
cuvânt, referirea la alte „unități frazeologice” (sintagme, expresii) făcându -se doar în definiția
conotației pe care o găsim în manualul editurii ALL.
Altfel, în cele două manuale în care se dă, în mod explicit, definiția polisemiei, se
poate observa că, în ambele cazuri, este relevată principala dimensiune a polisemiei, aceea de
capacitate/calitate a unui cuvânt de a avea mai multe înțelesuri. Este interesantă și paralela
între cele două cuvinte alese pentru definirea polisemiei: „capacitate” vs „calitate”, primul
cuvânt trimițând și la aspectul diacronic al polisemiei, acela de apariție a unor noi sensuri
pentru același cuvânt de -a lungul timpului (în trecut, ca și în viitor, când es te posibil să apară
sensuri inexistente astăzi). Autorii manualului editurii Corint împing lucrurile puțin mai
departe, dând de înțeles că sensurile se individualizează în contexte diferite. Din această
definiție, elevii ar putea înțelege că un cuvânt nu î și devoalează un anumit înțeles decât și
numai în anumite contexte, ceea ce nu este adevărat întotdeauna. Am arătat în capitolul
anterior , că există și sensuri libere de context, ca și sensuri relativ libere de context. Având în
vedere, totuși, că sensuril e dependente de context predomină, definiția propusă de manualul
editurii Corint nu este, propriu -zis, greșită.

3.2.2. Clasificare
Abordarea nu foarte consistentă a polisemiei în toate cele patru manuale prezentate are
ca efect și lipsa oricărei încercări de clasificare a cazurilor de polisemie. Din acest punct de
vedere, ies în evidență celelalte categorii semantice în proximitatea cărora este studiată
polisemia: astfel, sinonimele sunt clasificate în sinonime totale și parțiale (manualele Art și
Corint) ; se identifică diverse tipuri de antonime – polare, scalare, contradictorii, contrarii sau

72 Alexandru Săndulescu (coord.) , Dicționar de Termeni Literari (DTL) , s.v. conotație , apud Silviu Angelescu,
Nicolae I. Nicolae, Emil Ionescu, op. cit. , p. 124.

47 reciproce (manualul editurii Corint); omonimia apare ca totală și parțială, dar și lexicală și
gramaticală (manualul EDP). Polisemiei nu i s -a dat aceeași importanță și, prin urmare, nici
nu sunt prezentate clasificări pentru această „categorie semantică fundamentală”, așa cum este
ea definită de către autorii manualului editurii Art. La fel ca în cazul altor puncte insuficient
evidențiate din materia de studiat, apor tul profesorului este vital, manualele nefiind de mare
ajutor în această problemă.
Să spunem, totuși, că în manualul editurii Art, pe lângă menționarea categoriei opuse,
monosemia (ca „ însușirea unor cuvinte de a avea un singur sens ca, de pildă, prenume,
aritmetică, bacil”), autorii aduc în discuție următoarele distincții: sens secundar – sens
principal, sens de bază – sens derivat și sens propriu – sens figurat, ceea ce implică măcar trei
feluri de clasificare a sensurilor unui cuvânt polisemic, prin defi nirea fiecăreia dintre
sintagmele enumerate. Exemplele date în cadrul fiecărei distincții sunt sugestive, astfel încât
elevii pot ajunge să diferențieze cu destul de multă ușurință sensurile secundare, derivate sau
figurate.

3.2.3. Particularități
Ca part icularități ale categoriei semantice a polisemiei sunt amintite, în principal,
implicarea acesteia în construirea figurilor de stil (lucru despre care vom vorbi mai pe larg în
subcapitolul următor, 3.2.4. Aplicații stilistice).
Altfel, fiecare manual aduce în discuție câte un aspect particular al polisemiei, în
funcție de cadrul în care a fost prezentată aceasta, sau de accentul pe care l -au pus autorii
manualului respectiv pe problemele de comunicare (receptarea corectă a mesajelor,
construcția corectă a m esajelor sau distincția între stiluri: beletristic, științific etc.).
Aspecte particulare evidențiate :
Art – distincțiile sens principal/secundar, sens propriu/figurat,
sens de bază/derivat;
Corint – bogăția lexicală aflată într -un proces dinamic contin uu;
– sensurile secundare și figurate, preferate de stilul literar ;
EDP –
ALL – folosirea incorectă a anumitor sensuri ale unui cuvânt .

Manualul editurii Art este manualul care se apleacă cel mai mult asupra problemei
sensurilor unui cuvânt dat. Pe lân gă definiția polisemiei drept „ capacitate a unor cuvinte de a
avea mai multe înțelesuri ”, autorii țin să precizeze și condiția de bază ca un cuvânt să fie
polisemantic:

48 „Condiția ca un cuvânt să fie polisemantic este ca între sensurile sale să existe
legăt uri, mai ușor sau mai greu de identificat. Prin urmare, un cuvânt polisemantic are două
sau mai multe sensuri care se află într -un raport de interdependență. ”73
Neîndeplinirea acestei condiții atestă existența omonimiei (atunci când între sensurile
luate în considerare nu există nicio legătură semantică).
Mai departe, autorii detaliază distincțiile sens principal/secundar, sens de bază/ derivat
și sens propriu/figurat. Astfel, sensul principal este definit ca „ cel care domină sfera
semantică a cuvântului, ce l dintâi care ne vine în minte ”74, dând ca exemplu cuvântul GURĂ,
care înseamnă, în primul rând, „cavitate a feței”, și abia apoi „vorbă” (ca în „ bun de gură ”),
„ființă de hrănit” (ca în „ hrănea două guri ”), „locul unde se varsă un fluviu sau un râu” (ca în
„gurile Dunăr ii”) și altele. Despre sensul de bază, elevii sunt informați că „ la majoritatea
cuvintelor, sensul de bază (înregistrat cel dintâi în dicționare) coincide cu sensul principal ”,
definindu -l ca pe „ ceea ce un cuvânt are specific în sine, stabil în orice context ”75, spre
deosebire de sensurile derivate, cele care s -au desprins din primul. În fine, sensul figurat apare
atunci când:
„cuvântul denumește altă noțiune decât cea obișnuită, la care se ajunge prin
asemănarea sau legătura dintre obiectele respective ”76.
Autorii arată că în acest fel, prin folosirea unor sensuri figurate, conținutul cuvintelor
se mărește, căpătând noi sensuri, dar fără să își piardă sensul inițial, cel de la care a pornit,
sensul figurat îmbogățind puterea de expresivitate a cuvintelor.
Manualul editurii Corint oferă numeroase exemple de cuvinte polisemantice,
pomenind și sintagma „pletoră semantică”, referindu -se la cuvântul DOR care a adunat mai
mult de 30 de sensuri grupate în jurul mai multor înțelesuri de bază: „dorință”, „vrere”,
„năzuință”, „suferință”, „iubire”. Dincolo de acestea, însă, autorii insistă asupra
polisemantismului limbii ca produs al stilului artistic (sau literar -artistic) care
„recurge la figurile poetice sau retorice, capabile să creeze unicitatea imagi nilor
artistice și să genereze polisemantismul limbii (sensuri multiple ale aceluiași cuvânt,
contextual variabile) ”77.
Printre caracteristicile stilului literar -artistic sunt remarcate și „ pletorele semantice,
prin inovarea combinatorie de sensuri și de cu vinte ”. În altă parte a manualului, se reiterează
imposibilitatea stabilirii sensului oricărui cuvânt „ în afara contextului , care îi poate modifica

73 A. Costache, F. Ioniță, M. N. Lascăr, A. Săvoiu, op. cit. , p. 14.
74 Ibidem , p. 15.
75 Ibidem .
76 Ibidem .
77 Eugen Simion (coord.), op. cit. , p. 147.

49 esențial semnificația ”78. Stilul literar este dominat de funcția lui poetică (sugestivă), folosind
mai puțin cuvintele cu sensul lor propriu și preferând „ înțelesurile secundare și, mai ales, pe
cele figurate , realizând adevărate lanțuri (pletore) semantice ”79. Diversitatea procedeelor
retorice se înregistrează și la nivelul semantic al limbii, printre figurile de stil fiind amintite și
metafora, metonimia și sinecdoca.
După cum am menționat și mai sus, autorii manualului editurii ALL pomenesc
polisemia în cadrul erorilor de limbaj, atunci când se acordă unor cuvinte mai multe înțelesuri
decât ar fi cazul. Este dat exemplul verbului A BĂGA în formulări de genul: „a băga demisia”
(în loc de „a -și înainta demisia”), „a băga actele” (în loc de „a -și depune actele”) , „a băga
cablu” (în loc de „a se abona la televiziunea prin cablu”), „a băga divorț” (în loc de „a
divorț a”) ș.a. Autorii menționează, în final, că „ aceste exemple nu sunt greșeli propriu -zise”,
dar că acestea nu sunt recomandate, deoarece „ trădează sărăcie de vocabular din partea celui
care le utilizează ”80.

3.2.4. Aplicații stilistice
De la bun început, tre buie precizat că, deși polisemia este trecută în revistă, alături de
alte categorii lexico -semantice, ca fiind implicată în realizarea figurilor de stil, în niciunul
dintre cele patru manuale de care ne ocupăm în acest studiu nu este arătat ă, în mod explic it,
relația dintre polisemie și principalele figuri de stil de care este legată aceasta : metonimia,
metafora și sinecdoca.
În manualul editurii Corint, la paragraful în care se studiază polisemia, se amintește că:
„dintre figurile de stil, îndeosebi metafo ra, metonimia și sinecdoca îmbogățesc
sensurile figurate ale cuvintelor polisemantice ”81,
dar, în afara unor exemple, cele afirmate mai sus nu sunt arătate în mod explicit și nici
nu sunt detaliate procedeele de îmbogățire cu noi sensuri (figurate) ale cuvi ntelor.
Mai departe, autorii arată că stilul artistic (sau literar -artistic, sau beletristic) contribuie
decisiv la formarea și la dezvoltarea limbii literare în principal prin două trăsături: „ bogăția
lexicală aflată într -un proces dinamic continuu ” (aluz ie la dimensiunea diacronică a
polisemiei) și „ capacitatea de inovare la nivelul expresivității limbajului ”82 (prin figuri
poetice sau retorice).
În manualul editurii ALL se subliniază, în cadrul schiței recapitulative, din finalul
secțiunii „Lumea cărților ” (corespunzător ficțiunii literare), că stilul literar recurge la limbajul

78 Ibidem , p. 193.
79 Ibidem , p. 194.
80 Silviu Angelescu, Nicolae I. Nicolae, Emil Ionescu, op. cit. , p. 162.
81 Eugen Simion (coord.), op. cit. , p. 140.
82 Ibidem , p. 147.

50 figurat pentru a produce imagini, polisemia jucând rolul principal. Antonimia
denotativ/conotativ este reliefată în cadrul definiției conotației (preluată din Dicționarul de
Teorie Literară, după cum am menționat și mai sus), unde se spune că:
„stilul științific tinde să fie exclusiv denotativ, în timp ce stilul beletristic se bazează
într-o măsură importantă pe conotație; este vorba de cele două intenții ale limbajului, în
concepți a lui Tudor Vianu: intenția tranzitivă (de comunicare exactă) și intenția reflexivă (de
colorare subiectivă a comunicării ”83,
stilul, oral sau scriptural, fiind puternic individualizat. Din păcate, aici remarcăm din
nou introducerea unui alt termen, denotat iv, care nu este explicat în prealabil, elevii trebuind
să deducă din context cam ce ar putea să însemne („precis, comun, obișnuit”).

3.3. APLICAȚIILE
Exercițiile și aplicațiile legate în mod direct de problema polisemiei sunt destul de
puține, corespunzâ nd spațiilor nu foarte vaste dedicate polisemiei în manualele comparate în
această lucrare. Pe lângă acestea, însă, în aproape toate manualele, pot fi găsite aplicații ce au
tangență cu polisemia (construirea figurilor de stil, diferențierea între sensul p ropriu și cel
figurat, conotație/denotație etc.), răspândite prin diferite subcapitole ce se ocupă de
comunicare sau de studiul limbii literare.
Manualul care face excepția de la regulă este, din nou, cel al editurii ALL, în care
polisemia este tratată exc lusiv ca unul dintre cazurile de eroare de limbaj (atunci când unui
cuvânt i se oferă, de către vorbitor, mai multe sensuri decât este necesar, folosindu -l abuziv în
diverse contexte unde nu ar avea ce căuta – fie și numai pentru ca enunțul să aibă un oare care
nivel calitativ). Așa cum am arătat și mai sus, exemplul dat este cel al verbului A BĂGA
(folosit de unii vorbitori în expresii de genul „a băga cablu”, „a băga divorț” ș.a.). Singurul
exercițiu referitor la polisemie care poate fi găsit în acest manu al are ca cerință darea unui
exemplu de cuvânt polisemantic.
La polul opus se găsește, fără îndoială, manualul editurii Art, care are cele mai multe
aplicații la subcapitolul care se ocupă de polisemie și care acoperă mai tot spectrul de
probleme pe care p olisemia le poate pune elevilor (totuși, cu un accent ceva mai mic pe
domeniul stilistic și al sensurilor proprii/figurate). Manualul Editurii Didactice și Pedagogice
are și el destul de multe aplicații, acoperind cam aceeași plajă ca și exercițiile manual ului Art,
în timp ce manualul editurii Corint insistă pe exercițiile de creație.
Am împărțit aplicațiile în exerciții de recunoaștere și exerciții de creație, dar, o bună
parte dintre exercițiile întâlnite în manuale nu se încadrează strict la niciuna dint re cele două

83 Silviu Angelescu, Nicolae I. Nicolae, Emil Ionescu, op. cit. , p. 124.

51 categorii, îmbinând cele două tipuri de cerințe : identificarea cuvintelor polisemantice într -un
text dat și refolosirea lor de către elevi în noi contexte și cu noi sensuri.

3.3.1. Exerciții de recunoaștere
Aplicațiile la care facem referire aici se împart în două grupe: exerciții de recunoaștere
propriu -zisă (în care elevilor și se cere să găsească, într -un text dat sau într -o listă de cuvinte,
cazuri de polisemie) și cele de găsire a sensurilor unor cuvinte date, oferindu -se și contextul
(stimulându -se atât lucrul cu dicționarul, cât și încercarea de a stabili sensul unui cuvânt pe
care elevii nu îl cunosc, dar pe care îl pot deduce din context).
Exerciții:
Art ● Identifică în poezia Pedeapsa de Tudor Arghezi un cuvânt
polisemantic. (p. 15)
● Identifică, cu ajutorul dicționarelor, sensul principal și sensul
secundar al cuvintelor: frate , a abandona , lingură , arici . (p.
15)
● Explică sensurile cuvântului polisemantic a ieși în contextele
următoare: ● Câțiva turiști au ieșit de pe drumul cunos cut. ●
Sunt sigur că petrecerea va ieși foarte bine. ● Omul a ieșit din
cameră după numai câteva minute. ● …1
EDP ● Care dintre cuvintele următoare sunt (mono -) polisemantice:
a aluneca , ardere , autoritate , biografie , biosferă , biserică , cu-
țit, cuvânt , demisie , eronat , filmologie , ger, a gera , girafă , gli-
cemie , glie, hotel , inabil , lucrativ , narațiune …1 (p. 223)
● Ce sensuri are verbul sună în contextele: a) Buciumul sună
cu jale . b) Vântul bate, frunza sună. c) Îi sunau cheile în buzu –
nar. d) La uș ă sună cineva. e)…2
● Stabiliți, în enunțuri, sensurile polisemantice ale cuvintelor:
psihic , cultură , fantezie ; vis, beție , inimă . (p. 18)
● Ce sens (denotativ/conotativ) are verbul a plânge , în contex –
tul respectiv? Găsește în aceeași strofă un cuvânt asemănător.3
(p. 217)
Corint –
ALL ● Dați un exemplu de cuvânt polisemantic. (p. 162)
Note: 1. Lista este mult mai lungă, dar, din lipsă de spațiu, menționăm doar o parte.
2. Exemplele continuă, dar, din același motiv ca mai sus , prezentăm doar câteva.
3. Este vorba despre poezia Sara pe deal de Mihai Eminescu.

52 În manualul Editurii Didactice și Pedagogice întâlnim și un exercițiu cu referire la
diferența dintre polisemie și omonimie (aspect pe care se insistă prea puțin, în opinia noastră,
în toate cel e patru manuale), cuvântul LEU fiind pus în două contexte diferite: a) Leul nu mai
valorează nimic. b) Leul acela atrage mulți vizitatori (ambele cuvinte fiind polisemantice, dar
în acest caz aflate în relație de omonimie).

3.3.2. Exerciții de creație
Manualul editurii Art excelează, după cum spuneam, și la numărul exercițiilor de
creație, acestea fiind și cele mai variate dintre cele trei manuale care au astfel de aplicații
(manualul editurii ALL nu punctează, din păcate, cu nimic la acest capitol).
Exer ciții:
Art ● Demonstrează polisemantismul unui cuvânt polisemantic din
poezia Pedeapsa de Tudor Arghezi prin construirea unor con –
texte potrivite. (p. 15)
● Alcătuiește enunțuri în care să arăți polisemantismul cuvinte –
lor: baie, carte , masă , prost , rău. (p. 15)
● Alcătuiește cel puțin un context în care să apară utilizate cu
sensul figurat cuvintele: climat , explozie , căldură . (p. 15)
● Folosește, prin integrare în enunțuri potrivite, sensul propriu
și sensul figurat al cuvintelor: catâr , glonț , abecedar , dulce ,
luminat , a miorlăi , a se furișa . (p. 15)
EDP ● Construiți șapte enunțuri în care verbul a trece să aibă sen –
suri diferite. (p. 223)
Corint ● Formați enunțuri cu toate sensurile distincte identificate ale
cuvintelor polisemantice: imagine , comandă , mână , a lua , a
(se) duce . (p. 141)
● Formulați explicații potrivite pentru cuvintele care și -au în –
nobilat (ori, dimpotrivă, și -au degradat) sensurile în limba
actuală. (p. 194)
ALL –

Și la această categorie de exerciții, manualul Editurii Didactice ș i Pedagogice vine cu
un exercițiu mai deosebit, integrând mai multe problematici deodată: polisemia, sinonimia,
sensul denotativ/conotativ, lucrul cu dicționarul etc. Astfel, elevilor li se cere să scrie enunțuri
în care cuvintele integrare , afinitate , problematizare , ideal , prototip , simfonic să intre în

53 combinații sintactice și semantice multiple, dându -se ca exemplu chiar un exemplu de
polisemie – integrare socială, integrarea României în Uniunea Europeană.

3.4. ASPECTUL GRAFIC AL MANUALELOR
Alegerea fe lului de prezentare a materiei de studiu nu este un lucru foarte ușor. Există
două tendințe între care se situează orice manual, în general, și cele patru manuale analizate
de noi, în particular: cât mai multă informație și accesibilitate cât mai mare la a ceastă
informație. Cele două deziderate se află, oarecum, în opoziție, ceea ce face munca editorilor și
a autorilor de manuale destul de dificilă. În ce privește informația, greutatea derivă, în
principal, din numărul de pagini avute la dispoziție, care es te mult mai mic decât și -ar dori
autorii, manualul reprezentând, din acest punct de vedere, o selecție (uneori destul de drastică)
a materiei de studiu, încercând a se atinge toate indicațiile programei. (Ca observație, și
profesorii au de întâmpinat aceas tă dificultate, limitarea fiind făcută de numărul de ore de
studiu dedicate materiei respective). Accesibilitatea informației din manuale acționează în
direcție opusă, o cantitate prea mare de informație pe pagină micșorând posibilitățile de
prezentare gra fică într -o formă cât mai simplă și mai atractivă.
Referindu -ne la manualele a căror analiză comparativă o facem în acest studiu, să
reamintim anii de apariție ai acestor manuale: ALL (1999 , cu ediția din 2003) , Corint (2004),
Editura Didactică și Pedagogi că (2004, dar cu o ediție din 2010) și Art (2013). La o primă
vedere, manualul editurii Art pare cel mai echilibrat din punct de vedere al raportului
informație/accesibilitate. Autorii au beneficiat, fără îndoială, de experiența manualelor mai
vechi, ceea ce explică în bună măsură echilibrul obținut.
Aspect
general Hârtie, font
utilizat Raportul informație/
accesibilitate Ilustrații Grafice,
tabele,
casete
ALL Foarte aerisit,
în general des –
tul de atractiv. Calitate medie.
Font variat, fo –
losindu -se liter e
îngroșate, italice
și de diferite
mărimi. Echilibrat, dar nu exce –
lează la niciunul dintre
capitole. Accesibilitatea
este îngreuiată de împăr –
țirea deficitară a materiei
de studiat. Puține. Abundente.
Art Aspect general
atractiv, aeri –
sit, nu oboseș –
te cititorul. Calitate bună.
Font plăcut, mă –
rime potrivită. Echilibrat. Conținut bo –
gat, inspirat împărțit pe
module cu accesibilitate
mare. Destul de mul –
te. Accent pus pe
tabele. Părțile
mai importante
sunt introduse
în casete colo –
rate diferit.

54 Aspect
general Hârtie, font
utilizat Raportul informație/
accesibilitate Ilustrații Grafice,
tabele,
casete
Corint Cam înghesuit,
gestionare nu
foarte bună a
spațiului dis –
ponibil, care
este utilizat la
maxim. Calitate medie.
Font îngust Dezechilibrat. Accentul
cade pe informație, care
este foarte abundentă.
Pagina este folosită la
maxim, îngreuind acce –
sul rapid la informație. Destul de puți –
ne. Destul de puți –
ne. Paginile
sunt împărțite
în coloane, ce –
le de la margi –
ne conținând
informații su –
plimentare.
EDP Aspect plăcut,
destul de aeri –
sit. Calitate bună.
Font mic, dar
potrivit cu tipul
hârtiei folosite,
neobosind ochii. Echilibrat. Reușește să
îmbine cele două cerințe. Destul de mul –
te și inspirat
alese. Accent
pe reproduceri
după opere de
artă. Destul de m ul-
te casete cu in –
formații și no –
te.

Manualul ALL a înclinat în mod vădit balanța către accesibilitate, dar aceasta s -a făcut,
evident, în detrimentul informației. Dintre toate cele patru manuale comparate, acest manual
este cel care, după părerea noast ră, are nevoie cel mai mult de materiale auxiliare și,
bineînțeles, de intervenția profesorului la ore. Partea de comunicare este formată în cea mai
mare parte din casete cu informații, o mare parte din hârtie nefiind acoperită de desene sau
scris, ci lăsa tă liberă, ceea ce evită oboseala celui care îl folosește (în primul rând, elevul).
Principala problemă a manualului rămâne delimitarea completă a studiilor literare de
problemele de comunicare, făcând manualul mai puțin flexibil din punctul de vedere al
armonizării celor două aspecte ale materiei de limbă și literatura română.
În cealaltă parte a spectrului se găsește manualul editurii Corint, care a mizat (aproape)
totul pe cartea informației. Grafica se limitează la apariția unei coloane pe marginile pag inilor
(dar nu pe toate paginile) cu informații adiționale despre textele studiate sau despre autorii
acestora. Informația este mai vastă decât în cazul manualului ALL (numărul de pagini fiind
comparabil: ALL – 224 de pagini, Corint – 216 pagini), dar avân d și aceasta numeroase
lipsuri, după cum am putut vedea în cadrul analizei conținuturilor. Paginile sunt folosite la
maximum, nelăsând ochiului prea multe posibilități de relaxare, aceasta ducând la oboseală și,
probabil, în cazul multor elevi, la neplăcer ea de a folosi manualul. Rezultatul este un manual
care nu excelează la capitolul informație, la capitolul accesibilitate stând și mai rău.
Manualul EDP este cel mai întins ca număr de pagini : 288 (pagina manualului are o
suprafață mai mică, dar și corpul de literă folosit este mai mic decât la celelalte manuale) . La

55 prima vedere, linia aleasă de editori este asemănătoare cu cea urmată de manualul editurii
Corint, mizându -se, în principal, pe cantitatea informației, dar aceasta se face în condiții
grafice m ult superioare. Cu o întreagă experiență în spate (ca unic editor de manuale în anii de
dinaintea adoptării sistemului manualelor alternative), manualul păstrează tradiția mai
vechilor manuale, dar apelând, totuși, pe destul de multe pagini, la artificii g rafice care să facă
manualul destul de atractiv, în ciuda cantității destul de mari de informație. Calitatea hârtiei și
a tiparului au ajutat mult la obținerea acestor caracteristici, iar manualul punctează bine la
capitolul informație.
Manualul editurii A rt, așa cum menționam și mai sus, este cel care atrage cel mai mult,
fiind și ultimul apărut dintre cele patru manuale. Fără să piardă mult din cantitatea de
informație, editorii au preferat să pună accent pe accesibilitate, încercând să se păstreze în
niște parametri acceptabili la nivelul informației. Grafica este și ea bună, mai bine realizată
decât în cazul manualului ALL (de care îl despart, totuși, aproape 15 ani), iar hârtia folosită
este de calitate excelentă. Echilibrul între informație și accesibi litate este la cotele cele mai
mari, elevii având în acest manual un instrument nu doar folositor în studiul limbii române,
dar și destul de ușor de utilizat.

56

CONCLUZII

I. Polisemia rămâne o categorie semantică vie, la fel ca și domeniul lingvisticii:
specialiștii găsesc noi aspecte de cercetat, interpretările polisemiei putând fi făcute din mai
multe puncte de vedere: relație între sensurile unui cuvânt, factor de ambiguitate în limbă.
Forța unei limbi este dată, cu deosebire, de bogăția și varietatea vocabularului ei. Dar
capacitatea cuvintelor de a avea, pe lângă sensul primar, și o serie de alte sensuri, legate între
ele, îmbogățește limba, îi dezvoltă posibilitățile de exprimare, în general.
Polisemia este considerată o categorie semantică fundament ală, dar și universală,
pentru că se manifestă în orice limbă , cercetătorii afirmând că în jur de 80 de procente din
fondul principal al limbilor actuale este alcătuit din cuvinte cu mai multe înțelesuri. Mai mult
decât atât, procentul va crește, probabil, odată cu diversificarea tot mai mare a domeniilor de
activitate ale omului: unele sensuri se vor pierde în vorbire, rămânând doar în dicționare, dar
multe altele vor apărea. Limba română nu face excepție de la regulă și, tocmai de aceea, în
această lucrar e am dorit să evidențiez rolul pe care polisemia îl are în înfrumusețarea și
îmbogățirea limbii române .
II. Polisemia este o problemă de limbă cu care elevii se întâlnesc des, atât la nivelul
comunicării (al emiterii), cât și, mai ales, la nivelul receptăr ii mesajului. Înțelegerea corectă a
unui mesaj este de o importanță extremă în orice situație de viață, nu doar la școală. Studiul
limbii și literaturii române rămâne principalul vehicul de deprindere al distincției între
sensurile proprii și figurate ale cuvintelor, de bază și derivate. Dificultățile de înțelegere
trebuie limitate la maxim în perioada liceului, elevii având ca scop final o competență
fundamentală, aceea de utilizare corectă și adecvată a limbii române în diferite situații de
comunicare. În particular, la prima clasă de liceu, elevii trebuie să deprindă folosirea adecvată
a achizițiilor lingvistice în receptarea diverselor texte. Și aceasta nu se poate face fără ca
aceștia să înțeleagă cât mai bine problematica polisemiei. Fără a fi nevoie s ă se intre în
amănuntele unei analize a polisemiei (semică, contextuală, stilistică) ce rămâne, totuși, de
resortul specialiștilor și pentru uzul profesorilor, elevii ar trebui, totuși, să beneficieze de
aportul unei prezentări ceva mai detaliate (sau măca r mai insistente) a polisemiei.
III. Manualele sunt destul de sărace când vine vorba de prezentarea polisemiei, dar,
fiind o categorie semantică fundamentală (așa cum se specifică și în definiția propusă de
autorii manualului editurii Art), problema polise miei este luată și reluată în vizor în paginile
manualelor, fie la studiul diverselor texte literare, fie la prezentarea stilului literar -artistic ca

57 formă de comunicare. Din fericire, adoptarea stilului manualelor alternative aduce, pe lângă
neajunsurile alegerilor mai mult sau mai puțin inspirate a metodelor de abordare a materiei de
studiu sau a textelor literare, un mare avantaj: crearea cadrului propice pentru îmbunătățirea
constantă a manualelor prin apariția de noi manuale sau noi ediții revizuite al e mai vechilor
manuale , aceasta îndreptându -se într -un si ngur loc – beneficiul elevilor și, colateral, și al
profesorilor, care, astfel, sunt ajutați în deme rsul lor de învățare a elevilor .

58 BIBLIOGRAFIE

1. STUDII
BÂRLEA, Petre Gheorghe; CERKEZ, Matei, 20 06, Limba română. Fonetică și vocabular ,
București: Ministerul Educației și Cercetării.
BIDU -VRĂNCEANU, Angela; FORĂSCU, Narcisa, 1988, Cuvinte și sensuri , București:
Editura Științifică și Enciclopedică.
BIDU -VRĂNCEANU, Angela; FORĂSCU, Narcisa, 1984, Modele de structurare semantică
– cu aplicații la limba română , Timișoara: Facla.
BUCĂ, Marin; EVSEEV, Ivan, 1976, Probleme de semasiologie , Timișoara: Facla.
COȘERIU, Eugen, 2000, Lecții de lingvistică generală , București: Arc.
COTEANU, Ion, 1982, Gramatica de bază a limbii române , București: Albatros.
COTEANU, Ion, 1990, Gramatică. Stilistică. Compoziție , București: Editura Științifică.
COTEANU, Ion ; WALD, Lucia, 1981, Semantică și semiotică , București: Editura Științifică
și Enciclopedică.
DIACONESCU, Paula , 1959, „Omonimia și polisemia”, în: Probleme de lingvistică generală ,
vol. II, București: Editura Academiei.
GRAUR, Alexandru, 1971, Tratat de lingvistică generală , București: Editura Academiei.
GREIMAS, Algirdas, 1966, Sémantique structurale: recherche e t méthode , Paris: Larousse.
GUȚU ROMALO, Valeria, 2005, Aspecte ale evoluției limbii române , București: Humanitas
Educațional.
GUȚU ROMALO, Valeria, coord., 2008, Gramatica limbii române , vol. I -II, București:
Editura Academiei Române.
IONESCU, Emil, 2011, Manual de lingvistică generală . Ediția a IV -a, București: ALL.
IORDAN, Iorgu; ROBU, Vladimir, 1978, Limba română contemporană , București: Editura
Didactică și Pedagogică.
LYONS, John, 1995, Introducere în lingvistica teoretică , București: Editura Științif ică.
MICLĂU, Paul, 1977, Semiotica lingvistică , Timișoara: Facla.
ȘERBAN, Vasile; EVSEEV, Ivan, 1978 , Vocabularul românesc contemporan , Timișoara:
Facla.
ZAMFIR, Mihail; OSIAC, Maria, 2006, Lingvistică generală și aplicată . Ediția a II -a,
București: Fundaț ia „România de Mâine”.
ZGARDAN, Nina, 2006, „Polisemie sau omonimie terminologică”, în: Limba română , anul
XVI, nr. 11 -12, Chișinău.

59 2. DICȚIONARE
BIDU -VRĂNCEANU, Angela; CĂLĂRAȘU, Cristina; IONESCU -RUXĂNDOIU, Liliana;
MANCAȘ, Mihaela; PANĂ DINDELEGAN, Ga briela, 2005, Dicționar de științe ale
limbii (DSL), București: Nemira.
CONSTANTINESCU -DOBRIDOR, Gheorghe, 1980, Mic dicționar de terminologie lingvisti –
că, București: Albatros.
COTEANU, Ion; SECHE, Luiza; SECHE, Mircea, 1998, Dicționarul explicativ al lim bii
române (DEX), București: Univers Enciclopedic.
SĂNDULESCU, Alexandru, coord., 1976, Dicționar de termeni literari (DTL), București:
Editura Academiei R.S.R..