Prof. univ. dr. Ion Traian Ștefănescu Doctorand: V e r o n i c a C r i s t i n a P r i b a c București 2006 2 Prezenta lucrare a fost elaborat ă… [617043]

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

Facultatea de Contabilitate și Informatic ă de Gestiune

TEZĂ DE DOCTORAT

ABUZUL DE DREPT
ȘI
CONTRACTELE DE MUNC Ă

Conducător științific:
Prof. univ. dr. Ion Traian Ștefănescu

Doctorand: V e r o n i c a C r i s t i n a P r i b a c

București
2006

2

Prezenta lucrare a fost elaborat ă având în vedere doctrina juridic ă,
jurispruden ța și actele normative ap ărute până la data de 25 septembrie
2006.

3C U P R I N S

C U P R I N S……………………………………………………………………3
PARTEA I-a. Abuzul de drept. Caracteristici generale …….10
CAPITOLUL 1. Considera ții intro ductive………………………………… 10
I. Dreptul subiectiv premis ă a existen ței abuzului de drept………….. 10
II. Necesitatea analizei abuzului de drept în cadrul contractelor…… 16
de muncă. ……………………………………………………………………………… 16
CAPITOLUL 2. Evolu ția teoretic ă a instituției abuzului de drept 21
I. Negarea existen ței abuzului de drept……………………………………… 21
II. Nașterea teoriei abuzul ui de drept………………………………………… 27
III. Teoria subiectiv ă………………………………………………………………. 30
IV. Teoria obiectiv ă……………………………………………………………….. 35
V. Teoria asimil ării abuzului de drept cu r ăspunderea civil ă delictuală
și cvasidelictual ă. …………………………………………………………………… 40
VI. Abuzul de drept în dreptul so cialist…………………………………….. 45
CAPITOLUL 3. Teoria contemporan ă a abuzului de drept ………. 48
I. Reglementarea ab uzului de drept …………………………………………. 48
II. Noțiunea abuzului de drep t în dreptu l civil……………………………. 51
A. Principiile exercit ării dreptului subiectiv. …………………………. 51
B. Exercitarea dreptului subiec tiv civil cu nesocotirea legii și a
moralei. …………………………………………………………………………….. 52
C. Exercitarea dreptului subiectiv cu rea-credin ță…………………. 55

4D. Exercitarea dreptului subiectiv civil cu dep ășirea limitelor sale.
…………………………………………………………………………………………. 63
E. Exercitarea dreptului subiectiv civil prin nesocotirea scopului
economic și social pentru care a fost recunoscut. …………………… 66
F. Elementele definitorii ale abuzului de drept. ……………………… 70
CAPITOLUL 4. Natura juridic ă a abuzului de drept ……………….. 74
I. Existen ța dreptului subiectiv – condi ție intrinsec ă a existen ței
instituției abuzului de drept……………………………………………………… 74
II. Delimitarea abuzului de drept de fapta juridic ă ilicită…………….. 76
III. Abuzul de drept și noțiunea de cauz ă a actului juridic. ………….. 81
IV. Interesul și abuzul de drept………………………………………………… 85
PARTEA a II-a. Abuzul de drept în dreptul muncii………….88
CAPITOLUL 5. Asp ecte generale…………………………………………….. 88
I. Sediul materiei……………………………………………………………………. 88
II. Drepturi din con ținutul raportului de munc ă nesusceptibile de
abuz. …………………………………………………………………………………….. 92
A. Caracterul special al drep turilor nesusceptibile de abuz. ……. 92
B. Enumerarea drepturilor din con ținutul raportului de munc ă
nesusceptibile de abuz. ………………………………………………………… 95
III. Interesul și contractele de munc ă………………………………………… 97
IV. Norme interna ționale și comunitare în materi a abuzului de drept
…………………………………………………………………………………………….. 99
A. Norme interna ționale referitoare la abuzul de drept în dreptul
muncii. ………………………………………………………………………………. 99

5B. Norme comunitare referitoare la abuzul de drept în dreptul
muncii. …………………………………………………………………………….. 102
CAPITOLUL 6. Abuzul de drept și contractul individual de munc ă
………………………………………………………………………………………………. 112
I. Considera ții genera le …………………………………………………………. 112
II. Abuzul de drept s ăvârșit cu ocazia încheierii contractului
individual de munc ă……………………………………………………………… 116
A. Săvârșirea abuzului de drept de c ătre angajator ………………. 116
B. Săvârșirea abuzului de drept de c ătre persoana selectat ă în
vederea angaj ării……………………………………………………………… 126
III. Abuzul de drept s ăvârșit cu ocazia execut ării, modific ării și
suspendării contractului individual de munc ă………………………….. 129
A. Exercițiul abuziv al drepturilor angajatorului ………………….. 130
B. Exercițiul abuziv al drepturilor salariatului …………………….. 137
IV. Abuzul de drept s ăvârșit cu ocazia încet ării contractului
individual de munc ă……………………………………………………………… 148
A. Probleme specifice interven ției abuzului de drept cu ocazia
încetării contractului individual de munc ă…………………………… 148
B. Exercițiul abuziv al drepturilor angajatorului ………………….. 150
C. Exerci țiul abuziv al drepturilor salariatului …………………….. 189
V. Ipoteze false de abuz de drept s ăvârșit în raporturile individuale de
muncă. ………………………………………………………………………………… 194
A. Exercițiul drepturilor angajatorului: ………………………………. 194
B. Exercițiul drepturilor salariatului. ………………………………….. 203

6CAPITOLUL 7. Abuzul de drept și contractul colectiv de munc ă
………………………………………………………………………………………………. 214
I. Abuzul de drept s ăvârșit cu ocazia încheierii contractului colectiv
de muncă…………………………………………………………………………….. 214
A. Exercițiul abuziv al drepturilor patronatului. …………………… 214
B. Exercițiul abuziv al drepturilor organiza ției sindicale sau dup ă
caz, al reprezentan ților salaria ților…………………………………….. 219
C. Abuzul de drept s ăvârșit cu ocazia încheierii contractelor
colective de munc ă în dreptul comparat. ……………………………… 226
II. Abuzul de drept s ăvârșit cu ocazia execut ării, modific ării și
suspendării contractului colectiv de munc ă……………………………… 228
A. Exercițiul abuziv al drepturilor patronatului. …………………… 228
B. Exercițiul abuziv al drepturilor organiza ției sindicale sau dup ă
caz, al reprezentan ților salaria ților…………………………………….. 229
III. Abuzul de drept s ăvârșit cu ocazia încet ării contractului colectiv
de muncă…………………………………………………………………………….. 232
A. Considera ții privind inciden ța cazurilor de abuz cu ocazia
încetării contractului colectiv de munc ă……………………………… 232
B. Exercițiul abuziv al drepturilor patronatului. …………………… 233
C. Exerci țiul abuziv al drepturilor organiza ției sindicale ori ale
drepturilor reprezentan ților salaria ților. …………………………….. 234
IV. Ipoteze false de abuz de drept s ăvârșit în raporturile colective de
muncă…………………………………………………………………………………. 235
PARTEA a III-a. R ăspunderea pentru s ăvârșirea…………..237
abuzului de drept ………………………………………………………….237

7CAPITOLUL 8. Natura juridic ă a răspunderii pentru s ăvârșirea
unui abuz de drept …………………………………………………………………. 237
I. Formele r ăspunderii ju ridice……………………………………………….. 237
II. Natura juridic ă a răspunderii pentru s ăvârșirea unui abuz……… 240
de drept……………………………………………………………………………….. 240
A. Dreptul comun. …………………………………………………………….. 240
B. Dreptul muncii. …………………………………………………………….. 243
CAPITOLUL 9. Elementele r ăspunderii pentru s ăvârșirea unui
abuz de drept …………………………………………………………………………. 245
I. Elementele r ăspunderii pentru s ăvârșirea unui abuz de drept în
dreptul co mun ……………………………………………………………………… 245
A. Enumerare. ………………………………………………………………….. 245
B. Fapta abuziv ă………………………………………………………………. 247
C. Prejudiciul …………………………………………………………………… 256
D. Raportul de cauzalitate …………………………………………………. 265
E. Vinovăția……………………………………………………………………… 268
F. Cauze care exclud existen ța răspunderii civile …………………. 274
II. Elementele specifice r ăspunderii pentru s ăvârșirea unui abuz de
drept în contractele de munc ă………………………………………………… 282
A. Aspecte generale …………………………………………………………… 282
B. Răspunderea patrimonial ă în cazul s ăvârșirii unui abuz de
drept. ………………………………………………………………………………. 283
C. Răspunderea disciplinar ă în cazul s ăvârșirii unui abuz de
drept. ………………………………………………………………………………. 287
CAPITOLUL 10. Sanc ționarea abuzului de drept…………………… 289

8I. Sancțiuni generale aplicabile în cazul exercit ării abuzive a unui
drept subi ectiv……………………………………………………………………… 289
II. Sancțiuni aplicabile în cazul interven ției abuzului de drept în
raporturile de munc ă. ……………………………………………………………. 290
III. Competen ța de soluționare a conflictelor izvorâte din s ăvârșirea
unui abuz de drept în dom eniul raporturilor de munc ă. …………….. 293
PARTEA a IV-a. CONCLUZII. PROPUNERI DE LEGE
FERENDA …………………………………………………………………….295
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………..317

9Listă de abrevieri

alin. alineatul/alineatele
art. articolul/articolele col. civ. Colegiul civil
dec. civ. decizia civil ă
H.G. Hot ărârea de Guvern
lit. litera/literele
nr. num ărul
L.G.D.J. Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence
O.I.M. Organiza ția Interna țională a Muncii
O.U.G. Ordonan ța de urgen ță a Guvernului
op. cit. opera citat ă
p. pagina/paginile
TGI Tribunal de grande instance
urm. urm ătoarele

10PARTEA I-a. Abuzul de drept. Caracteristici generale

CAPITOLUL 1. Considera ții introductive

I. Dreptul subiectiv premis ă a existen ței abuzului de drept
A. Elementul de baz ă al noțiunii de drept subiectiv difer ă după
importanța care, în curentele de idei și în concep țiile socio-juridice, se
acordă, în funcție de perioadele istorice, ideii de putere a statului sau a
colectivității, ori, dup ă caz ideii de libertate individual ă.
Dreptul subiectiv constituie o institu ție esențială a dreptului
în general și a dreptului civil în special. El reprezint ă, totodată, și un
mijloc tehnic datorit ă căruia starea de fapt, constând în prerogativele pe
care oamenii le au în rela țiile lor unii cu al ții, precum și în limitele sferei
în care aceste prerogative pot fi exercitate, se transform ă într-o stare de
drept protejat ă de ordinea juridic ă.
Este de re ținut că în formularea doctrinar ă a definițiilor dreptului
subiectiv civil, s-a avut în vedere faptul c ă legiuitorul român nu ofer ă nici
o definiție general ă acestei no țiuni.

B. Instituția dreptului subiectiv a fost definit ă, în timp, în știința
dreptul din România sub forme dintre cele mai diverse1.

1 Pentru alte defini ții ale dreptului subiectiv civil a se vedea: N. Popa – Teoria
generală a dreptului , Tipografia Universit ății București, Bucure ști, 1992, p. 197 – 198;

11Dreptul subiectiv a fost apreciat ca fiind puterea ce o are fiecare
individ de a pretinde ca facult ățile, aptitudinile, și puterile sale care nu
sunt îngrădite, sau, mai exact în limita în care ele nu sunt îngr ădite prin
lege, să fie nu numai respectate, adic ă nesupărate de al ții sau de societate
prin organele sale, ci s ă fie, atunci când ele s-au tradus în acte de voin ță
creatoare de raporturi juridice cu al ții, sprijinite de societate prin organele
sale spre a fi aduse la îndep linire efectele raporturilor create.2
În doctrin ă a fost formulat ă o defini ție în care dreptul subiectiv
apare ca fiind posibilitatea juridic ă a titularului s ău de a desf ășura în
limitele legii, o anumit ă conduită în virtutea c ăreia poate pretinde
persoanei obligate s ă aibă o comportare corespunz ătoare, ce poate fi
impusă, în caz de necesitate, prin for ța coercitiv ă a statului3.
Potrivit unei alte opinii dreptu l subiectiv este puterea sau
prerogativa recunoscut ă de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau
persoanelor juridice (denumite titulare ale dreptului) în calitatea lor de
subiecte active ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive s ă
dea, să facă ori să nu facă ceva (să săvârșească sau să se abțină de la

G. Boboș – Teoria general ă a dreptului – note de curs -, Universitatea Independent ă
„Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Drept Cluj, Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca,
1992, p. 152; I. Ceterchi, I Craiovan – Introducere în teoria general ă a dreptului ,
Editura All, Bucure ști, 1993, p. 57; I. Dogaru – Elemente de teorie general ă a
dreptului , Editura Oltenia, Craiova, 1994, p. 257 – 259;
2 M. Cantacuzino – Elementele dreptului civil, Editura Cartea Româneasc ă, București,
1921, p.30.
3 Teofil Pop – Tratat de drept civil , vol. I, Partea general ă, Editura Academiei,
București, 1989, p. 70-71.

12săvârșirea unei ac țiuni) folosind, la nevoie, ap aratul de constrângere al
statului.4
În concluzie, dreptul su biectiv civil este posibilitatea recunoscut ă de
legea civil ă subiectului activ – persoan ă fizică ori juridic ă – în virtutea
căreia acesta poate, în limitele dreptului și moralei, s ă aibă o anumit ă
conduită, să pretindă o conduit ă corespunz ătoare – de a da, de a face ori
de a nu face ceva – de la subiectul pasiv și să ceară concursul for ței
coercitive a statului în caz de nevoie5.

C. Din defini ția dreptului subiectiv civil, rezult ă că acest drept este
o posibilitate juridic ă, în timp ce exerci țiul dreptului reprezint ă tocmai
posibilitatea juridic ă materializat ă. În acest context, se observ ă că nu
întotdeauna un drept subiectiv civil este și exercitat deoarece, în dreptul
nostru, exercitarea unui drept este l ăsată la latitudinea titularului.
Exercitarea dreptu rilor subiective civile este dominat ă de
următoarele principii:
– exercitarea dreptului subiectiv se face potrivit cu scopul lui
economic și social;
– exercitarea dreptului subiectiv nu se poate realiza decât cu
respectarea legii, ordini publice și moralei;
– dreptul subiectiv trebuie exercitat cu bun ă credință;

4 E. Roman – Tratat de drept civil , vol. I, Partea general ă, Editura Academiei,
București, 1967, p. 182.
5 Gh. Beleiu – Drept civil român. Introducere în dr eptul civil. Subiectele dreptului
civil, Casa de Editur ă și presă Șansa SRL, Bucure ști, 1993, pag. 75

13- dreptul subiectiv se exercit ă în limitele sale date de normele
dreptului obiectiv și moralei.
Exercitarea drepturilor subiectiv e civile cu respectarea strict ă a principiilor
enunțate ferește pe titularii acestora de pericolul v ătămării altor subiecte
de drept. Drepturile subiective ce intervin în raporturile sociale constituie nu
numai mijloace juridice de limita re a comportamentului celorlal ți față de
titularii lor, dar și frontiere ale comportamentului titularilor de drepturi
subiective fa ță de ceilal ți. În concluzie dreptul subiectiv constituie
simultan atât un temei pentru a solic ita altora un anumit comportament,
cât și o limitare a conduitei titularului s ău.

D. Deturnarea dreptului de la ra țiunea sa intrinsec ă, exprimat ă în
scopul pentru care el a fost recunoscut și garantat, ori, altfel spus,
utilizarea dreptului în alte scopuri decât cele avute în vedere prin norma
juridică ce îl întemeiaz ă – scopuri considerate ca fiind incompatibile cu
interesul ob ștesc și exigențele normelor de convie țuire social ă – reprezint ă
nu uzul, ci abuzul de drept, trecerea exerci țiului dreptului de la normal la
anormal, scoaterea lui de sub protec ția juridic ă și expunerea sa
sancționării. Este fenomenul desemnat prin conceptul abuz de drept.
6
Fenomenul desemnat astfel, prin acest concept, nu rezid ă însă în
existența abuzivă a dreptului – dreptul în sine neputând fi abuziv –, ci în
exercitarea sau neexercitarea lui abuziv ă, în deturnarea dreptului de la

6 I. Deleanu – Drepturile subiective și abuzul de drept , Editura Dacia, Cluj Napoca,
1988, p. 51.

14finalitatea social ă și economic ă pentru care el a fost constituit și garantat,
cauzându-se astfel un prejudiciu mate rial sau moral ori putându-se cauza
un astfel de prejudiciu.

E. Sub aspect terminologic, denumir ea „abuz de dr ept” sugereaz ă
limitarea ideii de abuz exclusiv la drepturile subiective.

1. Doctrina7 a apreciat îns ă că există însă numeroase împrejur ări în
care conduita abuziv ă constă în modul de exercita re sau neexercitare a
unor competen țe, funcții, ori puteri. În realitate îns ă aceste competen țe,
funcții, puteri, prerogative reprezint ă tot drepturi subiective, cum ar fi,
spre exemplu, dreptul angajatorului de a elabora regulamente cu caracter
obligatoriu pentru salaria ți (prerogativa normativ ă).

2. Este de semnalat faptul c ă în legisla ție8 este consacrat ă ideea de
„abuz de pozi ție dominant ă”9, în materia dreptului concuren țial, acest
abuz fiind interzis în mod deosebit în scopul protej ării consumatorilor.

7 I. Deleanu – op. cit., p. 51.
8 Legea concuren ței nr. 21/1996, republicat ă în “Monitorul oficial al României”, Partea
I, nr. 742/16.08.2005.
9 Art. 6 din Legea concuren ței prevede c ă “ Este interzis ă folosirea în mod abuziv a
unei poziții dominante de ținute de c ătre unul sau mai mul ți agenți economici pe pia ța
româneasc ă ori pe o parte substan țială a acesteia, prin recurgerea la fapte
anticoncuren țiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea activit ății
economice ori prejudicierea consumatorilor. As emenea practici abuzive pot consta, în
special, în:

15Deși legea vorbe ște despre „abuz”, nu se poate re ține în acest caz o
aplicare special ă (în dreptul concuren ței) a institu ției abuzului de drept,
deoarece enumerarea faptelor interzise echivaleaz ă cu declararea acestora
ca fiind fapte și acțiuni ilegale.
Rezultă că în cazul abuzului de pozi ție dominant ă, astfel cum acesta
este definit în Legea nr. 21/1996, republicat ă, nu intervine un exerci țiu
abuziv al unui drept, ci sunt instituie o serie de interdic ții a căror încălcare

a) impunerea, în mod direct sau indirect, a pre țurilor de vânzare sau de
cumpărare, a tarifelor ori a altor cl auze contractuale inechitabile și refuzul de a trata
cu anumiți furnizori sau beneficiari;
b) limitarea produc ției, distribu ției sau dezvolt ării tehnologice în dezavantajul
utilizatorilor ori consumatorilor;
c) aplicarea, în privin ța partenerilor comerciali, a unor condi ții inegale la
prestații echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în pozi ția
concurențială;
d) condiționarea încheierii unor contracte de acceptare, de c ătre parteneri, a
unor clauze stipulând presta ții suplimentare care, nici prin natura lor și nici conform
uzanțelor comerciale, nu au leg ătură cu obiectul acestor contracte;
e) practicarea unor pre țuri excesive sau pr acticarea unor pre țuri de ruinare, în
scopul înl ăturării concuren ților, sau vânzarea la ex port sub costul de produc ție, cu
acoperirea diferen țelor prin impunerea unor pre țuri majorate consumatorilor interni;
f) exploatarea st ării de dependen ță în care se g ăsește un alt agent economic
față de un asemenea agent sau agen ți economici și care nu dispune de o solu ție
alternativ ă în condi ții echivalente, precum și ruperea rela țiilor contractuale pentru
singurul motiv c ă partenerul refuz ă să se supun ă unor condi ții comerciale
nejustificate.”

16duce la nulitatea unor acte încheiate cu nesocotirea acestor norme legale,
la răspundere contraven țională ori chiar penal ă.
II. Necesitatea analizei abuzului de drept în cadrul contractelor
de muncă.
A. Deși constituie o institu ție specific ă dreptului civil – ca drept
comun pentru întregul drept privat – abuzul de drept are numeroase
incidențe și prezintă o importan ță deosebită în materia dreptului muncii,
mai ales în condi țiile în care consacrarea sa a intervenit, ini țial, pe cale
jurispruden țială (în Franța), tocmai pe t ărâmul raporturilor de munc ă10.
1. Teoria abuzului de drept constituie destul de rar un fundament în
argumentarea unor solu ții jurispruden țiale și nici pe plan teoretic nu s-a
bucurat de o mai mare aten ție. Problematica abuzului de drept în dreptul
muncii, mai ales, nu a fost abordat ă, de sine st ătător, în literatura juridic ă
de specialitate din România, excep ție făcând o monografie din perioada
interbelic ă11, și o lucrare din anii din urm ă12.

10 Realitățile sociale i-au obligat pe magistra ții francezi s ă sancționeze concedierea
abuzivă a salaria ților (mai exact, rezilierea f ără motiv a contractului de loca țiune de
lucrări încheiat pe durat ă nedeterminat ă), ceea ce a condus ulterior, în 1890, și la
modificarea textului corespunz ător din Codul civil francez. Pentru detalii a se vedea
infra « Nașterea teoriei abuzului de drept» .
11 R.A.R. Florescu – Încetarea contractului individual de munc ă și teoria abuzului de
drept , Tipografia G. Albrecht, Bucure ști, 1937.
12 I.T.Ștefănescu – Tratat elementar de drept al muncii , Editura Lumina Lex,
București, 1999, p. 258-261; I.T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii, vol. II, Editura
Lumina Lex, Bucure ști 2003, p. 37 – 59.

172. a. Un alt aspect ce se impune subl iniat cu privire la aplicarea
teoriei abuzului de drept în materia rela țiilor de munc ă este acela c ă atât
doctrina, cât și jurispruden ța, iar uneori și legiuitorul iau în considerare
numai interven ția abuzului de drept în raportu rile juridice ce se nasc cu
privire la încetarea contractului individual de munc ă.
– Spre exemplu, Organiza ția Interna țională a Muncii a adoptat
Convenția nr. 158/1982 privind concedierea, neratificat ă de România13, și
Recomandarea nr. 166/1982 privind con cedierea care fac referire, indirect,
la desfacerea abuziv ă din inițiativa angajatorului a contractului de munc ă
(motiv serios, justifi cat de încetare a rela țiilor de munc ă), dar și la un
termen ”rezonabil“ în interiorul c ăruia ar putea fi contestat ă de către
angajat o atare m ăsură unilateral ă.
– În dreptul muncii francez, te oria abuzului de drept î și găsește
aplicarea tot cu privire la problematica încet ării raporturilor de munc ă, fie
din inițiativa salariatului, ar ătându-se totu și că numai în mod excep țional
instanțele de judecat ă pot reține o demisie ca abuziv ă, fie din ini țiativa
angajatorului, cu aceast ă ocazie dezvoltându-se teoria cauzei reale și
serioase pentru concedierea unui salariat14.
– În dreptul german, întemeindu-se pe teoria abuzului de drept
tribunalele de munc ă au stabilit c ă nu poate constitui un motiv serios de

13 Anterior acestei conven ții a operat Recomandarea Organiza ției Interna ționale a
Muncii privind concedierea adoptat ă la 26.06.1963.
14 G.L.Caen, J. Pellisier – Droit de travail , Editions Dalloz, Paris, 1992, p. 237.

18concediere faptul c ă un angajat în domeniul rela țiilor cu clien ții vorbește
în dialect15.
– Și în dreptul japonez se face referire la doctrina abuzului de drept,
tot cu ocazia invoc ării unui motiv injust de concediere16.
b. Deoarece în cadrul raportu rilor juridice de munc ă o parte –
salariatul – este subordonat ă celeilalte p ărți – angajatorul -, abuzul de drept
săvârșit de c ătre angajator este posib il frecvent. Într-adev ăr o
particularitate fundamental ă a manifest ării abuzului de drept în cadrul
contractului individual de munc ă este determinat ă de poziția subordonat ă
juridic a salariatului fa ță de angajator. Este evident c ă o astfel de pozi ție
facilitează posibilitatea abuzului de drep t din partea angajatorului (fa ță de
regula din materie civil ă unde părțile sunt egale). Probabil c ă acesta este și
motivul pentru care, a șa cum am ar ătat, pentru prima dat ă s-a pus
problema abuzului de drept în sfer a raporturilor contractuale de munc ă,
datorită cerinței de a îl proteja prin to ate mijloacele pe salariat.

B. 1. Ținând cont de toate aceste aspecte rezult ă că există un interes
practic deosebit în realiz area unei analize a modalit ăților în care abuzul de
drept poate interveni cu ocazia încheierii, execut ării, modific ării ori
încet
ării contractelor de munc ă (individual și colectiv).

15Arbeitsrecht für Vorgesetze – Editura Norman Rentrop, Bonn, Actualizarea
Septembrie-Octombrie 1998, p. 21.
16 H. Kondo, A. Tanabe – News from Japan , The Global Employer, ianuarie 2004.

19Un astfel de demers este justificat și de faptul c ă atât în etapa
actuală cât și în perspectiv ă, dreptul constituie un mijloc deosebit de
important pentru mode larea noilor structuri și relații sociale, în
concordan ță cu legile obiective, dând expresie juridic ă specificului
relațiilor social-economice din țara noastr ă, precum și valorilor
fundamentale ale democra ției în statul de drept.

2. În legătură cu rolul sporit ce revine dreptului, subliniem c ă el
trebuie să reflecte dinamismul noilor realit ăți ale economiei de pia ță și să
prefigureze dezvoltarea societ ății în viitor, s ă dea form ă juridică
ansamblului de norme de convie țuire social ă.
Rolul social al dreptului se concretizeaz ă în funcțiile sale care se
referă la formalizarea juridic ă a organiz ării social-politice a societ ății, la
apărarea valorilor fundamentale ale statului de drept, la direc ționarea și
stimularea conduitei și relațiilor sociale, la armonizarea intereselor
personale cu cele generale17.
Echita tea, dreptatea social ă, umanismul, echilibrarea intereselor
societății cu cele de grup și individuale, concordan ța deplină dintre
soluțiile juridice și valorile morale ale societ ății, tendința acestora de a se
unifica în perspectiva viitorului, în cadrul unor norme superioare de

17 I. Ceterchi și colectivul – Teoria general ă a statului și dreptului , Editura Didactic ă
și Pedagogic ă, București, 1970, I. Dogaru – Teoria general ă a dreptului , Editura
Europa, Craiova, 1995, N. Popa – Teoria general ă a dreptului , Editura Actami,
București, 1998.

20conduită pun într-o nou ă lumină și problemele privind exerci țiul
drepturilor subiective.
Relația dintre intere sele individuale și cele sociale se rezolv ă în
cadrul interac țiunii lor obiective, a corela ției dintre ele care constituie o
cerință logică a progresului material și moral. Or, acesta din urm ă implică
înlăturarea concep țiilor care admiteau realizarea intereselor individuale în
dauna celor generale și, totodată, ridicarea la rangul de norm ă socială a
dreptului fiec ăruia de a se afirma, concomite nt cu datoria sa elementar ă de
a recunoa ște și respecta acela și drept al fiec ărui membru al colectivit ății în
care trăiește, al societ ății umane18. În acest context apare ca absolut
necesar să fie instituite și recunoscute pe plan juridic principiul libert ății
exercițiului corect al drepturilor și teoria abuzului de drept.

18 Șt. Cărpenaru, coordonator – Tratat de drept civil , vol. 1, Editura Academiei,
București, 1989.

21CAPITOLUL 2. Evolu ția teoretic ă a instituției abuzului de
drept

Abuzul de drept poate cuprinde, cu certitudine o arie foarte larg ă de
fapte săvârșite în exercitarea drepturilor ci vile, atât în domeniul dreptului
civil19, comercial20 cât și în domeniul dreptului muncii.
Cu privire la teoria abuzului de drept, în literatura juridic ă au existat
vii controverse, iar practica judiciar ă a cunoscut nu rareori solu ții
contradictorii. În func ție de evolu ția istorică a societății, de care este strâns
legată și evoluția școlilor de drept, au fost c onturate o serie de teorii ce
neagă ori identific ă diverse temeiuri institu ției abuzului de drept.

I. Negarea existen ței abuzului de drept

A. 1. a. Vechiul drept roman pornea de la caracterul absolut al
drepturilor cet ățeanului, “ pater familias ”, care nu aveau ini țial nici o
limită. La aceasta se ad ăugau și principiile izvorâte din maximele

19 Lucrarea de fa ță se referă în continuare la dreptul civ il, pentru calitatea acestuia de
drept comun, îns ă analiza abuzului de drept are valen țe și în dreptul comercial. A se
vedea în acest sens T. Tibad – Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor
contractelor de consum , Revista român ă de drept al afacerilor, Nr. 4/2005, p. 28 – 71.
Menționăm că, specific, în dreptul comercial clau zele abuzive în materia contractelor
cu consumatorii sunt interzise prin Legea nr. 193/2000 modifi cata prin Legea nr.
65/2003.
20 Cu deosebire în contractele de adeziune și în raporturile cu consumatorii.

22jurisconsul ților conform c ărora nimeni nu era r ăspunzător de daune, atunci
când uza de dreptul s ău (“neminem laedit, nemo damnum facit, qui suo
iure utitur ”, “nulus videtur dolo qui suo iure utitur facere ”, “nemo
damnum fecit, nisi qui id fecit quando facere ius non habet ”).
Odată cu dezvoltarea societ ății sclavagiste, institu țiile dreptului
roman au evoluat în sensul limit ării unor abuzuri în ceea ce prive ște
“patria potestas “21, “dominica potestas ”22, “manus ”23, precum și în ceea
ce privește exercitarea drepturilor pro cesuale. Dreptul de proprietate a
rămas însă, în principiu, un drept absolut.24

b. Chiar și în condi țiile acestei neg ări absolute a ideii de abuz de
drept, trebuie observat c ă dreptul roman este cel care a creat principii ce
apărau buna-credin ță și echitatea, precum “ nemo auditur propriam suam
turpitudinem allegans”, “male enim nostro iure uti non debemus”,
“malitiis non est indulgendum”, summum ius summa iniuria”, “fraus
omnia corrumpit”. Era acceptat ă prin urmare de c ătre romani ideea c ă
intenția de a prejudicia pe a ltul se impune a fi sanc ționată.25

21 Aceast ă locuțiune desemna puterea perpetu ă și nelimitat ă a tatălui asupra
descenden ților.
22 Această locuțiune desemna dreptul de propr ietate asupra sclavilor.
23 Termenul desemna dreptul de proprietate asupra bunurilor.
24 D. Radu, R. Sanielevici – Exercitarea drepturilor civile și procesuale civile și
abuzul de drept în practica noastr ă judiciară, Analele Universit ății Iași – 1967, p. 164
25 I. Deleanu – Drepturile subiective și abuzul de drept , Editura Dacia, Cluj Napoca,
1988, p.57.

23 Teoria abuzul ui de drept a fost conturat ă apoi și ulterior dezvoltat ă în
dreptul civil modern, prezentând carac teristicile deosebite ce i le
confereau sistemele diferite de drept – cel din societ ățile întemeiate pe
economia de pia ță și cel socialist.
Absolutismul drepturilor exprimat în formula “ qui suo jure utitur
neminem laedit “26 a întemeiat și demersul legiuitorului burghez din
perioada ini țială de dezvoltare a capita lismului (sec XIX). Aceast ă
concepție este justificat ă de interesul proprietarilor de a asigura stabilitatea
deplină a sistemului nou de drept creat de ei în șiși.

c. Principiul absolutismului drepturilor n ăscut din concep ția
individualist ă a revolu ției franceze nu a cunoscut contestare o perioad ă
îndelungat ă. Regimului de exercitare absolut ă a drepturilor îi erau supuse
în epoca respectiv ă și instanțele judecătorești, cărora le era interzis ă orice
interpretare în afar ă de lege din perspectiva unor principii de dreptate sau
echitate social ă. La începutul secolului al XIX-lea opinia unanim admis ă,
cel puțin în doctrina francez ă, era aceea c ă drepturile sunt absolute și că
cel care ac ționează în limitele externe ale dreptului s ău nu poate fi
tulburat, indiferent de ra țiunea care l-a determinat s ă acționeze și de
prejudiciul pe care l-a cauzat unei alte persoane.27

26 Gaius – Digesta Justiniani , cartea L, titlul 17, în D. Oancea și E. Molcu ț – Drept
Roman , Editura Univers, Bucure ști, 1993.
27 G. Marty, P. Raynaud – Droit civil, I. Syrei, Paris, 1956, p.28.

242. S-a conturat astfel o prim ă teorie în materie, teoria neg ării
existenței abuzului de drept.
a. Teoria abuzului de drept a fost considerat ă ca inexact ă, chiar
periculoas ă, deoarece atitudinea persoanelor care î și exercită un drept, fie
nu poate fi prejudiciabil ă pentru vreo persoan ă, fie nu este conform ă cu
legea, caz în care nu mai poate fi vorba de exerci țiul unui drept, ci de o
faptă ilicită care atrage r ăspunderea la fel ca și oricare alt ă faptă de aceast ă
natură. Autori de renume, precum M. Planiol sau Vareills-Sommiéres
considerau c ă teoria abuzului de drept era contestabil ă pe planul logicii,
susținătorii ei săvârșind o “logomahie”28. Cum s-ar putea pune problema
abuzului de drept, din moment ce “dreptul înceteaz ă acolo unde începe
abuzul?”. “Unul și același act nu poate fi în acela și timp conform dreptului
și contrar dreptului”, deoarece “dreptul înceta acolo unde începea
abuzul”29. Abuzul de drept era prez entat astfel ca un non-sens.
b. Negată de mulți autori ai secolului XI X, ideea abuzului de drept
nu a fost re ținută sub forma unei interdic ții generale de unele legisla ții
civile din epoca.
Ea nu se reg ăsește în Codul Civil francez din 1804, din Codul Civil
austriac din 1811, care în art. 1305 cuprinde chiar o dispozi ție oarecum
incompatibil ă cu ideea abuzului de drept: “cine uzeaz ă de dreptul s ău în

28 Dispută, polemic ă în jurul unor termeni, conform F. Marcu, C. Maneca – Dicționar
de neologisme , ediția a III- a, Editura Academiei, 1986.
29 M. Planiol – Traité élementaire de droit civil , tome II, Paris, 1926, p. 298, A. Martin
– L’abus du droit et l’acte illicite, Zeitschrift für Schweizerisches Recht, Bâle, 1906 ,
P. Roussel – L’abus du droit, etude critique, Dalloz, Paris, 1913, p. 182.

25limitele legale nu este r ăspunzător de paguba ce ar rezulta pentru altul din
aceasta”. Aceste coduri, nici nu ar fi putut admite o interdic ție a abuzului
de drept, deoarece erau redactate sub influen ța școlii dreptului natural, iar
conform acestei concep ții, anumite drepturi au un caracter general,
universal, sunt date de natur ă, luând aspectul a șa-numitelor “drepturi
înnăscute ale omului”, și sunt în consecin ță nelimitate și necontrolabile de
instanțele de judecat ă. Printre aceste drepturi înn ăscute se enumerau:
libertatea personal ă, egalitatea în drepturi, proprietatea.30
Și doctrina româneasc ă veche aborda problema abuzului de drept în
sens negativ, pe motiv c ă spețele despre care se pretindea c ă ar face
aplicarea ei, puteau fi solu ționate prin aplicarea principiilor generale
referitoare la delicte și cvasidelicte.31

B. Critica teoriei negativiste . În concluzie, Planiol nega
posibilitatea abuzului atunci câ nd persoana era în exerci țiul unui drept
subiectiv. Se ar ăta în teoria sa chiar c ă există posibilitatea interven ției unor
abuzuri în conduita oamenilor, dar nu atunci când ei exercit ă drepturile
lor, ci atunci când ei le dep ășesc32.

1. Astfel intervenea, în primul râ nd, o confuzie între abuzul în
exercițiul dreptului subiectiv și lipsa de drept, atunci când conduita

30 Gh. Fekete, S. Curticeanu – Exercițiul drepturilor civile ale persoanelor fizice
numai potrivit cu scopul lor economic și social , “Justiția Nouă”, nr. 3/1965, p. 62
31 D. Alexandresco – Principiile dreptului civil român , vol. V, 1926, p. 407.
32 M. Planiol – Traité élementaire de droit civil , tome II, Paris, 1926, p. 298-299.

26titularului exceda limitelor materiale ale dreptului s ău. În aceast ă ultimă
ipoteză, lipsa de drept era apreciat ă ca fiind sinonim ă cu ilegalitatea,
situație care nu intra în sfera problemei în discu ție. Problema abuzului de
drept se pune numai atunci când titularul dreptului r ămâne în limitele
dreptului s ău, dar îl exercit ă cu inten ția de a produce o pagub ă sau un
inconvenient altuia, ori în mod imprudent sau neglijent cu acela și rezultat
prejudiciabil.
În cadrul acestei teorii, se f ăcea confuzie între dreptul subiectiv luat
în concret și dreptul ca totalitate de norme de conduit ă33, astfel cum au
remarcat unii autori34. S-ar putea ca titularul dreptului subiectiv s ă se
conformeze dreptului definit – spre ex emplu, dreptului de proprietate –,
dar să se îndep ărteze de la normele generale și scopurile sociale și
economice ale dreptului. Spre exempl u, atunci când titularul dreptului de
proprietate realizeaz ă o construc ție care, de și în aparen ță reprezint ă un
exercițiu normal al acestui drept, totu și se constat ă că este făcută în scopul
de a produce o pagub ă vecinilor35 sau de a împiedica o întreprindere s ă-și
execute lucr ări de amenajare sau extindere în vecin ătate.36

33 Este vorba de dreptul obiect iv. A se vedea în acest sens și R. Dimitriu – Drept civil ,
Editura ASE, Bucure ști, 2001, p. 15-16
34 L. Josserand – De l’esprit des droits et de leur relativite. Theorie dite de l’abus de
droit, Dalloz, Paris, 1939, p. 333.
35 Exemplul tipic ce se d ă în practica judiciar ă franceză este acela al unui proprietar
care a executat pe terenul s ău o construc ție numai în scopul de a împiedica aterizarea și
decolarea avioanelor pe un teren de avia ție din vecin ătate.
36 D. Gherasim – Teoria abuzului de drept în dreptul civil socialist și critica unor
teorii din dreptul civil burghez , Revista Român ă de Drept, nr. 5/1980, p. 73.

27 2. Teoria neg ării abuzului de drept a fost explicat ă și criticată și sub
aspect istorico – teleologic de doctrina din perioada socialist ă, doctrină ce
punea pe seama orânduirii sociale – cea capitalist ă – și teoriile juridice
născute în acea epoc ă. Concret, se ar ăta că, într-o societate în care întregul
sistem de drept ar fi fost pus în slujba exploat ării, exerci țiul drepturilor
subiective duce în mod necesar și inechitabil la prejudicierea altora.37 O
astfel de explica ție, încărcată de o anumit ă culoare politic ă, nu poate fi
însă admisă în condițiile în care la finele secolului XIX s-au n ăscut o serie
de teorii ce admiteau și fundamentau în diverse moduri ideea de abuz de
drept.

II. Na șterea teoriei abuzului de drept.

1. a. Chiar în absen ța unei dispozi ții generale de interzicere a
abuzului de drept, – ceea ce ar fi însemnat o recunoa ștere a sa ca
problematic ă – instanțele de judecat ă din țările în care legi uirile civile mai
sus menționate38 erau aplicabile, au fost nevoite s ă constate abuzul de
drept pentru unele cazuri independente, ca o excep ție a principiului “ qui
suo jure utitur neminem laedit “. Deși spețele se refereau la situa ții de fapt

37 Gh. Fekete, S. Curticeanu – op. cit., p. 64.
38 Vezi, supra , p.7.

28de o importan ță redusă39, deciziile instan țelor de judecat ă deschideau
astfel calea spre teoria abuzului de drept.40

b. Jurispruden ța francez ă, spre exemplu, f ăcea aplicarea teoriei
abuzului de drept în leg ătură cu art. 1780 Cod Civil (înainte de
modificarea Codului din 1890 și apoi din 1928);- text ce stabilea c ă, în
situația în care durata contractului de loca țiune a lucr ării nu s-a determinat
între părți, fiecare dintre ele îl poate rezilia când dore ște. Se acordau totu și
despăgubiri în cazul în care rezilierea era f ăcută de patron f ără nici un
motiv sau din motive str ăine de contract. Concedierea se considera
abuzivă, patronul fiind obligat la desp ăgubiri. Sub influen ța practicii
judiciare art. 1780 din Codul Civil fran cez a fost modificat în 1890, abuzul
de drept pentru cazul mai sus ar ătat primind astfel o consacrare legislativ ă
expresă.41

c. Această orientare, în aparen ță progresist ă a practicii judec ătorești
franceze f ăcea parte dintr-o concesie f ăcută muncitorilor. Dovad ă că
abuzul de drept nu constituia o simpl ă modalitate de adaptare la realit ățile

39 Hotărârea Cur ții din Colmar din 2 mai 1855 învedera cerin ța relativiz ării exercițiului
drepturilor subiective, limitarea acestora la un „interes serios și legitim”, interes în
vederea c ăruia drepturile au fost recunoscute, subordonarea formelor de manifestare a
acestor drepturi principiilor morale și echității, sentimentelor de bun ă-credință.
40 L. Campion – La theorie de l’abus de droits , Bruxelles – Paris, 1925, p.31; G.
Marty, P. Raynaud – Droit civil, I. Syrei, Paris, 1956, p. 411 și urm.
41 Gh. Fekete, S. Curticeanu – op. cit. , p. 63

29sociale, ci se contura o teorie juridic ă, solid fundamentat ă, este faptul c ă se
considera un exerci țiu abuziv al dreptului declararea și susținerea grevelor
cu caracter politic, declararea grevei f ără a acorda patronului un timp util
pentru a cerceta revendic ările formulate de muncitori, precum și ocuparea
întreprinderilor de c ătre aceștia. Prin urmare, necesit ățile socio-economice
erau prea stringente pentru ca r ăspunderea delictual ă să poată fi cantonat ă
exclusiv în afara ariei exerci țiului dreptului subiectiv, care fusese
transformat în concep ția absolutiz ării drepturilor subiective, într-un
adevărat drept de a p ăgubi.

d. Sub presiunea realit ăților sociale, doctrina absolutist ă a drepturilor
a fost înlocuit ă cu aceea a relativit ății lor. Consacrat ă mai întâi de
jurispruden ță și recunoscut ă mai apoi de doctrin ă, la sfârșitul secolului
XIX, concep ția asupra relativit ății drepturilor și, legat de aceasta, ideea
abuzului de drept aduce în prim planul vie ții juridice a șa-numita func ție
socială a dreptului, precum și poziția și rolul interpretului s ău.42 Astfel, în
situația exercitării abuzive a unui drept, instan țele judecătorești au refuzat
să mai sanc ționeze preten țiile titularului și au apreciat concomitent c ă
prejudiciul produs unei alte persoane prin exerci țiul abuziv al unui drept
angajează răspunderea titularului dreptului.
Ideea abuzului de drept și-a găsit aplicarea în domenii diverse: în
materia dreptului de proprieta te, în materie contractual ă, inclusiv cu
privire la contractul de munc ă, ori în dreptul procesual etc.

42 L. Josserand – De l’esprit de droit et de son relativité , Paris, 1927, p. 370.

302. Deși unii autori au negat îns ăși noțiunea “abuzului de drept”,
considerând – a șa cum am ar ătat – că împreunarea acestor dou ă cuvinte
implică o contrazicere, teoria abuz ului de drept a fost îmbr ățișată, într-o
măsură sau alta, într-o variant ă sau alta, de majo ritatea autorilor din
epocă.43

Jurispruden ța a aplicat o serie de cr iterii în vederea identific ării
abuzului de drept, criterii care în func ție de dreptul vizat se bazau pe
intenția de a vătăma, lipsa unui interes legitim, culpa grav ă în exercitarea
unui drept etc.44

III. Teoria subiectiv ă

Teoria abuzului de drept fiind instaurat ă, două concepții între care
se situeaz ă poziții intermediare, au împ ărțit în dreptul comparat
reglement ările din diverse țări care au consacrat abuzul de drept: concep ția
subiectivă și concepția obiectiv ă.

43 Se admitea și chiar se recomanda consacrarea legal ă a abuzului de drept și de către
doctrina româneasc ă. A se vedea, în acest sens, D. Alexandresco – Teoria abuzului de
drept în noul Cod civil al României Mari, în Dreptul, nr. 20/1920.
44 Jurispruden ța română din anii 1922 – 1931 , în Pandectele române, Repertoriu
decenal, Editura I.G. Hertz, Bucure ști, 1937, p.1 – 3.

311. A. a. Adepții teoriei subiective considerau c ă singurul criteriu de
apreciere a abuzului de drept este numai factorul psihologic, subiectiv,
constând în inten ția de a vătăma ( animus nocendi )45. Ei excludeau orice
criteriu extern referitor la consecin țele sociale sau economice ale
exercițiului dreptului subiectiv.46 Cu toate acestea, chiar în aprecierea
factorului subiectiv, auto rii respectivi nu accept ă că s-ar putea s ăvârși un
abuz de drept ca urmare a impruden ței sau a neglijen ței. S-a mai precizat
în cadrul acestei teorii c ă intenția de a vătăma rezult ă de cele mai multe ori
din inutilitatea actului pentru cel ca re l-a îndeplinit. Inutilitatea actului,
dacă nu provine dintr-o eroare de calcul, dovede ște că pricinuirea unui r ău
era singura ra țiune a activit ății.47 Aceeași idee reiese și dintr-o defini ție
dată abuzului de drept: “ Există abuz de drept, de regul ă, când dreptul este
exercitat f ără interes pentru titularul s ău și când singura inten ție este de a
prejudicia pe altul ”.48

b. Teoria subiectiv ă asupra abuzului de drept a eviden țiat și aspectele
morale ale problemei, care, în fina l sunt, de asemenea, aspecte ale
factorului subiectiv.
– În acest sens, se învedera c ă abuzul de drept se pare c ă ar constitui
un caz de conflict între drept și morală sau, mai precis, între un drept
pozitiv apar ținând unei persoane și o datorie moral ă care îi incumb ă;

45 G. Ripert – La regle morale dans les obligations civiles , Paris, 1935, p.183.
46 I. Deleanu – op.cit., p. 64.
47 G. Ripert – La regle morale dans les obligations civiles , Paris, 1935, p.182.
48 Dictionnaire du droit , 2, Editura Dalloz, Paris, 1966, p. 11

32uzând de dreptul s ău, persoana respectiv ă se îndep ărtează de la datoria
morală.49
– Un alt autor, preocupat de aceea și idee moral ă în obliga țiile civile,
punea problema, în ce m ăsură – în acest conflict – datoria moral ă de a nu
cauza din rea-voin ță un prejudiciu altuia poate s ă lipsească de efecte în
mâinile titularului dr eptul pe care îl posed ă?50 De aceea judec ătorul
trebuie să analizeze inten ția dolosiv ă a autorului abuzului (a șadar acela și
factor subiectiv pe care l-am men ționat mai sus).
Este evident c ă în cadrul acestei teorii subiective care ia în
considerare numai inten ția dolosiv ă, abuzul în exerci țiul unui drept se
poate confunda uneori cu reaua-credin ță care, de asemen ea, este produsul
dolului și al culpei grave.

B. Această teorie – cea mai restrictiv ă – și-a găsit consacrarea
legislativă în unele coduri civile, sub forma unor texte de aplicare
generală.
a. Astfel, Codul civil german din 1 900 prevedea în cuprinsul art.
226 : “ Exercițiul unui drept nu este permis atunci când el nu poate avea
alt scop decât acela de a cauza o daun ă altuia “ iar art. 826 din acela și cod
prevede c ă “Oricine, în mod inten ționat, cauzeaz ă o daună altuia, într-un

49 René Savatier – Des effets et de la sanction du devo ir moral en droit positif francais
et devant la jurisprudence , Poitiers, 1916, p. 345 și R. Sailleilles – De l’abus des
droits , Bulletin de la societé d’etudes législatives , 1905, p. 325 și urm.
50 G. Ripert – La regle morale dans le s obligations civiles , Paris, 1935 în R. Salleilles,
op. cit.

33mod care aduce atingere bunelo r moravuri, este obligat fa ță de acesta la
repararea daunei ”51.
b. Într-o pozi ție intermediar ă, dar totu și întemeiat ă pe o concep ție
subiectivă asupra abuzului de drept – Codul elve țian de la 1907 leag ă
exercițiul drepturilor civile de buna-credin ță: “Fiecare este ținut să
exercite drepturile sale și să execute obliga țiile potrivit regulilor bunei-
cuviințe. Abuzul manifest al unui dr ept nu este proteguit de lege ” (art.2). 52
c. Prin adoptarea unui nou articol (a rt. 1295), în anul 1917 legisla ția
civilă austriacă a consacrat ideea abuzul ui de drept în cadrul r ăspunderii
pentru cauzarea de prejudicii. În alineatul 2 al articolului men ționat se
prevede: “ Acela care pricinuie ște cu inten ție o daun ă …, este responsabil;
el nu este, cu toate acestea responsabil dac ă dauna a fost pricinuit ă prin
exercițiul unui drept, decât dac ă exercițiul acestui drept avea scopul
manifestat de a p ăgubi pe altul .”53
d. În propunerile formulate de R. Salleilles în 1905 pentru
modificarea Codului civil francez figureaz ă un text cu urm ătorul conținut:
“Un act al c ărui efect nu poate fi decât acela de a d ăuna altuia, f ără un
interes apreciabil și legitim pentru acela care îl îndepline ște, nu poate
constitui niciodat ă un exerci țiu licit al unui drept “. 54

51 D. Radu, R. Saniel evici – op. cit., p. 165.
52 Gh. Fekete, S. Curticeanu – op. cit., p. 63.
53 D. Radu, R. Saniel evici – op. cit., p. 165.
54 R. Salleilles – op. cit., p. 326

34 B. Critic a teorisei subiective.
1. Eroarea principal ă a teoriei subiective const ă î n f a p t u l c ă ia în
considerare numai inten ția autorului ca unic generator al abuzului de drept
și deci al r ăspunderii. Este evident c ă nimeni nu ar fi în m ăsură să afirme
că o faptă intenționat abuziv ă, săvârșită în exerci țiul dreptului subiectiv cu
scopul de a p ăgubi pe altul nu constituie un abuz de drept. Dar promotorii
teoriei sus țineau că domeniul abuzului se opre ște la inten ția de a vătăma,
excluzând, a șa cum am ar ătat, posibilitatea abuzului de drept în cazul
impruden ței și al neglijen ței. Or, practica demonstreaz ă că este posibil a se
abuza de dreptul subiectiv atât prin culpa grav ă asimilată dolului, cât și
prin culpa u șoară constând în impruden ță sau neglijen ță.55 Teoria
subiectivă apare prin prisma acestor observa ții ca fiind restrictiv ă, strâmtă
și individualist ă.56

2. a. A doua eroare a teor iei subiective const ă în faptul c ă autorii ce
au elaborat-o nu admiteau, ca izvor al abuzului, nici un factor exterior,
constând în îndep ărtarea sau deturnarea dreptului subiectiv de la scopurile
sociale și economice ale acestuia sau de la scopurile sociale și economice
ale dreptului în general, într-o orânduire social ă dată. Or, tocmai acesta
este criteriul hot ărâtor care trebuie s ă stea la baza aprecierii abuzului de
drept, criteriu adoptat de altfel de teoria obiectiv ă sau finalist ă.

55 D. Gherasim – op. cit., p. 73.
56 H., L., J. Mazeaud – Traite thorique et pratique de la responsabilite civile
delictuelle et contractuelle , tome I, Paris, 1938, p. 439.

35 b. În plus, este de remarcat c ă acest criteriu, al moralei, utilizat în
vederea aprecierii abuzului de drept s- a dovedit a fi deosebit de labil, de
vreme ce morala – dincolo de anumite constante – reprezint ă un fenomen
social-istoric, valorile morale având ca func ție esențială consolidarea ori,
după caz, schimbarea rela țiilor sociale.57

IV. Teoria obiectiv ă

A. 1. Această teorie, cu caracter finalist, învedera c ă principiul “ qui
suo jure utitur neminem laedit” își are izvorul în concep ția că drepturile
subiective au un caracter abso lut, deci nelimitat, precum și în izolarea,
ruperea lor de func ția socială pe care o de țin. Or drepturile nu sunt, de
regulă, absolute, ci relative, deoarece fi ecare dintre ele este pus în slujba
unei func ții, a unei destina ții sociale. Cel care î și exercită un drept al s ău

57 Cu privire la fragilitatea criteriul ui subiectiv a se vedea J. Bonnecase – La notion
juridique de bonnes moeurs – sa portée en droit civil français , în Etudes de droit civil –
a la memoire de H. Capitant , Dalloz, Paris, 1939, p.91 – 100, un text sugestiv: „ Ripert
consideră că numai idealul moral este de natur ă să permită judecătorilor să aprecieze
bunele moravuri; Huc crede c ă bunele moravuri exist ă numai în m ăsura în care sunt
protejate de legea potrivit ă; Demolombe include no țiunea bunelor moravuri în aceea
de ordine public ă și toate acestea într-un fel de drept public nedefinit; Laurent
confundă bunele moravuri cu interesul general, în timp ce Aubry și Rau sus țin că
există contrarietate fa ță de bunele moravuri din moment ce presta ția promis ă constă
în îndeplinirea unui fapt ili cit în sine, ceea ce înseman ă a răspunde la problem ă prin
aceeași problem ă.”

36în contradic ție cu func ția socială pe care trebuie s ă o serveasc ă, comite un
abuz de drept, neputându- se bucura de o protec ție juridică58.
Josserand are meritul incontestabil de a fi legat, pentru prima oar ă
în literatura juridic ă, exercițiul drepturilor civile subiective de destina ția
lor social ă, recunoscând astfel c ă abuzul de drept este prezent ori de câte
ori printr-un exerci țiu, contrar acestei destina ții, se aduce atingere
drepturilor și intereselor altora. Actul abuz iv este actul contrar scopului
instituției, spiritului s ău și finalității sale, făcând astfel o paralel ă între
deturnarea drepturilor civile de la scopul lor social și deturnarea de putere
în dreptul administrativ.

2. A doua idee esen țială a teoriei obiective este aceea a “motivului
legitim”. Actul va fi normal sau abuziv dup ă cum el se va explica sau nu
printr-un motiv legitim, care constituie adev ărata piatr ă unghiular ă a
întregii teorii a abuzului de drept. Noi suntem ținuți a pune facult ățile
noastre juridice în serviciul un ui motiv adecvat cu spiritul și cu misiunea
lor; dacă nu, atunci noi nu le mai exercit ăm, ci abuz ăm de ele.59

a. Merită evidențiat faptul c ă, Louis Josserand și cei care i-au
îmbrățișat teza au dezvoltat și au dat for ță de convingere unor idei care au
fost emise în mod izol at cu mult înainte.60

58 L. Josserand – op. cit., p. 345
59 L. Josserand – op. cit., p. 346
60 Astfel, R. Salleilles sus ținea că abuzul este exerci țiul contrar destina ției economice
sau sociale a dreptului s ubiectiv, iar Cezar Bru c ă drepturile nu sunt scopuri în sine, ci

37 În concep ția scopului social al drepturilor civile, rolul factorului
subiectiv inten țional în abuzul de drept apar e ca fiind secundar, deoarece –
potrivit acestei teze – este de ajuns de a nu exercita un drept conform cu
scopul social care i-a fost destinat, pentru a antrena r ăspunderea autorului
său.
b. În spiritul tezei finaliste a fost re dactat textul relativ la abuzul de
drept din proiectul franco-italian de cod al obliga țiilor (art. 74, alin. 2), cu
următorul cuprins: “ Datorează de asemenea, repara ții acela care a cauzat
o daună altuia, dep ășind în exerci țiul dreptului s ău, limitele fixate de
buna-credin ță sau prin scopul în vederea c ăruia acest drept i-a fost
conferit ”.61
Este important de re ținut corela ția care se realizeaz ă în cuprinsul
acestui text de lege între exerci țiul drepturilor și buna-credin ță.

c. Teoria obiectiv ă a fost preluat ă și în țara noastr ă în doctrina drept
civil. Astfel, se preciza c ă exercițiul unui drept nu poate fi apreciat ca fiind
licit, ca normal adic ă, decât în m ăsura în care el corespunde cu
„funcțiunea social ă și cu interesul economic cu care dreptul corespunde”.
Se remarc ă însă un element de diferen țiere față de ceilalți adepți ai teoriei

mijloace destinate a realiza un scop care le este exterior, A se vedea D. Gherasim –
Teoria abuzului de drept în dreptul civi l socialist și critica unor teorii din dreptul civil
burghez , Revista Român ă de Drept, nr. 5/1980, p. 71
61 D. Gherasim – Buna-credin ță în raporturile juridice civile , Editura Academiei,
București, 1981, p. 108

38obiective: criteriul obiectiv trebuie s ă fie dedus din no țiunea cuprinz ătoare
de culpă.62

3. O altă accepțiune având la baz ă pe criteriul obiectiv este cea care
acrediteaz ă noțiunea interesului: cel ce desf ășoară o activitate în interes
propriu trebuie s ă suporte consecin țele acesteia. Interesul preponderent
reprezintă, spre exemplu, interesu l social, expresia corel ării diferitelor
interese individuale.63 Pe cale de consecin ță, răspunderea civil ă obiectivă a
fost fundamentat ă astfel și pe ideea de risc, fiind considerat un act
periculos acela care creeaz ă un risc: riscul producerii unor consecin țe
păgubitoare.64O astfel de teorie a fost agreat ă de unii autori pentru a
susține legitimitatea repar ării prejudiciului, i ndiferent de culpa
persoanei.65

B. Critica teoriei obiective .
Teoria obiectiv ă sau finalist ă prezenta tr ăsături progresiste și era
grație construc ției sale, apropiat ă de concep ția despre abuzul de drept
consacrat ă în știința modernă și contemporan ă a dreptului.
1. a. Există însă o deosebire fundamental ă, între teoriile obiective
din perioade istorice distincte (interbelic ă, postbelic ă, ș.a.), care deriv ă din

62 M. Cantacuzino – Elementele dreptului civil , Editura All, Bucure ști, 1993, p. 431
63 R. Merkel – Juristische Encyklopädie , Editura I, Berlin – Leipzig, 1885, p. 683.
64 M. Rümelin – Die Gründe der Schadenzurechnung, Tübingen, 1896, p. 45 și urm.
65 R. Saleilles – Les accidents de travail et la responsabilite civile , Paris, 1897.

39aceea că scopul social și economic care st ă la baza drepturilor civile în
statele capitaliste – constituind criteriul de apreciere al abuzului de drept –
este total diferit de scopul social și economic care st ă la baza drepturilor
civile în statele socialiste. Autorii teoriei au omis faptul c ă scopul social și
economic poate prezenta un caracter istoric, a șadar diferit de la o
orânduire social ă la alta sau ch iar de la o epoc ă (etapă) la alta în cadrul
aceleiași orânduiri sociale.
b. Este unul dintre motivele pentru care temeiul obiectiv nu este
suficient pentru definirea abuzului de drept. Chiar unul dintre autorii
teoriei admite c ă aceasta (teoria obiectiv ă) este în m ăsură să realizeze
“pacea social ă a claselor în conflict”.66

2. Pe fond, teoriei obiective i se poate imputa lipsa tocmai a
elementului subiectiv, iar abuzul de drept nu poate fi imaginat în absen ța
vinovăției.
Doctrina a subliniat, de altfel, c ă nici una dintre cele dou ă concepții
referitoare la r ăspunderea civil ă – și implicit relativ și la abuzul de drept –
nu poate explica corect complexitatea institu ției (abuzului de drept).
Trebuie observat în acest sens c ă există cazuri când r ăspunderea poate fi
reținută chiar dac ă nu se poate dovedi vreo culp ă, și, totodat ă, culpa

66 L. Josserand – Relativite et abus des droits , în Evolution et Actualites , Editura Sirey,
Paris, 1936, p. 110.

40trebuie examinat ă, chiar și în situația în care r ăspunderea se întemeiaz ă pe
ideea de risc.67

V. Teoria asimil ării abuzului de drept cu r ăspunderea
civilă delictual ă și cvasidelictual ă.
A. 1. Literatura juridic ă franceză a asimilat abuzul de drept cu
răspunderea civil ă delictuală și cvasidelictual ă. Teoria aceasta și-a găsit tot
mai mulți adepți, ea fiind consacrat ă în linii generale și de jurispruden ța
franceză.
a. S-a susținut că noțiunea de abuz de drept nu este decât o aplica ție
a noțiunii de culp ă (în înțelesul larg al acestei no țiuni). A exercita un
drept, în scopul de a cauza o pagub ă, înseamn ă a comite o culp ă
delictuală, caracterizat ă prin rea-inten ție și prin dorin ța de a cauza un
prejudiciu.68
Și în situația în care, chiar în lipsa inten ției, dreptul subiectiv este
exercitat f ără a avea un interes, fapta reprezint ă o greșeală cvasidelictual ă
gravă. Culpa grav ă este echivalent ă cu dolul sau cel pu țin cu existen ța

67 P. Cosmovici – Premise pentru elaborarea unei concep ții generale cu privire la
fundamentarea r ăspunderii de drept economic, în Probleme de drept economic,
Editura Academiei, Bucure ști, 1980, p. 11.
68 H., L. Mazeaud, A. Tunc – Traite theoretique et pratique de la responsabilite civile ,
6e Editura, Montchrestien, tome I, nr. 564 și urm.

41unei prezum ții de dol care planeaz ă asupra autorului pân ă la proba
contrarie.69

b. Având în vedere teza acelora care sus țin că nu poate exista abuz
de drept decât atunci când exist ă intenție de a vătăma (teoria subiectiv ă),
în doctrin ă70 s-a pus problema dac ă nu cumva cel care exercit ă un drept
fără intenția de a v ătăma este susceptibil de a comite o gre șeală
cvasidelictual ă? În caz afirmativ, trebuie în mod necesar s ă se admit ă că
răspunderea persoane i este angajat ă. Or, afirma ția este evident ă, întrucât
nimeni nu limiteaz ă domeniul „gre șelii” numai la inten ția de a v ătăma,
adică la greșeala delictual ă. Orice ac țiune a omului este susceptibil ă de a fi
imprudent ă sau neglijent ă; cum s-ar justifica ner ăspunderea autorului care
a dat dovad ă de impruden ță și neglijen ță, prin prisma faptului c ă autorul
lor ar acționa în exercitarea unui drept? Nimic nu justific ă crearea unui
astfel de domeniu rezervat.
În concluzie, s-a considerat c ă se abuzeaz ă de un drept ori de câte
ori se comite o gre șeală în exerci țiul său, greșeala fiind definit ă după
criteriile obi șnuite.71

69 D. Gherasim – Teoria abuzului de drept în dreptul civil socialist și critica unor
teorii din dreptul civil burghez , Revista Român ă de Drept nr. 5/1980, p. 71
70 H., L. Mazeaud, A. Tunc – Traite theoretique et pratique de la responsabilite civile ,
6e Editura, Montchrestien, tome I.
71 D. Gherasim – Buna-credin ță în raporturile juridice civile , Editura Academiei,
București, 1981, p. 109

42 c. În cadrul acestei teorii este de re ținut și o altă opinie, conform
căreia abuzul de drept desemneaz ă toate formele de gre șeală, cu alte
cuvinte toate actele dolosive, neglijen țele și impruden țele pe care le poate
comite o persoan ă exercitând un drept, precum și precizarea în sensul c ă
cel care exercit ă dreptul s ău cu pruden ță și atenție (diligen ță) nu abuzeaz ă
de el72.
2. Trebuie men ționat faptul c ă unii autori din literatura juridic ă
română interbelic ă au adoptat și ei teoria culpei ca fundament al abuzului
de drept, considerând c ă exercițiul unui drept poate izvorî dintr-o culp ă
atunci când pricinuie ște o pagub ă unui terț. Prin aceasta, literatura juridic ă
română a achiesat, în general, la pozi ția adoptat ă în jurispruden ța fostei
Curți de Casa ție din România, care, totu și, în timp nu a avut un punct de
vedere constant în fundame ntarea abuzului de drept.73

3. Prin prisma acestei teorii sunt eviden țiate cele trei no țiuni în forma
lor pozitiv ă:
– intenția dreaptă (opusă dolului și culpei grave),
– prudența (opusă impruden ței) și
– diligența (opusă neglijenței),
care, toate, alc ătuiesc conceptul de bun ă-credință aflat în opozi ție cu
reaua-credin ță și abuzul de drept.

72 A. Colin, H Capitant – Cours élémentaire de droit civil français , tome II,p. 397
73 C. Hamangiu, I. Rosetti-B ălănescu, Al. B ăicoianu – Tratat de drept civil român ,
Editura All, Bucure ști, 1997, vol. II, p. 91

43Atunci când fapta este comis ă cu viclenie sau culp ă gravă ea
îmbracă fie forma relei-credin țe, fie a abuzului de drept inten ționat, iar
atunci când fapta este comis ă cu impruden ță sau neglijen ță, îmbracă forma
cvasidelictului civil sau a abuzului de drept neinten ționat.

B. Critica teoriei asimil ării abuzului de drept cu r ăspunderea
civilă delictual ă și cvasidelictual ă.
1. Asimilarea abuzului de drept cu r ăspunderea civil ă delictuală este
facilă din punct de vedere pr actic, deoarece trateaz ă abuzul, fie drept
delict civil – în cazul faptei inten ționate –, fie drept cvasidelict, în cazul
faptei săvârșite din culp ă (neglijen ță sau impruden ță), cu toate
consecințele ce deriv ă din aceasta. În aceast ă situație, însă se pune
problema dac ă întreaga discu ție despre abuzul de drept prezint ă vreo
utilitate. Este de cercetat în acest sens dac ă aplicarea f ără distincție a
regulilor de la r ăspunderea civil ă delictual ă și cvasidelictual ă în cazul
exercițiului abuziv al drepturilor subiective confer ă ori nu inutilitate
oricărei teorii despre abuzul de drept?
În realitate îns ă, apreciem c ă nu trebuie s ă se confunde abuzul de
drept cu delictul, de și abuzul, odat ă prezent, duce de asemenea la
răspundere civil ă.
a. Pe de o parte, în cazul abuzului de drept, persoana în cauz ă va fi
obligată nu numai la desp ăgubiri către victim ă; instanța de judecat ă poate
hotărî uneori și revenirea la situa ția anterioar ă sau să oblige la o repara ție
în natură, soluții care în materia r ăspunderii civile delictuale sunt mai rare.

44b. Pe de altă parte, abuzul de drept poate s ă conducă și la anularea
actului abuziv. Un exemplu în acest sens îl constituie încetarea
uzufructului în cazul abuzului de folosin ță al uzufructuarului (art. 558 alin.
1 Cod civil) sau, în planul aplic ării legisla ției muncii, anular ea unei decizii
unilaterale prin care angajatorul de sface în mod abuziv contractul
individual de munc ă al unui salariat.

2. a. Aprecierea exerci țiului abuziv al unui drept subiectiv ca fiind o
greșeală delictual ă sau cvasidelictual ă este posibil ă în situația în care
criteriul de apreciere al abuz ului are în vedere numai pozi ția psihică a
autorului fa ță de fapta sa. A șadar, din acest punct de vedere teoria în
discuție se distinge de teoria subiectiv ă numai prin luarea în considerare,
la aprecierea abuzului, pe lâng ă intenție, și a celor dou ă forme ale culpei:
impruden ța și neglijen ța. Dar adep ții tezei criteriului exclusiv al gre șelii
(delictuale și cvasidelictuale) nu iau în cons iderare nici un alt criteriu, cum
ar fi acela al finalit ății economice și sociale a drepturilor subiective. În
acest mod autorii în discu ție comit aceea și eroare ca și adepții teoriei
subiective. De altfel, sus ținătorii principali ai acestei teorii – H. si L.
Mazeaud și A. Tunc – au formulat critici sus ținute teoriei obiective sau
finaliste a abuzului de drept. b. Față de aspectele semnalate mai sus, apreciem c ă abuzul de drept
– deși în regulile sale ge nerale se fondeaz ă pe responsabilitatea civil ă
delictuală și cvasidelictual ă – în primul rând nu se confund ă cu institu ția
răspunderii civile, fiind ca natur ă juridică un fapt juridic lato sensu și, în
plus, față de aceast ă teorie, are ca particular itate deturnarea dreptului

45subiectiv de la scopul s ău social și economic. Prin urmare , se poate vorbi
de o fapt ă abuzivă, distinctă de fapta ilicit ă. În acest mod este abordat ă
problema în proiectul franco-italian de cod al obliga țiilor, care trata abuzul
de drept într-un aliniat distinct de gre șeala delictual ă (art. 74 alin.2).

VI. Abuzul de drept în dreptul socialist

A. 1. Teoretic, drepturile subiective erau garantate în statul socialist,
pentru ca persoana s ă se poată folosi efectiv de ele; aceste drepturi
trebuiau s ă fie exercitate numai în armonie și concordan ță cu interesele
generale ob ștești. Exercitându- și drepturile ce le apar țin, subiectele
dreptului civil trebuie s ă țină seama de finalitatea acestor drepturi, care
servesc la satisfacerea intereselor lor îmbinate cu interesul întregii
societăți.
74 Aceasta însemn ă că, în dreptul socialist, era consacrat criteriul
obiectiv și finalist pentru aprecierea abuzului de drept, îns ă în condițiile în
care protec ția societății prima, cea a individului fiind plasat ă pe un loc
secund.

2. Într-o astfel de concep ție, noțiunea drepturilor subiective nu putea
fi redusă la limite exterioare, f ără nici o leg ătură cu conținutul fiec ărui
drept. Dimpotriv ă, drepturile subiective, fii nd relative iar nu absolute,
posedau un con ținut care le determina limitel e lor interne, limite care

74 O. S. Joffe – Drept civil sovietic , Editura Științifică, București, 1960, p. 217-218

46rezultau din scopul economic și social pentru care drepturile subiective au
fost recunoscute. Cel car e exercita dreptul s ău fără a respecta aceast ă
finalitate, prin dep ășirea limitelor interne, co mitea un abuz de drept.
„Drepturile subiective fiind recunoscute numai în scopul satisfacerii unor
interese legitime – arăta Plenul Tribunalului Suprem –, depășirea acestui
scop și exercitarea unui drept subiectiv f ără interes legitim constituie un
abuz de drept ”75.
a. Criteriul obiectiv și finalist era consacrat și de proiectul Codului
civil român din anul 1971 (art. 6), în sensul c ă “drepturile trebuie s ă se
exercite și obligațiile să se execute cu bun ă-credință” și că “este abuziv
exercițiul unui drept în alt scop decât acela în vederea c ăruia dreptul a
fost recunoscut de lege ”.
b. Această concepție obiectiv ă cu un con ținut socio-economic total
diferit de cel al legisla țiilor din Vestul Europei a fost consacrat ă încă din
1923 de Codurile civile ale republic ilor din fosta Uniune Sovietic ă, care
prevedeau c ă “drepturile civile sunt ocrotite de lege, afar ă numai dac ă
sunt exercitate împotriva destina ției lor economice și sociale ”76.
c. Distinct de Codurile civile unionale din 11 octombrie 196477,
regăsim aceea și concepție în Codul civil polonez din 23 aprilie 196478; ca

75 Plenul Tribunalului Suprem – Culegere de decizii, 1962, p. 95-96
76 Codul civil al R.S.F.S.R. , art. 2
77 M. Eliescu – Răspunderea civil ă delictual ă, Editura Academiei, Bucure ști, 1972, p.
164-165
78 Art.5: “ Nu este îng ăduit nimănui să-și exercite dreptul împotriva destina ției social-
economice a acestui drept sau a regulilor de convie țuire socialist ă în statul nostru

47și în Codul civil al Republicii Po pulare Ungare, Legea nr. IV/195979; iar
Codul civil cehoslovac din 5 martie 1964 consacra abuzul de drept într-o
formulă largă și flexibilă, care cuprindea, desigur, și punctul de vedere
social obiectiv80.

B. 1. În concluzie, în viziune socialist ă abuzul de drept însemna
deturnarea dreptului de la satisfacerea intereselor persoane lor, interese ce
trebuiau îns ă în mod necesar raportate la interesul întregii societ ăți, acesta
din urmă primând în fa ța primului.

2. În plus este de remarcat c ă, în perioada socialist ă, incidența
abuzului de drept era redus ă în condițiile unei legisla ții ce stabilea strict
limitele exerci țiului unor drepturi, în mod deosebit în ceea ce privea
legislația muncii.

popular. Un asemenea fel de a face sau de a nu face, al celui îndrept ățit nu se
consideră ca fiind exerci țiul unui drept și nu se bucur ă de apărare”.
79 Art.5: “ Legea interzice exerci țiul abuziv al drepturilor. Exerci țiul unui drept este
abuziv când tinde spre un scop în contrarietate cu destina ția socială a dreptului și, în
special, spre vexa ția cetățenilor, spre o înc ălcare a drepturilor acestora și a
intereselor lor legitime sau spre dobândirea unor foloase necuvenite “
80Art. 415: “ Orice persoan ă este datoare s ă se comporte astfel încât s ă nu produc ă un
prejudiciu societ ății sau unui individ, nici p ăgubirea s ănătății sau bunurilor, nici un
folos pecuniar f ără justă cauză”.

48CAPITOLUL 3. Teoria contemporan ă a abuzului de drept

I. Reglementarea abuzului de drept

Referitor la institu ția abuzului de drept, în prezent se impune o
sinteză între teoria finalist ă și teoria existen ței greșelii (culpei), f ără însă a
se confunda abuzul cu r ăspunderea civil ă delictual ă81, deoarece natura
răspunderii generat ă de săvârșirea unui abuz de drept va fi determinat ă de
însăși natura dreptului exercitat abuziv.
În acest context elemente le constitutive ale abuzului de drept sunt
două, și anume: elementul subiectiv al relei-credin țe și cel obiectiv al
deturnării dreptului de la finalitatea sa legal ă.

A. În legătură cu primul element, cel subiectiv al relei credin țe,
sediul materiei îl reprezint ă art. 723 din Codul de procedur ă civilă, art. 5
din Codul civil și art. 8 alin. (1) din Codul muncii82, respectiv „ Drepturile
procedurale trebuie exercitate cu bun ă-credință și potrivit scopului în
vederea c ăruia au fost recunoscute de lege. Partea care folose ște aceste
drepturi în chip abuziv r ăspunde pentru pagu bele pricinuite ”; „Nu se
poate deroga prin conven ții sau dispozi ții particulare, la legile care

81 D. Gherasim – Buna-credin ță în raporturile juridice civile , Editura Academiei,
București, 1981, p. 232.
82 Legea nr. 53/2003, publicat ă în “Monitorul oficial al Ro mâniei”, Partea I, nr. 72 din
5 februarie 2003.

49intereseaz ă ordinea public ă sau bunele moravuri ”; „Relațiile de munc ă se
bazează pe principiul consensualit ății și al bunei-credin țe”.
În cazul în care pe primul plan se afl ă deturnarea dreptului de la
finalitatea sa legal ă, nu se poate considera c ă aceasta constituie unicul
element definitoriu al abuzului de dr ept deoarece o deturnare a dreptului
de la scopul prev ăzut de lege – exercitarea lu i în vederea unui alt scop –
presupune și o atitudine subiectiv ă a titularului s ău, care îmbrac ă, de cele
mai multe ori, forma inten ției. În esen ță, pentru stabilirea existen ței
abuzului de drept se impune confr untarea motivelor autorului actului
abuziv, element personal și subiectiv, cu func ția dreptului subiectiv a c ărui
materializare o reprezint ă actul sau faptul, element social și obiectiv.

B. Al doilea element constitutiv al abuzului de drept îl constituie
deturnarea dreptului de la func ția sa social-economic ă, de la finalitatea sa
legală.83
Sediul materiei în acest caz îl constituie art. 1 și art. 3 din Decretul
nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și la persoanele juridice84,
respectiv “ Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în
scopul de a satisface interesele personale, materiale și culturale, în acord
cu interesul ob ștesc, potrivit legii și regulilor de convie țuire … ” și
“Drepturile civile sunt oc rotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit
cu scopul lor economic si social”.

83 M. Jeantin – Droit a reparation, abus de droit, jurisclaseur responsabilite civile ,
1984, fasc. 131- 1, nr. 46
84 Publicat în „Buletinul oficial al României”, Nr. 8 din 30 ianuarie 1954.

50a. Orice drept subiectiv este soci al prin originea sa, în esen ța și prin
misiunea pe care este chemat s ă o îndeplineasc ă. Aceasta înseamn ă că
fiecare drept subiectiv prev ăzut de legiuitor trebuie s ă se realizeze
conform spiritului institu ției (dreptului subiectiv).
b. Elementul obiectiv al scopului social include și criteriul economic
care a fost prezentat uneori ca un elemen t, un criteriu independent, iar în
unele cazuri ca un element exclusiv al a buzului de drept. Un corectiv adus
acestei teorii a fost interpretarea no țiunii de interes economic și anume, nu
în mod necesar ca interes personal al autorului actului, ci ca un interes
legitim care poate fi diferit și exterior personalit ății sale. Nu mai pu țin,
criteriul economic, scopul economic al dreptului, poate fi util pentru
identificarea unor abuzuri de dr ept, ca un criteriu subsidiar.85
c. Legiuitorul are în vedere atât scopul social, cât și scopul economic
al drepturilor recunoscute. Aceast ă concluzie reiese, fie din referirea
expresă la ambele scopuri f ăcută în art. 3 din Decretul nr. 31/1954, fie
implicit din faptul c ă se folose ște noțiunea generic ă “scop”, f ără a se
adăuga vreun calificativ care i-ar reduce sfera, cum se procedeaz ă în art.
723 din Codul de procedur ă civilă.
Evident, registrul mo tivelor nelegitime este foarte larg și revine
instanței de judecat ă sarcina s ă stabileasc ă, într-un caz concret, în func ție
de natura și spiritul dreptului în cauz ă, dacă în mod con știent sau
involuntar autorul actului a deturnat dreptul de la finalitatea sa.

85 D . F l o r e s c u – Sancționarea abuzului de drept în perspectiva unui nou cod de
procedură civilă, Revista Român ă de Drept nr. 2/1973, p. 89.

51

II. Noțiunea abuzului de drept în dreptul civil
A. Principiile exercit ării dreptului subiectiv.
În prezent, doctrina juridic ă definește abuzul de drept ca fiind
exercitarea unui drept subiectiv cu înc ălcarea principiilor exercit ării sale.
Definiția este agreat ă, poate și datorită modului foarte larg în care este
formulată.
Pornind de la aceast ă definiție ar rezulta ca orice exercitare a unui drept
subiectiv civil realizat ă:
¾ cu nesocotirea legii și moralei;
¾ cu rea-credin ță;
¾ cu depășirea limitelor acestuia;
¾ prin nesocotirea scopului economic și social pentru care a fost
recunoscut
echivaleaz ă cu exercitarea abuziv ă a dreptului subiectiv civil86.

86 Gh. Beleiu – Drept civil român. Introducere în dreptul civil . Subiectele dreptului
civil, Editura Șansa, Bucure ști, 1993, p. 81. A se vedea pentru defini ții similare ale
abuzului de drept L. Pop – Teoria general ă a obliga țiilor, Editura Lumina Lex,
București, 2000, p. 50, G. Beleiu – Drept civil român. Introdu cere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, ediția a VI-a rev ăzută și adăugită de M. Nicolae, P Tru șcă,
Editura Șansa S.R.L., Bucure ști, 2000, p. 85-86, G. Boroi – Drept civil. Partea
generală. Persoanele, Editura All-Beck, Bucure ști, 2001, p.65, Dicționar de drept

52B. Exercitarea dreptului subiec tiv civil cu nesocotirea legii și a
moralei.
În ceea ce prive ște o eventual ă săvârșire a abuzului de drept prin
nerespectarea legii și moralei, sediul materiei îl constituie art. 5 din Codul
civil, conform c ăruia: “ Nu se poate deroga prin conven ții sau dispozi ții
particulare la legile care intereseaz ă ordinea public ă și bunele moravuri ”.
1. Legile care intereseaz ă “ordinea public ă” sunt fie dispozi ții de
drept public al c ărui obiect îl constituie ordinea în stat (legi
constituționale, administrative, fiscale, penale), fie dispozi ții de drept
privat care privesc direct sa u indirect organizarea societ ății și în care
predomin ă interesul social asupra celui individual.87
2. Ce se înțelege însă prin “ bunele moravuri ” (“morala”)? Acestea
au fost definite, fie ca “ obiceiurile dobândite pentru bine, întrucât sunt
apărate sau determinate de legile pozitive “, fie “ ceea ce este conform cu
modul general de conducere al oamenilor în societate ”88. Mai simplu,
însă, bunele moravuri pot fi definite ca bun ă purtare în via ța socială.
Este cert c ă și ele intereseaz ă ordinea public ă, astfel încât, drept
consecință, legile ce vizeaz ă bunele moravuri constituie de asemenea

civil, M. Costin, M. Mure șan și V. Ursa, Editura Științifică și enciclopedic ă, București,
1980, p. 7 – 8.
87 Este tocmai o caracteristic ă a unor norme din legisla ția muncii, cum ar fi, spre
exemplu, dispozi țiile Legii nr. 168/1999 priv ind conflictele de munc ă, referitoare la
condiționarea grevelor de avertisment (art. 44).
88 C. Hamangiu, I. Rosetti-B ălănescu, Al. B ăicoianu – Tratat de drept civil roman ,
Editura All, Bucuresti, 1997, vol. II, p.96

53norme de ordine public ă. Referirea legii relativ ă la bunele moravuri pare,
deci, inutil ă.
S-ar putea considera îns ă că ea prezint ă totuși o anumit ă utilitate. În
acest sens trebuie interpretate dispozi țiile art. 5 din Codul civil ca și cum
legiuitorul ar statua c ă nu se poate deroga nici de la legile de ordine
publică, nici de la bunele moravuri. Sunt , prin urmare, interzise nu numai
actele juridice unilaterale sa u multilaterale, care ar înc ălca o lege relativ ă
la bunele moravuri, ci și acelea care ar aduce o atingere bunelor moravuri
în afară de orice înc ălcare a unui text legal precis. În acest mod instan ța de
judecată va avea o mai larg ă putere de apreciere, având posibilitatea de a
anula un act juridic unilateral care vizeaz ă moralitatea public ă, chiar și
atunci când un astfel de act nu este c ontrar unei reguli imperative. Art. 5
din Codul Civil practic, situeaz ă imoralitatea la acela și nivel cu
nelegalitatea. În temeiul unei astfel de interpret ări, se consider ă ca nul un
contract individual de munc ă relativ la concubinaj, chiar dac ă nici un text
nu pronun ță vreo nulitate expres ă. Legea îns ăși aplică regula din art. 5 din
Codul Civil în art. 968 din acela și act normativ referitor la cauza
convențiilor.
Pe de o part e, puterea de ap reciere a instan țelor de judecat ă, pe care
acestea o au în baza art. 5 din Codul Civil ar putea genera arbitrariu și
abuzuri, dac ă judecătorii ar da dovad ă de o rigiditate excesiv ă sau de o
orientare exclusiv spre aprecierea a ceea ce este și a ceea ce nu este
contrar bunelor moravuri. S-ar impune a șadar mult ă măsură și prudență în
această apreciere. Pe de alt ă parte, doctrina consider ă în prezent c ă morala

54nu reprezint ă un izvor de drept distinct, dar, în m ăsura în care legea face
trimitere la ea, atunci este încorporat ă în actul normativ respectiv89.
Exist ă, totuși o particularitate, în sensul c ă incorporarea regulilor de
conviețuire social ă în anumite norme juridice poate avea loc nu numai
atunci când norma juridica trimite expres la aceste reguli, ci și atunci când
nu exist ă o trimitere expres ă, dar circumstan țele speței permit
încorporarea, caz în car e completarea dispozi ției legale cu regulile în
discuție se face pe temeiul art. 1 di n Decretul nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice și la persoanele juridice90, care precizeaz ă că „Drepturile
civile ale persoanelor fizice sunt r ecunoscute în scopul de a satisface
interesele personale, materiale și culturale, în acord cu interesul ob ștesc,
potrivit legii și regulilor de convie țuire […] ”.
3 . Analizând acest principiu de exer citare a unui drept subiectiv
rezultă că apare imposibil ca în practic ă să fie reținută săvârșirea unui
abuz de drept prin nesocotirea le gii ori a moralei, deoarece înc ălcarea fie a
normelor juridice dispozitive or imperative de ordine public ă (ce ocrotesc
și bunele moravuri), fie a normelor ce stipuleaz ă obligația subiectelor de
drept de a avea o conduit ă conformă bunelor moravuri, nu se poate realiza
în exercitarea unui drept subiectiv. Altfel spus, nesocotind legea ori

89 G. Beleiu – Drept civil român. Introdu cere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Ediție revăzută și adăugită, Editura Șansa, Bucure ști, 1995, p. 48 și Ș. Rauschi –
Drept civil. Partea general ă. Persoana fizic ă. Persoana juridic ă, Editura Funda ției
„Chemarea”, Ia și, 1993, p.23
90 G. Boroi – Drept civil. Partea general ă, Ediția a II-a revizuit ă și adăugită, Editura
All Beck, Bucure ști, 1999, p.13

55morala se ac ționează fără drept și nu se poate re ține interven ția unei
conduite abuzive într-o asemenea situa ție. Spre exemplu, nu se va putea
reține săvârșirea unui abuz de drept în sarcina unui salariat care a
procedat la încetarea unilateral ă a contractului s ău individual de munc ă
fără acordarea termenului legal de preaviz, pentru simplul fapt c ă acesta,
încălcând prevederile legale refer itoare la preaviz, nu se mai afl ă în
exercitarea unui drept, ci a s ăvârșit un act ilegal.91

C. Exercitarea dreptului subiectiv cu rea-credin ță.

O altă modalitate de a s ăvârși un abuz de drept este exercitarea unui
drept subiectiv cu rea-credin ță.
1. În literatura juridic ă au fost formulate diferite teorii și au fost date
numeroase defini ții ale bunei-credin țe, fiecare având în vedere anumite
laturi ale conceptului, anumite domen ii ale dreptului sau raportul dintre
buna-credin ță și reaua-credin ță.
– Astfel, s-a ar ătat că “Buna-credin ță poate fi conceput ă ca o stare
psihologic ă a unui subiect de drept consid erat individual, stare care
implică o anumit ă activitate a individului sau o atitudine pur intelectual ă

91 Menționăm că deși această parte a lucr ării are în vedere aspectele de drept comun
(drept civil) ale problematicii abordate, în considerarea tematicii generale a prezentei teze, relativ ă la dreptul muncii, exempl ele prezentate fac parte din sfera raporturilor de
muncă.

56de ignorare sau eroare care poate fi apreciat ă etic și pe baza c ăreia,
plecând de la o norm ă de drept, s ă se poată declanșa efecte juridice ”92.
– Se poate preciza c ă principalele tr ăsături ale conceptului,
desprinse din teoria și practica dreptului, ar implica fapte psihologice cu
conținut etic – loialitate, pruden ță, ordine, temperan ță – care se reflect ă pe
planul dreptului sub forma inten ției drepte, diligen ței, liceității și abținerii
de la producerea unui prejudiciu, precum și două moduri de manifestare în
raporturile juridice, și anume fie ca activitate onest ă, loială, de încredere
reciprocă cu ocazia încheierii și executării actelor juridice, fie sub forma
credinței eronate și scuzabile, ocrotit ă de lege.
– Buna-credin ță ar fi un concept unitar, cu o esen ță unică etico-
juridică și cu cele dou ă funcții amintite: “ loialitatea în actele juridice, și în
special în contracte, și credința eronată constând în a crede din eroare c ă
se acționează conform legii și de care se ține seama pentru a-l proteja pe
cel interesat în contra consecin țelor iregularit ății actului ”93.

2. Ceea ce intereseaz ă sub aspectul exerci țiului drepturilor subiective
este faptul c ă buna-credin ță constituie un important criteriu de apreciere a

92 C. Opri șan – Elemente de moral ă în conceptul de bun ă-credință, în Studii și
cercetări juridice nr. 1/1970, p. 50.
93 D. Gherasim – Buna-credin ță în raporturile juridice civile , Editura Academiei,
București, 1981, pag. 35.

57raporturilor juridice și este consacrat ă, în multe legisla ții, sub forma unei
prezumții legale relative94.
În literatura juridic ă s-a ivit o controvers ă asupra problemei dac ă
buna-credin ță este un principiu juridic.
– Potrivit unei teze95, se susținea că buna-credin ță nu este un
principiu cu caracter general și că ignoran ța viciului juridic sau
convingerea eronat ă nu poate forma decât obiect ul unor reguli particulare
și excepționale96.
– Într-o alt ă teză, care este îmbr ățișată de mulți autori de mare
prestigiu în știința dreptului civil, se sus ține, dimpotriv ă, că buna-credin ță
constituie un principiu97. “Principiul bunei-credin țe este intermediar între
norma moral ă care trebuie s ă fie prezent ă în toate actele și regula tehnic ă
ce îi fixeaz ă condițiile și efectele ” (Fr. Gorphe)98.

3. Autorii români achieseaz ă la aceast ă ultima tez ă, potrivit c ăreia
buna-credin ță este un principiu care trebuie s ă stea la baza atât a

94 Tratat de drept civil – coordonator St. C ărpenaru, vol. I, Editura Academiei,
București, 1989, p. 250-251.
95 Aparținând lui Robert Vouin.
96 D. Gherasim – Buna-credin ță în raporturile juridice civile , Editura Academiei,
București, 1981, p. 227.
97 D. Gherasim – Buna-credin ță în raporturile juridice civile , Editura Academiei,
București, 1981, p. 228.
98 D. Gherasim – Buna-credin ță în raporturile juridice civile , Editura Academiei,
București, 1981, p. 228.

58raporturilor juridice, cât și a exercițiului drepturilor civile.99 Este opinia pe
care o consider ăm și noi corect ă.
Buna-credin ță cuprinde în con ținutul s ău valorile morale
constitutive ale onestit ății: loialitatea, pruden ța, ordinea și temperan ța.
Acestor valori morale li se confer ă rangul de principiu juridic – principiul
bunei-credin țe – atunci când ele intr ă în câmpul raporturilor juridice. Este
cel mai elocvent exemplu al întrep ătrunderii normelor morale cu normele
juridice100.

4. Datorită rolului deosebit de important al principiului bunei-
credințe, o serie de coduri civile l-au consacrat ca atare, în sensul c ă toate
drepturile trebuie exercitate și toate obliga țiile executate cu bun ă-
credință101 și că la încheierea actelor juridice p ărțile trebuie s ă se comporte
cu deplină încredere și cu fidelitate.
– De altfel, no țiunea juridic ă a bunei-credin țe se găsește în Codul
civil român, prev ăzută expres în multe texte, în baza c ărora buna-credin ță

99 G. Beleiu – Drept civil român , Casa de editur ă și presă „Șansa” S.R.L., Bucure ști,
1993, p. 30; Y. Eminescu – Tratat de drept civil, vol. I, Partea general ă, Editura
Academiei, Bucure ști, 1967, p. 64 – 68, O. Calmuschi – Tratat de drept civil, vol. I,
Partea general ă, 1989, p.102 – 103.
100 În Codul muncii se consacr ă buna credin ță în art. 8 alin. 1 ca principiu al rela țiilor
de muncă.
101 Codul civil elve țian, art. 2 și art. 3.

59își produce efectele: art. 5102, art. 494103, art. 485104, art. 1895105, art.
1898106 și art. 1899107, etc.

102 “Nu se poate deroga prin conven ții sau dispozi ții particulare la legile care
intereseaz ă ordinea public ă și bunele moravuri ”.
103 “Dacă plantațiile, construc țiile și lucrările au fost f ăcute de c ătre o a treia
persoană cu materialele ei, proprietarul p ământului are dreptul de a le ține pentru
dânsul, sau de a îndatora pe acea persoan ă să le ridice.
Dacă proprietarul p ământului cere ridicarea planta țiilor și a construc țiilor,
ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a f ăcut; el poate chiar, dup ă împrejur ări, fi
condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau v ătămările ce a putut suferi
proprietarul locului. Dacă proprietarul voie ște a păstra pentru dânsul acele planta ții și clădiri, el este
dator a pl ăti valoarea materialelor și prețul muncii, f ără ca să se ia în considera ție
sporirea valorii fondului, ocazionat ă prin facerea unor asemenea planta ții și
construcții. Cu toate acestea, dac ă plantațiile, clădirile și operele au fost f ăcute de
către o a treia persoan ă de bună credință, proprietarul p ământului nu va putea cere
ridicarea sus-ziselor planta ții, clădiri, și lucrări, dar va avea drep tul sau de a înapoia
valoarea materialelor și prețul muncii, sau de a pl ăti o sumă de bani egal ă cu aceea a
creșterii valorii fondului.”
104 “Posesorul nu câ știgă proprietatea fructelor decât când posed ă cu bună-credință;
la cazul contrariu, el este dato r de a înapoia productele, împreun ă cu lucrul,
proprietarului care-l revendic ă.”
105 “Cel ce câ știgă cu bună-credință și printr-o just ă cauză un nemișcător determinat
va prescrie proprietatea aceluia prin zece ani, dac ă adevăratul proprietar locuie ște în
circumscrip ția tribunalului jude țean unde se afl ă nemișcătorul, și prin dou ăzeci de ani
dacă locuiește afară din acea circumscrip ție.”

60- Subliniem c ă achiesăm la opinia conform c ăreia este recomandabil
ca în viitorul Cod civil român buna-credin ță să fie consacrat ă ca unul din
principiile generale ale ra porturilor juridice civile.108 De altfel, proiectul
de Cod civil român transmis spre adoptare Parlamentului în anul 2004
conține un text special ce instituie acest principiu.109

5. Buna-credin ță trebuie s ă stea la baza exerci țiului tuturor
drepturilor civile, în sensul c ă acestea trebuie s ă se exercite cu inten ție
dreaptă, cu loialitate, diligen ță și prudență.
O problema sensibil ă pentru teoria și practica dreptului este aceea
de a determina pân ă la ce limit ă o persoan ă, exercitându- și un drept, poate
fi considerat ă de bună-credință. Astfel, în situa ția în care o persoan ă
acționează cu inten ție dolosiv ă – săvârșește o fapt ă din culp ă gravă

106 “Buna-credin ță este credin ța posesorului c ă, cel de la care a dobândit imobilul,
avea toate însu șirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.
Este destul ca buna-credin ță să fi existat în momentul câ știgării imobilului.”
107 “Justa cauz ă trebuie s ă fie totdeauna probat ă de cel ce invoc ă prescripția de 10
până la 20 ani.
Buna-credin ță se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce
aleagă rea-credin ță.”
108 D. Gherasim – Buna-credin ță în raporturile juridice civile , Editura Academiei,
București, 1981, p. 228
109 Este vorba despre art. 14 care stipuleaz ă că “(1) Persoanele fi zice si persoanele
juridice participante la raporturile juridice civile trebuie s ă își exercite drepturile si s ă
își execute obliga țiile cu bun ă-credință, în acord cu ordinea public ă si bunele moravuri.
(2) Buna-credin ță se prezum ă, cât timp nu se dovede ște contrariul.”

61asimilată dolului – ea este de rea-credin ță. În acest caz, buna-credin ță se
definește prin antitez ă: ori de câte ori subiectul utilizeaz ă manopere
dolosive precum și în cazul unei omisiuni inten ționate asimilate cu dolul,
suntem în prezen ța relei-credin țe și în absen ța bunei-credin țe110.
Abuzul de drept poate include o sfer ă foarte larg ă de fapte s ăvârșite
în exercitarea drepturilor civile. El poate fi s ăvârșit cu inten ție răuvoitoare
sau din culp ă gravă și atunci se poate u șor identifica reaua-credin ță. Dar
abuzul se poate comite și din ușurință sau din simpla neglijen ță, din culp ă
obișnuită. Și în acest caz, ca și în primul, abuzul de drept este contrar
bunei-credin țe.
Este criticabil ă opinia exprimat ă în doctrin ă potrivit c ăreia pentru
identificarea abuzului de drept se recu rge la criteriul obiectiv atunci când,
deși lipsește orice inten ție de a v ătăma, o persoan ă cauzează alteia un
prejudiciu, un dezagrement (o incomoditate) și deci actul s ău este
excesiv.111 Nu se poate admite practic existen ța abuzului de drept în lipsa
elementului subiectiv, îns ă și cea mai u șoară culpă este de ajuns pentru a
se reține o form ă de rea-credin ță în sarcina celui ce î și exercită abuziv
dreptul.
Reaua-credin ță din partea angajatorului și săvârșirea unui abuz de
drept de c ătre acesta sunt evidente, sp re exemplu, în cazul desfacerii
contractului individual de munc ă al unui salariat pe motiv c ă acesta este

110 D. Gherasim – Teoria abuzului de drept în dreptul civil socialist și critica unor
teorii din dreptul civil burghez , Revista Român ă de Drept nr. 5/1980, p. 104-105.
111 O. Ungureanu – Reflecții privind abuzul de drept și inconvenientele anormale de
vecinătate, Acta Universitatis Lucian Blaga, Nr. 1-2/2004, p. 36.

62arestat preventiv ma i mult de 30 de zile112, în condi țiile în care
angajatorul este informat c ă eliberarea respectivului salariat este iminent ă
în viitorul imediat apropiat și unitatea poate a ștepta revenirea acestuia la
locul de munc ă113.
6. Teoria abuzului de drep t are un sens moral pronun țat. Unul dintre
autorii din literatura juridic ă franceză, a arătat “că ar fi de netolerat ca
prerogativele legale s ă poată servi drept arme ale relei inten ții, răutății și
relei-credin țe. Frauda care viciaz ă toate actele, care face s ă înceteze
aplicația tuturor regulilor juridice, nu trebuie s ă-și dea frâu liber sub
egida prea binevoitoare a drep turilor civile; ea trebuie s ă fie comb ătută
fără milă, căci altfel dreptul însu și – fiind pus în serviciul unor scopuri
antisociale, parodiat în mod nedemn de c ătre cei care îl folosesc – ar
risca să sucombe sub lovitura acestei profan ări”
114.
Ideea moral ă115 a teoriei abuzului de drept, scoas ă în eviden ță în cele
de mai sus, are ca se ns principal faptul c ă orice drept subiectiv nu este
absolut, ci, dimpotriv ă, el îi confer ă titularului o putere limitat ă în

112 Conform art. 61 lit. b) din Codul m uncii actual. Exemplul oferit de doctrin ă avea
însă în vedere reglementarea în vigoare la momentul respecti v, art. 130 alin. (1) lit. j)
din Codul muncii din 1973, potrivit c ăruia termenul în discu ție era de 60 de zile, și nici
nu se făcea vreo distinc ție cu privire la felul arest ării.
113 I.T Ștefănescu – Tratat elementar de drept al muncii, Editura Lumina Lex,
București, 1999, p.260
114 L. Josserand – De l’esprit de droit et de son relativité , Paris, 1927, p. 51
115 J. Lemee – Essai sur la theorie de l’abus de droit , these, Paris XII, 1977, nr. 563 și
urm.

63conținutul și în exerci țiul său. Împrejurarea c ă o persoan ă este titularul
unui drept subiectiv nu este de natur ă să exonereze persoana respectiv ă de
a avea o voin ță onestă; conștiința morală nu poate fi niciodat ă înlăturată,
deoarece exist ă îndatoriri fa ță de celelalte persoane pe care nici un drept
nu ne permite a le înc ălca.116 În acest fel se ajunge la hotarul, pe terenul
moral, între buna-credin ță și combaterea abuzului de drept, deoarece
exercitarea moral ă și în limitele conferite de lege și de regulile de
conviețuire social ă a drepturilor subiective, prin evitarea abuzului sub
orice form ă, implică exercitarea cu bun ă-credință a acestor drepturi, care
înseamnă intenție dreaptă, diligență și prudență, constituind toate certe
valori morale.

D. Exercitarea dreptului subiectiv civil cu dep ășirea limitelor sale.

Problema abuzului de drept nu se poate pune de cât acolo unde
autorul prejudiciului cauzat altui s ubiect de drept a exercitat un anumit
drept definit: fie un drept subiectiv în sensul obi șnuit al termenului (sensul
material), fie o prerogativ ă legală cum ar fi ac țiunea în justi ție (drept
procedural).
1. Limitele externe ale unui drept sunt cele ce traseaz ă granița între
existența și inexisten ța dreptului, în timp ce limitele interne reprezint ă

116 D. Gherasim – Buna-credin ță în raporturile juridice civile , Editura Academiei,
București, 1981, p. 105.

64reguli și modalități de exerci țiu concret al unui drept subiectiv instituite
legal ori conven țional.
Atunci când actul s ăvârșit de titularul dreptului subiectiv se situeaz ă
în limitele externe ale dreptului s ău117, suntem pur și simplu în prezen ța
unui act de exercitare a dreptului. Dac ă actul săvârșit depășește limitele
externe ale dreptului subiectiv, suntem în prezen ța unui act s ăvârșit fără
drept, adic ă a unei împrejur ări caracterizate prin inexisten ța dreptului
subiectiv118. Astfel, spre exemplu: dac ă un angajator sanc ționează un
salariat cu retrogradarea în func ție pentru o perioad ă de 60 (șaizeci) de
zile, modificându-i acestuia contractul de munc ă potrivit legii, prerogativa
sa disciplinar ă a fost exercitat ă în limitele sale ex terne; angajatorul nu
poate aplica o sanc țiune disciplinar ă pentru o perioad ă mai îndelungat ă
decât cea prev ăzută de lege, respectiv, în exemplul enun țat, cea stabilit ă de
art. 264 alin. (1) lit. c) Codul muncii.
2 . O mai clar ă delimitare între limitele interne și externe ale
dreptului subiectiv a fost realizat ă de doctrin ă pe tărâmul concuren ței
neloiale. Astfel s-a ar ătat că în cazul concuren ței interzise (fie legal, fie
convențional)119 ne aflăm în fața unui act s ăvârșit fără drept, pe când în

117 J. Ghestin, G. Goubeaux – Traite de droit civil , tome I, Introduction generale,
L.G.D.J., 1990, nr. 737
118 I. Deleanu – op. cit. , p. 75.
119 R. Dimitriu – Obligația de fidelitate în raporturile de munc ă, Editura Tribuna
Economic ă, București, 2001, p. 24 și urm.

65cazul concuren ței neleale120 este vorba despre exerci țiul excesiv al unui
drept sau al unei libert ăți121.

3. Problema limitelor interne ale dr eptului subiectiv fiind strâns
legată de însăși teoria cu privire la existen ța și structura acestuia, a
cunoscut, ca și acea concep ție, puternice controverse în literatura juridic ă.
Într-adevăr, dacă adepții școlii negativiste a dreptului reduceau dreptul
subiectiv la func ția socială aceasta însemna, în realitate, c ă puneau sub
semnul întreb ării însăși existența dreptului subiectiv; adep ții concep ției
care vedea în dreptul subiectiv o voin ță suverană concepeau acest drept ca
fiind “absolut”, în sens de discre ționar. Ei considerau c ă, în exerci țiul
dreptului subiectiv, nu ar putea fi stab ilite alte limite de cât cele externe,
indiferent de scopul urm ărit și de prejudiciul care s- ar cauza, astfel, unei
alte persoane.
O astfel de concep ție, ce proteja împotriva r ăspunderii pe titularul
unui drept subiectiv era ilustrat ă de adagii precum “ feci, sed jure feci “ și
“quo suo jure utitur neminem laedit” .
Teoria abuzului de drept a fost elaborat ă de către doctrin ă și
jurispruden ță sub forma unei reac ții care să combată o astfel de teorie. Nu
s-a se ajuns îns ă, în ceea ce prive ște accepțiunea noțiunii, precum și

120 Concuren ța neleală semnificând aici exerci țiul excesiv sau abuziv al concuren ței, în
domenii în care aceasta este altminteri admis ă.
121 Y. Eminescu – Tratat de proprietate industrial ă, vol. III, Editura Academiei,
București, 1984, p.19.

66stabilirea fundamentului și a criteriilor abuzului de drept, la un punct de
vedere unitar.

4. S-a reținut însă, că o concep ție științifică asupra dreptului
subiectiv, recunoscând existen ța acestuia și caracterul s ău de institu ție
fundamental ă a dreptului în general – incl usiv a dreptului muncii – nu
poate face abstrac ție de însu și scopul și funcțiile pentru care legea îl
consacră și îl ocrote ște; dreptul subiectiv nu- și poate produce efectele
decât prin raportare la finalitatea pe care o are. O astfel de accep țiune este
singura care poate permite fiec ărui titular de drept subiectiv s ă-l valorifice
în interesul s ău, desigur, dar în interesul s ău îmbinat cu cel al tuturor122.

E. Exercitarea dreptului subiectiv civil prin nesocotirea scopului
economic și social pentru care a fost recunoscut.

1. Referitor la aceasta form ă a abuzului de drept se pune întrebarea
dacă nu s-ar putea afirma c ă exercițiul unui drept nu respect ă destinația
social-economic ă a acestuia. Din prevederile art. 1 și 2 din Decretul
31/1954 reiese c ă scopul social-economic al drepturilor subiective este
întotdeauna reprezentat de satisf acerea unor interese, care variaz ă după
cum este vorba de o persoan ă fizică sau juridic ă.123

122 Traian Iona șcu – Tratat de drept civil , Editura Academiei, Bucure ști, 1967, p. 207.
123 D. Radu, R. Sanielevici – Exercitarea drepturilor civile și procesuale civile și
abuzul de drept în practica noastr ă judiciară, Analele Universit ății Iași – 1967, p. 169.

67 În cadrul acestor dispozi ții legale, fiecare drept subiectiv, conform
naturii sale, este destinat s ă permită satisfacerea unui anumit interes.
Urmează ca, astfel cum a precizat elocve nt Plenul Tribunalului Suprem,
drepturile subiective, fiind recunoscu te numai în scopul satisfacerii unor
interese legitime, “ depășirea acestui scop și exercitarea unui drept
subiectiv f ără interes legitim s ă constituie un abuz de drept ”124.

2. Decizia se refer ă la persoanele fizice, ca și art. 1 din Decretul
31/1954, pe care ea se întemeiaz ă. Acest text prevede c ă interesul propriu
al persoanei fizice poate fi satisf ăcut numai “ în acord cu interesul
obștesc… ”. Pentru identitate de motive, aceste preciz ări sunt în egal ă
măsură aplicabile și persoanelor juridice. Într-adev ăr, și acestea pot avea
interese proprii patrimoniale, precum și interese persona le nepatrimoniale
– decurgând din dreptul personal nepa trimonial de autor al unei opere
științifice, artistice sau literare, din drep tul de inventator, din dreptul la
denumire, reputa ție etc. conform art. 54 – 56 din Decretul 31/1954.
În acest fel, dac ă persoanele fizice nu- și pot satisface interesele
proprii decât în acord cu interesul ob ștesc, cu atât mai mult aceast ă
legătură indisolubil ă dintre interesul propriu și cel obștesc trebuie s ă fie
respectată de persoanele juridice, ale c ăror drepturi subiective sunt
recunoscute mai ales în ve derea satisfacerii unor inte rese generale (art. 3 –
Decretul 31/1954). F ără a face distinc ție între persoane, dup ă cum sunt

124 Plenul Tribunalului Suprem – Decizia nr. 107 din 26.01.1960, Culegere de decizii ,
1960, p. 231.

68fizice sau juridice, în stabilirea destina ției drepturilor subiective, legea va
proceda la stabilirea inte reselor proprii, care alc ătuiesc scopul fiec ărui
drept subiectiv, ca fiind strâ ns legate de interesele ob ștești.

3. Prin prisma acestor considera ții, rezultă că abuzul de drept este o
instituție a dreptului nostru care asigur ă nu numai intangibilitatea
intereselor ob ștești, dar și „înlăturarea egoismului din exerci țiul
drepturilor subiective”, prin armonizarea acestuia cu exigen țele economice
ale societ ății125.
În ceea ce prive ște noțiunea de ob ștesc, se impune precizat c ă există
o definiție jurispruden țială a acestui termen, Curtea Constitu țională a
României126 apreciind c ă “noțiunea de avut ob ștesc, deși nenominalizat ă
de Constitu ție, nu se confund ă cu noțiunea de proprietate și nu apare ca
neconstitu țională cât timp desemneaz ă un interes general al societ ății și
vizează proprietatea public ă.”127

125 M. Eliescu – Răspunderea civil ă delictual ă, Editura Academiei, Bucure ști, 1972,
p. 167.
126 Decizia Cur ții Constitu ționale a României nr. 14 din 8 martie 1994, Publicat ă în
Monitorul Oficial nr. 126 din 23.05.1994.
127 Pentru clarificarea contextului în care a fost pronun țată această decizie, trebuie
cunoscut c ă aceeași Curte Constitu țională a României prin D ecizia nr. 33 din 26 mai
1993, publicat ă în Monitorul Oficial nr. 278 din 30.11.1993, privind solu ționarea
excepției de neconstitu ționalitate a prevederilor art. 224 din Codul penal a constatat c ă
“termenul de avut ob ștesc, care el însu și a devenit necorespunz ător, nu mai poate
cuprinde decât bunurile ce formeaz ă obiectul exclusiv al propriet ății publice. Pe cale

69 4. Constituie un abuz de drept, a șadar, abaterea unui asemenea drept
de la destina ția sa social-economic ă. Cazurile cele mai caracteristice ale
unei asemenea abateri sunt utilizarea unui drept subiectiv numai în scopul
de a face r ău, de a păgubi, ori s ăvârșirea unor acte de șicanare în vederea
obținerii unor foloase ilicite. Un exemplu de s ăvârșire a abuzului de drept
în acest mod îl constituie înl ăturarea unui salariat prin desfacerea
unilateral ă a contractului s ău individual de munc ă, pe motiv de desfiin țare
a postului s ău, urmată de încadrarea, imediat, într-un post similar a unei
alte persoane din afara unit ății respective128.
5. În ceea ce prive ște exercițiul normal al dreptului, în prezent
trebuie reconsiderat ă teoria abuzului de drept a șa cum a fost ea conturat ă
în ultimele decenii. Ma i exact, abuzul de drept trebuie circumstan țiat la
acele situa ții în care titularii drepturilor ci vile le-ar utiliza într-un mod
dăunător pentru celelalte subiecte de drept, renun țându-se la imperativul
corelării permanente a acestor drepturi cu interesul ob ștesc. În acest sens,
este de re ținut că orice drept privat confer ă facultatea de a ac ționa în
interes personal, iar nu în inte res social. Revine legii atribu ția, ca prin
litera și spiritul s ău, să se asigure c ă prerogativele acordate titularului nu
sunt contrare interesului public. Dar, este dificil s ă pretindem persoanei
care își exercită dreptul să se preocupe ea îns ăși de interesul social.

de consecin ță, textele din Codul penal care folosesc termenul de avut ob ștesc sunt
abrogate par țial, rămânând a fi aplicate numai bunurilor ce formeaz ă obiectul
exclusiv al propriet ății publice și aceasta numai de la da ta punerii în aplicare a
Constituției”.
128 I. T. Ștefănescu – op. cit. , p.260

70 Din perspectiva acestor preciz ări, în contextul economico – social
articolele 1-3 din Decretul nr. 31/1954, care fac referire expres ă la
obligația armoniz ării drepturilor subiective cu interesul ob ștesc, nu apar,
în prezent, ca ideale pentru defini rea abuzului de drept. Astfel,
exercitarea unui drept va fi considerat ă abuzivă doar atunci când dreptul
nu este utilizat în vederea realiz ării finalității sale.

F. Elementele definitorii ale abuzului de drept.

1. Analizând toate aceste poten țiale criterii de identificare
a unui abuz de drept, rezult ă că se impun a fi re ținute numai dou ă
elemente ca fiind esen țiale pentru caracterizarea unui act sau fapt ca fiind
un abuz de drept, și anume:
– elementul subiectiv – reaua-credin ță – și
– elementul obiectiv – în cadrul c ăruia se includ, – practic
confundându-se – deturnarea dreptu lui subiectiv de la finalitatea
economic ă sau social ă consacrat ă de legiuitor și depășirea
limitelor interne ale dreptului subiectiv129.
2. Față de toate preciz ările de mai sus, luând în considerare și
teoriile referitoare la criteriile de id entificare a abuzului de drept (teoria
subiectivă, teoria obiectiv ă, teoria asimil ării abuzului de drept cu

129 A se vedea în acest sens și G. Boroi – Drept civil. Partea general ă. Persoanele,
Editura All-Beck, Bucure ști, 2001, p.61

71răspunderea civil ă delictuală și cvasidelictual ă, teoria abuzului de drept în
dreptul socialist) consider ăm că fundamental în definirea abuzului de
drept este criteriul obiectiv, concretizat îns ă nu în exercitarea dreptului
subiectiv în concordan ță cu interesul social, ci pur și simplu în exercitarea
acestuia conform finalit ății conferite de legiuitor dreptului subiectiv în
cauză.
Se poate observa c ă am exclus din defini ția abuzului de drept
elementul subiect nu din motiv c ă acesta nu ar prezenta importan ță pentru
instituția în discu ție sau din motiv c ă nu ar fi incident în cazurile concrete
de abuz de drept, ci pentru c ă nesocotirea finalit ății conferite de legiuitor
unui drept subiectiv include ideea de rea-credin ță.
În concluzie, latura subiectiv ă nu va fi ignorat ă, ci inclus ă în
conținutul criteriului obiectiv, ea nefiind o condi ție constitutiv ă, de sine
stătătoare a existen ței abuzului de drept, ci mai degrab ă o condiție ad
probationem.

3. Așadar, din analiza aspectelor prezentate rezult ă că se impune s ă
achiesăm la defini ția dată în doctrina de drept al muncii130 acestei
instituții: abuzul de drept const ă în orice abatere de la finalitatea
socială a dreptului respectiv, caract erizându-se prin lipsa unei
justificări reale, prin absen ța unui motiv legitim .

130 I.T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , vol. II, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2003, p. 38.

724. Din punct de vedere al dreptului comparat trebuie observat c ă
doctrina a semnalat dou ă aspecte vizând propunerile de lege ferenda .
– Prima dintre acestea se refer ă la modalitate a – general ă sau
specială – de reglementare a a buzului de drept. S-a ridicat în acest sens
problema dac ă abuzul de drept trebuie s ă fie inserat într-o formul ă
generală în partea general ă a Codului civil ori în partea rezervat ă
obligațiilor sau, dimpotriv ă, reglementarea trebuie s ă privească aplicațiile
particulare ale abuzului de drept (în materie de proprieta te, de contracte,
de succesiuni, etc.)?131
Față această problemă legiuitorii din majoritatea țărilor au recurs la
utilizarea unei formule generale pentru reglementarea abuzului de drept și
l-au inserat în partea general ă a codurilor lor civile.
– A doua problem ă ridicată este dacă abuzul de drept trebuie definit
de legiuitor printr-un criteriu psihologic132 sau printr-un criteriu moral133

131 O. Ungureanu – Reflecții privind abuzul de drept și inconvenientele anormale de
vecinătate, Acta Universitatis Lucian Blaga, Nr. 1-2/2004, p. 38-39.
132 O astfel de reglementare se reg ăsește în Codul civil german (BGB) care în § 226
prevede c ă „Exercitarea unui drept este ilicit ă când are ca unic scop s ă aducă
prejudicii altuia ”. A se vedea pentru detalii B. Jaluzot – La bonne foi dans contracts.
Etude comparativ de droit francais, allemand et japonais, Editura Dalloz, Paris, 2001,
p. 51 și urm.
133 Această abordare apar ține Codului civil elve țian care stabile ște, la art. 2 c ă fiecare
este obligat s ă își exercite drepturile și să își execute obliga țiile conform regulilor de
bună-credință și că abuzul de drept nu es te protejat de lege.

73ori un criteriu social.134 În acest caz, doc trina a apreciat c ă accentul trebuie
să cadă asupra criteriului psihologic, adic ă intereseaz ă în primul rând
intenția de a vătăma sau de a prejudicia și ignorarea bunei-credin țe.135
În legisla ția româneasc ă această concepție ar putea fi sprijinit ă pe
art. 57 din Constitu ția României (revizuit ă)136 ce statueaz ă: „Cetățenii
români, cet ățenii străini și apatrizii trebuie s ă-și exercite drepturile și
libertățile constitu ționale cu bun ă-credință, fără să încalce drepturile și
libertățile celorlal ți.”

134 Acesta ar presupune c ă există abuz ori de câte ori dreptul nu este exercitat conform
destinației sale sociale. Acestui criteriu i se adaug ă și criterii economice, de c ătre unele
coduri, cum a fost Codul civil sovietic di n 1923 (art. 1) sau Codul civil cehoslovac din
1950 (art. 3).
135 O. Ungureanu – Reflecții privind abuzul de drept și inconvenientele anormale de
vecinătate, Acta Universitatis Lucian Blaga, Nr. 1-2/2004, p. 39.
136 Legea de revizuire a Constitu ției României nr. 429/2003, publicat ă în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicat ă de Consiliul
Legislativ, în temeiul art. 152 din Constitu ție, cu reactualizarea denumirilor și dându-
se textelor o nou ă numerotare. Legea de revizuire a Constitu ției României nr.
429/2003 a fost aprobat ă prin referendumul na țional din 18-19 octombrie 2003 și a
intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data public ării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hot ărârii Curții Constitu ționale
nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru conf irmarea rezultatulu i referendumului na țional
din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constitu ției României.

74CAPITOLUL 4. Natura juridic ă a abuzului de drept

I. Existen ța dreptului subiectiv – condi ție intrinsec ă a existen ței
instituției abuzului de drept.
A. Revenind la elementul de esen ță al institu ției abuzului de drept,
se poate observa c ă însăși sintagma “abuz de drept” semnific ă faptul că
fenomenul juridic desemnat prin ea implic ă existența unui drept subiectiv
a cărui exercitare se realizeaz ă în afara limitelor sale interne, prin
deturnarea lui de la scopul social și economic în vederea c ăruia a fost
recunoscut și garantat.137
1. a. Abuzul de drept nu este, a șa cum am mai ar ătat, posibil în lipsa
dreptului subiectiv. Fapta ilicit ă săvârșită independent de existen ța unui
drept subiectiv, chiar în condi țiile în care este aparent de legal ă și
conformă cu regulile de convie țuire social ă, nu reprezint ă un posibil abuz
de drept, ci, eventual, un delict civ il. De altfel, de vreme ce art. 1 și 2 ale
Decretului nr. 31/1954 precizeaz ă scopul pentru care sunt recunoscute
“drepturile civile” – în țelegând prin aceasta drepturile subiective în
general – și condițiile în care aceste drepturi sunt ocrotite de lege, rezult ă
fără putință de tăgadă că existența dreptului subiectiv este o condi ție sine
qua non a abuzului de drept.
b. Cerințele acestei prime condi ții a abuzului de drept conduc la
concluzia c ă abuzul de drept, fiind s ăvârșit întotdeauna în exercitarea unui
drept, el nu este niciodat ă „contrar con ținutului normativ (pozitiv) al legii,

137 I. Deleanu – op. cit., p. 78.

75preceptului normei juridice, fiind, cel pu țin sub aspect formal, în
concordan ță cu acesta”.138 Dacă actele de exercitare a dreptului nu ar fi
conforme conduitei stabilite de lege, nu ar exista abuz de drept, ci un fapt
ilicit comis în afara existen ței oricărui drept. Prin urmare, dac ă afirmăm că
abuzul de drept nu este – din punct de vedere formal – contrar preceptului
normei juridice, trebuie s ă concluzion ăm că, atunci când norma, prin
obligațiile expres precizate, postuleaz ă ea însăși scopul dreptului subiectiv
(aceste obliga ții sau unele dintre ele identificându-se astfel cu însu și
conținutul dreptului corelativ) neîndeplin irea lor, abaterea deci a dreptului
subiectiv de la destina ția lui, nu semnific ă săvârșirea unui abuz de drept,
prin încălcarea a tocmai ceea ce norma juridic ă prescrie.139

2. Teoria abuzului de drept este considerat ă, uneori, în literatura
juridică, ca un mijloc de “relativizare” a unor texte de lege, în scopul de a
împiedica aplicarea lor în anumite cazuri care intr ă în sfera de ac țiune a
acestora 140.
Insistând asupra faptului c ă drepturile subiective nu pot fi exercitate
în mod contrar interesului gene ral, într-o opinie se relev ă faptul că prin
această teorie se aduc o serie de limit ări unor drepturi, limit ări neprevăzute

138 I. Deleanu – op. cit., p. 78.
139 I.T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , vol. II, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2003, p. 39.
140 St. Cărpenaru, coordonator – Tratat de drept civil, Editura Academiei, Bucure ști,
1989 , vol. I, p. 253-254.

76de reglement ările respective141. De exemplu, cerând ca dreptul salariatului
de a denun ța unilateral contractul individual de munc ă să fie exercitat
astfel încât s ă nu dăuneze angajatorului, f ără vreun folos pentru salariat,
doctrina și jurispruden ța ar introduce o limitare neprev ăzută de
reglementarea dreptului de a demisiona cuprins ă în legisla ția muncii.

3. În concluzie, teoria abuzului de drept ar putea fi în țeleasă ca un
procedeu de echitate m oderatoare, la dispozi ția judecătorului, pentru a
impune titularilor drepturilor subiective o anumit ă modera ție în
exercitarea drepturilor, pent ru a preveni orice exces, f ără a exista îns ă
criterii prestabilite pentru aceasta și nici drepturi subiective sustrase a
priori controlului judec ătoresc.

II. Delimitarea abuzului de drept de fapta juridic ă ilicită.

A. Cu privire la natura juridic ă a abuzului de drept, în literatura
juridică nu există o părere unitar ă.
1. Unii autori, distingând abuzul de drept de fapta ilicit ă care
angajează răspunderea civil ă delictual ă, invocă faptul că, deși atât abuzul
de drept cât și fapta ilicit ă duc, deopotriv ă, la încălcarea normei juridice,
totuși în cazul abuzului de drept exist ă, cel puțin formal, un drept subiectiv

141 Ch. Perelman – Logique juridique. Nouvelle rhétorique, Paris, Dalloz, 1976, p. 79-
81.

77ce se manifest ă ca atare, pe când fapta ilicit ă delictual ă nu se întemeiaz ă
nici formal pe un asemenea drept, s ăvârșindu-se în lipsa total ă a
acestuia142.
2. Alți autori au sus ținut că totuși abuzul de drept nu se deosebe ște
de fapta ilicit ă143, deoarece abuzul este prezent în cazul dep ășirii limitelor
stabilite ale dreptului subiectiv . Când aceste limite sunt dep ășite, titularul
de drept se deplaseaz ă în domeniul ilicitului; acesta nu mai exercit ă nici
un drept subiectiv al s ău, nici existent nici aparen t, conduita sa fiind la fel
de ilicită ca și conduita celui care, înainte de a se afla în domeniul
ilicitului, nu se g ăsea în exercitarea vreunui drept144. Cu alte cuvinte, în
cazurile când limitele dreptului civil sunt dep ășite se transgreseaz ă în zona
lipsei oric ărui drept, deci în fa ța unei fapte ilicite ca re – în ipoteza
prezenței și a celorlalte condi ții stabilite de lege – angajeaz ă răspunderea
autorului la fel ca și săvârșirea oricărei alte fapte ilicite. Cu toate acestea,
trebuie subliniat c ă depășirea limitelor externe ale unui drept nu poate fi
considerat ă abuz de drept.

142 Gh. Fekete, S. Curticeanu – Exerci țiul drepturilor civile ale persoanelor fizice
numai potrivit cu scopul lor economic și social , Justiția nouă, Nr. 3/1965, p. 65.
143 Caracterizarea abuzului de drept ca o fapt ă ilicită este realizat ă și în: D. R ădescu –
Dicționar de drept privat, Editura Mondan ’94, Bucure ști , 1997, p. 1 ; M. Costin, M.
Mureșan, V. Ursa – Dicționar de drept civil , Editura Științifică și Enciclopedic ă,
București, 1980, p. 7-8; pe când unii autori consider ă că simpla no țiune de “abuz” este
sinonimă cu “fapta ilicit ă”: I. Pitulescu, P. Abraham și alții – Dicționar de termeni
juridici uzuali, Editura Na țional, Bucure ști, 1997, p. 13
144 R. Sanielevici – Teoria general ă a obligației, Iași, 1976, p.361

78
B. 1. Deși argumentarea de mai sus poate fi considerat ă
edificatoare, apreciem totu și că înlăturarea oric ărei deosebiri dintre abuzul
de drept și fapta ilicit ă care angajeaz ă răspunderea civil ă delictuală este cu
neputință. Neîndoielnic c ă și abuzul de drept apar e ca un fapt sau act ce
excede sferei licitului, dar între aceasta și fapta ilicit ă care angajeaz ă
răspunderea civil ă delictual ă există deosebiri ce nu permit o identificare
între ele.
O astfel de delimitare nu este de ordin pur teoretic, ci ea are
importante implica ții practice. Într-adev ăr, a admite c ă între cele dou ă
instituții nu exist ă nici o deosebire, înseamn ă, în realitate, a recunoa ște că
exercitarea abuziv ă a dreptului nu poa te atrage decât r ăspunderea civil ă
delictuală, în condi țiile care genereaz ă obligația de reparare a prejudiciului
cauzat, în cadrul acestei r ăspunderi.

2. Analiza comparativ ă a celor dou ă instituții va permite
demonstrarea faptului c ă între temeiurile și condițiile care stau la baza
răspunderii civile delictuale și a răspunderii în cazul abuzului de drept,
există într-adev ăr deosebiri care îndrituiesc concluzia c ă abuzul de drept
excede cadrului r ăspunderii civile delictuale.
a. O primă deosebire este legat ă de împrejur ările de fapt în care ia
naștere răspunderea civil ă delictuală.
Abuzul de drept este de neconceput f ără existența unui drept
subiectiv. În cursul exercit ării acestuia îns ă, titularul s ăvârșește mai mult
decât îi este permis de c ătre principiile sistemului de drept, trecând din

79domeniul licitului în domeniul ilicitului. Altfel se prezint ă situația în cazul
răspunderii civile delictual e. În cazul acestei r ăspunderi, autorul nu
pornește de la un drept subiectiv al s ău, fapta nu se mai întemeiaz ă pe nici
un drept, este ilicit ă prin ea îns ăși. Deci nu mai este vorba de dep ășirea
limitelor unui drept, ci de o lips ă de drept.
b. O altă deosebire, ce apare ca o consecin ță a celei precedente
(existența unui drept în cazul abuz ului de drept) rezid ă în aceea c ă delictul
civil reprezint ă un fapt ilicit ce implic ă încălcarea concret ă a unor norme
legale, iar abuzul de drept presupune deturnarea dreptului de la destina ția
sa și utilizarea sa contrar scopului economic și social recunoscut.145
c. A treia deosebire, este legat ă de sfera de aplicare a celor dou ă
instituții. Într-adev ăr, fapta săvârșită ca urmare a exercit ării abuzive a unui
drept, are relevan ță juridică și în ipoteza în care pr oduce altora simple
inconveniente, incomodit ăți sau șicane, ceea ce înseamn ă că domeniul de
aplicare a abuzului de drept este mai larg decât al r ăspunderii civile
angajată în urma unei fapte delictuale146, răspundere condi ționată de
producerea unui prejudiciu.
d. O altă diferență este aceea c ă delictul civil nu confer ă nici o
relevanță existenței sau inexisten ței unui motiv legitim, în timp ce abuzul
de drept presupune exercitarea dreptului f ără vreun interes legitim.147

145 C. Alexe – Rolul activ al judec ătorului și riscul abuzului de dr ept în procesul civil
român actual, partea a II-a – Rolul activ al judec ătorului român contemporan,
Pandectele române, Nr. 3/2005, p. 164.
146 Gh. Fekete, S. Curticeanu – op. cit., p. 67
147 C. Alexe – op. cit., p. 164.

80 e. În final, trebuie subliniat și faptul esen țial că abuzul de drept, spre
deosebire de fapta ilicit ă (delictual ă), poate ap ărea și în exercitarea unor
drepturi n ăscute din contracte, ceea ce va atrage r ăspunderea contractual ă
a titularului drepturilor respective.148
3. Abuzul de drept s ăvârșindu-se cu prilejul exercit ării unui drept
subiectiv și constând în dep ășirea limitelor acestuia, sau în exercitarea lui
într-un mod contrar normelor de convie țuire social ă sau intereselor
obștești, ar părea, la prima vedere, c ă nu poate fi realizat decât într-o
conduită pozitivă. Este evident c ă abuzul de drept se s ăvârșește în marea
majoritate a cazurilor printr-o conduit ă pozitivă, dar aceasta nu înseamn ă,
că abuzul de drept nu poate fi s ăvârșit și printr-o conduit ă negativă. Printr-
o asemenea conduit ă abuzul de drept poate fi s ăvârșit ori de câte ori
titularul, refuzând sau întârziin d exercitarea unui drept al s ău, prejudiciaz ă
interesele patrimoniale de ordin divers ale altor persoane, interesate astfel
în exercitarea la timp a acestor drep turi. Spre exemplu, profitând de
termenul de prescrip ție de trei ani, instituit de Legea nr. 168/1999 privind
conflictele de munc ă, în cazul r ăspunderii patrimoniale a angajatorului
pentru prejudicii produse personalului s ău, un salariat concediat ilegal se
adresează instanței abia dup ă doi ani și jumă
tate, fără a avea nici un
impediment, solicitând plata desp ăgubirilor cuvenite pentru întreaga
perioadă cât a fost lipsit de calitatea de salariat, și de drepturile salariale

148 C. Alexe – op. cit., p. 164.

81aferente. Având în vedere c ă asemenea desp ăgubiri pot include și dobânzi,
salariatul comite un abuz de drept prelungind cu inten ție perioada de
calcul a acestor dobânzi și cauzând astfel un prejudiciu angajatorului.

4. În concluzie, prin prisma aspectel or prezentate mai sus, în opinia
noastră se poate afirma f ără ezitare c ă nu există identitate între institu ția
abuzului de drept și fapta ilicit ă ce genereaz ă răspunderea civil ă
delictuală.

III. Abuzul de drept și noțiunea de cauz ă a actului juridic.

A. Pe lângă delimitarea clar ă a instituției abuzului de drept de fapta
ilicită ce genereaz ă răspunderea civil ă delictual ă se impune și o analiz ă
atentă a asemănărilor și deosebirilor dintre institu ția abuzului de drept și
noțiunea de cauz ă a actului juridic, în vederea delimit ării celor dou ă
instituții juridice.
– Pe de o parte, por nind de la defini ția actului juridic civil stricto
sensu , ca manifestare de voin ță a unei persoane f ăcută în scopul de a da
naștere la efectele juridice, adic ă de a crea, modifica și stinge raporturi
juridice149, trebuie s ă admitem c ă exercitarea abuziv ă a unui drept poate s ă
se concretizeze într-un act juridic.

149 L. Pop, „Teoria general ă a obligațiilor”, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 2000, pag.
28.

82- Pe de altă parte, una dintre condi țiile esențiale pentru validitatea
actului juridic o reprezint ă cauza acestuia, scopul s ău ce const ă în
obiectivul urm ărit la încheierea unui asemenea act. Acest scop este
elementul ce r ăspunde la întrebarea „de ce?” sau „pentru ce?” s-a încheiat
actul juridic civil. Pentru a fi valabil ă cauza actului juridic trebuie s ă
îndeplineasc ă, cumulativ, urm ătoarele condi ții: să existe, să fie reală, să fie
licită și morală150.

B. Rezultă că scopul actului juridic prezint ă o importan ță practică
deosebită, pentru urm ătoarele considerente:
– Prin intermediul „cauzei”, subi ectele actelor juridice atribuie
valoare de motiv determinant ori de element esen țial unei
anumite împrejur ări ori unui anumit aspect care, altfel, ar
rămâne lipsit de relevan ță juridică.
– În plus, prin condi țiile pe care trebuie s ă le întruneasc ă,
scopul ori cauza actului juridic constituie instrumentul juridic
prin care jurispruden ța asigură restabilirea legalit ății, dar și
respectarea bunelor moravuri și concordan ța actelor juridice
cu principiile de drept și cu ordinea public ă.

C. Revenind la teoria abuzului de drept, este necesar s ă reamintim
că printre criteriile folosite de doctrin ă în vederea determin ării acestei

150 G. Beleiu, „Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil”, Casa de editur ă și presă Șansa S.R.L., Bucure ști, 1993, pag. 146-148.

83instituții, se num ără: intenția de a v ătăma pe altul, reaua-credin ță și
absența unui motiv legitim în exercitarea dreptului151.
Față de toate aspectele prezenta te mai sus, suntem de p ărere că în
unele situa ții152, teoria abuzului de drept se suprapune teoriei cauzei
denunțării contractului. Acesta nu înseamn ă însă că, din punct de vedere a
teoriei dreptului civil se poate sus ține că există identitate între institu ția
abuzului de drept și noțiunea de cauz ă a actului juridic civil.

D. Fără a ignora interferen țele real existente între cele dou ă teorii se
impune îns ă să prezentăm clar elementele care le disting, astfel cum
acestea au fost conturate în doctrin ă153:

1. Teoria cauzei prive ște actele juridice în ge neral, mai ales sub
aspectul scopului mediat, concret, subiectiv și variabil al acestora, sub
aspectul voin ței interne, reale. Teoria abuzului de drept prive ște exercițiul

151 R. P. Vonica – Introducere general ă în drept , Editura Lumina Lex, Bucure ști, 2000,
pag. 439.
152 Cum ar fi materia încet ării contractului individual de munc ă din inițiativa uneia
dintre părți. Trebuie s ă admitem în acest caz c ă orice încetare a c ontractului individual
de muncă din inițiativa uneia dintre p ărți reprezint ă un act juridic, indiferent c ă el se
concretizeaz ă într-o decizie de concediere ori prin demisia salariatului. Concret, teoria
cauzei în situa ția enunțată constituie un caz particular de aplicare a principiului general
de drept al abuzului de drept.
153 I. Deleanu – Drepturile subiective și abuzul de drept , Editura Dacia, Cluj Napoca,
1988, p. 62.

84drepturilor subiective, în general sub aspectul scopului lor economic și
social.

2. Noțiunea de cauz ă conceput ă ca înglobând al ături de scopul imediat
– abstract, obiectiv și invariabil – și scopul mediat î și găsește aplicarea sub
o dublă condiție (de a se referi la o calitate ori fel de a fi a faptei sau
personalit ății însăși a contractantului și, cea de a doua, de a fi fost
cunoscut ori de natur ă a fi presupus cunoscut). No țiunea abuzului de drept
este circumscris ă altor condi ții.

3. Dacă nulitatea actului se poate întemeia și pe absen ța sau
inexistența cauzei – a scopului – abuzul nu poate fi imaginat f ăcând
abstracție de scopul dreptului s ubiectiv, deoarece el const ă tocmai în
abaterea dreptului de la scopul pentru care a fost recunoscut și garantat.

4. În sens larg vorbind, în țelegând prin „ fapt juridic ” și „act juridic ”,
putem afirma, c ă abuzul de drept este însu și „faptul ” în integralitatea lui,
iar cauza este doar un element al acestuia.

În concluzie abuzul de drept constituie o institu ție de sine
stătătoare care nu se confund ă cu noțiunea de cauz ă a actului juridic
civil.

85 Firește că o teorie general ă a abuzului de drept nu este complet ă
fără analiza răspunderii ce intervine în cazul s ăvârșirii unui altfel de abuz,
dar din ra țiuni metodologice – în principal datorit ă cerinței de a evita
anumite repeti ții – vom aborda problema r ăspunderii juridice în partea a
III -a a lucr ării, analizând corelativ atât r ăspunderea de drept comun cât și
elementele specifice acestei r ăspunderi în cazul în care abuzul de drept a
intervenit în cadrul raportului de munc ă154.

IV. Interesul și abuzul de drept

Un aspect inedit și neabordat în literatura juridic ă îl constituie
relația dintre drept și interes, mai exact în tre abuzul de drept și
posibilitatea exercit ării abuzive a unui interes.
Cu privire la promovarea abuziv ă a unui interes se impune a fi
clarificat dac ă exercițiul abuziv al unui interes constituie abuz de drept,
dacă intervine r ăspunderea și pe cale de consecin ță sancționarea unei
astfel de fapte.
Dreptul, prin natura sa c onstituie un interes juridice ște protejat,
arătându-se c ă la baza dreptului subiectiv se afl ă ideea de interes.155
Simpla existen ță a unui interes nu implic ă automat existen ța unui drept,

154 A se vedea infra Partea III.
155 M. Djuvara – Teoria general ă a dreptului (Enc iclopedia juridic ă), vol. II, Editura
Socec & Co, Societate anonim ă, București, 1930, p. 334.

86deoarece exist ă o serie de interese care nu sunt drepturi.156 Din ansamblul
intereselor devin drepturi acelea care beneficiaz ă de protec ție legală:
acelea pentru care legea a intervenit și le-a transformat în interese
legitime, și, în plus, a oferit subiectului (persoanei) care avea acel interes
mijloace juridice în vederea valorific ării și realizării acelui drept.157
Achiesând la opinia doctrinei care a ar ătat că nu se poate re ține că
noțiunea de drept subiectiv implic ă exclusiv ideea de interes158, trebuie
totuși admis c ă de vreme ce la baza oric ărui drept subiectiv se afl ă un
interes, nu se poate considera c ă reciproca ar fi valabil ă, deoarece nu orice
interes implic ă în mod necesar un drept, fiind a șadar protejat juridic.
Față de aceste considerente rezult ă că exercițiul abuziv al unui
interes nu poate constitui un a buz de drept, ci poate îmbr ăca cel mult –
dacă este de natur ă să producă, cu vinov ăție, un prejudiciu – forma unei
fapte ilicite, de vreme ce titularul s ău a acționat fără drept sau, în m ăsura
în care nu produce efecte juridice ni ci nu se poate lua în considerare
sancționarea unei astfel de manifest ări.
De altfel, pornind de la elemen tele constitutive ale abuzului de
drept: elementul subiectiv și elementul obiectiv, se poate observa c ă în
cazul promov ării unui interes, care nu se bucur ă de protec ție juridică, este
imposibil ă identificarea vreunei finalit ăți legale a acestui interes, pentru

156 Spre exemplu interesul unei pers oane de a nu în deplini obliga țiile la care s-a obligat
printr-un contract ori interesul fiec ărui salariat de a ob ține un salariu cât mai mare.
157 M. Djuvara – op. cit., p. 335.
158 N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea – Teoria general ă a dreptului , ediția 2, Editura
All Beck, Bucure ști, 2005, p. 281.

87simplul motiv c ă legiuitorul nu a intervenit în nici un fel în protec ția ori
recunoașterea respectivului interes, și pe cale de consecin ță nici nu au fost
fixate prin lege limite extern e ori interne ale interesului.
În concluzie, nu se poate pune problema abuzului de drept atunci
când este promovat a buziv un interes.

88PARTEA a II-a. Abuzul de drept în dreptul muncii

CAPITOLUL 5. Aspecte generale

I. Sediul materiei
A. În ceea ce prive ște dreptul muncii, în prezent trebuie avut în
vedere, în primul rând faptul c ă dreptul civil – din care de altfel a izvorât
prin desprindere din locatio operarum contractul individual de munc ă –
constituie dreptul comun pentru dreptul muncii.159 Prin urmare temeiurile
de drept ce contureaz ă de lege lata teoria abuzului de drept în dreptul civil
sunt aplicabile și în dreptul muncii. Norma de principiu din art. 3,
Decretul nr. 31/1954, care consacr ă această instituție în dreptul românesc,
nefiind incompatibil ă cu specificul raporturilor de munc ă, rezultă că
abuzul de drept poate interveni și pe tărâmul dreptului muncii.

B. 1. În plus fa ță de textele de lege an alizate deja, în aceast ă
materie, beneficiem și de un temei juridic special, art. 8 alin. (1) Codul
muncii, text ce consacr ă principiul bunei credin țe pe tărâmul raporturilor
de muncă: „Relațiile de munc ă se bazeaz ă pe principiul consensualit ății și
al bunei-credin țe.” Or, – în condi țiile în care referitor la institu ția abuzului

159 I.T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , vol. I, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2003, p. 100; Al. Athanasiu, L. Dima – Dreptul muncii, curs universitar, Editura All
Beck, Bucure ști, 2005, p. 23.

89de drept s-a stabilit clar c ă avem de a face cu dou ă elemente de esen ță :
elementul obiectiv și elementul subiectiv (reaua-credin ță) -, este evident
că și în materia dreptului muncii se poate spune c ă este consacrat ă legal
interdicția săvârșirii unui abuz de drept.

2. Reglement ări asemănătoare ale principiului bunei – credin țe în
raporturile de munc ă se regăsesc și în:
a. Codul muncii francez care la art. 120 – 4 prevede c ă “Executarea
contractului de munc ă se realizeaz ă cu bună credință”.160
b. Codul muncii bulgar161 care la art. 8 „Exerci țiul drepturilor și
obligațiilor referitoare la munc ă” prevede c ă „(1) Drepturile și
obligațiile referitoare la munc ă vor fi exercitate cu bun ă-credință,
potrivit cerin țelor legii. (2) Buna credin ță în exercitarea drepturilor
referitoare la munc ă va fi prezumat ă până la proba contrarie. ”
c. Codul muncii din Federa ția Rusă care la art. 21 stabile ște,
printre alte drepturi și obligații principale ale salaria țiilor și obligația de
a își îndeplini îndatoririle rezu ltând din contractul de munc ă cu bună-
credință.
d. Legislația muncii din Tanzania, unde Actul din 2004 privind
angajarea și relațiile de munc ă stabilește la art. 3 c ă principalele teme
ale acestei norme sunt: promovarea dezvolt ării economice prin

160 Acest text a fost inserat în Cod prin art. 168 din Legea nr. 2002-73 din 17 ianuarie
2002, publicat ă în Jurnalul Oficial din 18 ianuarie 2002.
161 B. Vartolomei – Informații referitoare la Codul muncii din Bulgaria , Revista
română de dreptul muncii, Nr. 1/2006, p. 239.

90eficiență, productivitate și justiție socială și asigurarea unui cadru legal
pentru rela ții de munc ă oneste și a unor standarde minime privind
condițiile de munc ă.

3. Deși este remarcabil demersul legiui torului care, prin art. 8 Codul
muncii a instituit, pentru prima dat ă, în mod expres, buna-credin ță ca un
principiu al raporturilor de munc ă162, este regretabil ă eliminarea textului
art. 18 din vechiul Cod al munc ii (Legea nr. 10/1972) ce instituia
„protecția drepturilor persoanelor încadrate în munc ă împotriva
oricăror manifest ări de subiectivism, abuz sau arbitrariu”. Această
normă, spre deosebire de textul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 53/2003,
instituia expressis verbis interdicția abuzului de drept, ceea ce oferea
temeiul juridic pentru sanc ționarea abuzului și implica și ideea
elementului obiectiv, deturnarea dr eptului de la finalitatea conferit ă de
legiuitor.

C. 1. În ceea ce prive ște natura r ăspunderii pentru s ăvârșirea unui
abuz de drept în drep tul muncii se impune urm ătoarea precizare: analizând
abuzul de drept comparativ cu fapta ilicit ă care angajeaz ă răspunderea
civilă delictual ă, demonstrând condi țiile deosebite care stau la baza lor,
trebuie învederat faptul c ă teoria abuzului de drept nu este specific ă numai
dreptului civil, ea fiind cunoscut ă și în dreptul muncii. Și pe acest t ărâm,
al legisla ției muncii, natura r ăspunderii pentru s ăvârșirea unui abuz de

162 I.T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , vol. I, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2003, p. 94.

91drept va fi determinat ă de natura dreptului abuziv exercitat, putând
interveni, dup ă caz, fie r ăspunderea disciplinar ă, fie răspunderea
patrimonial ă, fie ambele, cumulat.

2. a. Cu privire la defini ția dată abuzului de drept este de re ținut că
acea condi ție a inexisten ței unui motiv legitim, a fost consacrat ă tocmai pe
tărâmul raporturilor de munc ă, și anume în materia încet ării contractului
individual de munc ă din inițiativa uneia din p ărți. Concret, s-a ar ătat că
exercitarea dreptului de a denun ța contractul individual de munc ă va fi
considerat ă ca legitim ă sau abuziv ă, după cum își va găsi sau nu
justificarea într-un motiv real163.
b. În doctrina francez ă de dată mai recent ă, a fost dezvoltat ă această
noțiune a motivului legitim, ar ătându-se c ă la baza desfacerii contractului
individual de munc ă trebuie s ă se găsească întotdeauna o cauz ă reală
(obiectivă, existentă, exactă) și serioasă164.
c. Pornind de la aceast ă teorie, este de re ținut că, indiferent de
modul în care sunt reglementate dr epturile specifice raporturilor de
muncă, instanțele chemate s ă se pronun țe, vor trebui s ă analizeze toate
aspectele consacrate anterior de practic ă și doctrină. Altfel spus, limitarea,
spre exemplu, a situa țiilor de desfacere a contr actului individual de munc ă

163 R.A. Florescu – Încetarea contractului individual de munc ă și teoria abuzului de
drept , Tipografia G. Albrecht, Bucure ști, 1937, p.137
164 G . L . C aen, J. P élli sie r – Droit du travail , Editions Dalloz, Paris, 1992, p.268 și
urm.

92ori, dimpotriv ă, stabilirea unor temeiuri generale de denun țare a
contractelor individuale de munc ă nu vor modifica obliga ția instanțelor de
a analiza o decizie unilateral ă a angajatorului, de co ncediere a salariatului,
atât sub aspectul legalit ății sale, dar și sub aspectul temeiniciei cauzei sale.

II. Drepturi din con ținutul raportului de munc ă nesusceptibile
de abuz.
A. Caracterul special al dreptu rilor nesusceptibile de abuz.
1. Abuzul de drept nu poate fi re ținut, însă, în exercitarea acelor
drepturi pe care legea le las ă la latitudinea exclusiv ă a titularului lor, în
situația analizat ă de noi, a uneia dintre p ărțile contractului de munc ă.
Prin urmare, de și existența dreptului subiectiv reprezint ă una dintre
condițiile abuzului de drept, aceasta nu înseamn ă însă că orice drept
subiectiv este susceptibil de abuz. Exist ă anumite drepturi, absolute sau
discreționare al c ăror exerci țiu nu poate genera niciodat ă răspunderea
pentru săvârșirea unui abuz de drept a titula rului, deoarece folosirea lor
implică o apreciere exclusiv personal ă.

2. a. În aceasta categorie au fost incluse, de c ătre doctrina din trecut
un număr mic de drepturi165: dreptul de a revoca o dispozi ție testamentar ă

165 M. Eliescu – Răspunderea civil ă delictual ă, Editura Academiei, Bucure ști, 1972,
pag. 170.

93sau o dona ție; dreptul de a dispune din cauz ă de moarte de cotitatea
disponibil ă; dreptul p ărinților de a consim ți la înfierea copilului lor.
b. Literatura de specialitate de dată mai recent ă166 sporește – fapt
susceptibil de critici, dup ă părerea noastră – numărul drepturilor din
această categorie: dreptul de a c ontracta sau a nu contracta167; dreptul de a
răspunde prin pres ă; dreptul de a consim ți la căsătorie; dreptul p ărinților
de a consim ți la înfierea copilului lor; drep tul de a dobândi coproprietatea;
dreptul de a revoca mandatul; dreptul decurgând din unele servitu ți;
dreptul de revocare a dona țiilor; dreptul la nume, demnitate, onoare;
dreptul la intimitatea vie ții personale; drepturi pers onale nepatrimoniale de
autor al unei opere și de inventator; dreptul de a dispune în limita cotit ății
disponibile.
c. Dintre aceste exemple men ționate ar putea r ămâne, îns ă, în urma
unei analize atente ca drepturi nesus ceptibile de abuz numai unele dintre
drepturile personale nepatrimoniale.
Rațiunea pentru care doctr ina a ajuns la aceast ă concluzie este
faptul că ele sunt strâns lega te de persoana uman ă sau faptul c ă folosirea

166 I. Deleanu – op. cit., p. 82 ; M. Costin, M. Mure șan, V. Ursa în Dicționar de drept
civil, Editura Stiin țifică și Enciclopedic ă, București, 1980, p. 7-8, men ționează și
dreptul oric ărui coproprietar de a cere oricând lichidarea st ării de coproprietate și
individualizarea cotei sa le din bunurile aflate în proprietate comun ă .
167 Dacă nu este vorba, prin ipotez ă, de un contract numit (reglementat) având un
singur furnizor.

94lor implic ă o apreciere exclusiv personal ă168. Fac parte din aceast ă
categorie, spre exemplu:
– dreptul la nume, la onoare și reputație (drepturi întemeiate pe
dispozițiile Decretului nr. 31/1954), dar și
– drepturile personale consacrate de Constitu ția României169
(libertatea de exprimare – art. 30; libert atea întrunirilor – art. 39; libertatea
conștiinței – art. 29; dreptul la via ță și la integritate fizic ă și psihică – art.
22).
Nici acest caracter, îns ă (de drept personal nepatrimonial) nu este
definitoriu pentru drepturile nesusceptibile de abuz170.
Unii autori au considerat c ă temeiul calific ării unora dintre
drepturile subiective ca discre ționare nu este întotdeauna caracterul lor
strict personal. Asemenea drepturi nu sunt susceptibile de abuz întrucât
deturnarea lor, fie c ă se realizeaz ă prin exercitarea sau prin neexercitarea
dreptului, de la scopul în vederea c ăruia au fost consacrate de legiuitor, nu
se poate realiza din punct de vedere material realiza.
Concluzia ar fi c ă există anumite drepturi subiective care nu se pot
realiza obiectiv, chiar dac ă subiectiv titularii lor și-ar propune deturnarea
acestor drepturi de la scopul pentru care au fost recunoscute171.

168 M. Eliescu – Răspunderea civil ă delictual ă, Editura Academiei, Bucure ști, 1972,
p.170
169 Astfel cum a fost revizuit ă în anul 2003. A se vedea supra detalii despre norma de
revizuire.
170 A se vedea pentru dezvolt ări I. Deleanu – op. cit., p. 90-92
171 I. Deleanu – op. cit., p.93

95 B. Enumerarea drepturilor din con ținutul raportului de
muncă nesusceptibile de abuz.

1. În materia rela țiilor de munc ă abuzul de drept nu poate interveni
cu privire la acele drepturi pe care legiuitorul le las ă la aprecierea
exclusivă a uneia dintre p ărțile contractului de munc ă, nici chiar instan ța
judecătorească nefiind în m ăsură să cenzureze o atare ini țiativă.

2. Cu titlu de exemplu, în aceast ă categorie, doctrina a inclus:
– dreptul salariatului de demisiona, ie șind din contractul s ău
de munc ă încheiat pe durat ă nedeterminat ă (evident cu
respectarea obliga țiilor legale referitoare la preaviz ori la
forma scris ă a notificării) 172 ;
– dreptul angajatorului de a- și stabili fără nici o ingerin ță cifra
de afaceri (care are efecte și asupra situa ției salaria ților
săi)173;
– dreptul salariatului de a dispune de salariul s ău174;
– dreptul salariatului de a solicita pensionarea;

172 A se vedea I.T. Ștefănescu – Tratat elementar de drept al muncii, Editura Lumina
Lex, Bucure ști, 1999, p. 259.
173 I.T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , vol. II, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2003, p. 46.
174 Convenția Organiza ției Interna ționale a Muncii nr. 95/1949 privind protec ția
salariului, instituie la art. 6 interdic ția celui care angajeaz ă “să restrângă în orice fel
libertatea lucr ătorului de a dispune dup ă voia sa de propriul salariu.”

96- dreptul salariatului de a refuza modificarea conven țională a
contractului s ău individual de munc ă, altfel spus dreptul
salariatului de a refuza propunerea angajatorului s ău în ceea
ce privește încheierea unui act adi țional la contractul
individual de munc ă;
– dreptul angajatorului de a întocmi regulamentul de
organizare și funcționare175.
Cu excep ția drepturilor nesusceptibile de abuz, prezentate mai sus,
putem întâlni exerci țiul abuziv al drepturilor în toate materiile specifice
dreptului muncii: încheierea cont ractului de munca, executarea
contractului de munc ă, suspendarea contractului de munc ă, încetarea
contractului de munc ă, în materia r ăspunderilor specifice ș.a.

3. În concluzie, apreciem c ă au caracter discre ționar urm ătoarele
drepturi:
– în ceea ce îi prive ște pe salaria ți: dreptul salaria ților de a
demisiona, de a dispune de drepturile salariale, de a refuza modificare
bilaterală a contractului individual de munc ă, de a solicita pensionarea;
– în ceea ce îl prive ște pe angajator: dreptul de a decide cu privire la
cifra de afaceri și cu privire la con ținutul regulamentului de organizare și
funcționare.

175 În măsura în care în regulamentul de organizare și funcționare s-ar introduce
reglement ări care ex lege sunt proprii regulamentului inte rn sau contractului colectiv
de muncă, încălcându-se obliga ția de negociere cu partenerul social ori, dup ă caz, pe
cea de consultare, ar fi vorba de un ac t ilegal, iar nu de un abuz de drept.

97III. Interesul și contractele de munc ă
Spre deosebire de situa ții raporturilor juridice civile, raporturile de
drept al muncii, în mod deosebit cele colective, implic ă o situație aparte în
ceea ce prive ște promovarea unui interes, întrucât promovarea acestor
interese beneficiaz ă de protec ție juridică176.
În materia contractelor de munc ă, indiferent c ă este vorba despre
contractele individuale ori co lective, întâlnim manifest ări ale unor simple
interese:
– în faza precontractual ă, atunci când p ărțile negociaz ă încheierea
unui contract individual ori colectiv de munc ă și, de asemenea
– cu ocazia negocierii unor modific ări conven ționale ale acestor
contracte.
O particularitate a abuzului de dr ept în contextul raporturilor de
muncă este aceea c ă un drept poate fi din punc t de vedere conceptual
integrat într-un conflict de interese . În momentul în care se negociaz ă
colectiv nu poate fi re ținut încă un conflict, dar p ărțile își promoveaz ă
totuși interesele. Concret, dreptu l nu este integrat ca o faz ă a conflictului

176 Spre deosebire de situa ția dreptului civil unde afirmar ea unor interese exagerate cu
ocazia negocierii unui contract nu este de natur ă să producă vreun rezultat d ăunător
cuiva (singurul efect constând în inexisten ța acordului de voin țe și, pe cale de
consecință, a inexisten ței unui contract), în dreptul muncii promovarea unor preten ții
exagerate nu numai c ă reprezint ă o exercitare abuziv ă a unui drept (dreptul la
negociere), dar, cel pu țin în materia rela țiilor colective de munc ă, este de natur ă să
conducă la conflicte de interese și la prejudicii produse celeilalte p ărți contractante
(partenerului social).

98de interese, ci este consacrat pent ru promovarea anumitor interese; legea
stabilește modalitatea de negociere colectiv ă ori, după caz, individual ă și
concomitent consacr ă și anumite drepturi și obligații, ca făgaș pentru
promovarea intereselor respective.
În acest context se pot distinge dou ă situații:
– Atunci când dreptul este incident în procesul și pe parcursul
promovării unor interese, în cadr ul negocierii colective și/sau individuale,
și constă în obliga ția / dreptul angajatorului de a negocia și obligația /
dreptul salariatului de a solicita și purta o astfel de negociere177;
– Atunci când în cadrul promov ării unor interese, se reg ăsește o
suită de drepturi impuse de legiuitor (dreptul patronului de a fi anun țat cu
48 de ore anterior declan șării conflictului, dreptul de a solicita un r ăspuns
la revendic ări, dreptul la grev ă etc.).178
Evident c ă nu s-ar putea sus ține că astfel de drepturi nu ar pasibile
de exercitare abuziv ă, pe motiv c ă ele, formal, sunt integrate unui conflict
de interese.
În concluzie, trebuie subliniat c ă acele ipoteze de abuz de drept
reținute în cadrul promov ării unor simple interese, nu se întemeiaz ă pe

177 O astfel de situa ție nu este specific ă numai legisla ției muncii, ci intervin astfel de
cazuri și în dreptul comun, atunci când în faza precontractual ă și faza de negociere
părților le revin anumite drepturi și obligații impuse de lege.
178 Ipoteza conflictului de interese este specific ă numai dreptului muncii, fa ță de
împrejurarea c ă un conflict de interese este specific numai rapor turilor de munc ă.

99ideea că afirmarea unui interes poate îmbr ăca forma unui abuz de drept179,
ci pornesc de la premisa existen ței unor drepturi concre te stabilite de lege
în vederea reglement ării legale a cadrului în care se poate manifesta
afirmarea unor interese.

IV. Norme interna ționale și comunitare în materia abuzului de
drept
A. Norme interna ționale referitoare la abu zul de drept în dreptul
muncii.
1. Trebuie în primul rând ar ătat că normele interna ționale
nu ne ofer ă nici o reglementare clar ă, expressis verbis , a interdic ției
abuzului de drept în exercitarea drep turilor rezultate din contractele de
muncă. Din analiza textelor interna ționale se pot identifica îns ă câteva
reglement ări care ar putea constitui sediul materiei, la nivel interna țional,
pentru institu ția abuzului de drept.

2. La nivel interna țional institu ția abuzului de drept nu este
reglementat ă, cu titlu general. Cu toate acestea, în cuprinsul normelor
speciale de drept interna țional al muncii se fac, de asemenea unele referiri
la abuzul de drept.

179 După cum s-a ar ătat supra, o condi ție esențială a abuzului de drept o constituie
existența unui drept subiectiv, iar nu a unui interes.

100a. O astfel de reglementare exist ă în legătură cu încetarea
contractului individual de munc ă. Conven ția nr. 158/1982180 privind
încetarea angaj ării, care în cuprinsul art. 4 face referire, indirect, la
desfacerea abuziv ă din inițiativa angajatorului a contractului de munc ă,
impunând necesitatea unui motiv serios, justificat pentru încetarea
relațiilor de munc ă: „Un salariat nu poate fi concediat f ără a exista un
motiv valid al concedierii legat de ap titudinile ori de conduita salariatului
ori întemeiat pe cerin țele opera ționale ale întreprinderii, entit ății ori
serviciului ”.181
Aceeași Convenție stabile ște la art. 9 ideea de termen ”rezonabil“
în interiorul c ăruia ar putea fi contestat ă de către angajat o atare m ăsură
unilateral ă.182 Or aprecierea asupra caracterul ui rezonabil al unui termen
se poate realiza numai prin prisma teor iei abuzului de drept, aceasta fiind
singurul reper de calificare a unui termen drept „rezonabil”.183

b. Convenția nr. 95/1949 privind protec ția salariului184 statuează

180 Neratificat ă de România.
181 A. Popescu – Dreptul interna țional al muncii , Editura Holding Reporter, Bucure ști,
1998, p. 263.
182 Conventions et recommandations internationales du travail , vol. I, Publications du
Bureau International du Travail, Geneva, 1985, p. 172 și urm.
183 A se vedea pentru dezvolt ări ale con ținutului acestei conven ții O. Ținca – Despre
cauza real ă și serioasă la concedierea pentru motive ce țin de persoana salariatului ,
Revista de drept comercial, Nr. 9/2005, p. 91 – 92.
184 Ratificată de România la data de 6 iunie 1973.

101măsuri pentru înl ăturarea unor practici abuzive în materie.185 Acesta
prevede la art. 4 c ă “În cazurile în care este permis ă plata par țială în
natură a salariului, vor fi luate m ăsuri corespunz ătoare pentru ca: a)
prestațiile în natur ă să foloseasc ă personal lucr ătorului și familiei sale și
să fie conforme cu interesele acestora; b) valoarea acestor presta ții să fie
justă și rezonabil ă.” Și în acest text utilizarea no țiunii de “just și
rezonabil” implic ă interdicția abuzului de drept, deoarece numai prin
aplicarea acestei teorii se poate asi gura respectarea unei astfel de norme
internaționale.
Art. 12 din aceea și Convenție se raporteaz ă de asemenea la ideea de
“rezonabil” stabilind c ă “La desfacerea contractelor de munc ă, lichidarea
finală a întregului salariu datorat va fi efectuat ă în conformitate cu
legislația națională, cu prevederile unui contract colectiv ori cu cele ale
unei hotărâri arbitrale sau, în lipsa aces tora, într-un termen rezonabil,
ținându-se seama de dispozi țiile contractului individual de munc ă.”

185 A. Popescu – op. cit., p. 267.

102B. Norme comunitare referitoare la abuzul de drept în dreptul
muncii.

1. Art. 54 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene186
instituie, în mod expres interdic ția abuzului de drept, stabilind c ă „Nici o
dispoziție a prezentei Carte nu trebuie interpretat ă ca implicând un drept
oarecare de a desf ășura o activitate sau de a îndeplini un act ce are ca
obiectiv distrugerea de drepturi și libertăți recunoscute prin prezenta
Cartă sau de a aduce drepturilor și libertăților limitări mai ample decât
cele prevăzute în prezenta Cart ă.”187
O astfel de consacrare legal ă a institu ției abuzului de drept nu
constituie îns ă o premier ă în peisajul legislativ comunitar, deoarece textul
în cauză reprezint ă o reluare a art. 17 -„ Interzicerea abuzului de drept ” din
Convenția pentru ap ărarea Drepturilor Omului și a Libert ăților
fundamentale188.

186 Carta drepturilor fundament ale a Uniunii Europene a fost adoptat ă la Nisa în anul
2000 și a fost publicat ă în Jurnalul Oficial C 364 din 18.12.2006, p. 0001 -0022. Ea
este parte integrant ă și a proiectului Constitu ției pentru Europa, ea constituind, concret
Partea a II-a a acestu i act fundamental.
187 A se vedea pentru detalii despre acest document comunitar A. Popescu, N.
Voiculescu – Dreptul social european , Editura Funda ției România de Mâine,
București, 2004, p. 204.
188 Conven ția pentru ap ărarea Drepturilor Omului și a Libert ăților fundamentale,
semnată la Roma, în 1950, a fost ratificat ă de România prin Legea nr. 30/1994,
publicată în “Monitorul of icial al României” nr. 135 din 31 mai 1995, astfel cum
fusese amendat ă până la acel moment. Ulterior, prin Legea nr. 79/1995 a fost ratificat

103 2. Trebuie observat ă, modalitatea aparte pr in care, la nivelul
normelor comunitare, este transpus principiul general al interdic ției
abuzului de drept.
a. Cum am mai ar ătat, în doctrin ă, abuzul de drept este definit ca
reprezentând o abatere de la finalitatea social ă a unui drept,
caracterizându-se prin lipsa unei justific ări reale, prin absen ța unui motiv
legitim.189 Esența instituției rezidă așadar în existen ța unui drept subiectiv,
dar nu se pune problema existen ței unui drept abuziv în sine – nu este, de
altfel de conceput ca dreptul s ă fie abuziv el însu și – ci exercitarea lui.
b. Între defini ția prezentat ă și textul comunitar exist ă însă deosebiri,
unele chiar de esen ță. Acest fapt este îns ă explicabil, ținând cont de
dihotomia ce intervine între cele dou ă mari ramuri de drept, dreptul public
și dreptul privat, dihotomie ce presupune o serie de tr ăsături distincte, de
deosebiri, unele chiar de esen ță.
Exist ă, de altfel opinia lui Aristotel care, deosebit de plastic și
relevant puncteaz ă aceste deosebiri, pornind de la ideea c ă dreptul
(justiția) are un aspect comutativ și unul distributiv. Justi ția comutativ ă
privește raporturile dintre particul ari (dreptul privat), de esen ța sa este
egalitatea, stabilirea unei reciprocit ăți, fiecare trebuind s ă primeasc ă exact
contravaloarea a ceea ce a oferit. Justi ția distributiv ă are în vedere

și Protocolul nr. 11 de m odificare a textului Conven ției. A se vedea, pentru detalii A.
Popescu, N. Voiculescu – op. cit., p. 23 – 28; O. Ținca – Drept social comunitar ,
Editura Lumina Lex, Bucure ști, 2002, p. 8 – 9.
189 A se vedea I. T. Ștefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. II, Editura Lumina Lex,
București, 2004, pag. 38.

104raporturile dintre colectivitate și indivizi (dreptul public), nemaifiind
vorba despre o balan ță, ci de o autoritate ce fixeaz ă, în funcție de anumite
criterii compensa ția ce trebuie oferit ă.190
Având în vedere, a șadar, faptul c ă dreptul public instituie norme
referitoare la interesul general și dreptul privat instituie norme referitoare
la interesul particular, observ ăm că incidența abuzului de drept în
raporturile juridice de drept public este redus ă, dat fiind interven ția în
aceste raporturi a unei for țe cu caracter coer citiv, prin esen ța sa. Aceast ă
situație se datoreaz ă și faptului c ă instituția abuzului de drept constituie o
creație născută pe tărâmul dreptului privat tocmai ținând cont de specificul
acestei ramuri de drept, de egalitatea p ărților în aceast ă materie, și de
faptul că î n r a p o r t c u a c e a s t ă egalitate se justific ă impunerea unui
principiu ce are în vedere îmbinare a intereselor particulare cu cele
generale.
În ceea ce prive ște dreptul comunitar, trebuie ar ătat că din punct de
vedere formal, acesta apar ține dreptului interna țional public, dar prezint ă
și anumite tr ăsături străine acestei ramuri, având – prin prisma unor
reglement ări ale sale – și un caracter intern (fiind de altfel un drept intern
comun al Statelor membre).191

190 A se vedea N. Popa – Teoria general ă a dreptului, Editura All Beck, Bucure ști,
2002, pag.117.
191 A se vedea C. Lefter – Drept comunitar institu țional, Editura Luceaf ărul,
București, 2003, p.45.

105 3. a. Ceea ce reglementarea comunitar ă înțelege prin abuz de drept
reprezintă mai degrab ă o regulă de interpretare a unei norme juridice (în
speță, a Cartei drepturilor fundamenta le) – prin care legiuitorul încearc ă,
în mod oficial, s ă realizeze o mijlocire între drept și realitatea social ă192 -,
decât o consacrare a ideii de abuz de drept, asigurându-se practic corecta
aplicare a normei respective.
Aceast ă regulă stabilește expres c ă intenția reală a legiuitorului la
nivel european nu este aceea de a cons acra – în folosul nici unei institu ții,
nici unui organism, agen ție a Uniunii Europene ori stat membru – un drept
de a încălca sau limita drepturile și libertățile recunoscute prin Cart ă.
b. Apreciem c ă această prevedere nu este de natur ă să instituie
principiul interdic ției abuzului de drept, pentru urm ătoarele considerente:
– Astfel cum am ar ătat deja, s ăvârșirea unui abuz de drept
implică o acțiune sau o inac țiune, în sensul de moda litate de exercitare a
unui drept. Or, defini ția legiuitorului comunitar face în primul rând
referire la ideea de „drept de a …..desf ășura o activitate …. de a îndeplini
un act … de a aduce limit ări …” , negându-se existen ța unui astfel de drept.
Această modalitate de reglem entare nu este îns ă cea optim ă, deoarece:
• pe de o parte nu se raporteaz ă la ideea de exerci țiu abuziv al
dreptului, ci la inexisten ța unui drept de a s ăvârși un abuz de
drept;
• pe de altă parte, de vreme ce se stipuleaz ă clar că nimeni nu
are dreptul de a s ăvârși un abuz de drept, persoana care

192 A se vedea N. Popa, Teoria general ă a dreptului, Editura All Beck, Bucure ști,
2002, pag.230.

106încalcă o astfel de norm ă săvârșește o faptă ilicită, un delict,
deoarece ac ționează fără drept. Practic, orice înc ălcare a unui
text de drept pozitiv constituie o fapt ă ilicită, iar nu un abuz
de drept.
– Instituția abuzului de drept a fost conturat ă în primul rând
de doctrin ă, apoi de jurispruden ță și numai într-o mic ă măsură de lege. Ea
s-a născut din nevoia de a institui o serie de principii, de reguli referitoare
la modalitatea de exercitare a unor dr epturi. În conformitate cu aceast ă
teorie orice exercitare a unui drept realizat ă cu încălcarea principiilor
exercitării sale (adic ă cu nesocotirea legii și moralei; cu rea-credin ță; cu
depășirea limitelor acestuia; prin nesocotirea scopului economic și social
pentru care a fost recunoscut) echivaleaz ă cu exercitarea abuziv ă a
dreptului subiectiv civil193.
Cu privire la dep ășirea limitelor unui drept, atunci când actul
săvârșit de titularul dreptului subiectiv se situeaz ă în limitele externe ale
dreptului s ău, suntem pur și simplu în prezen ța unui act de exercitare a
dreptului. Dac ă actul săvârșit trece dincolo de limitele externe ale
dreptului subiectiv, suntem în prezen ța unui act s ăvârșit fără drept, adic ă a
unei împrejur ări caracterizate prin inexisten ța dreptului, fiind esen țială
pentru caracterizarea unui act sau fapt ca fiind abuz de drept numai depășirea limitelor interne ale dreptului respectiv
194.

193 Gh. Beleiu – Drept civil român . Introducere în dreptul civil . Subiectele dreptului
civil, Editura Șansa, Bucure ști, 1993, p. 81.
194 A se vedea în acest sens și G. Boroi – Drept civil. Partea general ă, Ediția a II-a
revizuită și adăugită, Editura All Beck, Bucure ști, 1999, p.61.

107Rezultă că „distrugerea (încălcarea) de drepturi și libertăți”
echivaleaz ă cu depășirea limitelor externe ale a celor drepturi, fapt care
însă excede sferei abuzului de drept, constituind o fapt ă ilicită.
– Referitor la „ limitarea unor drepturi și libertăți” trebuie
subliniat c ă aceasta constituie practic numai un efect al s ăvârșirii abuzului
de drept, nefiind îns ă un element definitoriu pentru aceast ă instituție.
c. Pentru toate aceste motive apreciem c ă textul art. 54 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniun ii Europene nu este de natur ă să consacre
cu adevărat, la nivel comunitar, institu ția abuzului de drept.

4. a. Interdicția săvârșirii unui abuz este mai degrab ă evocată la art.
52 „Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor”, pct. 2, conform
căruia „Drepturile recunoscute de prezenta Cart ă care fac obiectul unor
dispoziții prevăzute în alte p ărți ale Constitu ției, se exercit ă în condițiile și
limitele stabilite în p ărțile menționate” și la art. 52 pct. 1 ce stabile ște că
„Orice limitare a exercit ării drepturilor și libertăților recunoscute de
prezenta Cart ă trebuie s ă fie prevăzută prin lege și să respecte con ținutul
esențial al drepturilor și libertăților menționate. Respectând principiul
proporționalității, pot fi aduse limit ări numai dac ă sunt necesare și dacă
răspund efectiv obiectivelor de intere s general recunoscute de Uniune și
cerinței de protec ție a drepturilor și libertăților persoanei.”
b. Prin analiza acestor dou ă texte se pot identifica elemente ce
contureaz ă teoria abuzului de drept.
Astfel prima dispozi ție enunțată face referire la modalitatea de
exercitare a unor drepturi c onsacrate de textul Constitu ției, ceea ce

108înseamnă o conturare a limitelor interne ale respectivelor drepturi,
esențială în calificarea unui act de exercitare a dreptului ca fiind abuziv
sau nu.
Cel de al doilea text impune, chiar dac ă în mod indirect, regula
respectării conținutului esen țial al drepturilor și a obiectivelor de interes
general recunoscute și, pe cale de consecin ță urmărite de legiuitorul
comunitar. Or, abuzul de drept deriv ă din nepotrivirea dintre spiritul în
care s-a n ăscut dreptul și scopul urm ărit de cel ce se afl ă investit cu acel
drept, dintre finalitatea social ă a institu ției și finalitatea subiectiv ă a
persoanei care recurge la ea, un drep t neputând fi exercitat decât în
conformitate cu finalitatea ce i-a fost consacrat ă de legiuitor; de aceea în
cazul dep ășirii ori nesocotirii acestei finalit ăți, exercițiul dreptului devine
abuziv.195

5. În concluzie putem considera c ă la nivelul Uniunii Europene este
instituită chiar expres și funcționează teoria abuzului de drept. De altfel,
chiar în lipsa unor astfel de reglement ări exprese, apreciem c ă această
instituție este recunoscut ă și în dreptul european, în trucât, ca orice ordine
juridică, aceea a Uniunii Europene nu se poa te limita la norme scrise, ea
prezentând, inevitabil, lacune care trebuie s ă fie acoperite prin dreptul
nescris. Or, izvoarele nescrise ale dreptului comunitar sunt principiile

195 A se vedea pentru dezvolt ări, R.A. Florescu, Încetarea contractul ui individual de
muncă și teoria abuzului de drept , Tipografia G. Albrecht, Bucure ști, pag. 147.

109generale ale dreptului, norme ce reflect ă concepțiile esențiale ale dreptului
și justiției cărora li se supune orice ordine juridic ă.196

6. a. În ceea ce prive ște implica țiile pe care reglement ările europene
le-au determinat în legisla ția internă din România, trebuie în primul rând
amintit faptul c ă, în conformitate cu Acordul de asociere a României la
Uniunea European ă, definitivat la sfâr șitul anului 2002 și ratificat prin
Legea nr. 20/1993, un obiectiv important de atins de țara noastr ă – în
perspectiva ader ării la Uniunea European ă – îl constituie procesul de
armonizare a legisla ției române ști cu reglement ările comunitare.
Acest proces presupune ca în domeniul legisla ției să fie adoptate
acele măsuri care s ă permită apropierea legisla ției existente și viitoare a
țării noastre de cea a Uniunii (conform art. 69 din Acordul de asociere).
Concret aceast ă apropiere cuprinde o seri e de domenii, printre care și cel
social, men ționându-se în mod expres: protec ția muncitorilor la locul de
muncă, securitatea social ă, protecția sănătății și vieții oamenilor, etc.197
b. Pentru a determina dac ă modalitatea de reglem entare la nivel de
act fundamental european a institu ției abuzului de drept a produs efecte la
nivelul legisla ției române ști, putem face o serie de observa ții:

196 A se vedea în acest sens și A. Popescu, N. Voiculescu, Dreptul social european,
Editura Funda ției „România de mâine”, Bucure ști, 2003, p.88.
197 A se vedea și N. Voiculescu, Dreptul muncii. Reglement ări interne și comunitare,
Editura Rosetti, Bucure ști, 2003, p.326.

110- Regula de interpretare instituit ă de art. 54, intitulat
„Interdicția abuzului de drept” din Carta drepturilor fundamentale nu î și
găsește echivalent în dreptul românesc.
– De altfel, teoria a buzului de drept, de și prezintă o utilitate
deosebită în practic ă, nu a beneficiat, în ultimii ani, de aten ția legiuitorului
român ce încearc ă armonizarea legisla ției interne cu cea european ă.
– Se impune îns ă remarcat un prim pas în încercarea de a
consacra, pe t ărâmul dreptului pozitiv, a institu ției abuzului de drept. Este
vorba de textul art. 53 din Constitu ția României198, ce stabile ște că
„Exercițiul unor drepturi sau al unor libert ăți poate fi restrâns numai prin
lege și numai dac ă se impune, dup ă caz, pentru: ap ărarea securit ății
naționale, a ordinii, a s ănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a
libertăților cetățenilor; desf ășurarea instruc ției penale; prevenirea
consecințelor unei calamit ăți naturale, ale unui dezastru ori ale unui
sinistru deosebit de grav.” și că „Restrângerea poate fi dispus ă numai
dacă este necesar ă într-o societate democratic ă. Măsura trebuie s ă fie
proporțională cu situa ția care a determinat-o, s ă fie aplicat ă în mod
nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existen ței dreptului sau a
libertății.”
Regăsim în substan ța acestor dispozi ții ideea de finalitate a
dreptului, consacrat ă de altfel și de textul Cartei drepturilor fundamentale
(art. 52), exact acel temei de drept id entificat anterior ca fiind (la nivel
european) adev ărata reglementare a interdic ției abuzului de drept.

198 Astfel cum acestea au fost revi zuite prin Legea nr. 429/2003, publicat ă în
„Monitorul oficial al României”, Part ea I, nr. 669 din 22 septembrie 2003.

111Legiuitorul european, dar și cel român, reamintesc faptul c ă orice drept
conferit de lege persoanelor poarta în sine o finalitate, un rost bine
determinat care îi justifica existen ța. Orice drept subiectiv recunoscut
persoanelor î și are destina ția sa economic ă și socială, iar titularul îl poate
exercita numai potrivit cu acea destina ție. Folosindu-l în alte scopuri, într-
un mod contrar normelor de convie țuire, încălcând drepturile și libertățile
altor persoane, titularul abuzeaz ă de dreptul sau, comite cu alte cuvinte un
abuz de drept, ceea ce atrage consecin țe negative asupra autorului
acestuia.

7. Pornind de la reglement ările amintite, putem contura, este
adevărat, teoria abuzului de drept, dar nu trebuie omis faptul c ă elementele
constitutive ale abuzului de drept sunt dou ă, și anume: elementul
subiectiv, al relei-credin țe și cel obiectiv, al deturn ării dreptului de la
finalitatea sa legal ă și ar fi fost deosebit de util dac ă acestea s-ar fi reg ăsit
în același text comunitar, creând o imagine clar ă a acestei institu ții.199

199 Carta drepturilor fundament ale a Uniunii Europene (adoptată la Nisa în anul 2000)
este parte integrant ă a proiectului Constitu ției pentru Europa, ea constituind, concret
Partea a II-a a acestui act fundamental, as tfel explicându-se referirea din textul
Constituției la „prezenta Cart ă”.

112CAPITOLUL 6. Abuzul de drept și contractul individual de
muncă

I. Considera ții generale

A. Având în vedere lipsa de preocupare teoretic ă, dar și practică, de
care a beneficiat institu ția abuzului de drept, o analiz ă a situațiilor în care
ar putea interveni un abuz de drep t cu ocazia încheierii, execut ării,
suspendării, modific ării și încetării contractului individual de munc ă este
deosebit de util ă și de natur ă să contribuie la conturarea acestei teorii.
Prezentarea arid ă, lipsită de exemple jurispruden țiale și aprecieri
doctrinare nu ar fi de un real folos, ci ar reduce demersul științific la
prezentarea unor situa ții ipotetice lipsite de sus ținere practic ă. Pentru acest
considerent, de vreme ce doctrina și jurispruden ța străină sunt instrumente
ce oferă o bază concretă ipotezelor de abuz de drept identificate,
trimiterile la dreptul co mparat sunt frecvente.
Se impune subliniat îns ă că dintre ipotezele de abuz de drept din
dreptul comparat prezentate, cele di n sistemele de drept anglo-saxon
(Common Law) sunt de natur ă să ilustreze sub aspect practic,
jurispruden țial, cazuri concrete de abuz, ce ar putea interveni și în
raporturile de munc ă din România. Se impune subliniat îns ă că
respectivele exemple nu constituie ip oteze de abuz de drept calificate ca
atare de c ătre doctrina ori jurispruden ța din statele respective, deoarece în

113sistemul de drept anglo-saxon nu este consacrat ă această instituție, a
abuzului de drept.
O doctrin ă vastă a abuzului de drept poate fi necesar ă în sistemele
de drept romano-german, pentru a circumscrie exerci țiul drepturilor
proclamate în termeni genero și. Dar, de vreme ce în sistemul de Common
Law drepturile „con țin propriile lor calific ări” determinate de situa țiile de
speță ce le-au definit, o astfel de doctrin ă apare ca inutil ă.200
Trebuie re ținut că sistemul de drept anglo-saxon are la baz ă
principiul echit ății, „abuzul de drept” (astfel cum este el în țeles în dreptul
romano-german), fiind prac tic temeiul tuturor solu țiilor pronun țate în
echitate. S-a remarcat de altfel c ă în realitate legea englez ă pedepsește
abuzul în numeroase situa ții, uneori cu mai mult zel decât în Fran ța.201 Pe
de altă parte a fost subliniat și faptul c ă sub aspectul metodei de
reglementare, în Fran ța, abuzul de drept s-a dezvoltat ca doctrin ă, prin
referirea la jurispruden ță, întreaga evolu ție a doctrinei franceze fiind un
produs al jurispruden ței, iar abuzul de drep t ne fiind reglementat expressis
verbis .202

În concluzie trebuie re ținut că ipotezele de abuz de drept prezentate
constituie posibile situa ții în care ar putea s ă își găsească aplicarea acest
principiu și în cadrul raporturilor de munc ă din România, f ără ca aceasta

200 Elspeth Reid – The Doctrine of Abuse of Right s: Perspective from a Mixed
Jurisdiction , Electronic Journal of Comparative Law, vol. 8.3, Octombrie 2004, p. 13.
201 Elspeth Reid – op. cit., p. 13.
202 Elspeth Reid – op. cit., p. 15.

114să însemne c ă exemplele în cauz ă constituie aplica ții ale institu ției
abuzului în state cu sist em de drept anglo-saxon.

B. Cu privire la interven ția abuzului de drept în raporturile de
muncă este de semnalat faptul c ă un moment însemnat în clarificarea
problematicii complexe a abuzului de drept în contractul individual de
muncă s-a produs în anul 1989, când:
– pe de o parte, au fost enumerate o serie de situa ții/ipoteze ca fiind
proprii abuzului de drept;203
– pe de alt ă parte, s-a argumentat c ă, în realitate, și în domeniul
contractului individual de munc ă trebuie realizat ă și marcată distincția
între ipotezele în care una dintre p ărți săvârșește o faptă ilicită, încălcând
normele legale și cea în care, în mod real, exercitându- și un drept sau –
mai rar – neexercitându-l, se pr oduce/are loc un abuz de drept.204
Într-adevăr, cu toate c ă o confuzie este posibil ă, așa cum am ar ătat,
confuzie deja produs ă în doctrin ă, nu exist ă în realitate un abuz de drept,
atunci când, spre exemplu205:

203 I. Deleanu – Drepturile subiective și abuzul de drept , Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1998.
204 Ș. Beligrădeanu – Reflectarea – în doctrina și jurispruden ță – a noțiunii abuzului de
drept în domeniul raporturilor juridice de munc ă, Revista Român ă de Drept nr.
7/1989, p. 30 și urm.
205 Illo tempore au fost precizate și alte situa ții, care îns ă vizau Legea nr. 10/1972
(Codul muncii în vigoare la acel moment).

115- în cadrul cercet ării disciplinare, salariatul lipse ște nejustificat
de la serviciu, salariatul p ărăsește unitatea f ără a se prezenta
la convocarea ce i s-a f ăcut;
– salariatul pleac ă în concediu de odihn ă cu încălcarea
dispoziției date de unitate, salariatul lipse ște de la serviciu
fără aprobarea unit ății pe motiv de greut ăți familiale;
– concedierea salariatului pe motiv de necorespundere
profesional ă, fără a exista dovezi în acest sens;
– retrogradarea salariatul ui, cu titlu de sanc țiune disciplinar ă,
dispusă pe durată nedeterminat ă;
– desfacerea contractului individual de munc ă al salariatului
fără respectarea de c ătre angajator a obliga ției de a oferi celui
în cauză trecere într-o munc ă corespunz ătoare (atunci când o
astfel de obliga ție există); etc.

În cele ce urmeaz ă, vom analiza pe parcursul na șterii, existen ței și
încetării contractului individual de munc ă situațiile în care se reg ăsește
abuzul de drept, dar vom semnala, concomitent, și situațiile în care, în
mod eronat s-a sus ținut în doctrin ă sau în practica judec ătorească faptul că
ar fi vorba tot despre abuz de drept, cu toate c ă, în respectivele situa ții era
vorba de acte/fapte ilegale.

116II. Abuzul de drept s ăvârșit cu ocazia încheierii contractului
individual de munc ă

Drepturile ce revin p ărților raportului de munc ă sunt susceptibile de
a fi exercitate în mod abuziv în circumstan țele determinate de încheierea
contractului individual de munc ă.

A. Săvârșirea abuzului de drept de c ătre angajator

Sub aspectul subiectului ce s ăvârșește un abuz de drept prin
nesocotirea principiilor exercit ării acestuia, se impune, pentru o claritate și
sistematizare a demersului, o distinc ție între situa țiile în care angajatorul
își exercită abuziv drepturile și situațiile în care salariatul s ăvârșește un
abuz de drept.

1. Cu privire la selec ția personalului în vederea încadr ării în
muncă.
a. Angajatorul, are dreptul, potrivit art. 29 alin. (1) din Codul muncii
ca anterior încheierii unui c ontract individual de munc ă să verifice
aptitudinile profesionale și personale ale persoanei care solicit ă angajarea.

117În sectorul privat, legea las ă, în principiu la latitudinea angajatorului206
stabilirea modalit ăților în care urmeaz ă să se realizeze verificarea
menționată. Potrivit art. 29 alin. (2) din Codul muncii, acestea vor putea fi
stabilite în contractul colectiv de munc ă aplicabil, în statutul de personal –
profesional sau disciplinar – și în regulamentul intern, în m ăsura în care
legea nu dispune altfel.
b. În situația în care la nivelul unei unit ăți angajatoare regulamentul
intern stabile ște ca unic ă modalitate de verificare a aptitudinilor
profesionale și personale ale persoanei care solicit ă angajarea, interviul,
exercitarea dreptului de testare poate fi realizat ă abuziv de c ătre angajator,
în vederea select ării unui viitor salariat pe alte criterii decât cele de
competen ță profesional ă:
– angajatorul cu rea-credin ță poate adresa întreb ări cu caracter pur
teoretic dintr-un domeniu cunoscut de c ătre un singur candidat
(întrebări legate de geografie, în condi țiile în care postul vizeaz ă
atribuții în domeniul atragerii de noi clien ți pentru unitatea
angajatoare);
– angajatorul poate organiza pur formal interviul, alegerea viitorului
salariat nefiind fondat ă pe răspunsurile acestuia la întreb ările
adresate în cadrul interviului.
c. Tot abuziv ă este și fapta angajatorului care anun ță un candidat c ă
a promovat examenul și urmează a fi încadrat în munc ă, pentru ca apoi s ă

206 A se vedea pentru detalii cu pr ivire la reglementarea modalit ăților de evaluare a
aptitudinilor salaria ților, I.T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , Editura Lumina
Lex, Bucure ști, 2003, p. 352.

118refuze să mai încheie cu acesta c ontractul individual de munc ă, în
condițiile în care persoana în cauz ă demisionase de la fostul angajator
pentru a se angaja la unitatea ce organizase examenul respectiv.

d. Și în alte legisla ții intervin situa ții similare. Codul muncii din
Polonia interzice, de asemenea abuzul de drept al angajatorului, stabilind,
la art. 94 pct. 9, c ă acesta este obligat s ă utilizeze criterii juste de evaluare
a salariaților și a rezultatelor muncii acestora.
Referitor la criteriile utilizate în vederea select ării personalului
anterior încheierii unor contracte individuale de munc ă legislația din
Filipine, concret art. 248 din Codul muncii207 identifică ca reprezentând o
practică inechitabil ă208 (deci un abuz de drept) și condiționarea angaj ării
unei persoane de neapartenen ța sau retragerea viitorului salariat dintr-o
organizație de munc ă.

207 Decretul Preziden țial nr. 442 din 1974.
208 Cu privire la no țiunea de “practici inechitabile”, acela și Cod al muncii din Filipine
stabilește la art. 274 defini ția acestei no țiuni ca fiind acele practici “ care aduc atingere
drepturilor constitu ționale ale … salaria ților de a se auto- organiza, care sunt
potrivnice intereselor legitime ale muncitorilor și conducerii, incluzând dreptul lor de
a negocia colectiv și de a interac ționa într-o atmosfer ă de libertate și respect reciproc,
care tulbur ă pacea social ă și împiedic ă promovarea unor rela ții sănătoase și stabile
între partenerii sociali.” Din aceast ă definiție legală se deduce c ă de vreme ce
legiuitorul filipinez vorbe ște despre acte/fapte juridice ce contravin intereselor legitime
ale angajatorilor și salariaților ele pot fi considerate ca o interdic ție a abuzului de drept,
chiar dacă legislația din Filipine nu contureaz ă clar o teorie a abuz ului de drept astfel
cum este îl în țeles și definit în doctrina româneasc ă contemporan ă.

1192. Cu privire la perioada de prob ă.
a. Abuzul de drept poate interveni în mod evident și în cadrul
perioadei de prob ă. Potrivit modific ărilor aduse O.U.G. nr. 65/2005209,
aprobată cu modific ări prin Legea nr. 371/2005210, Codul muncii stabile ște
în prezent c ă „pe durata sau la sfâr șitul perioadei de prob ă contractul
individual de munc ă poate înceta numai printr-o notificare scris ă, la
inițiativa oric ăreia din p ărți.”(art. 31 alin. 41 Codul muncii).
Acest text consacr ă legal, așa cum a ar ătat doctrina211, caracterul de
clauză de dezicere al perioadei de prob ă212, caracter ce se pierduse prin
modul în care textul Codului muncii din 2003 reglementa aceast ă
instituție.213 Practic vechea reglementare nu aducea o facilitate real ă

209 Publicată în Monitorul Oficial al României , Partea I, nr. 576 din 5 iulie 2005.
210 Publicată în Monitorul Oficial al României , Partea I, nr. 1147 din 19 decembrie
2005.
211 I.T. Ștefănescu – Modificările Codului Muncii – comentate, Editura Lumina Lex,
București, 2006, p. 42 – 44.
212 Anterior anului 2003 doctrina juridic ă aprecia termenul de încercare ca fiind o
clauză de dezicere. A se vedea în acest sens S. Ghimpu – Termenul de încercare în
contractul de munc ă, în Justi ția Nouă, nr. 4/1964, p. 47 -51; S. Ghimpu, I.T.
Ștefănescu, Ș. Beligrădeanu, Gh, Mohanu – Dreptul muncii. Tratat, vol. I, Editura
Științifică și Enciclopedic ă, București, 1978, p. 209 – 210; I.T. Ștefănescu – Dreptul
muncii , Editura Lumina Lex, Bucure ști, 2000, p. 135; A. Țiclea, C. Tufan – Dreptul
muncii – curs pentru uzul studen ților, Editura Global Lex, 2001, p. 286.
213 I.T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , vol. I, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2003, p. 366, A. Țiclea – Tratat de dreptul muncii , Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2004;

120pentru angajatorul care, la finele perioadei de prob ă constata c ă salariatul
său nu corespunde pe post. În afara faptului c ă nu era obligat s ă acorde
salariatului în cauz ă un preaviz, angajatorul nu ar fi putut s ă se „dezic ă” de
contractul individual de munc ă încheiat cu respectivul salariat, ci avea la
dispoziție dreptul s ău de a îl concedia –cu resp ectarea procedurii legale
impuse Codul muncii – pe salariat ul ce nu corespundea profesional,
urmând acelea și reguli ca și în cazul concedierii pentru necorespundere
profesional ă a unui salariat ce nu se afla pe parcursul derul ării ori la
sfârșitul perioadei de prob ă.
b. Modalitatea de încetare a cont ractului individual de munc ă
prevăzută de modificarea textului în discu ție creeaz ă premisele pentru
angajator de a s ăvârși un abuz de drept.214 Dacă anterior angajatorul
trebuia să justifice și să urmeze o procedur ă aparte pentru a demonstra c ă
un salariat nu corespunde profesional și pentru a asigura trecerea acestuia
în alt loc de munc ă, în prezent angajatorul se va rezuma la a notifica
salariatului c ă începând cu o anumit ă dată (chiar cu ziua lucr ătoare
următoare) contractul s ău de munc ă încetează. Nici o prevedere legal ă nu
impune în prezent angajatorului s ă probeze vreun motiv al demersului s ău,
să demonstreze c ă salariatul s ău era cu adev ărat necorespunz ător
profesional postului pe care îl ocupa ori s ă ofere salariatului posibilitatea
de a demonstra angajato rului contrariul. Aceast ă situație permite practic

214 I.T. Ștefănescu – Modific ările Codului Muncii –comentate, Editura Lumina Lex,
București, 2006, p. 46.

121angajatorului s ă se lipseasc ă de un salariat pe care nu îl agreeaz ă din
considerente subiective.
c. Ca urmare va putea fi apreciat ca abuziv exerci țiul dreptului unui
angajator care denun ță contractul de munc ă al salariatului s ău pe durata
sau la finele perioadei de prob ă, dacă se dovede ște că motivul real al
denunțării nu avea nici o leg ătură cu aptitudinile profesionale ale
salariatului (scopul pent ru care perioada de prob ă a fost reglementat ă de
legiuitor fiind tocmai verificarea ap titudinilor profesionale ale salaria ților
potrivit art. 31 alin. 1 Codul muncii):
– în cazul în care angajatorul a urm ărit să înceteze raportul de
muncă cu un salariat ce îi apare ca i nutil (evitând astfel efectuarea
unei reorganiz ări și a unor cheltuieli pe care le presupune acordarea
unui preaviz);
– în cazul în care angajatorul urm ărește să înceteze raportul de
muncă cu un salariat pentru a provoca acestuia în mod voit un
prejudiciu (din motive diverse, cu m ar fi o animozitate intervenit ă
între salariat și conducerea societ ății);
– în cazul în care angajatorul vizeaz ă încetarea raportului de munc ă
cu un salariat care a s ăvârșit un act de indisciplin ă (în opinia sa) și
dorește în acest fel s ă evite efectuarea unei anchete disciplinare.
d. Cu privire la exercitarea de c ătre angajator a dreptului s ău de a
denunța pe parcursul sau la sfâr șitul perioadei de prob ă contractul
individual de munc ă se pune problema dac ă există abuz de drept în cazul
în care angajatorul urm ărește să eludeze dispozi țiile legale referitoare la
încheierea contractului individual de munc ă pe durat ă determinat ă în

122situațiile exhaustiv enumerate de lege (art. 81 Codul muncii215). Apreciem
că în măsura în care într-o spe ță concretă se demonstreaz ă că angajatorul a
stabilit o perioad ă de probă tocmai pentru c ă nu avea posibilitatea legal ă
de a justifica unul dintre cazurile de încheiere a unui contract individual de
muncă pe durată determinat ă nu ne afl ăm în prezen ța unui act nelegal (a
unui act prin care se nesocotesc dispozi țiile art. 81 Codul muncii). În
realitate angajatorul a ac ționat în prezen ța unui drept al s ău recunoscut de
lege săvârșind, un abuz de drept prin deturnarea dreptului s ău de la
finalitatea urm ărită de legiuitor.

215 Art. 81 Codul muncii statueaz ă următoarele:„ Contractul individual de munc ă poate
fi încheiat pentru o durat ă determinat ă numai în urm ătoarele cazuri:(a) înlocuirea
unui salariat în cazul suspend ării contractului s ău de munc ă, cu excep ția situației în
care acel salariat particip ă la grev ă; (b) cre șterea temporar ă a activit ății
angajatorului; (c) desf ășurarea unor activit ăți cu caracter sezonier; (d) în situa ția în
care este încheiat în temeiul unor dispozi ții legale emise cu scopul de a favoriza
temporar anumite categorii de persoane f ără loc de munc ă; ( d1) angajarea unei
persoane care, în termen de 5 ani de la data angaj ării, îndepline ște condițiile de
pensionare pentru limit ă de vârst ă; (d2) ocuparea unei func ții eligibile în cadrul
organizațiilor sindicale, patronale sau al organiza țiilor neguvernamentale, pe
perioada mandatului; (d3) angajarea pensionarilor care, în condi țiile legii, pot cumula
pensia cu salariul; (e) în alte cazuri prev ăzute expres de legi speciale ori pentru
desfășurarea unor lucr ări, proiecte, programe, în condi țiile stabilite prin contractul
colectiv de munc ă încheiat la nivel na țional și/sau la nivel de ramur ă.”

1233. Cu privire la obliga ția de informare a viitorului salariat
impusă de art. 17 Codul muncii. Angajatorul este obligat, în baza art. 17
Codul muncii, ca anterior încheierii sau modific ării contractului individual
de muncă, să informeze persoana selectat ă în vederea angaj ării ori, dup ă
caz, salariatul, cu privire la clauzele generale pe care inten ționează să le
înscrie în contract sau s ă le modifice.
Îndeplinirea cu rea-credin ță de către angajator a obliga ției de a-l
informa pe solicitantul unui loc de munc ă cu privire la clauzele generale
pe care inten ționează să le înscrie în contract, prin omiterea unor avantaje
pe care le-ar avea în viitor cel în cauz ă constituie un abuz de drept. În
acest fel angajatorul î și exercită abuziv dreptul de a nu comunica viitorului
salariat decât acele informa ții enumerate de legiuitor în cuprinsul art. 17
alin. (2) Codul muncii216 și îl determin ă pe salariat s ă refuze încheierea

216 Obligația de informare a viit orului salariat func ționează numai în ceea ce prive ște
următoarele clauze esen țiale, enumerate de art. 17 alin. (2) din Codul muncii: „a)
identitatea p ărților; b) locul de munc ă sau, în lipsa unui loc de munc ă fix, posibilitatea
ca salariatul s ă munceasc ă în diverse locuri; c) sediul sau, dup ă caz, domiciliul
angajatorului; d) func ția/ocupația conform specifica ției Clasific ării ocupa țiilor din
România sau altor acte normative și atribuțiile postului; e) risc urile specifice postului;
f) data de la care contractul urmeaz ă să își producă efectele; g) în cazul unui contract
de muncă pe durat ă determinat ă sau al unui contract de munc ă temporar ă, durata
acestora; h) durata concediului de odihn ă la care salariatul are dreptul; i) condi țiile
de acordare a preavizului de c ătre părțile contractante și durata acestuia; j) salariul
pe bază, alte elemente constitutive al e veniturilor salariale, precum și periodicitatea
plății salariului la care salariat ul are dreptul; k) durata normal ă a muncii, exprimat ă

124contractului individual de munc ă, urmând a fi încadrat ă pe acel post o
persoană care de și nu a ob ținut rezultatele cel e mai bune în urma
concursului, se afl ă în relații de rudenie cu persoane din conducerea
unității angajatoare și este singura ce î și exprimă consimțământul în
vederea încheierii contractului individual de munc ă. În acela și mod
angajatorul poate s ăvârși un abuz de drept prin omiterea unor dezavantaje
care l-ar determina pe salariat s ă nu se încadreze în munc ă în unitatea
respectivă.

4. Referitor la dreptul angaja torului de a solicita informa ții
despre viitorul salariat.
Potrivit art. 29 alin. (3) și alin. (4) din Codul muncii angajatorul are
dreptul ca anterior încheierii contractului individual de munc ă să solicite
de la viitorul salariat ori de la fo stul angajator al acestuia anumite
informații, sub condi ția ca solicitarea acestora s ă aibă în vedere exclusiv
aprecierea capacit ăților și aptitudinilor profesionale ale salariatului.217

în ore/zi și ore/săptămână; l) indicarea contract ului colectiv de munc ă ce
reglementeaz ă condițiile de munc ă ale salariatului; m) durata perioadei de prob ă.”
217 Art. 29 din Codul muncii prevede la alin. (2) și la alin. (3) c ă: „(3) Informa țiile
cerute, sub orice form ă, de către angajator persoanei care solicit ă angajarea cu
ocazia verific ării prealabile a aptitudinilor nu pot avea un alt scop decât acela de a
aprecia capacitatea de a ocupa postul respectiv, precum și aptitudinile
profesionale. (4) Angajat orul poate cere informa ții în legătură cu persoana care
solicită angajarea de la fo știi săi angajatori, dar numai cu privire la func țiile

125În situația în care angajatorul nu respect ă limitele interne ale acestui
drept al său, solicitând:
– de la salariat informa ții ce nu au în vedere aprecierea acestuia
din punct de vedere profesional (când urmeaz ă să se
căsătorească, dacă intenționează să nască copii în viitorul
apropiat, pentru ce motiv a divor țat etc.);
– de la fostul angajator informa ții ce privesc via ța personal ă a
salariatului ori activitatea sindical ă a acestuia (dac ă a avut rela ții
personale la locul de munc ă, dacă a avut un num ăr semnificativ
de concedii pentru incapacitate temporar ă de munc ă, dacă a fost
membru în vreun sindicat, dac ă s-a implicat activ în mi șcarea
sindicală din unitate etc.);
săvârșește un abuz de drept. Sunt dep ășite în aceste situa ții limitele interne
ale dreptului angajatorului de a solicita respectivele informa ții, limite
impuse prin chiar textul art. 29 alin. (2) și alin. (3) din Codul muncii. Nu
intervine a șadar un act nelegal, prin înc ălcarea legii, ci, un exerci țiu
abuziv al dreptului angajatorului.

îndeplinite și la durata angaj ării și numai cu încuno ștințarea prealabil ă a celui în
cauză.”

126B. Săvârșirea abuzului de drept de c ătre persoana selectat ă în
vederea angaj ării

1. Cu ocazia încheierii co ntractului individual de munc ă
intervine foarte rar un abuz de drept din partea salariatului, din considerente ce țin de specificul raporturilor de munc ă, și care în timp
au conturat și o teorie aparte.
218
a. În concep ția clasică a contractului, accentul s-a pus pe securitatea
raportului contractual, securitate realizat ă prin intangibilitatea actului,
expresie a autonomiei de voin ță a părților contractante prezumate a fi
libere și egale. Evolu ția societății a dus îns ă la apariția variatelor raporturi
în care postulatul egalit ății și libertății părților nu mai poate fi sus ținut. O
astfel de inegalitate219 (de mijloace și capacități) domină, spre exemplu, și
raporturile de munc ă, din cauza dispropor ției de putere economic ă dintre
părți.220 De aceea, contrar teor iei existente conform c ăreia încheierea
contractului individual de munc ă are la baz ă negocierea liber ă a părților221,
în practic ă, din nefericire de multe ori situa ția este diferit ă. În momentul
contractării există o puternic ă inegalitate între p ărțile contractului

218 Este vorba de teoria contractelor de adeziune și a clauzelor abuzive.
219 Inegalitatea de natur ă economic ă nu intervine îns ă în situația în care o autoritate
sau institu ție publică, o asociație sau funda ție fără scop lucrativ.
220 T. Tibad – Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractelor de consum ,
Revista român ă de drept al afacerilor, Nr. 4/2005, p. 28 și urm.
221 I.T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , vol. I, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2003, p. 291

127individual de munc ă, inegalitate ce confer ă acestui contract un caracter
asemănător contractelor de adeziune, libertatea viitorului salariat
rezumându-se la a decide dac ă încheie respectivul contract sau nu. În acest
context apare ca evident ă imposibilitatea salariatului de a abuza în vreun
fel de drepturile pe care i le confer ă legea, de vreme ce nici m ăcar nu are
libertatea de a și le exercita pe deplin.
b. Reducerea impactului negocierii, cauzat ă de superioritatea de
putere economic ă a celui care redacteaz ă contractul222 lipsește procesul de
formare a contractului, de armonizar ea intereselor. În acest mod se creeaz ă
premisele s ăvârșirii unui abuz de drept de c ătre angajator. Devine astfel
explicabil de ce, cu ocazia încheier ii contractului individual de munc ă,
incidența situațiilor în care angajatorul abuzeaz ă de drepturile sale este
mai mare, decât cea a situa țiilor în care salariatul abuzeaz ă de drepturile
sale.
Se impune subliniat în acest context c ă teoria abuzului de drept
constituie un mijloc ce sus ține și face posibil ă aplicarea principiului
negocierii libere a contractului de munc ă. În lipsa unei astfel de institu ții și
a celorlalte mijloace de protec ție a salaria ților instituite de legiuitor,
contractul individual de munc ă s-ar transforma cu adev ărat într-un
contract de adeziune.

222 J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux – Droit civil. Les Obligations. 1. L’acte juridique,
10e Editura, Armand Colin, 2002, no 178, p.119.

1282. Cu ocazia exerci țiului dreptului de dezicere al salariatului pe
durata sau la sfâr șitul perioadei de prob ă acesta poate s ăvârși, de
asemenea, un abuz de drept.
a. Spre deosebire de angaja tor, abuzul de drept s ăvârșit de salariat
cu ocazia exerci țiului dreptului de dezicere a contractului individual de
muncă are o inciden ță mai redus ă, dat fiind faptul c ă salariatul are
posibilitatea legal ă de a demisiona oricând, f ără a își motiva acest demers,
singurele ipoteze în care se poate identifica un abuz de drept sunt cele în
care utilizarea de c ătre salariat a clauzei de dezi cere se face pentru a evita
acordarea termenului de preaviz.
b. Este dificil oricum s ă stabilim în ce m ăsură salariatul a deturnat
dreptul de denun țare a contractului de munc ă de la finalitatea conferit ă de
lege, de vreme ce în dreptul românesc223 perioada de prob ă este instituit ă
numai în folosul angajatorului224, dat fiind imposibilitatea de a identifica
scopul urm ărit de legiuitor. Apreciem îns ă, din prisma dreptului comparat,
dar și prin aplicarea prin analogie a dispozi țiilor legale referitoare la
perioada de prob ă (art. 31 Codul muncii) c ă se poate re ține ca legiuitorul a
recunoscut salariatului dreptul de a denun ța contractul individual de

223 În Codul muncii bulgar, spre exemplu perioada de prob ă este instituit ă în folosul
ambelor p ărți ale contractului de munc ă. A se vedea în acest sens B. Vartolomei –
Informații referitoare la Codul muncii din Bulgaria , Revista român ă de dreptul
muncii, Nr. 1/2006, p. 239.
224 A se vedea cu privire la necesitatea unor modific ări ale legisla ției muncii în acest
sens I.T. Ștefănescu – Modificările Codului Mu ncii –comentate , Editura Lumina Lex,
București, 2006, p. 47.

129muncă pe durata sau la sfâr șitul perioadei de prob ă în scopul de a evalua –
în considerarea caracterului intuitu personae al contractului individual de
muncă – dacă se adapteaz ă să presteze o anumit ă muncă la respectivul
angajator (sub aspectul integr ării în colectiv, al dimension ării normei de
muncă, al politicii generale a angajatorului225 etc.).
c. În concluzie abuzul de drept din partea salariatului ar ap ărea
atunci când acesta ar denun ța contractul individual de munc ă pentru alte
motive decât cele legate real de adaptarea sa la locul de munc ă.

III. Abuzul de drept s ăvârșit cu ocazia execut ării, modific ării și
suspendării contractului individual de munc ă

Un interes practic deosebit prezint ă cazurile în care abuzul de drept
intervine în raporturile de munc ă ce se nasc cu privire la executarea,
modificarea și suspendarea contractului individual de munc ă. În acest sens
se vor expune cazurile de executare, modificare și suspendare abuziv ă a
contractului individual de munc ă și vor fi analizate acele situa ții care au
fost considerate, în timp, repr ezentative de doctrina româneasc ă și străină,
datorită mai ales consacr ării lor pe cale jurispruden țială.

225 Există societăți comerciale care, spre exemplu, promoveaz ă ideea de sprijinire a
persoanelor cu venituri reduse, oferind salaria ților posibilitatea (uneori chiar obliga ția)
ca, în nume propriu, dar din fonduri ale societ ății, să efectueze acte de caritate. Un
salariat ar putea aprecia c ă astfel de acte nu sunt în concordan ță cu conștiința sa.

130A. Exerci țiul abuziv al drepturilor angajatorului

1. Cu privire la clauza de mobilitate.
Și cu ocazia aplic ării clauzei de mobilitate se poate identifica o
situație de exerci țiu abuziv al dreptului.
a. Potrivit art. 25 Codul muncii, p ărțile contractului individual de
muncă pot conveni asupra inser ării în contract și a unei clauze de
mobilitate. Prin con ținutul unei astfel de clauze p ărțile stabilesc c ă, în
considerarea specificului muncii, executarea obliga țiilor de serviciu de
către salariat nu se realizeaz ă într-un loc stabil de munc ă. În acest caz
salariatul beneficiaz ă de presta ții suplimentare în bani sau în natur ă. Prin
urmare, cu respectarea limitelor impuse de lege p ărțile contractului
individual de munc ă sunt libere s ă negocieze o astfel de clauz ă în
cuprinsul contractului individual de munc ă.
b. Constituie îns ă un abuz de drept aplicarea abuziv ă de către
unitatea angajatoare a clauzei de mobilitate legal negociat ă și inserată în
contractul individual de munc ă, concretizat ă în obligarea salariatului226:
– de a-și îndeplini obliga țiile de serviciu în tr-o arie geografic ă
unde îi este imposibil s ă se deplaseze (deoar ece, spre exemplu,
lipsește un mijloc de transport);
– de a se prezenta într-o anumit ă localitate, aflat ă la o mare
distanță, în condi țiile în care îl informeaz ă despre aceast ă sarcină

226 I.T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , vol. II, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2003, p. 53.

131de serviciu pe cel în cauz ă printr-o telegram ă, în cuprinsul c ăreia
îi impune s ă realizeze acest lucru în tr-un scurt interval de
timp.227

2. Cu privire la obliga ția de informare.
Prin modific ările aduse Codului muncii în anul 2005228 au fost
create, prin interven ția legiuitorului noi situa ții în care este posibil ă
manifestarea unui abuz de drept.
a. Acesta este și cazul art. 40 alin. (2) lit. d) Codul muncii, care, în
forma modificat ă a statuat c ă angajatorului îi revine obliga ția „să
comunice periodic salaria ților situația economic ă și financiar ă a unității,
cu excepția informa țiilor sensibile sau secrete, ca re, prin divulgare, sunt
de natură să prejudicieze activitatea unit ății. Periodicitatea comunic ărilor
se stabile ște prin negociere în cont ractul colectiv de munc ă aplicabil”.
Față de reglementarea anterioar ă noul text stabile ște pe lâng ă
obligația instituit ă în sarcina angajatorului și un drept în favoarea acestuia,
și anume acela de a nu comunica salaria ților acele informa ții sensibile sau
secrete, care prin di vulgare sunt de natur ă să prejudicieze unitatea229.

227 A se vedea, pentru dezvolt ări, C. Ciubot ă – Clauza de mobilitate geografic ă.
Aspecte din dreptul francez , R.R.D.M. nr. 2/2002, p. 67-70.
228 Prin O.U.G. nr. 65/2005.
229 Cu privire la existen ța unui text similar în Carta social ă European ă revizuită
(integrată în temeiul Constitu ției în legisla ția română) a se vedea I.T. Ștefănescu –
Modificările Codului Muncii – comentat e, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 2006, p. 53.

132b. Acest drept este susceptibil de a fi exercitat de angajator în mod
abuziv, atunci când:
– refuză să comunice salaria ților anumite informa ții care, de și sunt
sensibile, prejudiciul suferit de uni tate prin deconspirare ar fi
nesemnificativ, raportat la impactul de osebit de însemnat pe care l-ar
avea aflarea acestor informa ții de către salaria ți;
– comunic ă salariaților informa țiile în cauz ă cu întârziere, în mod
deosebit, astfel încât acest lucru este prejudiciabil pentru salaria ți. Practic
stabilirea periodicit ății comunic ărilor nu este de natur ă să oblige
angajatorul s ă comunice de îndat ă situația economic ă a unității,
angajatorul putând astfel s ă abuzeze de dreptul s ău.
Spre exemplu un angajator ar pu tea considera ca fiind confiden țială
intenția sa ca în urm ătorul an s ă „externalizeze” serviciul de paz ă din
cadrul unit ății, o astfel de informa ție putând fi exploatat ă de concuren ța
sa. În realitate îns ă acțiunile competitorilor nu ar putea influen ța relația
dinte angajator și co-contractantul s ău, dar informa ția ar fi deosebit de
utilă salariaților societ ății ce lucreaz ă în cadrul serviciului de paz ă și care
ar putea identifica din timp locuri de munc ă în cadrul altor angajatori,
evitând astfel transferul colectiv230 la un angajator care nu este de natur ă
să aducă un plus de valoare la curriculum vitae al salaria ților în cauz ă.

230 I.T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2003, p. 576 – 581 și urm.; M. Volonciu – Transferul colectiv (integral), Revista
română de Dreptul muncii, Nr. 2/2004, p. 44; O. Ținca – Protecția drepturilor
salariaților în cazul transferului întreprinderii , Revista de drep t comercial, Nr.

133
3. Cu privire la concediile salaria ților.
Nici problematica concediilor, indiferent c ă este vorba
despre concediile de odihn ă ori cele f ără plată nu se situeaz ă în afara sferei
situațiilor în care ar putea interveni un abuz de drept din partea
angajatorului.
a. Legislația muncii prevede, în cuprin sul art. 146 alin. (2) Codul
muncii, în favoarea angaja torului dreptul de a ” rechema salariatul din
concediul de odihn ă în caz de for ță majoră sau pentru interese urgente
care impun prezen ța salariatului la locul de munc ă.” În acest caz
angajatorul are obliga ția de a suporta toate ch eltuielile salariatului și ale
familiei sale, necesare în veder ea revenirii la locul de munc ă, precum și
eventualele prejudicii suferite de acesta ca urmare a întreruperii
concediului de odihn ă.231
Chiar și în acest context, al necesit ății acoperirii prejudiciului
produs salariatului, poate interveni o fapt ă abuzivă săvârșită cu vinov ăție
atunci când angajatorul, f ără a avea un motiv temeinic, procedeaz ă la
chemarea abuziv ă din concediu a salariatului.

12/2004, A. G. Uluitu – Drepturile salaria ților în cazul transferului întreprinderii, al
unității sau al unor p ărți ale acestora, Revista român ă de Dreptul muncii, Nr. 1/2006,
p. 28 și urm.
231 I.T. Ștefănescu – Dreptul muncii , vol. II, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 2003, p.
90; A. Țiclea – Dreptul muncii – curs universitar, Editura Rosetti, Bucure ști, 2004, p.
388, A. Athanasiu, L. Dima – Dreptul muncii. Curs universitar , Editura All Beck,
București, 2005, p. 181.

134
b. Codul muncii instituie dreptul salaria ților la concedii f ără plată
pentru rezolvarea unor situa ții personale (art. 148 alin. (1)) și la concedii
fără plată pentru formare profesional ă, acordate la solic itarea salariatului,
pe perioada form ării profesionale pe care salariatul o urmeaz ă din
inițiativa sa (art. 150 alin. (1)). Ținând însă cont de subordonarea specific ă
raportului de munc ă un astfel de drept nu poate fi exercitat de c ătre
salariat fără aprobarea prealabil ă a angajatorului.232
Atunci când acesta refuz ă sau amân ă nejustificat acordarea unui
astfel de concediu f ără plată se poate considera, cu certitudine, c ă a
săvârșit un abuz de drept.

5. Cu privire la modi ficarea unilateral ă a felului muncii în caz
de forță majoră.
Problematica modific ării contractului individual de munc ă implică
ipoteze de abuz de drept, în mod deosebit în acele situa ții în care este
posibil ca, potrivit legii, o astfel de modificare s ă se realizeze unilateral,
de către angajator.
a. O formă de modificare unilateral ă a contractului individual de
muncă de către angajator o constituie trecerea temporar ă în altă muncă a
salariatului în temeiul art. 48 din C odul muncii. Concret, angajatorul poate

232 Cu privire la componentele subordon ării salariatului fa ță de angajator a se vedea
I.T. Ștefănescu – Dreptul muncii , vol. I, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 2003, p. 298

135modifica temporar locul și felul muncii, f ără consimțământul salariatului,
și în cazul unor situa ții de forță majoră, cu titlu de sanc țiune disciplinar ă
sau ca m ăsură de protec ție a salariatului, în cazurile și în condi țiile
prevăzute de prezentul cod.
b. În aplicarea unui text de lege asem ănător233, în mod eronat
doctrina a apreciat c ă persoana încadrat ă în muncă în baza unui contract
individual de munc ă a fost considerat ă ca exercitându- și abuziv drepturile
când refuz ă să îndeplineasc ă o altă muncă în situații de forță majoră234. În
realitate într-o atare situa ție salariatul nu î și exercită nici un drept, ci î și
încalcă o obliga ție asumat ă prin încheierea contr actului individual de
muncă, aceea de a presta munc ă în folosul angajatorului, s ăvârșind astfel o
abatere disciplinar ă sub forma unei fapte ilicite.
c. Se poate re ține însă săvârșirea unui abuz de drept din partea
angajatorului, deoarece, în condi țiile în care m ăsura modific ării
contractului individual de munc ă se dispune în cazul unei situa ții de forță
majoră, trecerea temporar ă în altă muncă nu se poate dispune decât pentru
perioada în care se men ține situa ția de for ță majoră. Prelungirea
nejustificat ă a acestei perioade, dispus ă cu rea-credin ță de angajator, în

233 Este vorba, concret despre reglementarea similar ă, care era în vigoare în anul 1998:
art. 22 alin. (2) din Codul munc ii (Legea nr. 10/1972), ce prevedea c ă trecerea
temporară în altă muncă, ca măsură obligatorie pentru sa lariat, poate fi dispus ă
unilateral de c ătre angajator, dac ă se impune, în situa ții deosebite, pentru a se asigura
buna func ționare a unit ății.
234 I. Deleanu – Drepturile subiective și abuzul de drept , Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1998, p. 197

136scopul de a majora num ărul sarcinilor de serviciu ale salaria ților cu
menținerea aceluia și salariu poate repre zenta abuz de drept235.

5. Referitor la delegare ori deta șare.
Și cu privire la aceste modalit ăți de modificare a contractului
individual de munc ă s-ar putea concepe un a buz de drept al unit ății
angajatoare, dac ă aceste m ăsuri ar fi dispuse, f ără a exista un interes al
angajatorului, în scop de șicană pentru determinarea persoanei încadrate s ă
demisioneze ori s ă accepte trecerea pe un alt post.
Față de modalitatea în care Legea nr. 53/2003 a reglementat cele
două instituții, prin instituirea unei dur ate maxime numai în cazul
delegării, nu și în cazul deta șării236, s-ar putea considera c ă din eroare
legiuitorul a omis instituirea unei limit ări și în cazul duratei deta șării.
Concomitent ar putea ap ărea ca excesiv ă măsura impus ă de lege (art. 46
alin. (2) Codul muncii237) ca pentru prelungirea duratei deta șării să existe
și acordul salariatului. Trebuie observat îns ă că legiuitorul a avut în vedere
ca, de vreme ce permite deta șarea salaria ților pentru o durat ă
nedeterminat ă, este util s ă limiteze posibilul abuz de drept al

235 I. T. Ștefănescu – op. cit., p. 209
236 I.T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , vol. II, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2003, p. 458 și p. 461.
237 Acest text de lege permite ca “ în mod excep țional, perioada deta șării poate fi
prelungită pentru motive obiective ce impun prezen ța salariatului la angajatorul la
care s-a dispus deta șarea, cu acordul ambelor p ărți, din 6 în 6 luni. ”

137angajatorului, impunând condi ția acordului exprimat de salariat pentru
prelungire.
S-a apreciat în doctrin ă că detașarea ar constitui de fapt, ca regul ă, o
convenție tripartit ă238. După cum am ar ătat însă deja dreptul salariatului de
a refuza deta șarea constituie numai un mijloc de protec ție împotriva
eventualului abuz de drept al anga jatorului, legea neinstituind ca regul ă
condiția acordului salariatului pentru deta șare.

B. Exerci țiul abuziv al drepturilor salariatului
Și în ceea ce îl prive ște pe salariat exist ă ipoteze în care acesta î și
poate exercita abuziv dreptu rile subiective, chiar dac ă, după cum se va
putea observa din analiza urm ătoare, inciden ța acestor situa ții este mai
redusă în raport cu num ărul cazurilor în care angajatorul poate s ăvârși un
abuz de drept.

1. Cu privire la promovarea în func ție a salariatului.
Un exemplu de abuz de drept di n partea salariatului poate fi
identificat în materia modific ării contractului individual de munc ă.
a. Potrivit dispozi țiilor art. 41 din Codul muncii, contractul
individual de munc ă poate fi modificat numai prin acordul p ărților, în ceea
ce privește durata contractului, locu l muncii, felul muncii, condi țiile de
muncă, salariul ori timpul de munc ă și timpul de odihn ă. Pe cale de
consecință și promovarea în func ție ori mărirea salariului, constituind

238 D.V. Firoiu – Dreptul muncii , Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2005, p. 149.

138forme de modificare a felului muncii, re spectiv salariului, nu se pot realiza
unilateral de c ătre angajator, fiind necesar consim țământul salariatului,
chiar dacă este vorba de acte ce î și produc efectul în folosul și în favoarea
acestuia din urm ă. Așa cum am ar ătat dreptul salariatului de a refuza o
modificare unilateral ă a contractului s ău individual de munc ă constituie un
drept care, de regul ă, poate fi exercitat în mod discre ționar.239
b. Cu toate acestea, abuzul de dr ept este posibil, cu titlu de excep ție
și în acest caz, refuzul persoanei de a accepta o promovare sau o m ărire a
salariului fiind susceptibil de a fi exercitat abuziv.
O astfel de fapt ă se poate identifica atunci când refuzând m ărirea de
salariu, respectiv promovarea înso țită de majorarea salariului, se urm ărește
cu rea credin ță ca prin aceasta s ă se diminueze sau s ă nu se majoreze unele
sume datorate în virtutea obliga ției de între ținere ce func ționează în
raporturile de drept al familiei240.

239 A se vedea cu privire la situa ții în care jurispruden ța a considerat c ă este posibil ă
modificarea unilateral ă de către angajator a felului muncii, în mod deosebit referitor la
promovarea salaria ților, A. Țiclea – Tratat de dreptul muncii , Ed. Rosetti, Bucure ști,
2006, p. 453.
240 Cum ar fi spre exemplu evitarea de plat ă a unei sume mai mari cu titlu de pensie de
întreținere pentru copii minori care nu sunt încredin țați spre cre ștere și educare
părintelui salariat ce s ăvârșește abuzul de drept.

1392. Cu privire la trecerea în alt ă muncă a salariatului, în
temeiul art. 64 alin. (1) Codul muncii.
De asemenea poate fi identificat un abuz de drept nu numai în ceea
ce privește refuzul unei promov ări ori al unei major ări salariale, ci și în
alte cazuri de modificare conven țională a contractului individual de
muncă.
a. O astfel de situa ție în care intervine modificarea contractului
individual de munc ă, prin trecerea în alt ă muncă a salariatului este aceea a
aplicării art. 64 alin. (1) Codul muncii. Acest text de lege prevede c ă “În
cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prev ăzute la art. 61
lit. c) și d), precum și în cazul în care contractul individual de munc ă a
încetat de drept în temeiul art. 56 lit. f), angajatorul are obliga ția de a-i
propune salariatului alte locuri de munc ă vacante în unitate, compatibile
cu pregătirea profesional ă sau, dup ă caz, cu capacitatea de munc ă
stabilită de medicul de medicin ă a muncii. ”241 Abia dup ă îndeplinirea
acestei obliga ții și, în caz de imposibilitate a îndeplinirii ei, angajatorul
poate dispune concedierea salariat ului pentru inaptitudine fizic ă ori
psihică sau pentru necorespundere profesional ă.242

241 I.T. Ștefănescu – Modificările Codului muncii – comentate , Editura Lumina Lex,
București, 2006, p. 72 – 75; A. Athanasiu, L. Dima – Dreptul muncii. Curs universitar ,
Editura All Beck, Bucure ști, 2005, p. 149 – 150.
242 Cu privire la obliga ția angajatorului de a oferi un alt loc de munc ă a se vedea,
pentru detalieri R. Dimitriu – Contractul individual de munc ă. Prezent și perspective ,
Editura Tribuna Economic ă, București, 2005, p. 227 și urm.

140b. Refuzul salariatului de a accepta oferta de trecere în alta munc ă,
formulată de angajator în executarea obliga ției prezentate mai sus ar fi
susceptibil de a fi exprimat abuziv. Pr actic salariatul ce va contesta decizia
de concediere emis ă în temeiul art. 61 alin. (1) lit. c) sau lit. d) ar putea
solicita nu numai anularea deciziei de concediere, ci și plata retroactiv a
drepturilor salariale. În m ăsura în care ar fi acceptat trecerea în alt ă funcție
– potrivit ofertei angajatorului – cuantumul poten țialelor desp ăgubiri
obținute ar fi fost diminuat.
Refuzând oferta de loc de munc ă formulat ă de angajator salariatul
abuzează de dreptul s ău, deoarece:
– îl deturneaz ă de la finalitatea conferit ă de legiuitor: aceea de a
asigura men ținerea raportului de munc ă și de a combate șomajul,
– urmărește, cu rea-credin ță obținerea de foloase (desp ăgubiri, în loc
de salariu) f ără prestarea vreunei munci.

c. În ceea ce prive ște obligația angajatorului de a oferi salaria ților
ce urmeaz ă a fi concedia ți din motive neculpabile un alt loc de munc ă în
unitate trebuie subliniat c ă și alte sisteme de drept prev ăd, într-o form ă sau
alta o obliga ție a angajatorului de a întrepri nde orice demersuri rezonabile
pentru evitarea concedierii:
– în dreptul german m ăsura desfacerii contractului de munc ă poate
fi dispusă numai în cazul oferirii salariatului a unui alt post243 ;

243 G. Halbach, N. Paland, R. Schwedes, O. Wlotzke – Labour Law in Germany ,
CompLET, Bonn, 1992, p. 163.

141- în dreptul englez instan țele apreciaz ă caracterul abuziv al încet ării
contractului de munc ă și în funcție de măsura în care angajatorul a
analizat ce alternative are la decizia de concediere.244
Prin urmare, se impune, urmând mode lul oferit de dreptul comparat,
amplificarea rolului instan țelor de judecat ă, ce ar trebui s ă analizeze, cu
prilejul fiec ărui conflict de munc ă relativ la încetarea unui contract
individual de munc ă, măsura în care o astfel de încetare ar fi putut fi
evitată de către angajator, prin divers e metode preventive. Achies ăm la
opinia conform c ăreia se poate re ține în sarcina angajatorului s ăvârșirea
unui abuz de drept ori de câte ori se va demonstra c ă încetarea contractului
individual de munc ă nu a fost ultima și singura op țiune posibil ă pentru
angajator, atunci când, în realitate existau modalit ăți de evitare a
concedierii.245

3. Cu privire la deta șare.
a. Un alt exemplu de abuz de drept s ăvârșit de către salariat se poate
remarca în materia deta șării. Pe acest t ărâm, salariatul are dreptul potrivit
art. 46 alin. (3) Codul muncii de a „refuza deta șarea dispus ă de
angajatorul s ău numai în mod excep țional și pentru motive personale
temeinice.”
b. Aprecierea asupra temein iciei motivelor personale ale salariatului
se va putea realiza îns ă numai prin aplicarea teoriei abuzului de drept.

244 S.D. Andermann – Law of unfair dismissal , Butterworths, London, 1978, p.144.
245 R. Dimitriu – Contractul individual de munc ă. Prezent și perspective , Editura
Tribuna Economic ă, București, 2005, p. 236

142Concret instan țele de judecat ă sesizate cu solu ționarea unei contest ări a
temeiniciei refuzului salariatului fa ță de detașarea dispus ă de angajator vor
admite o astfel de cerere, constatând c ă motivele personale invocate de
salariat nu sunt temeinice, numai atunci când se va putea identifica o
exercitare abuziv ă a acestui drept de c ătre salariat:
– când refuzul salariatului este formulat cu rea-credin ță, având în
vedere numai șicanarea angajatorului;
– când refuzul salariatului nu este formulat pentru a asigura o
protecție a persoanei sale, a vie ții private și familiale, ci pentru a
evita îndeplinirea unor sarcini de serviciu incomode (sub aspectul
necesității deplasării geografice).
Distincția clară între cazurile ce reprezint ă motive personale temeinice
și cazurile în care salariatul s ăvârșește un abuz de drept se poate realiza,
după cum s-a ar ătat în doctrin ă246, având în vedere:
– pe de o parte situa țiile în care salariatul ar putea refuza chiar prestarea
muncii: starea sa de s ănătate, situa ția familial ă deosebită;
– pe de alt ă parte, prin analogie, situa țiile în care normele de drept
referitoare la func ționarii publici247 permit expres refuzarea deta șării248:

246 I.T Ștefănescu, Ș. Beligradeanu – Codul Muncii. Prezentare de ansamblu Analiza
textelor esen țiale, Textul integral , Editura Lumina Lex, Bucure ști, 2003, p. 36.
247 Legea nr. 188/1999 privind Statutul func ționarilor publici, republicat ă în
“Monitorul oficial al României”, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004.
248 Art. 77 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, republicat ă.

143• graviditatea;
• își crește singur copilul minor;
• starea sănătății, dovedit ă cu certificat medical, face
contraindicat ă detașarea;
• detașarea se face într-o loca litate în care nu i se asigur ă
condiții corespunz ătoare de cazare;
• este singurul între ținător de familie;
• motive familiale temeinice jus tifica refuzul de a da curs
detașării.
Prin urmare va constitui un abuz de drept din partea salariatului
refuzul deta șării în absen ța uneia dintre situa țiile enumerate mai sus.

4. Referitor la suspendarea co ntractului individual de munc ă pe
perioada absen țelor nemotivate.
O serie de ipoteze de abuz de drept au fost generate de modificarea
Codului muncii prin O.U.G. nr. 65/2005 și intervin în materia suspend ării
contractului individual de munc ă.
a. Concret, art. 51 alin. 2 Codul muncii, astfel cum a fost modificat
în 2005, a instituit regula conform c ăreia „ contractul individual de munc ă
poate fi suspendat în situa ția absențelor nemotivate ale salariatului, în
condițiile stabilite prin contra ctul colectiv de munc ă aplicabil, contractul
individual de munc ă, precum și prin regulamentul intern ”.

144Prin aceast ă reglementare, apreciat ă de doctrin ă249, pe bună dreptate
ca „eronat ă, inutilă și contradictorie”, se stabile ște de către legiuitor c ă pe
perioada absen țelor nemotivate nu mai avem de a face cu o suspendare a
contractului individual de munc ă din inițiativa salariatului, suspendare
statuată de legiuitor mai degrab ă ca un temei pentru invocarea pe t ărâmul
raporturilor de munc ă a excepției de neexecutare a contractului individual
de munc ă de către angajator250, ci exist ă posibilitatea ca în cazul
absențelor nemotivate, contractul individual de munc ă să fie suspendat.
Dincolo de faptul c ă o interpretare sistemic ă a textului de lege (text statuat
la alineatul 2 al articolului ce reglementeaz ă suspendarea contractului
individual de munc ă din inițiativa salariatului) ar conduce la concluzia c ă
o astfel de suspendare nu po ate interveni decât din ini țiativa salariatului,
intervenția expres ă a legiuitorului, care a eliminat absen țele nemotivate
din categoria cauzelor de suspendare a contractului individual de munc ă,
infirmă această interpretare.
b. Prin urmare se poate acredita ideea c ă, în lipsa unor condi ții
concrete stabilite prin contractul colectiv de munc ă aplicabil, contractul
individual de munc ă ori prin regulamentul intern, angajatorul poate s ă
dispună suspendarea contractului individual de munc ă pe perioada

249 I.T. Ștefănescu – Modificările Codului Muncii – comentate , Editura Lumina Lex,
București, 2006, p. 57.
250 Nu era în nici un caz acreditat ă ideea că această suspendare este l ăsată la latitudinea
salariatului, care va suspenda contractul individual de munc ă, în funcție de voin ța sa
discreționară, ci textul legal trebuia interpretat în sensul c ă suspendarea se producea ca
urmare a actului unilateral al salariatul ui ce lipsea nemotivat de la serviciu.

145absențelor nemotivate. Apreciem c ă textul de lege, astfel cum a fost
modificat creeaz ă premisele unui abuz de drep t din partea salariatului în
ipoteza urm ătoare:
– Salariatul absenteaz ă nemotivat o perioad ă îndelungat ă.
Angajatorul, de bun ă-credință, nu adopt ă unilateral nici un fel de
decizie privind suspendarea contractului individual de munc ă al
salariatului, dar procedeaz ă după un timp la concedierea
disciplinar ă a acestuia. În replic ă salariatul, f ără a contesta decizia
de concediere pretinde de la angajator plata drepturilor salariale ce
i s-ar fi cuvenit pe perioada absen țelor nemotivate, pân ă la data
concedierii.
Este evident într-o astfel de situa ție că salariatul a ac ționat cu rea-
credință, însă aprecierea actului s ău ca abuziv sau ne legal depinde de
identificarea unui drept concret al salari atului la plata salariul cuvenit.
c. Apreciem c ă în măsura în care admitem aplicarea excep ției de
neexecutare în materia contractelor de munc ă, fapta salariatului ar fi
nelegală, iar nu abuziv ă. O astfel de excep ție nu func ționează însă pe
tărâmul raporturilor de munc ă.251 Potrivit teoriei dreptului civil, în
condițiile în care contractul din care izvor ăsc obliga țiile reciproce ale
părților stabile ște termene pentru executarea acestor obliga ții excepția de

251 I. T. Ștefănescu – Inadmisibilitatea, de regul ă, a invocării excepției de neexecutare
a contractului în cazul contractului i ndividual sau al celui colectiv de munc ă, Dreptul,
Nr. 6/2004, p. 47-53 și R. Dimitriu – Contractul individual de munc ă – prezent și
perspective , Editura Tribuna Economic ă, București, 2005, p. 185.

146neexecutare nu poate fi invocat ă.252 Pe cale de consecin ță salariatul,
potrivit legii era îndrituit la plata sa lariului la termenele stabilite în
contractul individual de munc ă.

5. Drept comparat
a. Pe lângă ipotezele de abuz de drept descrise anterior și deduse
din soluții jurispruden țiale interne și interpretarea unor norme juridice
românești, prezint ă utilitate și identificarea, din pris ma dreptului comparat
a unor alte situa ții în care abuzul de drept poate interveni în raporturile de
muncă ce se nasc cu ocazia execut ării, suspend ării și modific ării
contractului individual de munc ă.
Este de remarcat faptul c ă legislațiile unor state con țin norme
speciale care interzic abuzul de dr ept al salariatului în executarea
contractului de munc ă, respectiv în îndeplinirea atribu țiilor sale:
– Art. 100 din Codul muncii polonez stabile ște în sarcina salaria ților
obligația de a respecta pr incipiile coexisten ței sociale în cadrul unit ății
angajatoare.
– Art. 21 din Codul muncii din federa ția Rusă stabilește că salariații
trebuie să își îndeplineasc ă cu bună-credință obligațiile ce le revin în
temeiul contractului individual de munc ă.
– Codul muncii din Canada, stabile ște la art. 147 c ă angajatorul este
îndreptățit să îl sancționeze disciplinar pe salariatul care, cu vinov ăție, a
abuzat de dreptul s ău de a refuza s ă utilizeze ori s ă exploateze o ma șină

252 C. Stătescu, C. Bârsan – Drept civil. Teoria general ă a obliga țiilor, Editura All,
București, 1996, p. 81

147ori utilaj sau s ă lucreze într-un anumit loc ori s ă desfășoare o anumit ă
activitate.253

b. Dintre aceste exemple, este evident c ă în România refuzul
salariatului de a î și îndeplini atribu țiile de serviciu constituie o înc ălcare a
clauzelor contractului individual de munc ă, o faptă ilicită.
În ceea ce prive ște însă nesocotirea de c ătre salariat a principiului
bunei-credin țe în cadrul execut ării contractului individual de munc ă, ori
lezarea drepturilor și intereselor angajatorului prin exercitarea unui drept
vor constitui și în cadrul dreptului românesc fapte abuzive.

253 Potrivit art. 128 din Codul muncii din Canada un „ salariat poate refuza s ă utilizeze
ori să exploateze o ma șină ori utilaj sau s ă lucreze într-un anumit loc ori s ă
desfășoare o anumit ă activitate, dac ă are un motiv temeinic s ă creadă că: utilizarea
ori exploatarea ma șinii ori utilajului constituie un pe ricol pentru sine ori pentru un alt
salariat; exist ă o condi ție în acel loc ce constituie un pericol pentru salariat;
desfășurarea activit ății respective constituie un pericol pentru sine sau pentru un alt
salariat .”

148IV. Abuzul de drept s ăvârșit cu ocazia încet ării contractului
individual de munc ă

A. Probleme specifice interven ției abuzului de drept cu ocazia
încetării contractului individual de munc ă.
În principiu, contractele, fiind opera comun ă a două sau mai multe
părți, se desfiin țează prin acordul acestora. În cele mai numeroase cazuri
însă nu desfiin țarea conven țională a unui contract este aceea care d ă
naștere la litigii, deoarece p ărțile sunt într-o asemenea situa ție de acord
între ele, ci rezilierea sau desfacerea unilateral ă a contractului este cea
care creeaz ă conflicte254.
În cazul încet ării contractului individual de munc ă prin acordul
părților, în temeiul art. 55 lit. b) din Codul muncii, este greu de presupus
că ar putea s ă se comit ă un abuz de drept, deoarece a șa cum am ar ătat,
abuzul înseamn ă exercițiul anormal al dreptului or i al drepturilor rezultând
din contract, în scopul de a îl prejudi cia pe cocontractant (fie el salariat,
ori angajator). De aceea, abuzul de drept este specific, în principiu,
desfacerii contractului individual de munc ă din inițiativa uneia dintre
părți.
În general, desfacerea sau rezilierea unilateral ă a unui contract poate
să aibă de cele mai multe ori un suport legal, adic ă să se întemeieze pe un
text de lege (a șa cum se întâmpl ă în cazul demisiei întemeiate pe art. 79
din Codul muncii, spre ex emplu). Ea poate fi, îns ă, în dreptul comun, și

254 D. Gherasim, op. cit., pag. 120.

149numai de origine conven țională, atunci când ini țiativa părții se
fundamenteaz ă numai pe cauze interne ale conven ției părților. Având în
vedere caracterul de protec ție socială al normelor de drept al muncii, dar și
modul în care este reglementat ă desfacerea contractului individual de
muncă din inițiativa uneia dintre p ărți, rezultă că în prezent, de lege lata
pe tărâmul raporturilor de munc ă nu pot fi concepute cauze de reziliere a
contractului individual de munc ă întemeiate pe prevederi conven ționale.
În ceea ce prive ște situația rezilierii, este necesar a se verifica dac ă
partea care a desf ăcut contractul a abuzat de drepturile stabilite
convențional prin clauzele contract uale ce constituie legea p ărților.
În orice situa ție de abuz de drept dintre cele prezentate, este îns ă
neîndoielnic faptul c ă partea în culp ă încalcă buna-credin ță contractual ă
care trebuie s ă călăuzească activitatea ambelor p ărți, atât a angajatorului,
cât și a salariatului, începând cu mome ntul încheierii contractului de
muncă și până la ultimul act de execut are a clauzelor sale. Înc ălcarea
bunei-credin țe contractuale, prin abuz de drept se comite, consider ăm,
numai cu rea-inten ție, fiind imposibil de admis existen ța abuzului în lipsa
elementului subiectiv al acestuia. Acesta înseamn ă că desfacerea
unilateral ă abuzivă a contractului de munc ă este rezultatul relei-credin țe,
iar nu al impruden ței ori al neglijen ței.
Trebuie, în orice caz, s ă se admită faptul că cele mai tipice cazuri de
desfacere a contractului prin abuz de drept ne ofer ă contractul individual
de muncă.

150B. Exerci țiul abuziv al drepturilor angajatorului

1. Referitor la încetarea de dre pt a contractului individual
de muncă.
De și, la prima vedere încetarea de drept a contractului
individual de munc ă nu ar trebui s ă implice exerci țiul abuziv al vreunui
drept, de vreme ce este vorba de situa ții obiective, independente de voin ța
părților contractului individual de munc ă, jurispruden ța Curții
Constituționale a demonstrat contrariul.
a. Prin Decizia nr. 545 din 7.12.2004255 Curtea Constitu țională a
respins excep ția de neconstitu ționalitate a dispozi țiilor art. 56 lit. h) din
Codul muncii care statueaz ă: ”Contractul individual de munc ă încetează
de drept: … h) de la data retragerii de c ătre autorit ățile sau organismele
competente a avizelor, autoriza țiilor ori atest ărilor necesare pentru
exercitarea profesiei …”
b. Analizând spe ța dedusă astfel judec ății rezultă că în situația dată
salariatul avea la dispozi ție două căi de acțiune:
– un conflict individual de dreptu ri împotriva angajatorului,
întemeiat pe abuzul de drept al acestuia;
– o acțiune îndreptat ă împotriva autorit ății care a retras
avizul/autoriza ția/atestarea respectiv ă.

255 Publicată în “Monitorul oficial al României”, Partea I, nr. 85 din 25 ianuarie 2005.

151c. Ceea ce intereseaz ă în prezenta analiz ă o constituie temeiul
invocat de salariatul ce contest ă o decizie a angajatorului ce constat ă
încetarea de drept a contractului individual de munc ă, acesta fiind
abuzul de drept. De și formal angajatorul probabil c ă poate emite un
astfel de act, cu respectarea tuturor condi țiilor de form ă și procedurale,
în realitate el a ac ționat în mod abuziv, producând salariatului s ău un
prejudiciu. Practic, în rela ția dintre angajator și salariat actul
constatator al încet ării contractului individual de munc ă reprezint ă un
abuz de drept, neprezentând interes pentru salariat care a fost motivul
pentru care angajatorul a emis un astfel de act (eroarea, dolul,
înșelăciunea etc.).
d. Extrapolând aceast ă situație de speță, rezultă că, de principiu și în
alte situații de încetare de drept a contractului individual de munc ă ar
putea fi vorba de un abuz de drep t, atunci când suportul actului
constatator al încet ării contractului respectiv, în realitate nu exist ă.
Practic, aceea și situație va interveni și pe cale de consecin ță se vor
crea premisele unui abuz de drept al angajatorului în toate cazurile
când încetarea contractului individual de munc ă ar interveni ca o
consecință a măsurii dispuse de o persoan ă ce are calitatea de ter ț față
de raportul de munc ă.

2. Referitor la motivele concedierii.
a. În cele mai numeroase caz uri de desfacere abuziv ă a contractului
individual de munc ă abuzul se comite prin invocarea chiar a unuia din
temeiurile ar ătate la art. 61 ori la ar t. 65 din Codul muncii. De și în

152aparență temeiul invocat este legal, într e faptele puse în sarcina persoanei
și motivul legal exist ă o contradic ție flagrant ă, de așa natură încât actul
desfacerii contractului de munc ă apare comis prin abuz.
În acest sens Tribunalul Suprem a statuat, în sus ținerea teoriei
abuzului de drept c ă „este necesar ă determinarea riguroas ă a
împrejurărilor de fapt care duc la de sfacerea contractului de munc ă” și că
„motivul pentru care se de sface contractul de munc ă nu poate fi în
discordan ță cu împrejur ările de fapt ”256.

b. Există însă situații când, aparent, motivul (motivele) de fapt al
desfacerii contractului individual de munc ă există, dar el nu constituie
motivul real al concedierii salariatului, scopul urm ărit de angajator.
– Aceasta este situa ția în cazul desfacerii disciplinare a
contractului individual de munc ă al unei salariate, invocându-se ca situa ție
de fapt o discu ție în contradictoriu între ea și șeful ierarhic, în condi țiile în
care și de aceast ă dată intenția clară a angajatorului era s ă pună capăt unui
raport de munc ă, iar nu s ă asigure, prin exercitarea prerogativei sale
disciplinare un climat de ordine în unitate. În aceast ă speță, reaua-credin ță
a angajatorului este eviden țiată și de încerc ările repetate ale acestuia de a-
și convinge salariata s ă consimtă la o încetare conven țională, întemeiat ă
pe art. 55 lit. b) din Codul muncii, a contractului s ău de munc ă.
– O situație din aceast ă categorie o constituie cazul în care,

256 Tribunalul Suprem, col. civ., dec. nr . 560/16.07.1953, în Culegere de decizii 1952-
1954, pag. 174.

153după reintegrarea în munc ă a unui salariat concediat ilegal, unitatea
refuzând s ă reînființeze postul ocupat de acesta constat ă că are încadra ți
trei salaria ți pe doar dou ă posturi. În vederea solu ționării acestei situa ții,
unitatea procedeaz ă la evaluarea prealabil ă a celor trei salaria ți, cu
respectarea procedurii impuse conven țional de contractul colectiv unic la
nivel național, și apoi dispune concedierea salariatului care tocmai fusese
reintegrat, pe motiv de necorespundere profesional ă, conform art. 61 alin.
lit. d) din Codul muncii.
Menționăm că, la momentul reintegr ării salariatului în cauz ă
conducătorul unit ății își exprimase, chiar în scris, inten ția de a înceta
raportul de munc ă cu acest salariat. Abuzul de drept apare cu claritate aici,
atât prin prisma faptului c ă intenția angajatorului era practic de a se
„debarasa” de un salariat incom od – element cert al relei-credin țe -, cât și
prin aceea c ă deși urmărea să efectueze o restructur are (existau trei
salariați pe două posturi), angajatorul nu s-a întemeiat pe dispozi țiile art.
65 din Codul muncii, ci a invocat necorespunderea profesional ă a
salariatului, deturnând astfel prerogativa sa organizatoric ă conferită de
legiuitor.
c. Se impune subliniat c ă abuzul de drept în materia desfacerii
contractului de munc ă îmbracă de obicei forma inten ționată, deci se
prezintă sau aspectul relei-credin țe. Aceast ă rea-credin ță, din partea
angajatorului poate fi atât a conduc ătorului unit ății, care a luat m ăsura din
proprie ini țiativă, dar poate fi și a unor persoane din aparatul unit ății,
persoane care procedeaz ă cu rea-credin ță, determinând conducerea
acesteia s ă ia măsura ilegal ă.

154Reaua-credin ță aici semnific ă rea-inten ție, constând în inducerea în
eroare a conducerii, prin pr ezentarea de fapte necorespunz ătoare realit ății,
uzând de acte care nu priv esc persoana în cauz ă, cu alte cuvinte, în șelând
buna-credin ță a conduc ătorului. Prezentarea eronat ă a faptelor sau a
documentelor se refer ă la oricare din situa țiile de desfacere a contractului
individual de munc ă în temeiul normelor legale:
– Spre exemplu afirmarea pr in referat scris de c ătre persoane
competente din aparatul unit ății că o persoan ă are o
comportare imoral ă în timpul serviciului, f ără ca aceste
afirmații să fie dovedite, ci inventate în mod inten ționat,
constituie o fapt ă săvârșită, într-adev ăr cu rea-credin ță, iar
concedierea salariatului intervenit ă în astfel de împrejur ări
poate fi rezultatul abuzului de drept din partea unit ății.

d. Din punctul de vedere al dreptului comparat aprecierea
motivelor concedierii se realizeaz ă de cele mai mult ori prin prisma teoriei
abuzului de drept, reglement ările în vigoare stabilind doar obligativitatea
existenței unei cauze reale, juste, a unui motiv temeinic.
– Spre exemplu, în dreptul italia n sistematizarea motivelor legale
privind concedierea pentru cauze ce țin sau nu țin de persoana salariatului
pare a se caracteriza prin ambiguitate, l ăsând loc unei elasticit ăți a
limitelor de exerci țiu a dreptului angajatorului, ce poate fi compensat ă
doar de c ătre tribunalele de munc ă. Astfel concedierea salariatului pentru
motive ce țin de persoana sa se poate întemeia pe dou ă posibilități:

155• concedierea pentru just ă cauză
• concedierea pentru motiv subiectiv.257
Conform art. 1 din Legea nr. 604/1966 din Italia, „în raportul de
muncă pe perioad ă nedeterminat ă cu angajatori priva ți sau cu institu ții
publice, unde stabilitatea raportului nu este asigurat ă prin norma legal ă,
regulament și prin contract colectiv de munc ă sau individual, concedierea
angajatului nu poate inter veni decât pentru just ă cauză potrivit art. 2119
Cod civil sau pentru motiv justificat”.
Ca formul ă generică, legiuitorul italian define ște justa cauz ă ca
fiind aceea care „nu admite continua rea, chiar provizorie, a raportului”258.
În aceast ă ipoteză, angajatorul nu este ținut să respecte perioada de
preaviz.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 604/ 1966, concedierea poate interveni
pentru un motiv justificat subiectiv . Motivul justificat subiectiv este
determinat de o serioas ă neîndeplinire a obliga țiilor contractuale din
partea salariatului. Aceast ă ipoteză se diferen țiază de justa cauz ă printr-un
element de natur ă cantitativ ă, adică prin gravitatea redus ă a neîndeplinirii
obligațiilor de c ătre salariat, ceea ce permite continuarea provizorie a
raportului de munc ă pe perioada preaviz ului. Potrivit unei p ărți a doctrinei
italiene259 diferențierea motivului justificat subiectiv de justa cauz ă se

257 V. Popa, O. Pan ă – Concedierea – între uz și abuz. Concedierea individual ă pentru
motive ce țin de persoana salariatului – analiz ă comparativ ă cu dreptul italian ,
Revista de drept comercial, Nr. 11/2003, p. 50- 53.
258 Art. 2119 din Codul civil italian.
259 L. Galatino – Diritto del lavoro , G. Giappichelli – editore, Torino, 2000, p. 407.

156prezintă și sub aspect calitativ. Motivul just prive ște doar nerespectarea
obligațiilor contractuale de c ătre salariat, în timp ce justa cauz ă se referă și
la fapte exterioare raportului de munc ă, care însă produc consecin țe asupra
acestuia vizând îndeplinirea în viitor a sarcinilor de serviciu.
Din aceast ă analiză a doctrinei italiene asupra motivului justificat și
a justei cauze a concedierii salaria ților rezult ă fără putință de tăgadă că în
lipsa unor norme legale care s ă stabileasc ă clar situa țiile în care poate fi
dispusă concedierea, aprecierea realizat ă de practica judec ătorească va
urmări să identifice existen ța ori inexisten ța unui abuz de drept din partea
angajatorului.

– În Elve ția legea260 stabilește situațiile în care concedierea
salariaților poate fi apreciat ă ca abuziv ă:
– atunci când se dispune din motive ce țin de persoana
salariatului și nu au leg ătură cu munca sau ce nu sunt de
natură să producă un prejudiciu unit ății angajatoare;
– atunci când se dispune din motiv e legate de exercitarea de
către salariat a unui drept constitu țional, cu excep ția cazului
în care exerci țiul acelui drept nesocote ște o obliga ție ce r
când se dispune numa i pentru a evita na șterea unor preten ții
și cereri din partea salariatului, rezultând din contractul de
muncă motivul concedierii este irelevant în raport cu munca
salariatului rezult ă din contractul de munc ă sau este de natur ă

260 Codul obliga țiilor, Titlul zece – Despre contractul de munc ă, art. 336 138

157să producă un prejudiciu serios lucrului în unitatea
angajatoare;
– atunci când se dispune numai pentru a evita na șterea unor
pretenții și cereri din partea salariatului, rezultând din
contractul de munc ă;
– atunci când se dispune deoarece salariatul pune în valoare
buna-credin ță a solicit ărilor rezultând din contractul de
muncă;
– atunci când se dispune motivat de faptul c ă salariatul
exercită serviciul militar obligatoriu ori servicii de protec ție
civilă ori servicii nemilitare na ționale potrivit legisla ției
interne sau motivat de faptul c ă îndepline ște o obliga ție ce îi
revine ex lege , fără ca acesta s ă și-o fi asumat printr-o
manifestare de voin ță;
– atunci când se dispune pe motivul apartenen ței sau
neapartenen ței salariatului la o organiza ție a muncitorilor ori
pe motivul exercit ării în conformitate cu legea a unei
activități sindicale;
– atunci când se dispune în perioada în care salariatul, ales ca
reprezentant de c ătre ceilal ți salariați, face parte dintr-o
comisie a unit ății angajatoare ori dintr-o institu ție aflată în
legătură cu unitatea, în condi țiile în care a ngajatorul nu poate
face dovada c ă motivul concedierii a fost unul justificat;
– atunci când se dispune f ără a respecta procedura de
consultare stabilit ă pentru concedierile colective.

158Deși o astfel de enumerare constitu ie practic o descriere a unor
interdicții legale la c oncedierea salaria ților, din modalitatea de
reglementare (indicarea expressis verbis a faptului c ă ipotezele enun țate
constituie concedieri abuzive) și din faptul c ă motivele ce pot sta la baza
concedierii unor salaria ți nu sunt stabilite clar în lege, rezult ă că situațiile
prezentat constituie cazuri în care exerci țiul dreptului de a concedia
salariații recunoscut angajatorului va fi considerat ca abuziv.

– În Canada, Codul muncii instituie , la art. 240 dreptul salariatului
concediat în mod injust de a formula o plângere adresat ă unui inspector de
muncă. Același Cod al muncii din Canada stabile ște că în situa ția
existenței unei cauze juste angajatorul nu va avea obliga ția de a acorda
salariatului concediat preaviz (a c ărui durată ar fi fost de dou ă săptămâni)
și nici plata drepturilor salariale cuvenite pe durata preavizului
respectiv.261 Se poate observa c ă determinarea situa țiilor în care va fi
incidentă obligația de acordare a preavizului, dar și soluționarea plângerii
salariatului relativ ă la concedierea injust ă se poate realiza numai prin
aplicarea teoriei abuzului de drept.

– În Emiratele Arabe Unite legisla ția muncii stabile ște că se
consideră încetare arbitrar ă a raportului de munc ă de către angajator, dac ă
motivul concedierii este irelevant în raport cu munca salariatului.262 Și în
acest caz aprecierea asupr a motivului concedierii se va realiza tot prin

261 Art. 230 alin. (1) din Codul muncii din Canada.
262 Art. 122 din Legea federal ă nr. 8/1980 privind reglemen tarea raporturilor de munc ă.

159analiza caracterului abuziv sau normal al exerci țiului dreptului
angajatorului.

– În Algeria263 concedierea dispus ă fără luarea în considerare a
procedurilor impuse de lege este prezumat ă ca fiind abuziv ă până la proba
contrară, probă ce revine angajatorului. În acest mod legiuitorul a pornit
de la ideea c ă de vreme ce evit ă respectarea procedurilor legale
angajatorul are inten ția de a deturna dreptul s ău de a-și concedia salaria ții
de la scopul vizat de lege (asigurarea bunei func ționări a unității) și a
stabilit prezum ția legală relativă a exercițiului abuziv al acestui drept.

– În Tanzania264 legislația muncii nu face o distinc ție clară între
noțiunea de abuz și cea de ilicit, statuând c ă este nelegal ca un angajator s ă
concedieze injust un salariat.
Cu toate acestea, din analiza defini ției legale date concedierii
injuste rezult ă fără putință de tăgadă că la baza acestor norme st ă teoria
abuzului de drept, în absen ța căreia ar fi imposibil ă interpretarea și
aplicarea acestor texte. În acest sens concedierea injust ă intervine atunci
când angajatorul nu poate face dovada c ă265:
• la baza concedierii s-a aflat un motiv real,

263 Legea nr. 90-11 din 21 aprilie 1990 privind rela țiile de munc ă, art. 73-3, art. 73-4.
264 Actul privind angajarea și relațiile de munc ă din 2004, art. 37.
265 Actul privind angajarea și relațiile de munc ă din 2004, din Tanzania, art. 37 alin.
(2).

160• acest motiv este unul justificat, onest, referitor la conduita,
capacitatea ori compatibilitatea sa lariatului sau referitor la
cerințele operaționale ale unit ății angajatoare;
• încetarea raportului de munc ă s-a realizat prin derularea
unei proceduri oneste.
În aceste condi ții referirile la motivul real și justificat al concedierii
sunt de natur ă să îndreptățească concluzia noastr ă potrivit c ăreia instan țele
de judecat ă vor aprecia în ce m ăsură exercițiul dreptului angajatorului de a
concedia a fost sau nu abuziv.
Exist ă însă, în Tanzania și o enumerare legal ă a unor situa ții în care
concedierea este apreciat ă ca fiind abuziv ă. Concret, potrivit art. 37 alin.
(3) din Actul privind angajarea și relațiile de munc ă, motivul concedierii
nu este just atunci când are în vedere:
• divulgarea de c ătre salariat a unor informa ții pe care este
îndreptățit să le cunoasc ă și obligat s ă le comunice altei
persoane în baza legii;
• refuzul de a îndeplini sau neîndeplinirea efectiv ă de către
salariat a unei dispozi ții nelegale date de angajator;
• exercițiul unui drept conferit salariatului conven țional ori
legal;
• apartenen ța la o organiza ție sindical ă;
• participarea la ac țiuni legale ale unei organiza ții sindicale,
inclusiv la greve legale.

161e. Din analiza de drept comparat coroborat ă cu normele legale în
vigoare în România și cu luarea în considerare a teoriei abuzului de drept,
astfel cum aceasta a fost configurat ă în epoca contemporan ă266, rezultă că
pot fi reținute ca ipoteze de abuz de drept și în dreptul românesc al muncii
următoarele:
– lipsa unui motiv justificat obiectiv ori subiectiv al concedierii
salariaților;
– concedierea dispus ă numai pentru a evita na șterea unor preten ții și
cereri din partea salariatului, rezultând din contractul de munc ă;
– invocarea de c ătre angajator a unui motiv al concedierii care este
irelevant în raport cu munca salariatului;
– încetarea raportului de munc ă realizată prin derularea unei
proceduri neoneste (înde plinirea cu rea-credin ță a procedurilor impuse de
lege).

3. În ceea ce prive ște concedierea pentr u inaptitudine fizic ă
și/sau psihic ă.
Exemple relevante de exerci țiu abuziv al dreptului angajatorului de
a concedia salaria ții intervin și cu privire la concedierea pentru
inaptitudine fizic ă și/sau psihic ă.
a. Codul muncii, la art. 61 lit. c) instituie posibilitatea pentru
angajator de a dispune conc edierea pentru motive care țin de persoana
salariatului în cazul în care, prin decizie a organelo r competente de

266 A se vedea supra , Partea I.

162expertiză medical ă, se constat ă inaptitudinea fizic ă și/sau psihic ă a
salariatului, fapt ce nu permite acestuia s ă își îndeplineasc ă atribuțiile
corespunz ătoare locului de munc ă ocupat.
Doctrina a admis c ă acest text nu instituie o obliga ție pentru
angajator267, ceea ce ar permite angajatorului s ă tergiverseze concedierea
ori chiar s ă refuze să îl concedieze pe salariatul în cauz ă.268
b. Un astfel de demers al angaja torului poate fi apreciat drept
abuziv în condi țiile în care neconcedierea sala riatului bolnav ar avea un
scop șicanatoriu și ar putea influen ța în sens negativ starea de s ănătate a
acestuia.269

3. În ceea ce prive ște concedierea pentru necorespundere
profesional ă.
Alte situa ții în care intervine abuzul de drept pot fi identificate în
materia concedierii pentru necorespundere profesional ă.
a. Potrivit art. 61 lit. d) din Codu l muncii angajatoru l poate dispune
concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului în cazul în care
salariatul nu corespunde pr ofesional locului de munc ă în care este
încadrat.

267 I.T Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , vol. I, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2003, p. 513 – 514
268 R. Dimitriu – Contractul indi vidual de munc ă- prezent și perspective , Editura
Tribuna Economic ă, București, 2005, p. 349.
269 A. Mazeaud – Droit du travail , Montchrestien, L.G.D.J., Paris, 2002, p. 385.

163Față de textul de lege ini țial, modific ările aduse prin O.U.G. nr.
65/2005 normelor de la art. 63, au stabilit procedura de urmat în vederea
concedierii270, în sensul instituirii obliga ției angajatorului de a proceda la
evaluarea prealabil ă a salariatului. Procedura de evaluare profesional ă a
salariatului limiteaz ă motivele ce ar putea fi invoc ate de angajator la fapte
elocvente, anterioare de neîndeplinire corespunz ătoare, sub aspect
profesional, a obliga țiilor sale de serviciu și la rezultatele evalu ării
profesionale.
În acest fel se restrânge sfera situa țiilor în care angajatorul ar putea
săvârși un abuz de drept cu ocazia concedierii salaria ților pentru
necorespundere profesional ă.
b. Cu toate acestea o astfel de concediere este abuziv ă atunci când:
– Angajatorul î și exercită prerogativa organizatoric ă cu rea-
credință, procedând la concedierea salaria ților pentru necorespundere
profesional ă, urmată, la scurt timp de modificarea organigramei unit ății, în
sensul desfiin țării posturilor ocupate de salaria ții respectivi. Într-o astfel
de situație, practic angajatorul opteaz ă pentru o concediere a salaria ților
pentru un alt motiv decât cel real.271

270 I.T. Ștefănescu – Modificările Codului Muncii – comentate , Editura Lumina Lex,
București, 2006, p. 70 -71.
271 I.T Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , vol. II, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2003, p. 54.

1644. Referitor la concedierea determinat ă de desfiin țarea
locului de munc ă pentru motive ce nu țin de persoana salariatului.
I. A. Până de curând în dreptul munc ii din România legiuitorul
adoptase concep ția enumer ării exhaustive a cazur ilor de concediere a
salariaților pentru motive ce țineau de persoana lor, iar, în ceea ce prive ște
concedierea pentru motive ce nu țineau de persoana salaria ților,
desființarea locului de munc ă era cantonat ă numai la trei motive:
dificultățile economice, transform ările tehnologice sau reorganizarea
activității. Această concepție îngusta posibilitatea manifest ării abuzului de
drept. 272 Cu toate acestea în a lineatul al doilea al art. 65 din Codul muncii
exista condi ția cauzei reale și serioase.
Prin O.U.G. nr. 55/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr.
53/2003 – Codul muncii273 s-a păstrat în esen ță conținutul art. 61, dar s-a

272 Anterior, potrivit art. 130 alin. 1 din Codul muncii (Legea nr. 10/1972) contractul
individual de munc ă putea fi desf ăcut atunci când:
„a) unitatea î și reduce personalul prin desfiin țarea unor posturi de
natura celui ocupat de cel în cauz ă ca urmare a reorganiz ării;
b) unitatea î și înceteaz ă activitatea prin dizolvare;
c) unitatea se mut ă în altă localitate și ar posibilitatea sa î și asigure
pe plan local cadrele necesare;
d) unitatea se mut ă în altă localitate, iar persoana încadrat ă nu
acceptă să o urmeze (…)”
273 Publicată în “Monitorul oficial al României”, Partea I, nr. 788 din 18 septembrie
2006.

165modificat con ținutul art. 65274 din Codul muncii, renun țându-se la
cantonarea motivelor desfiin țării locului de munc ă la dificult ățile
economice, transform ările tehnologice sau reorganizarea activit ății și
instituindu-se o reglementare cu factur ă generică:
„Art. 65 – (1) Concedierea pentru motive care nu țin de persoana
salariatului reprezint ă încetarea contractului individual de munc ă
determinat ă de desfiin țarea locului de munc ă ocupat de salariat, din unul
sau mai multe motive f ără legătură cu persoana acestuia.
(2) Desfiin țarea locului de munc ă trebuie s ă fie efectiv ă și să aibă o
cauză reală și serioasă.”
Același act normativ a modificat textul art. 56 lit. a) – b) și a
abrogat art. 56 lit. c) din Codul muncii275, norma în cauz ă având în prezent
următorul conținut:

274 Textul anterior modific ării prevedea c ă: „Art. 65. – (1) Concedierea pentru motive
care nu țin de persoana salariatului reprezint ă încetarea contract ului individual de
muncă, determinat ă de desfiin țarea locului de munc ă ocupat de salariat ca urmare a
dificultăților economice, a transform ărilor tehnologice sau a reorganiz ării activității.
(2) Desfiin țarea locului de munc ă trebuie s ă fie efectiv ă și să aibă o cauză reală și
serioasă, dintre cele prev ăzute la alin. (1).”
275 Textul anterior modific ării prevedea c ă „Art. 56. – Contractul individual de munc ă
încetează de drept:
a) la data decesului salariatului sau angajatorului persoan ă fizică;
b) la data r ămânerii irevocabile a hot ărârii judec ătorești de declarare a mor ții sau a
punerii sub interdic ție a salariatului or i a angajatorului persoan ă fizică, dacă aceasta
antreneaz ă lichidarea afacerii;

166„Art. 56. – Contractul individual de munc ă încetează de drept:
a) la data decesului salariatului;
b) la data r ămânerii irevocabile a hot ărârii judec ătorești de declarare a
morții sau a punerii sub interdic ție a salariatului; (…)”
În acest fel s-a trecut, dup ă mai bine de jum ătate de secol la o alt ă
concepție despre concedierea salaria ților determinat ă de desfiin țarea
locului de munc ă pentru motive ce nu țin de persoana acestora, în sensul
că nu mai sunt enumerate anum ite temeiuri pentru desfiin țarea locului de
muncă, dar se men ține condi ția existen ței unei cauze reale și serioase
pentru desfiin țarea locului de munc ă.
Și legea noastr ă, și legislațiile unor alte state nu permit totu și, din
rațiuni de protec ție a salaria ților ca ace știa să fie concedia ți oricând și
oricum, în mod discre ționar. Este pus ă în toate cazurile condi ția cauzei
reale și serioase. Altfel spus, dac ă există o cauză reală și serioasă nu există
abuz de drept; dac ă, însă în pofida sus ținerilor angajatorului, nu exist ă o
cauză reală și serioasă a concedierii, per a contrario, există un abuz de
drept, chiar dac ă angajatorul a respectat cu rigurozitate condi țiile
procedurale . Într-un fel a identifica existen ța cauzei reale și serioase
înseamnă a identifica dac ă există sau nu un abuz de drept.
Spre deosebire de re gimul legal anterior, actuala reglementare,
având o elasticitate incomparabil sporit ă, deschide, tot într-o m ăsură
sporită câmpul posibil de manifestare a abuz ului de drept al angajatorului.

c) ca urmare a dizolv ării angajatorului persoan ă juridică, de la data la care
persoana juridic ă își înceteaz ă existența;(…)”

167B. 1. În acest context apar dou ă probleme majore ce se impun a fi
clarificate, în leg ătură cu aplicarea art. 65 din Codul muncii276:
– Prima dintre acestea este: în ce ipoteze poate fi desfiin țat locul de
muncă și, pe cale de consecin ță concediat salariatul?
– A doua care sunt ipotezele/cazurile în care nu exist ă o cauză reală
și serioasă, s-a săvârșit un abuz de drept și decurg a șadar consecin țele
stabilite de lege cu privire la angajator (plata unor desp ăgubiri,
reintegrarea în func ție, dacă cel în cauz ă solicită acest lucru etc.).

2. a. Cu privire la sfera situa țiilor în care se poate aplica art. 65 din
Codul muncii, astfel cum a fost modificat prin O.U.G., trebuie ar ătat că
modificare adus ă nu înseamn ă că nu mai sunt aplicabile în continuare
ipoteze de concediere determinat ă de desfiin țarea locului de munc ă ocupat
de salariat pentru motive ce nu țin de persoana acestu ia anterior stabilite
de legiuitor. A șadar se va aplica în conti nuare art. 65 din Codul muncii
atunci când desfiin țarea locului de munc ă ocupat de salariat este
determinat ă de:
– dificultăți economice,
– transform ări tehnologice sau
– reorganizarea activit ății277.

276 Și implicit și a art. 68 din Codul muncii, care se refer ă la concedierea colectiv ă.
277 A se vedea cu privire la aceste motive R. Dimitriu – Contractul individual de
muncă – prezent și perspective , Editura Tribuna Economic ă, București, 2005, p. 369 –
371.

168b. În plus, a șa cum s-a eviden țiat în doctrina juridic ă278, art. 65 din
Codul muncii este aplicabil, și în următoarele cazuri, ce erau stabilite în
reglementarea din 1973279: când unitatea se mut ă în aceea și localitate și
are posibilitatea s ă își asigure pe plan local cadrele necesare, când unitatea
se mută în altă localitate, iar salariatul nu accept ă să o urmeze.
c. Din modific ările aduse de O.U.G. nr. 55/2006 art. 56 din Codul
muncii rezult ă că art. 65 din Codul muncii va fi aplicabil și în următoarele
ipoteze:
– la data decesului angajatorului persoan ă fizică;
– la data r ămânerii irevocabile a hot ărârii judec ătorești de declarare
a morții sau a punerii sub interdic ție a angajatorului persoan ă fizică, dacă
aceasta antreneaz ă lichidarea afacerii;
– ca urmare a dizolv ării angajatorului persoan ă juridică, de la data la
care persoana juridic ă își înceteaz ă existența.

II. Din analiza de drept comparat rezult ă că desființarea locului de
muncă pentru motive ce nu țin de persoana salari atului este aplicabil ă în
situații similare celor aplicabile în România, dar și în alte situa ții.

278 I.T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , vol. I, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2003, p. 521- 522.
279 Codul muncii, Legea nr. 10/10972, ce enum era exhaustiv la art. 130 alin. (1)
situațiile în care contract ul individual de munc ă putea fi desf ăcut din ini țiativa
angajatorului.

169A. S-au eviden țiat deja în doctrina româneasc ă280 o serie de
orientări, conturate de jurispruden ța din statele cu economie de pia ță
dezvoltată, care prezint ă utilitate și pentru instan țele judec ătorești din
România. S-a apreciat în acest sens c ă este justificat ă concedierea dac ă:
– angajatorul are datorii la banc ă și a suferit și o reducere a cifrei de
afaceri (în acest caz se cer ambele condi ții, cumulativ);
– dou ă posturi sunt grupate într-unul singur;
– cel concediat este înlocuit cu: un colaborator voluntar, un asociat
(în societ ățile comerciale de pe rsoane), un prestator de servicii, persoan ă
fizică sau persoan ă juridică utilizat temporar în perioada estival ă;
– trecerea salariatului în cauz ă pe un alt post, de și necesară nu este
posibilă;
– locul de munc ă s-a desfiin țat ca urmare a pierderii unicului client
al angajatorului;
– se introduc tehnologii noi;
– unitatea se mut ă într-o alt ă localitate pentru a înl ătura anumite
dificultăți tehnice, administrative sau comerciale.
Nu este justificat ă concedierea dac ă:
– angajatorul nu desfiin țează, în prealabil postul/p osturile vacant(e)
similare(e); – angajatorul încadreaz ă ulterior, la un interval scurt, un salariat
pentru a ocupa un post similar;

280 I.T. Ștefănescu – op. cit., p. 522 – 523.

170 – un salariat, înc ărcat excesiv, a fost îns ărcinat să execute și
sarcinile de serviciu ale celui c oncediat (caz în care locul de munc ă,
înțeles drept func ție/post nu a disp ărut ca necesitate func țională);
– sunt concedia ți doi salaria ți și sunt înlocui ți ambii de c ătre o
persoană alta decât unul dint re cei doi care ocup ă un post de aceea și
natură cu cel (cele) desfiin țat(e);
– angajatorul recurge sistematic la contracte individuale de munc ă
cu durată determinat ă pentru a ocupa func țiile celor concedia ți;
– se desfiin țează numai postul în care salariatul era deta șat și
realitatea motivului concedie rii (economic sau de alt ă natură) nu coexist ă
la ambele unit ăți (atât cea la care l-a deta șat pe salariat, cât și la care
salariatul respectiv este deta șat);
– se întemeiaz ă doar pe reducerea activit ății și pe rezultatul deficitar
al unui compartiment (în care este încadrat salariatul) în m ăsura în care nu
s-au înregistrat dificult ăți la nivelul întregii unit ăți;
– unitatea f ără personalitate juridic ă (sucursal ă), având dificult ăți de
natură financiar ă, este integrat ă unei societ ăți comerciale, care nu
întâmpină dificultăți economico – financiare;
– situa ția financiar ă a angajatorului este deficitar ă de mai mul ți ani
și nu s-a demonstrat nici o agravare a ei;
– angajatorul și-a determinat propria insolvabilitate, ori și-a produs
anumite dificult ăți financiare, sau a prelevat în interes personal sume mai
mari decât îi permitea, în m od normal, profitul realizat;
– reorganizarea nu a fost efectuat ă în scopul cre șterii sau men ținerii
competitivit ății; așadar, reorganizarea care nu este legat ă de dificult ăți

171economice ori de muta ții tehnologice, poate constitui o cauz ă de
concediere numai cu condi ția de a se p ăstra competitivitatea unit ății, iar nu
de a se pune în discu ție o situa ție apreciat ă ca prea favorabil ă pentru
salariați;
– se întemeiaz ă, în realitate, pe vârsta sa lariatului (ori pe un alt
criteriu discriminatoriu), iar nu pe ra țiuni profesionale;
– se explic ă prin lipsa voin ței angajatorului de a regulariza
(clarifica) situa ția salariatul prin prisma legisla ției muncii;
– sub pretextul realiz ării de economii, salariatul concediat este
înlocuit de un salariat mai pu țin calificat, care ocup ă același post;
– desfiin țarea unor locuri de munc ă dintr-o unitate cu cifra de
afaceri aflat ă în creștere certă, răspunde mai pu țin la o necesitate de ordin
economic, cât la dorin ța de a păstra nivelul rentabilit ății în detrimentul
stabilității locurilor de munc ă. În acest caz, concedierile nu s-ar baza pe un
motiv economic; o atare reorganizare a activit ății ar fi decis ă doar pentru a
suprima anumite locuri de munc ă, iar nu pentru a p ăstra competitivitatea
întreprinderii în cauz ă.

B. Există o serie de state care, consacrân d texte de lege similare cu
cel existent în România, ne ofer ă posibilitatea identific ării și a altor
ipoteze – în afara celor deja id entificate de doctrina româneasc ă281 – în
care este posibil ă concedierea salariatului datorit ă desființării locului de

281 I.T. Ștefănescu – op. cit., p. 522 – 523.

172muncă pentru motive ce nu țin de persoana sa, similare cu cele aplicabile
în țara noastr ă (identificate de noi la punctul anterior):
– lipsa real ă de activitate, care inte rvine (potrivit reglement ărilor
din Danemarca), atunci când:
• există motive economice;
• se închide total sau par țial unitatea.282
– existența unor dificult ăți economice (în Grecia);283
– existența unor motive tehnice (în Grecia);284
– existența unei nevoi financiare de a reduce for ța de munc ă (în
Japonia)285;
– existența unei crize serioase în afacere (cumulat cu unele condi ții
procedurale, aici necesitatea de a face eforturi în vederea
transferării și absorbirii personalulu i inutil în unitate (în
Japonia)286;

282 N. Bruun, B. Flodgren, M. Hal vorsen, H. Hyden, R. Nielsen – The Nordic Labour
Relations Model , Aldershot, Dartmouth, 1992, p. 102.
283 International Encyclopedia for Labour and Industrial Relations , Kluwer Law and
Taxation Publishers, vol 12, A. Berenstein, 1993, par. 244 -248.
284 International Encyclopedia for Labour and Industrial Relations , Kluwer Law and
Taxation Publishers, vol 12, A. Berenstein, 1993, par. 244 -248.
285 Cazul Toyo Sanso, Înalta Curte din Tokyo, 1979, RMS, vol. 30, Nr. 5, p. 1002.
286 Decizia Cur ții Districtuale Okayama, 31 iulie 1979, Rohan 326 – 44: Cayul
Sumitomo Jyuki Tamashima Seizosho).

173- închiderea unei sec ții, în cazul în care ac easta este inevitabil ă și
necesară pentru administrarea rezonabil ă a afacerii (în
Japonia);287
– existența unor motive obiective, în cadrul c ărora a inclus
doctrina nevoia a angajatorului de a renun ța la un post nu din
cauza performan țelor slabe ale salariatului, ci din cauz ă că postul
nu mai este necesar pentru produc ție (în Spania288)289;
– existența unor motive economice și tehnologice (avute în vedere
în cazul concedierilor co lective), în cadrul c ărora se pot include
situațiile în care angajatorul apreciaz ă că personalul s ău este prea
numeros în compara ție cu poten țialul de produc ție sau de
vânzări, ca rezultat al pier derilor economice ale unit ății, în raport
cu lipsa de viabilitate a unit ății determinat ă de orice alt tip de
motive economice sau tehnologice290 (în Spania);
– angajatorul a încetat ori inten ționează să înceteze s ă desfășoare o
anumită afacere, pentru desf ășurarea căreia a fost încadrat în
muncă salariatul ori a încetat sau inten ționează să înceteze s ă

287 Decizia Cur ții de Apel Tokyo, 29 octombri e 1979, Romin 30 – 5 – 1002: Cazul
Toyo Sanso.
288 Se impune îns ă subliniat c ă în legisla ția spaniol ă acestea constituie motive legale de
concediere, nefiind vorba de o crea ție a doctrinei ori a practicii judec ătorești.
289 Bernardo A. Cremades – Business Law in Spain , Butterwoths, Londra, 1992, p. 366
– 368.
290 Bernardo A. Cremades – Business Law in Spain , Butterwoths, Londra, 1992, p. 366
– 368.

174desfășoare respectiva activitate în locul unde a fost încadrat
salariatul (în Marea Britanie)291;
– cerințele afacerii pentru salaria ți, de a desf ășura o munc ă de un
anumit tip ori într-un anumit loc unde au fost încadra ți în acest
sens, au disp ărut ori s-au redus (în Marea Britanie292)293;
– reorganizarea, prin introducerea unei tehnologii noi, dac ă astfel
cerințele afacerii au determinat dispari ția ori reducerea activit ății
unor salaria ți (în Marea Britanie)294;
– reorganizare, prin preluarea atribu țiilor salaria ților concedia ți de
către ceilalți salariați rămași în unitate295 (în Marea Britanie);
– reorganizare prin schimbarea atribu țiilor aferente posturilor
ocupate de salaria ți296 (în Marea Britanie);
– unitatea angajatoare a fost desfiin țată ori mutat ă (în Cehia297)298;

291 Acesta constituie motiv de redundan ță consacrat legal de Sec țiunea 81 (2) din Actul
din 1978.
292 Acesta constituie motiv de redundan ță consacrat legal de Sec țiunea 81 (2) din Actul
din 1978.
293 C. Grunfeld – The Law of Redundancy , Sweet and Maxwell, 1989, p. 111.
294 Cazul Loudon v. Crimpy Crisps Ltd., 1966 ITR 307; cazul Mackenzie v. William
Paton Ltd., 1966, ITR 507
295 Sutton v. Revlon Overseas Co rporation Ltd., 1973 IRLR 173.
296 European Chefs (Catering) Ltd. V. Curell, 1971, ITR 37.
297 Acesta constituie un motiv legal statuat de Sec țiunea 46, paragraful 1 din Codul
muncii ceh.
298 International Encyclopedia for Labour and Industrial Relations , Kluwer Law and
Taxation Publishers, 1998, M. Kalenska, M. Belina, p. 81.

175- unitatea angajatoare înceteaz ă să mai existe (în Cehia299)300;
– salariatul devine inutil ca urma re a unei decizii a angajatorului
prin schimbarea atribu țiilor sale sau echipamentului tehnologic
sau alte schimb ări organizatorice (în Cehia301)302;
– unitatea angajatoare este la li mita falimentului (în China303)304;
– unitatea angajatoare are pr obleme majore de produc ție sau
operative (în China305)306.

C. 1. În concluzie, în plus fa ță de ipotezele deja sesizate de doctrina
româneasc ă reducerea locului de
muncă determinat ă de motive ce nu țin de persoana salariatului poate
interveni, din analiza de drept comparat, și în următoarele situa ții:
– pentru normala func ționare a afacerii (în Grecia)307;

299 Acesta constituie un motiv legal statuat de Sec țiunea 46, paragraful 1 din Codul
muncii ceh.
300 International Encyclopedia for Labour and Industrial Relations , Kluwer Law and
Taxation Publishers – loc. cit., p. 81.
301 Acesta constituie un motiv legal statuat de Sec țiunea 46, paragraful 1 din Codul
muncii ceh.
302 International Encyclopedia for Labour and Industrial Relations , Kluwer Law and
Taxation Publishers – loc. cit., p. 81.
303 Acesta constituie un motiv statuat prin art. 27 din Legea muncii din 1995.
304 Lin Feng – Chinese Law , Editors Wang Guigo and John Mo Kluwer Law
International, 1999, p. 453
305 Acesta constituie un motiv statuat prin art. 27 din Legea muncii din 1995.
306 Lin Feng – op. cit., p. 453.

176- un declin permanent sau temporar în comer ț ori
activitate308, fiind vorba de situa ția economic ă generală a
unei ramuri de activitate, iar nu de situa ția individual ă a
unității angajatoare (în Marea Britanie);
– reorganizarea, prin introducerea unui nou sistem (de
control bugetar, spre exemplu), dac ă astfel cerin țele
afacerii au determinat dispari ția ori reducerea activit ății
unor salaria ți309 (în Marea Britanie);
– înlocuirea salaria ților de c ătre contractori independen ți
(liber profesioni ști)310 (în Marea Britanie);
– dorința de a face economii311, (în Marea Britanie);
– previziunile optimiste ale a ngajatorului s-au dovedit a fi
infirmate312 (în Marea Britanie);
– o parte a unit ății angajatoare a fost desfiin țată sau mutat ă
(în Cehia) 313;

307 International Encyclopedia for Labour and Industrial Relations , Kluwer Law and
Taxation Publishers, vol. 6, 1982, T.B. Koniadis, par. 244 – 248.
308 Cazul Hiden Ltd. V. Cowen, 1982, IRLR 314 (C.A.)
309 Cazul Loudon v. Crimpy Crisps Ltd., 1966 ITR 307; cazul Mackenzie v. William
Paton Ltd., 1966, ITR 507
310 Kemp v. Milton Estates Ltd., 1967 ITR 64.
311 C. Grunfeld – The Law of Redundancy , Sweet and Maxwell, 1989, p. 131.
312 O Hare&Rutherford v. Ro taprint Ltd. , 1980, IRLR 47.
313 International Encyclopedia for Labour and Industrial Relations , Kluwer Law and
Taxation Publishers, 1998, M. Kalenska, M. Belina, p. 81.

177- o parte din unitatea angajatoare este transferat ă către un
alt angajator și acesta din urm ă nu are posibilitatea de a
angaja respectivul salariat în condi țiile contractului s ău de
muncă (în Cehia)314;
– reducerea personalului pentru cre șterea productivit ății
muncii sau alte schimb ări organizatorice (în Cehia)315;
– condițiile esențiale (de natur ă obiectiv ă ori de natur ă
subiectivă) ce au stat la baza încheierii contractului
individual de munc ă nu mai exist ă (în Elve ția) 316, spre
exemplu evolu ția demografic ă negativ ă într-o zon ă
geografic ă poate justifica desfiin țarea unor posturi de
educatoare, de înv ățătoare;
– atunci când se efectueaz ă reduceri în sectorul public, ca
rezultat al unor decizii de natur ă politică, intervenind o
lipsă reală de activitate (în Danemarca)317 etc.

2. Dintre ipotezele prezentate mai sus evident c ă sunt aplicabile și

314 International Encyclopedia for Labour and Industrial Relations , Kluwer Law and
Taxation Publishers, 1998, M. Kalenska, M. Belina, p. 81.
315 International Encyclopedia for Labour and Industrial Relations , Kluwer Law and
Taxation Publishers, 1998, M. Kalenska, M. Belina, p. 81.
316 International Encyclopedia for Labour and Industrial Relations , Kluwer Law and
Taxation Publishers, vol 12, A. Berenstein, 1993, p. 119.
317 N. Bruun, B. Flodgren, M. Hal vorsen, H. Hyden, R. Nielsen – The Nordic Labour
Relations Model , Aldershot, Dartmouth, 1992. p. 102.

178în România urm ătoarele motive de desfiin țare a locului de munc ă,
independente de pers oana salariatului:
– intenția angajatorului de a î și majora profitul, concretizat ă:
ƒ fie în dorin ța acestuia de a face economii,
ƒ fie în reducerea personalului pentru cre șterea
productivit ății muncii318;
– o parte a unit ății angajatoare a fost mutat ă;
– un declin permanent sau temporar în comer ț ori activitate
(fiind vorba de situa ția economic ă generală a unei ramuri
de activitate, iar nu de situa ția individual ă a unității
angajatoare);
– reorganizarea, prin introducerea unui nou sistem (de
control bugetar, spre exemplu), dac ă astfel cerin țele
afacerii au determinat dispari ția ori reducerea activit ății
unor salaria ți;
– condițiile esențiale (de natur ă obiectiv ă ori de natur ă
subiectivă) ce au stat la baza încheierii contractului
individual de munc ă nu mai exist ă, spre exemplu evolu ția
demografic ă negativ ă într-o zon ă geografic ă poate
justifica desfiin țarea unor posturi de educatoare, de
învățătoare etc.

318 Trebuie subliniat c ă regula o constituie inadmisib ilitatea reducerii locului de munc ă
ocupat de salariat exclusiv în vederea cre șterii profitului, și că, numai cu titlu de
excepție, în rare situa ții, este admis un astfel de motiv al desfiin țării locului de munc ă,
de reglement ările, jurispruden ța ori doctrina de drept comparat.

179- previziunile optimiste ale a ngajatorului s-au dovedit a fi
infirmate;
– reduceri în sectorul public, ca rezultat al unor decizii de
natură politică.

III. Cu privire la condi ția cauzei reale și serioase aceasta este
impusă de majoritatea legisla țiilor, și este reglementat ă sub diverse
forme319.
Problema ce se pune în aceste st ate care nu au o reglementare
cazuistică a ipotezelor în care poate in terveni concedierea determinat ă de
desființarea locului de munc ă ocupat de salariat pentru motive ce nu țin de

319 În Franța, unde Legea din 13 iulie 1973 a instituit condi ția cauzei reale și serioase la
concedierea unui salariat (G. Lyon-Caen, J. Pelissier – Droit du travail , 16e edition,
Dalloz, 1992, p. 267); în Italia, unde Codul ci vil, mai exact art. 2119 impune o astfel
de cauză ori un motiv justificat în cazul conced ierii (F. del Giudice, F. Mariani, F.
Enzo – Diritto del lavoro , XX editione, Editura Giuridiche Simone, Napoli, 2002, p.
420 și urm.); în Norvegia, unde Actul privind condi țiile (mediul) de munc ă din 1936,
amendat în 1956, stabile ște necesitatea existen ței unui motiv rezonabil (onest), pentru
concediere (N. Bruun, B. Flodgren, M. Halvorsen, H. Hyden, R. Nielsen – The Nordic
Labour Relations Model , Aldershot, Dartmouth, 1992, p. 95 – 96); în Finlanda, unde
Actul contractelor de munc ă din 1970 stabile ște că angajatorul nu poate concedia
salariații pentru motive ce nu sunt substan țiale (N. Bruun, B. Flodgren, M. Halvorsen,
H. Hyden, R. Nielsen – op. cit. , p. 97); în Suedia, unde Actul pentru protec ția
angajării din 1974 instituie pent ru concediere o condi ție general ă de obiectivitate și
califică drept nevalabil ă o concediere neonest ă (N. Bruun, B. Flodgren, M. Halvorsen,
H. Hyden, R. Nielsen – op. cit. , p. 98).

180persoana sa este aceea a descifr ării conceptului de cauz ă reală și serioasă,
fie că el este cerut expres ca și în România în art. 65 alin. (2) Codul
muncii, fie c ă neregăsindu-se în mod expres este impus de practica
judecătorească, ce utilizeaz ă același criteriu pentru a analiza caracterul
măsurii concedierii dispuse.

A. Cauza este real ă și serioas ă potrivit doctrinei de drept
comparat320 astfel:
a. Cauza este real ă:
– atunci când ea, ca lips ă de activitate, este de necontestat și
definitivă321;
– atunci când condi țiile esențiale (de natur ă obiectivă ori de
natură subiectiv ă) ce au stat la baza încheierii contractului
individual de munc ă nu mai exist ă;322
– angajatorul î și exercită dreptul de a concedia salaria ții cu
un interes legitim, și nu apare o deturnare a dreptului de la
destinația sa economic ă;323

320 A se vedea pentru o analiz ă a teoriei cauzei reale și serioase în doctrina francez ă de
drept al muncii O. Ținca – Despre cauza real ă și serioasă la concedierea pentru
motive ce țin de persoana salariatului , Revista de drept come rcial, Nr. 9/2005, p. 88 –
91.
321 N. Bruun, B. Flodgren, M. Hal vorsen, H. Hyden, R. Nielsen – op. cit. , p. 102.
322 International Encyclopedia for Labour and Industrial Relations , Kluwer Law and
Taxation Publishers, vol 12, A. Berenstein, 1993, p. 119.
323 International Encyclopedia for Labour and Industrial Relations , Kluwer Law and
Taxation Publishers, vol. 6, 1982, T.B. Koniadis, par. 240 – 243.

181- angajatorul a avut un motiv rezonabil și concedierea
respectivă apare ca permisibil ă în raport cu bunul sim ț
social;324
– acesta prezint ă un caracter obiectiv, în sensul de a exista
manifestări exterioare ale cauzei concedierii, susceptibile
de verificare;
– aceasta exist ă, motivul concedierii fiind existent în
realitate și nu ipotetic;
– este exact ă, în sensul c ă ea nu are în vedere s ă disimuleze
cauza real ă a concedierii.325

b. Cauza este serioas ă:
– atunci când există o unei anumit ă gravitate a cauzei concedierii,
gravitate ce face imposibil ă continuarea raportului de munc ă.326
Această din urmă definiție a fost îmbr ățișată și de alți autori,
precizându-se c ă o cauză justă constituie acel motiv ce nu permite
continuarea, nici m ăcar provizoriu a raportului de munc ă327.

B. Nu este întrunit ă condiția cauzei reale și serioase, fiind incident
abuzul de drept, atunci când:

324 Cazul Nihon Shoukuen, Curtea Suprem ă, 1975, SMS, vol. 29, Nr. 4, p. 456.
325 G. Lyon-Caen, J. Pelissier – Droit du travail , 16e edition, Dalloz, 1992, p. 269 -272.
326 G. Lyon-Caen, J. Pelissier – op. cit., p. 272.
327 F. del Giudice, F. Mariani, F. Enzo – Diritto del lavoro , XX editione, Editura
Giuridiche Simone, Napoli, 2002, p. 420.

182- nu sunt însumate cumulativ condi ția nevoii financiare cu cea a
existenței unui efort rezonabil al angajato rului de a evita concedierea, cu
consultarea sindicatelor și cu respectarea unor standarde de selec ție a
personalului (în Japonia) 328;
– nu exist ă un motiv ra țional și permisibilitatea concedierii în raport
cu bunul sim ț social (de asemenea în Japonia);329
– concedierea nu este fondat ă pe un element obiectiv (în Fran ța);330
– nu exist ă fapte de o anumit ă gravitate care, evaluate obiectiv și
subiectiv, s ă fie de natur ă să configureze o grav ă și iremediabil ă negare a
elementelor esen țiale ale raportului de munc ă (în Italia);331
– condi țiile esențiale (de natur ă obiectivă ori de natur ă subiectiv ă)
ce au stat la baza încheierii contractului individual de munc ă nu au
dispărut și nici nu s-au modificat (în Elve ția)332;
– nu exist ă un interes legitim al a ngajatorului (în Grecia).333

328 International Encyclopedia for Labour and Industrial Relations , Kluwer Law and
Taxation Publishers, 1998, vol. 8, Tadash i A. Hanami, Fumito Komiya, p. 195.
329 International Encyclopedia for Labour and Industrial Relations , Kluwer Law and
Taxation Publishers – loc cit., p.191.
330 Soc. 29 noiembrie 1990, Recueil de jurisprudence Dalloz 1991, p. 190.
331 Cass. Sez. Lav., 14 – 3 – 1998, nr. 2803 și 13 – 1 – 1998, nr. 239.
332 ATF 101/1975 Ia 545.
333 International Encyclopedia for Labour and Industrial Relations , Kluwer Law and
Taxation Publishers, vol. 6, 1982, T.B. Koniadis, par. 240 – 243.

183C. În concluzie, sintetizând situa țiile în care legea, doctrina și
practica judec ătorească au considerat c ă este admisibil ă concedierea
pentru motive ce nu țin de persoana sala riatului, deducem c ă o cauză reală
și serioasă există când:
– există un motiv obiectiv;
– care împiedic ă în mod absolut contin uarea raporturilor de
muncă dintre angajator și salariat, f ără a interveni, ceea ce potrivit
legislației muncii din România constituie un motiv de încetare de drept a
contractului individual de munc ă.

Atunci când aceste condi ții nu sunt întrunite, rezult ă, per a
contrario că nu există o cauză reală și serioasă, că s-a săvârșit, așadar un
abuz de drept.
În concluzie într-un fel cu pr ivire la concedierea determinat ă de
desființarea locului de munc ă ocupat de salariat pentru motive ce nu țin de
persoana acestuia, traversând prin conceptul de cauz ă reală și serioasă
existența sau inexisten ța abuzului de drept de vine problema central ă
pentru practica judec ătorească.

IV. A. O serie de repere privind posibila prezen ță a abuzului de
drept se reg ăsesc în Conven ția nr. 158/1982 a Organiza ției Interna ționale a
Muncii referitoare la încetarea rela țiilor de munc ă din ini țiativa

184angajatorului și în Recomandarea nr. 166/1982 a Organiza ției
Internaționale a Muncii asupra concedierii334.
Din coroborarea celor dou ă instrumente interna ționale rezult ă că
înainte de a trece la concedierea efectiv ă, angajatorul ar fi util:
– să restrângă (limiteze) angaj ările;
– să eșaloneze reducerile de personal pe o anumit ă perioadă de timp,
pentru a se produce o diminuare natural ă a efectivelor de salaria ți;
– să procedeze la mut ări interne;
– să procedeze la formare și reciclare profesional ă;
– să propună retragerea (pensionarea) anticipat ă facultativ ă,
(angajându-se la plata unei compens ări adecvate a pierderii veniturilor);
– să diminueze num ărul orelor suplimentare;
– să reducă durata normal ă a muncii.335
Aceste recomand ări ale O.I.M. se reg ăsesc de altfel în legisla țiile și
în practica judec ătorească din statele dezvoltate, care nu accept ă
concedierea decât dac ă, în prealabil:
– angajatorul face eforturi rezonabile pentru a evita concedierile (în
Japonia);
– angajatorul a negociat sau s-a c onsultat cu sindicatele (în Japonia);
– angajatorul a avut în vedere anumite standarde rezonabile la
selectarea salaria ților ce vor fi concedia ți (în Japonia)336;

334 Adoptate, ambele, la 22.06.1982, la a 68 – a sesiune a conferin ței O.I.M.
335 În acest ultim caz se recomand ă ca angajatorul s ă compenseze par țial pierderile de
salarii, corespunz ător orelor neefectuate.

185- a respectat regulile legale de procedur ă (în Suedia)337.

B. În toate aceste ipoteze, apreciem c ă s-ar putea pune problema
abuzului de drept, dac ă angajatorul ar fi putu s ă uzeze de unul sau mai
multe dintre instrumentele prezen tate mai sus în vederea diminu ării
numărului concedierilor, dar nu a procedat ca atare, f ără motiv. Aprecierea
trebuie îns ă realizată de către instan țele de judecat ă, concret, de la caz la
caz.

V. A. În concluzie, ca ipoteze/situa ții/cazuri în care este aplicabil
art. 65 din Codul muncii, din evolu ția textului acestui articol și din
succinta analiz ă de drept comparat rezult ă că acesta se aplic ă atunci când
motivul desfiin țării locului de munc ă îl constituie:
– decesul angajatorului persoan ă fizică;
– declararea prin hot ărâre judec ătorească a morții angajatorului
persoană fizică, dacă aceasta antreneaz ă lichidarea afacerii;
– declararea prin hot ărâre judec ătorească a punerii sub interdic ție a
angajatorului persoan ă fizică, dacă aceasta antreneaz ă lichidarea afacerii;
– dizolvarea angajatorului persoan ă juridică;
– dificultățile economice;
– transform ările tehnologice;

336 International Encyclopedia for Labour and Industrial Relations , Kluwer Law and
Taxation Publishers, 1998, vol. 8, Tadash i A. Hanami, Fumito Komiya, p. 195.
337 N. Bruun, B. Flodgren, M. Hal vorsen, H. Hyden, R. Nielsen – op. cit. , p. 98.

186- reorganizarea activit ății;
– mutarea unit ății sau a unei p ărți a acesteia, în alt ă localitate, în
cazul în care are posibilitatea s ă își asigure pe plan local cadrele necesare;
– mutarea unit ății sau a unei p ărți a acesteia, în alt ă localitate, în
cazul în care salariatul nu accept ă să o urmeze;
– reduceri în sectorul public, ca rezultat al unor decizii de natur ă
politică;
– un declin permanent sau temporar în comer ț ori activitate (fiind
vorba de situa ția economic ă generală a unei ramuri de activitate, iar nu de
situația individual ă a unității angajatoare);
– introducerea unui nou sistem (de control bugetar, spre exemplu),
dacă astfel cerin țele afacerii au determinat dispari ția ori reducerea
activității unor salaria ți;
– condițiile esențiale (de natur ă obiectivă ori de natur ă subiectiv ă)
ce au stat la baza încheierii contractului individual de munc ă nu mai
există, spre exemplu evolu ția demografic ă negativă într-o zon ă geografic ă
poate justifica desfiin țarea unor posturi de educatoare, de înv ățătoare etc.
– previziunile optimiste ale angajatorului s-au dovedit a fi infirmate;
– intenția angajatorului de a î și majora profitul, concretizat ă:
ƒ fie în dorin ța acestuia de a face economii,
ƒ fie în reducerea personalului pentru cre șterea
productivit ății muncii,
ƒ fie în dorin ța de a asigura o normal ă funcționare a
afacerii, în vederea ob ținerii de profit.

187Cu privire la concedierea unui salariat pe motiv c ă angajatorul
încearcă astfel să își majoreze profitul ori s ă facă economii trebuie
observat c ă acest motiv apare numai cu titlu de excep ție în seria motivelor
ce justific ă o concediere pentru motive ce nu țin de persoana salaria ților.

B. În ceea ce prive ște inexistența cauzei reale și serioase a
desființării locului de munc ă ocupat de salariat pentru motive ce nu țin de
persoana acestuia, și, pe cale de consecin ță exercitarea abuziv ă a dreptului
de a concedia salariatul, aceasta se poate re ține atunci când:
– nu sunt însumate cumulativ condi ția nevoii financiare cu cea a
existenței unui efort rezonabil al angajato rului de a evita concedierea, cu
consultarea sindicatelor și cu respectarea unor standarde de selec ție a
personalului;
– nu exist ă un motiv ra țional și permisibilitatea concedierii în raport
cu bunul sim ț social;
– concedierea nu este fondat ă pe un element obiectiv;
– nu exist ă fapte de o anumit ă gravitate care, evaluate obiectiv și
subiectiv, s ă fie de natur ă să configureze o grav ă și iremediabil ă negare a
elementelor esen țiale ale raportului de munc ă;
– condi țiile esențiale (de natur ă obiectivă ori de natur ă subiectiv ă)
ce au stat la baza încheierii contractului individual de munc ă nu au
dispărut și nici nu s-au modificat;
– nu exist ă un interes legitim al angajatorului.

1886. În ceea ce prive ște concedierea colectiv ă.
În prezent Codul muncii, la art. 68338 definește concedierea
colectivă, prin prisma condi țiilor cumulative ce trebuie îndeplinite, ca
fiind concedierea, într-o perioad ă de 30 de zile calendaristice, dispus ă din
unul sau mai multe motive care nu țin de persoana salariatului, a unui
număr de:
– cel puțin 10 salaria ți, dacă angajatorul care disponibilizeaz ă are
încadrați mai mult de 20 de salaria ți și mai puțin de 100 de salaria ți;
– cel puțin 10% din salaria ți, dacă angajatorul care disponibilizeaz ă are
încadrați cel puțin 100 de salaria ți, dar mai pu țin de 300 de salaria ți;
– cel puțin 30 de salaria ți, dacă angajatorul care disponibilizeaz ă are
încadrați cel puțin 300 de salaria ți.
Întrucât o astfel de procedur ă implică obligații și proceduri
suplimentare în sarcina angajatoru lui, în raport cu o concediere
individual ă angajatorul procedeaz ă abuziv atunci când, pentru a nu se afla
în situația de a dispune o concediere colectiv ă eșalonează în timp
disponibilizarea de personal, pe grupe de dimensiuni mai mici decât cele
stabilite de lege pentru a ex ista o concediere colectiv ă. Este evident ă în
această situație atât reaua-credin ță a angajatorului, dar și deturnarea
dreptului de a concedia salaria ți de la scopul vizat de legiuitor.

338 Astfel cum acest text a fost m odificat prin O.U.G. nr. 55/2006.

189C. Exerci țiul abuziv al drepturilor salariatului

Abuzul de drept cu ocazia denun țării unilaterale a contractului
individual de munc ă poate interveni și din partea salariatului. Dreptul la
demisie poate a șadar, cu titlu de excep ție, să fie exercitat abuziv de c ătre
salariat.

1. Concret, într-un contract individual de munc ă încheiat pe
durată determinat ă, desfacerea sa unilateral ă de către salariat, chiar cu
respectarea termenului de preaviz, poate s ă se întemeieze pe un motiv
nelegitim și, chiar mai mult, s ă antreneze producerea unui efect negativ
pentru angajator339:
a. Spre exemplu repararea unui utilaj esen țial pentru fluxul
tehnologic dureaz ă, în mod obiectiv 3 luni. Contractul de munc ă se
încheie, în consecin ță, pentru aceast ă durată cu singurul specialist existent
în zona respectiv ă. După 2 luni, specialistul în cauz ă, fără un motiv
plauzibil, înceteaz ă unilateral contractul de munc ă respectând formal
termenul de preaviz. Într-un astfel de caz, situa ția în care este pus
angajatorul perioada r ămasă făcând imposibil ă încadrarea altei persoane

339 I.T Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , vol. II, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2003, p. 54.

190și repararea la timp a utilaju lui – poate fi interpretat ă ca un abuz de drept
comis de salariatul respectiv.340
Evident c ă o astfel de solu ție trebuie analizat ă, cu toată atenția, de la
caz la caz. Calificarea ca abuz de drept ar urma s ă aibă numai caracter
excepțional, în prezen ța unor probe certe, care s ă învedereze leg ătura
directă, cauzală, între desfacerea unilateral ă a contractului de munc ă de
către salariat și paguba suferit ă de angajator. În caz contrar, f ără o analiză
profundă și obiectiv ă, s-ar putea ajunge la invocarea abuzului de drept în
toate situa țiile de desfacere unilateral ă a contractului de c ătre salaria ții
care sunt competen ți, capabili ( și, în consecin ță, angajatorul nu ar dori s ă
se dispenseze de serviciile lor). Or , aceasta ar însemna, în fond, îns ăși
negarea art. 79 din Codul muncii341 a demisiei, ca act unilateral și
necenzurabil al salariatului.
b. Constituie, de asemen ea o exercitare abuziv ă a dreptului
salariatului de a demisiona și preavizarea intempestiv ă a angajatorului cu
privire la inten ția încetării raportului de munc ă, încetare urmat ă la scurt
timp de încadrarea în munc ă a salariatului respectiv la o unitate
concurent ă angajatorului ini țial.342 Evident un astfel de abuz va putea fi

340 Ș. Beligrădeanu – Reflectarea – în doctrina și jurispruden ță – a noțiunii abuzului de
drept în domeniul raporturilor juridice de munc ă, Revista Român ă de Drept nr.
7/1989, p. 42.
341 I.T. Ștefănescu – Tratat elementar de drept al muncii , Editura Lumina Lex,
București, 1999, pag. 259-260.
342 R. Dimitriu – Contractul indi vidual de munc ă – prezent și perspective , Editura
Tribuna Economic ă, București, 2005, p. 375 – 376.

191reținut numai în absen ța unei clauze de neconcuren ță inserate în contractul
de muncă. În caz contrar, dac ă există o astfel de clauz ă, actul salariatul va
constitui un act ilicit de înc ălcare a prevederilor contractului individual de
muncă.
c. Se poate identifica o atitudine abuziv ă și în situația demision ării
tuturor salaria ților unui angajator. De vrem e ce tot personalul unei unit ăți
ori, după caz, numai o anumit ă categorie profesional ă, preavizeaz ă
angajatorul, anun țându-și intenția de a pune cap ăt unilateral raportului de
muncă, se poate califica o astfel de ini țiativă ca fiind un abuz de drept în
exercitarea dreptului de a denun ța unilateral contractul individual de
muncă. Practic în astfel de cazuri salaria ții urmăresc, fie exercitarea unor
presiuni asupra angajatorului pentru a-l determina s ă accepte anumite
solicitări ale lor, fie prejudicierea inten ționată a angajatorului respectiv.

2. Referitor la încetarea de drept a contractului de munc ă.
O altă situație de abuz de drept intervin e cu privire la necesitatea
avizului p ărinților la încadrarea în munc ă a minorului cu vârst ă cuprinsă
între 15 și 16 ani.
Concret, î și exercită abuziv dreptul, de și în împrejur ările concrete
nu trebuia și putea să nu o fac ă, părintele care sprijinindu-se pe cerin ța
legii de a i se solicita acordul în vederea încadr ării în munc ă a minorului
între 15 – 16 ani î și retrage acordul, cu rea-voin ță, determinând astfel
încetarea raportului de munc ă și cauzând prejudicii angajatorului.

1923. Referitor la reintegrarea în munc ă.
a. De asemenea, a fost identificat de c ătre doctrin ă un abuz de
drept din partea salariatului în situa ția în care dup ă ce s-a dispus
reintegrarea în munc ă, anulându-se ca netemeinic ă ori nelegal ă decizia de
desfacere a contractului de munc ă, cel în cauz ă nu solicit ă, într-un termen
rezonabil, punerea în executare a hot ărârii organului de jurisdic ție a
muncii343.
b. În acest mod, nu numai c ă salariatul îl șicanează pe fostul
angajator, prin cereri de rein tegrare adresate la un an dup ă rămânerea
definitivă a hotărârii judec ătorești de reintegrare, dar în plus urm ărește și
obținerea unor desp ăgubiri bănești supradimensionate. În conflictele de
drepturi, instan țele de judecat ă dispun, de regul ă, anularea deciziei de
concediere contestate, reintegr area salariatului în postul de ținut anterior –
dacă a solicitat o astfel de reintegrare – și plata unor desp ăgubiri constând
în drepturile salariale ce s-ar fi cuven it salariatului de la data concedierii și
până la data efectivei reintegr ări. Or, de vreme ce momentul efectivei
reintegrări este amânat, evident c ă și cuantumul sumelor ce vor fi încasate
de salariat se majoreaz ă, lună de lună.

4. Referitor la demisie
a. Chiar în condi țiile în care dreptul de a demisiona constituie un
drept discre ționar al salariatului, cu titlu de excep ție se poate admite

343 Al Athanasiu – Unele aspecte de fond și de procedur ă în legătură cu stabilirea și
acordarea desp ăgubirilor, în cazul anul ării deciziei de desfa cere a contractului de
muncă, în Revista român ă de drept nr. 10/1988, p. 19-21.

193posibilitatea interven ției unui abuz de drept al salariatului în aceast ă
materie.
b. Deși legislația muncii din România nu instituie interdic ții ale
demisiei abuzive, în dreptul comparat există preocupări ale legiuitorilor
în acest sens.

– În Fran ța, Codul muncii stabile ște la art. L.122-13 c ă rezilierea
unui contract de munc ă din inițiativa salariatului, dac ă este abuziv ă, atrage
obligarea acestuia la daune – interese.344

– În Elve ția, partea care reziliaz ă abuziv contractul de munc ă este
obligată să plătească celeilalte o indemniza ție, ce va fi stabilit ă de instan ța
de judecat ă, în funcție de circumstan țele speței, dar care nu va dep ăși
valoarea salariilor pe șase luni cuvenite salariatului.345

– În Emiratele Arabe Unite angajatorii sunt proteja ți împotriva
demisiilor abuzive ale salaria ților neautohtoni. Concret un salariat de alt ă
cetățenie, care î și abandoneaz ă munca fără un motiv întemeiat, înainte de
expirarea termenului contractului, nu are dreptul de a se reîncadra în
muncă mai devreme de un an de la data la care și-a abandonat munca. Nici
chiar consim țământul fostului angajator nu este de natur ă să înlăture
această interdicție.346

344 G.L.Caen, J. Pellisier – Droit de travail , Editions Dalloz, Paris, 1992, p. 237 – 238.
345 Codul obliga țiilor, Titlul zece – Despre contractul de munc ă, art. 336 a 142.
346 Art. 128 din Legea federal ă nr. 8/1980 privind reglemen tarea raporturilor de munc ă.

194V. Ipoteze false de abuz de drept s ăvârșit în raporturile
individuale de munc ă.

În prima parte a acestei sec țiuni s-a analizat și explicat de ce
anumite situa ții constituie într-adev ăr cazuri de abuz de drept, prin prisma
întrunirii cumulative a celor dou ă elemente, cel subiectiv și cel obiectiv,
inclusiv prin determinarea dreptului subiectiv al c ărui exerci țiu creeaz ă
abuzul de drept.
În această secțiune final ă vor fi identificate acele situa ții apreciate
de unii autori sau chiar de practica judec ătorească ca reprezentând cazuri
de abuz de drept și care, din motive diverse (urmare a modific ărilor
legislative, a unei analize neîn temeiate a respectivelor situa ții etc.), au
devenit fapte ilegale ce tr ebuie deosebite de exerci țiul abuziv al dreptului.

A. Exerci țiul drepturilor angajatorului:

1. Cu privire la obliga ția de informare.
Subliniem c ă nu reprezint ă un abuz de drept din partea
angajatorului refuzul de a furniza salaria ților anumite informa ții, sub
pretextul c ă acestea sunt secrete sau sens ibile, dar în realitate informa țiile
respective nu prezint ă acest caracter. Un astfel de act reprezint ă o
nelegalitate, o înc ălcare a normei instituite prin art. 40 alin. 2 lit. d Codul
muncii, angajatorul ac ționând în acest caz f ără drept.

1952. Referitor la sanc ționarea unui salariat cu retrogradarea.
a. O altă situație care a fost considerat ă, atât de doctrin ă347, cât
și de către jurispruden ță348 ca reprezentând un abuz de drept o constituie
sancționarea cu retrogradarea, în condi țiile în care este dispus ă pe durata
nedeterminat ă.
Având în vedere con ținutul art. 264 alin. (1) lit. c) din Codul
muncii, ce stabile ște că sancțiunea retrograd ării din func ție, cu acordarea
salariului corespunz ător funcției în care s-a dispus retrogradarea, se
dispune pentru o durat ă ce nu poate dep ăși 60 de zile, rezult ă că în speță
angajatorul a ac ționat cu dep ășirea limitelor externe ale prerogativei sale
disciplinare, deci f ără drept și nu se poate re ține săvârșirea unui abuz de
drept.
b. Tot pe fundamentul abuzului de drept au fost justificate în
doctrină349 o serie de solu ții ale Tribunalului Suprem conform c ărora
acțiunea salaria ților a fost admis ă deoarece:
– cel retrogradat disciplinar a sufer it un prejudiciu fiind trecut într-o
muncă unde i se punea în pericol via ța ori sănătatea;350
– cel retrogradat disciplinar a suferit un prejudiciu fiind trecut
definitiv într-o munc ă unde i se punea în pericol via ța ori sănătatea351.

347 I. Deleanu – op. cit., p. 198
348 Curtea de Apel Cluj, Decizia nr. 1126 din 2 iulie 1998.
349 I. Deleanu – op. cit., p.196
350 Tribunalul Suprem, col. civ., Dec. nr. 298 din 1959, în Repertoriul de practic ă civilă
a Tribunalului Suprem și a altor instan țe judecătorești în materie civil ă pe anii 1952-
1969 – I. Mihu ță, Al. Lesviodax, Editura Științifică, București, 1970, p.503

196c. În ambele situa ții nu putem vorbi de un prejudiciu produs prin
săvârșirea unui abuz de drept în materia r ăspunderii disciplinare, întrucât
nu există un drept subiectiv al unit ății care să fi fost exercitat cu dep ășirea
limitelor sale interne ci ne afl ăm pur și simplu în prezen ța unor acte contra
legem, modificări nelegale ale contractului de munc ă dispuse unilateral de
angajator și încălcări ale clauzei de securitate subîn țeleasă în contractele
de muncă352.
3. Referitor la carnetul de munc ă și eliberarea unor
adeverințe.
S-a considerat353 că refuzul unit ății angajatoare de a elibera
adeverințele solicitate de salariat ori de a înscrie sau rectifica date în
carnetul de munc ă al acestuia reprezint ă manifest ări ale abuzului de
drept354.
Or, în realitate, nu exist ă nici un drept al angajatorului de a proceda
în acest sens. Mai mult, unitatea în m ăsura în care are dreptul de a p ăstra
și efectua înscrierile în carnetul de munc ă al propriilor salaria ți are

351 Tribunalul Suprem, col. civ., Dec. Nr . 137 din 1962, Culegere de Decizii 1962, p.
184-187
352 Cu privire la includerea implicit ă în contractul individual de munc ă a unei clauze de
securitate, a se vedea I. T. Ștefănescu – Trăsăturile fundamentale al e raportului juridic
de muncă în lumina noii reglement ări privind organizarea și disciplina muncii ,
Revista Român ă de Drept, nr. 12 din 1970.
353 Tribunalul Suprem, col. civ., Dec. nr. 1680 din 1967 în Repertoriul de practic ă
civilă a Tribunalului Suprem și a altor instan țe judecătorești în materie civil ă pe anii
1952-1969 – I. Mihu ță, Al. Lesviodax, Editura Științifică, București, 1970, p. 539-540
354 I. Deleanu – op. cit., p.194

197obligația legală ca, în temeiul art. 6 alin. (1) și art. 7 alin. (2) din Decretul
nr. 92/1976 privind carnetul de munc ă, să înscrie în acest carnet toate
modificările intervenite în executarea contractului individual de munc ă și,
respectiv, de a rectifica even tualele înscrieri eronate.
În plus, de vreme ce actul normativ prevede expres c ă datele privind
activitatea depus ă – pe baza unui contract de munc ă se înscriu în carnetul
de muncă așa cum acestea rezult ă din contract sau din actele originare
eliberate de unit ăți pe baza scriptelor pe care le de țin (art. 11 alin. (1) din
Decretul nr. 92/1976) – în mod judicios s-a dedus c ă unitățile au obliga ția
legală de a elibera atare adeverin țe355. Și acesta cu atât mai mult în prezent
cu cât Codul muncii la art. 40 alin. (2) lit. h) stabile ște în sarcina
angajatorului obliga ția de a « elibera, la cerere, toate documentele care
atestă calitatea de salariat a solicitantului.»

4. Referitor la motivele de concediere a salaria ților.
Alte ipoteze false de abuz de drep t apar în materia motivelor de
concediere a salaria ților.
a. În acest sens, dac ă partea căreia îi apar ține inițiativa dep ășește
limitele externe ale dreptului confer it prin norma de drept comite o
ilegalitate: angajatorul de sface spre exemplu contractul individual de
muncă al unui salariat f ără a se afla în prezen ța vreunuia dintre motivele
instituite de art. 61 și art. 65 din Codul muncii.

355 S. Ghimpu – Delegarea, deta șarea și transferarea angaja ților, Editura Științifică,
București, 1966, p.181

198b. Cu privire la asemenea situa ții există autori ce sus țin că o atare
ilegalitate este înso țită și de comiterea unui abuz de drept, acesta fiind un
exemplu de cumul între ilegalitate și abuzul de drept356.
Subliniem c ă un asemenea cumul nu este posibil, deoarece în opinia
noastră, noțiunile de ilegalitate și abuz de drept se exclud reciproc. În
vreme ce un act ilegal este s ăvârșit prin înc ălcarea unei norme de drept
pozitiv – în absen ța unui drept subiectiv – abuzul de drept nu poate fi
conceput dimpotriv ă decât în exercitarea unui drept subiectiv.
c. Tot o form ă de alegere gre șită a conduitei de c ătre angajator a
fost considerat ă și împiedicarea persoanei, quovis modo , să presteze
munca. Cu privire la aceast ă situație consider ăm însă că nu putem re ține
săvârșirea unui abuz de drept, ci a unei nelegalit ăți, de vreme de
angajatorul, f ără să comunice salariatului vreo decizie de desfacere a
contractului individual de munc ă procedeaz ă la împiedicarea acestuia de a
mai presta munca în unitate, practic o form ă de neexecutare a contractului
individual de munc ă.

5. Referitor la concedierea sa lariatului arestat preventiv.
În plus, au fost apreciate ca ipoteze de abuz de drept, de și constituie
evident acte ori fapte ilicite urm ătoarele spe țe:
a. S-a considerat c ă soluția Tribunalului Suprem, potrivit c ăreia
unitatea este obligat ă să reintegreze în munc ă pe cel căruia i-a desf ăcut
contractul conform art. 61 lit. b) din Codul muncii (dup ă ce fusese arestat

356 D. Gherasim, op. cit., pag. 120.

199mai mult de 30 de zile), dac ă arestarea și trimiterea în judecat ă penală este
consecința plângerii penale a unit ății357, este fundamentat ă tot pe ideea
abuzului de drept358.
În realitate, în cazul amintit, solu ția – presupunând c ă ar fi fost
corectă – se putea întemeia, în opinia noastr ă, nu pe abuzul de drept al
unității, ci pe inadmisibilitatea invoc ării de către aceasta a propriei sale
culpe. Într-adev ăr, de vreme ce, în situa ția respectiv ă, arestarea persoanei
încadrate nu este consecin ța culpei ei, ci a vinov ăției unității, anularea
deciziei acesteia din urm ă, reintegrarea în munc ă și plata desp ăgubirilor se
poate justifica prin aceea c ă unitatea nu putea legal face uz de dispozi țiile
art. 61 lit. b) din Codul muncii (care permit desfacerea contractului de
muncă dacă cel în cauz ă este arestat mai mult de 30 de zile), din moment
ce arestarea – de și a depășit 30 de zile – este efec tul propriei sale culpe
grave, sesizând neteme inic organul de urm ărire penal ă, ceea ce a generat
arestarea persoanei încadrate359.

357 A se vedea în acest sens, Tribunalul Suprem, col. civ., dec. nr. 1140/1962 în
Repertoriu de practic ă civilă a Tribunalului Suprem și a altor instan țe judecătorești în
materie civil ă pe anii 1952-1969 de I. Mihu ță, Al. Lesviodax, Editura Științifică,
București, 1970, pag. 539.
358 A se vedea I. Deleanu, op. cit., pag. 200-201.
359 În legătură cu situația prezentat ă, subliniem c ă în ipoteza în care plângerea penal ă a
unității privește fapte penale incompatibile cu func ția deținută de cel în cauz ă, legal
unitatea nu este în drept s ă dispună desfacerea contractului de munc ă în baza art. 130
alin. (1) lit. j) din Codul muncii, chiar dac ă arestarea a dep ășit 60 de zile. Ea este
obligată să suspende din func ție pe cel în cauz ă, avându-se în vedere art. 16 din Legea
nr. 1/1970 (a se ve dea în acest sens, Ș. Beligrădeanu – Încheierea, modificarea și

200b. S-a considerat de asemenea c ă angajatorul ar s ăvârși un abuz de
drept dacă ar dispune încetarea contractului de munc ă potrivit art. 61 lit. b)
din Codul muncii (dup ă 30 de zile de la ares tarea persoanei încadrate) 360,
dacă ea are cuno ștință de iminen ța eliberării acesteia, „iar interesele
serviciului ar fi permis a șteptarea revenirii sale la lucru, peste câteva
zile”361.
Ne raliem îns ă opiniei formulate recent în doctrin ă, potrivit c ăreia nu
poate reținut un astfel de punct de vedere, deoarece a considera c ă
aplicarea unei dispozi ții legale privitoare la un termen poate fi abuziv ă,

încetarea contractului de munc ă, Editura Științifică și Enciclopedic ă, București, 1976,
pag. 137).
360 Trebuie observat c ă instituția concedierii pe motivul arest ării se men ține și în
prezent, în Codul muncii, motiv pentru care am procedat la actualizarea termenelor
legale, fondul problemei r ămânând acela și.
361 D. Sulica – Desfacerea contractului de munc ă ca urmare a arest ării angajatului , în
Revista român ă de drept nr. 11/1970, pag. 84.
Dacă, deși termenul de 60 de zile a fost dep ășit, totuși arestarea a luat sfâr șit și cel în
cauză se prezint ă la serviciu, unitatea nu poate refuza s ă-l primeasc ă, pe motivul c ă
„urma” să i se desfac ă contractul de munc ă în temeiul art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul
muncii, deoarece aceast ă măsură se poate lua, potrivit aces tui text, numai cât timp
persoana încadrat ă „este” arestat ă (de peste 60 de zile), iar nu și după eliberarea ei. A șa
fiind, dac ă, în aceast ă situație, unitatea ar dispune desfacerea contractului potrivit art.
130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, nu am fi în prezen ța unui abuz de dr ept, ci a unei
aplicări eronate a textului (dincolo de litera lui), deci a unei exercit ări a dreptului
subiectiv al unit ății cu depășirea limitei sale externe. Ra ționamentul de mai sus este
valabil și în cazul aplic ării art. 61 lit. b) din Codul muncii în vigoare (Legea nr.
53/2003).

201înseamnă a lipsi de con ținut respectiva dispozi ție. Dacă legiuitorul a
apreciat c ă 30 de zile este un termen peste care prin ipotez ă activitatea
unității angajatoare ar putea fi prejudiciat ă de absența salariatului în cauz ă,
instanța de judecat ă nu ar putea s ă aprecieze c ă „interesele serviciului” ar
permite prelungirea acestui termen.362

7. Referitor la procedura prealabil ă concedierii.
Contestațiile formulate de salaria ți au fost admise, fiind identificat ă,
fără temei, o atitudine abuziv ă a angajatorului de c ătre instan țele de
judecată în următoarele situa ții:
a. concedierea salaria ților (în temeiul art. 61 lit. c) și lit.
d) din Codul muncii) f ără respectarea dispozi țiilor art.
64 din acela și Cod (obliga ția unității de a oferi celui în
cauză un alt post vacant)363,
b. reintegrarea în munc ă în altă funcție decât cea de ținută
la data desfacerii nelegale (netemeinice) a contractului
de muncă364(fără acordul celui în cauz ă).
Ca și în situațiile precedente, și în aceste cazuri nu exist ă un abuz de
drept al unit ății, ci, este vorba despre act e ilegale, despre nerespectarea

362 R. Dimitriu – Contractul indi vidual de munc ă- prezent și perspective , Editura
Tribuna Economic ă, București, 2005, p. 335.
363 Tribunalul Suprem, col. civ., dec. nr. 534/1964 în Justi ția Nouă nr. 11/1965, pag.
121.
364 Tribunalul Suprem, col. civ., dec. nr . 1680/1967, în Repertoriu … 1952-1969, pag.
539-540.

202normelor imperative ale art. 64 din Codul muncii, ce prev ăd că „în cazul
în care concedierea se di spune pentru motivele prev ăzute la art. 61 lit. c)
și d), … angajatorul are obliga ția de a-i propune salariatului alte locuri
de muncă vacante în unitate, compatibile cu preg ătirea profesional ă sau,
după caz, cu capacitatea de munc ă stabilită de medicul de medicin ă a
muncii .”

8. Referitor la obliga ția angajatorului de a reîncadra în
muncă salariații concedia ți colectiv.
Ar putea fi identificat ă o formă de exerci țiu abuziv al dreptului și în
cazul îndeplinirii obliga ției de a reîncadra în munc ă, cu ocazia reînfiin țării
posturilor ce fuseser ă ocupate de ace știa, salaria ții concedia ți colectiv
În realitate, îns ă angajatorul care anun ță existența locurilor de
muncă vacante și imediat dup ă aceasta încadreaz ă alte persoane decât
foștii săi salariați concedia ți nu săvârșește un abuz de drept – dat fiind
modificarea365 art. 72 din Codul munc ii, prin care se fixeaz ă clar condi țiile
exercițiului dreptului de a reîncadra dup ă concedieri colective366 – ci un
act nelegal.

365 Prin O.U.G. nr. 65/2005, aprobat ă cu modific ări prin Legea nr. 371/2005.
366 Acest text statueaz ă că „(1) Angajatorul care a dispus concedieri colective nu
poate face noi încadr ări pe locurile de munc ă ale salaria ților concedia ți timp de 9 luni
de la data concedierii acestora. (2) În situa ția în care în aceast ă perioadă se reiau
activitățile a căror încetare a condus la concedieri colective, angajatorul are obliga ția
de a transmite salaria ților care au fost concedia ți o comunicare scris ă în acest sens și
de a-i reangaja pe acelea și locuri de munc ă pe care le-au ocupat anterior, f ără

203B. Exerci țiul drepturilor salariatului.

1. Cu privire la concediul de odihn ă.
Au fost apreciate, ca fiind înteme iate pe teoria abuzului de drept o
serie de solu ții ale Tribunalului Suprem conform c ărora :
a. salariatul care nu și-a efectuat concediul de odihn ă la data
când s-a programat preferând a beneficia în acest interval
de concediu f ără plată nu poate s ă-și recupereze drepturile
bănești aferente concediului de odihn ă neefectuat, prin
obligarea unit ății de a-i achita aceste sume pentru
concediul nu a în țeles să-l foloseasc ă367;
b. plecarea în concediul de odihn ă cu încălcarea dispozi ției
date de conducerea unit ății în sensul amân ării efectu ării
concediului reprezint ă abatere disciplinar ă368;
c. greutățile familiale nu justific ă lipsa de la serviciu f ără
aprobarea unit ății369;

examen sau concurs ori perioad ă de probă. (3) Salaria ții au la dispozi ție un termen
de maximum 10 zile lucr ătoare de la data comunic ării angajatorului, prev ăzută la
alin. (2), pentru a- și manifesta în scris consim țământul cu privire la locul de munc ă
oferit. ”
367 Tribunalul Suprem, col. civ., Dec. nr.1450/1963, în Repertoriul de practic ă civilă a
Tribunalului Suprem și a altor instan țe judecătorești în materie civil ă pe anii 1952-
1969 – I. Mihu ță, Al. Lesviodax, Editura Științifică, București, 1970, p. 553.
368 Tribunalul Suprem, col. civ., Dec. nr.1035 din 1956, ibidem, p. 523
369 Tribunalul Suprem, col. civ., Dec. nr.1630 din 1956, ibidem, p.528

204d. persoana încadrat ă în munc ă nu poate s ă modifice
unilateral data la care urmeaz ă a intra în concediu de
odihnă370 și nici nu îi este permis ca, f ără aprobarea
angajatorului, s ă nu se prezinte la serviciu într-o anumit ă
zi pentru recuperarea a ltor zile de repaus s ăptămânal în
care a prestat munc ă371.
În toate aceste cazu ri, nu suntem în prezen ța unor drepturi
subiective ale persoanelor în cauz ă exercitate cu dep ășirea limitelor lor
interne ci a inexisten ței unor astfel de drepturi, conduita celor în cauz ă
încălcând prevederile legale372.
Într-adevăr se remarc ă faptul că în fiecare dintre situa țiile expuse nu
poate fi re ținut un abuz de drept, de vreme ce nu poate fi identificat nici un
drept al cărui exerci țiu să creeze premisele abuzului.

2. Cu privire la refuzul sala riatului de a trece în alt ă muncă.
În temeiul art. 48 Codul muncii coroborat cu art. 40 Codul muncii
angajatorul are posibilitatea ca în vederea utiliz ării cât mai eficiente a
resurselor sale373 să dispună trecerea unui salariat în alt ă muncă în
condițiile în care atât func ția, cât și salariul r ămân neschimbate. În acest

370 Tribunalul Suprem, col. civ., Dec. nr.1374 din 1956, ibidem, p.528
371 Tribunalul Suprem, col. civ., Dec. nr.1193 din 1966, în Culegere de Decizii, 1966,
p. 249-251
372 Ș. Beligrădeanu – op.cit., p.33
373 I.T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2003, p. 468.

205caz, Instan ța Suprem ă a apreciat, în 1979, c ă nu avem de a face cu o
modificare a contractului individual de munc ă ce necesit ă în mod
obligatoriu acordul salariatului374. Prin urmare, refuzul salariatului de a î și
da consim țământul pentru trecerea în alt ă muncă nu poate constitui un
abuz de drept, de vreme ce un atare re fuz nu este exprimat în exercitarea
vreunui drept, ci poate cel mult reprezenta o abatere disciplinar ă în cazul
în care salariatul va refuza s ă se prezinte sau s ă presteze munca în noul
post, unde a fost trecut.

3. Referitor la concedierea sa lariatului în momentul
îndeplinirii condi țiilor de vârst ă standard și stagiu de cotizare în
vederea pension ării.
Astfel cum deja am ar ătat dreptul de a depune cererea de pensionare
reprezintă un drept discre ționar al salariatului. Se impune îns ă analizat,
prin prisma reglement ărilor în vigoare, dac ă, în mod excep țional acest
drept nu ar putea fi ex ercitat cu rea-credin ță de către titularul s ău,
intervenind în acest mod un abuz de drept.
a. Prin O.U.G. nr. 65/2005 au fost modificate condi țiile în care
poate înceta contractul individual de munc ă în cazul persoanelor ce
îndeplinesc condi țiile de pensionare:
– prin încetare de drept, „ la data comunic ării deciziei de pensionare
pentru limit ă de vârst ă, pensionare anticipat ă, pensionare anticipat ă

374 I . T . Ștefănescu – Tratat elementar de drept al muncii , Editura Lumina Lex,
București, 1999, p. 209

206parțială sau pensionare pentru invalidita te a salariatului, potrivit legii ”
(art. 56 lit. d) Codul muncii);
– prin concediere, „ în cazul în care salariatul îndepline ște condițiile
de vârstă standard și stagiu de cotizare și nu a solicitat pensionarea în
condițiile legii ” (art. 61 lit. e) Codul muncii).
Spre deosebire de situa ția anterioar ă, când intervenea încetarea de
drept a contractului individual de munc ă al salariatului în momentul
îndeplinirii cumulative a condi țiilor de pensionare, în prezent angajatorul
poate dispune încetarea raportul de munc ă în momentul respectiv numai
dacă salariatul nu a solicitat pensi onarea. Coroborând aceste dispozi ții cu
cele ale Legii nr. 19/2000 privi nd sistemul public de pensii și alte drepturi
de asigur ări sociale, modificat ă și completat ă,375 se poate observa c ă
practic exist ă un interval de aproximativ 30 de zile în interiorul c ăruia
angajatorul nu poate dispune c oncedierea persoanei în cauz ă și nici nu
intervine încetarea de drept a contractului individual de munc ă al acestuia.
Prin urmare salariatul ce solicit ă admiterea cererii de pensionare în chiar
ziua îndeplinirii condi țiilor pentru pensionare ar putea fi considerat c ă
săvârșește un abuz de drept, for țându-l practic pe angajator s ă continue
raportul de munc ă pentru înc ă 30 de zile.
b. Analizând îns ă situația concret ă nu se poate identifica vreo
deturnare a dreptului salariatului respectiv de la finalitatea conferit ă de

375 Art. 86 alin. 1 din Legea nr. 19/2000 stabile ște că „admiterea sau respingerea
cererii de pensionare se face prin decizie emis ă de casa teritorial ă de pensii în termen
de 30 de zile de la data depunerii cererii.”

207legiuitor, și cu atât mai pu țin vreo manifestare de rea-credin ță din partea
acestuia. Nici chiar textul art. 83 alin. 1 din Legea nr. 19/2000 ce prevede
că „drepturile de pensie pentru limit ă de vârstă se acord ă și se plătesc de
la data îndeplinirii condi țiilor de pensionare, dac ă cererea a fost depus ă
în termen de 30 de zile de la aceast ă dată”, – text ce confer ă salariatului în
cauză dreptul ca în intervalul celor 30 de zile s ă beneficieze atât de salariu
cât și de pensie -, nu este de natur ă să justifice teoria conform c ăreia
salariatul ar fi exercitat abuziv dreptul s ău de a solicita pensionarea,
deoarece nu sunt întrunite într-o astfel de spe ță elementele constitutive ale
abuzului de drept.

4. Referitor la reîncadrarea în munc ă a salaria ților concedia ți
colectiv.
Și în ceea ce îi prive ște pe salaria ți exercițiul abuziv al dreptului de
a solicita și de a fi reîncadra ți în munc ă în cazul reînfiin țării posturilor
ocupate de ace știa anterior concedierii col ective a fost limitat prin
conturarea clar ă a limitelor interne ale acest or drepturi, cu ocazia
modificărilor suferite de Codul muncii, prin O.U.G. nr. 65/2005, astfel
cum aceasta a fost aprobat ă cu modific ări.
a. Prin modificarea art. 72 alin. 1 Codul muncii, legiuitorul a fixat
clar limitele dreptului salaria ților de a pretinde reîncadrarea în munc ă, dar
și pe cele ale dreptului angajatorulu i de a încadra alte persoane dac ă
salariații anunțați despre reluarea activit ăților a căror încetare a condus la
concedieri colective:

208„(1) Angajatorul care a dispus concedieri colective nu poate face
noi încadr ări pe locurile de munc ă ale salaria ților concedia ți timp de 9
luni de la data concedierii acestora.
(2) În situa ția în care în aceast ă perioadă se reiau activit ățile a
căror încetare a condus la concedieri colective, angajatorul are obliga ția
de a transmite salaria ților care au fost concedia ți o comunicare scris ă în
acest sens și de a-i reangaja pe acelea și locuri de munc ă pe c are le -au
ocupat anterior, f ără examen sau concurs ori perioad ă de probă.
(3) Salaria ții au la dispozi ție un termen de maximum 10 zile
lucrătoare de la data comunic ării angajatorului, prev ăzută la alin. (2),
pentru a-și manifesta în scris consim țământul cu privire la locul de munc ă
oferit.
(4) În situa ția în care salaria ții care au dreptul de a fi reangaja ți
potrivit alin. (2) nu î și manifest ă în scris consim țământul în termenul
prevăzut la alin. (3) sau refuz ă locul de munc ă oferit, angajatorul poate
face noi încadr ări pe locurile de munc ă rămase vacante.”
b. Concret legiuitorul a stabilit un termen clar de 10 zile în
interiorul c ăruia salaria ții ce fuseser ă concedia ți colectiv pot s ă își
manifeste consim țământul cu privire la reîncadrarea în munc ă și, de
asemenea, a fost stabilit în ce condi ții angajatorul poate încadra alte
persoane pe locurile de munc ă reînființate. Cu privire la aceste drepturi –
fiind fixate a șadar foarte clar limitele interne și externe -, rezult ă că au
dispărut ipotezele de abuz de drept ce existau anterior.
c. Se poate concluziona c ă în prezent salariatul care opteaz ă pentru
reîncadrarea foarte târziu dup ă anunțul angajatorului pentru a ob ține

209despăgubiri de la angajator și nu pentru a ob ține un loc de munc ă
acționează fără drept, iar nu s ăvârșind un abuz de drept.

5. Cu privire la transferul întreprinderii sau al unor p ărți ale
acesteia.
a. Abuzul de drept a fost re ținut în doctrin ă, în principal, și în
materia modific ării definitive a contractului individual de munc ă, prin
transferarea individual ă, instituție ce a disp ărut însă, ca regul ă, din
reglement ările legale odat ă cu adoptarea noului Cod al muncii (Legea nr.
53/2003).
Posibilitatea cesiunii contract ului individual de munc ă există însă și
în condițiile noii norme de drept al muncii, îns ă numai în cazul în care se
produce un transfer al întreprinderii, al unit ății sau al unor p ărți ale
acesteia c ătre un alt angajator, potrivit legii. În astfel de situa ții legea
impune ca drepturile și obligațiile cedentului, care decurg dintr-un
contract sau raport de munc ă existent la data transferului, s ă fie transferate
integral cesionarului.376

376 Pentru detalii cu privire la institu ția transferului colectiv a se vedea I.T. Ștefănescu
– Tratat de dreptul muncii, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 2003, p. 576 – 581 și
urm., M. Volonciu – Transferul colectiv (integral), Revista român ă de Dreptul muncii,
Nr. 2/2004, p. 44, O. Ținca – Protecția drepturilor salaria ților în cazul transferului
întreprinderii , Revista de drept comercial, Nr. 12/2004, A. G. Uluitu – Drepturile
salariaților în cazul transferului întreprinderii, al unit ății sau al unor p ărți ale
acestora, Revista român ă de Dreptul muncii, Nr. 1/2006, p. 28 și urm.

210 b. În aceste condi ții se pune problema dac ă reprezint ă un abuz de
drept refuzul salariatului de a da curs transfer ării sale.
În ceea ce ne prive ște consider ăm că:
– Față de modul în care este reglementat ă în prezent cesiunea
contractelor de munc ă în cazul cesiunii totale sau par țiale a întreprinderii,
trebuie subliniat c ă salariatul nu are nici un drept de a se opune subrog ării
noului angajator în drepturile și obligațiile celui vechi. În concluzie, nu
poate fi re ținută săvârșirea unui abuz de drept în absen ța dreptului.
– Ca urmare, refuzul de a da urma re transferului, indiferent de
modul în care se exprim ă un asemenea refuz (neprezentare la noul loc de
muncă, prezentarea neautorizat ă a salariatului la vechiul loc de munc ă
ș.a.), constituie abatere disciplinar ă, rezultat ă din neîndeplinirea unei
dispoziții a angajatorului,377 fiind imposibil s ă s e a d m i t ă săvârșirea
abaterii în exercitarea vreunui drept.

7. Cu privire la sanc ționarea disciplinar ă a salaria ților.
Și în ceea ce prive ște problematica r ăspunderii disciplinare au fost
formulate o serie de opinii controversate privind inciden ța unui abuz de
drept, impunându-se clarificarea acestor probleme.

377 În acest sens s-a ar ătat și în jurispruden ța mai veche c ă opunerea salariatului în
cauză la măsura transfer ării nu poate avea, în principiu efect suspensiv de executare,
decât dac ă împrejur ări deosebite îl împiedic ă efectiv s ă dea curs transferului
(Tribunalul Jude țean Suceava, Decizia civil ă nr. 49/1977, în Revista Romana de Drept
nr. 9/1977, p. 62-63).

211a. Instanța suprem ă a stabilit, prin decizii de îndrumare c ă, deși
cercetarea prealabil ă a faptei ce reprezint ă abatere, ascultarea celui în
cauză și verificarea sus ținerilor făcute de el în ap ărare constituie condi ții
sine qua non pentru sanc ționarea disciplinar ă a salaria ților378, totuși dacă
atare condi ții nu au fost îndeplinite din cauza unor motive întemeiate, cum
ar fi sustragerea în orice mod a pe rsoanei încadrate de la îndeplinirea
acestei proceduri prealabile, p ărăsirea unit ății fără a se prezenta la
convocarea ce i s-a f ăcut, lipsa nejustificat ă de la serviciu, etc. instan ța va
examina litigiul în fond, deoarece nesocotirea susmen ționatei dispozi ții
legale îi este imputabil ă salariatului, iar nu unit ății379. Unii autori au
considerat c ă prin aceast ă îndrumare instan ța suprem ă a urmărit
sancționarea abuzului de drept380.
b. Ne raliem opiniei formulate în doctrin ă381 conform c ăreia
concluzia prezentat ă mai sus este eronat ă, deoarece nu exist ă nici un drept
subiectiv al celui încadrat în munc ă de a se sustrage de la îndeplinirea unei

378 În prezent art. 267 alin. (1) Codul muncii stabile ște că „sub sancțiunea nulit ății
absolute, nici o m ăsură, cu excep ția celei prev ăzute la art. 264 alin. (1) lit. a)
(avertismentul scris – n.n.), nu poate fi dispus ă mai înainte de efectuarea unei
cercetări disciplinare prealabile .”
379 Plenul Tribunalului Suprem – Decizia de îndrumare nr . 5/1973, pct.2, în Culegere
de Decizii 1973, p. 14-16 ; Codul muncii. Decizii ale Cur ții Constitu ționale. Decizii
ale Curții Supreme de Justi ție, Ediția a II-a, edi ție îngrijit ă și adnotată de Al. Țiclea,
Editura Rosetti, Bucure ști, 2001, p.87-90.
380 I. Deleanu – op.cit., p.194
381 Ș. Beligrădeanu – op.cit., p.33

212asemenea proceduri prealabile382 ori de a lipsi de la serviciu. Mai mult,
absența nemotivat ă de la serviciu constituie o fapt ă ilicită a salariatului,
abatere disciplinar ă săvârșită prin încălcarea obliga țiilor sale de serviciu.
În plus trebuie ar ătat că doctrina recent ă a apreciat c ă și neprezentarea la
cercetarea disciplinar ă, fără motiv constituie o nou ă abatere disciplinar ă de
sine-stătătoare.383 Prin urmare fapta ce contra vine unor norme legale în
vigoare este nelegal ă și nu poate în nici un caz fi calificat ă ca abuz de
drept.

8. Cu privire la r ăspunderea patrimonial ă a salaria ților.
Ipoteze false de abuz de drept pot fi re ținute și în cadrul r ăspunderii
patrimoniale a salaria ților.

382 Textul de lege, art. 267 alin. (3) nu confer ă nici un astfel de drept în folosul
salariatului: „ Neprezentarea salariatului la convocarea f ăcută în condițiile prevăzute
la alin. (2) f ără un motiv obiectiv d ă dreptul angajatorului s ă dispună sancționarea,
fără efectuarea cercet ării disciplinare prealabile .”
383 A se vedea pentru dezvolt ări ale opiniei men ționate de noi în viziunea lui I.T.
Ștefănescu, Ș. Beligrădeanu, dar și o opinie contrar ă în: I.T. Ștefănescu – Efectele
refuzului nejustificat al salariatului de a se prezenta la cercetarea disciplinar ă
prealabilă sancționării disciplinare , Dreptul, nr. 1/ 2005; I. C. Gâlc ă; II. Ș.
Beligrădeanu – Efectele refuzului nejustificat al salariatului de a se prezenta la
cercetarea disciplinar ă prealabil ă, Dreptul, nr. 8/2005. p. 116 – 134.

213Răspunderea patrimonial ă a salaria ților pentru efectuarea unor
cheltuieli neeconomicoase384 ori pentru pagubele ge nerate de pasivitatea
acestora fa ță de defec țiunile tehnice ale instala țiilor385 nu poate fi
fundamentat ă pe abuzul de drept al persoanei încadrate386, neexistând un
drept subiectiv al salaria ților în acest sens. În astfel de spe țe se poate re ține
săvârșirea de fapte ilicite ale salaria ților, iar nu a unor fapte abuzive.

384 Tribunalul Suprem, col. civ., Dec. nr. 1718 din 1967 în Repertoriul de practic ă
civilă a Tribunalului Suprem și a altor instan țe judecătorești în materie civil ă pe anii
1952-1969 – I. Mihu ță, Al. Lesviodax, Editura Științifică, București, 1970, p. 578
385 Tribunalul Suprem, Col. civ., Dec. nr. 420 din 1956, în Culegere de Decizii 1956 ,
vol. II, p.121-123
386 I. Deleanu – op. cit., p.194

214CAPITOLUL 7. Abuzul de drept și contractul colectiv de
muncă

I. Abuzul de drept s ăvârșit cu ocazia încheierii contractului
colectiv de munc ă

A. Exerci țiul abuziv al drepturilor patronatului.

1. Referitor la dreptul la negocieri colective.
a. Specific raporturilor colective de munc ă este consacrarea legal ă a
unui drept la negociere.387
Concret, dac ă art. 6 alin. (2) și art. 39 alin. (1) lit. k) din Codul
muncii stabilesc faptul c ă tuturor salaria ților le este recunoscut dreptul la
negocieri colective, acesta nu înseamn ă că angajatorului nu îi este
recunoscut un astfel de drept.
Dispozi țiile legale, interne și internaționale, atest ă fără putință de
tăgadă existența unui drept la negocier e al patronului, respectiv,
organizațiilor patronale:
– Pe plan intern, art. 5 alin. (1) din Codul muncii stabile ște că „în
cadrul rela țiilor de munc ă funcționează principiul egalit ății de tratament
față de toți salariații și angajatorii”. Or de vreme ce salaria ților le este

387 G. Bădică, A. Popescu – Contractul colectiv de munc ă. Salarizarea și impozitarea
– texte comentate , Editura Forum, Bucure ști, 1991, p. 17 -18.

215recunoscut dreptul la negocieri colective, evident c ă și
patronatul/angajatorul va bene ficia de un astfel de drept;
– Pe plan interna țional, Conven ția nr. 98/1949 a Organiza ției
Internaționale a Muncii privind dreptul la asociere și la negociere
colectivă 388, în cuprinsul art. 4 recunoa ște negocierea colectiv ă și pornind
de la drepturile specifice ale partenerilor sociali, se recunoa ște și dreptul
subiectiv al acestora de a- și apăra propriile interese prin intermediul
negocierii colective389. În plus, Conven ția nr. 154/1981 a Organiza ției
Internaționale a Muncii privind prom ovarea negocierii colective390
statuează prin art. 5 alin. (2) c ă negocierea colectiv ă trebuie să fie posibil ă
pentru toți cei ce angajeaz ă și pentru to ți salariații391.
Rezult ă așadar că patronatul, respectiv organiza țiile patronale
beneficiaz ă de un drept la negociere colectiv ă, susceptibil de a fi exercitat
abuziv. În acest context, ținând cont și de aspectele relevate anterior392 , se
impun eviden țiate acele situa ții în care apare un exerci țiu abuziv al acestui

388 Această convenție a fost adoptat ă la Conferin ța O.I.M. în cadrul celei de a 32-a
reuniuni din 8 iunie 1949 și a fost ratificat ă de România prin D ecretul nr. 352/1958,
publicat în B. Of. nr. 34 din 29 august 1958.
389 M. Volonciu – Negocierea contractului colectiv de munc ă, Editura Omnia Uni –
S.A.S.T., Bra șov, 1999, p. 62.
390 Această convenție a fost adoptat ă în cadrul celei de a 67 – a sesiuni a O.I.M. din
iunie 1981 și a fost ratificat ă de România prin Le gea nr. 112/1992, publicat ă în
“Monitorul oficial al României” nr. 302 din 25 noiembrie 1992.
391 Pentru dezvolt ări cu privire la con ținutul acestei Conven ții a se vedea M. Volonciu
– op. cit. , p. 63 – 66.
392 A se vedea supra în Capitolul I, „ Interesul și abuzul de drept ”.

216drept la negociere colectiv ă, situații în care, pentru motivele deja
învederate, nu se poate sus ține că ar interveni un exerci țiu abuziv al unui
simplu interes.

b. În practic ă, mai ales în unit ățile unde nu este organizat un
sindicat, angajatorii se prevaleaz ă adesea de inexisten ța unei obliga ții
legale privind încheierea unui contract colectiv de munc ă la nivel de
unitate. În acest context:
– Patronatul particip ă la negocierea colectiv ă doar formal, urm ărind
cu rea-credin ță, să nu își exprime sub nici o form ă acordul în vederea
încheierii contractului colectiv de munc ă. Această atitudine constituie un
exercițiu abuziv al libert ății contractuale, al dreptu lui angajatorului de a
negocia colectiv.

2. Referitor la procesul de negociere colectiv ă și drepturile
conexe acestui proces.
În condițiile în care Codul muncii reglementeaz ă în art. 8 principiul
bunei-credin țe, aplicarea acestuia îi impune angajatorului ca pe durata
legală a negocierii colective s ă nu ia m ăsuri care s ă afecteze întregul
colectiv de salaria ți, fiind bineîn țeles posibile m ăsurile cu caracter
individual.393
a. În acest sens, poate fi apreciat ca abuziv actul angajatorului care,
pe durata negocierilor colec tive, în vederea influen țării salaria ților, anun ță:

393 I.T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , vol. I, Editura Lumina Lex, Bucre ști,
2003, p. 212.

217- intenția de dizolvare a unit ății angajatoare;
– intenția de reorganizare a unit ății și concediere a unui num ăr
considerabil de salaria ți;
– transferul unei frac țiuni reprezentative din întreprindere c ătre o
altă unitate;
– o majorare semnificativ ă de salarii.
b. Constituie un exerci țiu abuziv al preroga tivelor angajatorului
măsurile luate de acesta împotriva membrilor din comisia sindical ă de
negociere a contractului colectiv de munc ă. Practic, trebuie remarcat c ă
legea a instituit un regim de protec ție numai fa ță de salaria ții din
conducerea sindicatului, iar nu și față de membrii echipe i de negociere. De
exemplu, nu se poate stabili o interdic ție față de patron de a desface
contractul individual de munc ă al negociatorului sindical, pe motive
economice, interdic ție stabilit ă pentru o anumita durat ă de timp, a șa cum
aceasta exist ă în cazul liderilor sindicali.394 Singura posibilitate de ap ărare
a unui salariat, membru al echipei de negociere, împotriva unei eventuale
măsuri abuzive a patronului, const ă în invocarea desf ășurării acțiunii
sindicale, fa ță de care a intervenit un r ăspuns dispropor ționat din partea
patronului, urm ărindu-se astfel, în realitate, o atingere a dreptului
fundamental la libertate sindical ă pentru cet ățeanul salariat.395
c. Cu ocazia îndeplinirii obliga ției de informare a sindicatului ori,
după caz, a reprezentan ților salaria ților, conform art. 4 alin. 2 din Legea

394 M. Volonciu – Negocierea contractului colectiv de munc ă, Editura Omnia Uni
SAST, Bra șov, 1999, p. 159.
395 G. Lyon Caen, J. Pelissier – Droit du travail , Dalloz, Paris, 1994, p. 463 – 464.

218nr. 130/1996396, modificat ă și completat ă, angajatorul exagereaz ă
dificultățile economice pe care le întâmpin ă, pentru a justifica astfel,
ulterior, în cadrul negocierii colec tive, refuzul unora dintre revendic ările
salariaților.397 În acest mod angajatorul abuzeaz ă de dreptul s ău de a
comunica numai acele informa ții care potrivit art. 4 a lin. (2) lit. a) care s ă
permită o analiză comparat ă a situației locurilor de munc ă, a clasific ării
profesiilor și meseriilor, a nivelului de sa larizare, a duratei timpului de
lucru și a organiz ării programului de lucru.

3. Referitor la teoria drepturilor câ știgate.
Deși în doctrin ă s-a apreciat c ă nu s-ar putea coborî prin clauzele
noului contract colectiv de munc ă sub nivelul drepturilor actuale398, ne
raliem opiniei conform c ăreia nu se poate porni de la teoria drepturilor
câștigate în materia contract elor colective de munc ă, dacă s-au schimbat

396 Acest text stabile ște că „La prima reuniune a p ărților se precizeaz ă:
a) informa țiile pe care patronul le va pune la dispozi ție delega ților sindicali sau ai
salariaților și data la care urmeaz ă a îndeplini aceast ă obligație; informa țiile trebuie
să permită o analiz ă comparat ă a situa ției locurilor de munc ă, a clasific ării
profesiilor și meseriilor, a nivelului de salari zare, a duratei timpului de lucru și a
organizării programului de lucru;
b) locul și calendarul reuniunilor.”
397 I.T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , vol. II, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2003, p. 56.
398 I. Dogaru – Drept civil. Idei produc ătoare de efecte juridice , Editura All Beck,
București, 2002, p. 829

219condițiile economico-financiare în sens radical negativ399. În lipsa unor
prevederi legale care s ă circumstan țieze concret limitele și condițiile care,
odată schimbate, ar putea antren a diminuarea drepturilor câ știgate anterior
prin contractele colective de munc ă, va exista un abuz de drept ori de câte
ori:
– patronul va refuza, cu rea-credin ță sau fără un motiv serios,
solicitările salaria ților din cauz ă, motivând c ă ar fi intervenit
modificări ale situa ției existente la momentul negocierii contractului
anterior.

B. Exerci țiul abuziv al drepturilor organiza ției sindicale sau dup ă
caz, al reprezentan ților salaria ților.

1. Referitor la dreptul al negociere colectiv ă.
În cursul negocierilor colective sindicatul/reprezentan ții salaria ților
săvârșesc un abuz de drept dac ă400:
– avansează pretenții exagerate în raport cu datele

399 I.T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , vol. I, Editura Lumina Lex, Bucre ști,
2003, p. 228; M. Volonciu – Negocierea contractului colectiv de munc ă, Editura
Omnia Uni SAST, Bra șov, 1999, p. 338 – 339; I. T Ștefănescu – Contractele colective
de muncă din cadrul societ ăților comerciale, între prevederile legale, teorie și
practică, Revista de drept comercial, Nr. 4/1996, p. 47 – 54.
400 I.T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , vol. II, Editura Lumina Lex, Bucre ști,
2003, p. 56 – 57.

220economico – financiare ale societ ății angajatoare, despre care au luat
cunoștință cu ocazia inform ării prealabile;
– solicită fixarea unei limite maxime a salariilor individuale,
depășind astfel limitele ex terne ale dreptului s ău de a ap ăra interesele
salariaților. În acest caz, sindicatul urm ărește în mod abuziv plafonarea
salariilor celor afla ți în conducerea unit ății.

2. Referitor la grev ă.
a. Exercițiul dreptului la grev ă a fost apreciat de c ătre doctrina
româneasc ă 401 ca fiind abuziv în situa ția în care scopul urm ărit de salaria ți
este:
– aducerea unit ății angajatoare în pragul falimentului;
– greva se prelunge ște excesiv, în vederea prejudicierii activit ății
economice a angajatorului;
– greva se declar ă cu intenție dolosiv ă, cu rea-credin ță;
– greva se repet ă deliberat pentru scurte intervale de timp,
dezorganizând activitatea angajatorului în cauz ă.402
S-a arătat în doctrin ă că limitele grevei sunt stabilite de altfel de
necesitatea ca acesta s ă nu devină „excesivă”.403

401 I.T. Ștefănescu – op. cit., p. 57
402 Ș. Beligrădeanu – Dreptul la grev ă și exercitarea lui , Dreptul, Nr. 6/1990, p. 19.
403 G. Brehoi, A. Popescu – Conflictul colectiv de munc ă și greva , Editura Forum,
București, 1991, p. 17.

221b. Față de împrejurarea c ă jurispruden ța referitoare la abuzul de
drept în materia contractului colectiv de munc ă este practic inexistent ă în
România, apreciem c ă este util s ă prezentăm concis solu țiile adoptate de
practica judiciar ă din Fran ța cu privire la exerci țiul abuziv al dreptului la
grevă.
Este de re ținut că s-a apreciat cu privire la revendic ările salaria ților
greviști, începând cu anul 1980 s-a conturat o no țiune nouă, aceea de
grevă „nerezonabil ă”. Instanțele de judecat ă franceze au calificat drept
abuzive grevele ce ap ăreau ca „nerezonabile” în raport cu condi țiile
financiare, economice ori tehnice ale unit ății angajatoare. 404 Deși astfel de
soluții jurispruden țiale au fost criticate de o parte a doctrinei405, ideea de
ansamblu propus ă de jurispruden ță nu constituie decât o ilustrare a
principiului conform c ăruia dreptul la grev ă nu poate fi exercitat în
condiții anormale.
– Pornind de la circumstan țele specifice conflictelor din cadrul
companiilor aeriene, se poate es tima (din analiza jurispruden ței franceze)
că revendic ările salaria ților nu sunt rezonabile – greva fiind pe cale de
consecință abuzivă – atunci când406:

404 Cassation social, 2.06.1992, Droit social, 1992, p. 700.
405 Y. Saint – Jours – Les options economiques de la jurisprudence sociale , Recueil de
jurisprudence, Dalloz, 1987, p. 178; P. Lanquetin – Les conflicts collectifs , Droit
social, 1998, p. 578; F. Rochois – L’exercise normal du droit de greve , Revue pratique
de droit social, 1986, p. 355; J. Deprez – A propos des conflits du travail dans les
transports aeriens , Bulletion social Francis Lefebvre, 1988, p. 172 și urm.
406 P. Bathmanabane – L’abus du droit syndical , L.G.D.J., Paris, 1993, p. 227.

222• satisfacerea acestora este imposibil ă din rațiuni de ordin
economic, financiar sau tehnic;
• sunt în m ăsură să afecteze chiar existen ța
(„supravie țuirea”) unit ății angajatoare;
• satisfacerea lor este imposibil ă din punct de vedere
juridic.407 Spre exemplu: solicitarea de a ob ține plata unei
indemniza ții în condi ții contrare dispozi țiilor legale.408O
astfel de solicitare poate îmbr ăca, în condi țiile dreptului
muncii din România forma unei cerin țe discriminatorii:
numai membrii de sindicat s ă beneficieze de un spor
pentru condi ții deosebite de munc ă de 30%, procentul
acordat salaria ților nesindicali ști urmând a fi stabilit sub
limita minim ă impusă de lege.
Circumstan țele astfel descrise constituie, fiecare în parte, un motiv
suficient pentru a conferi grevei un caracter abuziv.

– Momentul ales de sindicat pentru a declan șa greva poate fi, de
asemenea relevant cu privire la inten ția sa de a se folosi de dreptul la
grevă cu inten ția de a dezorganiza unitatea angajatoare.409 În acest sens
jurispruden ța franceză a apreciat c ă o grevă poate fi abuziv ă atunci când:

407 B. Teyssie – Greve dans le secteur prive , jurisclasseur travai l, traite, fasc. 70-10,
1981, nr. 68.
408 Cassation social, 9.02.1961, Bulletion civil de la Cour de cassation IV, nr. 188.
409 P. Bathmanabane – op. cit. , p. 229.

223• are loc o grev ă „surpriz ă” într-un stabiliment medico-
pedagogic, care a debutat într-un climat de dezordine
incompatibil cu starea copiilor încredin țați stabilimentului,
în condițiile în care absen ța vreunui program reeducativ și
terapeutic serios a dete rminat plecarea copiilor și
retragerea autoriza ției administrative de func ționare;410
• declanșarea brusc ă a unei încet ări a lucrului curând dup ă o
soluționare a unui conflict interv enit anterior, este de
natură să vădească intenția sindicatului de a destabiliza
unitatea angajatoare411.

– Abuzul din partea organiza ției sindicale în declan șarea grevei,
poate viza și data aleas ă pentru încetarea lucrului, deoarece aceasta poate
fi stabilit ă în așa manieră încât să coincidă cu o perioad ă de activitate
intensă a angajatorului. În acest sens, referitor la anun țarea unei greve ce
urma să se declan șeze pe 1-2 august într-o comp anie de transport aerian de
persoane:
• instanța a decis c ă un astfel de demers va produce cu
certitudine un grav și iminent prejudiciu miilor de c ălători
ce pleacă și se întorc din vacan ță și că alegerea datei
încetării lucrului v ădește voința organizatorilor grevei de a

410 Tribunal d’instance Pau 22.02.1972, Juris-classeur periodique, edition generale, II
17345.
411 Conseil prud’homaux, Charleville – Mezieres 29.11.1974, Jurisprudence sociale
U.I.M.M. 1975, p.159.

224crea un impact violent. Greva a fost considerat ă abuzivă
pentru a preveni un prejudiciu grav adus unei categorii
importante de utilizatori.412

– Cu privire la durata grevei, defini ția grevei nu impune în legisla ția
româneasc ă413, ca și în cea francez ă, o limită a duratei acesteia.414 Pornind
de la aceast ă împrejurare, jurispruden ța a considerat abuzive grevele
desfășurate prin:
• întreruperi repetate ale lucrului, de natur ă să producă o
dezorganizare deosebit de grav ă a unității415. Caracterul
abuziv este apreciat, pe de o parte în raport cu acest
rezultat grav al grevei, iar pe de alt ă parte în raport cu
intenția organizatorilor grevei de a produce acest
rezultat.416

412 Paris, 27.01.1988, Comp T.G.I. Evry 26.07.1990, Revue de jurisprudence sociale
Francis Lefebvre, 1990, p. 559.
413 Este vorba de durata grevei propriu-zise, iar nu despre durata grevei de avertisment
ori a celei de solidaritate, în privin ța cărora legea stabile ște limite temporale.
414 P. Bathmanabane – op. cit. , p. 230.
415 Cassation social 13.12.1962, Recueil de jurisprudence Dalloz 1963, p.148.
416 P. de Guardia – L’abus en droit du travail , these, Montpellier, 1988, p. 130.

225- Cu privire la modul de desf ășurare a grevei, jurispruden ța a
identificat o serie de criterii de natur ă să contureze caracterul abuziv al
grevei, dintre care se remarc ă următoarele417:
• organizarea de greve turnante în a șa fel încât o mic ă parte
dintre salaria ți înceteaz ă succesiv lucrul, astfel încât
ceilalți salariați nu mai au posibilitatea de a lucra. În acest
fel angajatorul este practic for țat să „subven ționeze”
greva, achitând drepturile b ănești ale salaria ților grevi ști
pentru acele ore în care nu se afl ă în grevă (ore mai
numeroase decât cele în care înceteaz ă efectiv voluntar
lucrul) , dar totu și nu lucreaz ă din cauza celorlal ți salariați
ce înceteaz ă succesiv lucrul;418
• caracterul deosebit de oneros al grevei tromboz ă coroborat
cu intenția organizatorilor grevei de a pune în pericol
însăși existența și funcționarea unit ății angajatoare419.

c. În concluzie, luând în considerare situa țiile de exercitare abuziv ă
a dreptului la grev ă identificate de jurispruden ța franceză, ținând cont și de
prevederile legale în materia grevei din țara noastr ă rezultă că se poate
considera c ă o grevă este abuziv ă în România, atunci când:

417 Deși potrivit legisla ției române ști aceste modalit ăți de desf ășurare a grevei îi
conferă acesteia un caracter nelegal, iar nu abuziv, solu țiile jurispruden țiale fiind
deosebit de interesante pentru tema lucr ării au fost prezentate aici.
418 R. Latournerie – Le droit francais de la greve , Sirey, 1972, p. 434 și p. 216 și urm.
419 Cassation social 1.01.1973, Recueil de jurisprudence Dalloz, 1973, p. 453.

226 – satisfacerea revendic ărilor grevi știlor este imposibil ă din punct de
vedere economic, tehn ic ori financiar;
– încetarea lucrului este de natur ă să prejudicieze grav unitatea
angajatoare, acesta fiind chiar scopul urm ărit de grevi ști;
– încetarea lucrului pune în pericol func ționarea ori chiar existen ța
unității angajatoare, acesta fiind chiar scopul urm ărit de grevi ști;
– greva este de natur ă să prejudicieze grav interesele unei categorii
semnificative de persoane.

C. Abuzul de drept s ăvârșit cu ocazia încheierii contractelor
colective de munc ă în dreptul comparat.

Din analiza normelor de drept comparat rezult ă că în ceea ce
privește negocierea colectiv ă există preocup ări în vederea sanc ționării
abuzului de drept, fie și numai sub forma latur ii subiective a acestuia:
– În Polonia, art. 241 din Codul muncii impune partenerilor sociali
derularea negocierilo r colective cu bun ă-credință și cu respectarea
interesului legitim al celeilalte p ărți. Legiuitorul polonez descrie în
cuprinsul aceleia și norme, care sunt rigorile ce trebuie respectate pentru
evitarea unui abuz de drept și care, de altfel contureaz ă granița dintre
exercițiul normal al dreptu lui la negociere și abuzul de drept:
– luarea în considerare a preten țiilor organiza ției sindicale,
justificate prin referirea la situa ția economic ă a angajatorului;

227- evitarea formul ării unor solicit ări a căror satisfacere
depășește în mod evident mijloacele financiare ale
angajatorului;
– respectarea intereselor acelor salaria ți cărora dispozi țiile
contractului colectiv nu li se aplic ă.
– În Canada, art. 50 din Codul muncii stabile ște obligația pentru
partenerii sociali ca dup ă convocare s ă procedeze imediat la negocierea
colectivă, cu bună-credință și să depună un efort rezonabil în vederea
încheierii unui contract colectiv de munc ă. Este cât se poate de clar c ă
aprecierea asupra îndeplinir ii unor astfel de obliga ții nu s-ar putea realiza
decât prin prisma teoriei abuzului de drept.
– În California420 este instituit, de asemenea principiul negocierii
colective cu bun ă-credință. În concep ția legiuitorului californian constituie
negociere cu bun ă credință a unui contract colectiv:
• îndeplinirea obliga ției reciproce a angajatorului și a
reprezentan ților salaria ților de:
– a se întâlni la momente fixate în mod rezonabil;
– a se consulta cu bun ă-credință referitor la salarii, orele de
lucru, și alte probleme legate de condi țiile de munc ă, sau la
negocierea unui contract, sau la orice întreb ări rezultate din
acestea;
• executare a unui contract scris ce cuprinde acordul la care p ărțile
au ajuns.421

420 Codul muncii din California, art. 1155.2 lit. a.

228- În legisla ția federal ă nord-american ă (art. 8 lit. d) alin. 1 și 3 din
Legea federal ă privind rela țiile de munc ă, sunt de asemenea fixate
anumite condi ții, stabilite cu scopul de a asigura o perfect ă bună-credință a
părților în cadrul negocierii.422

II. Abuzul de drept s ăvârșit cu ocazia execut ării, modific ării și
suspendării contractului colectiv de munc ă

A. Exerci țiul abuziv al drepturilor patronatului.

1. Referitor la modificarea conven țională a contractului
colectiv.
S-a apreciat ca fiind abuziv exerci țiul dreptului angajatorului care,
pe parcursul execut ării contractului colectiv de munc ă, fără a se schimba
în sens negativ datele ini țiale (economice, sociale, politice) referitoare la
situația unității angajatoare și ale societ ății, în general, solicit ă modificarea
anumitor clauze ale contractului (în sens defavorabil salaria ților).423

421 Și aceste norme subliniaz ă, de altfel c ă încheierea unui contr act colectiv de munc ă
nu constituie o obliga ție, consultarea între partenerii social ă fiind esen țială.
422 M. Volonciu – Negocierea contractului colectiv de munc ă, Editura Omnia Uni
SAST, Bra șov, 1999, p. 250 – 251.
423 I.T. Ștefănescu – op. cit., p. 56.

229 Un astfel de demers es te efectuat cu rea-credin ță, în vederea
șicanării partenerului social.

2. Referitor la aplicarea unor clauze ale contractului colectiv .
Majoritatea contractel or colective de munc ă conțin clauze cu
privire la modalitatea în care vor fi efectuate cheltuielile sociale, al c ăror
cuantum este stabilit, prin legile pr ivind aprobarea bugetului de stat, la
procentul de 1,5 din fond ul de salarii al unit ății. Utilizarea discre ționară, a
acestor sume de c ătre patronat – care se prevaleaz ă de pasivitatea
partenerului s ău social – constituie abuz de dr ept. Practic, în acest fel, cu
sumele destinate cheltuielilor sociale, patronatul finan țează, fără motive
întemeiate, numai anumite cheltuieli (cum ar fi, spre exemplu, cele pentru
transportul salaria ților), în detrimentul alto r avantaje stabilite prin
negociere în fa voarea salaria ților.424

B. Exerci țiul abuziv al drepturilor organiza ției sindicale sau dup ă
caz, al reprezentan ților salaria ților.

1. Referitor la modificarea conven țională a contractului colectiv.
În practic ă au existat situa ții în care sindicatul a solicitat, în
instanță, obligarea angajatorului la semnarea unui act adi țional
modificator al contract ului colectiv de munc ă ulterior semn ării și
înregistrării contractului respectiv.

424 I.T. Ștefănescu – op. cit., p. 56.

230Solicitarea sindicatului apare ca abuziv ă425, dacă nu se întemeiaz ă
pe o schimbare, în sens pozitiv, a situa ției economice anterioare (care a
stat la baza negocierii respectivului co ntract colectiv), unicul scop al unui
astfel de demers fiind șicanarea partenerului social.

2. Referitor la protec ția liderilor de sindicat.
a. Potrivit art. 223 din Codul muncii „ Reprezentan ților aleși în
organele de conducere ale sindicatelor li se asigur ă protecția legii contra
oricăror forme de condi ționare, constrângere sau limitare a exercit ării
funcțiilor lor. ” Concret, „ pe toată durata exercit ării mandatului, precum
și pe o perioad ă de 2 ani de la încetarea acestuia reprezentan ții aleși în
organele de conducere ale si ndicatelor nu pot fi concedia ți pentru motive
care nu țin de persoana salariatului, pent ru necorespundere profesional ă
sau pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatulu i pe care l-au primit de
la salaria ții din unitate. ”
b. Ținând cont de aceast ă normă de protec ție, organiza ția sindical ă
din unitate, aflând despre iminen ța unor concedieri pe motive ce nu țin de
persoana salaria ților, procedeaz ă la majorarea num ărului membrilor ale și
din comitetul de conducere, și acordă statutul de lideri de sindicat unui
număr semnificativ dintre salaria ții vizați de concediere. Un astfel de
exercițiu al libert ății sindicale este evident abuziv, de vreme ce legiuitorul

425 I.T. Ștefănescu – op. cit., p. 57.

231a instituit o astfel de libertate în vederea protec ției salaria ților, iar nu în
vederea prejudicierii activit ății angajatorului.
În general dreptul sindicatul de a stabili în mod liber num ărul
membrilor ale și în organele de conducere, membri ce se vor bucura de o
protecție sporită este exercitat în mod abuziv atunci când vizeaz ă protecția
liderilor de sindicat, ca indivizi și ca salaria ți, iar nu protec ția acestora
împotriva oric ăror presiuni exterioare, în vederea desf ășurării
nestingherite a activit ății sindicale.
Trebuie subliniat c ă astfel de abuzuri au fost sanc ționate
corespunz ător de instan țele de judecat ă franceze.426

c. În același context, exerci țiul abuziv al libert ății sindicale
poate fi întâlnit în cazul în care pentru a obstruc ționa prerogativa
disciplinar ă a angajatorului se invoc ă desfășurarea de activit ăți sindicale.
Practic, liderii de sindicat ori simpli membri ai unei organiza ții
sindicale, sus țin că măsura disciplinar ă dispusă de angajator a avut ca
motiv real împiedicarea sau sanc ționarea activit ății sindicale desf ășurate
de către cel sanc ționat. În astfel de situa ții judecătorul va fi cel care va
decide dac ă sancțiunea disciplinar ă aplicată de către angajator a avut ca
motiv, fie și parțial, activitatea sindical ă desfășurată de salariatul în
cauză.427

426 Curtea de casa ție francez ă, 27 martie 1073, Bulletin criminel no. 153, Curtea de
casație 9 iulie 1987, inedit.
427 P. Bathmanabane – L’abus du droit syndical , L.G.D.J, Paris, 1993, p. 50 – 51.

232Instanțele franceze au sanc ționat în astfel de situa ții exercițiul
abuziv al libert ăților sindicale.428

III. Abuzul de drept s ăvârșit cu ocazia încet ării contractului
colectiv de munc ă

A. Considera ții privind inciden ța cazurilor de abuz cu ocazia
încetării contractului colectiv de munc ă.
În materia contractelor colective de munc ă frecvența cazurilor de
abuz de drept este relativ redus ă, deoarece cu privire la încetarea
contractului colectiv de munc ă reglementarea legal ă este foarte strict ă.
Într-adevăr, conform art. 33 alin. (1) și alin. (11) din Legea nr. 130/1996,
republicat ă, contractul colectiv de munc ă încetează:
– la împlinirea termenului sau la terminarea lucr ării pentru
care a fost încheiat, dac ă părțile nu convin prelungirea
aplicării acestuia,
– la data dizolv ării sau lichid ării judiciare a unit ății; prin
acordul p ărților;
– la reorganizarea persoanei juri dice, în raport cu modalitatea
specifică în care are loc reorganizarea429.

428 Curtea de casa ție francez ă, 10 martie 1976, recueil de ju risprudence, Dalloz, 1976,
p. 120.

233Față de aceste situa ții expres stipulate de legiuitor și concepute, în
general, independent de manifestarea de voin ță a partenerilor sociali,
rezultă că nu se va putea re ține cu privire la încetar ea contractului colectiv
de muncă săvârșirea unui abuz de drept deoa rece, pe de o parte nu se
identifică nici un drept subiectiv susceptibil a fi exercitat abuziv în aceast ă
materie, iar pe de alt ă parte, caracterul obiectiv al situa țiilor de încetare a
contractului colectiv de munc ă instituite de legiuitor nu dau loc unor
exprimări ale relei-credin țe.

B. Exerci țiul abuziv al drepturilor patronatului.
Majoritatea contractelor colective con țin clauze relative la
prelungirea contractului, în mod automat în situa ția în care la data
expirării lor nu sunt denun țate de vreuna dintre p ărți.430
În această situație dreptul de a denun ța contractul poate fi exercitat
abuziv de c ătre patronat, în situa ția în care ar urm ări prin acest demers s ă
evite plata unor prime ori acordarea altor drepturi pentru salaria ți, statuate
în cuprinsul respectivului contract colectiv. Practic angajatorul, în

429 M. Volonciu – Negocierea contractului colectiv de munc ă, Editura Omnia Uni
SAST, Bra șov, 1999, p. 367 – 374.
430 Spre exemplu art. 4 alin. (2) din Contractul colectiv de munc ă unic la nivel na țional
pe anii 2005-2006, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarit ății Sociale și Familiei cu
nr. 20.01/31.01.2005 și publicat in Monitorul Oficial, Partea V nr. 1 din 22/02/2005 ce
prevede c ă „Dacă nici una dintre p ărți nu denun ță contractul cu 30 de zile înainte de
expirarea perioadei pentru care a fost în cheiat, valabilitatea acestuia se prelunge ște
până la încheierea unui nou contract , dar nu mai mult de 12 luni.”

234încercarea sa de a eluda obliga ția de negociere colectiv ă, urmărește ca prin
denunțarea contractului colectiv de munc ă să nu acorde c ătre salaria ți, pe
durata cuprins ă între data denun țării și data încheierii unui nou contract
colectiv, a unor drepturi suplimentare.

C. Exerci țiul abuziv al drepturilor organiza ției sindicale ori ale
drepturilor reprezentan ților salaria ților.
Clauzele de prelungire automat ă a duratei contractului colectiv431
pot crea premisele unui abuz de drept din partea organiza țiilor sindicale
ori a reprezentan ților salaria ților.
Acest partener social î și poate exercita abuz iv dreptul de a denun ța,
după expirarea acestuia, contractul colectiv de munc ă urmărind ca în acest
fel să se asigure c ă există premisele organiz ării unei greve legale. Practic,
în condițiile în care valabilitatea cont ractului colectiv de munc ă s-ar fi
prelungit, negocierea noului contract s-ar fi desf ășurat în condi țiile
existenței unui contract colectiv în fiin ță, ceea ce ar fi putut pune sub
semnul întreb ării legalitatea unui eventual conflict de interese.432

431 A se vedea supra, la pct. 4.3.1.
432 Art. 13 din Legea nr. 130/1996, modificat ă, privind conflictele de munc ă, prevede
că „pe durata valabilit ății unui contract colectiv de munc ă salariații nu pot declan șa
conflicte de interese .”

235IV. Ipoteze false de abuz de drept s ăvârșit în raporturile
colective de munc ă
În dreptul comparat au fost calificate drept practici de munc ă
neoneste o serie de fapte, care apreciate în func ție de legisla ția muncii în
vigoare în România nu constituie exerci ții abuzive ale unor drepturi, ci
dimpotriv ă fapte ilicite:

A. În California, Codul muncii433 definește ca practici neoneste, în
situația angajatorilor din agricultur ă, următoarele:
– actele de discriminare ale patronilor s ăvârșite prin
condiționarea angaj ării ori a men ținerii raportului de
muncă, de apartenen ța sau neapartenen ța la o organiza ție de
muncă;
– contribuția financiar ă a angajatorului la înfiin țarea unei
organizații de munc ă, ori dominarea sau influen țarea unei
astfel de organiza ții de către un angajator;
– refuzul de a negocia colectiv cu bun ă-credință, cu anumite
organizații de munc ă atestate, potrivit legii;
– recunoașterea și purtarea de negocieri colective cu
organizații de munc ă care nu sunt atestate, potrivit legii;
– întreprinderea de deme rsuri (pichetare, amenin țarea cu
pichetarea) împotriva unui anga jator pentru a îl determina

433 Secțiunea 1153 – 1155.7.

236pe acesta s ă recunoasc ă sau să poarte negocieri cu o
organizație de munc ă neatestat ă conform legii.

B. În Filipine, no țiunea de practici neoneste este, cum am mai
arătat, de altfel destul de ambiguu definit ă, fiind neclar, cel pu țin prin
prisma normelor legale, dac ă există vreo distinc ție între o practic ă
nelegală și una neonest ă434. În acest context trebuie subliniat c ă acele fapte
ce sunt considerate ca fiind neone ste în Filipine, constituie f ără echivoc
fapte nelegale în România:
– încălcarea obliga ției de negociere colectiv ă, astfel cum
acesta este instituit ă de codul muncii;
– încălcarea unui contract colectiv de munc ă;
– influențarea ori limitarea salaria ților în exerci țiul dreptului
lor de a se autoorganiza.

434 Distincție care se realizeaz ă însă în legisla ția muncii din California, unde exist ă
reglement ări ce fac referire la no țiunea de nelegal (art. 1155.4, art. 1155.5) și separat
norme ce interzic practicile neoneste (art. 1153, art. 1154)

237PARTEA a III-a. R ăspunderea pentru s ăvârșirea
abuzului de drept

CAPITOLUL 8. Natura juridic ă a răspunderii pentru
săvârșirea unui abuz de drept

I. Formele r ăspunderii juridice.
A. 1. Un principiu fundamental al dreptului este cel al
responsabilit ății435, responsabilitatea prezentându-se sub diferite forme de
manifestare: moral ă, religioas ă, politică, culturală, juridică.
Răspunderea juridic ă, indiferent de forma sub care se manifest ă
reprezintă obligația de a suporta consecin țele nerespect ării unor reguli de
conduită, obligație ce incumb ă autorului faptei contrare acestor reguli și
care poart ă întotdeauna amprenta dezaprob ării sociale a unei asemenea
fapte.436
Se poate observa c ă nici legisla ția și nici jurispruden ța româneasc ă
nu definesc aceast ă noțiune și cu atât mai pu țin pe aceea a r ăspunderii
juridice pentru s ăvârșirea unui abuz de drept, ele limitându-se doar la

435 N. Popa – Teoria general ă a dreptului , Editura Actami, Bucure ști, 1998, p. 323; N.
Popa, M.C. Eremia, S. Cristea – Teoria general ă a dreptului, edi ția 2, Editura All Beck,
București, 2005, p. 287; I. Dogaru – Elemente de teorie general ă a dreptului , Editura
Oltenia, Craiova, 1994, p. 267.
436 M Costin – Răspunderea juridic ă în dreptul R.S.R. , Editura Dacia, Cluj – Napoca,
1974, p. 19.

238precizarea unor forme de r ăspundere, sfer ă care se ocup ă, mai ales de
prezentarea condi țiilor angaj ării unei anumite r ăspunderi, a naturii
sancțiunilor prev ăzute și a întinderii acestora, a principiilor r ăspunderii,
fără a viza aspectele generale legate de institu ția răspunderii juridice de
natură să contureze o teorie în materie437.

2. În principiu, fiecare ramur ă a dreptului cunoa ște o form ă de
răspundere specific ă, existând mai multe forme de r ăspundere juridic ă438:
– răspunderea juridic ă politică;
– răspunderea civil ă (delictual ă și, respectiv contractual ă);
– răspunderea penal ă;
– răspunderea administrativ ă;
– răspunderea disciplinar ă;
– răspunderea patrimonial ă (ca varietate a r ăspunderii civile
contractuale)439;
– răspunderea material ă.440

437 L. Bardac – Răspunderea și sancțiunea juridic ă, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
1997, p.37
438 N. Popa – Teoria general ă a dreptului , Editura Actami, Bucure ști, 1998, p. 326; N.
Popa, M.C. Eremia, S. Cristea – op. cit. , p. 289 – 290.
439 O enumer ăm ca atare, deoarece Codul muncii o reglementeaz ă sub acest titlu în art.
269 și urm.
440 Rămasă în vigoare pentru anumite categorii de personal (contractual militar).

2393. Dintre acestea, dreptul comun în materia abuzului de drept dar și
în ceea ce prive ște raporturile de munc ă îl constituie dreptul civil, prin
urmare, se impune ca punctul de plecare al identific ării naturii juridice a
răspunderii pentru s ăvârșirea abuzului de drept în general și a abuzului de
drept în contractele de munc ă să îl constituie r ăspunderea civil ă.441
Apreciem c ă pentru prezenta analiz ă prezintă utilitate acea defini ție
care apreciaz ă răspunderea juridic ă civilă ca fiind acea form ă a răspunderii
juridice care const ă într-un raport de obliga ții în temeiul c ăruia o persoan ă
este îndatorat ă să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa, ori, în
cazurile prev ăzute de lege, prejudiciul pentru care este r ăspunzătoare.442
În funcție de izvorul din care se na ște obliga ția de reparare a
prejudiciului r ăspunderea civil ă poate fi delictual ă ori contractual ă.
Răspunderea civil ă delictual ă, ce alc ătuiește dreptul comun,
reprezintă obligația unei persoane de a repara prejudici ul cauzat altuia
printr-o fapt ă ilicită extracontractual ă ori, după caz, prejudiciul pentru care
este chemat prin lege s ă răspundă.443

441 Referitor la diverse accep țiuni ale no țiunii de r ăspundere civil ă, I.M. Anghel, F.
Deak, M. F. Popa – Răspunderea civil ă, Editura Științifică, București, 1970, p. 9 – 11;
M. Eliescu – Răspunderea civil ă delictual ă, Editura Academiei, Bucure ști, 1972, p. 5
– 8; I. Albu, V. Ursa – Răspunderea civil ă pentru daunele morale , Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1979, p. 23 – 24; L.Pop – Drept civil. Teoria general ă a obligațiilor. Tratat ,
Ediția a II-a, Editura Funda ției „Chemarea” Ia și, 1996, p. 158.
442 L. Pop – Teoria general ă a obliga țiilor, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 2000, p.
164.
443 L. Pop. – op,cit., p. 177.

240Răspunderea civil ă contractual ă constituie o aplica ție particular ă a
principiului r ăspunderii civile, în situa țiile în care prejudiciul este produs
prin încălcarea unei obliga ții asumate printr-un contract.444

II. Natura juridic ă a răspunderii pentru s ăvârșirea unui abuz
de drept.

A. Dreptul comun.
1. Pornind de la defini ția răspunderii civile, în general, prezentat ă
mai sus, dar și a variet ăților acestei r ăspunderi (r ăspunderea civil ă
delictuală, ce constituie regula, și răspunderea civil ă contractual ă, ca
excepție) și, luând în considerare faptul c ă abuzul de drept const ă în
abaterea de la finalitatea unui drept s ăvârșită cu rea-credin ță, rezultă că:
a. Obligația de reparare a prejudiciul ui produs prin exercitarea
abuzivă a dreptului va rezulta întotdeauna din s ăvârșirea unui fapt abuziv.
În condițiile în care intervine o fapt ă ilicită răspunderea juridic ă
civilă va fi dată de natura concret ă a ilicitului, delictual ori contractual.
b. Obligația de reparare a prej udiciului produs prin s ăvârșirea

444 L.Pop. – op. cit. p. 336 – 337; A se vedea pentru o analiz ă comparativ ă a
răspunderii civile delictuale și a răspunderii civile contractuale B. Ștefănescu, R.
Dimitriu – Drept civil , vol. II, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 2002, p. 88 – 90.

241abuzului de drept va fi întotdeauna strâns legat ă de natura consecin țelor
exercițiului abuziv al dreptului. Concret, dac ă prin exerci țiul abuziv al
dreptului de a demisiona în timpul deleg ării salariatul va produce atât un
prejudiciu material angajatorului s ău, cât și o perturbare a disciplinei din
unitate, acesta va putea r ăspunde atât patrimonial, cât și disciplinar.
c. Consecințele exerci țiului abuziv al dreptulu i vor trebui luate în
considerare, și din punct de vedere al naturii obliga ției încălcate prin
săvârșirea unui abuz de drept. Dac ă se încalc ă în acest fel o obliga ție ex
lege, răspunderea va fi de natur ă delictual ă, iar dacă obligația a rezultat
dintr-un raport contractual, r ăspunderea va fi de natur ă contractual ă.
Practic, dac ă exercițiul abuziv al dreptului salariatului de a demisiona
constituie o înc ălcare a obliga ției de a presta munca în folosul
angajatorului s ău, atunci acesta va r ăspunde disciplinar.
d. Obligația de reparare a prejudiciului va fi de asemenea stabilit ă și
în funcție de natura raportur ilor juridice existente în tre persoana care î și
exercită abuziv dreptul s ău și persoana ce sufer ă o consecin ță dăunătoare
ca urmare a acestui abuz.

2. În concluzie natura răspunderii juridice – ca raport obliga țional –
va fi determinat ă, în cazul abuzului de drept:
a. generic, de natura raportului juridic existent între titularul
dreptului subiectiv exercitat abuziv și persoana ce sufer ă consecin ța
prejudiciabil ă a acestui abuz, deci de natu ra dreptului subiectiv abuziv
exercitat. În acest fel se determin ă categoria r ăspunderii aplicabile, în
funcție de ramura de drept.

242Spre exemplu dac ă raportul juridic, resp ectiv dreptul subiectiv
abuziv exercitat este unul specific dreptului civil, r ăspunderea va fi de
natură civilă; dacă dreptul subiectiv va fi un drept administrativ,
răspunderea va fi administrativ ă; dacă dreptul subiectiv va fi n ăscut din
raporturi de munc ă, răspunderea va fi cea specific ă dreptului muncii.
b. specific, prin luarea în considerare a obliga țiilor încălcate prin
săvârșirea abuzului de drept și a naturii consecin țelor produse. Spre
exemplu, dac ă un proprietar al unui imobil cauzeaz ă vecinilor s ăi
prejudicii prin producerea de vibra ții sau mirosuri nepl ăcute, răspunderea
va fi de natur ă civilă delictual ă, fiind vorba de o înc ălcare a obliga ției
legale generale de reparare a oric ărui prejudiciu, stabilite în art. 998 Cod
civil și de obliga ția de respectare a dreptului de proprietate al acestora.
Dacă însă locatorul unui imobil produce șicane locatarului s ău prin
exercitarea abuziv ă a dreptului de a verifica starea imobilului pe durata
locațiunii, atunci r ăspunderea va fi de natur ă contractual ă, deoarece se
încalcă obligația de a asigura locatarului lini știta folosin ță a imobilului
respectiv.

3. Așadar abuzul de drept nu d ă naștere unei forme de r ăspundere
juridică de sine st ătătoare, alta decât cele cunoscute, în legisla ție, în
doctrină și în practica judec ătorească.
Răspunderea determinat ă de existen ța unui abuz de drept are natura
juridică a dreptului exercitat abuziv. Ea va fi, dup ă caz, civil ă, (delictual ă
ori contractual ă), patrimonial ă, disciplinar ă, material ă, administrativ ă, etc.,
însă aspectul fundamental const ă în faptul c ă, de fiecare dat ă existența

243abuzului de drept determin ă anumite particularit ăți ale răspunderii juridice
în situația dată. Elementele r ăspunderii (fapt ă, prejudiciu, raport de
cauzalitate, vinov ăție) vor comporta aspecte specifice determinate de
faptul că sorgintea r ăspunderii o constituie un abuz de drept.
În concluzie r ăspunderea în cazul abuzului de drept reprezint ă o
varietate a uneia dintre formele juridice de r ăspundere cunoscute, în
funcție de natura dreptului car e a fost exercitat abuziv.

B. Dreptul muncii.
Tot astfel se prezint ă situația și în dreptul muncii. Abuzul de drept
va determina, în cazul în care este dovedit, o r ăspundere de natur ă
patrimonial ă cu particularit ățile pe care le vom semnala ulterior.
Concomitent se va putea pune problema și a răspunderii disciplinare, care
la fel va avea anumite elemente specifice determinate de faptul c ă
declanșarea ei s-a produs din cauza unui abuz de drept.
Față de aspectele prezentate mai sus rezult ă că răspunderea pentru
săvârșirea unui abuz de drept în leg ătură cu contractele de munc ă,
individuale ori colective, va fi întotdeauna o r ăspundere civil ă – deoarece
acesta este genul proxim – , de natur ă contractual ă, dat fiind c ă încălcarea
în acest caz a unei obliga ții prin săvârșirea unui abuz de drept va avea
întotdeauna în vedere o obliga ție ce incumb ă unei persoane ca o
consecință a calității acesteia de parte într-un contract de munc ă.

244 Singurele forme de r ăspundere specifice dreptului muncii ori care
prezintă particularit ăți determinate de specificul raporturilor de munc ă445
sunt: răspunderea disciplinar ă și, respectiv, r ăspunderea patrimonial ă a
angajatorului ori a salariatului. Prin urmare, s ăvârșirea unui abuz de drept
în legătură cu un contract de munc ă, individual ori colectiv, va avea drept
consecință atragerea r ăspunderii patrimoniale și, după caz, a răspunderii
disciplinare a titularului dreptului exercitat abuziv.

445 I.T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , vol. I, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2003, p. 680.

245CAPITOLUL 9. Elementele r ăspunderii pentru s ăvârșirea
unui abuz de drept
I. Elementele r ăspunderii pentru s ăvârșirea unui abuz de drept
în dreptul comun

A. Enumerare.
1. Pentru eviden țierea modului în care abuzul de drept intervine în
raporturile juridice civile în general, ori în cadrul unor raporturi generate
de existen ța unor contracte de munc ă, în special se impune analiza
elementelor r ăspunderii pentru s ăvârșirea abuzului de drept.
a. Aceste condi ții trebuie avute în vedere în func ție de condi țiile
generale ale r ăspunderii civile, dreptul comun în materie, îns ă cu luarea în
considerare a aspectelor specifice care trebuie întrunite pentru a considera
că ne aflăm în prezen ța unui abuz de drept:
– săvârșirea unei fapte abuzive446 prin exercitarea sau prin
neexercitarea dreptului subiectiv;
– prejudiciul (patrimonial sau moral);
– raportul de cauzalitate;
– vinovăția.447

446 De reținut că ne referim la fapta juridic ă lato sensu , ce include toate ac țiunile
omenești sau faptele voluntare ale omului de s ăvârșirea cărora legea leag ă anumite
efecte juridice. A se vedea pentru dezvolt ări L. Pop – Drept civil român. Teoria
generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 2000, p.140

246 b. Examinarea trebuie realizat ă nuanțat, întrucât, spre exemplu, dac ă
existența prejudiciului și a raportului de cauzalitate sunt totdeauna condi ții
ale răspunderii juridice, ele nu condi ționează nemijlocit exercitarea
abuzivă a dreptului, asemenea manifest ări fiind socialmente reprobate și
juridicește sancționate chiar dac ă ele creeaz ă doar un pericol sau
potențialitatea unui prejudiciu. Totu și, se examineaz ă împreună nu numai
pentru a evita relevarea inutil ă a unor idei, dar și pentru c ă, într-o anumit ă
măsură, ele se suprapun.

2. a. Subliniem îns ă că nu trebuie confundat ă instituția juridică a
abuzului de drept cu cea a r ăspunderii pentru s ăvârșirea lui, fapta abuziv ă
constituind numai un element al r ăspunderii pentru s ăvârșirea abuzului de
drept.

b. Pe tărâmul legisla ției muncii r ăspunderea pentru s ăvârșirea unui
abuz de drept constituie o va rietate a altor tipuri de r ăspundere,
reglementate de Codul muncii, respectiv r ăspunderea disciplinar ă ori
răspunderea patrimonial ă. Așa cum s-a ar ătat anterior în cazul s ăvârșirii
unui abuz de drept poate interveni, dup ă caz, fie numai r ăspunderea

447A se vedea pentru alte enumer ări ale acestor condi ții I. Deleanu – Drepturile
subiective și abuzul de drept , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 77-78; D.
Gherasim – Teoria abuzului de drept în dreptul civi l socialist și critica unor teorii din
dreptul civil burghez , Revista Român ă de Drept nr. 5/1980, p. 75-76; D. Gherasim –
Buna-credin ță în exerci țiul drepturilor civile , Editura Academiei, Bucure ști, 1981, p.
114-116.

247disciplinar ă, fie numai r ăspunderea patrimonial ă, fie ambele r ăspunderi
cumulativ, deoarece nu exist ă nici un impediment în acest sens.448

În prezenta parte se va proced a, prin analiza elementelor r ăspunderii
pentru săvârșirea unui abuz de drept, la conturarea naturii juridice a
acestui tip de r ăspundere, prezentându-se mai întâi aspectele ce contureaz ă
răspunderea civil ă cu particularit ățile date de s ăvârșirea unui abuz de
drept, iar apoi în sec țiunea urm ătoare vor fi eviden țiate caracterele
specifice r ăspunderii pentru s ăvârșirea unui abuz de drept în dreptul
muncii.

B. Fapta abuziv ă
1. Pentru re ținerea răspunderii de drept civil, r ăspunderii civile
delictuale este necesar ă existența unei fapte ilicite449, în sensul de ac țiune
sau inacțiune care are ca rezultat înc ălcarea drepturilor subiective sau
intereselor legitime ale unei persoane și care trebuie s ă prezinte
următoarele trăsături:
– să aibă caracter obiectiv sau existen ță materială constând într-o
conduită ori manifestare uman ă exteriorizat ă;

448 I. T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , vol. I, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2003, p. 642; V. Barbu – Dreptul muncii. Curs universitar , Editura Na țional, Bucure ști,
2003, p. 395 ; M. L. Belu Magdo – Răspunderea disciplinar ă în sistemul general al
legislației muncii , Revista român ă de dreptul muncii nr. 1/2005, p. 60
449 N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea – op. cit. , p. 291.

248- să fie mijlocul prin care se obiectiveaz ă un element psihic,
subiectiv: voin ța omului care a ales o anumit ă conduită;
– să fie contrar ă ordinii sociale și reprobat ă de societate, aceast ă
reprobare social ă, din punct de vedere subiectiv, fiind legat ă de
greșeală, culpă sau vinov ăție, iar din punct de vedere obiectiv,
găsindu-și expresia juridic ă în caracterul ilicit al faptei.450

a. Așa cum am ar ătat451 fapta abuziv ă, ca element esen țial al
răspunderii pentru s ăvârșirea abuzului de drept se distinge categoric de
fapta ilicit ă, deși prezintă o serie de caractere comune cu aceasta.
– Fapta abuziv ă, ca de altfel și cea ilicit ă, necesită două elemente:
unul material și altul de natur ă psihică :
• Materialitatea faptei ilicite se concretizeaz ă în
exteriorizarea acesteia sub forma unei comisiuni, adic ă a unei ac țiuni
pozitive sau sub forma unei om isiuni, sub forma unei ab țineri de la ac țiune
într-o împrejurare în care exista obliga ția de a ac ționa, pe când fapta
abuzivă presupune în majoritatea cazurilor o ac țiune pozitiv ă (exercitarea
unui drept).
• În ceea ce prive ște elementul psihologic al faptei abuzive,
dar și al celei ilicite, acesta este voin ța care a ales o anumit ă conduită, deși
putea să aleagă o alta. O asemenea voin ță poate să ia forma inten ției de a
pricinui, ori a neglijen ței sau a impruden ței. Prin urmare fapta, fie c ă este

450 L. Pop – op. cit., p. 213.
451 A se vedea supra Partea I.

249abuzivă, fie că este ilicit ă se contureaz ă ca materializare a unei anumite
atitudini psihice.
– Răspunderea pentru s ăvârșirea abuzului de drept nu poate fi angajat ă,
este adevărat, în lipsa vinov ăției. Nici existen ța vinovăției nu ar putea îns ă
justifica identificarea celor dou ă categorii, fapta abuziv ă, ca și cea ilicit ă
constituind forme obiectivate diferite ale atitudinii psihice a
făptuitorului.452 Fapta abuziv ă trebuie, deci, privit ă ca un act concret
îndreptat spre deturnarea scopului dreptului subiectiv.
– În plus, nici fapta abuziv ă, dar nici cea ilicit ă nu sunt absorbite
de prejudiciu și nici nu se confund ă cu acesta, prejudiciul fiind tocmai
rezultatul faptei. Fapta abuziv ă nu este pur și simplu sinteza celorlalte
condiții ale abuzului de drept, ea îns ăși având o existen ță de sine
stătătoare.
– Ilicitul const ă, în esență, în încălcarea dreptului obiectiv și prin
aceasta cauzeaz ă prejudicii drepturilor subiective apar ținând unor
persoane. Doctrina a remarcat c ă Instanța supremă a calificat ca fapt ilicit
și pe acela prin care nu s-au respectat uzan țele, în împrejur ările date453.
Dar și legea face unele referiri la obice iuri, pentru unele dintre aceste
ipoteze fiind admisibil, cel pu țin teoretic, c ă faptul ilicit poate consta și în
încălcarea obiceiului.454

452 Gh. Fekete, S. Curticeanu – Exercițiul drepturilor civile ale persoanelor fizice
numai potrivit cu scopul lor economic și social , Justiția Nouă, nr.3/1965, p. 68
453 I. Deleanu – op. cit., p. 95.
454 I. Deleanu – op. cit., p. 95; L. Pop – Drept civil român.Teoria general ă a
obligațiilor, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 2000, p. 208.

250În concluzie, ilicitul reprezint ă un raport de contradic ție dintre o
anumită conduită și o normă juridică455. Abuzul de drept reprezint ă însă o
contradicție dintre o anumit ă conduită umană și un principiu de drept,
indiferent de modalitatea în care acesta este consacrat456.
– Este de re ținut însă, așa cum am mai ar ătat, că elementul ce face o
distincție clară între fapta ilicit ă și fapta abuziv ă îl constituie caracteristica
definitorie a abuzului de drept, și anume necesitatea existen ței unui drept
subiectiv, care exercitat cu dep ășirea limitelor sale interne și cu rea
credință va crea premisele r ăspunderii pentru s ăvârșirea abuzului de drept.
În cazul faptei ilicite nu se mai poate vorbi de o dep ășire a limitelor
interne ale unui drept, ci de o lips ă de drept.
Prin urmare, cum s-a demonstrat anterior457, abuzul de drept nefiind
niciodată contrar con ținutului normativ al legii, contrar dreptului obiectiv,
se situeaz ă la hotarul dintre licit și ilicit, faptul abuz iv neconfundându-se
niciodată cu faptul ilicit. În concluzie diferen ța specific ă faptei abuzive, ca
element al r ăspunderii pentru s ăvârșirea unui abuz de drept are în vedere
următoarele aspecte:
• Fapta abuziv ă presupune în majoritatea cazurilor o ac țiune
pozitivă (exercitarea unui drept).

455 R. Panain – Manual de drept penal , vol.I, Torino, 1962, p.211
456 A se vedea și L. Bardac – Răspunderea și sancțiunea juridic ă, Editura Lumina Lex,
București, 1997, care nu face distinc ție între ilicit și abuzul de drept considerând c ă
ilicitul vizeaz ă nu doar un drept subiectiv, ci și un drept obiectiv, nu doar norma
juridică, ci ordinea de drept în ansamblul s ău
457 A se vedea supra, Partea I.

251• Fapta abuziv ă este un act concret îndreptat spre deturnarea
scopului dreptului subiectiv.
• Abuzul de drept reprezint ă o contradic ție dintre o anumit ă
conduită umană și un principiu de drept, indiferent de
modalitatea în care acesta este consacrat.
• Este întotdeauna necesar ă existenței unui drept subiectiv.

b. După cum s-a ar ătat deja, este de remarcat c ă există în doctrin ă
numeroase opinii care în mod eronat asimileaz ă abuzul de drept faptei
ilicite sau consider ă că tot ceea ce este abuziv poate fi considerat
nelegal458.
De vreme ce literatura juridic ă română adoptă adesea aceast ă
abordare eronat ă asupra abuzului de drept, apare evident faptul c ă și atunci
când se exemplific ă situațiile în care intervine exercitarea abuziv ă a
drepturilor subiective în domeniu l raporturilor juridice de munc ă, de multe
ori aceeași doctrină pornind de la o serie de solu ții, – corecte de altfel ale
jurispruden ței -, apreciaz ă că în acele cauze rezolv area este fundamentat ă
pe noțiunea abuzului de drept, de și, în realitate, de cele mai multe ori nu
se poate vorbi de existen ța unui drept subiectiv.

458 D. Rădescu – Dicționar de drept privat , Editura Mondan’94, Bucure ști, 1997, p.1;
N.Costin, M. Mure șan, V. Ursa – Dicționar de drept civil , Editura Științifică și
Enciclopedic ă, București, 1980, p. 7-8; I. Pitulescu, P. Abraham și alții – Dicționar de
termeni juridici uzuali , Editura Na țional, Bucure ști, 1997, p.13 și Ș. Beligrădeanu –
Reflectarea – în doctrina și jurispruden ță – a noțiunii abuzului de drept în domeniul
raporturilor juridice de munc ă, Revista Român ă de Drept nr. 7/1989, p.31

252 Men ționăm că s-au apreciat ca fiind înte meiate pe teoria abuzului
de drept o serie de solu ții ale Tribunalului Suprem conform referitoare la
concediul de odihn ă al salaria ților459, la lipsa de la serviciu a salaria ților460,
la timpul de lucru461. În toate aceste cazu ri nu suntem în prezen ța unor
drepturi subiective ale persoanelor în cauz ă exercitate cu dep ășirea
limitelor lor interne ci a inexisten ței unor astfel de drepturi, conduita celor
în cauză încălcând prevederile legale462.

2. Clasificarea faptelor abuzive, ca forme ale abuzului de drept.
a. Având în vedere faptul c ă drepturile subiective specifice
raporturilor de munc ă sunt, în majoritatea lor, susceptibile a fi exercitate
abuziv, rezult ă că formele concrete ale manifest ărilor abuzive sunt extrem
de diverse, complexe și de multe ori chiar inedite.
Multitudinea și diversitatea drepturilor s ubiective, variile aspecte
sub care se poate înf ățișa exercitarea abuziv ă a dreptului subiectiv, fac
imposibil ă analiza formelor concrete ale abuzului de drept. Se impune
deci înglobarea în câteva catego rii a acestor forme concrete.

459 Tribunalul Suprem, col. civ., Dec. nr.1450/1963, în Repertoriul de practic ă civilă a
Tribunalului Suprem și a altor instan țe judecătorești în materie civil ă pe anii 1952-
1969 – I. Mihu ță, Al. Lesviodax, Editura Științifică, București, 1970, p.553
460 Tribunalul Suprem, col. civ., Dec. nr.1630 din 1956, ibidem, p.528, Tribunalul
Suprem, col. civ., Dec. nr.1035 din 1956, ibidem, p. 523, Tribunalul Suprem, col. civ., Dec. nr.1374 din 1956, ibidem, p.528
461 Tribunalul Suprem, col. civ., Dec. nr.1193 din 1966, în Culegere de Decizii, 1966,
p. 249-251
462 Ș. Beligrădeanu – op.cit., p.33

253 Cu privire la clasificarea formelor în care se poate înf ățișa
exercitarea abuziv ă a drepturilor subiective, se impune o precizare:
constituie abuz de drept și faptul c ă titularul dreptului s-a ab ținut de la
exercitarea lui, de și avea obliga ția general ă sau concret ă să-l exercite.
În plus, îmbinând componentele dr eptului subiectiv, latura sa
obiectivă și cea subiectiv ă, se impune precizat c ă în fiecare dintre formele
concrete ce vor fi prezentate, vinov ăția – component ă absolut necesar ă –
se va putea înf ățișa ca inten ție sau culp ă.
Tipul de conduit ă a titularului dreptului subi ectiv poate fi: general,
concret și alternativ.
Pentru fiecare dintre aceste tipuri, exerci țiul abuziv al dreptului se
poate înfățișa în următoarele forme:
– exces sau anormalitate în exercitarea dreptului;
– neabținerea de la exercitarea dreptului, de și, în împrejur ările
concrete date, trebuia și putea să se abțină;
– abținerea de la exercitarea dreptului, de și, în împrejur ările concrete
date, nu trebuia și putea să nu se abțină463.

– În cadrul unui tip general de conduit ă, titularul dreptului subiectiv
alege greșit conduita concret ă și, cu inten ție sau din culp ă, exercită dreptul
său excesiv, și-l exercit ă deși nu trebuia și putea s-o fac ă464.

463 I. Deleanu, op. cit., pag. 121.
464 De exemplu, î și exercită în mod abuziv dreptu l proprietarul care, otr ăvindu-și iarba
de pe terenul propriu – chiar dac ă a făcut-o în scopuri utile -, a determinat astfel
moartea animalelor vecinului, cu inten ție sau datorit ă neglijenței de a-l aten ționa. Își

254Își exercită dreptul, de și în împrejur ările concrete nu trebuia și putea
să nu o facă, părintele care sprijinindu-se pe cerin ța legii de a i se solicita
acordul în vederea încadr ării în munc ă a minorului între 15 – 16 ani î și
retrage acordul, cu rea-voin ță, determinând astfel încetarea raportului de
muncă și cauzând prejudicii angajatorului.
– Atunci când conduita titularulu i dreptului este concret
predeterminat ă, abuzul de drept se poate, de asemenea, s ăvârși prin oricare
dintre cele trei forme ar ătate.
Există însă un abuz, s ăvârșit într-o astfel de manier ă dacă unitatea
angajatoare încadreaz ă într-un post vacant o persoan ă din afară, iar apoi,
după un interval de timp redus, desface contractul de munc ă al altuia, ca
urmare a desfiin țării postului s ău, de aceea și natură cu primul465.

exercită dreptul, de și, în raport de împrejur ările concrete, nu trebuia și putea să nu o
facă, cel care, de exemplu, solicit ă citarea pârâtului prin publicitate, cu toate c ă el
cunoaște domiciliul acestuia, ob ținând astfel lesnicios o hot ărâre ce-i este favorabil ă,
sau cel care face o cerere de recuzare a unui judec ător, știind însă că faptele pe care le
afirmă nu sunt adev ărate.
În cadrul tipului general de conduit ă, este posibil ca titularul dreptului s ă fi ales
bine calea de urmat, și totuși, prin una din formele ar ătate, să săvârșească abuzul de
drept. Astfel, oricare dintre so ți poate face, în limitele legii, acte de dispozi ție cu
privire la bunurile comune, prezumându-se c ă are mandatul celuilalt, dar cheltuielile
făcute pot fi excesive, prin dep ășirea nevoilor impuse de sarcinile c ăsătoriei.
465 A se vedea, D. Gherasim, op. cit ., pag. 121-122, ce are în vedere cele hot ărâte de
Tribunalul Suprem (col. civ., dec. nr. 242/ 1967 în Culegere de decizii 1967, pag. 195-
198).

255 Abținerea de la desf ășurarea conduitei concrete prescrise de lege
poate fi – și ea – abuziv ă. Astfel, cererea pentru obligarea unit ății la plata
despăgubirilor prev ăzute de art. 78 din Codul muncii466, întrucât s-a anulat
măsura desfacerii contractului de munc ă, nu poate fi primit ă ori nu va fi
primită în întregime, dup ă caz, dac ă persoana în cauz ă a neglijat ori a
refuzat să se reîncadreze între timp, sau a refuzat primirea postului ce i s-a
oferit. Preten țiile formulate, în asemenea situa ții, nu-și au justificare
legală, ele reprezentând un abuz de drept.
– Când titularul dreptului are de ales între dou ă sau mai multe
conduite concrete, fo rmele abuzului de drept pot fi, iar ăși, oricare dintre
cele amintite467.

466 Art. 78 prevede c ă „ (1) În cazul în care concedierea a fost efectuat ă în mod
netemeinic sau nelegal, instan ța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la
plata unei desp ăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu
celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
(2) La solicitarea salariatului instan ța care a dispus anularea concedierii va repune
părțile în situa ția anterioar ă emiterii actului de concediere .”
467 De exemplu, proprietarul pe terenul c ăruia s-a plantat sau construit are, în sensul
art. 494 Cod civil, de ales între a cere ridicarea planta țiilor sau construc țiilor făcute de
terțul de rea-credin ță și, eventual, plata unor desp ăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost
cauzat și, respectiv, a p ăstra planta țiile sau construc țiile plătind doar valoarea
materialelor și prețul muncii încorporate în lucr ările făcute. Totu și, dacă soluția
ridicării plantațiilor sau d ărâmării construc ției este neeconomicoas ă și inechitabil ă din
toate punctele de vedere, op țiunea proprietarului pent ru ea poate fi abuziv ă, urmând de
altfel să se cerceteze și dacă acțiunea proprietarului fondului nu îmbrac ă aspectul unui
abuz de drept prin pasivitatea sau acceptarea acestuia de a se face lucr ările, făcând
opunerea sau introducând ac țiunea numai dup ă terminarea acestora sau aproape de

256 S-a considerat totodat ă ca reprezentând abuz de drept dac ă, după ce
s-a dispus reintegrarea în munc ă, anulându-se ca netemeinic ă ori nelegal ă
decizia de desfacere a contractului de munc ă, persoana încadrat ă nu
solicită, într-un termen rezonabil, punerea în executare a hot ărârii
organului de jurisdic ție a muncii468.

C. Prejudiciul
Nu va exista r ăspundere civil ă în general469 și, prin urmare nici
răspundere pentru s ăvârșirea unui abuz de drept în special, dac ă nu s-a
produs un prejudiciu.

1. a. În majoritatea lucr ărilor de specialitate, prejudiciul este definit
ca fiind rezultatul, consecin ța negativă suferită de o anumit ă persoană, ca
urmare a faptei ilicite s ăvârșite de o alt ă persoană, ori ca urmare a “faptei”
unui lucru sau animal pent ru care persoana este ținută să răspundă.470

sfârșitul lor, precum și dacă acțiunea reclamantului nu prezint ă un caracter șicanator
sau nu este expresia inten ției de a ob ține foloase ilicite.
468 Al Athanasiu – Unele aspecte de fond și de procedur ă în legătură cu stabilirea și
acordarea desp ăgubirilor, în cazul anul ării deciziei de desfa cere a contractului de
muncă, în Revista român ă de drept nr. 10/1988, pag. 19-21.
469 Gh. Vintil ă, C. Furtun ă – Daunele morale. Studiu de doctrin ă și jurispruden ță,
Editura All Beck, Bucure ști, 2002, p.4
470 C. Stătescu, C. Bârsan – Drept civil. Teoria general ă a obliga țiilor, Editura All,
București, 1995, pag. 135

257Ne raliem îns ă autorilor471 care consider ă potrivită definiția conform
căreia prejudiciul civil înseamn ă rezultatul d ăunător de natur ă
patrimonial ă sau nepatrimonial ă, efect al înc ălcării drepturilor subiective
și intereselor legitime ale unei persoane472.
b. Răspunderea civil ă se va angaja în toate acele situa ții când
prejudiciul este cauzat prin înc ălcarea unor drepturi subiective.
S-a pus îns ă problema dac ă poate fi îns ă angajată răspunderea pentru
săvârșirea unui abuz de drept și atunci când prejudiciul este rezultatul
încălcării unor simple interese ale persoanei v ătămate, interese ce exced
unui drept subiectiv. Practica judiciar ă a admis, constant, c ă prejudiciul
poate fi o consecin ță a încălcării unor simple interese , care nu fac parte din
conținutul unui drept subiectiv. Trebuie îns ă adăugat faptul c ă, evident
lezarea unui simplu interes nu d ă dreptul la desp ăgubire, dac ă este vorba
de vătămarea unui interes ilicit sau v ădit contrar normelor de convie țuire
socială.473

c. Se impune observat faptul c ă răspunderea civil ă delictual ă
presupune întotdeauna existen ța unui prejudiciu suferit de “o anumit ă
persoană” ca urmare a faptei ilicite s ăvârșite de “o alt ă persoană”.
Răspunderea pentru s ăvârșirea abuzului de drept poate fi îns ă angajată și

471Gh. Vintil ă, C. Furtun ă – op. cit., p. 4
472 L. Pop – op cit., p. 199; I. Albu și V. Ursa – Răspunderea civil ă pentru daunele
morale , Editura Dacia, Cluj Napoca, 1979, p. 29
473 C. Stătescu, C. Bârsan – op. cit., pag. 136 ; L. Pop – op. cit., pag. 195-196

258în condițiile autoprejudicierii autorului faptei ilicite, dac ă prin aceasta au
fost lezate interesele ob ștești474.

d. Pentru ca un prejudiciu patrimonial s ă dea dreptul victimei de a
cere obligarea autorului faptei ilicite la repararea lui este necesar s ă
îndeplineasc ă următoarele condi ții:
– Să fie cert – condi ție îndeplinit ă atunci când existența
prejudiciului este sigur ă, neîndoielnic ă și totodată, poate fi evaluat în
prezent. Sunt certe, a șadar, toate prejudiciile actuale și prejudiciile viitoare
și sigure.475
– Să fie nereparat – deoarece în cazu l în care prejudiciul cauzat a
fost deja reparat, r ăspunderea înceteaz ă.476

e. Despăgubirea care se acord ă în cazul r ăspunderii civile delictuale
este întotdeauna patrimonial ă, fie că această despăgubire const ă într-o

474 De exemplu, cel care, de ținător al unui teren, nu- și îndepline ște obligațiile legale de
cultivare a acestuia, potrivit art. 53 din Legea nr.18/1991, î și provoac ă sieși un
prejudiciu materi al, întrucât nu- și asigură fructele pe care le-ar fi putut ob ține de pe
acest teren. Dar, prin fapta sa abuziv ă, prejudiciaz ă totodată interesele societ ății,
exprimate în scopul legii de a pune în valoar e toate terenuril e agricole, indiferent cui
aparțin acestea și sub ce titlu, precum și de a preveni forme ale exploat ării muncii în
agricultur ă.
475 L. Pop – op cit., p. 204; B. Ștefănescu, R. Dimitriu – op. cit., p. 91 – 92.
476 L.Pop. – op. cit. p. 204 – 205; I.M. Anghel, F. Deak, M. F. Popa – Răspunderea
civilă, Editura Științifică, București, 1970, p. 85 – 86.

259reparare în natur ă a pagubei suferite, fie c ă ea const ă în echivalentul
bănesc al acestei pagube.477
Prejudiciile, dup ă natura lor intrinsec ă, pot fi : patrimoniale – acelea
care au con ținut economic putând fi evaluate în bani – și nepatrimoniale –
care nu pot fi evaluate pecuniar și rezultă în principal din atingerile aduse
personalit ății umane.
– Prejudiciul material este cauzat, fie persoanelor prin sc ăderea
puterii de munc ă sau prin crearea unor condi ții de viață neigienice, fie
bunurilor prin sc ăderea valorii lor reale sau deteriorarea lor.478
– Problema care se pune este de a ști dacă se pot acorda
despăgubiri patrimoniale pentru repararea prejudiciilor f ără caracter
patrimonial produse prin s ăvârșirea unui abuz de drept, denumit ă
tradițional “daune morale”.
Problema repar ării bănești a prejudiciilor mora le constituie una
dintre problemele controversate chiar în sistemele de drept ale statelor
care au admis în mod constant plata de desp ăgubiri bănești pentru
asemenea prejudicii. Au fo st ridicate, astfel, obiec țiuni împotriva acestui
sistem de reparare a prejudi ciilor morale invocându-se :
• “imposibilitatea repar ării bănești a acestor daune”;
• “caracterul arbitrar al acestei repara ții, deoarece nu se
poate stabili nici un fel de echivalen ță între durerea
morală și o anumit ă sumă de bani”;

477 B. Ștefănescu, R. Dimitriu – op. cit., p. 92.
478 M. Eliescu – op. cit., pag. 168

260• faptul că despăgubirile acordate pentru prejudiciile aduse
sentimentelor de afec țiune au “un caracter imoral”.479
Cu toate aceste controvers e în sistemele de drept ale multor state se
apreciază că principiul repar ării prejudiciului moral este dobândit în
doctrina de drept privat și în fața instanțelor penale sau civile.
În dreptul nostru problema admisibilit ății despăgubirilor materiale
pentru acoperirea unui prejud iciu moral a cunoscut o evolu ție aparte,
determinat ă de schimb ările istorice prin care a trecut societatea
româneasc ă de la adoptarea Codului civil și până în prezent.
Tendin ța practicii judiciare actuale este aceea de repa rare a daunelor
morale în toate situa țiile în care se fa ce dovada existen ței acestora480,
ajungându-se chiar la solu ții în care s-a dispus repararea lor și în situația în
care partea civil ă nu a administrat probe pentru a le dovedi (opinie
contestată de unii autori)481.
Începând cu 1990, jurispruden ța Curții Supreme de Justi ție a
abordat direct problema daunelor morale , revenind la sistemul de gândire
tradițional, în sensul c ă prejudiciile nepatrimoniale sunt susceptibile de
evaluare și reparare pe cale pecuniar ă. Din analiza practicii judiciare se
desprinde ideea c ă daunele morale și cuantumul lor se stabilesc în raport

479 C. Stătescu, C. Bârsan – op. cit., pag. 138; G. Marty, P. Raynaud – Droit civil,tome
II, Sirey, Paris, 1962, p. 360 și Boris Starck – Droit civil. Obligations , Libraries
Tehniques, Paris, 1972, p. 56 și urm.
480 B. Ștefănescu, R. Dimitriu – op. cit., p. 91.
481 I. Dogaru, T. Sânbrian, A. Oroveanu-Han țiu, S. Ionescu – Drept civil. Teoria
generală a obligațiilor, vol. III, Editura Sylvi, Bucure ști, 1998, p.204

261cu efectele faptei ilicite, prin apreci ere, dar nu apreciere de ordin general
ci avându-se în vedere anumite criter ii raportate la fiecare caz în parte.
Legislația recent adoptat ă consacră expressis verbis482 posibilitatea de a
obține repararea acestui fel de prejudiciu.483
2. a. Sub aspectul prejudiciului produs și în cazul abuzului de drept
intervine un rezultat d ăunător de natur ă patrimonial ă sau nepatrimonial ă,
efect al înc ălcării drepturilor subiective și intereselor le gitime ale unei
persoane. Astfel, pricinuirea de inconveniente și incomodit ăți altuia prin
introducerea de mirosuri insalubre, tulburarea lini știi, a condi țiilor
normale de via ță, de odihn ă, provocate prin folosirea abuziv ă a unor

482 Legea nr. 11/1991 privind combaterea concuren ței neloiale prevede la art. 9 c ă
„dacă faptele de concuren ță neloială cauzează daune materiale sau morale, cel
prejudiciat este în drept s ă se adreseze instan ței cu acțiune în r ăspundere civil ă”;
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ stabile ște la art. 8 alin. (1) c ă
„Persoana v ătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim,
printr-un act administrativ unilateral, nemul țumită de răspunsul primit la plângerea
prealabilă adresată autorității publice emitente sau dac ă nu a primit nici un r ăspuns
în termenul prev ăzut la art. 7 alin. (4 ), poate sesiza instan ța de contencios
administrativ competent ă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului,
repararea pagubei cauzate și, eventual, repara ții pentru daune morale. De asemenea,
se poate adresa instan ței de contencios administrativ și cel care se consider ă vătămat
într-un drept al s ău, recunoscut de lege, prin nesolu ționarea în termen sau prin refuzul
nejustificat de solu ționare a cererii.”
483 C. Stătescu, C. Bârsan – op. cit., pag. 141

262bunuri sunt urmate de prej udicii materiale. La fel și în cazul introducerii
de fum, trepida ții, zgomote, unde electrice, și alte asemenea.484

b. Abuzul de drept poate avea ca efec t producerea, atât de prejudicii
patrimoniale, cât și de prejudicii nepatrimoniale.
Cantonarea abuzului de drept la condi ția provoc ării unui prejudiciu
patrimonial ar fi total nejustificat ă, deoarece, uneori, abuzul de drept
dobândește forma unei fapte de pericol, ținând cont de posibilele
consecințe care ar putea opera în viitor. În astfel de cazuri, sanc țiunea
specifică aplicată are exclusiv o func ție preventiv ă, nu însă și una
reparatorie.
Decurg de aici alte particularit ăți ale abuzului de drept fa ță de
răspunderea civil ă delictuală izvorâtă din săvârșirea unei fapte ilicite:
– În cazul acesteia din urm ă prejudiciul rezult ă din lezarea
unor drepturi subiective sau chiar a unor interese legitime, dar personale,
pe când prin fapta abuziv ă pot fi lezate și exclusiv interese ob ștești,
adeseori nesusceptibile de evaluare b ănească.
– Interdependen ța dintre interesele ob ștești și cele
personale conduce la concluzia c ă în cazul abuzului de drept rezultatul
păgubitor nu se materializeaz ă doar în “consecin țele directe” ale faptei,
ci, adeseori, și în “consecin țele indirecte” ale acesteia, consecin țe negative
pe plan social, în raport cu care so cietatea apare ca “subiect pasiv”
general, indirect, legat prin abuz.

484 D. Gherasim – op. cit., pag. 116

263Uneori, și anume atunci când prin abuz se aduce atingere exclusiv
intereselor ob ștești, societatea apare ca subiect direct, pe seama ei
răsfrângându-se nemijlocit consecin țele negative ale faptei abuzive.485
– De asemenea, nu de pu ține ori – practica judiciar ă însăși
confirmând aceasta – rezultatul abuzului s ăvârșit const ă în
inconvenientele, incomodit ățile, pe care el le creeaz ă, iar asemenea
consecințe nu sunt, adeseori, susceptibile de evaluare material ă.
c. Când abuzul de drept, prin natura și consecin țele lui, urmeaz ă să
fie determinat în cadrul rela țiilor juridice civile, sanc țiunea acestuia și
înlăturarea consecin țelor păgubitoare trebuie s ă se facă și cu observarea
dispozițiilor dreptului comun, și anume art. 54 și 55 ale Decretului nr.
31/1954, în sensul c ărora persoana care a suferit o atingere în drepturile
sale nepatrimoniale va putea cere instan țelor judec ătorești încetarea
săvârșirii faptei și obligarea autorului acesteia s ă îndeplineasc ă orice
măsuri socotite necesare pentru a se ajunge la restabilirea deplin ă a
dreptului atins.
Este vorba aici, evident, de prezen ța unor prejudicii morale, iar
măsurile stabilite de c ătre instan țe au, de regul ă, tot o factur ă morală.
Chiar dac ă art. 54 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 se refer ă la “fapte
săvârșite fără drept”, de unde ar putea rezulta c ă textul are în vedere numai
delictele civile, nu și abuzul de drept, o asemen ea interpretare restrictiv ă și
formală nu ar fi în concordan ță cu sensul major al dispozi țiilor amintite,

485 I. Deleanu – op. cit., pag. 101

264care const ă în ocrotirea general ă față de orice fapte prin care sunt lezate
drepturile subiective nepatrimoniale.486
În cazul r ăspunderii patrimoniale pentru s ăvârșirea abuzului de
drept, ca și în cazul r ăspunderii civile delictuale și al răspunderii pentru
prejudiciul material determinat prin s ăvârșirea unei infrac țiuni sunt
aplicabile dispozi țiile art. 1084 Cod civil, potrivit c ăruia, în structura
prejudiciului se cuprinde atât pierderea suferit ă, cât și foloasele
nerealizate.
d. În concluzie, prejudiciul cauzat prin s ăvârșirea unui abuz de
drept prezint ă aceleași caractere ca și prejudiciul civil, cu urm ătoarele
particularit ăți:
– Prin fapta abuziv ă pot fi lezate și exclusiv interese ob ștești,
adeseori nesusceptibile de evaluare b ănească.
– Rezultatul p ăgubitor se materializeaz ă, adeseori, și în
“consecin țele indirecte” ale acesteia, consecin țe negative pe plan social, în
raport cu care societatea apare ca “subi ect pasiv” general, indirect, legat
prin abuz; pe seama societ ății se răsfrâng în acest caz consecin țele
negative ale faptei abuzive.
– Rezultatul abuzului s ăvârșit constă și în simple inconveniente,
incomodit ăți, pe care el le creeaz ă, iar asemenea consecin țe nu sunt,
adeseori, susceptibile de evaluare material ă.

486 I. Deleanu – op. cit., pag. 104

265 D. Raportul de cauzalitate

1. a. Antrenarea r ăspunderii civile impune ca între fapta ilicit ă și
prejudiciu s ă existe un raport de cauzalitate.487
Cauza poate fi o ac țiune sau o inac țiune a omului488, comisiunea și
omisiunea fiind echivalente, întrucât creeaz ă situațiile din care rezult ă
fapta abuziv ă. De regul ă, inacțiunile ce pot constitui o cauz ă sunt cele care
constau în neîndeplinirea unei obliga ții care decurg din regulile de
conviețuire social ă.
Celălalt termen al ecua ției cauzale, efectul, trebuie de asemenea
evaluat pornind de la caracterul social al raportului de cauzalitate. Efectul
constă în lezarea rela țiilor sociale ocrotite de principiile sistemului de
drept sau punerea în pericol a unor asemenea rela ții.489
Atât cauza, cât și efectul nu sunt elemente statice ale procesului
cauzal, ci categorii dinami ce, evolutive. Ele însele trebuie deci privite ca
procese.

b. Pentru a se ajunge la identificar ea cauzei s-au propus o serie de
procedee cum ar fi:

487 B. Ștefănescu, R. Dimitriu – op. cit., p. 95.
488 N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea – op. cit. , p. 293.
489A se vedea pentru o alt ă opinie, la care nu achies ăm însă, I. Deleanu – op. cit., pag.
110.

266- sistemul echivalen ței condițiilor (în cadrul c ăruia se acord ă valoare
egală tuturor faptelor și evenimentelor care au precedat respectivul
prejudiciu);
– sistemul cauzei proxime (care re ține drept cauz ă ultima fapt ă,
aceea care este imediat anterioar ă efectului);
– sistemul cauzei tipice (care re ține numai acele antecedente ale
efectului care întrune sc calitatea de condi ție sine qua non și care îi
sunt adecvate, în în țelesul că sunt tipice, adic ă în mod obi șnuit sunt
susceptibile de a produce efectul respectiv);
– sistemul cauzalit ății necesare (ce consider ă cauza ca fiind acel
fenomen care, precedâ nd efectul îl provoac ă în mod necesar).490
Practica judiciar ă din țara noastr ă este favorabil ă, cu unele excep ții,
sistemului unit ății indivizibile dintre cauz ă și condițiile cauzale. În aceast ă
sens, din probele administrate într-o spe ță – care de și din domeniul
dreptului penal, a fost apreciat ă ca relevant ă -, a rezultat c ă victima a fost
lovită din spate de autoturismul condus de inculpat, în timp ce circula
regulamentar pe partea dreapt ă a drumului. Or, de vreme ce bicicleta
condusa de victima a fost lovit ă din spate și era echipat ă cu un dispozitiv
reflectorizant îndreptat spre direc ția din care circula inculpatul, a șa cum se
prevedea în reglement ările în materie la acel moment (art. 62 lit. a din
Regulamentul pentru aplicarea Decret ului nr. 328/1966), împrejurarea ca
bicicleta nu avea frâna de mân ă, lumina alba îndreptat ă spre înainte și
lumina ro șie îndreptat ă spre înapoi nu se afla în leg ătură de cauzalitate cu

490 L. Pop – op. cit., pag. 212-215; C. St ătescu, C. Bârsan – op. cit., pag. 169-175 ; M.
Eliescu – op. cit., pag. 115; I. Dogaru și alții – op. cit., pag. 235-238.

267producerea accidentului. De asemenea, nu exista ra port de cauzalitate între
faptul că victima circula având în sânge o îmbiba ție alcoolic ă de 1,20% și
accidentarea ei de c ătre inculpat, din probele ad ministrate nerezultând c ă
lovirea victimei a fost determinat ă, cel puțin în parte, de efectuarea unei
manevre gre șite, ori de înc ălcarea altor reguli de circula ție de către
aceasta, în momentele premerg ătoare coliziunii. În consecin ță, trebuie s ă
se rețină culpa exclusiv ă a inculpatului în pro ducerea accidentului, cu
consecințele decurgând din aceasta și cu privire la solu ționarea laturii
civile a cauzei.491

2. a. Dacă existența abuzului de drept nu poate fi conceput ă fără
producerea prin s ăvârșirea sa a unui rezultat d ăunător, patrimonial sau
moral, ea nu poate fi conceput ă nici în lipsa raportului de cauzalitate ce
trebuie să existe între fapta abuziv ă și rezultatul d ăunător al acestuia.
Cauzalitatea în domeniul r ăspunderii juridice prevaleaz ă asupra
existenței scopurilor, ca mobiluri ale activit ății oamenilor. Deturnarea
acestor scopuri de la modelu l preconstituit prin lege și regulile de
conviețuire social ă, abaterea drepturilor subiec tive de la finalitatea lor,
conform legii și acestor reguli, exprim ă tocmai s ăvârșirea abuzului de
drept.
Raportul de cauzalitate între fapta abuziv ă și prejudiciu este o
condiție obiectiv ă a răspunderii pentru abuzul de drept care nu se

491 Curtea Suprem ă de Justiție, secția penală, decizia nr. 765/1990, în “Dreptul” nr.
6/1991, pag. 66-67

268confundă cu greșeala sau culpa. Culpa este o condi ție subiectiv ă. Așa se
explică faptul că poate exista culpa au torului faptei abuzive și să nu existe
totuși raportul de cauzalitate.

b. Se poate concluziona c ă, sub aspectul raportului de cauzalitate,
răspunderea pentru s ăvârșirea abuzului de drept nu se deosebe ște de
răspunderea civil ă, fiind îns ă de subliniat faptul c ă raportul de cauzalitate
în acest caz specific trebuie analizat sub dou ă forme:
– cel dintre fapt ă (abuzivă) și rezultatul d ăunător al acesteia – care
constituie un element al r ăspunderii pentru s ăvârșirea abuzului de drept;
– cel dintre fapt ă și rezultatul la care ar fi trebuit s ă conducă
exercițiul normal al dreptului (rezultatul a vut în vedere de scopul dreptului
subiectiv) – care, dac ă există, semnific ă dimpotriv ă, inexisten ța abuzului
de drept .

E. Vinov ăția.
1. Răspunderea juridic ă în general se întemeiaz ă pe principiul
vinovăției492.
a. Vinovăția implică în primul rând, un element intelectiv (un proces
de conștiință) și în al doilea rând, un elem ent volitiv, (un proces de
voință).

492 N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea – op. cit. , p. 291 – 292.

269- Elementul intelectiv const ă în reprezentarea în con știința omului a
semnifica ției sociale a faptei sale și în prevederea sau cel pu țin în
posibilitatea de prevedere a urm ărilor acelei fapte, fapt ă pe care o
săvârșește în acel moment sau urmeaz ă să o săvârșească.
– Elementul volitiv se concretizeaz ă în procesul psihic de deliberare
și de luare a unei hot ărâri cu privire la conduita pe care o va avea acea
persoană. Așadar, procesul volitiv are dou ă faze: deliberarea și decizia sau
hotărârea. De aceea, voin ța trebuie s ă fie rezultatul aptitudinii de a decide
conștient și rațional.
Voința este necesar s ă fie liberă de a alege între bine și rău, între
social și antisocial. Fire ște, răspunderea juridic ă se va angaja numai dac ă
autorul faptei a ales conduita antisocial ă .493

b. În Codul civil și cu atât mai pu țin în Codul muncii nu exist ă o
definire a diferitelor form e pe care le poate îmbr ăca vinovăția. Așa cum se
cunoaște, art. 998 din Codul civil se refer ă la răspunderea pentru
“greșeală”, iar art. 999 precizeaz ă că răspunderea este angajat ă nu numai
pentru “fapt ă” (în înțeles de inten ție), dar și pentru “neglijen ță și
impruden ță”.
O definire precis ă a diferitelor forme de vinov ăție se poate g ăsi în
art. 19 Cod penal, care prevede c ă “vinovăția comport ă două forme:
intenția și culpa”.494
– La rândul s ău, intenția este de dou ă feluri:

493 L. Pop – op. cit., pag. 218-219
494 B. Ștefănescu, R. Dimitriu – op. cit., p. 96.

270• intenția directă, când autorul faptei prevede rezultatul
faptei și urmărește producerea lui prin s ăvârșirea acelei
fapte;
• intenția indirect ă, când autorul preved e rezultatul faptei
sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.
– Culpa îmbrac ă, de asemenea dou ă forme:
• impruden ța, când autorul faptei pr evede rezultatul faptei,
dar speră, în mod neîntemeiat, c ă acesta nu se va produce;
• neglijența, când autorul faptei nu prevede rezultatul faptei
deși trebuia și putea să îl prevad ă.
O importan ță deosebită prezintă gravitatea vinov ăției pentru dreptul
penal, aceast ă gravitate constituind, ea îns ăși, un factor determinant pentru
incriminarea faptei și pentru aplicarea une i anumite pedepse.
Nu aceeași este situa ția în dreptul civil, în general, unde, inclusiv cu
privire la s ăvârșirea unui abuz de drept, dou ă reguli principale urmeaz ă a
fi reținute:
– răspunderea opereaz ă, în principiu, și pentru cea mai u șoară
culpă;
– indiferent de gravitatea vinov ăției, obliga ția de reparare a
prejudiciului cauzat este integral ă.495

495 C. Stătescu, C. Bârsan – op. cit., pag. 179-180

2712. Este adev ărat faptul c ă – așa cum s-a sus ținut în doctrin ă496 – în
ceea ce prive ște abuzul de drept în legisla ția actuală nu exist ă un text
corespunz ător celor ale art. 998 și 999 Cod civil care, referindu-se la
răspunderea civil ă delictuală evocă expres elementul vinov ăției, sub forma
“greșelii”, a “neglijen ței” ori “impruden ței”. Or, art. 1 – 3 ale Decretului
nr. 31/1954, atunci când precizeaz ă cerința exercitării drepturilor civile
potrivit cu scopul lor economic și social, nu se refer ă și la vinov ăție, ca
element constitutiv al faptului de deturnare de la acest scop.

a. S-a considerat deci, c ă “elementul subiectiv al culpei nu este
indispensabil pentru caracterizarea a buzului de drept, ceea ce înseamn ă ca
titularului dreptului nu i se cere totdeauna s ă procedeze nici cu inten ția de
a aduce o atingere (…) intereselor ob ștești, nici să i se poat ă imputa vreo
neglijență în această privință”497.
Teoria și practica juridic ă converg, îns ă, spre o concluzie diametral
opusă. Așa cum am ar ătat ni se pare îndrept ățită opinia c ă elementul
culpei nu este cel mai important în caracterizarea abuzului de drept, f ără
însă a înțelege prin aceasta excluderea el ementului subiectiv al vinov ăției
dintre elementele ce trebuiesc întrunite pentru a putea antrena r ăspunderea
pentru săvârșirea unui abuz de drept.
Art. 1 – 3 ale Decretului nr. 31/1954, postulând elementul obiectiv al
deturnării dreptului de la finalita tea lui ca fapt abuziv, implic ă astfel și
elementul subiectiv al vinov ăției. Și aceasta deoarece, în esen ță, pentru

496 Gh. Fekete, S. Curticeanu – op. cit., pag. 68
497 Gh. Fekete, S. Curticeanu – op. cit., pag. 68

272stabilirea existen ței abuzului de drept se impune confruntarea motivelor
autorului actului abuziv – element personal și subiectiv –, cu func ția,
scopul dreptului subiectiv, a c ărui materializare o prezint ă actul – element
social și obiectiv498.
Abaterea dreptului subi ectiv de la scopul s ău social și economic nu
poate fi conceput ă, așadar, în afara vinov ăției, a greșelii (inten ție directă
sau indirect ă, culpă cu sau fără previziune).
Există texte explicite ce pot fi invo cate în sprijinul acestei idei :
– în cazul exercit ării abuzive a drepturilor și libertăților
constituționale, art. 57 din Constitu ție (“Cetățenii români, cet ățenii străini
și apatrizii trebuie s ă-și exercite drepturile și libertățile constitu ționale cu
bună credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlal ți”). Este
aici clar exprimat ă cerința elementului subiectiv ca element constitutiv al
abuzului de drept și
– în materie de abuz de dr ept procesual art. 723 Cod
procedură civilă (“Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bun ă
credință și potrivit scopului în vederea c ăruia au fost recunoscute de lege.
Partea care folose ște aceste drepturi în chip abuziv r ăspunde pentru
pagubele pricinuite ”).
b. Constatând c ă în privin ța abuzului de drept s ăvârșit prin
deturnarea drepturilor și libertăților constitu ționale precum și a drepturilor
subiective procesuale de la scopul pent ru care acestea au fost instituite și

498 D. Florescu – Sancțiunea abuzului de drept în perspectiva unui nou Cod de
procedură civilă, Revista Român ă de Drept nr. 2/1973, pag. 89.

273ocrotite, legea îns ăși reclamă stabilirea vinov ăției autorului faptului
abuziv, se impune concluzia c ă aceeași condiție, a vinov ăției este cerut ă în
cazul tuturor celorlalte drepturi subiective.
S-a re ținut în mod corect c ă există abuz de drept atunci când
titularul dreptului subiectiv î și exercită respectivul drept, în cazurile în
care legea o permite, cu inten ția de a d ăuna, ori în împrejur ări ce nu
presupun un interes legitim al unit ății/angajatorului în acest sens499. Prin
urmare spre deosebire de r ăspunderea civil ă în general, specific
răspunderii în cazul abuzului de dr ept, ca varietate a acestei r ăspunderi
este lipsa interesului legitim.
În materia deleg ării ori deta șării, dispuse în execu tarea contractului
de muncă, există un abuz de drept al unit ății dacă aceste m ăsuri ar fi
dispuse f ără a exista un interes al serviciu lui, scopul vizat de angajator
fiind de a-l șicana pe salariat, pentru a-l determina s ă demisioneze ori s ă
accepte trecerea pe alt post.500
Tot în materia execut ării contractului individual de munc ă poate
interveni o fapt ă abuzivă săvârșită cu vinov ăție, atunci când angajatorul,
fără a avea un motiv temeinic, procedeaz ă la chemarea abuziv ă din
concediu a salariatului, ori atunci când refuz ă nejustificat acordarea unui
concediu f ără plată.

499 Gh. Mohanu, not ă la Dec. civ. nr.1075 di n1984 a Tribunalului Jude țean Hunedoara,
în Revista Român ă de Drept nr.9/1985, p.54-55
500 Ș. Beligrădeanu – Reflectarea – în doctrin ă și jurispruden ță – a noțiunii abuzului
de drept în domeniul raporturilor juridice de munc ă, Revista Român ă de Drept nr.
7/1989, p.40

274 c. Rezultă că răspunderea pentru s ăvârșire abuzului de drept este
condiționată, ca și ansamblul r ăspunderii civile, de existen ța vinovăției, cu
precizarea c ă:
– lipsa vinov ăției va semnifica inexisten ța abuzului de drept, însu și,
iar nu numai înl ăturarea răspunderii pentru s ăvârșirea acestuia;
– specific r ăspunderii în cazul abuzului de drept este lipsa
interesului legitim.

F. Cauze care exclud existen ța răspunderii civile

1. Există anumite situa ții sau împrejur ări în prezen ța cărora nu sunt
întrunite una sau mai multe condi ții prevăzute imperativ de lege pentru
nașterea obliga ției de reparare în sarcina unei persoane.501
Acestea pot privi:
– fapta prejudiciabil ă (situație în care neexistând
caracterul ilicit al faptei, r ăspunderea nu exist ă):
• legitima ap ărare;
• starea de necesitate;
• îndeplinirea unei îndatoriri legale sau a ordinului
legal dat de o autoritate competent ă;
• consimțământul victimei;
• exercitarea unui drept.
– raportul de cauzalitate:

501 L. Pop – op. cit, p. 360 – 361.

275• forța majoră;
• cazul fortuit;
• fapta unui ter ț;
• fapta victimei.
– culpa autorului faptei, a c ărei existen ță este exclus ă atunci
când autorul a s ăvârșit fapta prejudiciabil ă, neavând
discernământ.

a. Cauze care înl ătură caracterului ilicit al faptei.
După cum s-a ar ătat există anumite situa ții în care, de și fapta săvârșită
provoacă un prejudiciu altei persoane, r ăspunderea nu este angajat ă,
întrucât caracterul abuz iv al faptei este înl ăturat.
– Legitima ap ărare. Codul civil nu men ționează legitima ap ărare
printre cauzele care ap ără de răspundere și nici nu d ă o definiție a acesteia.
Definiția o găsim, însă, cuprinsă în Codul penal (art. 44), ea producând
aceleași efecte exoneratoare, atât pentru r ăspunderea penal ă, cât și pentru
răspunderea civil ă, pe cale de consecin ță și pentru cea de drept al muncii.
Pentru ca fapta ilicit ă să fie considerat ă a fi fost s ăvârșită în legitim ă
apărare, se cer îndeplinite urm ătoarele condi ții:
– atacul la care reac ționează să fie material (nu se admite un
simplu atac verbal),
– să fie direct (s ă amenințe nemijlocit obiectul împotriva
căruia este îndreptat),
– să fie imediat (pericolul pe care îl produce s ă se fi ivit deja
ori să fie pe punctul de a se produce),

276- să fie injust (atacatorul s ă nu aibă un temei juridic care s ă
justifice comportarea sa);
– să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor
acesteia ori împotriva unui interes ob ștesc;
– atacul trebuie s ă pună în pericol persoana sau drepturile
celui atacat ori interesul ob ștesc;
– apărarea trebuie s ă fie propor țională cu gravitatea
pericolului și cu împrejur ările în care s-a produs atacul.
Depășirea limitelor unei ap ărări propor ționale va fi considerat ă
totuși legitimă apărare, cu efecte total exone ratoare, dar, numai dac ă
această depășire s-a datorat tulbur ării sau temerii în care s-a aflat persoana
în cauză.502
– Starea de necesitate .503 Ca și legitima ap ărare, starea de
necesitate, ca element exonerator de r ăspundere, este definit ă de Codul
penal (art. 45 din Decretul nr. 31/1954). Ipoteza pe care o lu ăm în
considerare este deci acee a în care fata a fost s ăvârșită “pentru a salva de
la un pericol iminent, și care nu putea fi înl ăturat altfel, via ța, integritatea
corporală sau sănătatea sa, a altuia, sau un bun important al s ău ori al
altuia sau un interes ob ștesc” (art. 45 alin. 2 Cod penal).
Nu va fi stare de necesitate, și deci răspunderea civil ă va fi angajat ă
dacă persoana care a s ăvârșit fapta și-a dat seama c ă pricinuie ște urmări
vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dac ă pericolul nu era

502 C. Stătescu, C. Bârsan – op. cit., pag. 161
503 I. Tănăsescu – Curs de drept penal general , Editura INS, Craiova, 1997, pag. 349-
357

277înlăturat (art. 45 alin. 3 Cod penal). În literatura de drept civil,
considerându-se c ă prin înlăturarea caracterului ilicit al faptei, ca efect al
stării de necesitate, se înl ătură posibilitatea unei ac țiuni în răspundere
civilă, se opineaz ă totuși în sensul recunoa șterii în favoarea celui
prejudiciat a unei ac țiuni de recuperare a pier derii împotriva celui ale c ărui
valori au fost salvate, întemeiat ă, după caz fie pe principiul îmbog ățirii
fără just temei, fie pe cel al gestiunii intereselor altuia .504
– Îndeplinirea unei activit ăți impuse ori permise de lege ori a
ordinului superiorului . Fapta nu va avea caracter ilicit, și deci nu se va
pune problema angaj ării unei r ăspunderi civile, atunci când ea a fost
săvârșită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii ori
în îndeplinirea ordinului superior ului dar cu respectarea legii.
Se admite, de asemenea, c ă aducerea la îndeplinire a ordinului
superiorului înl ătură caracterul ilicit al faptei, dac ă a fost emis de organul
competent, cu respectarea formelor legale, dac ă acest ordin nu este v ădit
ilegal ori abuziv, iar modul de executare nu a fost ilicit.
– Consim țământul victimei . În m ăsura în care victima
prejudiciului a fost de acord înc ă înainte de producerea faptei, ca autorul
acestei fapte s ă acționeze într-un anumit mod, de și exista posibilitatea
cauzării unui prejudiciu prin lezare a unor drepturi patrimoniale sau
personale patrimoniale, caracter ul ilicit al faptei este înl ăturat și, odată cu

504 M. Eliescu – op. cit., pag. 157-158; I. Dogaru, T. Sâmbrian, P. Dr ăghici, A.
Oroveanu-Han țiu, S. Ionescu – Drept civil. Teoria general ă a obliga țiilor, vol. III,
Editura Sylvi, Bucure ști, 1998, pag. 228

278el, este înl ăturată și răspunderea. Se consider ă astfel că există o clauză de
nerăspundere.505
Trebuie re ținut, însă, că victima și-a dat consim țământul nu la
producerea prejudiciului, ci la s ăvârșirea unei fapte, la desf ășurarea unei
activități. Este important de subliniat și faptul c ă acordul dat de victim ă
după producerea pagubei nu are cara cterul unei clauze de ner ăspundere,
deși o asemenea în țelegere posterioar ă producerii prejudiciului este,
desigur, valabil ă.
În ceea ce prive ște obiectul clauzei de ner ăspundere, unii autori
afirmă că ea s-ar putea referi numai la dr epturile patrimoniale, nu îns ă și la
atingerile aduse persoanei, în general la acele ati ngeri aduse unor drepturi
personale nepatrimoniale.506
S-a exprimat și opinia c ă se poate recunoa ște valabilitatea unor
clauze de ner ăspundere, în mod excep țional și în unele situa ții în care s-ar
putea aduce unele v ătămări corporale temporare, lipsite de gravitate sau în
măsura în care asemenea clauze ar fi îndrept ățite prin scopul lor (de
exemplu ipoteza unor sporturi violente sau a unor interven ții
chirurgicale).507
– Exercitarea normal ă a unui drept subiectiv. Fapta
prejudiciabil ă nu este ilicit ă dacă a fost exercitat ă de autorul s ău în

505 M. Eliescu – op. cit., pag. 159-162 ; C. St ătescu, C. Bârsan – op. cit., pag. 187-188
506 D. Alexandresco – Explicațiunea teoretic ă și practică a dreptului civil român în
comparațiune cu legile vechi și cu principalele legisla țiuni străine, vol. V, Ia și, 1898,
p. 503.
507 I. Dogaru și alții – op. cit., pag. 232

279exercitarea normal ă a unui drept subiectiv care îi apar ține. Așadar, ori de
câte ori drepturile subiective se exercit ă abuziv, acest exerci țiu, în cazul
prezenței și a celorlalte condi ții va angaja r ăspunderea.508

b. Cauze care exclud existen ța raportului de cauzalitate .
Art. 1082 – 1083 C od civil exonereaz ă de răspundere, total sau
numai par țial, dacă cel chemat s ă răspundă poate proba existen ța unei
“cauze str ăine care nu-i poate fi imputat ă”, adică – precizeaz ă legea civil ă
– cazul fortuit și forța majoră. În noțiunea de cauz ă străină neimputabil ă,
literatura și practica au mai inclus fapta unei ter țe persoane și fapta
victimei îns ăși, dacă acestea nu au fost provocate chiar de c ătre pârât.509
– Forța majoră reprezintă o împrejurare de origine extern ă, cu
caracter excep țional, care este imprevizibil ă și absolut insurmontabil ă.
Atunci când for ța majoră este singurul fenomen care a provocat
prejudiciul, implicit se constat ă lipsa raportului de cauzalitate între fapta
celui care ar fi ob ligat la reparare și pagubă. Indirect, este exclus ă și culpa
autorului.510
– Cazul fortuit constituie o împrejurare intern ă care își are originea
în câmpul de activitate al celui chemat s ă răspundă sau într-o împrejurare
externă care nu are caracter extraordinar și poate fi prev ăzută și evitată cu
diligența și prudența de care este în star e omul cel mai capabil.

508 L. Pop. – op. cit., p. 366.
509 M. Eliescu – op. cit., pag. 200
510 L. Pop. – op. cit., p. 374.

280 Cazul fortuit se plaseaz ă în zona care desparte for ța majoră de
culpă. El începe unde înceteaz ă culpa și se sfârșește unde începe for ța
majoră. Așadar împrejurarea caz fortuit exclude culpa.511 De aceea, în
principiu, exclude existen ța răspunderii civile512.
– Fapta unei ter țe persoane constituie cauz ă ce înlătură
răspunderea civil ă în situația în care ter țul nu se identific ă cu autorul
faptei, cu persoanele pentru care acesta este chemat s ă răspundă, ori cu
vreuna dintre p ărțile contractului. De asemenea r ăspunderea civil ă este
înlăturată și când ter țul ce a săvârșit fapta este necunoscut, fiind important
însă ca fapta ter țului să nu fi fost provocat ă de pârât.513
– Fapta victimei sau a creditorului este de natur ă să excludă în
întregime r ăspunderea cu condi ția ca aceasta (fapta) s ă întruneasc ă
trăsăturile for ței majore. Dac ă însă autorul faptei nu reu șește să
demonstreze c ă fapta victimei întrune ște caracterele for ței majore, atunci
răspunderea va exista și se va divide între autor și victimă.514

511 L. Pop. – op. cit., p. 377.
512 Există însă și situații când cazul fortuit nu exclude r ăspunderea: r ăpunderea pentru
prejudiciile cauzate de lucruri, în general, r ăspunderea pentru prejudiciile cauzate de
accidentele nucleare, r ăspunderea pentru prejudiciile cau zate de aeronave în zbor
terților la sol, r ăspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, ș.a.
513 L. Pop – op. cit., p. 378.
514 L. Pop – op. cit., p. 380.

281 2. Cauze care exclud existen ța răspunderii în cazul abuzului de
drept.
a. Față de împrejurarea c ă răspunderea pentru s ăvârșirea abuzului
de drept se circumscrie, a șa cum am mai ar ătat răspunderii juridice civile,
cu unele particularit ăți, și cauzele ce exclud existen ța răspunderii civile
vor determina, în principiu excluderea r ăspunderii în cazul s ăvârșirii unui
abuz de drept.
– Se impune subliniat îns ă că din ansamblul cauzelor ce privesc
fapta prejudiciabil ă, în cazul în care aceast ă faptă constituie un exerci țiu
abuziv al unui drept nu se va putea lua în considerare activitatea impus ă
ori permis ă de lege, deoarece ține tocmai de esen ța abuzului de drept
existența unei astfel de cauze. În lipsa ei nu va exista însu și abuzul.
Nici problema exercit ării unui drept ca o cauz ă ce exclude existen ța
răspunderii nu se poate pune în cazul abuzului de drept din motive
evidente.
– Cauzele care exclud existen ța răspunderii civile din perspectiva
lipsei raportului de cauzalitate sunt înl ătură și răspunderea pentru
săvârșirea unui abuz de drept, sub condi ția de a nu fi de natur ă să înlăture
un element esen țial al abuzului de drept, vinov ăția.
– De fiecare dat ă când se pune prob lema lipsei vinov ăției, ca
element definitoriu al abuzului de drept este exclus ă nu răspunderea
pentru săvârșirea respectivei fapte abuzive, ci nu se poate pune nici m ăcar
problema existen ței unui abuz.

282 b. În concluzie, cauzele care exclud r ăspunderea pentru s ăvârșirea
unui abuz de drept sunt:
– cele care privesc fapta abuziv ă (prejudiciabil ă):
• legitima ap ărare;
• starea de necesitate;
• îndeplinirea ordinului legal dat de o autoritate
competent ă;
• consimțământul victimei;
– cele care privesc ra portul de cauzalitate:
• fapta unui ter ț;
• fapta victimei.

II. Elementele specifice r ăspunderii pentru s ăvârșirea unui
abuz de drept în contractele de munc ă

A. Aspecte generale
Luând în considerare aspect ele prezentate anterior, dar și caracterul
de drept comun al dreptului civil în raport cu dreptul muncii, rezult ă că așa
cum răspunderea civil ă constituie factorul comun și integrator și pentru
răspunderea ce se na ște în urma s ăvârșirii unui abuz de drept, tot astfel,
răspunderea pentru s ăvârșirea unui abuz de drept – civil ă – constituie

283factorul comun și pentru r ăspunderea ce se na ște urmare a s ăvârșirii unui
abuz de drept în leg ătură cu contractele de munc ă.
Evident c ă așa cum exist ă o serie de diferen țe specifice între
răspunderea civil ă, în general, și răspunderea pentru s ăvârșirea unui abuz
de drept – ca varietate a r ăspunderii civile -, tot astfel în cazul r ăspunderii
pentru săvârșirea abuzului de drept în leg ătură cu contractele de munc ă se
remarcă elemente distinctive date de specificul raporturilor de munc ă.

B. Răspunderea patrimonial ă în cazul s ăvârșirii unui abuz de
drept.
1. Răspunderea patrimonial ă reciprocă a părților raportului juridic
de muncă (angajator și salariat) izvor ăște din contractul individual de
muncă, are caracter reparatoriu și se întemeiaz ă, conform art. 269 și art.
270 Codul muncii, pe „normele și principiile r ăspunderii civile
contractuale”. Prin urmare, dup ă cum s-a ar ătat în doctrin ă,515 răspunderea
patrimonial ă reglementat ă de Codul muncii constituie ca natur ă juridică,
o varietate a r ăspunderii civile contractuale cu particularit ăți determinate
de specificul raporturilor juridice de munc ă.
În privința acestei specii de r ăspundere se aplic ă:
– regulile generale: cele di n dreptul comun, care
guverneaz ă răspunderea civil ă contractual ă;
– normele specifice cuprinse în Codul muncii.

515 I.T.Ștefănescu – op. cit., p. 680.

2842. Mutatis mutandis se va aplica aceea și metodă de
determinare și în ceea ce prive ște răspunderea patrimonial ă în cazul
săvârșirii unui abuz de drept:
– se vor avea în vedere elementele r ăspunderii civile pentru
săvârșirea unui abuz de drept516;
– la acestea, se vor ad ăuga elementele specifice rezultate din
săvârșirea unui abuz de drept în materia contractelor de
muncă.

3. a. Fapta ce determin ă răspunderea patrimonial ă a
angajatorului ori a salariatului în cazul s ăvârșirii abuzului de drept va
prezenta unele elemente distinctive517:
– aceasta poate fi, în ca zul angajatorului, fie s ăvârșită în mod
direct (dac ă acesta este persoan ă fizică), fie indirect (prin organele de
conducere, în cazul angajatorului persoan ă juridică);
– în cazul salariatului, fapta trebuie în mod necesar s ă fie
personală și săvârșită în legătură cu munca sa, cu atribu țiile de serviciu (cu
drepturile sale ca salariat).

b. Prejudiciul produs prin s ăvârșirea faptei abuzive va da na ștere
obligației de reparare pe calea r ăspunderii patrimoniale numai cu
respectarea urm ătoarelor reguli:

516 A se vedea supra Sec țiunea 2.
517 I.T. Ștefănescu – op. cit., p. 695.

285 – Să aibă un caracter material. În acest sens este de subliniat c ă
textul art. 269 alin. (1) și cel al art. 270 alin. (1) din Codul muncii,
stipulează expres obliga ția de reparare exclusiv a prejudiciilor materiale.
Prin urmare, r ăspunderea patrimonial ă pentru s ăvârșirea unui abuz de
drept nu va putea fi antrenat ă pentru acoperirea pr ejudiciilor morale.
Cu toate acestea, pe t ărâmul raporturilor de munc ă, doctrina a ar ătat
că despăgubirile cu titlu de daune mo rale sunt admisibile numai:
• în cazul în care este vorba de r ăspunderea ce revine
angajatorului, și sub condi ția existen ței în contractul de munc ă
colectiv și/sau individual a unei clauze referitoare la acoperirea
prejudiciului moral;518
• în cazul în care fapta abuziv ă a constituit o form ă de discriminare
a salariatului de c ătre angajator519.
Așadar, cu titlu de excep ție, în situa țiile enunțate va fi admisibil ă și
repararea prejudiciului moral produs ca urmare a s ăvârșirii unui abuz de
drept.

518 I.T. Ștefănescu – op. cit., p. 701.
519 Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, astfel cum a
fost republicat ă în “Monitorul oficial al României ”, Partea I, nr. 135 din 14 februarie
2005, prevede la art. 43 alin. (6) c ă „Prin cererea introdus ă în condițiile prevăzute la
alin. (2) persoana angajat ă care se consider ă discriminat ă după criteriul de sex are
dreptul s ă solicite desp ăgubiri materiale și/sau morale, precum și/sau înlăturarea
consecințelor faptelor disc riminatorii de la persoana care le-a s ăvârșit.”

286- Repararea prejudiciului se va realiza, de regul ă, prin echivalent
bănesc (rețineri din salariu), iar nu în natur ă.

c. În ceea ce prive ște legătura de cauzalitate, r ăspunderea pentru
săvârșirea unui abuz de drept în leg ătură cu contractele de munc ă nu
prezintă condiții suplimentare, date de normele dreptului muncii.

d. Vinovăția, în cazul r ăspunderii patrimoniale – în aceea și ipoteză
a săvârșirii unui abuz de drept – prezint ă următoarele diferen țe specifice:
– În ceea ce îl prive ște pe angajator, exist ă o prezum ție relativă de
culpă, determinat ă de reglement ările procedurale privind sarcina probei
(ce revine angajatorului).
– Gradul de vinov ăție, determin ă, atunci când mai mul ți salariați au
cauzat prejudiciul, m ăsura în care fiecare salariat a contribuit la
producerea acestuia (dac ă este posibil de stabilit).

e. În ceea ce prive ște cauzele de ner ăspundere patrimonial ă pentru
săvârșirea unui abuz de drept, fa ță de cele prezentate supra , existente în
dreptul comun, pe t ărâmul raporturilor de munc ă se reține și riscul normal
al serviciului.
Concret acesta este prev ăzut drept cauz ă de nerăspundere la art. 270
alin. (2) din Codul muncii și este format din pierderile previzibile și
inerente ale procesului de produc ție sau de manipulare a m ărfurilor, care
se încadreaz ă în limitele prev ăzute, fie printr-un act normativ, fie prin acte
interne ale angajatorului, ori prin cele rezultate din negocierea colectiv ă

287și/sau individual ă și care în consecin ță, nu pot fi imputate unui anumit
salariat.520

C. Răspunderea disciplinar ă în cazul s ăvârșirii unui abuz de
drept.
1. Răspunderea disciplinar ă reprezint ă ansamblul normelor legale
care definesc abaterile disciplinare, stabilesc sanc țiunile disciplinare și
reglementeaz ă condițiile de fond și procedurale pentru aplicarea lor.521
Abaterea disciplinar ă este definit ă de lege (art. 263 alin. (2) din
Codul muncii) ca fiind „o faptă în legătură cu munca și care const ă într-o
acțiune sau inac țiune săvârșită cu vinov ăție de către salariat, prin care
acesta a înc ălcat normele legale, regulam entul intern, contractul
individual de munc ă sau contractul colectiv de munc ă aplicabil, ordinele
și dispozițiile legale ale conduc ătorilor ierarhici.”
Coroborând aceast ă definiție cu faptul c ă, în dreptul muncii
legiuitorul a statuat expres principiul bunei-credin țe, rezultă că abaterea
disciplinar ă nu este incompatibil ă cu abuzul de drept. Practic salariatul
prin exercitarea abuziv ă a unui drept nesocote ște un principiu fundamental
al dreptului muncii, și încalcă astfel normele legale, în accep țiunea lor lato
sensu .

520 I.T. Ștefănescu – op. cit., p. 709.
521 I.T. Ștefănescu – op. cit., p. 641.

288 2. Fiind așadar demonstrat c ă răspunderea disciplinar ă poate fi
reținută în cazul s ăvârșirii unui abuz de drept, se pune problema
identificării diferen țelor specifice dintre elementele r ăspunderii
disciplinare și cele ale r ăspunderii civile pentru s ăvârșirea unui abuz de
drept:
a. În ceea ce prive ște fapta abuziv ă, aceasta va constitui întotdeauna
o nesocotire a principiului bunei-credin țe și va fi săvârșită numai de o
persoană ce are calitatea de salariat.

b. Vinovăția va fi apreciat ă concret în acest caz în func ție de
pregătirea profesional ă, capacitatea, aptitudinile și experien ța salariatului
respectiv.
522

c. Este de re ținut că în situa ția răspunderii disciplinare pentru
săvârșirea unui abuz de drept elem entul prejudiciu (rezultat d ăunător) și
elementul leg ătură cauzală se prezum ă, fiind suficient s ă existe și să fie
probate abaterea disciplinar ă și vinovăția salariatului.

d. Nu în ultimul rând este de re ținut că sancțiunile aplicabile în
cazul răspunderii disciplinare pentru s ăvârșirea unui abuz de drept sunt
cele enumerate exhaustiv de c ătre legiuitor în cuprinsul art. 264 Codul
muncii.

522 I.T. Ștefănescu – op. cit., p. 647.

289CAPITOLUL 10. Sanc ționarea abuzului de drept

I. Sancțiuni generale aplicabile în cazul exercit ării abuzive a
unui drept subiectiv
Trebuie subliniat rolul deoseb it pe care l-au avut instan țele
judecătorești în verificarea modului în care sunt exercitate drepturile
izvorâte din contractul individual de munc ă și în sancționarea acelor acte
de exercitare care se ab at de la scopul economic și social al dreptului, ori
de la regulile de convie țuire social ă.
În dreptul civil, în cazul constat ării existen ței unui abuz de drept, pe
lângă posibilitatea de a dispune, la cererea p ărții interesate, încetarea
exercițiului abuziv al drepturilor sau desfiin țarea măsurilor luate în
exercitarea abuziv ă a acestora, instan țele dispun, în func ție de natura
specifică a cauzei, și de posibilitatea de a lipsi de eficien ță juridică
acțiunile titularilor de drepturi care și le exercit ă fără un interes legitim ori
în scop șicanator, ori de a înl ătura apărările părții care se dovede ște că a
abuzat de dreptul s ău; iar atunci când este cazul, chiar s ă-l oblige la
despăgubiri pe acela care, exercitându- și abuziv un drept, a cauzat altuia
un prejudiciu material.
Invocarea abuzului de drept se poate face atât pe cale de ac țiune,
prin susținerea unor preten ții, cât și pe cale de excep ție, prin combaterea
cererilor p ărții care-și exercită un drept în mod abuziv.

290II. Sancțiuni aplicabile în cazul interven ției abuzului de drept în
raporturile de munc ă.
Mutatis mutandis , preluând solu țiile din dreptul comun în domeniul
raporturilor de munc ă sancționarea abuzului de dr ept se poate realiza,
după caz, prin523:
A. Refuzul de a recunoa ște și/sau proteja dreptul subiectiv
abuziv exercitat.
Este cazul, spre exemplu, al salariatului care solicit ă instanței de
judecată, după trecerea unei perioade îndel ungate obligarea angajatorului
la despăgubiri pentru neacordarea indemniza ției de nonconcuren ță; ori a
salariatului care solicit ă cu întârziere reintegrarea sa în munc ă pentru a
prelungi astfel intervalul în care va beneficia de desp ăgubiri. În astfel de
situații instanța de judecat ă va respinge cererea de chemare în judecat ă a
salariatului, refuzând s ă ocroteasc ă dreptul acestuia de a fi desp ăgubit, pe
motivul exercit ării abuzive a acestui drept.

B. Desființarea actului abuziv.
În cazul în care angajatorul a dispus abuziv ca plata salariilor s ă se
efectueze prin intermediul car durilor de debit singura m ăsură ce poate fi
dispusă de organul de jurisdic ție sesizat cu judecarea unui astfel de litigiu
constă în lipsirea de efecte juridice (anul area) deciziei angajatorul prin

523 I. T Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii , vol. II, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2003, p. 57 -59.

291care se dispunea acest mod de plat ă și, pe cale de consecin ță, revenirea la
modalitatea de plat ă a salariilor în numerar.

C. Obligarea persoanei vinovate de s ăvârșirea unui abuz de drept la
plata unor desp ăgubiri;
În cazul demisiei colective, a tuturor salaria ților unui angajator,
ceea ce constituie individual un abuz de drept, acesta are posibilitatea de a
solicita obligarea salaria ților la plata de desp ăgubiri care s ă acopere
prejudiciul produs acestuia, cu rea-credin ță, prin lipsirea unit ății de forță
de muncă necesară desfășurării normale a activit ății. Astfel de desp ăgubiri
ar putea fi compuse, eventual, din su mele necesare acope ririi cheltuielilor
cu recrutarea de for ță de munc ă, ori din valoarea penaliz ărilor plătite de
angajator a beneficiarilor s ăi, prin neîndeplinirea obliga țiilor contractuale.
Deși, pe tărâmul dreptului muncii, moda litatea de redactare a art.
269 alin. (1) și art. 270 alin. (1)524, admite posibilitatea oblig ării uneia
dintre părți (salariat ori angajator) la acoperirea numai a prejudiciului
material, exist ă și excepții de la aceast ă regulă.

524 Art. 269 alin. (1) din Codul muncii stipuleaz ă că angajatorul este obligat, în temeiul
normelor și principiilor r ăspunderii civile contractuale, s ă îl despăgubească pe salariat
în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în
timpul îndeplinirii obliga țiilor de serviciu sau în leg ătură cu serviciul.
Art. 270 alin. (1) din Codul muncii stipuleaz ă că “salariații răspund
patrimonial, în temeiul normelor și principiilor r ăspunderii civile contractuale, pentru
pagubele materiale produs e angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.”

292 Este admisibil ă acordarea unor desp ăgubiri morale atunci când:
există o normă legală expresă ce instituie o astfel de posibilitate și când în
mod concret nu se produce prejudici ul patrimonial, ci unul moral.
Spre exemplu, când angajatorul procedeaz ă la rechemarea abuziv ă
din concediul de odihn ă a salariatului s ău nu putem re ține producerea unui
prejudiciu material în dauna acestuia din urm ă, creându-se cel mult un
disconfort. Prin urmare singura sanc țiune, ce ar putea fi aplicat ă
angajatorului ce și-a exercitat abuziv dreptu l, este obligarea sa la
acoperirea prejudiciului mora l cauzat salariatului s ău.

D. Desființarea actului abuziv și cumulat obligarea persoanelor
vinovate la plata unor desp ăgubiri.
În toate situa țiile în care concedierea salaria ților se dovede ște a fi
abuziv dispus ă, instanța va dispune anularea (desfiin țarea) deciziei de
concediere și obligarea angajatorului la plata unor desp ăgubiri în favoarea
salariaților în cauz ă.

E. Aplicarea unei sanc țiuni disciplinare, potrivit normelor Codului
muncii.
În cazul în care salariatul s ăvârșește un abuz de drept, angajatorul
va putea dispune, a șa cum am ar ătat, aplicarea uneia dintre sanc țiunile
prevăzute în lege: avertismentul scris; suspendarea contractului individual
de munc ă pentru o perioad ă ce nu poate dep ăși 10 zile lucr ătoare;
retrogradarea din func ție, cu acordarea salariului corespunz ător funcției în

293care s-a dispus retrogra darea, pentru o durat ă ce nu poate dep ăși 60 de
zile; reducerea salariului de baz ă pe o durat ă de 1-3 luni cu 5-10%;
reducerea salariului de baz ă și/sau, dup ă caz, și a indemniza ției de
conducere pe o perioad ă de 1-3 luni cu 5-10%; desfacerea disciplinar ă a
contractului individual de munc ă. Evident în cazul în care, prin statute
profesionale aprobate prin lege special ă, este stabilit un alt regim
sancționator, va fi aplicat acesta.
În ambele ipoteze în dreptul co mun disciplinar sau în dreptul
special disciplinar, este posibil cumulul r ăspunderii disciplinare cu
răspunderea patrimonial ă.

III. Competen ța de solu ționare a conflictelor izvorâte din
săvârșirea unui abuz de drept în domeniul raporturilor de munc ă.
În sfârșit se ridic ă și problema determin ării instanțelor judec ătorești
competente s ă soluționeze conflictele izvorâte din s ăvârșirea unui abuz de
drept în domeniul contractelor de munc ă, individuale ori colective.
Acestea reprezint ă conflicte de munc ă potrivit art. 3 din Legea nr.
168/1999 privind conf lictele de munc ă525.

525 Art. 3 din Legea nr. 168/1999 define ște conflictele de munc ă drept „ Conflictele
dintre salaria ți și unitățile la care sunt încadra ți, cu privire la interesele cu caracter
profesional, social sa u economic ori la drepturile rezultate din desf ășurarea
raporturilor de munca”

294 Orice abuz s ăvârșit în domeniul contractelor de munc ă dă naștere
unor conflicte individuale sau colective de munc ă. În consecin ță instanța
competent ă să soluționeze aceste conflicte este tribunalul, cu sec ția ori
completul specializat (format din doi judec ători și doi asisten ți judiciari) –
ca instanță de fond – și curtea de apel – ca instan ță de recurs.526
Sub aspect procedural se aplic ă toate normele specifice solu ționării
conflictelor de munc ă și în completare normele de drept comun din Codul
de procedur ă civilă.

526 Instanța competent ă este determinat ă potrivit regulilor de procedur ă instituite de art.
2 pct. 1 lit. c) coroborat cu art. 299 alin. (2) din Codul de procedur ă civilă.

295PARTEA a IV-a. CONCLUZII. PROPUNERI DE
LEGE FERENDA

I. Concluzii

Din demersul științific efectuat în vederea analiz ării modalit ăților în
care doctrina, jurispruden ța și nu în ultimul rând legiuitorii au în țeles să
contribuie la conturarea te oriei abuzului de drept se desprind cu claritate
unele concluzii:

1. Abuzul de drept reprezint ă fără putință de tăgadă o institu ție
deosebit de important ă, în cadrul raporturilor ce se nasc cu ocazia
încheierii, modific ării, suspend ării și încetării contractelor de munc ă.
Importanța sa este eviden țiată atât sub aspect practic, cât și sub
aspect teoretic. Concret invocarea abuzului de drept constituie în
numeroase situa ții unica ap ărare a părții al cărui drept ori interes a fost
lezat de cel care î și exercita, de asemenea dreptul s ău. De asemenea
interdicția abuzului de drept în raporturile de munc ă este de natur ă să
sublinieze, înc ă o dată, ideea de echitate ce trebuie s ă guverneze aceste
raporturi.

2. Evoluția institu ției. Mult timp s-a considerat de c ătre unii autori
că teoria abuzului de drept este inexact ă și chiar periculoas ă, pentru c ă
atitudinea persoanelor ce î și exercită un drept, fie este conform ă cu legea

296și, în acest caz, nu poate fi v ătămătoare pentru nimeni, fie nu este
conformă cu legea, situa ție în care nu mai poate fi vorba de exerci țiul unui
drept, ci de o fapt ă ilicită, care atrage r ăspunderea ca și orice fapt ă de
aceeași natură.
După ce aproape dou ă mii de ani to ți juriștii (de la Ulpian la
susținătorii școlii naturale a dreptului527) au respins ideea exercit ării
abuzive a unui drept, pe motiv c ă acolo unde începe abuzul se termin ă
dreptul, realit ățile sociale i-au obligat pe magistra ții francezi s ă
sancționeze concedierea abuziv ă a salaria ților (concret, rezilierea f ără
motiv a contractului de loca țiune de lucr ări încheiat pe durat ă
nedeterminat ă). Instituția abuzului de drept se crease a șadar, însă doctrina
nu ajunsese înc ă la un punct de vedere unita r cu privire la elementul
esențial pentru definirea abuzului de drept, fiind avute în vedere:
– fie elementul subiectiv (inten ția de a vătăma)528,
– fie elementul obiectiv (finalitatea economico-social ă a dreptului
subiectiv)529,
– fie culpa delictual ă530.

527 M. Planiol – Traité élementaire de droit civil , Tome II, Paris, 1926, p. 298.
528 R. Savatier – Des effets et de la sanction du d evoir moral, , … en droit positif
francais et devant la jurisprudence , Poitiers, 1916 în R. Sail leilles – De l’abus des
droits, “Bulletin de la societé d’etudes législatives”, 1905, p. 325 și G. Ripert – La
regle morale dans les obligations civiles , Paris, 1935 în R. Salleilles, op. cit.
529 L. Josserand – De l’esprit de droit et de son relativité , Paris, 1927.
530 C. Hamangiu, I. Rosetti-B ălănescu, Al. B ăicoianu – Tratat de drept civil român ,
Editura All, Bucure ști, 1997, vol. II, p. 91.

297În ceea ce prive ște dreptul românesc la mome ntul actual, referitor la
instituția abuzului de drep t se impune o sintez ă între teoria finalist ă și
teoria existen ței greșelii (culpei)531.

3. Noțiune. Din analiza evolu ției istorice a institu ției abuzului de
drept, cu luarea în considerare a unor elemente de drep t comparat, rezult ă
că teoria în discu ție a fost conturat ă de-a lungul timpului, cu concursul
valoros al doctrinei și practicii judec ătorești.
Sub aspectul no țiunii, doctrina de drept civil a stabilit c ă abuzul de
drept reprezint ă exercitarea unui drept subiectiv cu înc ălcarea principiilor
exercitării sale532. Deși o atare defini ție a fost agreat ă de majoritatea
autorilor contemporani, o analiz ă atentă conduce la concluzia c ă este
totuși mai apropiat ă de realitate și respectă natura juridic ă a institu ției
abuzului de drept o alt ă definiție533, ce reține ca exerci țiu abuziv al unui
drept numai nesocotirea finalit ății conferite de legiuitor unui drept,
coroborat ă cu exercitarea drep tului cu rea-credin ță, fiind conturate astfel
numai dou ă elemente constitutive ale abuzului de drept, și anume:
elementul subiectiv, al relei-credin țe și cel obiectiv, al deturn ării dreptului
de la finalitatea sa legal ă.

531 D. Gherasim – Buna-credin ță în raporturile juridice civile , Editura Academiei,
București, 1981, p. 232
532 G. Beleiu – Drept civil român. Introducere în dreptul civil , Editura Șansa,
București, 1993, p. 81
533 G. Boroi – Drept civil. Introducer e în dreptul civil , Editura All, Bucure ști, 1998, p.
65

298Prin prisma acestor aprecieri consider ăm că în prezent abuzul de
drept nu poate fi definit decât sub urm ătoarele condi ții cumulative:
– existența unui drept subiectiv;
– deturnarea acestui drept subiectiv de la scopul în vederea c ăruia
el a fost recunoscut de lege (latura obiectiv ă);
– exercitarea dreptului s ă se realizeze cu rea-credin ță (latura
subiectivă), condiție îndeplinit ă implicit de vreme ce exerci țiul
dreptului nu are în vedere scopul pentru care a fost consacrat de
lege.
În aceste condi ții abuzul de drept apare ca o institu ție de
sine – stătătoare, ce nu trebuie confundat ă sau asimilat ă altor institu ții și
teorii (nici a ideii de cauz ă a actului juridic, nici a faptei ilicite delictuale,
nici a răspunderii pe care exerci țiul abuziv al unui drept o genereaz ă) și
care nu poate exista în absen ța unui drept subiectiv, ne fiind de admis ideea
de abuz de interes.

4. Teoria abuzului de drept ra portat la contractele de munc ă nu
s-a bucurat de o aten ție deosebit ă din partea doctrinei și cu atât mai
puțin se regăsește în solu ții jurispruden țiale, în ultimii ani în România.
Este relevant în acest sens num ărul cauzelor în care la nivelul Înaltei
Curți de Casa ție și Justiție din România a fost avut ă în vedere aceast ă
instituție. Concret, între anii 2003 și 2006, dintr-un total de aproape 3 000

299de decizii analizate, este invocat ă instituția abuzului de drept în 30534 de
spețe, dintre care, mai mult de jum ătate au în vedere abuzul de drept
procesual. Practic abuzul de drept apar e, rar, fie pe plan procedural, fie
sub aspectul dreptului substan țial este invocat în mod eronat de c ătre părți
(adesea fiind apreciat demersul unor instan țe de judecat ă drept abuziv535).

În ceea ce prive ște consacrarea legal ă a acestei teorii în dreptul
muncii din țara noastr ă, dat fiind reglementarea exclusiv sub aspect
subiectiv a acestei institu ții, consider ăm că nici legiuitorul nu a acordat
atenția necesar ă acestei teorii.

Din analiza solu țiilor jurispruden țiale din conflictele de munc ă,
coroborate cu identificarea teoretic ă a acelor situa ții în care ar putea
interveni un abuz de drept apreciem c ă se poate realiza o clasificare a
normelor de drept al muncii – dup ă cum a fost realizat un astfel de demers

534 Evidențiate pe sec ții, aceste decizii sunt în num ăr de 10 la Sec ția civilă și de
proprietate intelectual ă, de 7 la Completul de 9 Judec ători, de 5 la Sec ția de contencios
administrativ și fiscal, de 4 la Sec ția comercial ă, de 3 la Sec ția penală și 1 la Sec țiile
Unite.
535 Decizia nr. 3206 din 21 aprilie 2005, pronun țată de Înalta Curte de Casa ție și
Justiție din România, Sec ția civilă și de proprietate intelectual ă în Dosarul nr.
9086/2004; Decizia nr. 123 din 16 mai 2005, pronun țată de Înalta Curte de Casa ție și
Justiție din România, Co mpletul de 9 Judec ători în Dosarul nr. 52/2005.

300și în materia dreptului procedural – în func ție de inciden ța abuzului de
drept536:
– Norme care explic ă ipoteza abuzului de drept : este vorba despre
acele reglement ări care direct sau indirect interzic s ăvârșirea
unui abuz de drept. Face parte din aceast ă categorie art. 8 alin.
(1) din Codul muncii ce consacr ă principiului bunei-credin țe537
(practic numai latura subiectiv ă a abuzului de drept).

– Norme care implic ă ideea abuzului de drept: acele texte de lege
care stabilind strict limitele inte rne ale unor drepturi exclud
posibilitatea s ăvârșirii unui abuz de drept, îns ă motivația
legiuitorului pentru instituirea unor astfel de reguli se reg ăsește
în teoria abuzului de drept. Fac parte din aceast ă categorie: art.
29 alin. (3) Codul muncii ce stabile ște că „Informațiile cerute,
sub orice form ă, de către angajator persoanei care solicit ă
angajarea cu ocazia verific ării prealabile a aptitudinilor nu pot
avea un alt scop decât acela de a aprecia capacitatea de a
ocupa postul respectiv, precum și aptitudinile profesionale. ”
(împiedic ă exercitarea abuziv ă a dreptului angajatorului de a
solicita informa ții salariatului); art. 267 alin. (3) din Codul

536 C. Alexe – Rolul activ al judec ătorului și riscul abuzului de dr ept în procesul civil
român actual , Partea a II-a, Rolul activ al judec ătorului român contemporan,
Pandectele române, Nr. 3/2005, p. 162 – 163.
537 Sub acest aspect, reglementarea româneasc ă de drept al muncii este asem ănătoare
celor din Fran ța, Bulgaria, Federa ția Rusă ori Tanzania.

301muncii ce stabile ște că „Neprezentarea salariatului la
convocarea f ăcută în condi țiile prevăzute la alin. (2) f ără un
motiv obiectiv d ă dreptul angajatorului s ă dispună sancționarea,
fără efectuarea cercet ării disciplinare prealabile .” (limiteaz ă
abuzul de drept din partea salari atului care neprezentându-se ar
putea îngreuna ancheta disciplinar ă).

– Norme care sugereaz ă posibilitatea ca în anumite condi ții să
apară abuzul de drept: acele texte de lege, care de altfel au f ăcut
obiectul analizei prezentei lucr ări, ce creeaz ă premisele apari ției
abuzului de drept, datorit ă modului larg, permisiv în care
consacră anumite drepturi. Fac parte din aceast ă categorie: art.
31 din Codul muncii referito r la perioada de prob ă (creează
premisele exerci țiului abuziv al dreptului de a înceta contractul
de muncă atât pentru angajator, cât și pentru salariat); art. 40
alin. (2) lit. d) din Codul muncii (creeaz ă premisele abuzului de
drept patronal); art. 65 alin. (2) ce impune existen ța unei cauze
reale și serioase pentru desfiin țarea locului de munc ă, motiv
pentru concedierea salaria ților (împiedic ă desființarea abuziv ă a
unor locuri de munc ă); art. 41 alin. (2) Codul muncii (creeaz ă
premisele abuzului de drept din partea salariatului ce refuz ă
promovarea ori majorarea salariului); art. 4 alin. (2) din legea nr.
130/1996 privind contractul colectiv de munc ă referitor la
obligația de informare a angajatorului (creeaz ă premisele
abuzului de drept patronal); art. 250 Codul muncii ce consacr ă

302dreptul la grev ă (creează premisele exerci țiului abuziv al acestui
drept de c ătre salaria ți), etc.
Din prezentarea acestor situa ții rezultă că în prezent, în legisla ția
muncii din România predomin ă textele din cea de a treia categorie, în
defavoarea, consider ăm noi, a normelor ce ar consacra clar ipoteza
abuzului de drept.
Analiza normelor legale raportat la jurispruden ță a ocazionat,
următoarele observa ții:
– Deși dreptul muncii este un drept de protec ție a salariatului,
legislația muncii, astfel cum a suferit modific ări succesive nu a prezentat
deloc tendin ța de a limita cât mai mult abuzul de drept din partea
angajatorului, în pre zent putându-se afirma c ă balanța stabilește o relativ ă
egalitate între num ărul situațiilor în care s-ar putea s ăvârși un abuz de
drept de c ătre angajator și numărul situațiilor în care s-ar putea s ăvârși un
abuz de drept de c ătre salaria ți.
– Codul muncii din 1973 (Legea nr. 10/1972) proceda la o
enumerare limitativ ă a cazurilor de desfacere a contractului de munc ă ce
avea drept scop garantarea dreptului la munc ă, înlăturând arbitrariul în
desfacerea contractului individual de munc ă538 și pe cale de consecin ță
reducând la maxim situa țiile de abuz de drept patronal. O astfel de
enumerare se mai reg ăsește în noul Cod al muncii (Legea nr. 53/2003), dar
numai în ceea ce prive ște concedierea salaria ților pentru motive ce țin de
persoana acestora, în acest fel num ărul situațiilor în care ar putea interveni

538 Tribunalul Suprem, col. civ., dec. nr. 560 di n 16 iulie 1953, în Culegere de decizii
1952-1954, pag. 174.

303abuzul de drept majo rându-se. Paradoxal, îns ă, după intrarea în vigoare a
noii legi, num ărul soluțiilor jurispruden țiale întemeiate pe teoria abuzului
de drept s-a redus. De altfel asist ăm la o diminuare treptat ă, în timp, a
atenției de care se bucur ă această instituție în practica judec ătorească de
drept al muncii.

– Aceeași este de altfel situa ția și în cazul celorlalte institu ții de
drept al muncii, unde urmare a intr ării în vigoare a noului Cod al muncii,
numărul situațiilor în care poate deveni incident abuzul de drept s-a
majorat, iar solu țiile jurispruden țiale sunt din ce în ce mai rare. Este de
remarcat și dispropor ția clară existentă între num ărul situațiilor în care una
dintre părțile contractului de munc ă are posibilitatea de a î și exercita
abuziv drepturile și numărul situațiilor în care pe cale jurispruden țială
abuzul de drept a fost sanc ționat efectiv ( și implicit interzis).

5. Răspunderea pentru s ăvârșirea unui abuz de drept reprezint ă
o varietate a altor tipuri de r ăspundere, cum ar fi cea civil ă (răspunderea
delictuală ori contractual ă) ori reglementat ă de Codul muncii, respectiv
răspunderea disciplinar ă ori răspunderea patrimonial ă.
Aceasta înseamn ă că în cazul r ăspunderii pentru s ăvârșirea unui
abuz de drept vor trebui avute în vedere condi țiile generale, comune, de
altfel, tuturor tipurilor de r ăspundere civil ă539: săvârșirea unei fapte
abuzive; producerea unui prejudiciu, patrimonial sau moral; existen ța unui

539 Condiții aplicabile în dreptul muncii gra ție normei de trimitere la legile civile din
art. 295 alin. (1) Codul muncii.

304raport de cauzalitate între fapta abuziv ă și prejudiciu; vinov ăția persoanei
care își exercită dreptul într-o manier ă abuzivă.
Prin urmare natura juridic ă a răspunderii pentru s ăvârșirea abuzului
de drept va fi dat ă de natura dreptului exercitat abuziv, în cazul
contractelor de munc ă, vom întâlni forme ale r ăspunderii specifice
reglementate de Codul muncii (r ăspundere disciplinar ă ori patrimonial ă).
Sub aspectul sanc ționării abuzului de drept, prin aplicarea în
raporturile de munc ă a principiilor dreptului civ il, acesta se va realiza,
după caz, prin:
– refuzul de a recunoa ște și/sau de a proteja dreptul subiectiv abuziv
exercitat,
– desființarea actului abuziv,
– obligarea persoanelor vinovate la plata unor desp ăgubiri,
– sancționarea disciplinar ă.
În situația apariției uneia dintre cauzele ce exclud existen ța
răspunderii civile, pe cale de consecin ță va dispărea și răspunderea pentru
săvârșirea unui abuz de drept.

6. Din întregul demers realizat se impune s ă reținem unele aspecte
esențiale pentru dezvoltarea și consolidarea dreptului în general și a
dreptului muncii în special.
Am pornit prezenta analiz ă de la no țiunea de drept subiectiv, ca
instituție fundamental ă a dreptului, no țiune constând într-o reglementare a
acțiunilor omene ști cu privire la raporturile dintre oameni, reglementare
obligatorie pentru to ți prin puterea constrângerii exercitate de societate

305prin organele sale as upra indivizilor, aceast ă reglementare, fiind și ea
îngrădită, va determina, sau mai exact va l ăsa să subziste pentru indivizi
un câmp liber de ac țiuni și de reacții, o zonă de autonomie, în care voin ța
individual ă se va putea traduce în acte cu asentimentul și sub protec ția
societății și a organelor sale. Privit din pu nct de vedere al sferei de
autonomie individual ă, recunoscut ă și garantat ă prin reglementarea
dreptului obiectiv, no țiunea de drept apare în forma sa subiectiv ă, în
acțiunile individuale și în armonia concret ă între voin ța individual ă și
voința colectiv ă, concretizat ă în norme de drept. Cu alte cuvinte, dreptul
subiectiv este „puterea pe care o ar e fiecare individ de a pretinde ca
facultățile, aptitudinile și puterile sale care nu sunt îng ăduite prin lege, s ă
fie nu numai respectate, adic ă nelezate de al ții sau de societate prin
organele sale, ci s ă fie, atunci când ele s-au tradus în acte de voin ță
creatoare de raporturi cu al ții, sprijinite de societate, prin organele sale
spre a fi aduse la împlinire efectele raporturilor create”.540
Nu numai în dreptul public, ci și în dreptul privat este de asemenea
imposibil a se imagina cu adev ărat ce reprezint ă un drept subiectiv concret
în viața reală, dacă acesta nu este raportat la func ția lui, reducându-l la o
serie de rela ții juridice mai abstracte, la drepturi și obligații față de alții.
Dacă se admite c ă se confer ă cuiva drepturi, aceasta este numai pentru ca
persoana în cauz ă să își poată îndeplini idealul etic. Ar fi absurd s ă se
afirme că se recunosc drepturile cuiva în scopul de a îi facilita s ăvârșirea
unor fapte imorale sau contrare ideii de justi ție. Nici un legiuitor și nici un

540 M. Cantacuzino – Elementele dreptului civil , Editura All, Bucure ști, 1998, p. 25.

306jurist nu poate porni în mod declarat de la un asemenea principiu. Scopul
însuși al dreptului este înf ăptuirea binelui și a justiției în viața socială și nu
consfințirea bunului plac, echivalând cu negarea și destrămarea ordinii
sociale.
„A afirma c ă esența drepturilor st ă numai în voin ța unor fiin țe
psihologice sau ra ționale (respectiv persoane fi zice sau persoane juridice)
înseamnă a condamna ideea ra țională care le serve ște drept baz ă, întrucât
voința nu dobânde ște o valoare juridic ă decât prin determinarea ei moral ă.
Orice cuprins etic pozitiv al drepturilor și orice justificare a lor ar disp ărea
într-o astfel de situa ție. Fiecare ar avea facultatea de a- și satisface orice
dorință, capricii și impulsuri, oricât de culp abile, în cadrul unor anumite
limite”.541 Aceasta ar fi atunci condi ția unei umanit ăți superioare: dreptul
subiectiv ar fi numai „o putere de voin ță și domina ție”, așa cum l-au
explicat Bekker, Windscheid și cum, pe drept cuvânt Duguit l-a comb ătut.
Iar concep ția lui Ihering, care îl reduce la interes, nu este decât o
transpunere a acelora și idei în limbaj sociologic, a șa cum bine observa
Larenz;542 ea duce la un pozitivism atât de superficial, care nu vede nimic
altceva într-un drept al cuiv a decât o constrângere etatic ă a indivizilor
ordonată din afara ei în mod arbitrar de un legiuitor. În realitate, un drept
al cuiva nici nu se poate concepe f ără activitate și voință juridicește libere,
adică polarizate spre idealul etic ra țional.543

541 M. Djuvara – Ceva despre ideea de drept subiectiv și obligație, București, 1939.
542 K. Larenz – Rechtperson und subjektives Recht zur Wandlung der
Rechtsgrundsbegriffe , 1935.
543 M. Djuvara – op. cit.

307 Chiar ideea de „voin ță” nu mai cunoa ște un sens pur psihologic, ci
posedă o nuanțare etică. Întrucât este evident c ă nimeni nu poate fi liber s ă
abuzeze de dreptul s ău și este dator s ă uzeze de el în a șa fel încât s ă
răspundă necesităților sociale. Aceasta se recunoa ște astăzi tot mai mult.
Este cert c ă proprietatea funciar ă, comerțul, produc ția economic ă și
intelectual ă, munca în diversele ei form e îndeplinesc fiecare o func ție
socială, care îl îndrept ățește pe legiuitor s ă intervină în cazurile în care
scopurile sociale sunt amenin țate. Ideea de abuz al drepturilor (promovat ă
de Josserand și Siebert)544 devine astfel de în țeles. Dacă se confer ă așadar
voințelor o asemenea autonomie, acea sta se face numai în vederea
susținerii principiului conform c ăruia satisfacerea nestingherit ă a
intereselor p ărților reprezint ă tocmai nevoi superioare și legitime ale
comunității. Dar dreptul î și rezervă oricând facultatea de a interveni spre a
îndrepta abaterile, fie pe cale de le giferare, fie pe cale de aplicare a
legislației existente: el este dator s ă supravegheze exerci țiul drepturilor în
vederea unei manifest ări corecte a lor dintr- un punct de vedere mai
înalt.545
Problemele care se ridic ă în societatea noastr ă în legătură cu abuzul
de drept pot fi analizate în lumi na rolului social al dreptului și mai ales a
funcției acestuia de armonizare a interese lor individuale cu cele generale.
Atât în etapa actual ă cât și în perspectiv ă, dreptul constituie un
mijloc deosebit de important pent ru modelarea noilor structuri și relații
sociale, în concordan ță cu legile obiective, dând expresie juridic ă

544 L. Josserand – De l’esprit de droit et son relative , Paris, 1927.
545 M. Djuvara – op.cit.

308specificului rela țiilor social-economice din țara noastr ă, precum și
valorilor fundamentale ale democra ției.
Rolul social al dreptului se concretizeaz ă în funcțiile sale care se
referă la formalizarea juridic ă a organiz ării social-politice a societ ății, la
apărarea valorilor fundamentale ale statului de drept, la direc ționarea și
stimularea conduitei și relațiilor sociale, la armonizarea intereselor
personale cu cele generale546 .
Rela ția dintre intere sele individuale și cele sociale se analizeaz ă în
cadrul interac țiunii lor obiective, a corela ției dintre ele care constituie o
condiție logică a progresului material și moral. Or, acesta din urm ă
presupun abandonarea concep țiilor care admiteau realizarea intereselor
individuale în dauna celor generale și, în plus, transformarea în norm ă
socială a dreptului fiec ăruia de a se afirma, concomitent cu datoria sa de a
recunoaște și respecta acela și drept al fiec ărui membru al colectivit ății în
care trăiește, al societ ății umane.547
În acest context apar e ca absolut necesar s ă fie instituite și
recunoscute pe plan juridic principiul libert ății exercițiului corect al
drepturilor și teoria abuzului de drept.
Abuzul de drept nu mai poate fi an alizat într-un sistem în care ar
exista permisiunea de a exercita oric um drepturile civile, ci, dimpotriv ă,

546 I. Dogaru – Teoria general ă a dreptului , Editura Europa, Craiova, 1995;
I. Ceterchi și colectivul – Teoria general ă a statului și dreptului , Editura Didactic ă și
Pedagogic ă, București, 1970.
547 Ș. Cărpenaru, coordonator – Tratat de drept civil , vol. 1, Editura Academiei,
București, 1989

309într-un sistem care consacr ă interdicția general ă și efectivă de a adopta o
conduită în dezacord cu rolul social al dreptului.
Luând în considerare faptul c ă instituția abuzului de drept produce
asupra raporturilor juridice civile efectele unui principiu de drept și
reținând, de asemenea leg ătura indisolubil ă existentă între teoria bunei-
credințe și exercitarea normal ă, neabuziv ă a unui drept subiectiv,
reamintim celebra maxim ă a lui Cicero, potrivit c ăreia fundamentum
justitiae est fides548 (fundamentul justi ției este buna credin ță).549

548 Cicero – De officiis , L4, §7, în E. Molcu ț, D. Oancea – Drept roman , Editura Șansa,
București, 1993, p. 154.
549 D. Gherasim – Buna-credin ță în raporturile juridice civile , Editura Academiei,
București, 1981, p. 234.

310II. Propuneri de lege ferenda

Față de modalitatea lacunar ă în care este reglementat abuzul de
drept, atât în dreptul civil, dar și pe tărâmul raporturilor de munc ă
considerăm că se impune ca legiuitorul s ă consacre, clar și fără echivoc
această instituție. Așadar este necesar ă o consacrare expressis verbis a
abuzului de drept, atât în Codul civil, cât și în Codul muncii.
Cu privire la aceast ă din urm ă recomandare, se impune subliniat
pozitivismul excesiv ce marcheaz ă jurispruden ța româneasc ă actuală.
Apreciem c ă mult prea rar întâlnim solu ții de practic ă judecătorească
întemeiate pe principii de drept. A șa se explic ă probabil și lipsa de aten ție
de care se bucur ă instituția abuzului de drept în jurispruden ța româneasc ă,
în general, și în motivarea solu țiilor în conflictele de munc ă în special.
Pentru aceste considerente apreciem c ă o consacrare expressis
verbis a acestei institu ții ar fi de natur ă să ofere ocazia instan țelor de
judecată, atât de orientate spre aplicarea ad literam a textelor de lege, s ă
pronunțe soluții întemeiate pe teoria abuzului de drept.

A. Reglementarea abuzului de drept în cuprinsul legii
fundamentale.
În vederea consacr ării principiului interdic ției abuzului de drept
propunem amendare a textului art. 57 din Constitu ția României:
– fie în sensul reglement ării institu ției abuzului de drept expressis
verbis:
„Art. 57 – Exercitarea drepturilor și a libertăților

311(1) Cetățenii români, cet ățenii străini și apatrizii trebuie s ă-și
exercite drepturile și libertățile constitu ționale cu bun ă-credință, fără să
încalce drepturile și libertățile celorlal ți.
(2) Abuzul de drept, în sens de deturnare a drepturilor ori libert ăților
constituționale de la finalitatea vizat ă de Constitu ție, este interzis.”

– fie în sensul ad ăugării și a criteriului obiectiv de definire a
abuzului de drept:
„Art. 57 – Exercitarea drepturilor și a libertăților
Cetățenii români, cet ățenii străini și apatrizii trebuie s ă-și exercite
drepturile și libertățile constitu ționale cu bun ă-credință, fără să încalce
drepturile și libertățile celorlal ți, și cu respectarea scopului în vederea
căruia Constitu ția le recunoa ște aceste drepturi și libertăți.”

B. Reglementarea abuzului de drept în dreptul civil.
Analizând diversele modalit ăți de reglementare a acestei institu ții în
dreptul comparat și propunerile de lege ferenda formulate de doctrina
civilă550, concluzion ăm că normele Codului civil ar trebui în mod necesar
să conțină un text general, de principiu, care:
– să formuleze o defini ție legală, generală, noțiunii de abuz de
drept;

550 A se vedea supra, Partea I, „Teoria contemporan ă a abuzului de drept”, analiza unor
reglement ări ale Codului civil german, elve țian, ale celui din Federa ția rusă, cel
cehoslovac și unele aprecieri ale doctrinei române ști și de drept comparat.

312- să aibă în vedere ambele laturi (obiectiv ă și subiectiv ă) ale
acestei institu ții;
– să stipuleze interdic ția săvârșirii de către persoanele fizice și/sau
juridice a vreunui act/fapt abuziv în exercitarea drepturilor ce le
revin;
– (eventual) s ă stabileasc ă o sancțiune general ă și obligația de
reparare a prejudiciului produs.
Luând în considerare toate ac este considerente propunem
următoarea formulare:

„ Art. ….. – (1) Abuzul de drept constând în exercitarea cu
rea-credin ță de către o persoan ă a unui drept subiectiv în alt scop decât
acela urm ărit de legiuitor cu ocazia consacr ării respectivului drept, este
interzis.
(2) – Orice prejudiciu material sau moral cauzat ca
urmare a s ăvârșirii unui abuz de drept tr ebuie reparat în natur ă sau prin
echivalent.
(3) Săvârșirea unui abuz de drept îl priveaz ă pe titularul
acelui drept de ocrotirea legal ă a dreptului s ău.”
Textul de mai sus și-ar găsi locul în partea general ă a Codului
Civil, tocmai pentru a consacra abuzul de drept ca pe un principiu general
al dreptului privat. Un astfel de demers ar avea implica ții și asupra

313legislației muncii (datorit ă normei de trimitere la legisla ția de drept
comun, civil ă, din art. 295 alin. (1)551 din Codul muncii).

C. Reglementarea abuzului de drept în dreptul muncii.
Din analiza reglement ărilor de drept comparat am constatat c ă
există patru modalit ăți de reglementare a abuzului de drept în dreptul
muncii:

– norme ce consacr ă, cu titlu general, exclusiv latura subiectiv ă a
abuzului de drept (buna-credin ță): în legisla ția muncii din
Franța552, Bulgaria553, Federația Rusă554, Tanzania555. Normele
din Kosovo relative la munc ă instituie de asemenea principiul
bunei-credin țe, însă, din nefericire numai cu privire la punerea în
aplicare a conven țiilor interna ționale;556

– norme ce consacr ă, cu titlu general ori în materii speciale,
noțiunea de practici neoneste, f ără însă a face distinc ție clară

551 Art. 295 alin. (1) Codul muncii prevede c ă „Dispozițiile prezentului cod se
întregesc cu celelalte dispozi ții cuprinse în legisla ția muncii și, în măsura în care nu
sunt incompatibile cu speci ficul raporturilor de munc ă prevăzute de prezentul cod, cu
dispozițiile legisla ției civile .”
552 Codul muncii, art. L120-4.
553 Codul muncii, art. 8.
554 Codul muncii, art. 21.
555 Actul privind angajarea și relațiile de munc ă din 2004, art. 3.
556 Legea privind dreptu l muncii în Kosovo din 2001 (UNMIK/REG/2001/27).

314între neonest și nelegal: în legisla ția muncii din Filipine557,
California;558

– norme ce consacr ă, cu titlu general, exclusiv latura obiectiv ă a
abuzului de drept: în legisla ția muncii din Ungaria559, Croația;560

– norme ce consacr ă interdicția abuzului de drept în materii
speciale: în legisla ția muncii din Fran ța561, Finlanda562,
Elveția563, Polonia564, Turcia565, Canada566, Federația Rusă567,
Algeria568, Emiratele Arabe Unite569, China570.

557 Codul muncii, Decretul preziden țial nr. 442 din 1974, art. 247.
558 Codul muncii, Sec țiunea 1153-1155.7
559 Codul muncii, Actul nr. 22 din 1992, Sec țiunea 4.
560 Actul nr. 758/1995, privind munca, Sec țiunea 181.
561 Codul muncii, art. L 122-13.
562 Actul nr. 55/2001 privin d contractele de munc ă, Secțiunea 2.
563 Legea federal ă din 13 martie 1964, referitoare la munca în industrie, artizanat și
comerț, art. 53 și Codul obliga țiilor, Titlul zece – Despre contractul de munc ă, art. 336
138, 336a142.
564 Codul muncii din 26 iunie 1974, art. 94, art. 100, art. 241.
565 Legea muncii nr. 4857 din 22 mai 2003, art. 18.
566 Codul muncii din Canada, art. 147.1, 50, 230.
567 Codul muncii, art. 394.
568 Legea nr. 90-11 din 21 aprilie 1990 privind rela țiile de munc ă, art. 73-3, art. 73-4.
569 Legea federal ă nr. 8/1980 referitoare la reglementarea rela țiilor de munc ă, art. 122,
123.
570 Actul muncii din 5 iulie 1994, Sec țiunea 78.

315Din analiza acestor tipuri de reglement ări, consider ăm că este util și
recomandabil ca în Codul muncii din România s ă existe o norm ă generală
care să interzică abuzul de drept, cu luarea în considerare a ambelor laturi
ale acestuia, dup ă modelul existent în pr ezent în Codul muncii din
România (Legea nr. 53/2003), cu lu area în considerare a dispozi țiilor
relative la abuzul de dr ept din Codul muncii maghiar571:

„Art. …. – (1) Drepturile din con ținutul contractului individual și
cele din con ținutul contractului colectiv de munc ă se vor exercita cu
bună-credință, în conformitate cu scopul vizat de lege.

(2) Exercițiul abuziv al drepturilor subiective este interzis.

(3) Se consider ă că exercițiul drepturilor din con ținutul
contractului individual și al celor din con ținutul contractului colectiv de
muncă este abuziv dac ă are drept scop ori consecin ță încălcarea

571 Secțiunea 4 din Codul muncii maghiar (A ctul nr. 22 din 1992) prevede c ă:
„(1) Drepturile și responsabilit ățile instituite în baza prezen tului Act vor fi exercitate
și îndeplinite în conformitate cu scopul vizat.
(2) Nu se consider ă că drepturile au fost exercitate în conformitate cu scopul vizat
dacă acestea au drept scop ori consecin ță încălcarea intereselor legitime ale altora,
limitarea oportunit ăților altora de a- și afirma interesele, h ărțuirea, or negarea
dreptului acestora la libera exprimare a opiniilor lor. (3) Exerci țiul drepturilor neconform cu scopul vizat va fi revizuit corespunz ător.”

316intereselor legitime și/sau drepturilor altora și limitarea oportunit ăților
de a-și afirma interesele și/sau drepturile.

(4) Nerespectarea dispozi țiilor prev ăzute la alineatele precedente
se sancționează cu lipsirea de efect a drepturilor abuziv exercitate.

(5) Persoanele care au suferit vreun prejudiciu ca urmare a
exercitării abuzive a unui drept vor bene ficia de repunerea în situa ția
anterioar ă și de acoperirea corespunz ătoare a prejudiciului astfel produs,
indiferent de natura acestuia, material ori moral572.”

572 Textul referitor la repararea și a prejudiciului moral este conceput din perspectiva
că și în ansamblu s-ar accepta și repararea prejudiciului moral în raporturile de munc ă.

317BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, cursuri, monografii, dic ționare

1. R. Merkel – Juristische Encyklopä die, ed. I, Berlin – Leipzig, 1885;

2. M. Rümelin – Die Gründe der Schadenzurechnung, Tübingen, 1896;

3. R. Saleilles – Les accidents de trava il et la responsabilite civile, Paris,
1897;

4. D. Alexandresco – Explica țiunea teoretic ă și practică a dreptului civil
român în compara țiune cu legile vechi și cu principalele legisla țiuni
străine, vol. V, Ia și, 1898;

5. R. Sailleilles – De l’abus des droi ts, Bulletin de la societé d’etudes
législatives, 1905;

6. A. Martin – L’abus du droit et l’acte illicite, Zeitschrift für
Schweizerisches Recht, Bâle, 1906;

7. P. Roussel – L’abus du droit, etude critique, Dalloz, Paris, 1913;

3188. René Savatier – Des effets et de la sanction du devoir moral en droit
positif francais et devant la jurisprudence, Poitiers, 1916;

9. M. Cantacuzino – Elementele drep tului civil, Ed. Cartea Româneasc ă,
București, 1921;

10. L. Campion – La theorie de l’a bus de droits, Bruxelles – Paris, 1925;

11. M. Planiol – Traité élementaire de droit civil, Tome II, Paris, 1926;

12. L. Josserand – De l’esprit de dro it et de son relativité, Paris, 1927;

13.. G. Ripert – La regle morale dans les obligations civiles, Paris, 1935;

14. K. Larenz – Rechtperson und s ubjektives Recht zur Wandlung der
Rechtsgrundsbegriffe, 1935;

15. L. Josserand – Relativite et abus de s droits, în Evolution et Actualites,
Ed. Sirey, Paris, 1936;
16. R.A. Florescu – Încetarea c ontractului individual de munc ă și teoria
abuzului de drept, Tipogr afia G. Albrecht, Bucure ști, 1937;

17. H., L., J. Mazeaud – Traite thoriq ue et pratique de la responsabilite
civile delictuelle et contract uelle, tome I, Paris, 1938;

319
18. J. Bonnecase – La notion juridique de bonnes moeurs – sa portée en
droit civil français, în Etudes de droit civil – a la memoire de H.
Capitant, Dalloz, Paris, 1939;
19. M. Djuvara – Ceva despre ideea de drept subiectiv și obligație,
București, 1939;

20. L. Josserand – De l’esprit des droits et de leur relativite. Theorie dite
de l’abus de droit, Dalloz, Paris, 1939;

21. T. Iona șcu – Ideea de aparen ță și rolul său în dreptul civil român, Ed.
Cursurilor litografiate, Bucure ști, 1943 ;

22. G. Marty, P. Raynaud – Droit ci vil, I. Syrei, Paris, 1956;

23. O. S. Joffe – Drept civil sovietic, Editura Științifică, București, 1960;

24. R. Panain – Ma nual de drept penal, vol.I, Torino, 1962;
25. G. Marty, P. Raynaud – Droit civ il, tome II, Sirey, Paris, 1962;

26. S. Ghimpu – Delegarea, deta șarea și transferarea angaja ților, Editura
Științifică, București, 1966;

32027. E. Roman – Tratat de drep t civil, vol. I, Partea general ă, Ed.
Academiei, Bucure ști, 1967;

28. Y. Eminescu – Tratat de drep t civil, vol. I, Partea general ă, Ed.
Academiei, Bucure ști, 1967;

29. T. Iona șcu – Tratat de drept civil, Editura Academiei, Bucure ști, 1967;

30. I. Ceterchi și colectivul – Teoria general ă a statului și dreptului, Ed.
Didactică și Pedagogic ă, București, 1970;

31. I.M. Anghel, F. De ak, M. F. Popa – R ăspunderea civil ă, Ed. Științifică,
București, 1970;

32. M. Eliescu – R ăspundera civil ă delictual ă, Ed. Academiei, Bucure ști,
1972;
33. R. Latournerie – Le droit fran cais de la greve, Sirey, 1972 ;

34. B. Starck – Droit civil. Obliga tions, Libraries Tehniques, Paris, 1972;
35. M Costin – R ăspunderea juridic ă în dreptul R.S.R., Ed. Dacia, Cluj –
Napoca, 1974;

36. Ch. Perelman – Logique juridique. Nouvelle rhétorique, Paris, Dalloz,
1976;

321
37. R. Sanilevici – Teoria general ă a obligației, Iași, 1976;

38. Ch. Perelman – Logique juridique. Nouvelle rhétorique, Paris, Dalloz,
1976;

39. Ș. Beligrădeanu – Încheierea, modificarea și încetarea contractului de
muncă, Editura Științifică și Enciclopedic ă, București, 1976;

40. J. Lemee – Essai sur la theorie de l’abus de droit, these, Paris XII,
1977;

41. S. Ghimpu, I.T. Ștefănescu, Ș. Beligrădeanu, Gh, Mohanu – Dreptul
muncii. Tratat, vol. I, Ed. Științifică și Enciclopedic ă, București, 1978;

42. S.D. Andermann – Law of unfair dismissal, Butte rworths, London,
1978;

43. I. Albu, V. Ursa – R ăspunderea civil ă pentru daunele morale, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1979;

44. P. Cosmovici – Premise pentru elaborarea unei concep ții generale cu
privire la fundamentarea r ăspunderii de drept economic, în Probleme
de drept economic, Ed. Academiei, Bucure ști, 1980;

32245. M. Costin, M. Mure șan, V. Ursa – Dic ționar de drept civil, Editura
Științifică și Enciclopedic ă, București, 1980

46. D. Gherasim – Buna-credin ță în raporturile juridice civile, Ed.
Academiei, Bucure ști, 1981;

47. B. Teyssie – Greve dans le secteur pr ive, jurisclasseur travail, traite,
fasc. 70-10, nr. 68, 1981;

48. M. Jeantin – Droit a reparation, abus de droit, Jurisclaseur
responsabilite civile, 1984;

49. Y. Eminescu – Tratat de proprietate industrial ă, vol. III, Editura
Academiei, Bucure ști, 1984;

50. Conventions et recommandations in ternationales du travail, vol. I,
Publications du Bureau intern ational du Travail, Geneva, 1985

51. F. Marcu, C. Maneca – Dic ționar de neologisme, edi ția a III- a, Editura
Academiei, 1986
52. I. Deleanu – Drepturile subiective și abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1988;

53. P. de Guardia – L’abus en dro it du travail, these, Montpellier, 1988 ;

32354. P. Lanquetin – Les conflicts collectifs, Droit social, 1988;

55. Ș. Cărpenaru, coordonator – Tratat de drept civil, vol. 1, Ed.
Academiei, Bucure ști, 1989;
56. T. Pop – Tratat de drept civil, vol. I, Partea general ă, Ed. Academiei,
București, 1989;

57. O. Calmuschi – Tratat de drep t civil, vol. I, partea general ă, 1989;

58. J. Ghestin, G. Goubeaux – Traite de droit civil, t. I, introduction
generale, L.G.D.J., 1990;

59. G. Bădică, A. Popescu – Contractul colectiv de munc ă. Salarizarea și
impozitarea – texte comentate, Ed. Forum, Bucure ști, 1991;

60. G. Brehoi, A. Popescu – C onflictul colectiv de munc ă și greva, Ed.
Forum, Bucure ști, 1991;

51. N.M. Selwin – Law of Employm ent, Butterworths, London, 1991;

62. G.L.Caen, J. Pellisier – Droit de tr avail, Editions Dalloz, Paris, 1992;

63. G. Halbach, N. Paland, R. Schwedes, O. Wlotzke – Labour Law in
Germany, CompL ET, Bonn, 1992;

324
64. N. Popa – Teoria general ă a dreptului, Tipografia Universit ății
București, Bucure ști, 1992

65. G. Bobo ș – Teoria general ă a dreptului – note de curs -, Universitatea
Independent ă „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Drept Cluj,
Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca, 1992

66. E. Molcu ț, D. Oancea – Drept roman, Ed. Șansa, Bucure ști, 1993;

67. Gh. Beleiu – Drept civ il român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Casa de Editur ă și presă Șansa SRL, Bucure ști, 1993;

68. I. Ceterchi, I Craiovan – Introducere în teoria general ă a dreptului, Ed.
All, Bucure ști, 1993

69. M. Cantacuzino – Elementele dr eptului civil, Ed. All, Bucure ști, 1993;

70. Ș. Rauschi – Drept civil. Partea gene rala. Persoana fizica. Persoana
juridică, Editura Funda ției „Chemarea”, Ia și, 1993;

71. G. Beleiu – Drept civil român, Casa de editur ă și presă „Șansa” S.R.L.,
București, 1993

72. P. Bathmanabane – L’abus du droit syndical, L.G.D.J, Paris, 1993;

325
73. G. Lyon Caen, J. Pelissier – Dro it du travail, Dalloz, Paris, 1994;

74. I. Dogaru – Elemen te de teorie general ă a dreptului, Ed. Oltenia,
Craiova, 1994;

75. I. Dogaru – Teoria general ă a dreptului, Ed. Europa, Craiova, 1995;

76. C. St ătescu, C. Bârsan – Drept civil. Teoria general ă a obligațiilor, Ed.
All, Bucure ști, 1995;

77. G. Beleiu – Drept civil român. Intr oducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Edi ție revăzută și adăugită, Ed. Șansa, Bucure ști, 1995;

78. C. St ătescu, C. Bârsan – Drept civil. Teoria general ă a obligațiilor, Ed.
All, Bucure ști, 1996;

79. L.Pop – Drept civil. Teoria general ă a obligațiilor. Tratat, Edi ția a II-a,
Ed. Funda ției „Chemarea” Ia și, 1996;
80. L. Bardac – R ăspunderea și sancțiunea juridic ă, Editura Lumina Lex,
București, 1997;

81. D. R ădescu – Dic ționar de drept privat, Editura Mondan’94, Bucure ști,
1997;

326
82. I. Pitulescu, P. Abraham și alții – Dicționar de termeni juridici uzuali,
Editura Na țional, Bucure ști, 1997;

83. I. Tănăsescu – Curs de drept penal ge neral, Ed. INS, Craiova, 1997;

84. C. Hamangiu, I. Rosetti-B ălănescu, Al. B ăicoianu – Tratat de drept
civil român, Ed. All, Bucure ști, 1997;

85. I.T Ștefănescu- Contractul individual de munc ă, Ed. Lumina Lex,
București, 1997

86. A. Popescu – Dreptul interna țional al muncii, Ed. Holding Reporter,
București, 1998

87. I. Deleanu – Drepturile subiective și abuzul de drept, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1998;

88. G. Boroi – Drept civil. Introducere în dreptul civil, Ed. All, Bucure ști,
1998;

89. M. Cantacuzino – Elementele dr eptului civil, Ed. All, Bucure ști, 1998;

90. N. Popa – Teoria general ă a dreptului, Ed. Actami, Bucure ști, 1998;

32791. I. Dogaru, T. Sânbrian, A. Oroveanu-Han țiu, S. Ionescu – Drept civil.
Teoria general ă a obligațiilor, Editura Sylvi, Bucure ști, 1998;

92. Arbeitsrecht für Vorgesetze – Editura Norman Rentrop, Bonn,
Actualizarea Septembrie-Octombrie 1998;

93. G. Boroi – Drept civil. Partea general ă, Ediția a II-a revizuit ă și
adăugită, Editura All Beck, Bucure ști, 1999;

94. R. Dimitriu – Concedierea salaria ților, Ed. Omnia UNI – S.A.S.T.,
Brașov, 1999

95. I.T Ștefănescu – Tratat elementar de drep t al muncii, Ed. Lumina Lex,
București, 1999;

96. M. Volonciu – Negocierea contractului colectiv de munc ă, Ed. Omnia
Uni SAST, Bra șov, 1999;

97. L. Pop – Teoria general ă a obliga țiilor, Ed. Lumina Lex, Bucure ști,
2000;

98. C. Flitan – Dreptul muncii (lucrare ap ărută sub îngrijirea lui I.T.
Ștefănescu), Ed. Omnia Uni S.A.S.T., Bra șov, 2000.

32899. G. Beleiu – Drept civil român. Intr oducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, edi ția a VI-a rev ăzută și adăugită de M. Nicolae, P
Trușcă, Ed. Șansa S.R.L., Bucure ști, 2000;

100. R. P. Vonica – Introducere general ă în drept, Editura Lumina Lex,
București, 2000;

101. I.T. Ștefănescu – Dreptul muncii, Ed. Lumina Lex, Bucure ști, 2000;

102. L. Galatino – Diritto del lavoro , G. Giappichelli – editore, Torino,
2000;

103. R. Dimitriu – Drept civil, Editura ASE, Bucure ști, 2001;

104. G. Boroi – Drept civil. Partea general ă. Persoanele, Ed. All-Beck,
Bucure ști, 2001;

105. R. Dimitriu – Obliga ția de fidelitate în raporturile de munc ă, Editura
Tribuna Economic ă, București, 2001;
106. B. Jaluzot – La bonne foi dans c ontracts. Etude comparativ de droit
francais, allemand et japonais , Ed. Dalloz, Paris, 2001;

107. A. Țiclea, C. Tufan – Dreptul munc ii – curs pentru uzul studen ților,
Ed. Global Lex, 2001;

329
108. I. Dogaru – Drept civil. Idei produc ătoare de efecte juridice, Ed. All
Beck, Bucure ști, 2002;

109. B. Ștefănescu, R. Dimitriu – Drept ci vil, Ed. Lumina Lex, Bucure ști,
2002;

110. N. Popa – Teoria general ă a dreptului, Ed. All Beck, Bucure ști,
2002

111. Gh. Vintil ă, C. Furtun ă – Daunele morale. Studiu de doctrin ă și
jurispruden ță, Editura All Beck, Bucure ști, 2002;

112. N. Popa – Teoria general ă a dreptului, Ed . All Beck, Bucure ști, 2002;

113. J. Flour, J.-L. Aubert, E. Sava ux – Droit civil. Les Obligations. 1.
L’acte juridique, 10e ed., Armand Colin, 2002;

111. O. Ținca – Drept social comunita r, Ed. Lumina Lex, Bucure ști,
2002

114. A. Mazeaud – Droit du travail, Montchrestien, L.G.D.J., Paris,
2002;

330115. I.T. Ștefănescu – Tratat de dreptul muncii, vol. I, II, Ed. Lumina Lex,
București, 2003;

116. I.T Ștefănescu, Ș. Beligradeanu – Codul Muncii. Prezentare de
ansamblu Analiza textelor esen țiale, Textul integral, Ed. Lumina Lex,
București, 2003;

117. Vlad Barbu – Dreptul muncii. Curs universitar, Editura Na țional,
București, 2003;

118. C. Lefter – Drept comunitar institu țional, Ed. Luceaf ărul, Bucure ști,
2003;

119. A. Popescu, N. Voiculescu – Dreptul social european, Ed. Funda ției
„România de mâine”, Bucure ști, 2003;

120. N. Voiculescu – Dreptul muncii. Reglement ări interne și
comunitare, Ed. Rosetti, Bucure ști, 2003;

121. A. Țiclea – Dreptul muncii – curs universitar, Ed. Rosetti, Bucure ști,
2004;

122. A. Țiclea, A Popescu, M Tichindelean, C Tufan, O Tinca, Dreptul
muncii, Ed Rosetti, Bucuresti, 2004:

331123. A. Athanasiu, L. Dima – Dreptu l muncii, curs universitar, Ed. All
Beck, Bucure ști, 2005;

124. D.V. Firoiu – Dreptul muncii, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2005;
125. R. Dimitriu – Contractul individual de munc ă. Prezent și perspective,
Ed. Tribuna Economic ă, București, 2005;

126. I.T. Ștefănescu – Modific ările Codului Muncii – comentate, Ed.
Lumina Lex, Bucure ști, 2006;

127. A. Țiclea – Tratat de dreptul muncii, Ed Rosetti, Bucure ști, 2006.

332II. Periodice

1. D. Alexandresco – Teoria abuzului de drept în noul Cod civil al
României Mari , în Dreptul, nr. 20/1920;

2. S. Ghimpu – Termenul de încercare în contractul de munc ă, în Justiția
Nouă, nr. 4/1964;

3. Gh. Fekete, S. Curticeanu – Exercițiul drepturilor civile ale persoanelor
fizice numai potrivit cu scopul lor economic și social , Justiția Nouă,
nr.3/1965;

4. Radu, R. Sanilevici – Exercitarea drepturilor civile și procesuale civile
și abuzul de drept în practica noastr ă judiciară, Analele Universit ății Iași
– 1967;

5. I. T. Ștefănescu – Trăsăturile fundamentale ale raportului juridic de
muncă în lumina noii reglement ări privind organizarea și disciplina
muncii , Revista Român ă de Drept, nr. 12 din 1970;

6. D. Sulica – Desfacerea contractului de munc ă ca urmare a arest ării
angajatului , în Revista român ă de drept nr. 11/1970;

7. C. Opri șan – Elemente de moral ă în conceptul de bun ă-credință, în
Studii și cercetări juridice nr. 1/1970;

3338. D. Florescu – Sancțiunea abuzului de drept în perspectiva unui nou Cod
de procedur ă civilă, Revista Român ă de Drept nr. 2/1973;

9. D. Gherasim – Teoria abuzului de drept în dreptul civil socialist și
critica unor teorii din dreptul civil burghez , Revista Român ă de Drept, nr.
5/1980;

10. F. Rochois – L’exercise normal du droit de greve , Revue pratique de
droit social, 1986;

11. Y. Saint – Jours – Les options economiques de la jurisprudence
sociale , Recueil de jurisprudence, Dalloz, 1987;

12. Al Athanasiu – Unele aspecte de fond și de procedur ă în legătură cu
stabilirea și acordarea desp ăgubirilor, în cazul anul ării deciziei de
desfacere a contractului de munc ă, în Revista român ă de drept nr.
10/1988

13. Ș. Beligrădeanu – Reflectarea – în doctrina și jurispruden ță – a
noțiunii abuzului de drept în domen iul raporturilor juridice de munc ă,
Revista Român ă de Drept nr. 7/1989;

14. Ș. Beligrădeanu – Dreptul la grev ă și exercitarea lui , Dreptul, Nr.
6/1990;

33415. I. T Ștefănescu – Contractele colective de munc ă din cadrul
societăților comerciale, între prev ederile legale, teorie și practică, Revista
de drept comercial , Nr. 4/1996;

16. C. Ciubot ă – Clauza de mobilitate geografic ă. Aspecte din dreptul
francez , Revista Romana de Dreptul Muncii nr. 2/2002;

17. V. Popa, O. Pan ă – Concedierea – între uz și abuz. Concedierea
individual ă pentru motive ce țin de persoana salariatului – analiz ă
comparativ ă cu dreptul italian , Revista de drept co mercial, Nr. 11/2003;

18. H. Kondo, A. Tanabe – News from Japan , The Global Employer,
ianuarie 2004;

19. O. Ungureanu – Reflecții privind abuzul de drept și inconvenientele
anormale de vecin ătate, Acta Universitatis Luci an Blaga, Nr. 1-2/2004;

20. M. Volonciu – Transferul colectiv (integral) , Revista român ă de
Dreptul muncii, Nr. 2/2004;
21. I. T. Ștefănescu – Inadmisibilitatea, de regul ă, a invocării excepției
de neexecutare a contractului în cazul contractului individual sau al celui
colectiv de munc ă, Dreptul, Nr. 6/2004;

33522. O. Ținca – Protecția drepturilor salaria ților în cazul transferului
întreprinderii , Revista de drept comercial, Nr. 12/2004;

23. I.T. Ștefănescu – Efectele refuzului nejustificat al salariatului de a se
prezenta la cercetarea disciplinar ă prealabil ă sancționării disciplinare ,
Dreptul, Nr. 1/2005

24. M. L. Belu Magdo – Răspunderea disciplinar ă în sistemul general
al legislației muncii , Revista român ă de dreptul muncii nr. 1/2005;

25. C. Alexe – Rolul activ al judec ătorului și riscul abuzului de drept în
procesul civil român actual, partea a II-a – Rolul activ al judec ătorului
român contemporan, Pandectele române, Nr. 3/2005;

26. T. Tibad – Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractelor
de consum , Revista român ă de drept al afacerilor, Nr. 4/2005;

27. I.C. Gâlc ă; II. Ș. Beligrădeanu – Efectele refuzului nejustificat al
salariatului de a se prezenta la cercetarea disciplinar ă prealabil ă,
Dreptul, nr. 8/2005;
28. O. Ținca – Despre cauza real ă și serioasă la concedierea pentru
motive ce țin de persoana salariatului , Revista de drept comercial, Nr.
9/2005;

33629. A.G. Uluitu – Drepturile salaria ților în cazul transferului
întreprinderii, al unit ății sau al unor p ărți ale acestora , Revista român ă
de Dreptul muncii, Nr. 1/2006;

30. B. Vartolomei – Informații referitoare la Codul muncii din
Bulgaria , Revista român ă de dreptul muncii, Nr. 1/2006.

337 III. Practic ă judecătorească

1. Culegere de decizii ale Tri bunalului Suprem pe anii 1952-1954;

2. Culegere de decizii ale Tri bunalului Suprem pe anul 1960;

3. Culegere de decizii ale Tri bunalului Suprem pe anul 1962;

4. Recueil de jurisp rudence Dalloz 1963;

5. Culegere de decizii ale Tri bunalului Suprem pe anul 1966;

6. Culegere de decizii ale Tri bunalului Suprem pe anul 1967;

7. Repertoriu de practic ă civilă a Tribunalului Suprem și a altor instan țe
judecătorești în materie civil ă pe anii 1952-1969 de I. Mihu ță, Al.
Lesviodax, Editura Științifică, București, 1970;

8. Culegere de decizii ale Tri bunalului Suprem pe anul 1973;
9. Recueil de jurisp rudence Dalloz, 1973;

10. Jurisprudence sociale U.I.M.M. 1975;

11. Recueil de jurisp rudence, Dalloz, 1976 ;

33812. Bulletion criminel no. 153;

13. Bulletion civil de la Cour de cassation IV, nr. 188;

14. Juris-classeur periodiqu e, edition generale, II 17345;

15. Revue de jurisprudence so ciale Francis Lefebvre, 1990;

16. Codul Muncii. Decizii ale Cur ții Constitu ționale. Decizii ale Cur ții
Supreme de Justi ție, Ediția a II-a, Edi ție îngrijită și adnotată de Al. Țiclea,
Editura Rosetti, Bucure ști, 2001.