Prof. univ. dr. Ion Ignat [605652]

Prof. univ. dr. Ion Ignat
Prof. univ. dr. Gh. Luțac
Economie Politică
MACROECONOMIE

Cuprins:
Unitatea de învățare 1: INTRODUCERE IN MACROECONOMIE……………….11
Obiective de studiu……………………………………………………………………11
Timp de lucru……………………………………………………………………………11
Teme de verificare……………………………………………………………………11
1.1. Locul macroeconomiei în știința economică. Probleme
macroeconomice actuale………………………………………………………………11
1.2. Contabilitatea națională…………………………………………………………13
1.3 Măsurarea rezultatelor macroeconomice. Indicatorii
macroeconomici sintetici………………………………………………………………19
1.3.1. Măsurarea rezultatelor: funcții, sisteme de calcul, principii și
metode……………………………………………………………………………………19
1.3.2. Indicatorii macroeconomici……………………………………………….21
1.4 Întrebări recapitulative……………………………………………………………24
1.5 Teste…………………………………………………………………………………….24
1.6 Aplicații rezolvate…………………………………………………………………..26
1.7 Aplicații de rezolvat………………………………………………………………..26
Unitatea de învățare 2: VENIT, CONSUM, ECONOMII ȘI INVESTIȚII…………28
Obiective de studiu……………………………………………………………………28
Timp de lucru ………………………………………………………………………….28
Teme de verificare:…………………………………………………………………..28
2.1. Venitul național și destinațiile sale…………………………………………..28
2.1.1. Consumul și determinanții săi……………………………………………29
2.1.2. Economisirea…………………………………………………………………..32
2.1.3. Investițiile și factorii lor determinanți…………………………………34
2.2. Determinarea venitului național de echilibru…………………………….37
2.3. Relații între venit, consum și investiții. Multiplicatorul investiției și
acceleratorul……………………………………………………………………………….40
2.3.1. Influența variației investițiilor asupra venitului național de
echilibru. Multiplicatorul investiției………………………………………………40
2.3.2. Influența variației venitului și consumului asupra investițiilor.
Principiul acceleratorului……………………………………………………………42
2.4. Relația dintre venitul național de echilibru și venitul național
potențial…………………………………………………………………………………….44

2.4.1. Venitul național de echilibru de subocupare. Decalajul
deflaționist……………………………………………………………………………….44
2.4.2. Venitul național de echilibru de supraocupare. Decalajul
inflaționist………………………………………………………………………………..45
2.5 Întrebări recapitulative……………………………………………………………46
2.6 Teste…………………………………………………………………………………….46
2.7 Aplicații rezolvate…………………………………………………………………..48
2.8 Aplicații de rezolvat………………………………………………………………..49
Unitatea de învățare 3: ȘOMAJUL……………………………………………………..50
Obiective de studiu……………………………………………………………………50
Timp de lucru …………………………………………………………………………..50
Teme de verificare……………………………………………………………………50
3.1. Conceptul de șomaj și caracteristicile sale………………………………..50
3.2. Cauzele și formele șomajului…………………………………………………..53
3.3. Efectele social – economice ale șomajului. ……………………………….57
3.4 Întrebări recapitulative……………………………………………………………58
3.5 Teste…………………………………………………………………………………….59
3.6 Aplicații rezolvate…………………………………………………………………..60
3.7 Aplicații de rezolvat………………………………………………………………..60
Unitatea de învățare 4: BANII, BĂNCILE ȘI PIAȚA MONETARĂ………………..62
Obiective de studiu……………………………………………………………………62
Timp de lucru……………………………………………………………………………62
Teme de verificare……………………………………………………………………62
4.1. Geneza și evoluția banilor………………………………………………………62
4.2. Funcțiile banilor…………………………………………………………………….64
4.2.1. Funcția de calcul (de măsură) a valorii……………………………….65
4.2.2. Funcția de mijloc de schimb………………………………………………65
4.2.3. Funcția de mijloc de plată…………………………………………………65
4.2.4. Funcția de rezervă de valoare (de economisire, de rezervă)….66
4.3. Băncile și crearea de monedă…………………………………………………66
4.3.1. Originea și funcțiile băncilor………………………………………………66
4.3.2. Componentele sistemului bancar……………………………………….67
4.4. Piața monetară și echilibrul ei…………………………………………………68
4.4.1. Oferta de monedă……………………………………………………………68
4.4.1.1. Masa monetară………………………………………………………….69
4.4.1.2. Crearea de monedă. Multiplicatorul monetar…………………69
4.4.1.2. Multiplicatorul monedei bancare…………………………………..71

4.4.1.3. Multiplicatorul monetar……………………………………………….72
4.4.2. Cererea de monedă………………………………………………………….73
Mobilul tranzacției………………………………………………………………….74
Mobilul precauției…………………………………………………………………..74
Mobilul speculației………………………………………………………………….75
4.4.3. Echilibrul monetar și mecanismul de transmisie…………………..76
4.4.4. Determinarea și semnificația curbei LM………………………………77
4.5 Întrebări recapitulative……………………………………………………………79
4.6 Teste…………………………………………………………………………………….79
4.7 Aplicații rezolvate………………………………………………………………….80
4.8 Aplicații de rezolvat……………………………………………………………….81
Unitatea de învățare 5: PIAȚA FINANCIARĂ (A CAPITALULUI)………………..83
Obiective de studiu……………………………………………………………………83
Timp de lucru……………………………………………………………………………83
Teme de verificare……………………………………………………………………83
5.1. Obiectul pieței capitalului……………………………………………………….83
5.2. Conținutul pieței capitalului…………………………………………………….85
5.2.1. Componentele pieței capitalului…………………………………………85
5.2.2. Cererea de titluri financiare pe termen lung………………………..86
(1) Randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung…………………86
(2) Câștigul potențial al titlurilor financiare. ……………………………..88
(3) Riscul investițiilor în hârtii de valoare …………………………………88
(4) Lichiditatea titlurilor financiare pe termen lung ……………………89
5.2.3. Oferta de titluri financiare pe termen lung………………………….89
5.3. Instituțiile pieței capitalului. Bursa de valori……………………………..90
5.4 Întrebări recapitulative……………………………………………………………95
5.5 Teste…………………………………………………………………………………….95
5.6 Aplicații rezolvate…………………………………………………………………..96
5.7 Aplicații de rezolvat………………………………………………………………..97
Unitatea de învățare 6: INFLAȚIA………………………………………………………99
Obiective de studiu……………………………………………………………………99
Timp de lucru……………………………………………………………………………99
Teme de verificare……………………………………………………………………99
6.1. Concept și posibilități de cuantificare……………………………………….99
6.2.1. Conceptul de inflație………………………………………………………..99
6.2.2. Cuantificarea inflației……………………………………………………..100
6.2. Cauzele și tipurile inflației…………………………………………………….102

6.2.1. Inflația prin cerere………………………………………………………….102
6.2.2. Inflația prin costuri. Spirala inflaționistă……………………………103
6.2.3. Inflația monetară……………………………………………………………104
6.2.4. Inflația structurală………………………………………………………….106
6.2.5. Inflație importată……………………………………………………………106
6.3. Consecințele inflației……………………………………………………………107
6.4 Politici antiinflaționiste………………………………………………………….108
6.5 Întrebări recapitulative………………………………………………………….110
6.6 Teste…………………………………………………………………………………..110
6.7 Aplicații rezolvate…………………………………………………………………111
6.8 Aplicații de rezolvat………………………………………………………………112
Unitatea de învățare 7: POLITICI MACROECONOMICE………………………..113
Obiective de studiu………………………………………………………………….113
Timp de lucru………………………………………………………………………….113
Teme de verificare………………………………………………………………….113
7.1. Rolul statului în economie…………………………………………………….113
7.1.1. Ameliorarea eficienței alocării resurselor…………………………..114
7.1.2. Promovarea echității repartiției veniturilor………………………..114
7.1.3. Asigurarea creșterii macroeconomice și a stabilității…………..115
7.2. Politica economică: concept, conținut, tipologie………………………116
7.3. Politica bugetară………………………………………………………………….118
7.3.1. Bugetul de stat………………………………………………………………119
7.3.2. Politica bugetară și cererea agregată. Multiplicatorii fiscali….121
7.4. Politica monetară…………………………………………………………………125
7.4.1. Obiectivele politicii monetare…………………………………………..125
7.4.2. Instrumentele politicii monetare………………………………………126
7.4.2.1. Manevrarea taxei rescontului ……………………………………126
7.4.2.2. Politica de "open – market"………………………………………..127
7.4.2.3. Variația cotei rezervelor obligatorii……………………………..127
7.5. Folosirea modelului IS – LM în analiza efectelor politicilor bugetare și
monetare asupra economiei reale………………………………………………..129
7.5.1. Conținutul modelului IS – LM……………………………………………129
7.5.2. Analiza efectelor politicilor bugetare și monetare cu ajutorul
modelului IS – LM…………………………………………………………………….130
7.6 Întrebări recapitulative………………………………………………………….131
7.7 Teste…………………………………………………………………………………..132
7.8 Aplicații rezolvate…………………………………………………………………133

7.8 Aplicații de rezolvat………………………………………………………………134
Unitatea de învățare 8: CREȘTERE ȘI DEZVOLTARE ECONOMICĂ………..135
Obiective de studiu………………………………………………………………….135
Timp de lucru………………………………………………………………………….135
Teme de verificare………………………………………………………………….135
8.1. Creștere și dezvoltare: delimitări conceptuale…………………………135
8.2. Factorii și tipurile creșterii economice…………………………………….137
8.2.1. Factorii creșterii economice…………………………………………….137
1. Factorul uman………………………………………………………………….137
2. Factorul material………………………………………………………………138
3. Progresul tehnic……………………………………………………………….138
8.2.2. Tipurile cresterii economice…………………………………………….139
8.3. Fluctuațiile activității economice……………………………………………139
8.3.1. Ciclul economic și fazele sale…………………………………………..139
Cicluri lungi………………………………………………………………………….140
Ciclul scurt (Kitchin)……………………………………………………………..141
Ciclul decenal………………………………………………………………………141
8.4 Întrebări recapitulative………………………………………………………….142
8.5 Teste ………………………………………………………………………………….142
Unitatea de învățare 9: FLUXURILE ECONOMICE INTERNAȚIONALE……..144
Obiective de studiu………………………………………………………………….144
Timp de lucru………………………………………………………………………….144
Teme de verificare………………………………………………………………….144
9.1. Adâncirea interdependențelor dintre țări………………………………..144
9.2. Balanța comercială și de plăți externe……………………………………146
9.3. Cursul de schimb valutar………………………………………………………148
9.4 Întrebări recapitulative………………………………………………………….150
9.5 Teste…………………………………………………………………………………..150
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………….152

UNITATEA DE ÎNVĂ ȚARE 1: INTRODUCERE IN MACROECONOMIE
Obiective de studiu
Studierea acestui capitol asigură:
•cunoașterea locului macroeconomiei în știința economică;
•identificarea problemelor macroeconomice actuale;
•însușirea sectoarelor economiei naționale așa cum apar ele în
contabilitatea națională;
•înțelegerea elementelor definitorii ale circuitului economic și categoriile de
fluxuri economice;
•cunoașterea principiilor pe care se bazează măsurarea rezultatelor
macroeconomice prin sistemul conturilor naționale;
•înțelegerea conținutului principalilor indicatori macroeconomici.
Timp de lucru
– 2 h
Teme de verificare
TA 1.1 Probleme macroeconomice
TA 1.2 Circuitul economic
TA 1.3 Indicatori macroeconomici
1.1. Locul macroeconomiei în știința economică. Probleme macroeconomice
actuale
În timp ce microeconomia se ocupă de studiul comportamentului diferiților agenți
economici individuali: firme, lucrători, deținători de capital, menaje etc., având drept
obiectiv luarea deciziilor individuale, macroeconomia are ca domeniu de analiză
11

comportamentul unei economii naționale în ansamblul său, precum și relațiile pe care ea
le întreține cu alte economii naționale.
O caracteristică esențială a lumii contemporane o reprezintă accentuarea
interdependențelor dintre activitățile economice desfășurate de diferiți agenți economici
individuali. Deși aceste activități economice se desfășoară într-o mare varietate de
condiții economice, tehnico-științifice, politice, naturale etc., ele se derulează într-o
puternică unitate și interacțiune. Având în vedere acest fapt, macroeconomia își
propune drept obiectiv esențial să studieze economia ca un tot, problemele
sale teoretice și practice, privite din unghiul unor astfel de interdependențe ,
mai exact, din perspectiva agenților economici agregați. Ea nu pune accentul pe
înțelegerea detaliată a fenomenelor și proceselor economice (prețul unui produs în
raport cu cel al altui produs, producția unui bun în raport cu producția altuia etc.) ci pe
tabloul de ansamblu al economiei, se interesează, mai ales, de interacțiunea părților
sale componente, de modul cum ele se ajustează și se influențează unele pe altele.
Variabilele care interesează macroeconomia sunt producția și venitul național,
ocuparea și ne-ocuparea, consumul total, economiile totale, nivelul circulației monetare,
nivelul general al prețurilor etc. Toate acestea sunt denumite agregate economice .
"Un agregat economic este o abstractizare care este folosită pentru descrierea
unor aspecte concrete ale vieții economice "1. Printre cele mai importante noțiuni
abstracte la acest nivel amintim conceptul larg utilizat de producție națională – ce
reprezintă producția totală a unei economii naționale. Putem observa în mod direct
nivelul și evoluția prețurilor la diferite produse sau servicii, de exemplu la pâine, carne,
televizoare, transport în comun etc., dar niciodată nu delimităm direct "nivelul general al
prețurilor, ce de asemenea reprezintă un agregat economic de mare importanța în
evidențierea costului vieții.
Procesul prin care obiectele reale sunt combinate și sintetizate într-o
categorie macroeconomică este numit agregare . De exemplu, prin combinarea și
sintetizarea produselor și serviciilor create într-o economie națională obținem producția
națională.
Obiectivele macroeconomiei sunt următoarele2:
 determinarea principalelor agregate economice care să permită cunoașterea
activității agenților economici în ansamblul lor;
 studierea relațiilor dintre principalele agregate economice și punerea în evidență a
unor raporturi stabile intre acestea (de exemplu, relația dintre venit și consum, venit și
investiții etc.;
 analiza principalelor dezechilibre care pot să apară intre agregate: inflația,
șomajul, deficitul balanței de plăți etc., în vederea evidențierii cauzelor care le-au
determinat și stabilirii măsurilor pentru atenuarea sau înlăturarea lor;
 studierea modalităților de atingere a diferitelor obiective economice, care, țin de
domeniul politicii economice.
O problemă economică devine macroeconomică atunci când:
a) este rezultatul formării unei economii naționale;
b) privește interesele generale ale agenților dintr-o țâra;
c) impune măsuri concertate pentru încadrarea ei în limitele normale de
desfășurare.
Dintre problemele macroeconomice semnificative amintim:
· Asigurarea echilibrului , în dinamica sa, intre cerere și oferta globală , în
forma sa materială (starea de concordanță relativă intre volumul, structura și calitatea
producției, pe de o parte și nevoile de producție și consum final, pe de altă parte),
valorică (concordanța relativă intre diferitele structuri valorice ale rezultatelor
economice, intre acestea și eforturile depuse) și în unități de muncă (concordanța
relativă dintre cantitatea, structura și calitatea factorului uman și necesitățile economiei
de resurse de muncă);
1 Capanu I., Vagner P., Mitruț C., Sistemul conturilor naționale și agregate macroeconomice , All, București,
1994. p.12.
2 Ibidem , p.13.
12

· Creșterea economică – reprezintă sporirea capacității unei economii naționale de a
furniza în măsură crescândă diferitele bunuri economice necesare populației și agenților
economici. Rezultatele obținute pot fi măsurate prin intermediul unor indicatori sintetici,
semnificativi pentru aprecierea dinamicii economice a unei țări;
· Inflația – reprezintă o formă a dezechilibrului economic general care se
exteriorizează prin suprasaturarea arterelor circulației bănești cu o cantitate de bani de
hârtie și bani de credit, care depășește nevoile reale ale circulației mărfurilor și
serviciilor. Ea se reflectă atât în deprecierea banilor (reducerea puterii lor de
cumpărare), cât și în creșterea generalizată și necontrolată a prețurilor;
· Șomajul – este rezultatul sub-ocupării resurselor de muncă, respectiv persoane
lipsite de locuri de muncă și care sunt în căutarea acestora. El a devenit astăzi o
permanență, deși cu niveluri și sensuri diferite de evoluție pe țări și perioade;
· Ciclicitatea economică – în sensul că evoluția principalelor fenomene economice
se derulează într-o formă ondulatorie, trecând prin anumite faze, fiecare cu trăsături
distincte, dar care se condiționează reciproc, iar prin unitatea lor asigură premisele
continuității activității economice;
· Asigurarea unei balanțe comerciale și a unei balanțe de plăți externe
echilibrate. Acestea sunt instrumente economice folosite pentru evidența, analiza și
controlul fluxurilor externe ale unei țări, reflectând intensitatea și eficiența acestora.
· Politica macroeconomică – reprezintă acțiunea conștientă a puterii publice prin
care tinde să influențeze rezultatele de ansamblu ale economiei. Guvernul incasează
impozite, angajează cheltuieli, reglează masa monetară, rata dobânzii, cursul de schimb,
fixează obiective pentru producția unităților de stat etc.
Soluționarea respectivelor probleme se face in mod diferit in funcție de doctrina
economică acceptată in țara respectivă. Intr-un fel se vor soluționa aceste probleme in
sistemul de gândire neo-dirijist care pune in centrul atenției pârghiile cererii agregate și
in altfel in sistemul de gândire neoliberal – monetaristă ce plasează pe primul plan
pârghiile ofertei agregate.
TA 1.1:
1. Care sunt obiectivele macroeconomiei ?
2. Enumerați problemele macroeconomice semnificative.
Răspuns
1.2. Contabilitatea națională
Abordarea macroeconomică presupune determinarea unor mărimi care să permită
obținerea unei viziuni globale a economiei, a rezultatelor din economia națională în
ansamblul său. Aceasta se efectuează, în special, prin contabilitatea națională.
Extinderea sferei de aplicare a contabilității la nivelul economiei naționale a început
din prima jumătate a secolului XX sub influența directă a teoriei keynesiste – de
intervenție a statului în economie. Însă, sursele teoretice ale contabilității naționale sunt
mult mai vechi. În secolul al XVIII-lea François Quesnay în lucrarea sa "Tabloul economic"
a conceput prima abordare a circuitului economic, prin prezentarea circulației bogăției
13

între diferite "clase" ale societății. De la Adam Smith, Thomas R. Malthus, David Ricardo,
Karl Marx, contabilitatea națională a preluat "modelul de repartițiie" care să permită
asigurarea legăturii contabile între producție, pe de o parte, și distribuția veniturilor, pe
de altă parte. În secolul al XIX-lea aceste preocupări au fost neglijate, limitându-se la
unele calcule de venit național și bogăție națională, Interesul pentru alcătuirea unui
sistem al contabilității naționale care să ofere informații pentru fundamentarea politicii
economice a sporit ca urmare a creșterii intervenției statului în economie după criza din
1929 – 1933 și, mai ales, după cel de-al doilea război mondial. Fondatorii contabilității
naționale au fost doi discipoli ai lui J.M. Keynes, britanicii J. Meade si R. Stone care au
obținut Premiul Nobel pentru contribuțiile lor în acest domeniu. Încă din 1941 ei au
propus un model macrocontabil cu patru conturi: firme, gospodăriile populației (menaje),
administrație și restul lumii. În același an Jean Tinbergen a propus un alt sistem de
conturi naționale. În 1953 ONU a elaborat și publicat printr-un grup de experți sub
conducerea lui R. Stone, "Sistemul Contabilității Naționale și tabelele anexe". Treptat
s-au conturat două școli de teorie și practică macrocontabilă: școala franceză care,
pornind de la planificarea indicativă, a elaborat un sistem de conturi naționale mai
detaliate și școala anglo-saxonă, de inspirație liberală, ce s-a limitat la întocmirea unor
conturi naționale mai puțin detaliate.
În prezent contabilitatea națională reprezintă principalul sistem de evidență și
analiză macroeconomică utilizat în statistica internațională de majoritatea țărilor lumii,
mai ales cele cu economie de piață.
Contabilitatea națională descrie cifric activitatea economică, fluxurile materiale, de
venituri și financiare, care au loc în economie între diferiți agenți economici. Pentru a da
o imagine clară a economiei naționale ea trebuie să simplifice și să ordoneze faptele
economice, obținând în acest fel un ansamblu de mărimi omogene ce sunt evaluate și
prezentate în tabele, care în ansamblul lor formează un sistem de conturi ale economiei
naționale. Cu ajutorul lor se poate evalua rata de creștere economică, se pot urmări în
timp perioadele de expansiune sau recesiune, de inflație sau de stabilitate a prețurilor,
se realizează comparații ale structurilor și evoluției economiilor diferitelor țări.
Structura economică a unei țări este caracterizată pe baza fluxurilor economice
evidențiate în conturi de fluxuri cu obiecte reale (conturile de producție, consum,
formarea capitalului) și de fluxuri financiare (conturile de venituri și cheltuieli, finanțarea
capitalului). În contabilitatea națională fiecare agent economic este considerat o
unitate instituțională definită " ca un centru elementar de decizie economică ce
dispune de autonomie de decizie pentru exercitarea diverselor acte
economice "3 (o societate comercială, o școală, un spital etc.). Unitățile instituționale
care au un comportament economic similar sunt grupate în sectoare instituționale.
Comportamentul economic este dat de funcția sa principală, (producție sau consum) și
de natura și originea rezultatelor (de natură financiară sau de natură nefinanciară).
Contabilitatea națională franceză descompune economia natională în șase sectoare la
care se adaugă "restul lumii"5 (tabelul nr.1.).
 Sectorul societăți și cvasisocietăți nefinanciare grupează unitățile instituționale
rezidente a căror funcție economică principală este producția de bunuri și servicii
mărfuri nefinanciare (numit și sectorul întreprinderi) și cuprinde întreprinderi
publice, societăți cu capital privat și cvasisocietățile private (filiale aflate pe teritoriul
economiei naționale ale unor întreprinderi nerezidente).
 Sectorul instituții financiare – cuprinde unitățile instituționale rezidente care au ca
funcție principală finanțarea celorlalte sectoare (Banca Națională, băncile
comerciale, CEC, organisme de plasament al valorilor mobiliare, cooperative de
credit etc.).
 Sectorul întreprinderi de asigurări include unitățile instituționale ce au funcția
principală de asigurare, transformând riscurile individuale în colective, garantând
plata unei indemnizații în caz de realizare a riscului asigurat.
3 Ionașcu Ion, Contabilitate națională , Economica, București, 1995, p.18.
5
14

 Sectorul administrației publice include unitățile instituționale care au drept funcție
principală producerea de servicii nemarfare (care nu se vând pe piață) destinate
celorlalte sectoare sau efectuează operații de redistribuire a venitului național
(organele administrației centrale și locale, procuraturii și judecătorești, activitățile
publice de învățământ, sănătate, cultură, apărare, asigurări sociale de stat etc.).
 Sectorul administrației private regrupează organismele private fără scop lucrativ
care produc servicii nemarfare destinate gospodăriilor populației (culte religioase,
sindicate, partide politice, asociații științifice, culturale, sportive etc.).
 Sectorul menaje (gospodăriile populației) include unitățile instituționale care au ca
funcție principală consumul și, în cazul întreprinzătorilor individuali, producția de
bunuri și servicii nefinanciare.
 Sectorul "restul lumii" regrupează operațiunile desfășurate de unitățile instituționale
rezidente cu cele nerezidente.
Tabelul nr.1 Sectoarele economiei naționale
Producția de bunuri și servicii Consum
Mărfuri Nemărfuri
Nefinanciare Sectorul societăți și
cvasisocietăți
nefinanciare Sector administrații
publice
 Sectorul administrații
privateSectorul menaje
(gospodăriile
populației)
Financiare Sectorul instituții
financiare
 Sectorul
întreprinderi de
asigurări
Prezentarea tabloului a fost realizată după Claude Mouchet, Comptabilité nationale. Initiation pratique Hachete , 1990, p.8
Prin contabilitatea națională realitatea economică este reprezentată sub forma
circuitului economic.
Vom prezenta cel mai simplu circuit economic, ce descrie formarea simultană a
fluxurilor de bunuri și servicii (fluxuri reale) și a celor de venituri și cheltuieli (fluxuri
monetare). Modelul este simplificat. Printre altele se neglijează sectorul public,
posibilitatea de a realiza tranzacții cu celelalte țări, și situațiile când firmele nu vând
toată producția lor sau o vând altor unități economice și nu menajelor, când menajele nu
cheltuiesc în totalitate veniturile lor etc. Schematic, un asemenea circuit economic
aferent unei economii simplificate, se prezintă în fig.1.1.
Pe piața factorilor de producție se realizează echilibrul între oferta și cererea
acestora. Menajele dispun de factori de producție necesari desfășurării activității
economice. Ele posedă forță de muncă pe care o pun la dispoziția firmelor în schimbul
salariilor. Deși firmele par a deține ceilalți factori de producție (capital, pământ) aceștia
15

sunt posedați, în ultimă instanță, tot de menaje. Aceasta conduce la formarea unui flux
real (menajele oferă serviciile factorilor de producție firmelor, care ii utilizează pentru a
produce bunuri și servicii) în schimbul remunerării acestor factori, ceea ce determină
formarea unui flux monetar (menajele primesc veniturile factorilor de producție,
respectiv salariu, profit, rentă, ce reprezintă plăți efectuate de firme în schimbul utilizării
serviciilor acestor factori.
Pe piața bunurilor și serviciilor menajele utilizează veniturile lor (flux monetar)
pentru a cumpăra bunuri și servicii de la firme (flux real).
Prin urmare, între menaje și firme au loc următoarele tranzacții:
Menaje
 Posedă factori de producție ce îi oferă
firmelor
 Primesc venituri de la firme în schimbul
furnizării factorilor de producție
 Cheltuiesc veniturile obținute pentru a
obține bunuri și servicii produse de firmeFirme
 Utilizează factorii de producție oferiți de
menaje pentru a produce bunuri și servicii
 Remunerează menajele în schimbul utilizării
factorilor de producție
 Vând bunuri și servicii menajelor
Circuitul economic se descompune într-un circuit real (flux real sub formă de bunuri
și servicii exprimat în unități fizice sau convențional – constante) și, în sens invers,
într-un circuit monetar (flux monetar sub formă de cheltuieli și venituri).
În analiza acestui circuit s-a pornit de la ipoteza că menajele vor cheltui în totalitate
veniturile lor pentru consumul personal de bunuri și servicii. În realitate ele nu utilizează
integral aceste venituri numai în această direcție, o parte fiind economisită. Economiile
(E) reprezentând partea din venit, care nu este destinată menajelor sub formă de bunuri
și servicii de consum, ci investițiilor în vederea sporirii patrimoniului. Prin apariția
acestor fluxuri, respectiv V – C = E si V – C = I are loc modificarea patrimoniului de bunuri
de capital existent la începutul perioadei, antrenând sporirea potențialului productiv al
economiei (fig. 1.2.).
În economie au loc operațiuni de mobilizare, transferare și redistribuire a
disponibilităților financiare ce nu se realizează direct între firme și menaje, ci sunt
mijlocite de sectorul financiar – bancar.
În desfășurarea activităților economice intervin și administrațiile publice, care
exercită în principal funcția de redistribuire a veniturilor. Sectorul public încasează
impozite de la firme (Tf) și de la menaje (Tm) și efectuează transferări către firme
(subvenții – S) și catre menaje (Im). Aceste tranzacții sunt unilaterale (fig. 1.3.)
antrenând fluxuri într-un singur sens (fără primirea în schimb a unui contra serviciu).
16

Cheltuielile efectuate de administrația publică numite cheltuieli publice crează
pentru firme venituri care nu provin din cheltuieli efectuate de menaje. Pentru
gospodăriile familiale, ele crează venituri care nu provin din actrivitățile productive ale
firmelor.
Vom folosi următoarele notații:
•T – impozite incasate de administrația publică;
•G – cheltuieli publice efectuate pentru bunuri și servicii.
Firmele primesc venituri sub forma cheltuielilor de consum efectuate de menaje (C)
și cheltuieli efectuate de sectorul public în schimbul achiziționării de bunuri și servicii
(G).
Noile fluxuri care apar vor fi:
•pentru firme Y = C + i + G
•pentru menaje Y = C + S + T
În economie, în condiții de echilibru cheltuielile sunt egale cu veniturile, dar ele sunt
formate din cheltuieli de consum (C), cheltuieli pentru investiții ale firmei (I) și cheltuieli
guvernamentale pentru bunuri și servicii (G). C + I + G reprezintă valoarea bunurilor și
serviciilor produse în economie, respectiv outputul ei.
Fiecare țară, în desfășurarea activităților economice realizează și tranzacții cu
străinătatea, cele tipice sunt exportul de bunuri economice (Ex) care generează venituri
din export (Vex) și importul de bunuri economice (Im) care formează fluxuri de cheltuieli
în sens opus (Cim). Se presupune că exportul și importul sunt egale, ceea ce înseamnă
că nu au loc economii și nici transferuri de venituri din și către exterior (fig. 1.4.).
Luând în considerare și aceste elemente, relația dintre venituri și cheltuieli devine:
Y = C + i + G + Ex – I m
Dacă avem în vedere ca Y = C + S + T, vom obține:
I + G + Ex = S + T + I m sau,
(I – S) + (G – T) + (Ex – I m) = 0
17

unde: I – S – reprezintă excesul sau deficitul investițiilor față de economii; G – T –
reprezintă deficitul sau excedentul bugetar; Ex – I mp – reprezintă excedentul sau deficitul
balanței comerciale.
Deși aceste scheme prezintă o imagine simplificată a funcționării sistemului
economic, sunt relevate principalele interdependențe dintre componentele sale în cadrul
fluxului circular al activității economice la scară națională.
Deoarece banii reprezintă măsura comună a tuturor bunurilor economice,
contabilitatea natională neglijează fluxurile reale și reflectă circuitul fluxurilor monetare
ce îmbracă următoarele forme:
a) operațiuni privind bunurile și serviciile care descriu producția, schimbul și
utilizarea acestora pe sectoare sau ramuri;
b) operațiuni de repartiție care descriu procesele de repartizare a venitului național;
c) operațiuni financiare care descriu mișcările de capital, creanțe, împrumuturi,
depuneri spre economisire etc.
Întrucât "macrocontabilitatea cuantifică și înregistrează fluxurile valorice, aceasta
este prin excelență o contabilitate de flux"4.
Fluxul monetar se măsoară pentru un interval de timp (de obicei un an) și
evidențiază mișcarea între două momente a diferitelor mărimi
macroeconomice: producție, investiții, venituri, economii, consum final etc.
Totalitatea fluxurilor economice dintr-o economie formează circuitul
economic.
Circuitele prezentate arată că există trei modalități de a măsura nivelul activității
economice într-o economie:
a) prin determinarea volumului bunurilor și serviciilor produse;
b) prin determinarea nivelului veniturilor factorilor de producție, ce reprezintă
valoarea serviciilor acestora;
c)prin determinarea nivelului cheltuielilor consacrate cumpărării de bunuri și servicii.
Cum toate plățile sunt efectuate în schimbul transferurilor de resurse reale și cum
noi am presupus că toate veniturile sunt reutilizate pentru a cumpara resurse reale, se
obține aceeași evaluare a activității economice totale, fie că se determină valoarea
producției, nivelul veniturilor factorilor de producție sau cererea de bunuri și servicii.
Veniturile factorilor sunt egale cu cheltuielile menajelor (am presupus că tot venitul este
cheltuit), valoarea producției este echivalentă cu nivelul veniturilor menajelor. Prin
urmare, nivelul activității economice poate fi măsurat evaluând cererea totală, producția
totală sau veniturile totale; aceste trei metode furnizâd același rezultat.
Stocul reprezintă un flux ce așteaptă să fie pus în mișcare, adică un flux în stare de
rezervă, în timp ce fluxul furnizează o dimensiune temporală a realității economice,
evidențiind ce s-a întâmplat în decursul unei perioade date. Stocul redă o reprezentare a
acesteia la un moment dat. Cunoscând stocul inițial (S0) și stocul final (S1), prin
diferență se poate calcula variația acestuia (∆S):
ΔS S S= −1 0 (1.1.)
Fluxurile materiale, de venituri sau financiare, precum și stocurile de bunuri și valori
financiare grupate pe subiecți economici, pe categorii de bunuri, servicii, venituri și
cheltuieli sunt prezentate într-un tablou economic de ansamblu . Acesta este format
din conturi elaborate pe principiul contabil al dublei înregistrări. Fiecare cont
înregistrează, pe de o parte, resursele, iar pe de altă parte, utilizarea lor.
Sistemul contabilității nationale cuprinde 9 conturi macroeconomice. Fiecare
operațiune economică înscrisă în conturile sintetice și analitice se înregistrează de două
ori – odată în debit și a doua oară în credit.
Structura celor 9 conturi naționale este următoarea:
· Contul sintetic de bunuri (Contul 0) se elaborează numai pentru întreaga
economie și arată proveniența bunurilor economice și utilizarea lor;
 Contul 1 – Producție – se elaborează la nivelul sectorului și pe ansamblul
economiei. Prin el se sintetizează tranzacțiile ce caracterizează activitatea de producție
a tuturor agenților economici interni și reflectă legătura între producția de bunuri și
4 Ionașcu Ion, op.cit ..
18

servicii și consumul intermediar necesar pentru a obține această producție. Soldul său
este valoarea adăugată brută, ce măsoară contribuția sectorului instituțional la crearea
PIB.;
· Contul 2 – Crearea veniturilor – arată pentru fiecare sector și pentru întreaga
economie formarea venitului din activități economice și din patrimoniu;
· Contul 3 – Repartiția veniturilor – reflectă repartiția primară a valorii adăugate,
respectiv, distribuirea veniturilor generate de procesul de producție. Sintetizează pe
lângă veniturile factorilor create în interiorul țării și cele primite, respectiv plătite
străinătății, realizând trecerea de la calculul după conceptul de "intern", la calculul după
conceptul de "național";
· Contul 4 – Redistribuirea veniturilor -descrie repartiția secundară a venitului și
realizează trecerea de la venitul național la venitul disponibil, care se realizează prin
intermediul soldului transferurilor curente în raport cu străinătatea, impozite directe,
contribuții la asigurări sociale etc.;
· Contul 5 – Utilizarea venitului – este axat pe funcția de consum și arată modul în
care fiecare sector instituțional își repartizează venitul disponibil între consum final
(privat și public) și economisire;
· Contul 6 – Modificarea patrimoniului (acumulare) – sintetizează, pe de o
parte, economiile brute și transferurile de patrimoniu din străinătate, iar pe de altă
parte, componentele în care s-au concretizat aceste surse și soldul finanțării;
· Contul 7 – Finanțarea -evidențiază, pe ansamblul țării, modificările intervenite în
nivelul și structura creanțelor, global și pe componente;
· Contul 8 – Străinătatea (Restul lumii) – în care se reflectă toate tranzacțiile
agenților economici interni cu străinătatea, respectiv veniturile provenite din străinatate
și plățile către străinătate.
Bunurile și serviciile evidențiate în conturile naționale sunt evaluate la prețurile
factorilor de producție (când nu se includ impozitele indirecte) și la prețurile pieței (când
includ impozitele indirecte).
TA 1.2
1. Ce reprezint ă circuitul economic?
2. Prezentați conturile naționale?
Răspuns
1.3 Măsurarea rezultatelor macroeconomice. Indicatorii macroeconomici
sintetici
1.3.1. Măsurarea rezultatelor: funcții, sisteme de calcul, principii și
metode
19

Rezultatele activității la nivel de ansamblu al economiei naționale dintr-o perioadă
de timp determinată, de regulă un an, se reflectă cifric prin indicatori macroeconomici.
Măsurarea rezultatelor economice prin asemenea indicatori indeplinește o serie de
funcții esențiale :
a) Indicatorii macroeconomici au rolul de evidență statistică , prin care se
sintetizează informațiile privind rezultatele activităților dintr-o economie națională, intr-o
perioadă determinată, măsurând potențialul său economic;
b) Pentru agenții economici ei constituie punctul de plecare in luarea deciziilor
privind dimensiunea, structura și calitatea ofertei și cererii de bunuri economice viitoare,
și pe baza acestora atragerea și utilizarea factorilor de producție;
c) Pe baza lor se fac comparații internaționale , prin care se pun mai bine in
evidență valoarea performanțelor obținute pe plan național, nivelul de dezvoltare
economică atins de o țară și locul ei in economia mondială.
Măsurarea rezultatelor de ansamblu ale economiei naționale se bazează pe o
anumită teorie și concepție metodologică. Sub acest aspect s-au distins două sisteme:
sistemul conturilor naționale (SCN) – specific țărilor cu economie de piață și sistemul
producției materiale (SPM) folosit in țările cu economie centralizat – planificată.
a) Primul sistem se fundamentează pe teoria factorilor de producție elaborată de
către Jean Baptiste Say, conform căreia fiecare factor este recompensat in funcție de
contribuția sa la activitatea economică. Prin urmare, in calculul indicatorilor
macroeconomici se pornește de la veniturile factorilor de producție.
b) Cel de-al doilea sistem are la bază teoria muncii productive, conform căreia
munca depusă in sfera producției materiale, inclusiv in domeniul serviciilor de producție
crează bunuri economice, deci este productivă. Deși, intre timp, această teorie a
evoluat, in sensul lărgirii sferei de cuprindere a muncii productive, totuși, cele mai multe
dintre activitățile din domeniul serviciilor nemateriale (servicii de consum, servicii
publice etc.) sunt considerate in continuare neproductive. Indicatorii macroeconomici
calculați in cadrul acestui sistem (Produsul social, Venitul național etc.) au o sferă de
cuprindere mai mică față de cei calculați prin sistemul conturilor naționale. Sistemul
producției materiale a fost caracteristic fostelor țări socialiste și pe măsura tranziției lor
la economia de piață este inlocuit cu sistemul conturilor naționale, ai cărui indicatori
sunt urmarea evaluării tuturor bunurilor materiale și serviciilor materiale și nemateriale
obținute in activitatea economică intr-o perioadă dată (de regulă un an).
Măsurarea rezultatelor macroeconomice prin sistemul conturilor naționale se
bazează pe o serie de principii :
a) se evaluează ansamblul activității economice , activitatea productivă fiind
extinsă și asupra serviciilor nemateriale, legate de consumul populației și al
administrației de stat;
b) indicatorii sintetici de rezultate cuprind numai bunurile și serviciile care sunt
vândute pe piață . Drept urmare, ei nu includ bunurile și serviciile produse de menaje și
care nu sunt destinate vânzării, serviciile membrilor de familie pentru intreținerea
gospodăriei;
c) produsele și serviciile se includ in calcul numai in condițiile in care sunt urmarea
activității in intervalul de timp pentru care se determină respectivii indicatori. Nu sunt
luate in calcul bunurile și serviciile care reprezintă revânzări, când tranzacțiile sunt doar
o schimbare a titlului de proprietate;
d) rezultatele activităților economice măsoară numai valoarea bunurilor și
serviciilor pentru uz final , (cu excepția Produsului Global Brut). Pentru a se evita
inregistrările repetate, nu se include in calcul consumurile intermediare – adică bunurile
materiale și serviciile consumate in perioada respectivă in vederea producerii altor
bunuri materiale și servicii;
e) evaluarea rezultatelor făcându-se pornind de la veniturile factorilor de producție
antrenați in activitatea economică, nu include transferurile bănești care au loc
intre agenții economici sub forma pensiilor, ajutoarelor de șomaj, burse, alocații de la
guvern etc. care nu sunt insoțite de un flux invers de bunuri materiale și servicii;
f) delimitarea rezultatelor in funcție de teritoriul pe care-și desfășoară
activitatea agenții economici . Însumarea rezultatelor activității tuturor agenților
20

economici din interiorul țării conduce la obținerea produsului sau venitului intern. Dacă
se elimină rezultatele agenților economici străini de pe teritoriul țării pentru care se face
calculul și se adaugă rezultatele agenților naționali care iși desfășoară activitatea in
afara țării, rezultă indicatori care evidențiază produsul sau venitul național.
g) In funcție de sistemul de evidență și de măsurare utilizat , rezultatele
macroeconomice se exprimă prin indicatori economici in formă brută (se includ alocațiile
pentru consumul capitalului fix) și netă (nu se includ alocațiile pentru consumul
capitalului fix).
Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice determinați prin sistemul
conturilor naționale pot fi calculați prin trei metode:
a) metoda de producție – prin care are loc agregarea produselor și serviciilor finale
obținute de agenții economici in perioada de calcul (de regulă un an). Prin această
metodă, din valoarea totală a producției se elimină consumul intermediar, iar in cazul
indicatorilor in formă netă se exclud și alocațiile pentru consumul capitalului fix;
b) metoda utilizării producției finale – ce constă in agregarea cheltuielilor totale
ale agenților economici cu bunuri materiale și servicii ce compun producția finală. Se
însumează cheltuielile menajelor pentru bunuri materiale și servicii de consum,
cheltuielile publice pentru bunuri materiale și servicii, cheltuieli pentru bunuri de
investiții și exportul net (diferența dintre export și import);
c) metoda costurilor sau valorii adăugate – prin care se însumează elementele
care reflectă compensarea factorilor de producție (salariu, profit, dobândă, rentă etc.),
alocațiile pentru consumul de capital fix (forma brută a indicatorilor) și impozitele
indirecte (cu excepția venitului național).
1.3.2. Indicatorii macroeconomici
Pe baza informațiilor oferite de contabilitatea națională, se calculează, in principal,
următorii indicatori sintetici ce reflectă rezultatele macroeconomice.
· Produsul global brut (PGB) – ce exprimă valoarea totală de piață a bunurilor
materiale și serviciilor obținute intr-o anumită perioadă, de regulă, un an. Se calculează
ca sumă a producției brute de bunuri materiale și servicii realizate de toate sectoarele
naționale, cu sau fără caracter de marfă, intr-o perioadă de timp (de regulă un an).
PGB PG PF Ci
in
i i
in
in
= = +
= = =∑ ∑ ∑
1 1 1 (1.2.)
unde: PGB – produsul global brut
PGi – produsul global realizat in fiecare sector de activitate
PFi – produsul final realizat in fiecare sector de activitate
Ci – consumul intermediar din fiecare sector de activitate
i = numărul de sectoare economice.
PGB cuprinde o serie de inregistrări repetate, incluzându-se și valoarea bunurilor
materiale și serviciilor primite de la alți producători și folosite pentru producerea de noi
bunuri economice (consumul intermediar – respectiv materii prime, materiale, energie,
semifabricate etc.).
 Produsul intern brut (PIB) – exprimă valoarea brută de piață a bunurilor
economice finale produse in interiorul unei țări intr-o anumită perioadă, de regulă, un
an, de către agenții economici autohtoni și străini. Baza de calcul a acestui indicator o
constituie valoarea adăugată brută a agenților economici interni sau cheltuielile
efectuate in economie pentru bunuri finale. Atributul de brut provine de la faptul că se
cuprind și alocațiile pentru consumul de capital fix (amortizarea). Sunt avute in vedere
numai produsele și serviciile finale, adică ajunse, in cadrul acelei perioade, in ultimul
stadiu al circuitului economic. Prin urmare, el se determină pornind de la PGB din care se
scade consumul intermediar:
21

PIB PGB Ci = − (1.3.)
unde: PIB – produsul intern brut; C i – consumul intermediar.
PIB este evaluat la prețurile pieței.
Bunurile materiale și serviciile finale cuprinse in acest indicator sunt destinate
consumului personal, consumului public, formării brute a capitalului (înlocuirea și
creșterea capitalului fix și variația stocurilor) și exportului net:
) (I E FBK C C PIBpubper − + + + = (1.4.)
unde: C per – consum personal privat; C pub.- consum public (guvernamental); FBK –
formarea brută a capitalului fix și variația stocurilor; E – exportul; I – importul.
· Produsul intern net (PIN) exprimă valoarea adăugată netă de piață a bunurilor
materiale și serviciilor finale produse de agenții economici autohtoni și străini in
interiorul unei țări, intr-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Se determină prin
scăderea din PIB a consumului de capital fix (amortizarea):
PIN PIB CCF= − (1.5.)
unde: PIN – produsul intern net; CCF – consumul capitalului fix.
· Produsul național brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor
bunurilor materiale și serviciilor finale obținute de către agenții economici autohtoni care
acționează atât in interiorul țării cât și in afara teritoriului național, intr-o perioadă de
timp determinată, de regulă, un an. Se determină pornind de la mărimea PIB la prețurile
pieței la care se adaugă valoarea adăugată brută a agenților economici autohtoni din
străinătate la prețurile pieței (Vaas) și se scade valoarea adăugată brută a agenților
economici străini in interiorul țării la prețurile pieței (Vasi):
PNB PIB Vaas Vasi= + − (1.6.)
PNB mai poate fi determinat prin corectarea PIB cu veniturile nete primite de la
restul lumii: PNB = PIB la prețurile pieței + remunerațiile salariale primite de la restul
lumii – remunerațiile salariale vărsate restului lumii + veniturile proprietății și ale
întreprinderilor primite de la restul lumii – veniturile proprietății și ale întreprinderilor
vărsate restului lumii.
Mărimea PNB poate fi mai mare sau mai mică decât cea a PIB in funcție de soldul
(pozitiv sau negativ) dintre PIB-ul creat de agenții economici autohtoni in străinătate și
PIB-ul creat de agenții economici străini in interiorul țării. Dacă soldul este pozitiv, atunci
PNB este mai mare decât PIB și invers. O diferență semnificativă intre PIB și PNB poate fi
întâlnită, mai ales, in cazul țărilor in curs de dezvoltare supuse fenomenului de migrație
a forței de muncă sau aflate sub impactul firmelor multinaționale care repatriază profitul
in țările lor de origine.
Exprimând rezultatele activității agenților economici ai unei țări, indiferent dacă iși
desfășoară activitatea in granițele naționale sau in afara acestora, PNB este indicatorul
care măsoară cel mai bine potențialul economic al unei țări și, prin urmare, cel mai
folosit in comparațiile internaționale.
Calculat pe baza prețurilor curente dintr-un an este denumit PNB nominal, iar pe
baza prețurilor comparabile (ale unui an dat) este denumit PNB real. Prin raportarea
acestora se obține deflatorul PNB , ce reliefează modificările intervenite in nivelul
prețurilor sau in puterea de cumpărare a banilor.
Deflatorul PNB=PNB nominal
PNB real (1.7.)
PNB ca producție finală națională la prețurile pieței, exprimă sintetic oferta
națională , privit sub aspectul cheltuielilor totale ale națiunii pentru bunuri și servicii
acesta reprezintă cererea agregată.
· Produsul național net (PNN) exprimă valoarea adăugată netă a bunurilor
materiale și serviciilor finale obținute de agenții economici autohtoni, in țară sau in afara
teritoriului național, într-o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se determină
prin scăderea din PNB a consumului de capital fix.
PNN PNB CCF= − (1.8.)
Dacă PNN este determinat prin utilizarea prețurilor factorilor de producție, atunci el
reflectă venitul național.
22

· Venitul național (VN) reprezintă mărimea agregată a veniturilor obținute de
către proprietarii factorilor de producție, ca recompensă pentru aportul acestora la
producerea bunurilor materiale și serviciilor. El exprimă atât veniturile din muncă (salarii
și contribuții), cât și cele din proprietate (dobânzi, dividende, rente, chirii etc.). Exprimat
la prețurile pieței, venitul național se determină pornind de la PNB evaluat la prețurile
pieței din care se scade consumul de capital fix.
VN PNB CCFpp pp= − (1.9.)
unde: VN pp – venitul național la prețurile pieței; PNB pp – produsul național brut la
prețurile pieței.
Exprimat la prețurile factorilor de producție, venitul național se determină pornind
de la venitul național evaluat la prețurile pieței din care se scad impozitele indirecte
nete.
VN VN Ipf pp in= − (1.10.)
unde: VN pf – venitul național la prețurile factorilor de producție; I in – impozitele indirecte
nete. Dar,
I I Sin i= − (1.11.)
unde: I i – impozite indirecte; S – subvențiile de exploatare;
sau:
VN PNB CCE I Spf pp i = − − + (1.12.)
De mărimea și dinamica venitului național depinde volumul și dinamica cererii finale
de bunuri materiale și servicii de consum, precum și cea de bunuri de investiții.
Dacă la venitul național se adaugă transferurile nete ale restului lumii se obține
venitul național disponibil :
VN VN Td nr= + (1.13.)
unde: VN d – venitul național disponibil; T nr – transferurile nete ale restului lumii.
Însă, pe fiecare individ îl va interesa venitul personal de care el va dispune pentru a
face față nevoilor sale. Venitul personal se determină pornind de la venitul național
din care se scad veniturile care nu revin menajelor (așa cum sunt profiturile nedistribuite
de societățile comerciale, impozitele asupra acestora, cotizații pe care societățile
comerciale le plătesc pentru asigurări sociale, etc. și se adaugă transferurile statului
spre menaje sub formă de pensii, indemnizații de șomaj, ajutoare, burse etc.
V VN P I CAS Tp rnd prnd s = − − − + (1.14.)
unde: V p – venitul personal; P rnd – profituri nedistribuite de societățile comerciale; I prnd
– impozitele asupra profiturilor nedistribuite de societățile comerciale; CAS – cotizații
pentru asigurări sociale plătite de societățile comerciale; T s – transferuri ale statului spre
menaje.
Venitul personal disponibil se determină pornind de la venitul personal din care
se scad impozitele directe asupra veniturilor personale.
V V Ipd p dvp= − (1.15.)
unde: V pd – venitul personal disponibil; I dvp – impozitele directe asupra veniturilor
personale.
Venitul personal disponibil reflectă veniturile menajelor care pot fi utilizate pentru
procurarea de bunuri materiale și servicii necesare satisfacerii nevoilor de viață și
funcționării societății (consum) și pentru economisire.
TA 1.3:
1. Care sunt principiile ce stau la baza măsurării rezultatelor macroeconomice
prin sistemul conturilor naționale?
2. Care este structura indicatorilor macroeconomici sintetici?
23

Răspuns
1.4 Întrebări recapitulative
1. Ce studiază macroeconomia?
2. Prin ce metode se pot determina rezultatele macroeconomice?
3. Sisteme de calcul al rezultatelor macroeconomice.
4. Cum se determină Produsul Intern Brut?
1.5 Teste
1. Principalele obiective ale macroeconomiei sunt:
a) determinarea principalelor agregate economice;
b) studierea relațiilor dintre principalele agregate economice;
c) studiul sistemelor de piețe;
d) formarea prețurilor pe sistemul de piețe;
e) analiza dezechilibrelor dintre agregatele economice.
2. Un agregat economic reprezintă:
a) o abstractizare care este folosită pentru descrierea unor aspecte concrete
ale vieții economice;
b) un indicator macroeconomic cum ar fi producția și venitul național,
consumul, economiile, nivelul general al prețurilor etc.;
c) o variabilă economică;
d) procesul prin care obiectele reale sunt combinate și sintetizate.
.
3. Sistemul conturilor naționale :
a) este folosit in țările cu economie centralizată;
b) este folosit in țările cu economie de piață;
c) se bazează pe teoria muncii productive;
d) se bazează pe teoria obiectivă a valorii.
4. Sistemul producției materiale :
a) se bazează pe teoria subiectivă a valorii;
b) se bazează pe teoria muncii productive;
c) este folosit numai de țările cu economie de piață;
d) se bazează pe teoria factorilor de producție.
5. Produsul global brut exprimă :
a) valoarea brută de piață a bunurilor economice finale;
b) valoarea adăugată brută a bunurilor economice create de agenții
economici naționali;
c) valoarea totală a bunurilor economice obținute intr-o anumită perioadă;
24

d) valoarea brută de piață a bunurilor economice finale obținute de agenții
economici in interiorul unei țări.
6. Produsul intern brut se calculează :
a) ca sumă intre produsul intern net și consumul final;
b) ca sumă intre produsul intern net și amortizare;
c) ca diferență intre produsul global brut și consumul intermediar;
d) ca diferență intre produsul global brut și consumul final.
7. Produsul național brut se calculează :
a) ca diferență intre produsul global brut și amortizare;
b) ca diferență intre produsul global brut și consumul de capital fix;
c) ca diferență intre produsul global brut și consumul intermediar;
d) ca diferență intre produsul global brut și consumul final.
8. Produsul național net se calculează :
a) ca sumă dintre produsul național brut și amortizare;
b) ca sumă dintre produsul național brut și consumul de capital fix;
c) ca diferență dintre produsul intern brut și amortizare;
a) ca diferență dintre produsul național brut și consumul de capital fix.
9. Venitul național reprezintă :
a) mărimea agregată atât a veniturilor din muncă cât și a celor din
proprietate;
b) mărimea agregată a veniturilor obținute de către proprietarii factorilor de
producție;
c) mărimea agregată a bunurilor economice produse de agenții naționali
intr-un an;
d) bunurile și serviciile destinate consumului intr-o țară.
10. Venitul național disponibil se determină prin:
a) adăugarea la venitul național a transferurilor nete ale restului lumii;
b) adăugarea la venitul național a consumurilor intermediare;
c) adăugarea la venitul național a amortizării;
d) adăugarea la venitul național a subvențiilor de exploatare.
11. Venitul personal se determină pornind de la venitul național :
a) la care se adaugă veniturile ce nu revin menajelor și se scad transferurile
statului spre menaje;
b) din care se scad transferurile statului spre menaje;
c) din care se scad veniturile ce nu revin menajelor și se adăugă
transferurilor statului spre menaje;
d) din care se scad numai veniturile ce nu revin menajelor.
12. Diferența intre venitul național in prețurile pieței și venitul național in
prețurile factorilor reprezintă:
a) impozitele indirecte;
b) impozitele indirecte nete;
c) subvențiile de exploatare;
d) consumul capitalului fix.
Răspunsuri și comentarii la testele de evaluare, întrebări și testele grilă →
se face prin accesarea și consultarea pe platforma media.
25

1.6 Aplicații rezolvate
1. Consumul final anual privat de bunuri și servicii reprezintă 2000 u.m.,
formarea brută a capitalului fix este egală cu 600 u.m., variația stocurilor este
de 300 u.m., balanța comercială înregistrează un excedent de 200 u.m.,
consumul de capital fix reprezintă 400 u.m., produsul global brut este egal cu
9000 u.m., din care consumul intermediar reprezintă 60%. In aceste condiții :
a) consumul final guvernamental este egal cu 500 u.m.;
b) produsul intern net este egal cu 3000 u.m.;
c) investiția netă este egală cu 200 u.m.;
d) consumul total final de bunuri și servicii este egal cu 2800 u.m.
Rezolvare
PGB – C i = PIB → PIB = 9000-5400=3600
Ci= 60% 9000 = 5400
PIN = PIB – CCF = 3600 – 400 = 3200
PIB = C per+ C pub + FBK + [E-M]
3600 = 2000 + C pub+(600+300)+200 → C pub = 500
In=IB – CCF = (600+300) – 400 = 500
2. Produsul global brut este egal cu 1200 u.m.. Consumul de capital fix este
egal cu 180 u.m. Consumul intermediar reprezintă 60% din produsul intern
brut. Formarea brută a capitalului este egală cu 200 u.m. Consumul personal
privat este de două ori mai mare decât consumul public, iar deficitul balanței
comerciale este egal cu 50 u.m. In aceste condiții :
a) Produsul intern brut este egal cu 480 u.m.;
b) Produsul intern brut este egal cu 750 u.m.;
c) Consumul personal privat este egal cu 400 u.m.;
d) Investiția netă este egală cu 220 u.m..
Rezolvare
PGB = PIB + CI → 1200=PIB + 60%PIB→PIB=750
PIB = C per+C pub+FBK+(E-M)
750=2C pub+C pub+200-50→C pub=200
Cper=2C pub=2 * 200 = 400
In=IB-CCF = 200-180=20
1.7 Aplicații de rezolvat
1. PNB calculat pe baza prețurilor comparabile este egal cu 200 milioane
u.m. Același PNB calculat pe baza prețurilor curente este egal cu 300 milioane
u.m. De aici rezultă că :
a) deflatorul PNB este 1,5;
b) deflatorul PNB este 0,66;
c) puterea de cumpărare a banilor s-a modificat in sensul creșterii ei;
d) nivelul general al prețurilor a crescut cu 50%.
2. PNB exprimat in prețurile factorilor este egal cu 800 u.m.. Impozitele
indirecte reprezintă 200 u.m.. Consumul de capital fix este egal cu 300 u.m.. In
aceste condiții, venitul național exprimat in prețurile pieței :
a) este egal cu 700 u.m.;
26

b) este egal cu 500 u.m.;
c) este egal cu 1300 u.m.;
d) nu se poate determina.
3. Intr-o economie națională venitul național este egal cu 10.000 u.m.,
profiturile nedistribuite de societățile comerciale reprezintă 1000 u.m.,
impozitele asupra acestor profituri nedistribuite reprezintă 300 u.m. cotizațiile
plătite de către societățile comerciale pentru asigurări sociale reprezintă 2000
u.m., iar indemnizațiile pentru șomaj, ajutoare, burse etc. însumează 1500
u.m. Dacă transferurile nete ale restului lumii reprezintă 1700 u.m., iar
impozitele directe se ridică la 700 u.m., atunci :
a) venitul personal este egal cu 9200 u.m.;
b) venitul personal disponibil este egal cu 7500 u.m.;
c) venitul național disponibil este egal cu 11700 u.m.;
d) venitul personal este egal cu 8200 u.m.
4. PNB exprimat in prețurile factorilor este egal cu 500 u.m.. Impozitele
indirecte reprezintă 100 u.m.. Consumul de capital fix este de 150 u.m., iar
subvențiile de exploatare reprezintă 50 u.m. In aceste condiții, venitul național
exprimat in prețuri ale factorilor :
a) este egal cu 400 u.m.;
b) este egal cu 350 u.m.;
c) este egal cu 300 u.m.;
d) nu se poate calcula.
Rezultatele la aplicații vor fi discutate la întâlnirile tutoriale.
27

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2: VENIT, CONSUM, ECONOMII ȘI INVESTIȚII
Obiective de studiu
După studierea acestui capitol:
•veți cunoaște venitul național și destinațiile sale;
•veți putea înțelege consumul și determinanții săi;
•veți putea analiza economisirea, investițiile și factorii lor determinanți;
•veți putea determina venitul național de echilibru;
•veți înțelege relațiile între venit, consum și investiții, respectiv
multiplicatorul investiției și acceleratorul.
Timp de lucru
– 5 h
Teme de verificare :
TA 2.1 Destinațiile Venitului Național
TA 2.2 Venitul Național de echilibru
TA 2.3 Multiplicatorul și acceleratorul
TA 2.4 Relația Venit Național de echilibru – Venit Național potențial
2.1. Venitul național și destinațiile sale
Atunci când vorbim despre venit național , îl putem accepta în cel puțin două
ipostaze:
•ca sumă a tuturor veniturilor pe care le obțin agenții economici
într-o anumită perioadă de timp, de regulă, un an;
•ca produs național real, constând în ansamblul bunurilor și
serviciilor create de agenții economici naționali într-o anumită perioadă ,
care, în esență, sunt destinate fie consumului curent, pentru satisfacerea
numeroaselor trebuințe, fie investițiilor care vor influența decisiv consumul
viitor.
În modelul cel mai simplificat, acela al unei economii naționale închise și fără
guvern, venitul ( Y) este utilizat pentru consum ( C) și pentru investiții ( I). Deci,
28

Y = C + I (2.1.)
Pe de altă parte, ceea ce rămâne din venit după ce se scad cheltuielile de consum
reprezintă economisirea (S). Putem scrie, deci,
Y = C + S (2.2.)
Deci, C + S = C + I , de unde rezultă condiția esențială a echilibrului macroeconomic
în modelul simplificat:
S = I (2.3.)
Dezvoltând modelul simplificat prin luarea în considerare a prezenței statului, a
guvernului, o altă destinație a venitului național o vor constitui cheltuielile
guvernamentale (G). Acestea reprezintă, de fapt, consumul guvernamental, mai corect
consumul public, realizat de instituțiile statului pentru îndeplinirea funcțiilor sale
constituționale. În acest caz,
Y = C + I + G. (2.4.)
Dacă dezvoltăm modelul pe exemplul unei economii deschise, în care intervin
relațiile economice cu străinătatea sub forma exportului (E) și importului (N), o altă
destinație a venitului național o va constitui exportul net (H), egal cu export minus
import.
Astfel, în final,
Y = C + I + G + H. (2.5.)
În această ecuație, Y reprezintă de fapt oferta agregată, producția națională de
bunuri și servicii, iar membrul drept reprezintă cererea agregată, formată din cerere
pentru consum personal sau guvernamental de bunuri și servicii, cererea de bunuri de
capital pentru investiții, de asemenea personale și guvernamentale, și ieșirile nete în
raporturile cu străinătatea, ca diferență algebrică între export și import.
2.1.1. Consumul și determinanții săi
Consumul, ca act final al activității economice, reprezintă folosirea
bunurilor economice de către populație și administrație, în scopul satisfacerii
trebuințelor personale și colective . Pentru a fi realizat, o parte din veniturile totale
sunt destinate cumpărării de bunuri de consum și achiziționării de servicii. De aici
rezultă că mărimea consumului depinde de nivelul venitului.
Consumul se poate clasifica în mai multe categorii, în funcție de anumite criterii.
Astfel, după obiectul consumului , distingem:
•consum material;
•consum nematerial sau consum de servicii.
În funcție de durata consumului , distingem :
•consum de folosință curentă ;
•consum de bunuri de folosință îndelungată.
În funcție de sursa bunurilor și serviciilor consumate , distingem:
•consum de bunuri marfare (de bunuri și servicii procurate pe
piață) ;
29

•autoconsum.
În analiza consumului ca mărime globală agregată se folosesc două instrumente:
înclinația medie spre consum și înclinația marginală spre consum.
Înclinația medie spre consum (c), numită și rata consumului , reprezintă relația
fundamentală între mărimea consumului și mărimea venitului, calculându-se ca un
raport între consumul total (C) și venitul total (Y).
YCc= (2.6.)
Ea reprezintă cât este destinat consumului dintr-o unitate de venit.
Înclinația marginală spre consum (c) exprimă legătura funcțională dintre
variația venitului ( ΔY)
și variația cheltuielilor de consum ( ΔC),
reprezentând creșterea
consumului la o creștere cu o unitate a venitului și calculându-se ca raport între variația
consumului ( ΔC)
și variația venitului (ΔY) :
YCcΔΔ=' (2.7.)
Astfel, dacă într-o anumită perioadă venitul (Y) a fost de 2000 unități monetare
(u.m.), iar consumul a fost de 1600 u.m., înclinația medie spre consum (c) a fost :
8 , 020001600= = =YCc
Aceasta înseamnă că, în medie, din fiecare unitate monetară de venit, colectivitatea
respectivă a consumat 0,8 u.m.
Dacă în perioada următoare venitul crește la 2500 u.m., iar consumul sporește și el,
la 1920 u.m., înclinația marginală spre consum (c’) este:
64 , 0500320
2000 25001600 1920'
0 10 1= =−−=−−=ΔΔ=Y YC C
YCc
Aceasta înseamnă că din fiecare unitate monetară de spor de venit 0,64 au fost
destinate creșterii consumului.
Ca urmare a faptului ca înclinația marginală spre consum este mai mică decât
înclinația medie spre consum din perioada anterioară, în perioada curentă rata
consumului (înclinația medie spre consum) este mai mică. Într-adevăr,
768 , 025001920
11
1 = = =YCC
J.M. Keynes considera că între consum și venit există o relație funcțională pe care a
denumit-o lege psihologică fundamentală , conform căreia, de regulă și în medie,
odată cu creșterea venitului, crește și consumul, dar într-o proporție mai mică. Aceasta
înseamnă că la o creștere a venitului cu (ΔY) a
re loc și o sporire a consumului cu (ΔC)
,
astfel încât
0 0CC
YYΔ<Δ
. De aici rezultă că înclinația marginală spre consum (c’) este o
mărime pozitivă și subunitară: 0<c’<1.
Printre determinanții consumului putem aminti o serie de factori obiectivi și
subiectivi, cum ar fi :
· factori obiectivi :
a) mărimea salariilor, pensiilor și altor forme de venituri personale care constituie
împreună ceea ce Paul Samuelson numește venitul curent disponibi l.
b) nivelul prețurilor și dinamica lor din fiecare perioadă, care determină de fapt
venitul real disponibil.
30

c) mărimea impozitelor directe și indirecte și mai ales modificarea politicii fiscale
care poate mări sau diminua venitul net disponibil;
d) nivelul ratei dobânzii care poate încuraja sau descuraja creditul de consum ;
e) modificarea anticipărilor privind raportul dintre venitul actual și nivelul viitor al
acestuia;
f) modificări neprevăzute ale valorii capitalului datorate schimbării prețurilor sau
dobânzilor și neluate în considerare în calculele de previzionare a venitului;
g) câștigurile sau pierderile accidentale;
h) avuția și alte influențe. Este evident că persoanele care dispun de o avere mai
mare vor consuma mai mult, fapt denumit efectul de avuție .
· factorii subiectivi , care se referă la inclinații psihologice, se prezintă sub forma
unor mobiluri cum ar fi cele enumerate de J.M. Keynes în Teoria sa generală1 :
a) dorința oamenilor de a crea o rezervă pentru situații neprevăzute;
b) de a se asigura în vederea unui raport viitor nefavorabil scontat între venitul și
trebuințele individului și ale familiei sale determinate de îmbătrânire, de studiile
membrilor de familie sau de întreținerea unor persoane dependente ;
c) de a putea beneficia de dobânzi și de sporuri de valoare;
d) de a putea majora treptat cheltuielile pentru ridicarea standardului de viață;
e) de a avea o senzație de independență și libertate;
f) de a asigura o masă de manevră pentru punerea în aplicare a unor proiecte
speculative sau comerciale;
g) de a lăsa averea moștenitorilor;
h) de a-și satisface, pur și simplu, zgârcenia.
Aceste mobiluri privesc prudența, prevederea, setea de propășire, independența,
spiritul de afaceri, mândria și avariția.
Dintre toți acești factori obiectivi și subiectivi, influența decisivă o are, desigur,
mărimea venitului. Relația funcțională, cauzală, de dependență a consumului de
mărimea venitului este evidențiată de funcția macroeconomică a consumului .
Aceasta poate fi formulată în trei variante :
c) atunci când înclinația medie spre consum este considerată identică cu
înclinația marginală spre consum, funcția consumului se prezintă ca o relație
liniară de forma :
Y c C⋅ = (2.8.)
Reprezentarea grafică a acestei funcții este o dreaptă ce pornește din originea
axelor de coordonate, având panta pozitivă egală, cu c.
1Keynes, J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor , Editura științifică, București,
1971, p.135
31

Panta dreptei este c.
b) atunci când înclinația marginală spre consum este presupusă constantă, iar
înclinația medie spre consum este variabilă, funcția consumului este de forma:
Y c C C⋅ + =0 (2.9.)
unde C0 este consumul minim necesar – o mărime independentă de venit.
Și aici panta dreptei consumului este c, înclinația marginală spre consum, o
constantă.
c) o funcție concavă de forma C = f(Y), atunci când atât înclinația medie spre
consum cât și înclinația marginală spre consum sunt variabile.
2.1.2. Economisirea
În cea mai simplă definiție , economisirea (S) reprezintă surplusul de venit (Y)
peste cheltuielile de consum (C) :
C Y S− = (2.10.)
Aceasta este economisirea netă . Dacă la economisirea netă se adaugă
amortizarea, ca expresie monetară a consumului de capital fix, se obține economisirea
brută .
32

La fel ca și în cazul consumului, între economisire și venit există o legătură
funcțională exprimată, și ea, prin două concepte : înclinația medie spre economisire (s)
și înclinația marginală spre economisire (s’). Înclinația medie spre economisire,
numită și rata economisirii (s), reprezintă mărimea economisirii realizate la o unitate de
venit și se calculează ca raport între volumul total al economisirii și mărimea venitului
național :
s = S / Y (2.11.)
Înclinația marginală spre economisire (s’) reprezintă variația mărimii
economiilor realizată la o variație a venitului cu o unitate, calculându-se ca raport între
variația mărimii economisirii ( ΔS)
și variația venitului ( ΔY) :
s’
= ΔS / ΔY (2.12.)
Consecință a aceleiași « Legi psihologice fundamentale” elaborate de J.M.Keynes,
proporția creșterii economisirii devansează proporția creșterii venitului.
Din relația Y = C + S , împărțită la Y, rezultă : 1 = C / Y + S / Y , adică
1 = c + s (2.13)
La fel, din relația ΔY
= ΔC
+ ΔS,
împărțită la ΔY,
rezultă : 1 = ΔC
/ ΔY
+ ΔS
/ ΔY,
ad
ică :
1 = c’ + s’ (2.14.)
Se observă, deci, că c și s, respectiv c’ și s’ sunt mărimi complementare. Pe baza
exemplului numeric de mai sus putem determina și înclinația medie spre economisire (s)
sau înclinația marginală spre economisire:
; ; ' ; 2 , 020001600 2000
0 1S S SYSsYC Y
YSs − = ΔΔΔ= =−=−= =
36 , 0500180
500400 580' ; 580 1920 25001 = =−= = − =s S .
Aici, fiindcă înclinația marginală spre economisire este mai mare decât rata
economisirii din perioada inițială, inclinația medie spre economisire din a doua perioadă
va fi mai mare decât cea din perioada inițială.
Într-adevăr, 232 , 02500580
11= = =YSs , mai mare decât s 0 = 0,2.
Se poate verifica imediat că 1 sau 1 ' ' , 11 1 0 0 = + = + = −c s c s c s :
0,2 + 0,8 = 1 ;
0,36 + 0,64 = 1 ; 0,768 + 0,232 = 1.
Este evident că și economisirea este o funcție de venit. Mărimea ei depinde de
mărimea venitului. Dacă luăm de exemplu o funcție macroeconomică de consum de
forma Y c C C⋅ + =0 , fie ca Y C 8 , 0 1000+ = , economisirea (S) este C Y S− =, adică
) 8 , 0 1000 (Y Y S + − = , ceea ce este echivalent cu 1000 2 , 0− =Y S .
Reprezentarea ei grafică este foarte simplă. 1000 2 , 0− =Y S este ecuația unei
drepte cu panta pozitivă egală cu 0,2. Este suficient să-i găsim două puncte pentru a
trasa dreapta economisirii si acestea sunt intersecțiile cu axele de coordonate. La
intersecția cu ordonata, Y = 0, iar S = -1000 ; la intersecția cu abscisa, S = 0, iar Y este
egal cu 5000.
33

Este ușor de observat din funcția de economisire, dar mai ales din reprezentarea sa
grafică, faptul că pentru niveluri ale venitului mai mici de 5000 u.m. economisirea este
negativă. Spunem ca se înregistrează dezeconomii sau dezeconomisire , situație în
care se consumă din economii acumulate anterior sau din alte surse. Când Y = 5000,
întregul venit se consumă : 5000 5000 8 , 0 1000= ⋅ + = C . Economisirea este nulă. Abia
pentru un venit mai mare de 5000 u.m. începe economisirea. Nivelul venitului pentru
care economisirea este zero reprezintă punctul critic sau pragul de ruptură al
economisirii , în care se trece de la dezeconomii la economii.
2.1.3. Investițiile și factorii lor determinanți
Partea din venit cheltuită pentru creșterea capitalului fix și a stocurilor de
capital circulant reprezintă investițiile nete care contribuie la formarea netă a
capitalului . Pentru a înlocui capitalul fix uzat fizic și moral, scos din funcțiune, se fac
investiții din amortizarea capitalului fix, numite investiții de înlocuire . Investițiile nete
împreună cu investițiile de înlocuire formează investițiile brute , care contribuie la
formarea brută a capitalului .
Mărimea acestor investiții, pe termen scurt, oscilează, crescând sau scăzând în
funcție de faza ciclului economic. Pe termen lung însă, aceasta tinde să crească.
Nivelul investițiilor dintr-o economie națională poate fi apreciat atât în mărime
absolută, cât și în mărime relativă, ca rată a investiției brute în PNB. Volumul investițiilor
brute diferă de la o economie națională la alta, depinzând de potențialul economic al
fiecărei țări (exprimat prin mărimea PNB) și de rata investițiilor (raportul procentual
dintre investițiile brute și PNB).
Importanța investițiilor în economia națională rezultă din dublul rol pe care îl
îndeplinesc : pe termen scurt, ca o componentă esențială a cererii agregate, creșterea
lor stimulează producția, iar pe termen lung, mărind potențialul productiv al economiei
naționale prin noile capacități de producție realizate, contribuie la creșterea venitului
național și a producției naționale.
Investițiile pot fi finanțate din diferite surse :
a) profit, atunci când este suficient de mare ;
b) împrumuturi de la instituții financiare publice sau private, atunci când profitul
este insuficient ;
c) majorarea capitalului social prin atragerea de noi parteneri și acționari.
Opțiunea pentru una sau alta dintre aceste surse este influențată de costul ei de
oportunitate . Astfel, costul de oportunitate al folosirii resurselor proprii pentru investiții
constă în mărimea dobânzii pe care ar fi obținut-o firma dacă și-ar fi plasat fondurile în
altă afacere ; costul de oportunitate al finanțării prin majorarea capitalului social constă
în rata de rentabilitate ce trebuie oferită noilor acționari ; în cazul în care investiția este
34

finanțată din fonduri împrumutate, costul de oportunitate este dobânda ce trebuie
plătită pentru aceste credite.
În ceea ce privește cheltuielile legate de variația stocurilor de capital circulant,
atunci când aceste stocuri cresc, sporul este denumit investiție în capital circulant ,
iar atunci când ele scad, reducerea se numește dezinvestiție în capital circulant .
Modelele macroeconomice tratează investiția ca o mărime autonomă, independentă
de venit, considerând-o o rezultantă exogenă a deciziilor agenților economici.
Printre determinanții esențiali ai investiției se numără, așa cum sublinia J.M.
Keynes, rata dobânzii și eficacitatea marginală a capitalului. Eficacitatea marginală a
capitalului reprezintă o rată sperată ex – ante a profitului de către
întreprinzător . Determinarea acesteia ridică numeroase dificultăți legate de
capacitatea de previzionare atât a beneficiilor scontate cât și a costurilor așteptate
pentru producția ce urmează a fi obținută.
Între rata dobânzii (d’) și mărimea investițiilor (I) există o relație inversă : cu cât
rata dobânzii este mai ridicată, cu atât investițiile sunt mai scăzute. Această relație
poate fi vizualizată prin curba investiției agregate din reprezentarea grafică alăturată :
Luarea deciziei de a investi presupune determinarea de către potențialul investitor a
unor indicatori de eficiență economică specifici , cum sunt: rata de rentabilitate a
investiției, pentru a fi comparată cu rata dobânzii, și termenul de rambursare
(recuperare) a investiției. Pentru determinarea ratei de rentabilitate a investiției este
necesară calcularea valorii actuale a producției obținute prin acea investiție și
compararea ei cu costul actual. Este evident că dacă această valoare actuală depășește
costul actual, investiția poate fi considerată profitabilă. De exemplu, dacă un utilaj costă
astăzi 500 euro și are o durată de funcționare de doi ani, producând un beneficiu anual
de 400 euro în condițiile unei rate a dobânzii de 12%, este profitabilă investiția ? Pentru
a răspunde, este necesar să determinăm mai întâi valoarea actuală a profitului obținut
în cei doi ani :
Valoarea actuală ( )676
12 . 0 1400
12 . 0 1400
2=
+++=
Cum valoarea actuală este mai mare decât costul investiției, rezultă că investiția a
fost profitabilă. Dacă dorim să calculăm și rata de rentabilitate a investiției, determinăm
raportul procentual între beneficiul scontat și costul investiției :
% 2 . 35500500 676=−=R
Este evident că investiția este profitabilă și din compararea ratei rentabilității
investiției ( 35.2%) cu rata dobânzii (12%).
Termenul de recuperare a investiției poate fi determinat ca raport între
valoarea investiției (costul ei – I) și profitul anual obținut (Pa) :
Tr = I / Pa (2.15.)
Având în vedere dependența dintre mărimea investițiilor și rata dobânzii, pe de o
parte, și mărimea investițiilor și venitul național, pe de altă parte, se poate ajunge la
punerea în evidență a relației dintre venitul național și nivelul ratei dobânzii în condițiile
realizării echilibrului sectorului real.
35

Prin sector real se înțelege acea parte a economiei care cuprinde ansamblul
operațiunilor cu bunuri și servicii. În comparație cu acesta, sectorul monetar , care va fi
studiat în tema următoare, reprezintă acea parte a economiei care cuprinde ansamblul
operațiunilor cu active financiare, inclusiv cererea și oferta de monedă, împreună cu
instituțiile și piețele financiare.
Legătura între sectorul real și cel monetar poate fi pusă în evidență tocmai prin
introducerea în analiză a ratei dobânzii. Acest fapt se realizează prin așa numita curbă
IS, componentă a modelului IS – LM elaborat de J.R. Hicks în articolul său din
Econometrica din 1937, Mrs. Keynes and Classics. Curba IS reprezintă locul
geometric al punctelor (Y, d”) de echilibru de pe piața bunurilor și serviciilor .
Deducerea curbei IS se face pornind de la faptul că, în modelul fluxului circular al
venitului, așa cum s-a arătat în prima temă de macroeconomie, echilibrul venitului
național se realizează atunci când totalul retragerilor din economie, sub forma
economisirii (S), impozitelor (T) și resurselor cheltuite pentru importuri (M), este egal cu
totalul intrărilor de substanță de venit național sub forma investițiilor (I), a cheltuielilor
guvernamentale (G) și a exporturilor (X).
X G I M T S+ + = + +
Aplicând principiul de analiză economică ceteris paribus (toate celelalte lucruri
rămânând neschimbate), să acceptăm ca ipoteze de lucru că la retrageri T și M sunt
invariabile, iar la intrări G și X sunt de asemenea invariabile. În aceste condiții este
evident că orice modificare în S determină variația lui I.
O asemenea variație a investițiilor am văzut că poate fi provocată de modificarea
nivelului ratei dobânzii care se află în raport invers cu mărimea investiției.
În figura 2.6. este reprezentată grafic deducerea curbei IS. Folosim patru grafice:
•relația dintre rata dobânzii și investiții ;
•un grafic ajutător, al ecuației de echilibru S = I, care se realizează pe
bisectoarea sistemului de axe de coordonate ;
•relația între economisire și venit național care, așa cum s-a văzut din fig.
2.4, este pozitivă ;
relația între rata dobânzii și venitul național, care se exprimă tocmai prin
curba IS.
Pornim de la graficul a) care redă o anumită relație de dependență inversă între
investiții și rata dobânzii. Translăm de pe graficul a) pe verticală, pe graficul b), cele
două niveluri ale investițiilor și pe orizontală, pe graficul d) cele două niveluri ale ratei
dobânzii.
Prin intermediul graficului b), al egalității de echilibru între S și I, translăm pe
orizontală cele două niveluri ale lui S, pe graficul c), al dependenței dintre economisire și
venit conform unei anumite funcții de economisire. Aflăm astfel, în graficul c), cele două
niveluri corespunzătoare ale venitului național de echilibru pe care, translându-le pe
verticală, pe graficul d), le intersectăm cu nivelurile translate de pe graficul a) ale ratei
dobânzii și determinăm astfel cele două puncte, A și B, ale curbei IS.
Se observă din forma curbei IS că între venitul național și rata dobânzii, în situațiile
de echilibru din sectorul real, există o relație de dependență inversă. Aceasta este
normală dacă ne gândim că, la un nivel redus al ratei dobânzii, investițiile sunt
stimulate, creșterea lor generează în economie noi venituri, determinând astfel un venit
național mai mare.
36

TA 2.1
1. Care sunt determinanții consumului?
2. Explicați funcția economisirii.
3. Care sunt indicatorii de eficiență economică a investițiilor?
Răspuns
2.2. Determinarea venitului național de echilibru
Venitul național de echilibru reprezintă acel nivel al venitului național ce asigură
egalitatea între oferta agregată și cererea agregată . Oferta agregată este reprezentată
de însuși venitul național în accepțiunea sa de producție națională de bunuri și servicii.
Cererea agregată este exprimată de suma destinațiilor posibile ale venitului național.
În modelul simplificat în care Y = C + I, dacă funcția macroeconomică de consum
Y c C C⋅ + =0 , iar I este considerată o mărime autonomă notată cu I 0, ecuația venitului
național de echilibru va fi: 0 0I Y c C Y+ ⋅ + =de unde rezultă că Y(1-c) = C 0 + I 0, iar venitul
național de echilibru:
( )0 011I CcYe + ⋅−= (2.17.)
37

Pentru a înțelege situațiile în care se poate afla o economie națională și modul de
determinare a venitului național de echilibru, folosim un exemplu numeric simplificat în
care consumul (C) este o funcție liniară de forma C = c ⋅ Y, iar investiția este o mărime
autonomă dată, I o, conform tabelului 2.1.
Tabelul 2.1. Situația economiei naționale în funcție de relația
între venitul național și cererea agregată
Nr.
crtVenitul
național (Y)Consumu
l
(C=0,8Y)Economiile
(S=Y-C)Investiția
autonomă
(Io)Cererea
agregată
(C+I o)Starea
economiei
naționale
0 1 2 3 4 5 6
1 2.000 1.600 400 500 2.100 De
expansiune
2 2.500 2.000 500 500 2.500 De echilibru
3 3.000 2.400 600 500 2.900 De contracție
4 3.500 3.800 700 500 3.300 De contracție
Se observă, pe rândul 1, că venitul național, care reprezintă de fapt oferta agregată,
este mai mic decât cererea agregată, ceea ce îi va determina pe agenții economici să-și
mărească producția, astfel încât activitatea economică se va amplifica, economia
națională fiind într-o stare de expansiune . Pe rândul 2, oferta agregată (coloana 1) este
egală cu cererea agregată, situație în care agenții economici își mențin nivelul activității
lor, economia națională aflându-se în stare de echilibru . Pe rândurile 3 și 4 se constată
că oferta agregată este superioară cererii agregate, ceea ce-i determină pe agenții
economici să-și diminueze activitatea, pentru a evita producția pe stoc. Aceasta ar avea
drept consecință neutilizarea unei părți din resursele productive, apariția
supracapacității de producție și disponibilizarea unei părți din forța de muncă. Economia
națională intră în starea de contracție .
Se constată că, în cazul descris de tabelul de mai sus, venitul național de echilibru
(Ye) se determină prin relația:
,11
0IcYe⋅−= adică , 500 . 2 500 5 5008 . 0 11= ⋅ = ⋅−=eY deoarece investițiile sunt
singura mărime autonomă.
Mărimea venitului național de echilibru se poate determina și grafic, folosind
"diagrama cu dreapta la 45 °” sau diagrama cu dreapta economisirii.
În primul caz, în "diagrama cu dreapta la 45 °”, introdusă în analiza macroeconomică
de Paul Samuelson, pe ordonată se înscriu componentele cererii agregate (consumul
minim necesar – C0 – și investiția autonomă – I0 – ), iar pe abscisă se înscrie mărimea
venitului național – Y.
"Dreapta la 45 °” este locul geometric al punctelor în care venitul național (oferta
agregată) este egal cu cererea agregată. Ea reprezintă de fapt, grafic, oferta agregată.
Reprezentarea grafică a funcției macroeconomice de consum C = C 0 + c⋅Y e
ste dreapta
care pleacă din punctul de coordonate (0, C 0) și are panta pozitivă egală cu c. Cererea
agregată este reprezentată grafic de dreapta care pleacă din punctul de coordonate (0,
C0 + I 0), fiind paralelă cu dreapta consumului, deoarece are aceeași pantă pozitivă c.
Proiecția pe abscisă a intersecției dreptei cererii agregate cu "dreapta la 45 °” este
nivelul venitului național de echilibru. În al doilea caz, când dorim să determinăm grafic
venitul național de echilibru folosind dreapta economisirii, în sistemul axelor de
coordonate, pe ordonată și abscisă, vom înscrie aceleași mărimi și vom trasa dreapta
investiției autonome care se prezintă ca o paralelă la abscisă, ce trece prin punctul de
coordonate (0, I 0).
38

Funcția economisirii, determinată mai sus, S = – C 0 + (1-c) ⋅Y,
este reprezentată grafic
prin dreapta economisirii, care pleacă din punctul de coordonate (0, -C 0) și intersectează
abscisa în punctul de coordonate 
−0 ,10
cC
.
Cum, în modelul simplificat, venitul național de echilibru este nivelul pentru care S
= I 0, acesta este determinat grafic prin proiecția pe abscisă a punctului de intersecție a
dreptei economisirii și dreptei investiției.
TA 2.2
1. Cum se determină Venitul Național de echilibru folosind diagrama dreapta la 45
de grade?
2. Cum se determină Venitul Național de echilibru folosind diagrama dreapta
economisirii?
Răspuns
39

2.3. Relații între venit, consum și investiții. Multiplicatorul investiției și
acceleratorul
După cum se observă din mecanismul determinării venitului național de echilibru
prezentat mai sus, între venit, pe de o parte, și consum, investiții și celelalte
componente ale cererii agregate, pe de altă parte, există strânse relații de dependență.
Să analizăm, pentru început, influența modificării investițiilor asupra mărimii venitului
național de echilibru, respectiv a nivelului activității economice.
2.3.1. Influența variației investițiilor asupra venitului național de
echilibru. Multiplicatorul investiției
Pentru a analiza această influență, vom folosi tabelul 2.2, obținut din tabelul 1.1. în
care, de această dată, mărimea investiției autonome sporește cu 100 de unități
monetare.
Tabelul 2.2. Situația economiei naționale în funcție de relația între venitul național și cererea
agregată, când mărimea investiției se modifică
Nr.
crt.Venitul
naționa
l
(Y)Consumu
l
(C =
0,8Y)Economiil
e
(S=Y-C)Investiți
a
autonom
ă
(Io)Cererea
agregată
(C +Io)Starea
economiei
naționale
0 1 2 3 4 5 6
1 2.000 1.600 400 600 2.200 De
expansiune
2 2.500 2.000 500 2.600 De
expansiune-
3 3.000 2.400 600 600 3.000 De echilibru
4 3.500 2.800 700 600 3.400 De
contracție
Se constată cu ușurință că sporirea investiției autonome cu 100 unități monetare
determină creșterea venitului național de echilibru de la 2.500 u.m. (în tabelul 2.1) la
3.000 u.m. (în tabelul 2.2), deci cu 500 u.m. Rezultă că între variația investiției (ΔI)
și
variația venitului național de echilibru (ΔY) e
xistă o relație de tipul:
ΔY
= k ⋅ ΔI (2.
20.)
În exemplul nostru, 500 = k ⋅ 1
00, de unde rezultă 5100500= =k .
Acest coeficient k, care arată cu cât se multiplică variația investiției pentru a afla
sporul de venit național aferent se numește multiplicatorul investiției și se calculează
ca raport între variația venitului (ΔY) ș
i variația investiției (ΔI)
:
IYkΔΔ= (2.21.)
40

Cum, la echilibru, S = I și, respectiv, ΔS=
ΔI,
putem înlocui ΔI c
u ΔY
– ΔC;
relația
anterioară devine ,C YYkΔ − ΔΔ= iar apoi, coborând (ΔY) l
a numitor, devine
,1
YC Yk
ΔΔ − Δ= ceea ce este echivalent cu ,1
YC
YYk
ΔΔ−ΔΔ= adică, în final,
'11
ck−= (2.22.)
sau '1
sk= (2.23.)
Într-adevăr, înclinația marginală spre consum în exemplul numeric din tabel este
egală cu 0.8, ceea ce a determinat un multiplicator al investiției . 58 . 0 11=−=k
Principiul multiplicatorului a fost folosit pentru prima dată în teoria economică de
către R.F. Kahn, în 1931, dat cel care l-a generalizat a fost J.M. Keynes.
Multiplicatorul investiției exprimă suma efectelor de antrenare pe care le generează
în lanț o variație inițială a investiției asupra activităților din economie. Astfel, atunci când
firmele își majorează cheltuielile de investiții cu 100 u.m., ca în exemplul din tabelul de
mai sus, efectul imediat va fi o creștere tot cu 100 u.m. a venitului național, deoarece
cheltuielile de investiții efectuate de unele firme într-o economie sunt, concomitent,
venituri pentru alte firme, furnizoare ale celor dintâi. Această creștere a venitului
național va determina cheltuieli adiționale de consum în perioada următoare. Cum
înclinația marginală spre consum (c) este 0.8, valoarea consumului va crește cu 0.8 ⋅
10
0 = 80 u.m., care vor constitui venituri pentru o a treia categorie de firme. Acestea din
urmă, la rândul lor, vor efectua, în condițiile menținerii neschimbate a înclinației
marginale spre consum, cheltuieli adiționale egale cu 0.8 ⋅ 8
0, adică 0.8⋅0.
8⋅10
0, adică
0.82⋅10
0 = 64 u.m. Și aceste cheltuieli adiționale de consum vor deveni venituri pentru o
următoare categorie de agenți economici care, și ei, iși vor mări consumul cu 0.83⋅10
0 =
51.2 u.m. ș.a.m.d. Dacă însumăm toate aceste venituri adiționale generate de variația
inițială a investiției cu 100 u.m. obținem:
ΔY
= 100 + 0.8 ⋅10
0 + 0.82 ⋅ 1
00 + … + 0.8n ⋅ 1
00 = 100 ⋅ (1
+ 0.8 + 0.82 + … +
0.8n). În paranteză avem o sumă a unei serii în progresie geometrică cu rația r = 0.8 ,
subunitară. În acest caz, formula sumei este r−=∑11. În exemplul nostru
. 500 5 1008 . 0 11100 = ⋅ =−⋅ = ΔY Deci, rezultă și din exemplul numeric că multiplicatorul
este egal cu 5.
Același efect de multiplicare asupra venitului și, implicit, asupra consumului, îl are și
variația oricărei alte cheltuieli autonome, independente de venit (cum ar fi, de exemplu,
variația cheltuielii guvernamentale).
Până aici am luat în considerare ipoteza cea mai simplă în care și importurile sunt o
mărime autonomă. De asemenea, am folosit venitul național făcând abstracție de
existența impozitelor care diminuează venitul destinat consumului. Luarea în
considerare a mărimii venitului disponibil obținut prin scăderea din venitul național a
impozitelor și adăugarea așa numitelor "plăți de transfer” (ajutoare și subvenții de
consum pentru sprijinirea categoriilor defavorizate ale populației) se va realiza în
Capitolul 7 – Politici macroeconomice .
41

2.3.2. Influența variației venitului și consumului asupra
investițiilor. Principiul acceleratorului
Principiul multiplicatorului pune în evidență, deci, efectul variației investițiilor asupra
venitului și, implicit, a consumului. Există însă și o relație de influență inversă: variația
consumului, a cererii agregate, ca urmare a modificării venitului sau acțiunii altor factori,
are efecte importante asupra mărimii investițiilor, cu consecințe multiple asupra
evoluției întregii economii naționale. Această relație este evidențiată de principiul
acceleratorului . De accelerator s-a ocupat pentru prima dată în teoria economică A.
Aftalion într-o analiză a mecanismelor crizelor economice. El constata că o creștere a
cererii de bunuri de consum provoacă o majorare mai mult decât proporțională a
producției bunurilor de capital destinate investițiilor. În final, cantitatea suplimentară de
bunuri de consum cerute se poate produce în cantități excesive comparativ cu cererea
curentă. Acceleratorul a mai fost studiat de John M. Clark, Gottfried von Haberler, Simon
Kuznetz, R.F. Harrod, P.A. Samuelson. Lui J.M. Keynes unii economiști contemporani îi
reproșează faptul că a neglijat principiul acceleratorului.
Conform acestui mecanism, între cererea de produse finale și mărimea investițiilor
există o relație funcțională de amplificare. Astfel, dacă toate capacitățile de producție
sunt utilizate pe deplin, o creștere a cererii de bunuri de consum indusă, de exemplu, de
o majorare a veniturilor, generează o sporire de o mai mare amploare a investiției,
respectiv a cererii de bunuri de capital necesare procesului investițional. Astfel,
creșterea cererii de bunuri de consum devine, conform principiului acceleratorului, o
variabilă independentă ce determină mărimea investițiilor.
Dacă mecanismul multiplicatorului exprimă efectul variației investiției asupra
venitului, acceleratorul exprimă un efect invers, acela al variației venitului și
consumului asupra investițiilor . Principiul acceleratorului pune în evidență faptul că
rata investițiilor este determinată, în principal, de rata modificării nivelului producției, ca
urmare a creșterii cererii pentru bunuri de consum. Deci, când producția crește,
investițiile vor avea un nivel ridicat, iar atunci când producția este în scădere, investițiile
vor avea un nivel scăzut, ceea ce va afecta gradul de ocupare a capacităților de
producție și, implicit, a factorilor de producție.
Pentru a înțelege mecanismul acceleratorului, vom folosi următorul exemplu
numeric: presupunem că o întreprindere producătoare de bunuri de consum dispune de
20 de utilaje de vechime diferită, în valoare de 60.000.000 u.m. din care unul se uzează
și se înlocuiește anual. Aceasta înseamnă că investiția brută este egală cu investiția de
înlocuire, reprezentând valoric 3.000.000 u.m. (costul achiziționării unui utilaj). Se mai
presupune că volumul anual al vânzărilor s-a stabilizat pentru un anumit timp la
30.000.000 u.m., ceea ce determină un raport de 1:2 între cifra de afaceri și valoarea
utilajelor, raport care se menține relativ constant. O altă ipoteză de lucru foarte
importantă este că firma se află în situația de ocupare deplină a tuturor resurselor sale
productive, inclusiv a utilajelor, astfel încât creșterea producției sale într-o anumită
proporție nu mai este posibilă decât prin sporirea numărului de utilaje în aceeași
proporție (aceasta înseamnă că progresul tehnic este neutru, nefiind posibilă creșterea
productivității marginale a capitalului). În aceste condiții, să presupunem că se
înregistrează o creștere cu 50% a cererii de bunuri de consum fabricate de firmă, ca
urmare a sporirii veniturilor populației în aceeași proporție. Pentru a satisface această
cerere crescută, firma este obligată să sporească numărul utilajelor tot cu 50%, de la 20
la 30. Aceasta înseamnă că investiția brută este egală cu valoarea a 11 utilaje, adică
33.000.000 u.m., din care 3.000.000 u.m. reprezintă investiția de înlocuire, efectuată pe
seama amortismentului, iar 30.000.000 u.m. reprezintă investiția netă. Iată cum, pentru
a crește producția cu 50%, investiția brută sporește cu ( )% 000 . 1 10033 33= ⋅−. Acesta
este efectul de accelerație.
42

Să ne imaginăm ce se întâmplă în continuare în întreaga economie națională. Pentru
a realiza această creștere a investiției, firma din exemplul nostru își va mări cererea de
bunuri de capital către furnizorii utilajelor de care are nevoie. Aceștia, la rândul lor, nu
vor putea satisface noua cerere de utilaje decât mărindu-și propriile capacități de
producție, ceea ce presupune o nouă cerere de bunuri de capital adresată furnizorilor
lor. Efectele de antrenare continuă amplificând producția de bunuri de capital pe o scară
extinsă a economiei naționale.
Acest amplu proces are efecte pozitive pe planul ocupării forței de muncă, ceea ce
va determina o creștere generală a veniturilor și, în consecință, o perioadă de
prosperitate. Ea va continua dacă cererea de bunuri de consum va crește și în anul
următor în aceeași proporție. Un asemenea fapt este însă puțin probabil. Dacă în anul
următor cererea pentru bunuri de consum fabricate de firmă crește în continuare, dar nu
cu 50%, ci doar cu 20%, firma, pentru a satisface noul nivel al cererii, își va mări
capacitatea de producție tot cu 20%, achiziționând, de această dată, doar 7 utilaje în
valoare de 21.000.000 u.m., din care 3.000.000 u.m. investiția de înlocuire normală și
18.000.000 u.m. investiție netă. Iată cum, nu o scădere a cererii de bunuri de consum, ci
doar o încetinire a creșterii ei, de la 50% la 20%, a provocat o diminuare a investiției
brute de la 33.000.000 u.m. la 21.000.000 u.m. și a investiției nete de la 30.000.000
u.m. la 18.000.000 u.m., ceea ce înseamnă o diminuare a cererii pentru bunuri de
capital cu 36,36%.
− = ⋅−% 36 , 36 1003300000033000000 21000000
Aceasta are drept consecință o diminuare a gradului de ocupare a capacităților de
producție a furnizorilor de bunuri de capital din economia națională și, implicit, o
disponibilizare de forță de muncă, o amplificare a șomajului cu toate consecințele sale
negative pe plan economic, social și politic.
Mai mult, dacă în perioada următoare, cererea pentru bunuri de consum se
stabilizează la nivelul ridicat la care a ajuns, firma își va limita cererea de bunuri de
capital, din nou, doar la un singur utilaj, investiția sa brută reducându-se la nivelul celei
de înlocuire, de 3.000.000 u.m. . Iată cum, o perioadă de prosperitate poate lua brusc
sfârșit, fără ca cererea pentru bunuri de consum să se diminueze. Acesta este principiul
acceleratorului: efect de accelerație a creșterii volumului producției de bunuri de
consum asupra cererii și producției de bunuri de capital, dar și în sens invers, cu
consecințe ce pot deveni dramatice. De aceea el a fost asemuit de către Paul Samuelson
cu călărirea unui tigru, prin aceasta dorindu-se evidențierea faptului că principiul
acceleratorului este un puternic factor de instabilitate economică, de amplificare a
fluctuațiilor din economie.
Pentru a evita asemenea evoluții oscilante, este necesară studierea atentă a
tendințelor de evoluție a cererii pentru bunuri de consum și, până la extinderea
capacității de producție, folosirea mai eficientă și mai deplină a factorilor productivi
existenți.
TA 2.3
1. Explicați multiplicatorul investiției.
2. Explicați acceleratorul.
Răspuns
43

2.4. Relația dintre venitul național de echilibru și venitul național potențial
Venitul național potențial, numit și venit național de ocupare deplină,
reprezintă acel nivel al venitului național care ar putea fi obținut prin folosirea
deplină a tuturor resurselor productive de care dispune economia națională, în
special, a forței de muncă . Între venitul național de echilibru (Ye) și venitul național
potențial (Yp) pot exista următoarele relații de mărime:
Ye = Yp , situație în care economia națională se află în echilibru de ocupare
deplină ;
Ye < Yp , când economia națională se află în echilibru de subocupare , adică
resursele productive și în special forța de muncă nu sunt utilizate pe deplin;
Ye > Yp , situație în care economia națională se află în echilibru de supraocupare .
În acest caz, producția fizică nu mai poate crește pentru a compensa o eventuală sporire
a cererii de bunuri de consum. Oferta agregată fiind în termeni fizici limitată, realizarea
unui nou echilibru în condițiile creșterii cererii agregate nu mai este posibilă decât pe
cale nominală, prin creșterea prețurilor.
2.4.1. Venitul național de echilibru de subocupare. Decalajul
deflaționist
Când economia se află în situație de subocupare , reprezentată grafic în fig.2.9.
oferta agregată este mai mare decât cererea agregată, ceea ce face ca unele firme să
înregistreze o creștere a stocurilor pentru care nu mai au cerere suficientă. Ca urmare,
ele sunt nevoite să încerce valorificarea producției lor prin vânzarea la prețuri mai
reduse. Segmentul BC din fig.12.9.reprezintă un "decalaj”, "gol” sau "abatere"
deflaționistă reprezentând un excedent de ofertă sau, altfel spus, un deficit de cerere
agregată. Resorbirea acestui decalaj pentru a aduce venitul național de echilibru la
nivelul venitului național potențial poate fi realizată prin creșterea cererii agregate pe
seama încurajării investițiilor private, a majorării exporturilor sau a sporirii cheltuielilor
guvernamentale cu o mărime egală cu segmentul respectiv.
Decalajul deflaționist (Dd) poate fi determinat cu ajutorul relației KY YDe p
d−= ,
unde k reprezintă multiplicatorul și este egal, după cum știm, cu c−11.
44

2.4.2. Venitul național de echilibru de supraocupare. Decalajul
inflaționist
În situația de supraocupare, reprezentată grafic în fig. 2.10, cererea agregată este
mai mare decât oferta agregată. Având în vedere că toate resursele productive de care
dispune economia sunt utilizate deja pe deplin, agenții economici nu mai pot satisface
excedentul de cerere prin creșterea producției fizice, ci doar pe cale nominală, prin
creșterea prețurilor. De aceea, segmentul AB, reprezentând excedent de cerere
agregată sau, altfel spus, deficit de ofertă agregată, este denumit "decalaj”, "gol” sau
"abatere” inflaționistă. Ca și la decalajul deflaționist, mărimea decalajului inflaționist (Di)
se poate determina cu ajutorul relației: kY YDp e
i−= . Resorbirea acestui decalaj
inflaționist se poate realiza prin măsuri de descurajare a consumului personal de bunuri
și servicii, prin politici guvernamentale de austeritate în cheltuirea banului public, prin
diminuarea investițiilor, a exporturilor sau chiar prin suplimentarea ofertei agregate
interne pe seama creșterii importurilor.
TA 2.4
1. În ce constă decalajul deflaționist?
45

2. În ce constă decalajul inflaționist?
Răspuns
2.5 Întrebări recapitulative
1. Care sunt destinațiile venitului național în expresia sa fizică și în cea reală?
2. Ce reprezintă înclinația medie spre consum și înclinația marginală spre consum
și în ce relații se pot afla aceste două mărimi macroeconomice în dinamica lor?
3. Ce reflectă legea psihologică fundamentală elaborată de John Maynard Keynes?
4. Care sunt principalii factori obiectivi care influențează mărimea consumului?
5. Care sunt principalii factori subiectivi care influențează mărimea consumului?
6. Care este relația funcțională între consum și venit la scară macroeconomică și
cum poate fi exprimată?
7. Cum se reflectă acțiunea legii psihologice fundamentale asupra dinamicii
economisirii?
8. Ce reprezintă înclinația medie spre economisire și înclinația marginală spre
economisire și în ce relații se pot afla aceste două mărimi macroeconomice în
dinamica lor? În ce relații se află aceste două mărimi cu înclinația medie și cea
marginală spre consum?
9. Care este relația între economisire și venit și cum evoluează ea?
10. Ce sunt investițiile și cum se poate aprecia nivelul lor?
11. În ce constă importanța investițiilor în economia națională?
12. Ce surse de finanțare a investițiilor există și cum se adoptă decizia de a apela la
una sau alta dintre ele?
13. În ce situație de poate afla economia națională în funcție de relația dintre venitul
național (oferta agregată) și cererea agregată?
14. Cum determinăm mărimea venitului național de echilibru?
15. În ce situație se poate afla economia națională în funcție de relația între venitul
național de echilibru și venitul național potențial?
2.6 Teste
1. Atunci când se reduce venitul, consumul, de regulă:
a) se reduce și el, dar într-o măsură mai mare;
b) se reduce și el, dar într-o măsură mai mică;
c) se reduce și el, dar în aceeași măsură;
d) crește.
2. Înclinația marginală spre consum este:
a) o mărime pozitivă și supraunitară;
b) raportul procentual dintre variația consumului și variația venitului;
46

c) o mărime pozitivă și subunitară;
d) un număr negativ și subunitar.
3. Înclinația medie către consum exprimă:
a) ponderea consumului în economii;
b) raportul dintre consumul total și venit;
c) raportul dintre venit și consumul total;
d) raportul procentual dintre consumul total și venit.
4. Înclinația marginală spre consum evidențiază:
a) cu cât crește venitul la o sporire cu o unitate a consumului;
b) cu cât crește consumul la o sporire cu o unitate a economiilor;
c) cu cât se reduce venitul la reducerea consumului;
d) cu cât crește consumul la o sporire cu o unitate a venitului.
5. Economiile brute reprezintă:
a) economiile nete plus consumul intermediar;
b) economiile nete plus amortizarea;
c) economiile nete plus consumul de capital fix;
d) economiile nete plus consumul final.
6. Înclinația marginală spre economii reprezintă:
a) economiile realizate pe unitatea de venit;
b) sporul de venit determinat de sporul de investiții;
c) sporul de economii când venitul crește cu o unitate;
d) sporul de economii determinat de sporul de investiții.
7. Când venitul crește, economiile cresc:
a) în măsură mai mare decât crește venitul;
b) proporțional cu venitul;
c) mai puțin decât crește venitul;
d) proporțional cu consumul.
8. "Pragul economiei" reprezintă:
a) acel nivel al venitului (Y) pentru care Y = C + S;
b) acel nivel al venitului pentru care Y = S;
c) acel nivel al venitului pentru care Y = C;
d) acel nivel al venitului la care nu se economisește.
9. Prin investiții brute are loc:
a) acumularea brută de capital;
b) înlocuirea capitalului fix consumat și sporirea dimensiunii capitalului real;
c) numai înlocuirea capitalului fix consumat;
d) numai sporirea dimensiunii capitalului real.
10. Investiția netă reprezintă:
a) partea din economisire cheltuită pentru formarea de capital, adică pentru
creșterea volumului capitalului fix și a stocurilor materiale;
b) diferența dintre investiția brută și amortizarea capitalului;
c) sumele bănești economisite transformate în active financiare;
d) sumele care servesc la înlocuirea capitalului fix consumat și la sporirea
dimensiunilor capitalului real.
11. Perioada de rambursare a investiției se determină raportând:
a) volumul investițiilor la profit;
47

b) volumul investițiilor la profitul anual;
c) volumul profitului la nivelul investițiilor;
d) volumul investițiilor la veniturile încasate.
12. Multiplicatorul investițiilor:
a) exprimă efectul creșterii venitului asupra investițiilor;
b) este cu atât mai ridicat cu cât înclinația marginală spre consum este mai
scăzută;
c) exprimă efectul asupra venitului determinat de o creștere cu o unitate a
investiției;
d) depinde de înclinația spre economisire.
13. Acceleratorul exprimă:
a) efectul creșterii venitului asupra investițiilor;
b) efectul creșterii investițiilor asupra venitului;
c) mărimea creșterii venitului produsă printr-o creștere a investiției;
d) efectul creșterii venitului asupra consumului.
Răspunsuri și comentarii la testele de evaluare, întrebări și testele grilă →
se face prin accesarea și consultarea pe platforma media.
2.7 Aplicații rezolvate
1. Cu o investiție de 20 miliarde u.m. se realizează o întreprindere care
obține o cifră anuală de afaceri de 8 miliarde u.m. și o rată a profitului,
calculată pe baza cifrei de afaceri, de 20%. Perioada de rambursare a
investiției este egală cu :
a) 2,5 ani; b) 10 ani; c) 12,5 ani; d) 4 ani.
Rezolvare
mil Pr 6 , 1 8 % 20= =
aniPIT
rr 5 , 126 , 120= = =
2. Funcția macroeconomică de consum este C = 8000 + 0,7Y, investiția
autonomă este I 0 = 4000, iar cheltuiala guvernamentală autonomă este G 0 =
6000. Dacă venitul național potențial este egal cu 66.000, atunci :
a) "decalajul" deflaționist este de 6000;
b) pentru ca venitul național de echilibru să coincidă cu venitul național potențial ar
trebui ca investiția autonomă să sporească cu 1800;
c) venitul național de echilibru este egal cu 60.000;
d) la nivelul venitului național de ocupare deplină, consumul total ar crește cu 4200.
Rezolvare
000 . 60 6000 4000 7 , 0 8000 = → + + + =e e e Y Y Y
;pot eY Y< 800 . 1
3 . 016000= =−=KY YEe pot
d
; 54200 66000 7 , 0 80001 = ⋅ + = C 000 . 50 000 . 60 7 , 0 8000= ⋅ + =oC
42001= − = ΔoC C C
48

2.8 Aplicații de rezolvat
1. Funcția macroeconomică de consum este C = 200 + 0,8Y, iar investiția
autonomă este egală cu 300. Dacă venitul potențial este egal cu 3000, atunci :
a) venitul național de echilibru este 3500;
b) venitul potențial este mai mare decât venitul național de echilibru cu 500;
c) există un "decalaj" sau "ecart" inflaționist;
d) există un "decalaj" sau "ecart" deflaționist.
2. Dacă în momentele t 0, t 1, t 2 și t 3 venitul național ia valorile 5000,
respectiv 6000, 7000 și 8000, funcția macroeconomică de consum este de
forma C = 500 + 0,8Y, iar investiția autonomă este I 0 = 900, atunci :
a) în momentul t 0 economia este în stare de expansiune;
b) în momentul t 3 economia este în stare de contracție;
c) în momentul t 1 economia este în stare de expansiune;
d) în momentul t 2 economia este în stare de echilibru.
3. Funcția macroeconomică de consum este C = 5000 + 0,8Y, investiția
autonomă este I 0 = 2000, iar cheltuielile guvernamentale autonome reprezintă
G0 = 4000. Dacă venitul național potențial este egal cu 60.000, atunci :
a) venitul național de echilibru este egal cu 55.000;
b) "decalajul" sau "ecartul" deflaționist este egal cu 5.000;
c) "decalajul" sau "ecartul" deflaționist poate fi acoperit prin creșterea cheltuielii de
consum autonome cu 1000;
d) consumul total, prin creșterea celui autonom cu 1000, ar ajunge la 54.000.
4. Funcția macroeconomică de consum este C = 2000 + 0,8Y, iar investiția
autonomă I 0 = 900. Dacă venitul național de ocupare deplină este egal cu
16.000, atunci :
a) venitul național potențial este mai mare decât cel de echilibru cu 500;
b) există un "decalaj" sau "ecart" inflaționist;
c) există un "decalaj" sau "ecart" deflaționist;
d) venitul național de ocupare deplină este inferior celui de echilibru.
Rezultatele la aplicații vor fi discutate la întâlnirile tutoriale.
49

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3: ȘOMAJUL
Obiective de studiu
După studierea acestui capitol:
• veți cunoaște conținutul conceptului de șomaj și principalele sale
caracteristici;
• veți înțelege originile, natura și formele șomajului;
• veți putea analiza efectele social-economice ale șomajului;
• veți înțelege principalele soluții și politici antișomaj.
Timp de lucru
– 2 h
Teme de verificare
TA 3.1 Șomajul și caracteristicile sale
TA 3.2 Formele șomajului
TA 3.3 Efectele social-economice ale șomajului
3.1. Conceptul de șomaj și caracteristicile sale
Una dintre problemele majore cu care se confruntă omenirea este șomajul. El
afectează toate țările lumii, dar mai ales cele în dezvoltare, unde deține ponderi mari
sau chiar foarte mari. Indiferent de cauzele și formele sale el este perceput ca un
fenomen negativ, cu adânci și multiple implicații pentru activitatea economică dar și
pentru viața omului. El este considerat, alături de inflație, o "boală cronică" și incurabilă
a economiei moderne.
Aparent, șomerul este o persoana care nu lucrează, dar caută un loc de muncă
salarizat. În practica economică, se consideră șomeri doar cei care sunt apți de
muncă și solicită un loc de muncă la oficiile de plasare a resurselor de muncă,
fiind disponibil sa înceapă lucrul imediat. Biroul Internațional al Muncii – organizație
din Sistemul Națiunilor Unite – este mai restrictiv. El consideră că șomerul este o
persoană aptă de muncă (peste 15 ani), care nu muncește, caută un loc de
muncă remunerat și este disponibili să înceapă lucrul imediat .
Din analiza celor mai multe opinii exprimate cu privire la șomaj, putem concluziona
că acesta reprezintă o stare negativă a economiei, reflectat printr-un
dezechilibru al pieței muncii prin care oferta de muncă (sau cererea de locuri
de munca) este mai mare decât cererea de munca (sau oferta de locuri de
muncă din partea agenților economici .
50

Populația totală (P t) a unei țări cuprinde persoanele prezente pe teritoriul acelei
țări (rezidenți) și cetățenii acesteia aflați în străinătate. Ea depinde, în principal, de
sporul demografic (diferența dintre rata natalității și rata mortalității) și migrația
internațională a populației (diferența dintre emigrare și imigrare). O parte din populația
totală este aptă de muncă (P a) respectiv persoanele care pot fi atrase și utilizate într-o
activitate iar cealaltă parte este inaptă (P i), respectiv copii, bătrâni, bolnavi, chiar dacă
sunt în vârstă de muncă).
i a tP P P+ =
Din populația aptă de muncă a unei țări o parte este ocupată (P o) (desfășoară o
activitate fie ca salariați, fie pe cont propriu sau în exploatări de tip familial), o altă parte
este inactivă (numită și populația aptă neocupată (Pan), formată din șomeri, militari,
elevi, studenți).
an o aP P P+ =
Întrucât factorul muncă se procură ca și ceilalți factori de producție prin intermediul
pieței pentru cunoașterea sa are relevanță analiza pieței muncă. Aceasta reprezintă
locul în care se întâlnesc și se confruntă, în spațiu, timp, pe total și pe structură oferta cu
cererea de muncă. Oferta de muncă (sau cererea de locuri de muncă) este
reprezentata de totalul resurselor de muncă disponibile într-o perioadă data de timp. Ea
vine din partea acelor persoane care doresc, sau au nevoie, ca în schimbul muncii lor să
obțină un venit, salariul. Cererea de muncă (sau oferta de locuri de muncă) este
reprezentată de cantitatea de eforturi umane și, corespunzător, a personalului de o
calificare și pregătire adecvată, necesare pentru realizarea bunurilor și serviciilor de care
are nevoie societatea într-o perioadă de timp. Ea este rezultanta investițiilor efectuate,
investiții ce sunt consecința cererii de produse și servicii, fiind o cerere derivată.
Pentru că omul este mai mult decât o marfă, piața muncii nu poate fi considerată o
piață ca pentru oricare altă marfă. Ea prezintă o mare complexitate întrucât
tranzacțiile care au loc nu sunt numai relații de vânzare – cumpărare, ci și de ordin
social-politic. Întrucât dreptul la muncă, alegerea și exercitarea profesiei, echilibrul între
cererea și oferta de muncă nu sunt probleme numai cu semnificație economică, ea are
un grad ridicat de rigiditate. Este cea mai reglementată piață , având cea mai
restrânsă marjă de manifestare a spontaneității. De asemenea, piața muncii nu este
omogenă ci este segmentată adică se compune din segmente pe domenii de
activitate, zone economice, niveluri de calificare etc.
Având o problematică complexă, principalele caracteristici prin care poate fi
surprins și studiat fenomenul șomaj se referă la:
a) Nivelul șomajului . Măsurarea sa este o problemă controversată deoarece, pe de
o parte, există o diversitate de procedee care pot fi utilizate în acest sens, iar pe de alta
parte, pot sa apară situații ambigue cărora trebuie sa li se acorde o atenție distinctă.
Distincția dintre persoanele ocupate și cele neocupate nu este clar
delimitată datorită existenței a două categorii de persoane cu caracteristici
specifice: cei descurajați și cei subocupați . Descurajații sunt persoane de vârstă
activă care, deși sunt neocupați și disponibili pentru muncă, nu caută efectiv un loc de
muncă. Subocupații sunt persoane care beneficiază de ocupare dar nu lucrează normal
51

tot timpul. Aceste două categorii de persoane se află într-o poziție intermediară între
activitate și inactivitate iar acest fapt ridică probleme serioase atunci când se determină
nivelul șomajului.
Nivelul șomajului se poate exprima în mărime absolută prin numărul celor
neocupați dar care sunt apți și dispuși să muncească căutându-și loc de muncă și în
mărime relativă, ca rată a șomajului (R s) care se determină ca raport între numărul
șomerilor (N s) și populația aptă de muncă (P a) sau între numărul șomerilor și populația
ocupata (P o):
100⋅ =PaNRs
s; 100⋅ =
os
sNNR ;
Ea exprimă ponderea celor care caută loc de muncă față de totalul populației apte
de muncă sau populației ocupate. Rata șomajului se poate modifica, în principal, ca
urmare a două cauze: se modifică populația aptă de muncă sau datorită faptului că
persoanele care intră sau ies din șomaj o fac în ritmuri diferite. Astfel, când intră pe
piața muncii mai multe persoane decât ies, rămânând constantă populația ocupată, rata
șomajului crește. Dimpotrivă, rata șomajului se reduce când persoane apte de muncă
dar neocupate găsesc de lucru sau când părăsesc populația activă deoarece renunță să
caute un loc de muncă.
Șomajul are o puternică componentă ciclică. În faza de recesiune rata șomajului
crește iar in cea de expansiune scade. Cu cât expansiunea și rata de creștere a
producției este mai mare, cu atât mai puternică va fi reducerea șomajului. Relația
cantitativă între variația PIB și rata șomajului este denumită legea lui Okun care se
exprimă prin formula:
) ( 100deplinå ocupare PIBreal PIB deplinå ocupare PIBU U a PIB − = ⋅−= Δ
unde: ΔPIB – variația Produsului Intern Brut; PIB ocupare deplină – Produsul intern
brut obținut în condiții de ocupare deplină; PIB real – Produsul intern brut cuantificat in
termeni reali; a – un parametru cu o valoare aproximativ egala cu 3; U – rata curentă a
șomajului; U- rata naturală a șomajului.
Ocuparea deplină semnifică faptul că 96 – 97 % din populația activă disponibilă este
utilizată efectiv, diferența de 3 – 4% fiind considerată a fi șomaj natural (normal).
Semnificația economica a acestei legi este următoarea:
– dacă rata curentă a șomajului (U) este egala cu cea naturală U, atunci PIB real
este egal cu PIB de ocupare deplină;
– pentru fiecare procent de abatere a ratei curente a șomajului de la cea naturală,
variația PIB este de 3. Aceasta reprezintă costul șomajului în termenii pierderii de
producție reală;
– pentru a obține o reducere a șomajului de 1%, PIB trebuie să crească cu 3%.
b) Durata perioadei de șomaj reprezintă intervalul de timp cuprins între
momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activității sau la ieșirea din rândul
populației active. Ea poate fi foarte diferită, de la câteva zile, la luni și chiar ani și diferă
pe perioade istorice și pe țări. tendința sa generală este de creștere. Asupra sa
influențează o serie de factori cum sunt: interesul șomerilor de a căuta un nou loc de
muncă, numărul și structura locurilor de muncă disponibile, structura populației active
disponibile, mărimea ajutorului de șomaj în comparație cu salariul practicat pe piața
muncii etc.
c) Intensitatea șomajului desemnează forța de manifestare a fenomenului. Din
acest punct de vedere se pot deosebi:
•șomajul total – care presupune pierderea definitivă a locului de muncă și
încetarea totală a activității;
52

•șomajul parțial – care constă în restrângerea activității depuse, în special prin
reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală, cu diminuarea corespunzătoare
a salariului;
•șomajul deghizat – presupun persoane ce desfășoară doar aparent o activitate
cu o productivitate mică și salariu redus;
d) Structura șomajului reprezintă componentele sale formate prin clasificarea lor
după diferite criterii: categorii de vârstă, sex, studii, naționalitate, nivel de calificare,
ramură de activitate etc.
TA 3.1
1. Ce reprezintă șomajul ?
2. Care sunt caracteristicile șomajului ?
Răspuns
3.2. Cauzele și formele șomajului
Apariția șomajului este un fenomen complex, fiind determinat atât de situația
generala a utilizatorului de muncă cât și de situația ofertanților de muncă pe piață. El
poate fi rezultanta voinței individuale, având o motivație subiectivă fiind datorat
refuzului sau imposibilității unor persoane de a accepta salariul oferit și/sau condițiile de
muncă sau, dimpotrivă, cel ce dorește și este apt de muncă n-au această posibilitate din
motive ce nu țin de voința sa ci de lipsa locurilor de muncă. Drept urmare, șomajul poate
fi voluntar sau involuntar . Referindu-se la șomajul voluntar Keynes considera că este
datorat refuzului sau imposibilității pentru purtătorul forței de muncă de a accepta o
retribuție corespunzătoare valorii produsului care-i poate fi atribuit, refuz sau
imposibilitate bazată pe anumite prevederi legale, pe uzanțe sociale, pe înțelegeri în
vederea negocierii contractelor colective, pe adaptarea lentă la schimbări sau pe simpla
încăpățânare proprie naturii umane".1 Dacă în cazul șomajului voluntar individul are, cel
puțin, alternativa unei alegeri, de a prefera, de exemplu indemnizația de șomaj, decât să
accepte o slujbă pentru care primește un salariu puțin incitant, șomajului involuntar
constă în existența unor persoane neocupate, care, deși sunt dispuse să se angajeze la
un salariu determinat de condițiile pieței libere, din motive obiective nu are această
posibilitate.
În funcție de cauzele ce-l determină se pot distinge două categorii de șomaj, fiecare
cu formele de manifestare caracteristice.
a) Șomajul de dezechilibru explicat prin fenomene ce se manifestă pe piața
muncii care determină neconcordanța ofertei de muncă cu cererea de muncă. Curba
ofertei de muncă (O m) reprezintă numărul de persoane care sunt dispuse să accepte
locurile de munca la un anumit nivel al salariului. Această curbă este crescătoare, ceea
ce înseamnă că pentru un căutător de un loc de muncă, un salariu mai mare îl incită mai
mult în căutarea acestuia. Curba cererii de munca (C m) reprezentând cantitatea de
1 Keynes, J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de kucru, a dobânzilor și a banilor , Editura științifică, București, 1970, pp.
44.
53

muncă necesară pentru realizarea bunurilor și serviciilor necesare este descrescătoare,
deoarece, cu cât salariul este mai mare firmele caută să facă economii de muncă, fie
prin angajarea unui personal mai puțin numeros, fie prin substituirea factorului muncă
cu alți factori. Pe piața muncii se creează un echilibru atunci când cererea și oferta de
muncă se egalizează, acestui echilibru corespunzându-i și un salariu de echilibru (S e).
Dacă salariul practicat este mai mare decât S e, respectiv va fi S 1, atunci piața muncii va
fi în dezechilibru.
După cum se observă din reprezentarea grafică (fig. 3.1.), la salariul S 1 se creează
un excedent de muncă de dimensiunea A – B, ceea ce reprezintă șomajul de
dezechilibru. Cauzele acestuia sunt strâns legate de ceea ce determină situarea
salariului deasupra celui de echilibru: presiunile externe (sindicate), care duc la
creșterea salariului; scăderea cererii de muncă, fără o reduce corespunzătoare a
salariilor, creșterea ofertei de muncă, neînsoțită de o scădere a salariilor. Fiecare dintre
aceste cauze antrenează creșterea salariului peste nivelul celui de echilibru și determină
anumite tipuri de șomaj2.
Primul tip este denumit " șomaj voluntar " și are drept cauză nivelul superior al
salariului negociat fața de cel de echilibru. Dacă piața muncii devine rigidă și salariații
pretind un salariu real S 1 (Fig. 3.1.) mai mare decât cel de echilibru, cererea de muncă
din partea firmelor scade la N 1 în timp ce oferta de muncă a salariaților crește la N 2.
Diferența dintre cele două niveluri de folosire a forței de muncă ne dă dimensiunea
șomajului voluntar (A → B). Acesta corespunde viziunii clasice și neoclasice după care
indivizii sunt "condamnați" la șomaj pentru că nu se supun legilor pieței libere, nu sunt
dispuși să-și ofere forța de muncă la un salariu real care ar permite deplina utilizare.
Al doilea tip este denumit șomaj ciclic și este datorat cererii de muncă. Este
caracteristic fazei de recesiune economică care prin reducerea activității economice
determină reducerea cererii de muncă. Așa cum se observă în fig. 3.2., în acest caz
curba cererii de muncă se deplasează spre stânga rezultând reducerea numărului de
indivizi angajați de la N e la N 1. Dacă salariul rămâne la S e șomajul se manifestă întrucât
se mută punctul de echilibru.
Fig. 3.2.
2 Prahoveanu, E., Fundamente de teorie economică , Editura Sylvi, București, 1999, p. 279 – 287.
54

Al treilea tip de șomaj este determinat de creșterea forței de muncă peste
cererea de muncă . Oferta depășind cererea, curba ofertei se deplasează spre dreapta.
Conform regulilor pieței, salariile ar trebui să scadă (Fig. 3.3.) la S 1, însă ele rămânând
rigide, se situează peste noul salariu de echilibru cerut de noua situație pe piață,
ajungându-se la un șomaj de dezechilibru.
Fig. 3.3.
Oferta de muncă poate spori datorită creșterii noilor contingente de salariați,
numărul locurilor de muncă rămânând aceleași, ceea ce determină un șomaj ridicat mai
ales în rândurile tineretului. O altă cauză poate fi și afirmarea cererii de a lucra a unor
persoane apte de muncă, dar inactive (de exemplu casnicele), ce nu este însoțită de o
creștere adecvată a cererii de muncă.
b) Șomajul de echilibru capătă această denumire întrucât, deși în activitatea
economica de ansamblu este un echilibru, există o neocupare a unei părți din populația
activă disponibilă. Această situație se explică prin aceea ca nu toți cei care vor să se
angajeze ca salariați vor avea imediat și un loc de muncă corespunzător sau unii indivizi
vor căuta locuri de muncă pentru care se oferă salarii mai mari, determinând apariția
unei oferte suplimentare de muncă, respectiv deplasarea curbei ofertei de muncă spre
dreapta (Fig. 3.4.).
Fig. 3.4.
55

Această categorie de șomeri poate fi determinată de o serie de situații considerate
"normale" în economia de piață, motiv pentru care șomajul de echilibru se mai numește
și "șomaj natural". Este vorba de o serie de cauze care pot determina neocuparea
locurilor de muncă și în situația când nu este un dezechilibru în activitatea economică.
Deși la nivel macroeconomic este echilibru, la cel microeconomic, cererea și oferta nu
sunt în concordanță. Acest aspect la determinat pe J.M. Keynes să arate că poate exista
un echilibru economic global și în condițiile nefolosirii depline a factorului muncă.
Șomajul de echilibru se explică prin nepotrivirea sau necorelarea dintre cererea de
muncă și oferta de muncă. Cei care caută un loc de muncă nu pot executa muncile
cerute, nu au calificarea necesară, sau nu sunt informați de existența locurilor de
muncă. În funcție de cauzele care le determină el poate fi de mai multe tipuri:
Șomaj fricțional sau tranzitoriu – ce se manifestă atunci când unele persoane își
părăsesc locul de muncă în mod voluntar sau prin concediere și pentru o perioadă de
timp sunt șomeri. El apare mai ales în acele economii în care forța de muncă își schimbă
mai des locul de muncă, mai ales pentru un salariu mai mare. Este posibil ca această
căutare a locurilor de muncă dorite să dureze și din lipsă de informare. Asemenea
dezechilibre temporare între locurile de muncă existente și cele solicitate apar frecvent
în cazul tinerilor sau al femeilor.
Pentru noile generații formarea șomajului are drept cauză starea economiei (nivel,
structură, tehnică aplicată etc.) ce nu corespunde pregătirii lor profesionale și idealurilor
lor. Pentru femei șomajul poate fi uneori aparent (când se ocupă de menaj și
creșterea copiilor) sau deghizat când se încheie perioade de creștere a copiilor,
dorește să se angajeze, dar nu reușește acest lucru.
Șomaj structural ce este consecința structurării pieței muncii. Modificările
structurale pot apărea la nivelul economiei naționale sau la nivel regional. Drept urmare,
apar discordanțe între calificările cerute și cele de care dispun ofertanții de muncă.
Amploarea acestuia depinde de rapiditatea cu care apar modificări intre cererea și oferta
de bunuri și servicii în economie, de gradul de concentrare regională a activităților
economice, de lipsa de diversificare a acestora sau datorită imobilității ofertanților de
muncă. O variantă a șomajului structural este cel tehnologic care este rezultatul
înlocuirii vechilor tehnici și tehnologii cu altele noi mai productive, determinând
reducerea locurilor de muncă.
Șomajul sezonier este specific activităților economice care sunt influențate de
factorii naturali (agricultură, construcții etc.) ceea ce influențează și cererea de muncă.
TA 3.2
1. În ce constă șomajul voluntar ?
2. În ce constă șomajul involuntar și care sunt formele sale ?
56

Răspuns
3.3. Efectele social – economice ale șomajului.
Șomajul are importante implicații negative atât pe plan economic cât și social –
uman, atât individuale cât și colective.
Datorită șomajului are loc inutilizarea unei părți a resurselor de munca, ceea ce
afectează producția națională, veniturile și nivelul de trai al șomerilor și familiilor lor.
Există in primul rând un cost economic reprezentat, mai ales, de pierderea pe
care o înregistrează societatea prin diminuarea activității economice sub
nivelul ocupării depline. Societatea pierde nu numai din cauza diminuării activității
economice dar și a impozitelor și taxelor la care sunt supuse veniturile firmelor și cele
individuale care nu mai pot fi încasate. Există prin urmare și un cost financiar al
șomajului ce își găsește expresia în creșterea sarcinilor care apasă asupra sistemului
productiv și a colectivității publice și în diminuarea încasărilor fiscale și a cotizațiilor
sociale provocate de șomaj. Explicabilă și motivată social, îndemnizația de șomaj are
efecte economice contradictorii. Cu cât ea este mai mare cu atât scade interesul pentru
un loc de munca. O mărime redusă a sa determină o preocupare mai mare pentru a găsi
rapid un loc de muncă. Totodată, durata căutării unui loc de muncă poate deveni o
povară financiară grea de suportat. Pentru aceasta este necesar ca indemnizația de
șomaj și durata sa să aibă un nivel optim, adică sa fie stabilite astfel încât sa incite la
căutarea unui loc de muncă și să evite, pe cât posibil, substituirea pentru individ a
timpului de căutare cu timpul liber. Se reduc însă și resursele publice întrucât șomerii
pierd o parte din venituri și consumă mai puțin, fapt ce reduce impozitele directe și
indirecte și încasarea financiară pentru securitatea socială la bugetul de stat.
Însă, efectele șomajului sunt resimțite, în primul rând, de către șomeri. Ei sunt
afectați de diferența între salariu și ajutorul de șomaj. Dar șomajul îl determină pe
individ să suporte stresul generat de situația în care se află, să se confrunte cu
sentimentul de nemulțumire sau inutilitate, de marginalizare în plan social. Familia sa și
colectivitățile în care trăiește șomerul suportă de asemenea efectele negative ale
șomajului. Se degradează relațiile interumane, crește violența, unii șomeri își găsesc
refugiul în consumul de alcool și droguri, sporesc criminalitatea și actele de tâlhărie.
Cu toate aceste efecte negative șomajul poate fi considerat și un rău necesar dacă
rata acestuia nu depășește 3 – 4%. El poate avea și efecte pozitive în economie, firmele
și instituțiile își pot selecționa personalul necesar, pot angaja pe cei mai bine pregătiți
profesional, crește disciplina în muncă a lucrătorilor de tema de a nu fi concediați,
șomerii își schimbă comportamentul și atitudinea față de muncă, sporește interesul lor
pentru perfecționarea pregătirii profesionale.
Un avantaj poate fi reprezentat și de reducerea temporară a inflației. Legătura dintre
șomaj și inflație a constituit obiectul unor intense preocupări. În acest sens economistul
neozeelandez A.W. Philips în urma analizei datelor statistice privind economia Angliei
între 1857 – 1957 verifică relația dintre rata de modificare a prețurilor și nivelul
șomajului. Cu cât prima este mai mare, cu cât cealaltă este mai mică și reciproc,
existând o relație inversă între inflație și șomaj. Acest fapt a fost exprimat printr-o curbă
57

care a fost mai întâi o curbă a legăturii șomaj – variația salariilor, ca apoi sa devină o
curbă a relației dintre șomaj – variația salariilor – variația prețurilor (fig. 3.5.).
Curba Phillips ne demonstrează faptul că o rată mai ridicată a inflației facilitează
reducerea ratei șomajului, lumea având de ales, ori inflație ori șomaj. P. Samuelson, pe
baza diagramelor lui Phillips a ajuns la concluzia că societatea este nevoită să aleagă în
continuare între inflație și șomaj, "între un nivel de folosire în mod rezonabil ridicat
asociat cu o creștere moderată, dar continuă a prețurilor pe de o parte, sau o stabilitate
rezonabilă a prețurilor, dar asociată cu un grad de șomaj ridicat, pe de altă parte"3. Însă
concluzia lui Phillips nu a fost susținută de datele reale. Economia mondială a trebuit
treptat să se confrunte cu un fenomen nou – stagflație, respectiv coexistența inflației
alături de șomaj. Prin urmare, unii economiști precum Milton Friedman, Edmund Phelps
ș.a. vorbesc despre o falsă dilemă între inflație și șomaj. Ei arată că pe termen scurt se
poate vorbi despre o anumită substituire între inflație și șomaj, dar aceasta este
imposibilă pe termen lung iar mărimea șomajului nu se poate rupe pe perioade mari de
timp de rata șomajului natural.
TA 3.3
1. În ce constă costul economic al șomajului ?
2. Care este relația dintre inflație și șomaj ?
Răspuns
3.4 Întrebări recapitulative
1. Ce reprezintă piața muncii și care sunt componentele sale?
2. Cum se exprimă nivelul șomajului?
3. În ce constă Legea lui Okun?
3 Citat după H. Lepage, Demain le capitalisme , Pluriel, Paris, 1978, p.390.
58

4. Cum se explică apariția șomajului de dezechilibru?
5. În ce constă șomajul de echilibru și care sunt tipurile sale?
3.5 Teste
1. Șomajul reprezintă:
a) nefolosirea, în forme și grade diferite, a unei părți a forței de muncă
active;
b) acea situație de pe piața muncii în care cererea de muncă depășește
oferta de muncă;
c) timpul pe care pensionarii și femeile casnice l-ar putea folosi într-o
anumită activitate remunerată.
2. Este șomer:
a) orice persoană care nu muncește;
b) individul care, deși, legal și fizic, ar putea să muncească, nu caută un loc
și nu îl găsește la rata de salariu al pieței;
c) persoana care nu lucrează în mod oficial, dar caută un loc de muncă,
fiindu-i înregistrată această situație la instituția specializată cu
problemele muncii și ocrotirii sociale.
3. Care din factorii de mai jos influențează mărimea șomajului?
a) progresul tehnic;
b) creșterea populației;
c) creșterea economică;
d) mărimea salariului;
e) mărimea profitului.
4. Cererea de muncă:
a) mai este denumită cererea de locuri de muncă;
b) vine din partea factorului subiectiv al producției;
c) mai este denumită ofertă de locuri de muncă;
d) vine din partea economiei.
5. Șomajul tehnologic:
a) este o variantă a șomajului structural;
b) poate fi încadrat și la rubrica șomajului voluntar;
c) devine evident atunci când trecerea de la un mod tehnic de producție la
altul este însoțită și de o criză a adaptării.
6. După opinia clasicilor, șomajul voluntar se datora, în principal:
a) rigidității poziției salariaților;
b) rigidității ofertei de muncă;
c) unui dezechilibru de pe piața muncii;
d) creșterii ofertei de muncă.
7. Neoclasicii considerau:
a) piața forței de muncă drept o piață printre altele, supusă acelorași reguli
ale concurenței;
b) că prin confruntarea cererii de muncă cu oferta de muncă se formează un
nivel al salariului real ce permite echilibrul pe piața muncii;
c) că orice individ, poate găsi și ocupa un loc de muncă, dacă acceptă o
reducere a salariului cerută de ocuparea deplină a forței de muncă;
59

d) că șomajul provine în întregime dintr-o insuficiență a cererii.
8. Șomajul structural apare atunci când:
a) structurile socio-profesionale nu mai corespund structurii tehnice și
economice;
b) unei cereri suple îi corespunde o ofertă rigidă pe structură;
c) sistemul de pregătire a forței de muncă nu corespunde noilor cerințe ale
economiei;
d) posesorii forței de muncă își schimbă des locul de muncă.
Răspunsuri și comentarii la testele de evaluare, întrebări și testele grilă →
se face prin accesarea și consultarea pe platforma media.
3.6 Aplicații rezolvate
1. O țară are o populație de 20 milioane locuitori din care: 10 milioane sunt
copii și pensionari, 1 milion nu au loc de muncă, iar dintre aceștia 10% au
renunțat la căutarea unui loc de muncă, iar 25.000 emigrează. Să se determine
rata șomajului în această țară și numărul șomerilor .
Rezolvare
Pop. activă disponibilă = 20 mil. – 10 mil. – 100.000 – 25.000 = 9.875.000
Nr. de șomeri = 1 mil. – 100.000 – 25.000 = 875.000
% 86 , 8 100000 . 875 . 9000 . 875 somajului ata = = R
2. Dacă oferta de forța de muncă pe o piață este Φ(N) = 500W, iar cererea
de forță de muncă este dată de funcția WN D000 . 100) (= , se cere :
a) Să se determine salariul de echilibru și numărul angajaților;
b) Să se determine rata șomajului dacă populația activă este de 7000.
Rezolvare
200 000 . 100 500000 . 1005002 2= → = → = W WWW
14 , 14 2 10= = W
7070 14 , 14 500 ) (= ⋅ = Φ N
107214 , 14000 . 100 000 . 100) ( = = =WN D
În acest caz avem supraocupare a forței de muncă.
3.7 Aplicații de rezolvat
1. Produsul intern brut corespunzător stării de ocupare deplină în anul
1999 este calculat la valoarea de 1000 miliarde u.m., PIB real realizat în
aceeași perioadă este de 800 miliarde u.m.. Rata naturală a șomajului în țara
respectivă este considerată a fi la nivelul % 5 , 3=u . Să se determine care a fost
rata reală a șomajului în anul 1999.
60

2. O țară are o populație de 52.500.000 locuitori din care 1.500.000 sunt în
șomaj, 25.000.000 de persoane sunt angajate, iar rata celor inapți de muncă
din diferite motive este de 42%. Să se determine :
a) Numărul persoanelor inapte de muncă;
b) Numărul persoanelor apte de muncă;
c) Gradul de ocupare al forței de muncă;
d) Rata șomajului.
Rezultatele la aplicații vor fi discutate la întâlnirile tutoriale.
61

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4: BANII, BĂNCILE ȘI PIAȚA MONETARĂ
Obiective de studiu
După studierea cu atenție a acestui capitol veți fi capabili:
•să cunoașteți geneza și evoluția banilor;
•să identificați formele banilor contemporani și funcțiile lor;
•să explicați rolul băncilor în economia de piața și principiile de organizare
și funcționare a sistemului bancar;
•să înțelegeți modul cum sistemul bancar creează moneda;
•să înțelegeți piața monetară și instrumentele de politică monetară;
•să explicați echilibrul monetar și mecanismul de transmisie.
Timp de lucru
– 4 h
Teme de verificare
TA 4.1 Evoluția banilor
TA 4.2 Funcțiile banilor
TA 4.3 Băncile și crearea de monedă
TA 4.4 Piața monetară și echilibrul ei
4.1. Geneza și evoluția banilor
Banii au apărut odată cu schimbul de mărfuri. Prima etapă a economiei de schimb a
reprezentat-o trocul . Schimbul, in forma sa cea mai simplă, de troc, constă în schimbul
direct marfă pe marfă ce nu presupune nici un mijloc de schimb unanim acceptat.
Schimbul sub această formă era foarte anevoios și trebuiau îndeplinite cel puțin două
condiții: a) un individ căruia îi prisosea un bun, trebuia să găsească alt individ care
dispunea de un excedent din produsul de care el avea nevoie și care era interesat de
produsul sau; b) trebuiau găsite și bunuri de aceeași valoare. Trocul îngreuia
dezvoltarea vieții economice. S-a simțit nevoia unui bun care să intermedieze schimbul,
a unui mijlocitor al acestuia. Odată cu apariția mijlocitorului s-a trecut la o nouă etapă în
cadrul economiei de schimb denumită etapa economiei bănești sau monetare .
Caracteristic acesteia este aceea că prin utilizarea mijlocitorului schimbul se divide în
două operațiuni succesive, vânzarea și cumpărarea, ce pot fi separate în timp și spațiu.
Funcția de mijlocitor al schimbului a fost îndeplinită de mărfurile cele mai variate care
s-au desprins din lumea mărfurilor în urma unei selecții naturale în procesul schimbului.
Pentru început alegerea acestora a fost determinată de ocupația și obiceiurile diferitelor
62

popoare, rolul de bani fiind îndeplinit de animale, blănuri, sare, pește uscat, scoici, perle
etc. Aceasta este faza economiei bănești cu bani reprezentați de mărfuri diferite.
Marfa aleasă drept bani, a trebuit să îndeplinească treptat o serie de calități:
a) durabilitate – oamenii nu vor accepta ca bani ceva care să fie perisabil, ce se
deteriorează pe termen scurt;
b) transportabil – dacă indivizi trebuiau să transporte mari cantități de bani, marfa
utilizată trebuia sa aibă o valoare mare în raport cu greutatea sa pentru a putea
fi transportată cu ușurință;
c) divizibilitate – bunul ales ca mijlocitor trebuia să poată fi subdivizat în părți cât
mai mici, cu ușurință, fără pierdere de valoare, putându-se realiza plăți mai mici;
d) omogenitate – orice unitate din bunul în cauză trebuia să fie exact egală cu
celelalte;
e) cu ofertă limitată – pentru a avea o valoare economică;
f) greu de contrafăcut, de falsificat – o monedă cu cât se poate reproduce mai ușor
își pierde din valoarea sa.
Având în vedere aceste calități, metalele, în special argintul, cuprul și aurul au
îndeplinit rolul de bani, la început sub formă de bare, drugi, inele etc. care erau cântărite
cu prilejul fiecărei tranzacții. Această etapă a fost denumită faza economiei banilor de
metal . Treptat. s-au impus ca bani metalele prețioase deoarece, fața de celelalte
mărfuri, care au îndeplinit acest rol, au anumite calități și anume: sunt omogene,
divizibile, au o valoare mare într-un volum mic și sunt inalterabile. Utilizarea barelor de
metal îngreuia tranzacțiile economice, era incomod să evaluezi, să cântărești, să divizezi
la fiecare operațiune comercială curentă. De aceea metalul începe să fie fasonat în piese
de o greutate determinată dinainte. Această etapă a fost denumită faza economiei
bănești cu monedă bătută . Informațiile istorice arată că în China circulau monede
metalice, încă în secolul XI î.e.n.
De la origini și până la primul război mondial banii au circulat sub formă de monede
metalice cu valoare intrinsecă, în special cele din aur și argint. Însă, în ultimele trei
secole alături de monedele metalice cu valoare intrinsecă au circulat semne bănești fără
valoare proprie, bancnotele , care reprezentau în circulație aurul și argintul și în care
puteau fi convertite la cerere. Este faza circulației mixte a banilor metalici și a
banilor de hârtie . Treptat, au fost înlocuite, parțial, din circulație însăși monedele de
metal prețios cu cele din metal ordinar, care aveau însă înscrise pe ele valoarea aurului
pe care-l înlocuiau. De la emisiunea de monede de metal ordinar, care erau mai greu de
purtat și de transportat s-a trecut la emisiunea de bani de hârtie, fără nici o valoare
intrinsecă, ce aveau o valoare nominală înscrisă egală cu cea a aurului pe care-l
reprezenta. După primul război mondial, în toate țările, monedele din aur și argint au
încetat sa mai circule ca atare, a fost suspendată și convertibilitatea banilor de hârtie în
aur. După al doilea război mondial aurul a fost demonetizat. Bancnotele au devenit
hârtie monedă , simple înscrisuri cu putere de circulație monetară iar dreptul de
emitere a revenit cu timpul doar băncilor centrale. Ele reprezintă monedă strict
convențională, fără acoperire și garanție din partea statului. Circulația hârtiei monedă se
realizează doar în baza încrederii că ea este acceptată, prin convenție (lege), într-un
spațiu monetar dat, ca mijloc de schimb și de strângere a obligațiilor, ea fiind numită
monedă fiduciară . Bancnotele și moneda divizionară realizata din metal ordinar nu
reprezintă însă decât 10% din masa monetară aflată în circulație. În prezent rolul
principal revine monedei de cont (banilor scripturali) ce sunt exprimați printr-un
cont bancar, iar utilizarea lor se poate face prin ridicare de numerar sau doar prin simple
înregistrări în conturile corespondente.
Banii pot fi definiți ca orice activ general ce în baza unei convenții este
acceptat ca mijloc de intermediere a schimbului și ca instrument de stingere a
obligațiilor de plată1.
1Hardwick, P., Langmead, J., Khan, B., Introducere în economia politica modernă , Editura Polirom, Iași,
2002, p. 466.
63

Încrederea pe care indivizii o au în bani depinde de puterea lor de cumpărare ,
prin care înțelegem cantitatea de bunuri și servicii ce pot fi cumpărate cu o
anumită sumă de bani la un moment dat. Ea este dependentă invers proporțional
de nivelul prețurilor, fiind egală cu inversul indicelui general al prețurilor:
PcIP1= , unde P c – puterea de cumpărare a banilor;
01
PPIP= indicele prețurilor
unde: P 0 – nivelul mediul al prețurilor în perioada de bază; P 1 – nivelul mediu al prețurilor
în perioada curentă.
Delimitarea instrumentelor care pot fi incluse în categoria banilor de cele care nu
pot fi incluse se realizează în funcție de lichiditatea lor. Lichiditatea unui activ
reprezintă viteza și costul prin care acel activ este transformat în monedă . În
teorie se disting mai multe grade de lichiditate2:
• lichiditate primară specifică biletelor de bancă, monedei divizionare și
depunerilor în conturile la vedere. Ele au lichiditate perfectă, permițând plăți imediate,
fără prinderi de valoare;
• lichiditate secundară – cuprinde activele ce nu pot fi folosite imediat în
operațiuni de schimb, dar care pot fi transformate rapid în lichidități primare precum:
depozitele la termen la bănci și alte instituții financiare, depozitele în conturile de
economii pentru locuințe, activele financiare (acțiuni și obligațiuni) cu scadența
apropiată, bonurile de tezaur etc.;
• lichiditate terțiară respectiv activele financiare cu scadență pe termen mediu și
lung. Utilizarea lor în operațiuni de schimb prin transformarea în lichidități primare
presupune timp și riscuri de pierdere de valoare.
Pe această bază se pot delimita:
• banii in sens restrâns unde se includ numărul și depunerile în conturile la
vedere, lichiditatea fiind primară. Deținerea lor se datorează funcției de mijloc de
schimb (monedă pentru tranzacție);
• banii în sens general – include atât banii în sens restrâns cât și moneda folosită
ca mijloc de economisire, respectiv și activele cu lichiditate secundară. Ei mai sunt
numiți și cvasi-bani sau cvasi-monedă întrucât gradul lor de lichiditate este mai redus
față de banii în sens restrâns.
TA 4.1 :
1. Ce condiții trebuie să îndeplinească marfa aleasă drept bani ?
2. Delimitați banii în sens restrâns de banii în sens general.
Răspuns
4.2. Funcțiile banilor
Importanța și rolul banilor sunt evidențiate prin funcțiile lor. În general, se consideră
ca banii îndeplinesc următoarele funcții:
2Ignat et al., Economie politică , ediția a doua, Ed. Economică, București, 2002, p.374.
64

4.2.1. Funcția de calcul (de măsură) a valorii
Funcția de calcul este atât istoric cât și logic una dintre primele funcții ale banilor.
De altfel, banii au apărut îndeplinind concomitent două funcții: de măsură a valorii și de
mijloc de schimb. Valoarea unui bun economic se exprima cu ajutorul monedei. Așa cum
unitatea de măsură a lungimii este metrul, pentru a exprima valoarea bunurilor s-a
simțit nevoia unui etalon de măsurare. Moneda națională (sau după caz cea
internațională) reprezintă etalonul general de măsurare pentru întreaga activitate
economică. Dacă pentru unele aspecte ale activității economice se pot utiliza și
etaloane specifice (m, kW, Kg etc.), etalonul general de măsurare – moneda – este
singurul capabil sa comensureze și să compare bunuri economice diferite. Rezultatul
concret al măsurării monetare este prețul . Spre deosebire de celelalte funcții, cea de
calcul prezintă o particularitate, realizarea sa se face in mod abstract, pe calea gândirii,
nu impune prezența fizică a banilor. Ca instrument de calcul banii sunt folosiți pentru
măsurarea eforturilor și rezultatelor activității economice, consumul de factori de
producție, costurile producției, valoarea producției, profitul obținut etc.
4.2.2. Funcția de mijloc de schimb
Odată cu apariția banilor schimbul sub forma trocului M 1 – M 2 este înlocuit de
schimbul de marfă pe bani M 1 – B – M 2. Folosirea lor produce separarea vânzării și
cumpărării în două acte diferite: M 1 – B – vânzarea în care marfa M 1 se schimbă pe o
sumă de bani și B – M 2 – cumpărarea in care banii sunt folosiți de către deținător pentru
cumpărarea altei mărfi M 2. Există posibilitatea ca cele două acte ale schimbului să nu
coincidă în timp și spațiu. În împrejurări deosebite (războaie, revoluții, crize economice
etc.) rolul de intermediar al schimbului poate fi îndeplinit temporar sau în tranzacții
specifice și de alte bunuri, banii sunt mijlocul de schimb universal , prezenți de regula
in orice tranzacție și au acceptabilitate generala de către toți participanții la activitatea
economico – socială dintr-un spațiu economic și teritorial numit zonă monetară. Acest
spațiu poate corespunde ariei economico – teritoriale aflate sub jurisdicția unui singur
stat, intermediarul schimbului fiind moneda națională, sau depășește această arie având
calitatea de bani internaționali. Bunurile, odată vândute și cumpărate, ies din circulație,
banii, dimpotrivă, nu părăsesc această sferă, ei mijlocind schimbul altor bunuri.
4.2.3. Funcția de mijloc de plată
Drepturile și obligațiile economice se calculează în monedă și se sting prin plata
sumelor corespunzătoare. Odată cu dezvoltarea circulației mărfurilor a apărut situația
când momentul vinderii mărfii nu coincide cu cel al primirii sumei de bani
corespunzătoare prețului ei. Se întâmplă ca marfa să fie plătită înainte de a fi
cumpărată, în acest caz clientul este creditor. Situația curentă este aceea când
vânzătorul livrează marfa fără a primi imediat contra valoarea, ea urmând a fi plătită
ulterior. În acest caz vânzătorul este creditor iar cumpărătorul debitor. Aceste relații sunt
relații de credit în care banii îndeplinesc funcția de mijloc de plată. Banii au ajuns să
îndeplinească funcția de mijloc de plata și în afara schimbului de mărfuri pentru orice fel
de plăți, în general credite, impozite, salarii etc.
65

4.2.4. Funcția de rezervă de valoare (de economisire, de rezervă)
Pentru a-și asigura în viitor producția și consumul agenții economici realizează
economii sub formă bănească. Banii devin un simbol al avuției, conferind deținătorului
lor forță și putere economică. Pentru realizarea acestei funcții este necesară menținerea
aceleiași puteri de cumpărare. Creșterea nivelului general al prețurilor reduce utilitatea
monedei ca rezervă de valoare. Uneori rezervele se pot constitui și din alte bunuri
economice, considerate mai tentante. În măsura în care această funcție este exercitată
de monedă ea prezintă o serie de avantaje: pe seama monedei se asigură o gamă largă
de alegere viitoare a bunurilor sau activelor; costurile păstrării și riscurile sunt mai
reduse intr-o economie care funcționează normal și este neinflaționistă.
TA 4.2 :
1. În ce constă funcția de calcul a valorii a banilor ?
2. În ce constă funcția de mijloc de schimb a banilor ?
Răspuns
4.3. Băncile și crearea de monedă
4.3.1. Originea și funcțiile băncilor
Băncile au apărut de multe secole în urmă, ca urmare a dezvoltării producției și
schimbului de mărfuri. În timp ele au cunoscut un proces de diversificare. Dacă la
început ele asigurau păstrarea valorilor imobiliare și executarea plăților între clienți, ele
au devenit treptat un agent ce gestionează instrumentele monetare și pârghiile
financiare ale țării.
Banca poate fi definită drept unitate economică funcțional – instituțională a
cărei funcție principală este de a colecta, transfera și repartiza disponibilitățile
financiare.
Băncile îndeplinesc funcții active și funcții pasive . Principala funcție activă a lor
constă în acordarea împrumutului solicitanților, persoane fizice și juridice, care
îndeplinesc condițiile de bonitate financiară, adică au capacitatea de a restitui la
scadență creditele primite împreună cu dobânda aferentă. Sursele împrumuturilor sunt
capitalurile proprii ale băncilor dar mai ales disponibilitățile temporare atrase de la
clienți. În categoria funcțiilor active ale băncilor se mai înscriu: gestionarea conturilor
deponenților, organizarea înființării de societăți comerciale și plasarea titlurilor de
valoare ale acestora, scontarea cambiilor și altor efecte de comerț etc. Principala funcție
pasivă este primirea spre păstrare a economiilor populației și ale agenților economici
non-financiari. Tot in aceasta categorie se mai înscriu, primirea de depuneri ale unor
clienți pentru a efectua la ordin, diferite plăți, efectuarea operațiunilor de casă pentru
firmele și instituțiile ce solicită acest lucru.
În afara acestor funcții tradiționale, băncile actuale îndeplinesc și o serie de funcții
macroeconomice : asigură cadrul necesar emisiunii suplimentare de monedă și
retragerii acesteia; coordonează plățile și încasările ce se efectuează în întreaga
66

economie națională; de intermediere financiară la nivelul economiei naționale, orientând
economiile agenților economici și populației spre domenii de mare interes; au
posibilitatea de a crea puterea de cumpărare adițională, transformând depozitele și
depunerile la vedere ale agenților economici non-financiari în credite pe termen lung;
restricționarea creditului, limitând riscul neacoperit al unor împrumutători prea
entuziaști, punându-le anumite condiții restrictive; transformarea riscului – adică
repartizarea lui relativ egală asupra tuturor debitorilor; selecționează proiectele pe care
urmează sa le susțină prin credite iar prin aceasta exercită un pronunțat rol de orientare
economică, de susținere a unor modificări structurale în economie.
4.3.2. Componentele sistemului bancar
Amplificarea rolului și diversificarea operațiunilor efectuate au determinat
constituirea unor forme diferite de bănci. A avut loc mai întâi un proces de
specializare a lor, pentru ca recent sa apară o puternică tendință de universalizare a
funcțiilor îndeplinite , oferind o gamă extrem de largă de servicii financiare. Cea mai
generală grupare a băncilor se concretizează în bănci centrale – de emisiune și bănci
comerciale.
Banca centrală (de emisiune) este o bancă de prim rang, fiind numită și banca
băncilor. Ea deține o poziție specială în sistemul bancar al unei țări, având rolul de a
crea și gestiona puterea de cumpărare într-o țară. Este un organism autonom, cu
personalitate juridică proprie, capitalul fiind în proprietatea statului. Banca Centrală
îndeplinește mai multe funcții:
a) Emisiunea biletelor de bancă, având responsabilitatea fabricării lor și a
determinării volumului de emisiune în funcție de nevoile economiei. Biletele de bancă in
circulație sunt un activ monetar pentru toți agenții care le dețin, care posedă, în acest
mod, o creanță asupra Băncii Centrale;
b) Conlucrează cu Trezoreria pentru a conduce programul de împrumut al
guvernului;
c) Este o bancă a statului, administrând conturile statului, realizând execuția
bugetului de stat (încasarea veniturilor și cheltuielilor);
d) Supraveghează societățile bancare și alte instituții de credit pentru a regla
volumul și costul creditului;
e) Caută căile economice de menținere a stabilității monetare și de asigurare a
funcționalității sistemului bancar;
f) Prevenirea falimentelor bancare ce ar putea deregla mecanismul bancar în
general; în acest sens autorizează și supraveghează exercitarea funcției de operator
bancar;
g) Fiind "banca băncilor" este împrumutătorul în ultimă instanță, prin sprijinul pe
care îl acordă băncilor și Trezoreriei; ea refinanțează sistemul bancar, jucând un
important rol de reglare pe piața monetară;
h) Păstrează rezervele de aur și de valută, influențează cursul de schimb, întreține
relații cu alte bănci centrale și cu organisme financiar – monetare internaționale.
Băncile Comerciale – dețin locul principal ca pondere în sistemul bancar. Ele sunt
un fel de firmă lucrativă specializată, care furnizează bani – capital celorlalți agenți
economici, persoane fizice sau juridice. Ele își constituie resursele din: propriul capital
social format prin emisiunea de acțiuni; depunerile la vedere sau la termen ale
persoanelor fizice sau juridice; rescontarea cambiilor la Banca Centrală; împrumuturi de
la alte instituții financiare și împrumuturi obligatare Băncile comerciale dețin o rezervă
lichidă, formată din moneda băncii centrale (bancnote și depozite la vedere în contul
curent la banca centrală) pentru a putea transforma moneda de cont a sectorului
nebancar în moneda băncii centrale (moneda primară).
Băncile comerciale se împart în bănci de depozit și bănci ipotecare.
67

Băncile de depozit își procură resursele financiare de care au nevoie de pe piața
monetară prin depunerile pe termen scurt ale clienților. La rândul lor acestea pot fi:
bănci de depozit propriu-zise ce primesc depuneri la vedere și la termen și acordă
credite pe termen scurt; bănci de afaceri – ce dispun de importante capitaluri proprii și
își procură mijloacele necesare și prim emisiunea de obligațiuni sau de acțiuni, ele
putând acorda credite pe termen lung. Băncile ipotecare sunt acelea care își asigură
mijloacele necesare prin emisiunea de înscrisuri și obligațiuni ipotecare.
Pentru creditele acordate și efectuarea altor servicii active băncile încasează
dobânzi sau comisioane. Pentru sumele păstrate în depozit și pentru alte servicii pasive,
ele plătesc dobândă clienților lor creditori. Diferența dintre dobânzile încasate și cele
plătite reprezintă profitul bancar brut . Dacă din acestea se scad cheltuielile de
administrație ale băncii și impozitele legale, ceea ce rămâne reprezintă profitul bancar
net.
Activitatea băncilor trebuie să se bazeze pe anumite norme de comportament și
anume:
a)lichiditate – ceea ce înseamnă ca băncile sunt capabile, în orice moment, să
transforme depozitele clienților în monedă la cererea lor;
b)rentabilitate – se referă la asigurarea dividendelor pentru acționari;
c)solvabilitate – presupune că banca dispune întotdeauna de bunuri și creanțe
superioare datoriilor pe care le are.
TA 4.3:
1. Care sunt funcțiile băncilor?
2. Care sunt componentele sistemului bancar?
Răspuns
4.4. Piața monetară și echilibrul ei
Piața monetară reprezintă ansamblul tranzacțiilor rezultate din
confruntarea dintre oferta și cererea de monedă în funcție de prețul ei, rata
dobânzii . Obiectul tranzacțiilor îl constituie moneda numerar a cărei emisiune este
realizată de Banca Centrală și moneda scripturală (băncile de cont) a căror creare este
asigurată de băncile comerciale. Deși obiectul este o marfă omogenă, prețul (rata
dobânzii) diferă în funcție de termenul scadenței de gradul de risc asumat de creditor și
volumul sumelor ce fac obiectul tranzacțiilor. Ea este o piață a capitalurilor pe termen
scurt și foarte scurt și se derulează în principal între bănci fiind cunoscută și sub
denumirea de piață interbancară.
4.4.1. Oferta de monedă
68

Oferta de monedă este reprezentată de disponibilitățile monetare și de
instrumentele de plasament pe termen scurt, concentrate în principal la bănci și care pot
fi puse la dispoziția agenților economici.
4.4.1.1. Masa monetară
Oferta pe piața monetară este reprezentată de masa monetara. Aceasta reprezintă
ansamblul instrumentelor de schimb, de plată și economisire de care dispun
agenții nonfinanciari, utilizate într-un anumit spațiu național.
Delimitarea conținutului masei monetare nu a ridicat, mult timp, probleme
deosebite întrucât ea era formată numai din disponibilitățile monetare: bilete de bancă
și monedă scripturală (depozite). Treptat s-au creat o gamă relativ largă de instrumente
de plasament (active) care pot îndeplini funcții ale banilor și prin aceasta să-i
inlocuiască în anumite utilizări. Prin urmare, masa monetară are două componente
importante: baza monetară (ce cuprinde disponibilitătile bănești propriu-zise, respectiv
instrumentele monetare in sens strict, ce se caracterizează prin lichiditate perfectă, sting
imediat o datorie sau mijlocesc direct o tranzacție comercială (bancnote, moneda
divizionară, depozite la vedere); disponibilitățile semimonetare (cvasimonetare sau
"aproape bani") ce cuprind o serie de instrumente de plasament ce necesită realizarea
unui număr de operațiuni pentru ca posesorul lor sa ajungă la bani lichizi, ceea ce
presupune timp, fără a se diminua cantitatea de moneda deținută (depozitele la termen,
banii de tezaur, certificate de trezorerie, acțiuni, obligațiuni, efecte de comerț etc.)
Definită astfel, masa monetară este considerată un stoc. Însă, fiecare unitate
monetară poate intermedia mai multe operatiuni. Numărul mediu de acte de schimb și
plăți pe care le intermediază o unitate monetară într-o perioadă dată reprezintă viteza
de rotație a monedei ce se determină prin relația:
MPIBV= unde: V – viteza de rotație a monedei; PIB – produsul intern brut; M – masa
monetară.
Dar PIB reprezintă produsul dintre volumul fizic al bunurilor și serviciilor – T și nivelul
general al prețurilor P. Deci:
MP TV⋅=
Produsul dintre V și M reprezintă masa monetara ca flux. Creșterea vitezei de rotație
reduce nevoia de moneda ca stoc și sporește masa monetară în circulație.
4.4.1.2. Crearea de monedă. Multiplicatorul monetar
Oferta pe piața monetară este sub controlul băncii centrale și asigurată de către
bănci prin emisiunea monetară și crearea banilor de cont, a depozitelor multiple.
Emisiunea monetară , reprezintă ansamblul operațiunilor de creare a numerarului,
de păstrare a acestuia la emitent și de punere a sa în circulație. Această responsabilitate
revine băncii centrale ce pune semnele bănești în circulație prin operațiuni specifice:
•Acoperirea deficitului bugetar – prin emiterea bonurilor de tezaur. Băncile
comerciale subscriu bonurile de tezaur emise de Trezorerie și le revând Băncii
Centrale care prin cumpărarea lor pune moneda în circulație;
•Achiziționarea valutei , când Banca Centrală cumpără valută crește masa
monetară în circulație;
•Creditarea băncilor comerciale de către Banca Centrală atunci când acestea
au nevoie de sume suplimentare pentru a face față retragerilor;
69

•Cumpărarea de titluri de pe piețele financiare (open market) – dacă Banca
Centrală dorește să sporească oferta monetară, cumpără titluri de valoare.
Crearea banilor de cont (a depozitelor multiple) reprezintă procesul prin care o
unitate monetară depozitată într-o bancă, generează mai multe unități monetare în
depozite. Mecanismul care stă la baza creării depozitelor multiple3 este următorul: dacă
o bancă acordă unui client un împrumut, disponibilitățile sale se reduc, ele ajung de la
respectivul client la o altă bancă care la rândul său acordă un împrumut și așa mai
departe. Disponibilitățile rămân în sistemul bancar sub formă de depuneri și generează
noi depozite, până ce în final acestea ajung să echivaleze cu un multiplu al
disponibilităților. Rolul principal în acest proces revine băncii centrale care asigură baza
monetară prin emisiunea de monedă proprie (bancnote și monedă divizionară) și prin
constituirea de depozite ale băncilor centrale (când achiziționează titluri financiare în
procesul creditării băncilor). Prin urmare, baza monetară (H) (bani cu lichiditate
ridicată) cuprinde numerarul deținut de populație (C) și rezervele, depozitele (R) pe care
băncile comerciale le au formate la banca centrală :
H = C + R.
Masa monetară (M) sau stocul de bani cuprinde numerarul deținut de populație
(C) și depunerile la bănci (D)
M = C + D
Masa monetară este influențată de comportamentul populației, de comportamentul
băncilor și comportamentul băncii centrale.
Comportamentul populației este determinat de preferința acesteia pentru
lichiditate și reprezintă ponderea numerarului deținut de populație (l). Se determină ca
raport între numerarul deținut de populație (C) și nivelul depozitelor bancare (D).
DCl=
Comportamentul băncilor (r) este exprimat de raportul dintre numerarul deținut
în depozitele de rezervă ale băncilor (R) și nivelul depozitelor bancare.
DRr=
Băncile sunt obligate dar și interesate pentru a-și garanta lichiditatea să-și constituie
rezerve de monedă în conturi curente la banca centrala. Raportul rezerve bancare –
depozite (r) este influențat de doi factori. În primul rând, Banca Centrală fixează o
rezervă minimă obligatorie numită rata rezervelor obligatorii sau coeficient de casă
prin aplicarea unui procent la media soldurilor zilnice a resurselor monetare noi atrase (a
depozitelor). Obligativitatea acestor rezerve este determinată, pe de o parte, de
necesitatea ca băncile sa dispună de o cantitate de disponibilități, atunci când
deponenții doresc să-și ridice sumele constituite sub forma de depozite, iar pe de altă
parte, pentru a da posibilitatea Băncii Centrale să influențeze oferta de bani. În al doilea
rând, băncile comerciale pot să păstreze și rezerve suplimentare fața de nivelul minim
obligatoriu, pe motive de precauție. Dacă o bancă nu poate face față solicitărilor se
împrumută la Banca Centrală (împrumuturi de refinanțare) sau la alte bănci cu
excedente. Împrumuturile la Banca Centrala sau alte bănci sunt purtătoare de dobândă.
Reducerea rezervelor dă posibilitatea băncii sa investească în active purtătoare de
dobândă.
Comportamentul Băncii Centrale influențează, de asemenea oferta de monedă.
Depunerile la aceasta reprezintă datorii ale ei către băncile comerciale. Comportamentul
său (s) este dat de raportul dintre baza monetara (H) și depozite (D).
DHS=
Banca Centrală influențează, în principal, baza monetară prin intervențiile sale pe
piață (operațiuni de open market). Când ea cumpără unele efecte publice sau private, le
3Băbăiță, I., Silasi, G., Duță, A., Macroeconomie , Editura Orizonturi, Universitare Timișoara, 1999, pp. 228 –
233.
70

monetizează, adică permite pătrunderea monedei sale în circulație, iar când le vinde le
demonetizează, retrăgând o anumită cantitate de moneda.
Pornind de la formulele cotei de rezervă a băncilor (r) și cea care exprimă
comportamentul populației (l) se poate scrie:
R = rD
C = lD
Prin urmare baza monetară este egală cu:
H = rD + lD
De unde:
l rHD+=
Din relație rezultă că dacă populația nu reține numerar, depozitele cresc față de
baza monetară într-un raport invers proporțional față de rezerva bancară. Dacă băncile
comerciale dețin ca rezervă o parte mai mare din depozite, volumul total rezultat prin
multiplicarea creditului este mai mic.
Întrucât l rHD+= iar C = lD masa monetară se poate scrie:
l rl H
l rHll rHC D M++=+++= + =) 1 (
Masa monetară și baza monetară sunt legate funcțional prin coeficientul dintre
numerar și depozite (comportamentul populației (l) și conduita băncilor reflectă prin
coeficientul de rezerve (r).
Întrucât multiplicatorul monetar este mai mare decât 1, oferta monetara OM este un
multiplu al masei monetare:
M m Om⋅ =
unde m reprezintă multiplicatorul monetar, respectiv coeficientul prin care
modificarea masei monetare influențează oferta de moneda.
Sau
M m OmΔ = Δ
Cu cât multiplicatorul monetar va fi mai mare cu atât efectul variației masei
monetare asupra ofertei de monedă va fi mai mare.
4.4.1.2. Multiplicatorul monedei bancare
În condițiile în care depozitele bancare ar trebui sa fie acoperite integral prin rezerve
constituite nu s-ar produce nici o creație de bani de cont (monedă bancară). Însă,
băncile comerciale sunt obligate sa dețină ca rezervă doar o parte din disponibilitățile
de creditare. Drept urmare băncile comerciale împreună cu agenții economici non-
bancare care efectuează depuneri în cont la acestea creează o cantitate de monedă
bancară mai mare decât depozitele constituite. Principiul fundamental în procesul creării
banilor de cont este cel al multiplicării creditului . Multiplicarea creditului reprezintă
procesul prin care o bancă sporește oferta de muncă prin creșterea volumului de credite
acordate pe baza depozitelor formate prin depuneri ale agenților non-bancari sau prin
creditare de către banca centrala. Un rol important in cadrul acestui mecanism îl are
coeficientul rezervelor obligatorii (r).
Presupunem ca o persoană a depus spre păstrare la banca nr. 1 suma de 1000 u.m.
Banca centrală fixează o rezervă minimă obligatorie de 20%. Prin urmare banca nr. 1
poate să împrumute 80% din 1000 u.m., respectiv 800 u.m. unui client al său. Acesta
folosește creditul pentru efectuarea unei plăți. Cei care vor primi banii respectivi îi vor
depune la banca nr. 2 ce va putea să împrumute 80% din 800, respectiv 640 u.m. unui
alt client ce îi folosește pentru efectuarea unor plăți. Cei ce vor primi această sumă îi vor
depune la banca nr. 3 ce va putea să împrumute 80% din 640 respectiv 512 unui client
71

al său. Procesul continuă până când suma inițială de 1000 u.m., se constituie integral în
rezerve.
Tabelul nr. 4.1. Multiplicatorul creditului
Etapa de
multiplicareMărimea
depozituluiDepozite
de
rezervăDepozite
noiOferta
monetară
1
2
3
.
.
.
total1000
800
640
.
.
.
5000200
160
128
.
.
.
1000800
640
512
.
.
.
40001000
800
640
.
.
.
5000
Efectul procesului de creare de monedă bancară poate fi analizat algebric prin
progresia geometrică:
Noile depozite = 1000 + 800 + 640 + 512 …….
Această serie o putem scrie în forma următoare:
Noile depozite = 1000(1 + 0,8 + 0,64 + 0,512 + …..) = 1000(1 + 0,8 + (0,8)2 +
(0,8)3 + …)
Suma progresiei geometrice va fi:
Noile depozite 50002 , 0110008 , 0 111000 = =−= u.m.
Observăm că un depozit de 1000 u,m,. determină, în condițiile unei rate a rezervelor
obligatorii de 20%, o creștere a ofertei de monedă la 5000 u.m., rezultând o multiplicare
de 5 ori a depozitului inițial. 5 reprezintă multiplicatorul creditului ce se determină prin
relația:
rmc1=
în care r – rata rezervelor obligatorii.
Prin procesul de creditare băncile sporesc oferta de moneda sub forma monedei
scripturale. Creșterea este cu atât mai importantă cu cât rata rezervelor obligatorii este
mai redusă.
Un alt factor ce influențează mărimea multiplicării este preferința pentru lichiditate.
dacă presupunem ca aceasta este de 40% procesul de multiplicare a masei monetare se
modifică prin introducerea preferinței pentru lichiditate astfel:
4.4.1.3. Multiplicatorul monetar
Etapa de
multiplicareMărimea
depozituluiDepozite
de
rezervăNumerar
la
populațieDepozit
e noiOferta
monetară
1
2
31000
400
160200
80
32400
160
64400
160
641400
560
224
72

.
.
.
total.
.
.
1666.
.
.
333.
.
.
666.
.
.
666.
.
.
2333
În acest caz multiplicatorul creditului acționează asupra unui depozit nou mai mic
decât atunci când nu existau scurgeri de monedă din sistemul bancar prin preferința
pentru lichiditate. Oferta monetară va spori numai de 2,33 ori. Acesta este
multiplicatorul monetar, determinat prin luarea în calcul a ratei minime de rezervă (r) și
a preferinței pentru lichiditate a agenților non – bancari (l). Așa cum s-a demonstrat
relația de calcul este:
l rlmm++=1
Multiplicatorul monetar este în relație de inversă proporționalitate atât față de rata
rezervelor obligatorii cât și față de preferința pentru lichiditate.
Oferta de monedă fiind creată de către banca centrală prin baza monetară și de
către sistemul bancar prin multiplicarea bazei monetare în cadrul procesului de
creditare, în analiza echilibrului monetar este considerată o variabilă exogenă, aflată
sub determinarea băncilor. Ea se modifică numai dacă banca centrală ia această decizie.
Poate fi reprezentată printr-un sistem de coordonate în care pe ordonată reprezentăm
rata dobânzii (prețul banilor) iar pe abscisă cantitatea de moneda oferită (fig. 4.1.)
Creșterea ofertei de moneda determină deplasarea dreptei ofertei de la M 0 la M 1 și
invers.
4.4.2. Cererea de monedă
Cererea de monedă reflectă tendința agenților economici de a deține o anumită
cantitate de bani. Ea are în vedere utilitățile acestora date de funcțiile pe care le
îndeplinesc. Cererea de bani este un element al "alegerii economice", deci are un cost
de oportunitate. Agentul economic este pus în situația de a alege modul in care își va
utiliza venitul pentru achiziționarea bunurilor și serviciilor de consum sau pentru
economisire, iar în cadrul ultimei, formele în care se materializează economiile și care
active financiare le preferă. Se compară avantajele deținerii de monedă legate în special
de lichiditatea ridicată, cu avantajele utilizării venitului pentru achiziționarea altor
active. Deseori se compară banii cu obligațiunile. Indivizii trebuie sa aleagă între a
deține monedă care nu aduce nici un venit și a cumpăra obligațiuni ce aduc un venit
suplimentar prin dobândă. Opțiunea pentru monedă are un cost de oportunitate ridicat
dacă dobânda ce ar putea s-o obțină prin achiziționarea de obligațiuni este mare.
În teoria economică sunt reținute trei mobiluri ale cererii de monedă: mobilul
tranzacției, mobilul precauției și mobilul speculației.
73

Mobilul tranzacției
Într-o economie de piață efectuarea tranzacțiilor necesită monedă. Cererea de
monedă depinde de nivelul tranzacțiilor economice, respectiv al cererii de bunuri și
servicii. Dacă venitul crește, va crește cererea de bani, iar pentru realizarea tranzacțiilor
ca fi nevoie de mai multă monedă. Cererea suplimentară de monedă poate fi acoperită
fie prin creșterea bazei monetare, fie prin accelerarea vitezei de rotație a monedei.
Cererea de monedă pentru mobilul tranzacției este o funcție direct proporțională
față de venit ce se exprimă prin relația:
KY MD=
unde: M D – cererea de moneda; K – o constantă; Y – nivelul venitului.
Această relație poate fi scrisă sub forma:
DM Y K/ / 1=
Raportul Y/M D reprezintă viteza de circulație a monedei, respectiv numărul mediu
de operațiuni de schimb și de plată pe care o unitate monetară le mijlocește într-o
perioadă dată, un an.
De unde rezultă că mărimea constantă K este inversa vitezei de circulație a
monedei:
VMY
KD= =1
, unde: V – viteza de circulație a monedei
Relația poate deveni:
Y V MD= ⋅sau Q P V MD⋅ = ⋅, în care: P – nivelul preturilor; Q – nivelul producției.
A doua formă prezintă in fapt ecuația cantitativă a monedei (MV = PT) din care
rezultă că în economie cantitatea de monedă este direct proporțională cu P și Q și invers
proporțională cu V. Deci cererea de monedă este direct proporțională cu nivelul venitului
nominal Y și invers proporțională cu viteza de circulație a monedei. Cum V este
presupusă a fi constantă, cererea de monedă este o funcție de Y și se reprezintă grafic
prin fig. 4.2, reprezentată prin L 1(Y). Când venitul crește, cererea de monedă crește și ea.
Mobilul precauției
Presupune existența unei cantități de monedă din dorința de a fi pregătit pentru
situații neprevăzute care ar necesita cheltuieli imediate sau pentru a efectua achiziții
avantajoase. Populația dorește să se asigure că dispune de suficiente lichidități pentru a
face față unor cheltuieli neprevăzute. Cererea de monedă pentru precauție este direct
proporțională cu nivelul venitului (cu cât valoarea tranzacțiilor determinate de venit este
mai mare, cu atât mai mare este și cantitatea de monedă necesară efectuării unor
74

tranzacții neașteptate) și invers proporțională cu rata dobânzii. Costul de oportunitate al
deținerii de monedă din motive de precauție, dacă este ridicat se reține mai puțină
monedă pentru acest motiv
întrucât ea este o cerere de monedă pentru tranzacții pentru simplificare vom
asimila cererea de precauție cererii de tranzacție, L 1(Y).
Mobilul speculației
Obiectivul speculatorului fiind obținerea de venit în urma creșterii cursului activelor
financiare, el le cumpără când prețul este scăzut și le revinde când prețurile cresc. Are
loc o substituire de active monetare cu preț constant, cu active monetare, cu prețuri ce
variază și invers, în funcție de starea pieței. Aceasta, împreună cu diversificarea
portofoliului activelor financiare reduce costul de oportunitate al deținerii de moneda.
Cantitatea de monedă reținută în acest scop este denumită cerere speculativă . Pentru
ai înțelege natura vom stabili legătura între prețul unei obligațiuni și rata dobânzii. Dacă
rata dobânzii crește cursul obligațiunilor scade, agenții economici fiind tentați să depună
banii la bănci. La o rată a dobânzii ridicată peste valori apreciate ca normale agenții
economici se așteaptă la scăderea ratei dobânzii în perioada următoare. Drept urmare,
va crește atractivitatea obligațiunilor, prețul lor fiind scăzut, iar cererea și prețul
acestora crește. Rezultă o relație de inversă proporționalitate între rata dobânzii și
cererea pentru speculație.
Relația dintre cererea de monedă pentru mobilul speculației (L 2 / d) au rata dobânzii
(d) se reprezintă prin fig. 4.3.
Când rata dobânzii scade de la d 0 la d 1, cererea de moneda pentru speculație crește
de la 0
2L la 1
2L. Prețul obligațiunilor fiind ridicat, agenții economici se așteaptă la
scăderea sa, reținând monedă pentru a le achiziționa.
Cererea de monedă pentru tranzacție poate fi și ea corelată negativ cu rata
dobânzii. O rată a dobânzii ridicată antrenând un preț scăzut al obligațiunilor îi va
determina pe agenții economici sa anticipeze o creștere a prețului acestora. Ei vor
cumpăra obligațiuni reducându-se partea de monedă deținută pentru mobilul
tranzacției.
Prin însumarea celor trei mobiluri se obține cererea totală de bani (M D) care este
în relație directă cu venitul (mobilul tranzacției și precauției) și în relație inversă cu rata
dobânzii (motivul speculației):
) ' ( ) (2 1d L Y L MD + =
Corelația dintre cantitatea de monedă cerută și rata dobânzii reprezintă funcția
cererii de bani, reprezentată grafic prin însumarea cererii pentru tranzacții (presupusă
inelastică față de rata dobânzii) și a cererii pentru speculație (fig. 4.4.)
75

L1(Y) este perpendiculară pe abscisă, deoarece nu depinde decât de Y, considerată
variabilă exogenă, iar L 2(d) are panta negativă fiind o funcție inversă de rata dobânzii.
4.4.3. Echilibrul monetar și mecanismul de transmisie4
Din confruntarea cererii cu oferta de monedă rezultă echilibrul monetar. Acesta este
dat de egalitatea dintre oferta de moneda (M) și cererea de moneda (L), egalitate
realizată la un nivel al ratei dobânzii ( ) (0d(fig. 4.5).
Dacă rata dobânzii crește la 1d apare un exces de ofertă de monedă M 1M0. Nivelul
ridicat al ratei dobânzii îi determină pe agenții economici să anticipeze o reducere a
acesteia și creșterea cererii de obligațiuni, deci a cursului acesteia, ce va absorbi acest
exces de ofertă iar rata dobânzii va reveni la 0d. Dacă rata dobânzii scade la d 2 apare
un exces de cerere M 0M2. Nivelul scăzut al ratei dobânzii îi determină pe agenții
economici să anticipeze o creștere a acesteia și scăderea cererii de obligațiuni, deci a
cursului lor, iar rata dobânzii va reveni la d 0
Condiția de echilibru pe piața monetară poate fi redată prin relația:
) (d L KY M+ =
Modificări ale ofertei și cererii de moneda influențează echilibrul monetar. Creșterea
ofertei de monedă de la M 0 la M 1 (fig. 4.6.) determină deplasarea punctului de echilibru
din E 0 în E 1. Excesul de oferta de monedă determina scăderea ratei dobânzii de la 0d la
1d, drept rezultat crește cererea de moneda de la L 0 la L 1 și echilibrul va reveni la
nivelul inițial al ratei dobânzii (d 0). Daca crește cererea de moneda de la L 0 la L 1, rata
4 Vezi, Ignat et al., op.cit. , p. 407 – 412.
76

dobânzii crește la d 2, drept rezultat apare un exces de moneda M 0M1 care readuce
echilibrul la nivelul inițial al ratei dobânzii (d 0)
Echilibrul pieței monetare influențează echilibrul pe piața bunurilor și serviciilor.
Această relație stabilită între echilibrul monetar și cererea agregată (C + I) este denumit
mecanism de transmisie , ce poate fi explicat prin trei grafice în trepte (fig. 4.7.).
a) Dacă fața de situația inițială de echilibru a pieței monetare crește oferta de
moneda iar cererea rămâne nemodificată, se reduce rata dobânzii de la d 0 la d 1 iar
echilibrul se deplasează de la E 0 la E 1;
b) Diminuarea ratei dobânzii determină creșterea cererii de investiții (aflată în
relație inversă cu rata dobânzii) de la I 0 la I S;
c) Creșterea investițiilor antrenează sporirea cererii agregate cu IΔ , curba sa se
deplasează în sus, paralelă cu ea însăși, antrenând realizarea echilibrului
macroeconomic la un nivel mai mare al venitului (Y 1).
Prin mecanismul de transmisie se conectează echilibrul monetar și cel real. El are și
o serie de limite: a) se presupune că reducerea ratei dobânzii determină numai
creșterea investițiilor, dar poate stimula și cererea de consum; b) într-o economie
deschisă reducerea ratei dobânzii poate antrena ieșiri de capital pe piețele externe;
c) agenții economici nu reacționează obligatoriu la scăderea ratei dobânzii, de exemplu,
prin creșterea cererii de credite, aceasta depinzând de starea economiei, de previziunile
agenților economici.
4.4.4. Determinarea și semnificația curbei LM
77

Curba LM evidențiază echilibrul pe piața monetară. Ea este constituită din
mulțimea punctelor reprezentănd combinații (d, Y) pentru care cererea de bani
(L) egalează oferta de bani .
Curba LM poate fi dedusă cu ajutorul unui sistem de patru grafice:
•graficul 1 reprezintă cererea de speculație L 2(d) ce este invers proporțională
fața de rata dobânzii d;
•graficul 2 prezintă condiția de echilibru pe piața monetară, masa monetară M
se împarte între L 1(Y) și L 2(d); M = L 1(Y) + L 2(d).
•graficul 3 reprezintă funcția cererii pentru tranzacții L 1(Y), ce este direct
proporțională cu venitul;
•graficul 4 reprezintă sinteza graficelor 1, 2, 3. Se obține o curbă de pantă
pozitivă ce reprezintă curba LM.
Pe porțiunea la stânga lui a din graficul curbei LM corespunzătoare unei rate a
dobânzii mai mică decât d 0 creșterea lui Y nu are nici un efect asupra ratei dobânzii.
Cererea de speculație devenind perfect elastică în raport cu rata dobânzii. Variații foarte
mici ale ratei dobânzii determinând variații foarte mari ale venitului. La un nivel al ratei
dobânzii mai mare decât d 3 (la dreapta punctului b) cererea pentru speculație devine
perfect inelastică, oricât ar spori rata dobânzii, nu sunt eliberate lichidități pentru
cererea de tranzacții iar curba LM devine verticală, venitul rămânând constant, rata
dobânzii nu mai influențează venitul.
Combinarea echilibrului pieței bunurilor și serviciilor (curba IS) cu echilibrul pieței
monetare (curba LM) permite interpretarea condițiilor de echilibru macroeconomic
general prin modelul IS – LM ce va fi prezentat la capitolul "Politici macroeconomice".
TA 4.4:
1. Ce reprezintă multiplicatorul monetar ?
2. Explicați multiplicatorul creditului.
3. Care sunt mobilurile cererii de monedă ?
4. În ce constă mecanismul de transmisie ?
78

Răspuns
4.5 Întrebări recapitulative
1. Cum au evoluat banii?
2. Ce este lichiditatea și care sunt formele sale?
3. Explicați funcțiile banilor.
4. Care sunt funcțiile băncilor?
5. Prezentați componentele masei monetare.
6. Prin ce operațiuni pune în circulație banca centrală semnele bănești?
7. Explicați multiplicatorul monetar.
8. În ce constă multiplicatorul monedei bancare?
9. Care sunt mobilurile cererii de moneda?
10. Cum se realizează echilibrul monetar?
4.6 Teste
1. Puterea de cumpărare a unei monede:
a) este corelată invers cu încrederea indivizilor în moneda respectivă;
b) este dependentă direct proporțional de nivelul prețurilor;
c) exprimă valoarea reală a monedei;
d) este dependentă de starea de sănătate a economiei.
2. Moneda este un activ cu lichiditate :
a) zero;
b) maximă;
c) secundară;
d) primară.
3. Multiplicatorul creditului:
a) depinde direct proporțional de rata rezervelor obligatorii;
b) este cu atât mai mare, cu cât este mai ridicată preferința pentru
lichiditate a agenților non-bancari;
c) nu depinde de cererea de credite;
d) este influențat de nivelul ratei dobânzii.
4. Mărimea ofertei de bani din economie se modifică în funcție de politica
autorității monetare prin instrumente specifice *coeficientul rezervelor
obligatorii și mărimea dobânzilor de refinanțare). Din acest motiv spunem că:
a) oferta de monedă este perfect elastică;
b) oferta de monedă este o variabilă exogenă;
c) oferta de monedă este perfect inelastică;
d) oferta de monedă nu depinde de mărimea venitului sau de rata dobânzii.
79

5. Oferta de monedă:
a) vine din partea băncilor, care au nevoie de lichidități;
b) este, în economiile moderne, sub controlul autorității monetare;
c) este creată de către Banca Centrală prin baza monetară și de către
sistemele bancare prin multiplicarea bazei monetare în procesul de
creditare;
d) este dată de cantitatea de active pe care populația dorește să o dețină
sub formă de bani.
6. Din punct de vedere grafic, creșterea ofertei de monedă duce la:
a) deplasarea dreptei ofertei spre dreapta;
b) deplasarea dreptei ofertei spre stânga;
c) o situație de dezechilibru monetar;
d) o situație de echilibru monetar.
7. Cererea de monedă pentru mobilul tranzacției apare deoarece:
a) este nevoie de monedă pentru ca tranzacțiile din economie să poată avea
loc;
b) oamenii doresc să se asigure ca dispun de suficiente lichidități pentru a
face față unor cheltuieli neprevăzute;
c) oamenii doresc să își mărească averea prin operațiuni speculative pe
piețele financiare;
d) banii au în primul rând funcția de instrument de schimb.
8. Cererea totală de bani este influențată de:
a) venitul real;
b) nivelul preturilor;
c) rata dobânzii;
d) mărimea producției firmei;
e) utilitatea marginală a consumatorului.
9. Creșterea ratei dobânzii duce la:
a) diminuarea preferinței pentru lichiditate;
b) creșterea preferinței pentru lichiditate;
c) scăderea venitului;
d) creșterea cererii de tranzacție.
Răspunsuri și comentarii la testele de evaluare, întrebări și testele grilă →
se face prin accesarea și consultarea pe platforma media.
4.7 Aplicații rezolvate
1. Fiind cunoscut indicele marginal al preferinței indivizilor pentru
lichiditate l = 15%, rata rezervelor obligatorii în sistemul bancar r = 15% și
numerarul deținut de populație C = 24.000, rezervele băncilor (R) reprezintă :
a) 125.000; b) 1000; c) 240.000; d) 120.000.
Rezolvare
000 . 16024000
10015= → = → =DD DCl
80

000 . 240000 . 160 10015= → = → = RR
DRr
2. Depozitele din sistemul bancar au, la un moment dat, valoarea de
100.000 u.m.; cota de rezervă a băncilor este de 15% iar coeficientul de
reținere a numerarului este de 5% și are o valoare constantă. Se cere:
a) Masa monetară, oferta de monedă și multiplicatorul monetar;
b) Știind că masa monetară crește cu 7500 u.m. datorită acțiunii unor factori
autonomi din economie, cu cât și în ce sens ar trebui modificată cota de rezervă a
băncilor pentru a se obține o creștere cu 10% a ofertei de monedă?
c) Determinați noua valoare a multiplicatorului monetar;
d) Ce drenaj de lichiditate are trebui realizat de Banca centrală pentru a obține
aceeași creștere a ofertei monetare de 10% fără a modifica, însă, cota de rezervă a
băncilor?
Rezolvare
a) 000 . 15= ⋅ = → =D r RDRr
000 . 5 000 . 101005= ⋅ = ⋅ = → = D l CDCl
H = C + R = 20.000 ; M = C + D = 105.000
25 , 5000 . 20000 . 105= = =HMmm
b) H' = H + 7.500 ; 500 . 115 1 , 1 000 . 105100110 '= ⋅ = = M M
2 , 0'' ' ) 1 (''1' =− += → ⋅++=MlM H lr Hr llM
rcrește de la 15% la 20%
c) → =+=++= 2 , 42 , 0 05 , 005 , 1
'1'
r llmm multiplicatorul monetar scade de la 5,25 la 4,2
d) 000 . 2225 , 5500 . 115 '" " ' = = = → =
mmmMH H m M
500 . 5 000 . 22 500 . 27 " '=−= − = ΔH H H drenaj de lichiditate
4.8 Aplicații de rezolvat
1. Fiind cunoscut indicele marginal al preferinței indivizilor pentru
lichiditate l = 8%, rata rezervelor obligatorii în sistemul bancar r = 25% și
numerarul deținut de populație C = 75.000 u.m., rezervele băncilor (R)
reprezintă :
a) 50.000 u.m.; b) 48.000 u.m.; c) 36.445 u.m.; d) 234.375 u.m.
2. Dacă Banca Centrală pune în circulație bilete de bancă în sumă de 2000
u.m., iar beneficiarii lor le depun la o bancă, prin procesul de multiplicare pus
81

în acțiune de bănci, în condițiile unei rate a rezervelor obligatorii de 10%,
moneda nou creată este egală cu :
α)10.000 u.m.; b) 20.000 u.m.; c) 5.000 u.m.; d) 100.000 u.m.
3. Într-o economie, numerarul la populație (C) este de 1.000.000 u.m.,
depozitele din sistemul bancar (D) sunt de 20.000.000 u.m. iar rezervele
băncilor (R) de 2.000.000 u.m.. Se cere:
a) Masa monetară, oferta de monedă și multiplicatorul;
b) Știind că factorii autonomi din economie generează o creștere a masei monetare
cu 360.000 u.m., iar obiectivul Băncii centrale este de a crește oferta monetară cu 5%,
cu cât trebuie să se modifice coeficientul de rezervă în condițiile în care ponderea
numerarului deținut de populație rămâne constantă;
c) Analizați, modificarea multiplicatorului monetar;
d) Ce drenaj de lichiditate ar trebui să efectueze Banca Centrală pentru a atinge
același obiectiv, fără a modifica coeficientul de rezerve?
i. 3.000.000; 21.000.000; 7;
ii. coeficientul de rezervă trebuie să crească de la 10% la 11%
iii. multiplicatorul monetar scade de la 7 la 6,5625 ;
iv. drenajul de lichiditate – 210.000 ;.
Rezultatele la aplicații vor fi discutate la întâlnirile tutoriale.
82

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 5: PIAȚA FINANCIARĂ (A CAPITALULUI)
Obiective de studiu
După ce veți studia cu atenție acest capitol veți fi capabili:
•să cunoașteți obiectul pieței capitalului;
•să înțelegeți conținutul pieței capitalului;
•să caracterizați instituțiile pieței capitalului, în special bursa de valori.
Timp de lucru
– 3 h
Teme de verificare
TA 5.1 Acțiuni și obligațiuni
TA 5.2 Piața capitalului
TA 5.3 Bursa de valori
5.1. Obiectul pieței capitalului
Nevoile de capitaluri, mai ales pe termen lung și, implicit, existența unor
disponibilități bănești, la nivelul altor agenți economici, au determinat apariția și
dezvoltarea pieței financiare.
Piața financiară sau piața capitalului cuprinde ansamblul tranzacțiilor care
au drept obiectiv mobilizarea și plasarea fondurilor financiare disponibile și
necesare, precum și reglementările și instituțiile legate de derularea acestora.
Piața financiară mijlocește plasamentele economiilor agenților economici în hârtii de
valoare emise de societățile comerciale pe acțiuni și de administrațiile publice, ca
instrumente de finanțare externă. Acest proces este realizat prin intermediul instituțiilor
financiar-bancare care își desfășoară activitatea pe baze comerciale.
Pe această piață circulă activele financiare . În noțiunea de active , în terminologia
economică, sunt cuprinse bunurile care au capacitatea să genereze venituri în
viitor . Ele pot îmbracă forma fizică , respectiv bunurile de capital fix (clădiri,
echipamente, utilaje etc.), suprafețe de terenuri, stocurile și rezervele materiale,
bunurile de consum de folosință îndelungată etc. Veniturile generate de acestea diferă
de la o categorie de active la alta: capitalul fix – profitul; terenurile și locuințele – rente,
chirii; bunurile de folosință îndelungată – serviciile de consum. În forma financiară
activele constau din depozitele monetare și semi-monetare și hârtiile de valoare pe
termen scurt și lung.
83

După orizontul de timp al valabilității lor, hârtiile de valoare se clasifică în: a) hârtii
de valoare pe termen scurt – prin care se fac plasamente pe perioade mai mici de un
an (efecte de comerț, bonuri de tezaur, certificate de depozit); b) hârtii de valoare pe
termen lung – prin care se asigură plasamente pe perioade ce depășesc un an. Dintre
ultimele fac parte acțiunile și obligațiunile și ele formează obiectul principal al pieței
financiare întrucât în economia de piață sunt titluri de valori foarte răspândite,
principalele unități cu scop lucrativ funcționând ca societăți pe acțiuni. Prin ele se
asigură, în principal, suplimentarea resurselor financiare ale acestora.
Acțiunea este un titlu de valoare care atestă dreptul de proprietate al celui
ce o deține asupra unei părți din capitalul firmei emitente . Constituirea de
societăți pe acțiuni ca și sporirea capitalului unei firme prin emisiunea de noi acțiuni
sunt forme predominante de mobilizare de fonduri disponibile pe piață. Valoarea înscrisă
pe acțiune, deci valoarea nominală, este parte a capitalului social. Pentru acest motiv,
conform regulamentului de funcționare a pieței financiare, acțiunea nu poate fi niciodată
rambursată. Dacă deținătorul său vrea să intre în posesia banilor, el va trebui să o vândă
pe piața titlurilor financiare la cursul pieței. Deținătorul de acțiuni – acționarul – se bucură
de o serie de drepturi și obligații care sunt proporționale cu aportul adus la capitalul
social al firmei: anual deținătorul de acțiuni obține o parte din profitul societății pe
acțiuni numită dividend ce este dependent de rezultatele economico-financiare ale
acesteia, motiv pentru care acțiunile sunt considerate titluri de valori cu venit variabil;
acționarul participă prin vot la alegerea membrilor consiliului de administrație și la
adoptarea deciziilor de către adunarea generală a acționarilor; are dreptul de a fi
informat asupra gestiunii și situației economico financiare a acelei societăți; obține o
parte din capitalul firmei în cazul când aceasta este lichidată; suportă, însă, și o parte
din pierderi când se obțin rezultate necorespunzătoare.
Există mai multe tipuri de acțiuni: a) acțiuni nominative – care au înscrise numele
deținătorului și pot fi transmise numai prin transcrierea tranzacției într-un registru la
societatea emitentă; b) acțiuni la purtător – care nu au înscris pe ele numele
posesorului, dreptul de a uza de avantajele ce le conferă revenind celui ce le deține, ele
reprezentând majoritatea covârșitoare a lor; c) acțiuni ordinare – când dividendul este
dependent de dimensiunile profitului societății; d) acțiuni privilegiate – cărora li se
atribuie un dividend fix. După natura contribuției acțiunile pot fi: a) acțiuni în bani (sau
în numerar) – care sunt dobândite prin cumpărarea efectivă sau prin compensare, prin
creșterea capitalului pe seama profitului sau altor surse, precum și prin combinarea
acestor modalități; b) acțiuni de aport – obținute pe baza unei contribuții în bunuri
(terenuri, clădiri, investiții etc.) și se acordă proporțional cu valoarea acestora.
Obligațiunea – este un titlu de valoare ce atestă angajarea unui împrumut
pe termen lung, emitentul (debitorul/angajându-se să-l ramburseze într-un
timp determinat și să asigure pe toată perioada o dobândă anuală certă –
cuponul – indiferent de situația sa economico-financiară . Garantând un venit
anual ferm ele sunt numite titluri de valori cu venit fix. Emitentul este obligat să
plătească deținătorului la scadență valoarea nominală a obligațiunii și periodic (anual
sau semestrial) până la scadență o dobândă fixă numită cuponul obligațiunii .
Principalii emitenți de obligațiuni sunt statul, administrația centrală și locală pentru
acoperirea deficitelor bugetare, întreprinderile publice, băncile și, ca excepție, firmele
private pentru a finanța lucrări importante de investiții și sporirea capitalului.
Ca și acțiunile, obligațiunile pot fi nominale , și la purtător . Sub aspectul mărimii
dobânzii, ele pot fi: ordinare – pentru care în momentul emisiunii se stabilește nivelul
dobânzii anuale; cu dobândă variabilă pentru care deținătorul obține un venit variabil,
determinat de o dobândă fixă și o marjă stabilită; convertibile – respectiv o combinație
între o obligațiune și o acțiune.
Pe piață bursieră, valoarea unei obligațiuni (cursul) nu depinde de rezultatele
activității emitentului, ci de evoluția ratei dobânzii. Prin urmare, toți factorii ce
influențează rata dobânzii pe piața monetară influențează și cursul obligațiunii. Acesta
se determină după relația:
84

'0dCC= (5.1.)
unde: C 0 – cursul obligațiunii; C – venitul fix adus de obligațiune (cuponul); d' – rata
dobânzii.
TA 5.1 :
1. Ce deosebiri există între acțiuni și obligațiuni ?
2. De cine depinde cursul acțiunilor și al obligațiunilor ?
Răspuns
5.2. Conținutul pieței capitalului
5.2.1. Componentele pieței capitalului
Dacă se are în vedere perioada de timp pentru care se solicită și se oferă capitalul,
piața capitalului este formată din două componente:
1) Piața capitalului pe termen scurt – care cuprinde relațiile ce se formează prin
atragerea și plasarea fondurilor pe termen scurt, până la un an. Ea are un rol deosebit în
finanțarea pe termen scurt a activității economice și este o piață interbancară prin care
băncile se împrumută între ele, realizând o funcție de compensare a excedentului și
deficitului de lichidități bancare. Tot această piață cuprinde și operațiunile cu activele
financiare care au scadențe scurte (cambii, bilete la ordin, bonuri de tezaur, certificate
de depozit etc.), precum și operațiunile de scontare și rescontare a titlurilor de credit, în
vederea procurării unor fonduri lichide înaintate de scadență.
2) Piață capitalului pe termen mijlociu și lung – ce cuprinde relațiile legate de
atragerea de fonduri pe termen mijlociu (1 – 7 ani) și lung (peste 7 ani). La rândul său, ea
este formată din: piața financiară mobiliară (acțiuni, obligațiuni și alte titluri de
valoare pe termen lung); piața împrumuturilor pe gaj de titluri pe termen lung
(lombardul) și piața ipotecară*.
Piața titlurilor financiare pe termen lung se compune din:
a) Piața primară – prin care se vând și se cumpără titlurile financiare pe termen
lung noi emise. Emitenții de titluri (vânzătorii) urmăresc obținerea de capital bănesc iar
posesorii de economii (cumpărătorii) plasarea acestora pe termen lung. Prețul de
vânzare al titlului – numit curs – îl constituie valoarea nominală, respectiv suma înscrisă
pe titlu și este un preț ferm. Există și anumite situații când prețul practicat la plasarea
obligațiunilor poate fi stabilit sub valoarea nominală (sub parii), răscumpărarea urmând
să aibă loc la valoarea nominală (al pari). Această operațiune vizează mobilizarea rapidă
a unor sume subscrise in favoarea unui împrumut. Operațiunile pe această piață se
* Ipoteca este un titlu de valoare care atestă că o persoană fizică sau juridică a primit de la o bancă
specializată o sumă de bani pentru continuarea ori relansarea afacerilor, sau în alte scopuri, în schimbul garantării
sumei respective cu o valoare imobiliară (clădiri, terenuri).
85

efectuează, în principal, prin intermediul băncilor, care în schimbul unui comision
convenit plasează noile titluri în vederea mobilizării de capital în favoarea emitentului de
titluri. Pe piața primară, emisiunea și plasarea hârtiilor de valoare aduce bani lichizi, bani
care permit firmelor să-și modernizeze și sporească capitalul tehnic iar statului
finanțarea eventualului deficit bugetar.
b) Piața secundară – prin care au loc tranzacții cu titluri emise anterior. Părțile
implicate sunt vânzătorii și cumpărătorii de titluri financiare care efectuează tranzacții
prin intermediul burselor de valori. Importanța acestei piețe este pusă în evidență
tocmai prin rolul și funcțiile burselor de valori. Pe această piață prețul (cursul) titlurilor
de valoare depinde de numeroși factori economici și extra-economici, în principal de
raportul dintre cererea și oferta de titluri. La rândul său aceasta depinde de mărimea
veniturilor anterioare aduse de titluri și perspectivele de viitor, nivelul ratei dobânzii,
conjunctura economică, rata inflației, climatul social și politic intern și internațional.
5.2.2. Cererea de titluri financiare pe termen lung
Cererea de titluri financiare pe termen lung se manifestă în principal de la menaje
(gospodării familiare) dar și de la unele instituții financiare precum societăți de
asigurare, case de pensii etc. Ea depinde de mai mulți factori, dintre care mai importanți
sunt:1
(1) Randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung
Prin randament al unui titlu financiar se înțelege acea rată de actualizare
pentru care prețul titlului este egal cu valoarea prezentă a fluxului asociat de
venituri viitoare. Estimarea valorii prezente a unui venit viitor se numește
actualizare . Aceasta se realizează prin intermediul formulei dobânzii compuse conform
căreia valoarea prezentă (V o) este echivalentă cu mărimea depozitului bancar creat care
prin acumularea dobânzii la suma inițială, aduce peste un an un venit V 1.
) ' 1 ( '0 0 0 1 d V V d V V+ = + = (5.2.)
de unde:
' 11
0dVV+= (5.3.)
Generalizând, valoarea prezentă a unui venit V n care va fi obținut peste "n" ani se
obține din relația:
nn
dVV) 1 (0+= (5.4.)
În situația unui flux de venituri viitoare, valoarea prezentă (V 0) rezultă din însumarea
valorilor prezente ale tuturor veniturilor ce se obțin în viitor, V 1, V2 … V n.
nn
dV
dV
dVV) ' 1 (….) ' 1 ( ' 122 1
0++ ++++= (5.5.)
Relația dintre randamentul e al unui titlu financiar, prețul său și fluxul asociat V 1,
V2 … V n de venituri viitoare este:
nn
eV
eV
eVP) 1 (….) 1 ( 122 1
++ +
+++= (5.6.)
1xxx Economie politică , Editura Economica, București, p. 256-258.
86

Randamentul unui titlu financiar se obține din relația de egalitate a prețului acestuia
cu valoarea prezentă a fluxului asociat de venituri viitoare.
a) Randamentul unei obligațiuni se determină ținând seama că venitul asociat –
cuponul – rămâne fix până la termenul de scadență. Stingerea relației de creditare,
respectiv răscumpărarea obligațiunii, implică plata, la termenul de scadență, a unei
sume, egală cu valoarea nominală plus cuponul. Drept urmare relația anterioară devine:
neO C
eC
eCP) 1 (….) 1 ( 12+++ ++++= (5.7.)
în care: C – cuponul obligațiunii; P – prețul obligațiunii; O – valoarea nominală a
obligațiunii; n – termenul de scadență; e – randamentul obligațiunii.
Exemplu: o obligațiune are valoarea nominală de 1.000.000 u.m., cuponul cuvenit
este de 100.000 u.m., iar termenul de scadență este de doi ani. Randamentul
obligațiunii în cazul în care prețul acesteia este de 900.000 u.m. se determină din
ecuația:
2) 1 (000 . 100 1
1000 . 100000 . 900ee+⋅++= (5.8.)
care conduce la e = 23%.
În situația în care termenul de scadență este foarte mare, relația de calcul a
randamentului devine:
…) 1 ( ) 1 ( 13 2++++++=eC
eC
eCP (5.9.)
Prin restrângerea seriei infinite eCP=, de unde:
PCe= (5.10)
b) În cazul unei acțiuni randamentul (e) se determină la fel, având în vedere și
faptul că, cel puțin din punct de vedere teoretic, durata de viață a acțiunii este infinită.
nn
eD
eD
eDP) 1 (….) 1 ( 122 1
++ +
+++= (5.11)
de unde: D 1, D 2, … D n reprezintă fluxul corespunzător de dividende, iar P = prețul
acțiunii.
În ipoteza unui flux de dividende constant:
neD
eD
eDP) 1 (….) 1 ( 12++ ++++= (15.12.)
sau:
eDP= , de unde: PDe= (5.13.)
Decizia de cumpărare a titlului financiar impune compararea randamentului
acestuia cu rata dobânzii (d'). Pot exista trei situații:
– dacă e < d' – cumpărarea titlului financiar nu este avantajoasă, întrucât crearea
unui depozit bancar de mărime egală cu prețul acestuia ar duce în viitor venituri mai
mari;
87

– dacă e > d' – cumpărarea titlului financiar este avantajoasă întrucât crearea unui
depozit bancar de valoare egală cu cea a titlului, ar aduce în viitor venituri mai mici;
– dacă e = d' , deși se pare că poziția cumpărătorului este indiferentă, fie creează un
depozit bancar, fie cumpără un titlu de valoare, ambele posibilități aducându-i venituri
egale, el va opta, cel mai des, pentru constituirea depozitului bancar întrucât riscurile
sunt mai mici.
(2) Câștigul potențial al titlurilor financiare.
Deținătorii de hârtii, de valoare pot obține, în afara cuponului în cazul obligațiunii și
dividendului în cazul acțiunilor, un venit suplimentar ca urmare a creșterii cursului
acestor titluri financiare. Prin urmare, câștigul potențial al titlului financiar (C p), în
expresie procentuală, se determină prin însumarea randamentului acestuia cu creșterea
prețului.
00 1
PP Pe Cp−+ = (5.14.)
unde: C p – câștigul potențial; P 1 – prețul actual al titlului financiar; P 0 – prețul inițial al
titlului financiar.
Pentru o obligațiune câștigul potențial este:
00 1) (
PP P CCp− += (5.15.)
iar pentru o acțiune:
00 1
PP P DCp− += (5.16.)
Exemplu: câștigul potențial al unei acțiuni pentru care se anticipează un dividend de
15.000 u.m. și o creștere a prețului de la 100.000 u.m. la 150.000 u.m. este:
65 , 0000 . 100000 . 65
000 . 100) 000 . 100 000 . 150 ( 000 . 15= =− +=pC (5.17.)
adică 65%.
Acest câștig este potențial întrucât, pe de o parte, devine efectiv numai dacă
anticipările se dovedesc corecte iar, pe de altă parte, cele 50.000 u.m. rezultate din
creșterea prețului se vor obține doar în momentul vânzării acțiunii.
Modificarea prețului hârtiilor de valoare generează tranzacții speculative care pot fi
grupate în două tipuri principale: " a la hausse " și " a la baisse ". În cazul în care se
cumpără la prețuri scăzute în speranța că se vor vinde la prețuri mai mari peste un
anumit timp ("cumpără astăzi ieftin și vinde mâine mai scump"), tranzacția se numeș te
"a la hausse ", iar atunci când se vinde la cursuri ridicate în speranța ca peste un timp
se vor cumpăra la prețuri mici ("vinde scump și cumpără ieftin"), tranzacția se numește
"a la baisse ". Primii (cumpărători) sunt speculanții "bull" iar cei din a doua categorie
(vânzătorii) speculanții "bear" .
(3) Riscul investițiilor în hârtii de valoare
Riscul investițiilor în hârtii de valoare – care este rezultatul incertitudinilor privind
anticiparea fluxurilor de venituri viitoare. Hârtiile de valoarea prezintă grade diferite de
risc. Obligațiunile sunt mai puțin riscante în comparație cu acțiunile. În cazul
obligațiunilor, fiind vorba de un venit fix, fluxurile de venituri viitoare pot fi estimate cu
mai multă precizie decât în cazul acțiunilor. În plus, societățile comerciale emitente pot
să plătească dividendele numai după achitarea cuponului obligațiunilor. Între
88

obligațiuni, mai puțin riscante sunt cele guvernamentale. Însă, și la obligațiuni riscul
este cu atât mai mare cu cât termenul de scadență este mai îndepărtat. Din perspectiva
poziției față de risc, agenții economici pot fi grupați în trei categorii: adversari ai
riscului – cei care optează pentru achiziționarea unor hârtii de valoare numai dacă
prețul lor este mai mic decât valoarea prezentă medie a fluxului asociat de venituri;
indiferenți la risc – cei care cumpără hârtii de valoare și atunci când prețul lor este
egal cu valoarea prezentă medie a fluxului asociat de venituri; iubitori ai riscului – cei
care tind să opteze pentru achiziționarea unor hârtii de valoare chiar dacă prețul său
este mai mare decât valoarea prezentă medie a fluxului asociat de venituri. Diferența
dintre valoarea prezentă medie a fluxului de venituri viitoare și prețul titlului financiar
este considerată mărimea absolută a premiului pentru risc . Acesta reprezintă o
recompensă a asumării riscului, hârtiile de valoare cu grad înalt de risc pot asigura
venituri mai mari.
(4) Lichiditatea titlurilor financiare pe termen lung
Lichiditatea titlurilor financiare pe termen lung – ce se referă la posibilitatea vânzării
lor rapide și cu costuri tranzacționale minime. Aceasta depinde, în principal, de gradul
de dezvoltare a instituțiilor pieței capitalului. Titlurile financiare listate la bursă au, de
regulă, un grad de lichiditate ridicat.
Pentru un posesor de disponibilități bănești plasamentul ideal este acela care
conferă o siguranță deplină a acestora, respectiv riscul plasării cât mai mic, o
rentabilitate înaltă, un câștig potențial mare și posibilitatea de a dispune de bani în caz
de nevoie.
5.2.3. Oferta de titluri financiare pe termen lung
Autoritatea guvernamentală și societățile comerciale reprezintă principalii agenți
economici care sunt în permanentă căutare de surse financiare, influențând în mod
decisiv oferta de titluri financiare pe termen lung.
Pentru finanțarea unor investiții de interes general statul apelează deseori la
emisiunea de obligațiuni. Prin aceasta el contribuie la formarea ofertei de obligațiuni pe
piața capitalului.
Din cauza insuficienței fondurilor asigurate din surse proprii și prin credite bancare
firmele apelează tot mai mult la resursele financiare pe termen lung. Spre deosebire de
nevoile curente ale producției, care pot fi satisfăcute prin intermediul unor surse de
finanțare pe termen scurt, investițiile în echipamente destinate modernizării și
dezvoltării capacității de producție, dar și în suprafețe de teren și clădiri, care vor putea
genera venituri în decursul unei perioade mai mari de un an, se pot realiza numai prin
surse financiare pe termen lung. În acest sens firmele apelează la emisiunea de
obligațiuni sau acțiuni, asigurând prin aceasta o ofertă de titluri financiare pe termen
lung. Pentru ca finanțarea prin intermediul hârtiilor de valoare să fie cât mai rentabilă și
cu riscuri cât mai mici, întreprinderile vor urmări dimensiunea raportului dintre
emisiunea de titluri financiare cu venit fix și cu venit variabil. După cum s-a menționat
anterior, prin prisma firmelor, obligațiunile prezintă un risc mai mare fața de acțiuni,
întrucât cuponul lor trebuie plătit indiferent dacă s-a realizat sau nu profitul. Însă și
emisiunea și plasarea de acțiuni prezintă un dezavantaj, în sensul că astfel are lor
sporirea numărului acționarilor, fapt care poate diminua profitul ce revine pe o acțiune.
Din acest motiv societățile comerciale sunt confruntate cu problema identificării acelui
raport dintre hârtiile de valoare pe termen lung care echilibrează obiectivul maximizării
profitului ce revine pe unitate de titlu financiar cu cerințele minimizării riscului finanțării.
TA 5.2 :
89

1. Care sunt componentele pieței capitalului ?
2. De cine depinde cererea de titluri financiare pe termen lung ?
Răspuns
5.3. Instituțiile pieței capitalului. Bursa de valori
Instituțiile principale ale pieței capitalului sunt: Comisia hârtiilor de valoare, casele
de brokeraj; piața OTC sau piața extrabursieră și bursa de valori.
Comisia hârtiilor de valoare , este o instituție prin care autoritățile se implică în
mod indirect pe piața capitalului. Deoarece pe această piață se emit și circulă valori mari
sub forma hârtiilor de valoare, există riscul lansării unor asemenea titluri financiare fără
acoperire, cu toate consecințele ce pot decurge de aici. Pentru a se evita acest lucru, în
toate țările cu o economie de piață, s-au creat instituții centrale pentru atestarea acestor
valori mobiliare prin: înregistrarea lor și confirmarea prospectelor de emisiune, atestarea
și urmărirea activității brokerilor și a caselor de brokeraj, controlul activității burselor de
valori și aprobarea înființării de noi burse.
Casele de brokeraj au rolul de a asigura legătura dintre piața primară și cea
secundată și mai departe, pe piața secundară, între cei ce vând și cei ce cumpără titluri
de valoare. Instituția de brokeraj funcționează pe trei nivele: la primul se situează
brokerul (agent de bursă) care este o persoană fizică ce practică meseria de mijlocitor
în circulația hârtiilor de valoare; la al doilea sunt asociații de brokeri care grupează
aceste persoane fizice în funcție de specializarea lor pe anumite categorii de hârtii de
valoare și pe anumite firme ale căror titluri sunt cotate la bursă; cel de al treilea este
casa de brokeraj , respectiv sediul în care brokerul intră în contact cu clienții săi,
primește ordinele de cumpărare și vânzare pe baza cărora acționează apoi la bursa de
valori. Funcțiile caselor de brokeraj sunt: introducerea noilor titluri de valoare pe piața
primară; efectuarea de tranzacții pe piața secundară a capitalului prin intermediul
brokerilor care acționează în numele și pe baza dispozițiilor primite de la posesorii
titlurilor de valoare; efectuarea de tranzacții pe cont propriu (dealing), când ele operează
cu titluri aflate în proprietatea lor; gestionarea portofoliilor de hârtii de valoare ale
clienților și la cerere păstrarea în custodie a acestora; acordarea de consultații în
probleme de investiții financiare.
Piața OTC sau piața extrabursieră – asigură circulația hârtiilor de valoare care nu
sunt cotate la bursa de valori. Denumirea de piață OTC provin de la denumirea în
engleză – Oven The Counter Market – ce înseamnă piața extrabursieră. În cadrul acestei
piețe, în țara noastră un loc special revine pieței RASDAQ. Denumirea provine tot din
inițialele în limba engleză – Romanian Association Securitys Dealers Automatic
Quantification – ceea ce în traducere libera înseamnă Asociația română a negociatorilor
de titluri de proprietate valorificate (cuantificate) în sistem automat. Această piață
funcționează după principiile bursei de valori, obiectul tranzacțiilor fiind hârtiile de
valoare, în special acțiunile, care nu sunt tranzacționate pe piața bursieră.
Bursa de valori – este principala instituție de intermediere a vânzărilor și
cumpărărilor de titluri financiare pe piața secundară. Ea funcționează după reguli
obligatorii care trebuie respectate de către toți agenții economici.
90

Bursele de valori sunt piețe specializate unde se negociază valute și orice
valori mobiliare sub formă de efecte comerciale, efecte publice sau alte hârtii
de valoare (de exemplu, acțiunile) și metalele prețioase . În esență, bursa de valori
este o piață organizată pentru titluri financiare, o piață de capital, componentă a așa-
numitei economii simbolice (economia financiară).
Bursele de valori au apărut și s-au dezvoltat în secolul al 18-lea, strâns legat de
desfășurarea primei revoluții industriale. Aceasta necesita formarea de capitaluri prin
împrumuturi pe termen lung, ceea ce s-a realizat prin emisiunea de hârtii de valoare. Ele
s-au dezvoltat odată cu extinderea societăților comerciale pe acțiuni. Operațiunile la
bursele de valori au căpătat amploare deosebită după primul război mondial, mai ales,
în principalele țări industrializate. Deși, în lume există un mare număr de burse, piața
mondială în acest domeniu se întemeiază pe triunghiul SUA – Japonia – Marea Britanie.
Însumate, cele 3 piețe dețin peste trei pătrimi din capitalizarea bursieră mondială.
Obiectul de activitate al burselor de valori s-a diversificat, aici negociindu-se în
afară de acțiunile și obligațiunile emise de societățile anonime și de cele în comandită
pe acțiuni și alte hârtii de valoare precum: cambii, obligațiuni emise de stat, bonuri de
tezaur, titluri de rentă, diverse alte efecte comerciale și efecte publice, valute, aur și alte
metale prețioase, iar la unele dintre ele se negociază chiar bijuterii, perle și pietre
prețioase. Acțiunile și obligațiunile emise de societățile pe acțiuni dețin ponderea
majoritară, fapt ce a determinat pe unii economiști să explice dezvoltarea bursei
contemporane de valori prin necesitatea negocierii acestora. În general, pentru crearea
unei burse de valori sunt necesare trei condiții: existența în zona respectivă sau în
apropiere a unor societăți anonime de mare anvergură; difuzarea acțiunilor și
obligațiunilor emise de acestea la un număr mare de acționari – existența acțiunilor
numai în mâinile statului sau în cele ale unui număr mic de acționari face inutil comerțul
la bursa de valori legat de vânzarea – cumpărarea acestora; reglementarea activității de
tranzacții prin norme legislative, cu rolul de a ocroti libera concurență în comerțul de
bursă.
Bursele de valori au rolul principal de a facilita acumularea capitalurilor necesare
finanțării activităților economice și de a dirija fluxul acestora spre ramurile economice
cele mai rentabile. Acest rol este îndeplinit, mai ales, prin vânzarea – cumpărarea de
acțiuni și obligațiuni care aparțin societăților pe acțiuni. Prin emiterea acestor efecte
financiare, societățile pe acțiuni își constituie capitalul necesar desfășurării activității. Pe
durata lor de valabilitate, ele pot fi vândute de acționarii lor unor terțe persoane, iar prin
aceasta apar două forme de existență a capitalului: capitalul real – format din bunuri
materiale și mijloace bănești și capitalul fictiv – reprezentat de efectele financiare
emise pentru constituirea capitalului real. Prin tranzacțiile la care sunt supuse aceste
efecte financiare, in timp, valoarea capitalului fictiv se autonomizează de aceea a
capitalului real. cele două forme de capital pot avea evoluții separate și diferite.
Capitalul real se valorifică in procesul de producție, sporindu-și valoarea, cel fictiv își
modifică valoarea în procesul operațiunilor de bursă, devenind mai mare sau mai mică
decât a primului. Deși la baza creșterii sau descreșterii cursului acțiunilor stă situația
economică a societăților emitente, modificarea capitalului fictiv nu se regăsește
nemijlocit în modificarea capitalului efectiv. În timp ce evoluția capitalului fictiv este
determinată de influența operațiunilor speculative și de modificarea cursurilor acțiunilor
în funcție, mai ales, de raportul dintre cerere și ofertă, evoluția capitalului real este
determinată de rezultatele activității economice sau de politica de emisiune de noi
acțiuni și obligațiuni.
Pe piața bursieră se întâlnesc, prin mijlocirea unor persoane autorizate (brokeri,
jobberi), cererea de titluri din partea celor care dispun de capital bănesc cu oferta de
titluri din partea deținătorilor acestora. Cererea și oferta se transmit prin ordinele de
bursă în care se prevăd: denumirea titlului (acțiuni ale societății X, obligațiuni provenite
din împrumutul Y etc.), natura operațiunii (vânzare, cumpărare), numărul de titluri,
preferințele de preț, termenul pentru efectuarea tranzacțiilor etc.
Toate ordinele de bursă sunt colectate și centralizate de către agenții bursieri, care,
pe baza dispozițiilor ce le conțin, trec la fixarea cursului (prețului de tranzacție )
91

pentru fiecare titlu. Nivelul și evoluția cursului sunt influențate de mai mulți factori,
dintre care mai importanți sunt: cererea și oferta din respectivele titluri, care la rândul
lor depind de mărimea anterioară a dividendului și perspectivele sale de viitor; dinamica
prețurilor, rata dobânzii, starea generală a conjuncturii economice interne și
internaționale, optimismul (pesimismul) întreprinzătorilor etc.
O anumită imagine pentru rentabilitatea achiziționării unei acțiuni se obține prin
determinarea indicatorului numărul ani dividend (Nad) pornind de la mărimea
dividendului obținut în perioada anterioară sau dividendul anual previzibil (D), în funcție
de cursul (prețul) la care se achiziționează acțiunea (C):
DCNad= (5.18.)
Acest indicator arată numărul de ani în care poate fi amortizat prețul plății pentru
achiziționarea unei acțiuni prin dividendul realizat sau previzibil. Operațiunea este mai
profitabilă pentru cumpărător cu cât indicatorul este mai mic.
Un factor important cu influență asupra cursului titlului de valoare este rata
dobânzii. Creșterea acesteia reduce cererea pentru titluri și determină micșorarea
cursului acestora pe piața bursieră și invers. Mărimea dobânzii (D) este în funcție de
mărimea capitalului avansat (C), rata dobânzii (d') și perioada pentru care se acordă
împrumut (n):
100'n CdD⋅= (5.19.)
O obligațiune cu un venit anual fix de 10.000 lei, are în condițiile unei rate a
dobânzii de 10% un curs (C s) pe piața bursiera de:
000 . 10010100 000 . 10 100=⋅=⋅=dDCs lei (5.20.)
unde: D – reprezintă în acest caz venitul anual garantat la emisiune.
Creșterea ratei dobânzii la 20% determină scăderea cursului obligațiunii:
000 . 5020100 000 . 10=⋅=sC lei (5.21.)
Bursa este o instituție foarte sensibilă la ceea ce se întâmplă în viața economică,
socială sau politică. Un simplu zvon cu privire la înrăutățirea condițiilor de producție și
desfacere ale unei societăți (de exemplu, reducerea vânzărilor) atrage după sine
scăderea cursului acțiunilor acesteia. Modificările de cursuri devin mult mai puternice în
cazul apariției unor evenimente neprevăzute, precum războaie, revoluții, catastrofe
naturale etc. Deseori acestea sunt influențate și de manevre necinstite, regizate de
principalii acționari care se coalizează împotriva celor mici. De exemplu, primii lansează
zvonul ca o societate pe acțiuni întâmpină dificultăți financiare. Micii acționari
necunoscând realitatea vor urmări să-și vândă acțiunile deținute la firma respectivă.
Drept urmare, oferta de acțiuni crește, cursul acestora scade, iar marii acționari vor avea
posibilitatea să le cumpere la un preț cu mult sub valoarea lor nominală. Atunci când se
dovedește că a fost un simplu zvon, situația firmei respective fiind cu totul alta, cererea
pentru acțiunile sale începe să crească, antrenând creșterea cursului acestora, marii
acționari le vor vinde și își vor însuși profituri deosebite.
Fiecare membru al bursei este reprezentat de către agenții de bursă care
negociază în numele și pe contul clientului, corespunzător ordinelor primite de la acesta.
În unele țări (de exemplu, Anglia), pe lângă broker se mai întâlnește și dealer denumit și
jobber, care intră în legătură cu comitetul bursei prin intermediul brokerului. În acest
92

caz, jobberul este acela care stabilește cotațiile bursei rezultate din jocul cererii și ofertei
și le înscrie pe panourile bursei. În jurul jobberului stau brokerii care îi transmite acestuia
ordinele de vânzare și cumpărare. Jobberul poate să încheie și operațiuni pe cont
propriu. El are posibilitatea să vândă efectele financiare la un curs ușor superior celui la
care cumpără, de aici rezultând profitul său. (De exemplu, acțiunile unei societăți pe
acțiuni cotează la bursă 250/252 dolari. Aceasta înseamnă că ele se cumpără cu 250
dolari și se vând cu 252 dolari. Câștigul jobberului rezultă din diferența dintre cursurile
de vânzare și cele de cumpărare, in acest caz de 2 dolari pentru fiecare acțiune și crește
odată cu volumul tranzacțiilor). Jobberul este agentul de bursă care mărește sau scade
cursul acțiunilor în funcție de jocul dintre cerere și ofertă. Modificarea cursurilor se
exprimă în puncte. Punctul reprezintă subdiviziunea minimă a unității monetare
în care se exprimă prețul de bursă .
În cazul burselor de valori operațiunile care au loc pot fi la vedere și la termen.
Operațiunile la vedere constau în cumpărarea sau vânzarea de efecte financiare cu
livrarea și achitarea la încheierea tranzacției sau în cel mult două zile lucrătoare de la
aceasta, la cursul existent pe piață, În acest caz, momentul tranzacției coincide cu cel al
formării cursului și execuției sale. Operațiunile la termen constau în cumpărarea sau
vânzarea de efecte financiare cu livrarea și achitarea lor la un termen stabilit și la prețul
convenit în momentul încheierii tranzacției. În acest caz, momentul încheierii tranzacției
nu mai coincide cu cel al execuției sale.
Întrucât titlurile de valoare, spre deosebire de mărfurile reale, rămân mereu în
circulație, la bursele de valori tranzacțiile la termen, mai ales cele cu caracter speculativ,
au o pondere mult mai mare. Operațiunile la termen pot fi a la hausse și a la baisse .
La rândul lor acestea sunt de două categorii: ferme și cu primă. Operațiunile
ferme presupun executarea contractului prin cedarea efectivă a efectelor financiare și
achitarea prețurilor acestora la termenul convenit. În cazul operațiunilor la termen cu
primă sau cu caracter opțional , unul dintre agenți își rezervă dreptul ca la scadență
să opteze, în schimbul plății unei prime stabilite, între a renunța la contract, ori, în raport
de "tipul" primei să se declare vânzător, cumpărător sau chiar să dubleze ori să tripleze
numărul titlurilor supuse tranzacției., Au apărut chiar burse de specialitate în asemenea
operațiuni, numite burse de opțiuni. Aceste operațiuni pot fi clasificate în:
-Operațiuni cu primă simplă "a la hausse" care oferă posibilitatea
cumpărătorului de a alege între executarea sau rezilierea contractului în funcție
de situația existentă la termenul de scadență. De exemplu: un client, anticipând
o urcare a cursului unui titlu cotat cu 100 dolari, cumpără cu primă 100 de titluri
la prețul de 105 dolari fiecare, din care 5 dolari reprezintă prima. La scadență se
pot ivi două posibilități: sau titlul a urcat, presupunem la 120 dolari, și
cumpărătorul a realizat un profit potențial de 15 dolari pe titlu sau a scăzut la 90
dolari, condiție in care in schimbul primei renunță la contract, suferind o pierdere
limitată la 5 dolari pe titlu în loc de 10 dolari, dacă ar fi fost cumpărător. Dacă
cursul a rămas constant, el va opta pentru una din variante, în ambele cazuri
pierderea fiind aceeași, 5 dolari, care reprezintă prima depusă;
-Operațiuni cu primă compusă "a la baisse" prin care vânzătorul își rezervă
dreptul de a alege între executarea sau rezilierea contractului, în funcție de
evoluția cursului. De exemplu: un agent anticipând o scădere a cursului vinde
printr-un contract la termen cu primă 100 de titluri la cursul de 105 dolari
fiecare, din care 5 dolari reprezintă prima. La scadență pot exista și in acest caz
două posibilități: sau cursul titlului a scăzut, presupunem la 90 dolari și
vânzătorul, executând contractul, a realizat un profit de 10 dolari la fiecare titlu
vândut sau a crescut la 110 dolari, condiție în care el renunță la contract,
suferind o pierdere limitată la 5 dolari pe titlu cât reprezintă prima cedată, în loc
de 10 dolari. Dacă cursul a rămas același lui îi va fi indiferentă poziția, întrucât,
chiar dacă vinde sau dacă reziliază contractul, pierderea este tot de 5 dolari,
care reprezintă prima depusă;
93

-Operațiuni cu prima dublă sau dublă opțiune , care se caracterizează prin
dreptul comerciantului de a se declara, în ziua lichidării, fie vânzător, fie
cumpărător, în funcție de evoluția cursului. El se va declara vânzător când cursul
a scăzut (in cazul nostru la 90 dolari pe titlu) sau cumpărător atunci când cursul
a crescut (la 120 dolari), prima dublă plătită oferindu-i posibilitatea să aleagă
între aceste două variante.
-Operațiuni facultative multiple , prin care una din părți obține dreptul de a
multipla (de două, de trei ori etc.) valoarea contractului. Pentru a obține acest
drept, speculatorul a la hausse plătește un preț majorat față de prețul zilei, iar
speculatorul a la baisse vinde cu un preț ceva mai mic decât prețul zilei.
Bursele de valori au un rol deosebit de important în mecanismul de funcționare a
economiei de piață:
a) Ele reprezintă o piață permanentă a hârtiilor de valoare , oferind
posibilitatea transformării operative, într-un termen scurt, a capitalului real în
capital bănesc și invers, satisfăcând prin aceasta unul din dezideratele oricărui
plasament și anume, să aibă un grad de lichiditate ridicat. Dacă bursa nu ar oferi
posibilitatea vinderii rapide a hârtiilor de valoare, deținătorii lor nu ar fi dispuși
să-și investească capitalul în ele. Totodată se facilitează acordarea de credite de
către bănci, deoarece ele acceptă efectele de comerț și alte hârtii de valoare
atunci când pot urmări la bursă cotațiile acestora, pentru ca astfel să se poate
proteja fața de debitorii nesiguri.
b) Bursa de valori se apropie cel mai mult de unele dintre cerințele pieței cu
concurență perfectă : mobilitatea capitalului si intrarea liberă pe piață. Prin
bursă capitalul se poate transfera operativ de la o firmă la alta sau de la o țară la
alta contribuind la orientarea sa spre domenii mai profitabile ale activității
economice. Bursa oferă posibilitatea unui mod specific de exprimare a opțiunilor
fiecărui agent economic participant la tranzacții, asupra direcțiilor de dezvoltare
a economiei.
c) Bursa de valori contribuie la formarea capitalului marilor firme prin faptul
că favorizează procesul de concentrare a economiilor populației și acumulărilor
firmelor private. Ea are rolul de releu între surplusul de fonduri neutilizate
și necesitățile economice, transformând economiile în capital .
d) Activitatea bursieră duce la dezvoltarea concurenței dintre firme și prin
aceasta la asanarea economiei de unități falimentare sau cu rentabilitate redusă.
Cotațiile hârtiilor de valoare cresc sau se micșorează in funcție de evoluția
ascendentă sau descendentă a profitului societăților care le-au emis si de
programele de dezvoltare în perspectivă ale acestora. Investitorii vor evita
emiterea de noi acțiuni în ramurile sau unitățile cu capacitate concurențială
slabă.
e) Bursa de valori este un barometru extrem de sensibil al stării economiei .
Indicele bursei dă expresia evoluției de ansamblu a pieței bursiere și prin
aceasta a economiei respective. La bursa din Wall Street (New York) se utilizează
cunoscutul indice Dow Jones, la bursa din Tokio – indicele Nikkei, la bursa din
Londra – indicele Financial Times. Indicele de bursă reprezintă, de regula,
media aritmetică ponderată a cotațiilor zilnice de închidere la titlurile
de valoare reprezentative . Evoluția activității bursiere, reflectată de indice,
poate să arate o direcție ascendentă (o piață "sub semnul taurului" sau bull
market) sau o direcție descendentă (o piață "sub semnul ursului" sau bear
market), fiecare din acestea având un ecou rapid in ansamblul vieții de afaceri.
94

Volumul tranzacțiilor și evoluția cursurilor reacționează brusc, uneori cu
anticipație, la modificarea conjuncturii economice. Adesea scăderea bruscă a
cursurilor este semnalul declanșării unei crize (a rămas înscrisă în istorie ziua de
29 octombrie 1929, "marțea neagră" a bursei de acțiuni din New York, care a
premers declanșării marii crize economice mondiale din 1929 – 1933).
TA 5.3 :
1. Care sunt factorii determinanți ai cursului ?
2. Explicați operațiunile cu prima.
Răspuns
5.4 Întrebări recapitulative
1. Caracterizați principalele hârtii de valoare
2. Cum se determină cursul obligațiunii?
3. Care sunt componentele pieței capitalului
4. Cum se determină randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung?
5. Cum se determină câștigul potențial al titlurilor financiare?
5.5 Teste
1. Pe piața financiară se efectuează tranzacții cu:
a) titluri mobiliare;
b) acțiuni și obligațiuni;
c) titluri imobiliare;
d) factori de producție.
2. Piața capitalului pe termen scurt cuprinde:
a) relațiile ce se formează prin atragerea și plasarea fondurilor pe termen
scurt;
b) operațiuni cu titluri de credit;
c) operațiuni cu acțiuni și obligațiuni;
d) operațiunile de scontare și rescontare a titlului de credit.
3. Deținătorul de acțiuni are dreptul:
a) de a obține un venit anual ferm;
b) de a obține o parte din profitul societății pe acțiuni;
c) de a obține o dobândă anuală;
d) de a obține dividend;
e) de a obține un venit sigur.
95

4. Dividendul reprezintă:
a) un venit anual ferm;
b) o parte din profitul societății pe acțiuni;
c) un venit obținut de emitentul de obligațiuni;
d) un venit variabil;
e) o componentă a costului de producție.
5. Piața financiară primară cuprinde:
a) tranzacții cu titluri de valoare emise anterior;
b) tranzacții numai cu obligațiuni;
c) emisiunea și plasarea de titluri noi;
d) tranzacții la bursă fără intermediari.
6. Piața financiară secundară cuprinde:
a) emisiunea și plasarea de titluri noi;
b) tranzacții cu titluri emise anterior;
c) emisiunea și plasarea de efecte de comerț;
d) tranzacții numai cu acțiuni.
7. Dacă randamentul unei acțiuni (e) este mai mic decât rata dobânzii(d'):
a) cumpărarea acțiunii nu este avantajoasă;
b) cumpărarea acțiunii este avantajoasă;
c) crearea unui depozit bancar de valoare egală cu cea a acțiunii ar aduce în
viitor venituri mai mari decât cumpărarea de acțiuni.
8. În cadrul pieței financiare secundare:
a) prețul de vânzare al titlurilor este, în general, valoarea nominală înscrisă
pe acesta;
b) prețul de tranzacționare depinde de factori economici și extraeconomici,
în special de raportul dintre cerere și ofertă;
c) operațiunile se desfășoară în special prin intermediul băncilor.
Răspunsuri și comentarii la testele evaluare, întrebări și testele grilă → se
face prin accesarea și consultarea pe platforma media.
5.6 Aplicații rezolvate
1. O obligațiune ce aduce un venit anual de 30.000 lei au un curs de 15.000
lei. Ce rată a dobânzii corespunde acestei situații:
a) 2%; b) 40%; c) 200%; d) 40%; e) 20%.
Rezolvare
dCCo= unde : Co = cursul obligațiunii ; C = cuponul (venitul anual) ; d = rata
dobânzii
% 200000 . 30000 . 15 = → =dd
2. O acțiune achiziționată la prețul de 500 u.m. oferă un dividend estimat la
85 u.m. pe an.
a) randamentul acestor titluri este de 17%;
96

b) în condițiile unei rate a dobânzii de 15%, plasamentul în acest tip de acțiuni nu
este avantajos;
c) apreciindu-se o creștere a cursului acțiunilor la 550 u.m., câștigul potențial este
de 35%;
d) investitorul își amortizează investiția în 3 ani pe seama profitului previzionat.
Rezolvare
PDe= , unde : e = randamentul unei obligațiuni ; C = dividend ; P = prețul acțiunii
a) % 17 17 , 050085→ = = e
b) plasamentul este avantajos întrucât randamentul acțiunii este mai mare decât
rata dobânzii
c) % 27 27 , 0 15 , 0 17 , 0→ = + =pC
d) 8 , 585500= = =CPTr
5.7 Aplicații de rezolvat
1. Venitul anual adus de o obligațiune este de 60.000 unități monetare
(u.m.), ceea ce corespunde unei rate anuale a dobânzii de 20%. Scăderea cu
25% a ratei dobânzii va face ca pe piața financiară secundară cursul
obligațiunii să devină:
a) 300.000; b) 600.000; c) 400.000; d) 500.000.
2. Un posesor de economii cumpără de pe piața financiară primară 20 de
obligațiuni la valoarea lor nominală de 2 milioane lei, purtătoarea ale unui
venit fix anual de 600.000 lei fiecare, scadente peste 5 ani. După un an de zile,
când pe piața monetară rata dobânzii la depuneri este de 25%, cele 20 de
obligațiuni sunt vândute, obținându-se astfel un câștig total de:
α)12 mil. lei;
β)8 mil. lei;
χ)20 mil. lei;
δ)15 mil. lei.
3. O obligațiune are o valoare nominală de 1000 u.m., cuponul cuvenit este
de 150 u.m. iar termenul de scadență este de doi ani. În condițiile în care
prețul de vânzare al obligațiunii este de 950 u.m., randamentul ei este de:
a) 115,78%; b) 15%; c) 18,42%; d) 118,42%.
4. O obligațiune cu valoarea nominală de 1000 u.m. oferă un câștig anual
fix de 150 u.m., termenul de scadența fiind de 2 ani. Dacă prețul de vânzare al
obligațiunii este de 800 u.m.,
a) obligațiunea oferă un randament de 18,75%;
b) obligațiunea oferă un randament de 15%;
c) dacă prețul de vânzare crește la 950 u.m., câștigul potențial al obligațiunii este
de 37,50%;
d) dacă prețul de vânzare crește la 900 u.m., câștigul potențial oferit de obligațiune
este de 30%.
97

Rezultatele la aplicații vor fi discutate la întâlnirile tutoriale.
98

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 6: INFLAȚIA
Obiective de studiu
Studierea cu atenție a acestui capitol va permite:
•să înțelegeți inflația și formele ei de manifestare;
•să cuantificați inflația;
•explicarea mecanismelor inflaționiste.
Timp de lucru
-3 h
Teme de verificare
TA 6.1 Cuantificarea inflației
TA 6.2 Tipurile inflației
TA 6.3 Politici antiinflaționiste
6.1. Concept și posibilități de cuantificare
6.2.1. Conceptul de inflație
În literatura de specialitate sunt numeroase puncte de vedere cu privire la inflație,
ele exprimând atât interesele variate ale diferitelor grupuri socio-profesionale cât și
limitele firești ale cunoașterii.
Inflația reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-real care se
exteriorizează prin suprasaturarea arterelor circulației bănești cu cantitatea de
bani care depășește nevoile reale economiei, ce se reflectă atât în deprecierea
banilor (reducerea puterii lor de cumpărare) cât și prin creșterea anormală,
durabilă, neuniformă, cumulativă și generalizată a prețurilor .
Din definiția dată inflației putem reține câteva elemente definitorii:
a) Inflația reprezintă un dezechilibru între mărimea fluxurilor bănești și cea a
fluxurilor reale, respectiv un excedent al masei monetare în raport cu oferta de bunuri și
servicii. Prețurile cresc iar banii se depreciază, Funcția banilor de măsurare a valorii
bunurilor prin preț este pusă în cauză.
b) Nu orice creștere a prețurilor înseamnă inflație, ci:
99

•creșterea prețurilor este generală și durabilă , în sensul că
sporirea prețurilor se generalizează și pare a se prelungi pe termen
nedefinit. Sporirea prețurilor doar la unele produse, într-o anumită
perioadă, nu poate fi considerată inflaționistă; De asemenea, nu se poate
lua în considerație o creștere conjuncturală a prețurilor determinată de
factori sezonieri, aleatori;
•creșterea prețurilor este anormală , foarte puternică, punând în
cauză stabilitatea monetară. În secolul al XIX-lea se consideră stabilitate
monetară în condițiile unei creșteri zero a prețurilor, în anii '50 ai secolului
al XX-lea se accepta o creștere anuală a prețurilor cuprinsă între 1-2%, în
anii '60-'70 ai aceluiași secol de 3-4%, pentru ca în prezent acest prag să
fie de 5% pentru a fi socotită normală o creștere a prețurilor;
•creșterea prețurilor are loc neuniform , bunurile și serviciile nu
sunt afectate în aceeași măsură de inflație;
•creșterea prețurilor este un fenomen cumulativ în sensul că
sporirea lor în prezent se adaugă unei creșteri anterioare, fiind în același
timp un punct de plecare pentru o nouă creștere, conform principiului
multiplicatorului.
Inflația poate fi clasificată în funcție de mai multe criterii:
a) Dacă se are în vedere mecanismul de funcționare al pieței inflația poate fi
deschisă sau reprimată . În primul caz economia continuă să funcționeze ca un
mecanism în care prețurile sunt date. Cel de-al doilea caz apare atunci când
administrația controlează prețurile, împiedicând creșterea lor iar excesul de cerere este
reprimat.
b) Dacă se are în vedere locul și modul de manifestare inflația poate fi o inflație
a abundenței , prezentă în țările dezvoltate ce are la origini, mai ales, cauze monetare,
o cantitate prea mare de bani în raport cu o cantitate mare de bunuri și servicii; o
inflație a penuriei prezentă în țările slab dezvoltate, explicată prin insuficiența ofertei
iar surplusul de bani are un caracter relativ raportat la o cantitate mică de bunuri și
servicii1.
c) Dacă se are în vedere ritmul de creștere a prețurilor inflația poate fi:
inflație liniștită (târâtoare) care presupune o creștere a preturilor de 3-4% anual, sub
pragul stabilității monetare; inflație moderată (deschisă) – caracterizată printr-o
creștere a prețurilor de 5 -10 % anual; inflație galopantă ce presupune o accelerare
suplimentară a creșterii preturilor, de peste 15% anual; hiperinflație când ratele de
creștere a prețurilor sunt exagerat de ridicate, înregistrând cote de 200 – 300% anual.
Mărimea ritmului de creștere a prețurilor poate fi diferită, dar efectele sale se
regăsesc în întreaga economie și viață socială, ca urmare intensitatea inflației se
măsoară și prin raportarea sa la indicatorii de evoluție ai economiei. În funcție de acest
criteriu se poate vorbi de:
•creștere economica neinflaționistă – când rata de creștere economică
este superioară ritmului de sporire a prețurilor;
•creșterea economica inflaționistă – atunci când rata inflației
depășește ritmul de creștere economică;
•stagflația – situația unei economii caracterizată prin creștere economică
zero , șomaj și inflație rapidă;
•slumflația – când economia se caracterizează prin declin, inflație
galopantă și șomaj masiv.
6.2.2. Cuantificarea inflației
1 Ignat et al., Economie politică, ediția a doua, Editura Economică, București, 2002
100

Pentru cuantificarea inflației se folosesc mai mulți indicatori ce pot fi exprimați în
mărime absolută sau mărime relativă.
Absolut , mărimea inflației constă în diferența dintre masa monetară în circulație și
cantitatea reală de mărfuri și servicii pe care le pot oferi efectiv agenții economici. Prin
urmare dezechilibrul inflaționist reprezintă excedentul de masă monetară (cerere
nominală) de care dispun agenții economici și care este neacoperită printr-o ofertă reală
de bunuri și servicii sau altfel spus volumul masei monetare ce nu are acoperire în
bunurile necesare și dorite de agenții economici.
În forma relativă , procesul inflaționist este măsurat printr-o serie de indicii și
coeficienți, dintre care mai importanți sunt:
1. Indicele general al prețurilor caracterizează evoluția prețurilor de vânzare, în
general, sau pe grupe de mărfuri. Se determină printr-un indice de tip Laspeyres:
∑∑
===n
ii in
ii i
GP
P qP q
I
10 111 1
unde: q 1 = cantitatea vândută în perioada curentă; P 0 – prețul de vânzare în
perioada de baza; P 1 – prețul de vânzare în perioada curentă; i – numărul de produse
luate în calcul.
2. Indicele prețurilor de consum (Ipc) s-a impus drept instrument principal de
măsurare a inflației. Întrucât toți membrii societății au calitatea de consumatori, inflația
este percepută în primul rând de aceștia. În plus, prețul factorilor de producție se
reflectă în ultimă instanță în prețul bunurilor și serviciilor de consum. El exprimă
modificarea medie ponderată a cheltuielilor pe care o familie de mărime mijlocie le face
pentru asigurarea bunurilor și serviciilor de consum într-o perioadă dată, în funcție de
nivelul si structura nevoii sociale. Se determină tot printr-un indice de tip Laspeyres în
care q i reflectă structura coșului de bunuri ce reflectă nevoia socială.
Deși, la prima vedere, acest indice are doar un conținut pur statistic, de calculare a
evoluției prețurilor, în realitate el are si un pronunțat conținut social – economic, întrucât
factorii de decizie și diferite categorii sociale își pot exprima interesele prin conținutul pe
care i-l dau. El este folosit în primul rând, de guvern pentru aprecierea politicii sale
economice. În al doilea rând, el servește patronatului la negocierea cu sindicatele. In al
treilea rând, sindicatele î-l urmăresc întrucât creșterea lui afectează nivelul de trai.
Pentru că nu se pot lua în calcul toate bunurile ce intră în structura consumului unei
familii, se recurge la folosirea unor modele de calcul a acestor indici. Guvernul,
patronatul și sindicatele pot influența construcția modelului prin alegerea grupelor de
mărfuri ce urmează să facă parte din eșantion, prin precizarea mărfurilor reprezentative
din fiecare grupă, prin ponderile date grupelor de marfuri alese sau prin modalitatea de
observare directa a piețelor. Tendința guvernului și patronatului este aceea de a include
în categoria bunurilor reprezentative pe acele bunuri la care nu au sporit prețurile sau
au sporit mai lent, pentru a rezulta o creștere mai lentă a indicelui prețurilor de consum.
Sindicatele, din contra, vor urmări sa "umfle" aceste creșteri, pentru a obține, prin
indexare, salarii nominale mai mari.
Dacă din indicele prețurilor de consum se scade baza de comparație (100) se obține
rata inflației.
100 ) 1 (⋅ − =pc iI R
3. Deflatorul PNB se determină prin raportarea PNB nominal (calculat pe baza
prețurilor curente) la PNB real (calculat pe baza prețurilor comparabile).
real PNBnominal PNBPNB Deflator =
El reflectă modificările intervenite în nivelul prețurilor și în puterea de cumpărare a
banilor.
101

4. Scăderea puterii de cumpărare a banilor ce constă în faptul ca în decursul
unei anumite perioade volumul bunurilor și serviciilor ce se poate cumpăra în economie
scade în comparație cu masa monetară și nivelul prețurilor.
PcbNMP=
unde: P cb – puterea de cumparare a banilor; M – masa monetară; N P nivelul prețurilor.
Puterea de cumpărare a banilor arată câte bunuri și servicii se poate cumpăra cu
cantitatea de bani existentă în economie la un nivel dat al prețurilor.
5. Inflația se poate evidenția, de asemenea, prin creșterea masei monetare în
circulație într-un ritm mai rapid decât creșterea PNB sau a productivității factorilor de
producție.
TA 6.1 :
1. Ce reprezintă inflația ?
2. Cum se exprimă în formă relativă inflația ?
Răspuns
6.2. Cauzele și tipurile inflației
Cauzele inflației se pot structura și ierarhiza în maniere diferite pe țări. Declanșarea
și întreținerea inflației actuale pot fi înțelese numai prin punerea lor în ecuație cu
multipli factori economici, social-politici interni și externi, direcți și indirecți, pe termen
scurt și pe termen mediu și lung, aceștia aflându-se într-o strânsă interacțiune, de unde
dificultatea delimitării stricte a anumitor tipuri ale inflației. Din motive de ordin didactic,
având în vedere principalele sale cauze, inflația se poate manifesta prin următoarele
forme: inflația prin cerere, inflația prin costuri, inflația prin moneda, inflația structurală și
inflația importată.
6.2.1. Inflația prin cerere
Inflația prin cerere rezultă din creșterea cererii solvabile, oferta agregată rămânând
în urma acestei creșteri sau înregistrând scăderi. Originile sale se găsesc în exprimarea
"legii lui Say" potrivit căreia orice ofertă își creează propria cerere întrucât în absența
tezaurizării, veniturile formate în urma activității economice ce formează cererea totală
sunt egale cu oferta totală. Un exces de venituri respectiv, de cerere, poate fi considerat
inflaționist numai în măsura în care oferta este rigidă, aparatul de producție nu răspunde
cererii, iar ajustarea ofertei la cerere se face prin prețuri și nu prin cantități,.
Toate cauzele care determină o cerere nominală mai mare sau o ofertă deficitară
pot antrena acest tip de inflație.
Dintre cauzele care pot antrena un exces de cerere nominală amintim:
•creșterea substanțială a creditului de consum;
102

•scăderea înclinației spre economisire;
•detezaurizarea determinată și întreținută de o instabilitate economică și
politică;
•creșterea mai rapidă a salariilor față de productivitatea muncii;
•sporirea cheltuielilor neproductive, mai ales a celor militare cărora nu le
corespund o ofertă corespunzătoare;
•excedentul balanței de plăți ce determină intrarea de devize străine
suplimentare etc.
Dintre cauzele care determină oferta globală deficitară menționăm:
•nivelul redus de atracție a oportunităților de a investi;
•deficiențe organizatorice;
•subutilizarea capacităților de producție și a forței de munca;
•slaba mobilitate a factorilor de producție;
•existența unor condiții politice, climatice, conjuncturale (interne și
externe) nefavorabile;
•nerespectarea termenelor de punere in funcțiune a investițiilor;
Dezechilibrul cerere – ofertă și apariția acestui tip de inflație este sugerat în fig. 6.1.
Creșterea cererii globale se manifestă prin deplasarea curbei ei spre dreapta din
poziția C a1 în C a2 sau C a3. Acesteia i se răspunde, prin creșterea ofertei de la Q a1 la Q a2
respectiv Q a3, cât și prin creșterea preturilor de la P 1 la P 2, respectiv P 3. Sporirea preturilor
va fi cu atât mai rapidă cu cât curba ofertei este mai inelastică și deci producția mai
rigidă.
6.2.2. Inflația prin costuri. Spirala inflaționistă
Inflația prin costuri reprezintă acea formă a inflației care apare în situația în care
costurile producției cresc independent de cererea agregată. Ea își are originea în
mecanismul de circuit al producerii bunurilor, prin faptul că mărfurile se produc din
mărfuri, prețurile inputurilor se regăsesc în cele ale outputurilor. Inflația provine dintr-o
creștere a remunerării factorilor de producție superioară sporirii productivității lor. În
creșterea costurilor sunt implicate toate elementele care compun prețul de vânzare:
salariile, consumurile intermediare, cheltuielile generale, prelevările obligatorii
(impozite, cotizații pentru asigurări sociale etc.) și chiar limitele profitului. Dintre cauzele
mai des întâlnite amintim:
•creșterea salariilor peste sporurile de productivitate;
•creșterea prețurilor la materii prime și materiale;
•politica de amortismente accelerată;
•deprecierea monedei naționale;
103

•creșterea impozitelor indirecte; în timp ce impozitele directe reduc
veniturile și prin aceasta cererea, cele indirecte sunt părți componente ale
prețurilor etc.
În termeni grafici, aceste creșteri ale costului se reflectă printr-o deplasare spre
stânga a curbei ofertei agregate (fig, 6.2.). Crescând costurile, oferta agregată se va
reduce de la Q a0 la Q a1, respectiv Q a2, iar in mod corespunzător, prețurile vor spori de la P 0
la P 1, respectiv P 2.
Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu atât producția se va reduce mai
puțin, povara costurilor mărite fiind transferată asupra consumatorilor, prin prețuri mai
mari3.
Inflația prin costuri se deosebește de inflația prin cerere. În timp ce prima
antrenează scăderea producției și a ocupării forței de muncă, cea de-a doua formă
determină o creștere economică inflaționistă și prin aceasta și a gradului de ocupare.
Inflația prin costuri se poate manifesta simultan cu inflația prin cerere, antrenând
ceea ce se numește spirala inflaționistă . Aceasta deoarece creșterea prețurilor poate
fi determinată de sporirea fie a cererii globale, fie de costurile, cele două forme ale
inflației ajungând să se întrepătrundă. O inflație prin cerere poate antrena consolidarea
poziției unor agenți economici, care vor utiliza această putere pentru creșterea
prețurilor, dar prețuri majorate înseamnă pentru alți agenți economici costuri mai mari.
Invers, o inflație prin costuri poate antrena intervenția guvernamentală în vederea
sporirii cererii globale pentru a evita creșterea șomajului.
Presupunem că unele firme puternice sporesc prețurile antrenând creșterea
costurilor pentru alte firme. Curba ofertei agregate se va deplasa spre stânga (fig. 6.3.).
Dacă guvernul intervine și stimulează cererea agregată pentru a preveni creșterea
șomajului, curba cererii agregate se va deplasa spre dreapta, dar aceasta va antrena
din nou o consolidare a poziției firmelor puternice, sporirea prețurilor lor, prin urmare a
costurilor celorlalte firme (inflația prin costuri) ce determină deplasarea curbei ofertei
agregate spre stânga. Guvernul pentru a reduce șomajul stimulează cererea (inflația
prin cerere), curba cererii agregate deplasându-se spre dreapta ș.a.m.d. rezultând o
spirală inflaționistă.
6.2.3. Inflația monetară
3 x x x Economie politică , Ed. Economică, București, 1995, p.415.
104

Inflația monetară este explicată prin emisiunea excesivă de semne bănești. Datele
statistice evidențiază existența unei strânse corelații între evoluția banilor și cea a
prețurilor (motiv pentru care Milton Friedman consideră inflația, în esență, ca un
fenomen monetar, ea fiind determinată de creșterea ofertei de monedă ca urmare a
deciziilor agenților economici specializați (Banca de emisiune).
Această forma de inflație își găsește explicația în teoria cantitativă a banilor
formalizată de Irving Fisher:
MV = PT
în care: M – masa monetară în circulație; V – viteza de circulație a banilor; P = nivelul
general al prețurilor; T – volumul tranzacțiilor.
Această relație stabilește o legătură de dependență între masa monetară în
circulație și nivelul general al prețurilor. La o viteză de circulație a banilor constantă și
un volum al tranzacțiilor neschimbat, orice surplus de monedă se transformă în cerere
suplimentară de bunuri și servicii. În cazul când aparatul de producție nu poate să
răspundă la amplificarea cererii, creșterea prețurilor va fi proporțională cu cea a masei
monetare.
O nouă versiune a teoriei cantitativiste a banilor este "ecuația de la Cambridge"
legată de lucrările lui Alfred Marshall, care consideră că emisiunea monetară (M)
respectiv cererea de bani depinde de venitul național real (Y), de nivelul general al
prețurilor (P) și de un coeficient (K) reprezentând raportul dintre masa monetară și venit.
PY K M⋅ =
Deși aceste ecuații reprezintă explicația cea mai simplistă a relației bani – inflație, ea
a rămas punct de plecare pentru toți cei care consideră inflația un fenomen prin
excelență monetar. După Milton Freidman, un singur factor poate fi responsabil de
inflație, dacă el antrenează o expansiune a masei monetare într-un ritm mai mare decât
rata creșterii producției. În acest sens el afirmă ca "inflația este întotdeauna și
pretutindeni un fenomen monetar" iar "guvernul trebuie sa fie deci pretutindeni făcut
răspunzător pentru inflație".4
Dacă sporește cantitatea de monedă în circulație, se va reduce rata dobânzii și, în
consecință, va crește cererea de investiții, iar cererea agregată se va deplasa spre
dreapta. Rezultatul va fi o creștere a nivelului general al prețurilor, după cum reiese din
fig. 6.4.
Se pleacă de la ipoteza că oferta globală este rigidă, iar creșterea masei monetare
în circulație va determina deplasarea curbei cererii agregate de la C 0 la C 1 și nivelul
prețurilor va spori de la P 0 la P 1.
4 Friedman, M., Classer, E., Salin, P., L'Occident en desarroi, turbulences d'une economie prospere , Dunod, Paris, 1978,
pp.44-45.
105

Dintre cauzele care pot antrena creșterea masei monetare în circulație putem
aminti:
•dezvoltarea exagerată a creditului bancar ce antrenează sporirea
volumului banilor de cont;
•nerespectarea termenelor de punere în funcțiune a investițiilor, care
inițial au fost stimulate printr-un credit facil și ieftin;
•finanțarea necontrolată, prin deficit bugetar, a unor cheltuieli publice;
•creșterea vitezei de rotație a banilor;
•excedentul balanței de plăți;
•intrarea în circulație a unor sume de bani reținute anterior în rezervă de
deținătorii lor.
6.2.4. Inflația structurală
Inflația trebuie analizată în strânsă legătură cu evoluția economiei naționale în care
apare și se manifestă. Privită în contextul structurii economiilor naționale și al
mecanismelor de funcționare ale acesteia, inflația nu mai apare ca un rezultat al
dereglărilor trecătoare ale unei economii.
François Perroux susține că inflația are la bază disfuncționalitatea aparatului de
producție și rigiditatea structurilor sale. El vede drept cauză a inflației mai degrabă
elasticitatea insuficientă a aparatului de producție în a răspunde la incitațiile cererii,
decât un exces de cerere monetară. Într-o economie subdezvoltată care dispune de un
aparat de producție învechit, ce antrenează o slabă productivitate și a cărui capacitate
de expansiune este limitată, apar pierderi datorate unor dezechilibre la nivelul
structurilor industriale, a ofertei de muncă și a mobilității ei profesionale, ce pot duce la
inflație. Remediile în acest caz sunt de natură structurală: modernizarea aparatului de
producție, perfecționarea calificării forței de muncă și a mobilității ei profesionale.
După opinia altor economiști, un factor generator de inflație este deplasarea spre
terțiar a forței de muncă, sector în care sporurile de productivitate sunt mai scăzute și
foarte inegale. Se conjugă în acest caz trei elemente: creșterea ponderii serviciilor în
economie, creșterea cererii de servicii și ritmul mai lent al productivității.
Cauze ale inflației pot fi și o serie de rigidități care țin de funcționarea
neconcurențială a pieței, de dezvoltare a piețelor oligopoliste precum: prețuri fixate în
afara pieței (prețuri administrate de stat); formarea de venituri care nu depind de
echilibrul pieței, ci de raporturile de forțe (de exemplu: apariția unor firme mari și
puternice, existența unor sectoare cu comportament diferit (unele cu mare capacitate de
generare și asimilare a programului tehnic, altele în regres); rezistența la mobilitatea
profesională și geografică. Există și rigidități ce sunt consecința instituțiilor economice și
sociale precum: creșterea dimensiunii statului ca agent economic, sporirea ponderii
cheltuielilor publice destinate consumului, amplificarea protecției economice (subvenții
pentru firmele aflate în dificultate, ajutoare) și a celei sociale(ajutoare de șomaj mărite,
fără un echivalent în producție).
6.2.5. Inflație importată
Inflația de acest tip este cauzată de creșterea prețurilor la materii prime, combustibil
și energie din import. Costurile ridicate la care se importă aceste resurse vor deveni
elemente principale ale costurilor de producție ale bunurilor economice ce le
înglobează. Costurile de producție ridicate nu se pot acoperi decât prin preturi de
vânzare similare.
106

O altă cauză a acestui tip de inflație o constituie degradarea cursurilor de schimb,
deprecierea monedei naționale în raport cu alte monede de referință. Deprecierea
monetară va antrena scumpirea importurilor și ieftinirea exporturilor.
TA 6.2 :
1.Explicați inflația prin cerere.
2.Explicați inflația prin cost.
3.În ce constă inflația monetară ?
Răspuns
6.3. Consecințele inflației
Inflația exercită, pe termen scurt și lung, influențe multiple și contradictorii. Ne vom
opri asupra celor mai semnificative.
1. Dacă inflația are dimensiuni acceptabile, fiind la limita a câtorva procente și
pentru o anumită perioadă de timp, poate fi considerată un factor de creștere
economică . Ea poate determina creșterea stimulenților pentru agenții economici în a
mări, diversifica, și înnoi producția de bunuri și servicii. În acest sens Maurice Flamant
apreciază că "inflația nu este întotdeauna, din toate punctele de vedere și nici pentru
toți, o pură și simplă catastrofă. Ea poate prezenta și unele avantaje favorizând
ocuparea deplină sau coincizând cu ea, deblocând mecanismul economic. Eliminând
unitățile parazite sau capacitățile de producție uzate moral, inflația favorizează
adaptarea celor rămase la exigențele impuse de revoluția tehnico-științifică".5
Unele efecte ale inflației ar putea fi considerate, pe termen scurt drept avantaje.
Dintre acestea amintim:
oinflația reduce prețul creditului prin reducerea ratei reale a dobânzii, ceea ce
va încuraja investițiile și activitatea economică;
oîn anumite condiții inflația impune un mecanism de economisire forțată care
poate contribui la creșterea economică;
oinflația avantajează debitorii deoarece sumele vor fi rambursate iar dobânzile
plătite în monedă depreciată;
odeprecierea monedei naționale duce la ieftinirea mărfurilor interne,
stimulând pe termen scurt exportul;
oinflația este considerată de unii economiști și ca o supapă de siguranță
pentru pretențiile excesive ale unor grupuri sociale, aflate în concurență
pentru venit;
oinflația poate favoriza, într-o anumită măsură, creșterea profiturilor, prin
extinderea activităților speculative ale agenților economici.
Cu toate avantajele pe care le prezintă, pe termen lung inflația nu poate fi o soluție
pentru creșterea economică. Ea a fost și a rămas un fenomen preponderent negativ.
Efectele sale negative sunt numeroase iar dimensiunile lor se află în dependență directă
cu intensitatea și durata inflației. În rândul acestor efecte se înscriu:
• Inflația modifică sistemul prețurilor relative , întrucât preturile
bunurilor luate în calcul, la determinarea indicelui general de prețuri, nu evoluează
5 Flamant, M., L'inflation , PUF, Paris, 1972, p.275.
107

în același sens și cu aceeași viteză. Prin urmare, ea determină nu numai creșterea
prețurilor, dar și deteriorarea prețului unui bun în raport cu prețul altui bun. De aici
rezultă că ea nu afectează indivizii la fel, existând diferite structuri de consum;
• Inflația schimbă comportamentul de consum al individului . Având
drept efect diminuarea puterii de cumpărare a monedei, ea stimulează înclinația
spre consum, sporind cererea de bunuri de folosință îndelungată;
• Inflația îi determină pe indivizi să prefere satisfacțiile prezente celor
viitoare. prin aceasta ea descurajează economisirea și amplifică activitățile
speculative în defavoarea celor productive pe termen lung. Subminând creditul și
potențând incertitudinea și riscul în economie, face mai dificil procesul de previziune
a costurilor și încasărilor, influențând negativ investițiile;
• Inflația antrenează o redistribuire a resurselor titularilor de venituri
fixe a căror putere de cumpărare se degradează. Veniturile mari acoperind mai ușor
creșterea prețurilor, mai afectați și defavorizați sunt cei cu venituri mici și fixe. Se
realizează o diferențiere economică și socială în defavoarea acestora, ale căror
venituri nominale nu se modifică în raport cu procesul inflaționist;
• Inflația dezavantajează pe creditori și avantajează pe debitori ,
realizând o redistribuire a patrimoniului în favoarea debitorului. Ea reduce mărimea
reală a sumelor împrumutate și costul real al datoriei;
• Pentru firme, ea viciind corelațiile dintre prețurile diferitelor bunuri este un
factor descurajant. Va limita posibilitatea efectuării calculelor de eficiență, va
stimula rate de amortizare mai ridicate datorită devalorizării capitalului și creșterea
îndatorării ceea ce va reduce consumul acțiunilor lor;
• Inflația contribuie la degradarea balanței de plăți, exporturile devenind
mai scumpe și deci mai puțin competitive, iar importurile mai ieftine, în comparație
cu produsele interne. Balanța de plăți devine deficitară iar cursul de schimb al
monedei naționale se înrăutățesc.
• Pe plan social, inflația devine o sursă puternică de haos , o "dezordine a
dezordinii", antrenând incertitudine și neliniște în rândul populației. Se declanșează
o atitudine de revendicare, ceea ce va antrena și mai mare diferențiere socială,
degradarea climatului social, pierderea de credibilitate a guvernelor etc.
TA 6.3:
1. Enumerați câteva avantaje pe termen scurt ale inflației.
2. Care sunt efectele negative ale inflației?
Răspuns
6.4 Politici antiinflaționiste
Inflația, care prin consecințele sale rămâne un fenomen predominant negativ,
reprezintă o preocupare majoră a tuturor guvernelor. Politicile promovate în acest sens
de guverne trebuie să fie suficient de puternice pentru a combate inflația, dar și
suficient de suple pentru a nu afecta creșterea economică. Se acționează pentru a frâna
inflația, mai ales atunci când aceasta tinde sa ia dimensiuni îngrijorătoare.
108

Măsurile antiinflaționiste merg de regulă, în sensul invers al căilor care au generat
inflație. Ele se por grupa după mai multe criterii:
1. După doctrina economică ce stă la baza fundamentării lor, politicile
antiinflaționiste pot fi: de control al cererii agregate și de stimulare a ofertei agregate.
a) Politicile de control al cererii agregate apelează preponderent la
instrumentele fiscale și la cele monetare. Cele fiscale presupun reducerea cheltuielilor
publice și a veniturilor din impozite și taxe. Reducerea cheltuielilor publice poate
reprezenta o măsură antiinflaționistă, dar nu este lipsită de riscuri, deoarece presupune
o activitate economica mai redusă și un șomaj mai mare. Politicile monetare au în
vedere reducerea cererii agregate prin diminuarea ofertei de monedă pentru a rezulta
mai puțină lichiditate și prin ridicarea ratei dobânzii și scumpirea creditului, pentru a
reduce împrumuturile și prin aceasta și cheltuielile de consum.
b) Politica de stimulare a ofertei are în vedere reducerea costurilor, creșterea
productivității și întărirea concurenței. Reducerea costurilor vizează găsirea de
înlocuitori la energia și materiile prime scumpe, o politică de salarizare bazată pe criterii
economice, restrângerea influențelor monopolurilor asupra prețurilor și veniturilor,
controlul concentrărilor economice. După opinia multor economiști, sporirea
productivității și întărirea concurenței reprezintă mijloacele cele mai eficiente cu efecte
durabile în lupta împotriva inflației. Creșterea productivității antrenează reducerea
costurilor și a prețurilor de vânzare. Stabilitatea prețurilor presupune creșterea mai
accelerată a productivității în comparație cu sporirea tuturor elementelor costului de
producție.
2. După instrumentele folosite politicile antiinflaționiste pot avea în vedere
instrumente ale politicii monetare, ale politicii bugetare și fiscale și ale politicii
veniturilor.
a) Politica monetară ca instrument de stabilizare a prețurilor implică soluții care să
contracareze crearea de moneda și cererea de credite de către agenții economici.
Instrumentele politicii monetare sunt distincte, potrivit caracterului direct sau indirect al
controlului masei monetare pe care îl exercită. Această politică se bazează fie pe
modificarea ofertei de moneda, fie pe cea a ratei dobânzii. Politica monetară nu
cunoaște o singură modalitate de realizare pentru toate economiile și pentru toate
etapele procesului inflaționist. Monetarismul L. Tobin condiționează politica
antiinflaționistă de tipul de inflație existent. O inflație prin cerere impune o politică
restrictivă de credit, iar o inflație prin costuri nu poate fi frânată prin instrumente
monetare întrucât efectul imediat ar fi reducerea nivelului activității economice. Spre
deosebire de acțiunea asupra volumului masei monetare, creșterea ratei dobânzii poate
avea efecte negative în domeniul creșterii costurilor firmei și al atragerii de capitaluri
străine.
b) Politica bugetară și fiscală urmărește influențarea componentelor cererii
globale: consumul privat, investițiile, cheltuielile publice. Pentru a avea un caracter
neinflaționist, cheltuielile bugetare trebuie dimensionate în cadrul unor venituri normale,
obținute pe cale bugetară din activitatea economică. Sporirea impozitelor va incita la o
anumită moderație a inclinației spre consum, al cărui efect se adaugă la cel al reducerii
venitului disponibil. Dar și un rezultat invers este posibil dacă se obține ușor o creștere
compensatoare a salariilor și profiturilor.
c) Politica veniturilor urmărește corelarea creșterii veniturilor cu creșterea
volumului activității și a nivelului productivității. Un rol important in cadrul acestei
politici îl are indexarea, respectiv legarea mărimii nominale a salariilor de evoluția
prețurilor, a producției sau productivității. Combaterea inflației presupune și instaurarea
unui climat de încredere, de reducere a incertitudinilor, atât pentru salariați, pentru
consumatori în general, cât și pentru întreprinzători.
TA 6.4
1. Care sunt principalele politic antiinflaționiste conform doctrinei economice?
2. Care sunt principalele politic antiinflaționiste după instrumentele folosite?
109

Răspuns
6.5 Întrebări recapitulative
1. Prezentați elementele definitorii ale inflației.
2. Cum se poate cuantifica inflația?
3. Cum se determină indicele prețurilor de consum?
4. Explicați mecanismul inflației prin cerere.
5. Explicați mecanismul inflației prin costuri și spirala inflaționistă.
6. Explicați mecanismul inflației monetare.
6.6 Teste
1. Inflația reprezintă:
a) un dezechilibru macroeconomic monetaro-real;
b) un dezechilibru microeconomic monetaro-real;
c) o disfuncție gravă între mărimile economice reale și cele nominale;
d) o disfuncție gravă între mărimile economice nominale și cele monetare.
2. Nu orice creștere a prețurilor este sinonimă cu inflația, întrucât:
a) este vorba de o creștere anormală a prețurilor;
b) este vorba de o creștere permanentă a prețurilor;
c) este vorba de o creștere neuniformă a prețurilor;
d) este vorba de o creștere a prețurilor ce nu afectează în aceeași măsură
toate bunurile și serviciile;
e) este un fenomen cumulativ.
3. Inflația abundenței:
a) este caracteristică țărilor slab dezvoltate;
b) are la origini îndeosebi cauze monetare;
c) reprezintă fenomenul în care surplusul de bani apare relativ la o cantitate
mică de bunuri și servicii;
d) reprezintă fenomenul în care surplusul de bani apare relativ la o cantitate
mare de bunuri și servicii.
4. Creșterea economică inflaționistă semnifică:
a) o stare negativă a economiei caracterizată prin scăderea producției
naționale;
b) un spor de creștere economică obținut cu prețul unei inflații
considerabile;
c) faptul că rata inflației devansează pe cea a creșterii economice;
d) faptul că rata creșterii economice devansează pe cea a inflației.
5. Printre cauzele ce pot conduce la inflația prin cerere putem reține:
110

a) o creștere demografică susținută;
b) posibilitatea de a trăi din dezeconomii;
c) dezvoltarea excesivă a creditului de consum;
d) slaba mobilitate a factorilor de producție;
e) nerespectarea termenilor de punere în funcțiune a investițiilor.
6. În condițiile inflației prin cerere, prețurile vor crește cu atât mai mult:
a) cu cât curba ofertei este mai elastică;
b) cu cât producția este mai elastică;
c) cu cât producția este mai rigidă;
d) cu cât curba ofertei este mai inelastică.
7. În condițiile inflației prin costuri, prețurile vor crește cu atât mai mult:
a) cu cât curba cererii agregate este mai elastică;
b) cu cât producția se va reduce mai mult;
c) cu cât producția se va reduce mai puțin;
d) cu cât curba cererii agregate este mai inelastică.
8. Inflația monetară își găsește explicația clasică în ecuația:
a) teoriei cantitativiste a lui Irving Fisher;
b) teoriei cantitativiste a lui Paul Samuelson;
c) teoriei cantitativiste a lui Milton Friedman;
d) teoriei cantitativiste a lui Fr. Perroux.
Răspunsuri și comentarii la testele de evaluare, întrebări și testele grilă →
se face prin accesarea și consultarea pe platforma media.
6.7 Aplicații rezolvate
1. Dacă în lunile ianuarie, februarie și martie rata medie lunară a inflatiei a
fost de 8%, înseamnă că rata inflației pe primele trei luni ale anului a fost de:
a) 24%; b) 25,97%; c) 26,82%; d) 27%.
Rezolvare
n
ii ifd R R) 1 (+ = , unde: Rif – rata inflației finale; Rii – rata inflației inițiale; d – rata
dobânzii; n – perioada
2597 , 1 08 , 1 ) 08 , 0 1 (3 3= = + =ii ifR R
% 97 , 25=Rif
2. Dacă nivelul inflației se apreciază prin rata creșterii costului vieții
calculată pe baza unui "coș" de consum format din: alimente, cu pondere de
40% și o rată a creșterii prețurilor de 30%, bunuri industriale, cu pondere de
35% și un indice general de creștere a prețurilor de 120% și servicii, cu o rată a
creșterii prețurilor de 14%, atunci rata inflației este :
a) 39,5%; b) 22,5%; c) 54,66%; d) 21,33%.
Rezolvare
295 , 0 02 , 0 075 , 0 2 , 0 1 , 0 2 , 0 25 , 0 3 , 0 4 , 0 5 , 0= + + = ⋅ + ⋅ + ⋅ =pcI , rata inflației = 29,5%
111

6.8 Aplicații de rezolvat
1. Să presupunem că produsul intern brut din anul t 1 este constituit doar
din trei categorii de bunuri finale ale căror prețuri au evoluat conform tabelului
alăturat :
Categori
aCantitate
aPrețul unitar
În anul
t0În anul
t1
A 15.000 40 70
B 3.000 20 25
C 400 10 12
Rata inflației este :
a) 50,25%; b) 70,15%; c) 58,15%; d) 170,15%.
2. Dacă nivelul inflației se apreciază prin rata creșterii costului vieții
calculată pe baza unui "coș" de consum format din alimente, cu pondere de
50% și un indice general de creștere a prețurilor de 140%, bunuri industriale,
cu o pondere de 30% și o rată a creșterii prețurilor de 25% și servicii, cu o rată
de creștere a tarifelor de 10%, atunci rata inflației este :
a) 79,5%; b) 58,33%; c) 29,5%; d) 25%.
3. Dacă în lunile ianuarie, februarie și martie rata medie lunară a inflației a
fost de 7%, înseamnă că rata inflației pe primele trei luni ale anului a fost de:
a) 22,5%; b) 21%; c) 23,75%; d) 22%.
4. Să presupunem că produsul intern brut din anul t 1 este constituit din trei
categorii de bunuri finale ale căror prețuri au evoluat conform tabelului de mai
jos:
Denumire
a
bunurilorCantitate
aPrețul unitar
În anul
t0În anul
t1
A 25.000 20 30
B 8.000 5 8
C 1.000 80 100
Rata inflației este :
a) 50%; b) 42,35%; c) 147,42%; d) 47,42%.
Rezultatele la aplicații vor fi discutate la întâlnirile tutoriale.
112

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7: POLITICI MACROECONOMICE
Obiective de studiu
Studierea acestui capitol asigură:
•cunoașterea rolului statului în economie;
•înțelegerea conceptului de politică economică și conținutul său;
•clasificarea politicilor economice;
•cunoașterea principalelor instrumente ale politicii bugetare;
•înțelegerea politicii monetare și a principalelor sale instrumente;
•cunoașterea modelului IS – LM și analiza efectelor politicilor bugetare și
monetare cu ajutorul său.
Timp de lucru
-5 h
Teme de verificare
TA 7.1 Rolul statului în economie
TA 7.2 Politici economice
TA 7.3 Politica bugetară
TA 7.4 Politica monetară
TA 7.5 Modelul IS-LM
7.1. Rolul statului în economie
Statul este o prezență incontestabilă în economiile moderne contemporane, prin
sistemul legal destinat îmbunătățirii cadrului în care fiecare individ și firmă se angajează
în interacțiuni economice, prin ansamblul acțiunilor guvernului ca producător, regulator,
susținător al sectorului privat, prin rolul său pe piața monetară și a creditului, prin
programele sale de securitate socială, prin calitatea sa de consumator, prin funcțiile sale
de redistribuire a bogăției, ca și prin susținerea intereselor firmelor naționale în relațiile
internaționale1.
În afară de faptul că determină cadrul juridic general, elaborând legile și
constituindu-se garant al contractelor și drepturilor de proprietate, statul îndeplinește
trei funcții economice esențiale2: intervenția asupra alocării resurselor pentru
1 Stiglitz, J.E., Economics of the Public Sector , W.W. Norton & Company, New York, London, 1986, p.22-23.
113

ameliorarea eficacității economice; fundamentarea unor programe pentru ameliorarea
repartiției veniturilor; stabilizarea economiei prin intermediul politicii economice.
7.1.1. Ameliorarea eficienței alocării resurselor
Intervenția statului în domeniul alocării vizează corectarea așa-numitelor "slăbiciuni
ale pieței", cum sunt consecințele concurenței imperfecte și în special ale monopolului,
externalitățile negative, cum este poluarea sub toate formele ei, și producerea
"bunurilor publice" ca apărarea națională sau rețeaua de șosele și autostrăzi.
În ceea ce privește mediul concurențial , aproape în toate ramurile unele mari
întreprinderi caută să-și asigure poziții privilegiate prin care, obținând prețuri mai mari la
vânzarea propriilor produse sau prețuri mai mici la aprovizionări, deteriorează
mecanismul concurenței, reducând eficiența utilizării resurselor și prejudiciind pe
consumatori. Situația extremă o reprezintă monopolul. De aceea, guvernele pot
interveni prin regularizarea prețurilor și profiturilor monopolurilor sau chiar prin
adoptarea unor legi antitrust.
Externalitățile reprezintă efectele sub forma unor costuri (externalități negative)
sau beneficii (externalități pozitive) impuse de agenți economici unor alți subiecți în
afara cadrului pieței, fără contraprestație. Exemple notorii de externalități negative
constituie poluarea atmosferei de către noxele din gazele de eșapament ale
autovehiculelor, din coșurile fabricilor din unele sectoare prelucrative, poluarea fonică
din jurul aeroporturilor, poluarea apelor prin deversarea în râuri a diverselor reziduuri
etc. Există însă și externalități pozitive. De exemplu, rezultatele activității de cercetare –
dezvoltare ale unor companii, concretizate în descoperiri care revoluționează producția
unor bunuri, pot fi utilizate ulterior de către alte firme, care vor beneficia astfel de niște
avantaje pentru care nu au plătit nimic.
Statul este preocupat mai ales de externalitățile negative, împotriva cărora au fost
adoptate măsuri de control și limitare.
Bunurile publice sunt articolele sau serviciile pentru care costul extinderii folosirii
lor de către o persoană adițională este zero, excluderea cuiva de la avantajele folosirii
lor fiind imposibilă. Samuelson arată că exemplul cel mai potrivit este apărarea
națională: un stat când își apără libertățile și modul de viață, o face pentru toți cetățenii
săi, indiferent dacă aceștia doresc protecție sau nu3. Bunurile publice sunt de fapt
externalități pozitive, pentru care beneficiarii nu plătesc o contraprestație, ele neputând
fi vândute sau cumpărate pe piață. Alte exemple sunt serviciile meteorologice și
hidrologice naționale, sprijinirea cercetării științifice fundamentale, măsurile pentru
protejarea sănătății publice etc. Deoarece asigurarea acestor bunuri de către inițiativa
privată pe baza mecanismelor stimulative ale pieței este insuficientă, statul are datoria
de a interveni pentru a o încuraja sau chiar a prelua producerea lor.
7.1.2. Promovarea echității repartiției veniturilor
Chiar dacă rolul alocativ al pieței ar fi pe deplin îndeplinit iar economia ar funcționa
în condițiile unei eficiențe complete, situându-se pe frontiera posibilităților de producție,
deci dacă s-ar răspunde cel mai eficient la întrebarea ce? și cum?, rămâne încă o
problemă deosebit de delicată: pentru cine ? "Mâna invizibilă" a pieței nu numai că nu
garantează o repartiție echitabilă a venitului obținut în cadrul economiei, dar poate
2 Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D., Economics , International Edition, Fifteenth Edition, Mc Graw Hill, Inc. New
York, 1995, p.31-34 ș i Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D., Micro-économie , La nouvelle édition du grand classique de l'economie,
Les Édition d'Organisation, 1992, p.442-445.
3 Samuelson, op.cit ., p.32.
114

provoca discrepanțe inacceptabile din punct de vedere politic sau etic în nivelul
veniturilor și consumului diferitelor categorii de oameni. Atunci când o societate
democratică decide prin vot că este necesară reducerea inegalităților existente în
distribuirea veniturilor, statul, ca mandatar al acesteia, are la dispoziție sistemul de
impozite progresive asupra veniturilor , taxând cu o rată mai ridicată veniturile mari
și cu o rată mai scăzută sau chiar zero pe cele mici sau foarte mici. De asemenea, statul
mai poate folosi ca instrument al redistribuirii veniturilor sistemul de plăți de
transfer , numit și "impozit negativ", pentru categoriile cele mai defavorizate de
cetățeni, care poate cuprinde diverse ajutoare pentru persoane handicapate, pentru
familiile sărace cu mulți copii sau asigurarea de șomaj. Din sistemul plăților de transfer
mai fac parte și subvențiile de consum pentru categorii de oameni cu venit scăzut,
subvențiile pentru îngrijirea medicală a acestora sau chiar pentru chirii la locuințe.
7.1.3. Asigurarea creșterii macroeconomice și a stabilității
După mai mult de un secol de funcționare a economiei de piață pe baza
mecanismelor "mâinii invizibile" și de susținere de către teoria ortodoxă neoclasică a
virtuților "laissez faire"-ului, marea depresiune din 1929-1933, extinsă la scară
planetară, a demonstrat că autoreglarea economiei nu mai este posibilă. Soluția găsită
în acea perioadă în unele state dezvoltate pentru depășirea consecințelor dramatice ale
crizei economice a fost intervenția masivă a statului, sub forma "New Deal"-ului
promovat de președintele Franklin Roosevelt în SUA sau a marilor lucrări publice și a
controlului total al economiei în cel de-al treilea Reich, odată cu accederea la putere a
nazismului hitlerist.
Inspirat de realitățile economiilor occidentale ale anilor '30, John Maynard Keynes,
prin lucrarea "Teoria generală a folosirii brațelor de muncă, a dobânzii și a banilor",
apărută în 1936, fundamentează teoretic necesitatea intervenției statului în economie
pentru depășirea fazei de recesiune a ciclului economic. Orientată în esență pe
stimularea cererii globale (deoarece faza descendentă a ciclului economic era generată
îndeosebi de supraproducție), politica economică de inspirație keynesistă folosea ca
principale componente politicile fiscale și monetare. Prin creșterea sau diminuarea
ratelor impunerii și cheltuielilor publice, a masei monetare și a ratei dobânzii, guvernele
urmăreau diminuarea amplitudinii oscilațiilor ciclului economic, pentru menținerea unei
creșteri economice temperate, cu un grad ridicat de ocupare a forței de muncă și cu o
stabilitate relativă a prețurilor. Altfel spus, cu un șomaj redus și, concomitent, o inflație
controlabilă.
Pe baza acestor politici monetare și fiscale expansioniste, economiile statelor
occidentale dezvoltate au cunoscut în sfertul de secol de după al doilea război mondial o
evoluție fără precedent: creșterea economică susținută, cu utilizare deplină a forței de
muncă (inclusiv a câtorva milioane de muncitori imigranți) și cu o inflație care nu
depășea limitele normale. Desigur, în explicarea acestei evoluții nu putem pierde din
vedere contextul refacerii economice postbelice și climatul investițional favorabil.
În anii '70, economiile occidentale, bulversate de șocurile petroliere și criza
materiilor prime, obligate să opereze importante restructurări în aparatul tehnic de
producție, se confruntă cu rate înalte ale șomajului și inflației. Recesiunea din anii 1974-
1975, cea mai profundă în perioada postbelică, stagflația (inflație în condiții de stagnare
economică) și chiar slumpflația (inflație pe fondul recesiunii), șomajul și încetinirea
creșterii productivității provoacă pierderea încrederii în capacitatea politicilor monetare
și fiscale incitative ale cererii globale de a asigura stabilizarea economiei. Mai mult chiar,
crește neîncrederea în eficacitatea intervenției guvernamentale în economie, acuzată de
lipsă de flexibilitate, generatoare de risipă și de dezechilibre greu de resorbit.
Anii '80 reprezintă perioada revoluției neoconservatoare, a afirmării reprezentanților
teoriei ofertei care reînvigorează paradigma neoclasică, liberală, militând pentru
115

manifestarea liberei inițiative întemeiate pe proprietatea privată și limitarea prezenței
statului în economie. Dereglementarea, concretizată pentru început în Anglia guvernată
de Partidul Conservator al doamnei Margaret Thatcher și în SUA sub administrația
Reagan, a însemnat reintroducerea disciplinei bugetare, un val masiv de reprivatizare, o
reducere a fiscalității, pentru a crea condițiile unei creșteri economice pe termen lung,
caracterizate prin stabilitate și echilibru.
TA 7.1 :
1.Ce vizează intervenția statului în domeniul alocării resurselor ?
2.Care sunt instrumentele prin care statul poate reduce inegalitățile în
distribuirea venitului ?
Răspuns
7.2. Politica economică: concept, conținut, tipologie
În esență, politica economică constă în manipularea deliberată de către stat
a unui anumit număr de mijloace puse în aplicare – sau instrumente – pentru a
atinge anumite scopuri – sau obiective . Din această definiție rezultă principalele
componente ale politicii economice: statul, obiectivele și instrumentele folosite pentru
atingerea lor.
Statul , cel care pune în aplicare politica economică, este format dintr-un ansamblu
de instituții care cuprinde puterea legislativă si executivă la nivel național cât și
autoritățile descentralizate locale. Lor li se adaugă și unele organizații economice
supranaționale care pot promova uneori o politică economică autonomă. Un exemplu în
acest sens îl constituie Uniunea Europeană.
Obiectivele politicii economice reprezintă scopuri sau năzuințe politice exprimate
în termeni economici, cum ar fi progresul economic și social, securitatea națională,
bunăstarea populației sau justiția socială. Ele se concretizează în niveluri dorite ale unor
mărimi macroeconomice, cum ar fi rata de creștere a venitului național, gradul de
ocupare a forței de munca, rata inflației etc. Ele se prezintă în formă numerică, dar pot
îmbrăca și aspecte calitative.
Obiectivele majore ale politicii economice sunt:
a) asigurarea unei creșteri echilibrate a economiei în general, apreciate prin rata de
creștere a PIB (produs intern brut);
b) controlul șomajului sau realizarea unei piețe a forței de muncă echilibrate,
apreciate prin rata șomajului;
c) controlul inflației sau asigurarea unui nivel al prețurilor stabil, apreciat prin
indicele de creștere a prețurilor de consum;
d) realizarea echilibrului extern, adică a unei balanțe de plăți echilibrate, apreciate
prin cota deficitului balanței de plăți fața de PIB;
e) distribuirea echitabilă a veniturilor;
f) asigurarea protejării mediului înconjurător (deși acesta ar putea fi încadrat în
primul obiectiv, care presupune, printre altele, și apărarea mediului prin evitarea poluării
solului, apelor și aerului).
116

Realizarea obiectivelor are loc prin folosirea instrumentelor politicii economice ,
care sunt mărimi sau structuri economice determinabile sau influențabile direct de către
puterile publice pentru atingerea scopurilor propuse. Principalele instrumente se referă
la finanțele publice, politica monetară, cursul de schimb, controlul direct al prețurilor,
veniturilor sau altor mărimi economice, reformele de structură etc.
Spre deosebire de obiective, instrumentele folosite sunt mai puțin dezirabile prin ele
însele, putând fi însă mai ușor și mai imediat manipulabile de către responsabilii politicii
economice.
Punerea în aplicare a unui anumit instrument într-o anumită circumstanță reprezintă
o măsură de politică economică . Combinația mai multor măsuri de politică
economică, pentru realizarea unuia sau mai multor obiective reprezintă o strategie de
politică economică , a cărei aplicare se întinde de regulă pe un anumit interval de timp.
De aceea se vorbește adesea despre strategia unui guvern sau a altuia.
În literatura consacrată acestui domeniu există mai multe clasificări ale politicilor
economice, după diverse criterii8. Astfel, în funcție de orientarea doctrinară, s-a încercat
o delimitare a politicilor economice liberale de cele intervenționiste ; sau
clasificarea în funcție de orizontul de timp al obiectivelor, în politici conjuncturale și
politici structurale , primele considerate pe termen scurt, axate în special pe
influențarea cererii, iar celelalte pe termen lung, acționând îndeosebi asupra ofertei. O
asemenea delimitare însă ajunge la includerea în prima categorie a unor politici cum ar
fi cea monetară sau bugetară, iar în a doua categorie a unora ca politica industrială sau
cea agricolă. Or este cunoscut faptul că atât politica monetară cât și cea bugetară au
efecte și asupra structurilor economiei. S-ar mai putea face o clasificare, în politici
globale și politici sectoriale , dar și aceasta este criticabilă, deoarece politicile globale,
cum ar fi politica monetară poate fi folosită și pentru influențarea unor sectoare ale
economiei, în timp ce politici sectoriale, cum ar fi politica industrială sau politica
agricolă, au și influențe asupra ansamblului economiei.
O clasificare mai cuprinzătoare, în funcție de obiectivele urmărite, grupează
politicile economice în trei mari categorii9:
A. Politici de salvgardare , care cuprind:
• Politici de orientare a natalității (sau politici demografice) și de control al
migrațiilor internaționale;
• Politici de aprovizionare, în care sunt incluse:
a) Politicile agricole;
b) Politicile energetice;
c) Politicile de aprovizionare cu materii prime industriale.
• Politicile mediului înconjurător.
B. Politici de creștere economică , grupate, la rândul lor, în trei categorii:
B. • Politici de incitare și adaptare la progresul economic, din care fac parte:
a) Politicile de concurență;
b) Politicile industriale;
c) Politicile de cercetare – dezvoltare;
d) Politicile de folosire a forței de muncă.
B. • Politici ale echilibrului teritorial, din care fac parte:
a)Politicile regionale;
b) Politicile transporturilor.
B. • Politici ale realizării consensului social, care exprimă de fapt aspectul
economic al politicilor sociale, cuprinzând:
a) Politicile educației;
b) Politicile de protecție și de transferuri sociale;
8 Academia de Studii Economice, Catedra de Economie Politică, Economia politică , Editura Economică,
București, 1995, p.314-315.
9 Nême , J., Nême, C., Politiques économiques comparées , 2e édition mise à jour, Paris, 1989, p.37.
117

c) Politicile care vizează participarea salariaților sub forma participării
financiare, la rezultatele financiare sau la capital, și sub forma participării la
gestiunea întreprinderii.
C. Politicile de reglare conjuncturală , din care fac parte:
• Politicile monetare;
• Politicile bugetare;
• Politicile prețurilor;
• Politicile veniturilor.
TA 7.2
1. Care sunt componentele politicii economice ?
2. Enumerați obiectivele majore ale politicii economice.
Răspuns
7.3. Politica bugetară
Obiectivul politicii bugetare îl constituie utilizarea cheltuielilor și veniturilor publice
pentru a modifica echilibrul macroeconomic global în vederea asigurării dezvoltării
economice în condiții de stabilitate. Principalele instrumente folosite sunt modificarea
dimensiunii și destinației cheltuielilor statului, a mărimii și surselor prelevărilor efectuate
asupra veniturilor agenților economici, cât și variația transferurilor financiare publice. În
esență, politica bugetară are două componente: politica cheltuielilor publice și politica
fiscală, care vizează mărimea și ritmul încasării impozitelor. La rândul lor, cheltuielile
guvernamentale îmbracă două forme:
– achizițiile guvernului, reprezentând cheltuielile efectuate pentru procurarea unor
bunuri și servicii (echipament pentru armată, construcția de șosele, edificii publice,
salariile plătite funcționarilor etc.);
– plățile de transfer guvernamentale (așa numitul "impozit negativ"), care vizează
asigurarea unor venituri minime necesare diferitelor categorii ale populației defavorizate
(asistență pentru săraci sau pentru șomeri).
Cheltuielile guvernamentale influențează prin mărimea lor ponderea sectorului
public și a celui privat. Prin variația mărimii lor, cheltuielile publice influențează mărimea
produsului intern brut, așa cum se va vedea în continuare.
Cealaltă componentă a politicii bugetare, impozitarea, afectează economia reală pe
două căi: pe de o parte, o creștere a impozitelor reduce venitul disponibil al populației,
ceea ce va determina diminuarea sumelor cheltuite pentru cumpărarea bunurilor și
serviciilor, adică va micșora cererea agregată și, pe această cale, se va diminua
produsul intern brut; pe de altă parte, creșterea impozitelor va afecta prețul bunurilor și
factorilor de producție, provocând modificarea sistemului stimulentelor economice și a
comportamentului întreprinzătorilor. Astfel, de exemplu, o creștere a impozitului pe
profit poate provoca descurajarea investițiilor pentru creșterea stocurilor de capital, cu
efectele negative cunoscute asupra nivelului producției naționale.
Toate acestea se concretizează în bugetul statului.
118

7.3.1. Bugetul de stat
În general, bugetul este definit ca un plan al veniturilor și cheltuielilor
pentru o perioadă viitoare , fiind considerat esențial în orice aranjament în care
veniturile și cheltuielile nu sunt simultane4. Bugetul statului reprezintă un tablou
sinoptic, macroeconomic, sub forma unei balanțe în care sunt înscrise
veniturile și cheltuielile publice autorizate . El este de fapt planul financiar al
guvernului, prin care sunt prezentate programele de cheltuieli și costurile lor, veniturile
obținute din impozite și alte surse cât și deficitul sau surplusul propus. Ansamblu
raporturilor economice. exprimate în bani, fără contraprestație directă și imediată,
generate de constituirea veniturilor statului și efectuarea cheltuielilor necesare
îndeplinirii funcțiilor puterilor publice poartă denumirea de finanțe publice .
Bugetul de stat se poate prezenta în realitate sub forma unui sistem de bugete
format din bugetul general sau ordinar al statului, care cuprinde veniturile și
cheltuielile publice la nivel central, buget extraordinar , elaborat în perioada unor
dificultăți financiare și alimentat din venituri extraordinare, bugete anexe ale unor
instituții și întreprinderi de stat ce beneficiază de o anumită autonomie financiară,
înscrise în bugetul general numai prin excedentul veniturilor proprii peste cheltuielile
efectuate sau prin subvenția necesară acoperirii deficitului, bugete autonome ale unor
organisme publice cu largă autonomie financiară care nu mai au nevoie de aprobarea
parlamentului și bugetele unităților administrativ-teritoriale .
7.3.1.1. Principalele surse ale veniturilor înscrise în bugetul de stat sunt veniturile
fiscale și cele nefiscale.
A. Veniturile fiscale sunt constituite din impozite directe și indirecte. Impozitele
sunt principala sursă a veniturilor publice . Ele sunt o formă de prelevare la
dispoziția statului, in mod obligatoriu, fără contraprestație directă și cu titlu
nerambursabil i, a unei părți din venitul sau averea persoanelor fizice și
juridice, pentru acoperirea cheltuielilor publice . Atributele esențiale ale impozitelor
sunt: obligativitatea, nerambursabilitatea și dreptul de urmărire în caz de neplată.
Partea din produsul intern brut prelevată la dispoziția statului pe calea impozitelor
indică nivelul general al fiscalității sau rata de presiune fiscală. care diferă de la
un stat la altul, de la circa 22% în Japonia până la peste 50% în Suedia, fiind mai redus
(sub 20%) în unele state în curs de dezvoltare ca Thailanda, Columbia sau Filipine.
Impozitele se pot clasifica după mai multe criterii5. Cea mai importantă clasificare le
grupează, după modul cum afectează veniturile din care contribuabilii suportă plata lor,
în impozite directe și impozite indirecte.
După cum le arată și numele, impozitele directe se stabilesc în mod direct asupra
venitului subiectului impozabil, identificat în atenția legiuitorului cu suportatorul acestor
sarcini, deși în practică există posibilitatea transferării lor asupra altor persoane prin
repercusiune . Și impozitele directe se pot clasifica în mai multe categorii, după diverse
criterii6, dar astăzi sunt practicate îndeosebi impozitele pe venit, sub forma impozitelor
pe veniturile persoanelor fizice și a celor pe veniturile persoanelor juridice. În țara
noastră impozitele directe se prezintă ca impozite pe profit și impozite pe salarii,
ponderea lor reprezentând circa 50% din totalul veniturilor bugetare.
Impozitele indirecte sunt denumite așa deoarece, fiind incluse în prețurile
mărfurilor și în tarifele serviciilor, sunt plătite indirect: consumatorul plătește
vânzătorului impozitul, odată cu prețul pentru marfa cumpărată, iar vânzătorul, la rândul
său, îl plătește statului. Spre deosebire de impozitele directe, care vizau existența
venitului sau averii, impozitele indirecte vizează cheltuirea sau utilizarea acestora. De
aceea ele se mai numesc și impozite sau taxe de consum sau de cheltuială. Și impozitele
indirecte pot cunoaște mai multe forme, cele mai practicate fiind taxa pe valoarea
4Scruton Roger, A., Dictionary of Political Thought , Pan Books in asociation with the Mac Millan Press, London,
1983, p.46.
5Nechita, V.C. (ed.), Economie politică , vol.1, Editura Porto-Franco, Galati, 1992, p.281-285.
6Vezi Nechita, V.C. (ed.), op.cit ., p.282-283.
119

adăugată, introdusă și în România începând cu anul 1993 (în locul impozitului pe
circulația mărfurilor), diverse alte accize sau taxe de consumație și taxele vamale.
Acestea din urmă au mai puțin scopuri fiscale, fiind folosite îndeosebi pentru
reglementarea comerțului exterior și în special a importurilor.
Modul de stabilire a mărimii impozitelor în funcție de dimensiunea materiei
impozabile asupra căreia se percep definește sistemul de impunere , care cunoaște
următoarele forme:
a) impunerea în cote fixe , practicată mai ales în perioada precapitalistă;
b) impunerea în cote procentuale , diferențiată și ea pe trei categorii:
– impunerea proporțională , în care cota de impozit este fixă, mărimea
impozitului fiind direct proporțională cu mărimea materiei impozabile, astfel încât rata
marginală a impunerii (i'), calculată ca raport între variația impozitului plătit ( T) și
variația venitului impozabil ( Y), este egală cu rata medie a impunerii (i), calculată ca
raport între totalul impozitului plătit (T) și totalul venitului impozabil (Y):
Δ
ΔT
YT
Y=
– impunerea progresivă , în care cotele de impozit cresc odată cu creșterea
materiei impozabile, aplicându-se fie asupra cuantumului total al acesteia – în cazul
impunerii progresive simple – fie pe tranșe – în cazul impunerii progresive alunecătoare
pe tranșe, astfel încât Δ
ΔT
YT
Y>. În țara noastră, impunerea în cazul impozitului pe salarii
este progresivă alunecătoare pe tranșe, răspunzănd astfel principiului echității sau
justiției sociale.
– impunerea regresivă , în care cotele de impozit se reduc în raport cu
creșterea materiei impozabile, astfel încât Δ
ΔT
YT
Y<. Întrucât, pe măsura creșterii
veniturilor, partea destinată consumului este în scădere relativă (conform a ceea ce J.M.
Keynes numea "legea psihologică fundamentală"), impunerea în cazul impozitelor
indirecte este regresivă. Deci, cu cât veniturile sunt mai mari, cu atât sarcina fiscală
suportată pe calea impozitelor indirecte este relativ mai mică. De aceea,
considerându-se că impozitele indirecte nu respectă principiile echității, deoarece
afectează mai mult persoanele cu venituri mici și fixe, sindicatele și partidele de stânga
militează pentru folosirea preponderentă a impozitelor directe, la stabilirea cărora se
poate lua în considerare situația plătitorului.
B) Veniturile nefiscale , reprezentate în bugetul de stat al României de venituri din
dividente la capitalul social al statului la societățile comerciale, de vărsăminte din
profitul net al regiilor autonome, de varsăminte de la instituțiile publice și de diverse alte
venituri, au o pondere foarte redusă în totalul veniturilor bugetului statului român. Sursa
care putea asigura creșterea substanțială a acestei ponderi, adică venituri din dividende
la capitalul social al statului la societățile comerciale, a fost transferată Fondului
Proprietății de Stat, care a gestionat cele 70 procente din capitalul fostelor societăți
comerciale de stat.
7.3.1.2. Cheltuielile publice înregistrate în bugetul de stat central din România
sunt efectuate pentru:
a) acțiuni social culturale (învățământ; sănătate; cultură și artă; asistență socială;
alocații și alte ajutoare pentru copii; pensii, ajutoare și îndemnizații), pentru care sunt
afectate circa 30% din totalul cheltuielilor;
b) gospodărie comunală și locuințe ;
c) apărare națională;
d) ordinea publică;
e) funcționarea autorităților publice (președinția țării, autoritățile legislative,
judecătorești, executive și alte autorități publice);
120

f) acțiuni economice (pentru cercetare științifică; industrie, agricultură, silvicultură,
ape și mediu înconjurător; transporturi și comunicații);
g) alte acțiuni;
h) transferuri din bugetul de stat spre bugetele locale;
i) dobânzi aferente datoriei publice, care înregistrează o tendință de creștere, odată
cu majorarea datoriei publice.
Finanțarea deficitului bugetar se poate realiza prin:
– emisiune monetară suplimentară , care are consecințe inflaționiste sigure,
deoarece afectează echilibrul macroeconomic dintre cantitatea de monedă aflată în
circulație și volumul bunurilor și serviciilor create și aduse pe piață;
– împrumuturi publice (interne și externe), care constituie surse neinflaționiste,
dar nu pot fi folosite fără restricții deoarece duc la creșterea datoriei publice și, implicit,
a costurilor concretizate în dobânzile aferente acesteia. În plus, o creștere a cererii de
credite pentru finanțarea deficitului poate determina dezechilibrarea pieței monetare și
a capitalurilor, provocând astfel majorarea ratei dobânzii cu efecte negative asupra
creșterii economice;
– folosirea concomitentă a ambelor modalități .
Totalitatea sumelor împrumutate de stat, de unitățile administrative teritoriale, de
alte instituții de drept public și chiar de agenții economici cu garanția statului,
nerambursate la un moment dat, indiferent de data exigibilității lor (când devin
scadente), formează datoria publică . Pentru aprecierea dimensiunilor ei se folosesc
indicatori cum ar fi mărimea absolută a acesteia sau mărimea ei relativă, exprimată prin
datoria publică internă, externă sau totală pe locuitor sau prin raportul dintre datoria
publică și venitul național (sau produsul național brut).
7.3.2. Politica bugetară și cererea agregată. Multiplicatorii fiscali
Venitul național de echilibru se obține atunci când oferta globală, reprezentată de
produsul național, este egalată de cererea agregată sau globală bazată pe veniturile
repartizate celor care au contribuit la obținerea producției naționale:
Y C I G H= + + + (7.1.)

Y = venitul național sau produsul național, care reprezintă de fapt oferta globală din
economie;
C = consumul global, care poate fi exprimat printr-o funcție macroeconomică de
forma:
C C c Yd = + ⋅0 (7.2.), unde:
C0 = reprezintă cheltuiala de consum autonomă, ca un minim necesar;
c = reprezintă înclinația marginală spre consum;
Yd = reprezintă venitul național disponibil, adică ceea ce obțin efectiv
consumatorii după deducerea impozitelor (T) și încasarea așa-numitelor plăți de
transfer (sume repartizate din bugetul de stat unor categorii defavorizate ale
populației, sub forma unor ajutoare sau îndemnizații sociale), pe care să le notăm
cu "P". ăi "plățile de transfer" sunt o mărime autonomă, hotărâtă de guvern sau
puterea legiuitoare: P = P 0.
Y Y T Pd= − + , (7.3.)
I = cererea pentru investiții pe care o putem considera o cheltuială autonomă: I = I 0;
121

G = cheltuielile guvernamentale, o mărime autonomă (G = G 0), care poate fi
modificată ca instrument al politicii bugetare;
H = exportul net (diferența între export și import).
În aceste condiții, ecuația 16.1. devine:
Y C c Y T P I G H= + − + + + +0 0 0 0 0 0( ) , (7.4.)
sau
YcC c T c P I G H=−− ⋅ + ⋅ + + +1
10 0 0 0 0 0( ), (7.5.)
Din ecuația 7.5. putem determina așa-numiții multiplicatori bugetari , coeficienții
cu care se multiplică variația mărimilor bugetare (cheltuielile guvernamentale sub formă
de achiziții de bunuri și servicii, impozitele, "plățile de transfer") pentru a afla variația
venitului național.
Astfel, multiplicatorul achizițiilor sau cheltuielilor guvernamentale se determină
prin derivarea funcției 7.5. în raport cu G 0:
∂
∂Y
G c01
1=− (7.6.)
Reprezentarea grafică a acestei intervenții și a efectelor ei este redată pe baza unui
exemplu ipotetic în figura 7.1.
Să presupunem că I 0 = 150; C 0 = 200; funcția macroeconomică de consum este C
= C0 + 0,4 Yd; G0 = 100; H 0 = 70; T 0 = 150; P 0 = 50;
Rezultă că nivelul venitului național de echilibru este:
Y11
1 0 4200 0 4 150 0 4 50 150 100 701
06480 800 =−− ⋅ + ⋅ + + + = ⋅ =,( , , ),
În primul rând, se observă din grafic faptul că pentru a menține stabil venitul
național de echilibru în condițiile în care, din diverse motive, una din cheltuielile
122

autonome I 0 sau H 0 s-ar modifica, cheltuiala guvernamentală G 0 ar trebui să se
modifice în sens invers cu aceeași mărime cu care a variat I 0 sau H 0, astfel încât nivelul
cererii agregate C+I 0+G0+H0 să rămână neschimbat.
În al doilea rând, dacă vrem să constatăm grafic efectul unei modificări a cheltuielii
guvernamentale (de exemplu, a creșterii ei cu 80) asupra nivelului venitului național de
echilibru, vom trasa noua dreaptă a cererii agregate C + I 0 + G1 + H0 (în care G 1 = G0
+ 80), a cărei intersecție cu linia la 45o indică, prin proiecția sa pe abscisă, noul nivel al
venitului național de echilibru, Y 2. Diferența Y 2 – Y1 pe grafic este 133 și reprezintă
tocmai efectul majorării cheltuielii guvernamentale cu 80. Dacă folosim formula
multiplicatorului cheltuielii bugetare, într-adevăr:
Δ ΔYcG=−⋅ =−⋅ =1
11
1 0 480 1333,,
Deci multiplicatorul cheltuielii bugetare (MCB) este 1
1 0 4166−=,,.
În al treilea rând, dacă economia se află într-o situație de sub-ocupare a
factorilor de producție , adică dacă venitul de ocupare deplină sau produsul național
potențial, Y e, este superior venitului național de echilibru, Y 1 (de exemplu Y e = 1000),
pentru a favoriza diminuarea șomajului prin creșterea cererii efective, guvernul poate
adopta o politică bugetară expansionistă , sporindu-și cheltuielile cu până la
Y Y
MCBe−=−= =11000 800
166200
1661204, ,,, când venitul național de echilibru ar coincide cu venitul
național de ocupare deplină.
Dimpotrivă, dacă economia s-ar afla într-o situație de supra-ocupare , adică dacă
venitul de ocupare deplină, Y e, ar fi inferior celui de echilibru (de exemplu, Y e = 700),
situație care generează tensiuni inflaționiste, guvernul, pentru a tempera inflația, poate
acționa printr-o politică bugetară deflaționistă, diminuându-și cheltuielile cu cel puțin :
ΔGY Y
MCB=−=−=1 0800 700
166602,,,
ceea ce ar diminua cererea agregată astfel încât dreapta C + I 0 + G1+ H0 ar ajunge sub
dreapta C + I 0 + G0 + H0, intersectând "linia la 45o" în punctul căruia îi corespunde pe
abscisă venitul național de ocupare deplină egal cu 700.
Desigur, această prezentare grafică și numerică are un caracter strict didactic,
pentru înțelegerea mai ușoară a mecanismelor intervenției. Să nu uităm însă concluzia
expusă mai sus, că politica fiscală acționează mai bine în teorie decât în practică.
Se observă că multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale este egal cu
multiplicatorul oricărei alte variabile autonome: consumul, investiția sau exportul net.
De aici rezultă că, pentru a menține stabilă mărimea cererii agregate, guvernul trebuie
să-și mărească sau să-și diminueze cheltuielile cu aceeași sumă cu care s-a diminuat
sau s-a mărit vreo altă variabilă autonomă dintre cele enumerate mai sus. În practică,
această manevră nu este atât de facilă datorită timpului necesar pentru a o efectua. De
aceea, modificarea cheltuielilor guvernamentale nu este un instrument de
macrostabilitate atât de eficient cum pare la prima vedere.
• Multiplicatorul "plăților de transfer " se determină prin derivarea funcției 16.5.
în raport cu P 0:
∂
∂Y
Pc
c01=− (7.7.)
123

Deoarece c<1, multiplicatorul "plăților de transfer" este mai mic decât
multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale. O modificare in "plățile de transfer"
influențează cererea agregată prin modificarea venitului disponibil, a cărui parte
destinată cheltuielilor de consum este în funcție de înclinația marginală spre consum
(spre cumpărarea de bunuri). De aceea, influența variației acestei mărimi este mai mică
decât influența variației cheltuielilor guvernamentale, incluse în totalitate în cererea
agregată.
Astfel, dacă vom continua exemplul numeric și grafic prezentat la multiplicatorul
cheltuielii bugetare, presupunând că plățile de transfer se dublează, efectul asupra
nivelului venitului național de echilibru va fi:
Δ ΔYc
cP=−⋅ =−⋅ = ⋅ =10 4
1 0 450 066 50 33,
,,
Deci multiplicatorul plăților de transfer (MP t) este 0,66, sensibil inferior multiplicatorului
cheltuielilor bugetare, care era 1,66. Efectul intervenției guvernului pe această cale se
transmite asupra nivelului venitului național prin intermediul cheltuielilor de consum
care nu vor fi însă majorate decât cu c P la o creștere a plăților de transfer cu P. Grafic,
dreapta C = C 0 + c Yd se va deplasa paralel cu ea însăși, în sus, cu 0,4  50 = 20, ceea
ce va determina deplasarea în același sens și cu aceeași mărime și a dreptei C + I 0 + G0
+ H0, care va intersecta "linia la 45o" în punctul căruia îi corespunde pe abscisă venitul
național de 800 + 33 = 833. Din același motiv, al timpului necesar luării de către guvern
a deciziei de a modifica, și folosirea acestui instrument de politică bugetară nu este atât
de eficientă.
• Multiplicatorul impozitelor sau multiplicatorul fiscal se determină prin
derivarea funcției 16.5. în raport cu T 0:
∂
∂Y
Tc
c01= −− (7.8.)
Se observă că efectul variației mărimii impozitelor asupra nivelului venitului național
de echilibru este exact invers față de cel al variației "plăților de transfer". Într-adevăr, o
diminuare a impozitelor cu o anumită sumă, T0, mărește venitul disponibil cu aceeași
sumă, dar cererea agregată se va mări cu multiplul 1
1−c din c T0. Deci multiplicatorul
fiscal este coeficientul cu care trebuie multiplicată modificarea impozitului pentru a afla
modificarea în sens invers pe care o determină în nivelul venitului național de echilibru.
Dacă presupunem, de exemplu, că suma totală a impozitelor se reduce cu 50 miliarde
u.m., iar înclinația marginală spre consum este de 0,4, sporul de venit național generat
de această măsură de politică fiscală este de 0 4
1 0 450 066 50 33,
,,−⋅ = ⋅ = (miliarde u.m.).
Multiplicatorul fiscal este egal cu 0,66. Într-adevăr, prin reducerea impozitelor prelevate
de către stat sporește partea din venit rămasă la dispoziția agenților economici, ceea ce
le permite să mărească cheltuielile și pentru consum, pentru investiții, adică cererea
agregată, astfel încât, prin efectele de antrenare, se ajunge la un spor al venitului
național concomitent cu creșterea gradului de ocupare a forței de muncă și a
cheltuielilor de consum.
• Multiplicatorul bugetului echilibrat acționează atunci când o modificare a
cheltuielilor guvernamentale pentru achiziții de bunuri și servicii este însoțită de o
modificare de aceeași mărime și sens a impozitelor prelevate, astfel încât deficitul sau
124

excedentul bugetar rămâne neschimbat. În acest caz, multiplicatorul va fi suma
multiplicatorului cheltuielilor bugetare și multiplicatorului fiscal:
Deci:
multiplicatorul bugetului echilibrat =−+−
−=−
−=1
1 11
11cc
cc
c
Aceasta înseamnă că o creștere echilibrată a bugetului determină o creștere a
venitului național egală cu creșterea bugetului.
Dacă, de exemplu, cheltuielile guvernamentale sunt majorate cu 150 miliarde,
concomitent impozitele mărindu-se și ele cu aceeași sumă (pentru a nu dezechilibra
bugetul), efectul pe planul activității economice concretizat în modificarea venitului
național va fi (presupunem că c = 0,4):
– ca urmare a creșterii impozitelor:
Δ ΔYc
cTT=−
−⋅ =−
−⋅ = −10 4
1 0 4150 100,
,(miliarde)
– ca urmare a creșterii cheltuielilor guvernamentale:
Δ ΔYcGG=−⋅ =−
−⋅ = +1
10 4
1 0 4150 250,
,(miliarde)
efectul combinat = -100 + 250 = 150, egal cu creșterea echilibrată a bugetului.
TA 7.3:
1. Care sunt principalele surse ale veniturilor bugetare?
2. Cm se determină multiplicatorii fiscali?
Răspuns
7.4. Politica monetară
Politica monetară se poate defini ca fiind acțiunea exercitată de către
autoritățile monetare (Banca Centrală și uneori Trezoreria) asupra masei
monetare și a anumitor active financiare în vederea orientării economiei pe
termen scurt sau mediu7.
7.4.1. Obiectivele politicii monetare
Pentru atingerea multiplului obiectiv denumit "careul magic" și rămas de referință
pentru politica economică generală – creștere economică, șomaj scăzut, stabilitatea
prețurilor (inflație redusă) și echilibru extern – politicii monetare îi revine un rol deosebit,
poate cel mai important între toate celelalte componente ale angrenajului implicării
statului în economie. Cele patru vârfuri ale "careului magic" sunt de fapt și obiective ale
7Nême, J., Nême, C., Politiques Economiques Comparées , Presses Universitaires de France, 2e édition mise à jour, 1989,
Paris, p.392
125

politicii monetare – primele trei pe plan intern, iar al patrulea cu acțiune atât pe plan
intern cât și pe cel extern.
În esență, politica monetară se realizează prin acțiuni asupra a trei obiective
intermediare : masa monetară, rata dobânzii și cursul de schimb8.
7.4.2. Instrumentele politicii monetare
Pentru dirijarea sistemului monetar în direcția realizării obiectivelor politicii
monetare, banca centrală în economia contemporană are la dispoziție trei instrumente
clasice: manevrarea ratei rescontului sau politica de rescont , operațiunile "open
market" și variațiile cotelor rezervelor obligatorii . Alte instrumente, ca încadrarea
creditului bancar și altor surse de finanțare, controalele administrative asupra ratelor
dobânzii, selectivitatea creditului și controlul operațiunilor cu străinătatea, au început să
fie abandonate în practica politicii monetare a țărilor occidentale începând cu anii '80.
7.4.2.1. Manevrarea taxei rescontului
Manevrarea taxei rescontului a fost considerată ca piesă dominantă a politicii
monetare datorită dublului său efect: asupra volumului creditului ce se putea acorda în
economie, deci asupra mărimii masei monetare dacă avem în vedere funcția de
emisiune a creditului, și asupra costului creditului, adică ratei dobânzii.
Scontarea reprezintă operațiunea prin care o bancă varsă deținătorului
unui efect de comerț (trată, bilet la ordin etc.) valoarea acestuia înainte de
scadență, după ce a scăzut dobânda aferentă pentru perioada cuprinsă între
momentul preluării efectului de comerț și momentul scadenței lui . Această
dobândă scăzută reprezintă taxa scontului , a cărei mărime se află sub influența taxei
rescontului.
Rescontarea reprezintă operațiunea la vedere prin care banca de emisiune
achiziționează de la băncile comerciale efectele de comerț deja scontate de acestea,
monetizându-le la o valoare diminuată cu suma corespunzătoare taxei de rescont,
calculate pentru durata creditării băncii comerciale, adică până la scadență efectului de
comerț preluat (în general mai puțin de trei luni).
Taxa rescontului poate fi deci definită ca rată a dobânzii de bază a Băncii
Centrale aplicată la cumpărarea înainte de scadență a unui efect de comerț de
la o bancă comercială (care l-a scontat deja clientului său), ea fiind dedusă din
valoarea nominală a efectului de comerț respectiv .
Este evident faptul ca nivelul taxei de rescont influențează în mod direct taxa
scontului, adică prețul la care băncile vând o parte din lichidități deținătorilor de efecte
de comerț, Acesta din urmă va fi mereu superior taxei de rescont. Banca Centrală
fixează nivelul taxei de rescont în funcție de impulsurile pe care dorește să le imprime
pieței monetare și, prin intermediul acesteia, economiei. Atunci când intenționează să
relaxeze creditul, reduce rata de rescont, ieftinindu-l. Dimpotrivă, atunci când dorește să
tempereze activitatea economică, mărește nivelul ratei de rescont, scumpind creditul.
Deși prin efectele sale cantitative și valorice politica rescontului pare a fi foarte
eficace, există o serie de factori care-i diminuează eficacitatea ei ca instrument de
control al lichidității bancare9 : în primul rând, banca centrală nu-l poate folosi decât în
măsura în care băncile comerciale au nevoie de refinanțare; în al doilea rând, banca
centrală nu are întotdeauna puterea de a stabili un nivel al taxei de rescont care să
descurajeze efectiv o cerere excesivă de credite, mai ales într-o perioadă cu o inflație în
creștere, când elasticitatea cererii de credite față de cost (de rata dobânzii) este foarte
redusă; în al treilea rând, în țările occidentale, dacă se mărește costul creditului intern
prin intermediul ratei de rescont, necesarul de refinanțare al băncilor comerciale la
8Turliuc, V., Cocriș, V., Monedă și Credit , Editura Ankarom, 1997, p.372-373.
9Cerna, S., Sistemul monetar și politica monetară , Editura Enciclopedică, București, 1996, p.99-102.
126

banca centrală se poate diminua deoarece dobânzile ridicate vor atrage capitalurile
flotante internaționale. Astfel băncile comerciale nu vor fi obligate să apeleze la banca
centrală, efectul ratei ridicate a rescontului devenind foarte slab sau chiar nul.
Pentru a-i spori eficacitatea, în țările dezvoltate politica de rescont se realizează cu
plafoane multiple și elastice și cu taxe diferențiate.
7.4.2.2. Politica de "open – market"
Ca și manipularea ratei de rescont, politica de "open market" este de origine
britanică. Ea reprezintă însă instrumentul esențial al politicii monetare americane.
Intervențiile Băncii Centrale pe "open market" constau în vânzarea sau cumpărarea
pe piața monetară, către sau de la celelalte bănci, a unor efecte publice sau private,
demonetizându-le, adică retrăgând o anumită cantitate de monedă atunci când le vinde,
sau, dimpotrivă, monetizându-le, adică permițând pătrunderea monedei băncii centrale
în schimbul titlurilor, atunci când le cumpără. În felul acesta se modifică structura masei
monetare din circulație în defavoarea sau favoarea lichidității.
Și politica de "open market" are un dublu efect – cantitativ și de preț: când Banca
Centrală vinde titluri reduce cantitatea de monedă legală pe piața monetară și provoacă
scăderea prețului (cursului) titlurilor tranzacționate, în timp ce atunci când cumpără
titluri de pe piața monetară efectele sunt inverse (crește cantitatea de monedă legală și
se majorează cursul titlurilor). Supunându-se mecanismelor pieței, politica de "open
market" este mai eficace decât manevrarea taxei de rescont. Totuși, funcționarea sa
presupune un anumit volum de titluri negociabile.
Combinată cu politica de rescont, politica de "open market" contribuie la
elasticizarea acesteia și la potențarea lor reciprocă. Tendința generală este de creștere a
volumului și de diversificare a structurii de titluri negociabile, ceea ce determină
extinderea pieței monetare și creșterea volumului operațiunilor de "open market".
7.4.2.3. Variația cotei rezervelor obligatorii
Politica rezervelor obligatorii constă în obligația pe care o impune banca centrală
băncilor comerciale de a-și deține sub formă de monedă legală o parte din
disponibilitățile atrase din economie. Această măsură are, pe de o parte, un caracter
prudențial, mărind gradul de lichiditate al băncilor comerciale, iar pe de altă parte,
diminuează resursele de creditare ale acestor bănci și, implicit, capacitatea lor de a crea
monedă prin credit. Introdusă pentru prima dată în SUA, în anul 1913, această politică
s-a generalizat după al doilea război mondial în aproape toate țările industrializate.
Variația cotei rezervelor obligatorii este foarte eficace deoarece afectează direct
multiplicatorul creditului, poate fi practicată sub forma cotelor diferențiate în funcție de
structura masei monetare, dând rezultate bune atât în economiile în care există bilete
de bancă într-o proporție mare, cât și în cele în care predomină moneda scripturală.
În ce constă mecanismul de influențare a masei monetare pe această cale? Variația
masei monetare este:
Δ ΔM Er b r b= ⋅+ − ⋅1, în care:
ΔM = cantitatea de monedă nou creată
ΔE = volumul rezervelor lichide excedentare (care pot fi acordate sub formă de credite)
r = rata sau cota sau coeficientul rezervelor obligatorii
b = preferința pentru monedă scripturală (gradul de rămânere a fondurilor în sistemul
bancar).
Kr b r b=+ − ⋅1 este multiplicatorul creditului.
127

Să presupunem că bilanțul consolidat al sistemului bancar comercial este*:
A C T I V P A S I V
– Rezerve obligatorii:
– Rezerve excedentare:
– Credite diverse:500 mil.u.m.
200 mil.u.m.
1800 mil.u.m.- Depozite: 2500 mil.u.m.
TOTAL: 2500 mil.u.m. TOTAL: 2500 mil.u.m.
Deci cota rezervelor obligatorii este 500
2500100 20%⋅ = sau 0,2. Dacă mai presupunem
că preferința pentru monedă scripturală si, respectiv, pentru numerar este b = 0,375 și
rămâne constantă, creația potențială de monedă este:
ΔM= ⋅+ − ⋅= ⋅ = ⋅ = 2001
02 0375 02 03752001
05200 2 400, , , , ,mil.u.m. Multiplicatorul
creditului în acest caz este K = 2.
Dacă rata rezervelor obligatorii se reduce de la 20% la 12%, bilanțul consolidat al
sistemului bancar comercial devine:
A C T I V P A S I V
– Rezerve obligatorii:
– Rezerve excedentare:
– Credite diverse:300 mil.u.m.
400 mil.u.m.
1800 mil.u.m.- Depozite: 2500 mil.u.m.
TOTAL: 2500 mil.u.m. TOTAL: 2500 mil.u.m.
Creația potențială de monedă devine:
ΔM= ⋅+ − ⋅= ⋅ = ⋅ = 4001
012 0375 012 03754001
045400 222 888, , , , ,, mil.u.m.
Deci, multiplicatorul creditului a devenit 2,22, iar potențialul de creditare și, implicit,
de creație monetară devine mai mult decât dublu. Aceasta datorită faptului că reducerea
cotei rezervelor obligatorii de la 0,2 la 0,12 a acționat asupra ambilor factori ai creației
monetare: atât asupra multiplicatorului creditului, care a crescut de la k = 2 la k = 2,22,
adică nu prea mult, cât și asupra bazei multiplicante ( E, adică rezervele excedentare),
pe care însă a influențat-o mult mai puternic: a dublat-o.
Din acest exemplu rezultă efectul cantitativ deosebit de puternic al politicii
rezervelor obligatorii, motiv pentru care banca centrală trebuie să o utilizeze cu
prudență. Este evident că ridicarea ratei rezervelor obligatorii are un efect deflaționist, în
timp ce reducerea ei are un efect invers, inflaționist.
În țările dezvoltate, adeseori politica rezervelor obligatorii este asociată pe termen
scurt operațiunilor pe "open market", exercitând o influență mai regulată.
TA 7.4 :
1. Care sunt instrumentele politicii monetare ?
2. În ce constă politica de open market ?
Răspuns
* Exemplul este redat după Cerna, S., op.cit ., p.114-115.
128

7.5. Folosirea modelului IS – LM în analiza efectelor politicilor bugetare și
monetare asupra economiei reale
7.5.1. Conținutul modelului IS – LM
Modelul IS – LM permite prezentarea grafică a manierei în care se realizează
echilibrul în mod simultan pe piața bunurilor si pe piața monetară, cele două piețe –
cheie prin intermediul cărora operează politica monetară și cea fiscală.
În esență, modelul exprimă relația între mărimea venitului național și nivelul ratelor
dobânzii. Nivelul ratei dobânzii (d') este reprezentat pe axa verticală (ordonată), iar
mărimea venitului național (Y) pe axa orizontală (abscisă), ca în figura 7.4.
Curba IS exprimă echilibrul pe piața bunurilor, fiind constituită din mulțimea
punctelor reprezentând toate combinațiile (d', Y) pentru care investițiile (I) egalează
economiile (S). Se știe că atunci când nivelul ratei dobânzii crește, volumul investițiilor
scade, în timp ce economiile cresc. În consecință, mărimea venitului național scade. Deci
între nivelul ratei dobânzii și mărimea venitului național există o relație inversă. "Y" este
funcție descrescătoare de "d'". Panta curbei IS este descrescătoare. O modificare a
nivelului ratei dobânzii provoacă o deplasare de-a lungul curbei IS . În schimb, orice
modificare în mărimea venitului național, alta decât cea datorată influenței schimbării
ratei dobânzii, va determina, o deplasare a întregii curbe IS : spre dreapta, dacă se
mărește venitul național, și spre stânga, dacă se micșorează venitul național. (O
modificare în mărimea venitului național s-ar putea datora, de exemplu, variației
cheltuielilor guvernamentale, așa cum am văzut în paragraful 7.3.2.1.).
Curba LM evidențiază echilibrul pe piața monetară. Ea este constituită din mulțimea
punctelor reprezentând toate combinațiile (d', Y) pentru care cererea de bani (L)
egalează oferta de bani (M). De această dată, între venitul național și rata dobânzii
există o relație pozitivă: cu cât venitul național sau producția natională este mai mare,
cu atât cererea de bani va crește, astfel încât rata dobânzii de echilibru pe piața
monetară va fi și ea mai mare. Ca urmare, panta curbei LM va fi crescătoare. O creștere
a venitului național va determina o deplasare de-a lungul curbei LM . Orice
modificare în cererea sau oferta de bani alta decât cea determinată de o variație a
venitului național, va determina o deplasare a întregii curbe LM.
Echilibrul simultan pe piața bunurilor și pe piața monetară, adică obținerea
concomitentă a venitului național de echilibru pe piața bunurilor și a ratei dobânzii de
echilibru pe piața monetară se realizează în punctul de intersecție al celor două curbe, E,
căruia îi corespunde, pe abscisă, venitul național de echilibru, Y e, iar pe ordonată, rata
dobânzii de echilibru, d e (vezi figura 7.4.).
Ce s-ar întâmpla dacă aceste două piețe nu ar fi simultan în echilibru? Cum s-ar
putea ajunge la echilibru în acest caz? Pentru a înțelege acest mecanism, să
129

presupunem că nivelul venitului național ar fi inferior celui de echilibru, adică Y 1. Un
venit național (respectiv o producție națională) mai scăzut va determina o cerere de
monedă (în special de tranzacții) mai redusă, care va conduce la o rată a dobânzii de
echilibru d 1 (corespunzătoare punctului A de pe curba LM). La această rată a dobânzii, pe
piața bunurilor (adica pe curba IS) nivelul investițiilor, mai ridicat, va genera un venit
național Y 2 (corespunzător punctului B de pe curba IS). Deci venitul național crește. Or,
odată cu creșterea venitului, crește și cererea de monedă pe piața monetară, provocând
o deplasare în sus pe curba LM, din punctul A spre E, care va ridica și rata dobânzii.
Crescând rata dobânzii, scade nivelul dorit al investițiilor, crește nivelul dorit al
economiilor, iar, în consecință, venitul național de echilibru se reduce pe măsură ce
punctul B de pe curba IS se deplasează în sus. În momentul în care rata dobânzii ajunge
la de, mărimea corespunzătoare a venitului național devine nivelul de echilibru, ambele
piețe restabilindu-și concomitent echilibrul.
7.5.2. Analiza efectelor politicilor bugetare și monetare cu ajutorul
modelului IS – LM
Să presupunem că economia este în recesiune, iar guvernul dorește să intervină
pentru a provoca ridicarea nivelului venitului național, fie numai printr-o politică
bugetară expansionistă, fie numai printr-o politică monetară expansionistă, fie prin
folosirea concomitentă a ambelor politici, așa cum se prezintă în fig.7.5.
În diagrama 7.5.(a) se observă faptul că o creștere a cheltuielilor guvernamentale
(G) sau o reducere a impozitelor (T), fără o majorare a ofertei de moneda, determină o
deplasare a curbei IS spre dreapta, ceea ce va determina, într-adevăr, o creștere a
venitului național de la Y 1 la Y 2, dar și o ridicare a ratei dobânzii de la d' 1 la d' 2, cu
efectele sale inverse, care nu vor întârzia să apară, trăgând din nou în jos producția
națională și, implicit, venitul național.
În diagrama 7.5.(b) se observă efectele folosirii unei politici monetare expansioniste.
Creșterea ofertei de monedă deplasează curba LM 1 spre dreapta, în poziția LM 2, care va
avea ca efect reducerea ratei dobânzii de la d' 1 la d' 3. Aceasta va determina încurajarea
investițiilor și, în consecință, creșterea venitului național de la Y 1 la Y 3. Mecanismul,
desigur, continuă, dar efectele inverse, negative nu apar la fel de repede ca în cazul
anterior. (Creșterea venitului național generează sporirea cererii de monedă de
tranzacții, care va provoca, la rându-i, ridicarea ratei dobânzii, pentru ca apoi aceasta
din urmă să determine descurajarea investițiilor și tendința de reducere a venitului
național).
130

Diagrama 7.5.(c) evidențiază efectele folosirii concomitente a politicii bugetare și a
celei monetare. Aceasta ar însemna ca statul să-și mărească cheltuielile sale publice sau
să reducă impozitele pe seama creșterii ofertei de moneda. Se observă că venitul
național ar crește de la Y 1 la Y4 mai mult decât în fiecare din cazurile anterioare, fără a
se modifica nivelul ratei dobânzii, deci fără a genera acele efecte inverse negative.
Din prezentarea grafică de mai sus ne putem da seama că eficacitatea fiecăreia
dintre cele două politici depinde de panta celor două drepte. Astfel, politica fiscală
expansionistă este cu atât mai eficace cu cât curba LM este mai domoală iar curba IS
este mai abruptă. Dacă panta curbei LM este mai mică, mișcarea spre dreapta a curbei
IS va provoca o creștere mai redusă a ratei dobânzii și, deci, efecte inverse negative mai
slabe. În același timp, dacă panta curbei IS este mare, creșterea ratei dobânzii provoacă
o diminuare slabă a investițiilor și, implicit, a venitului național.
Dimpotrivă, politica monetară expansionistă este mai eficace atunci când panta
curbei LM este accentuată iar cea a curbei IS este mai redusă, deoarece când LM este
abruptă, o mișcare spre dreapta a sa determină o scădere apreciabilă a ratei dobânzii,
cu efectele sale pozitive asupra venitului național, iar când IS este mai domoală,
scăderea ratei dobânzii determină o creștere mai rapidă a investițiilor și, deci, a nivelului
venitului național.
Conform concluziilor desprinse din analiza acestui model, cele două politici vor fi
mai eficace dacă sunt aplicate concomitent, ca în diagrama 7.5.(c).
TA 7.5 :
1. Explicați modelul IS-LM.
2. Analizați efectele politicilor bugetare și monetare cu ajutorul modelului IS-LM
Răspuns
7.6 Întrebări recapitulative
1. Care este rolul statului în economie?
2. Cum se poate promova prin intervenția statului echitatea repartiției veniturilor?
3. Prezentați rolul statului în asigurarea creșterii macroeconomice și a stabilității.
4. Care este conținutul politicii economice?
5. Conținutul politicii bugetare.
6. Care este conținutul bugetului de stat?
7. Prezentați tipurile de impozite.
8. Care sunt tipurile de impunere?
9. Prezentați structura funcțională a cheltuielilor publice.
10. Cum se finanțează deficitul bugetar?
11. Ce este datoria publică?
12. Cum se influențează cererea agregată prin intermediul politicii bugetare;
multiplicatorii bugetari?
13. Care sunt instrumentele de politică monetară?
131

7.7 Teste
1. Într-o economie modernă statul îndeplinește următoarele funcții
esențiale:
a) alocarea resurselor;
b) ameliorarea repartiției veniturilor;
c) stabilizarea economiei;
d) controlul prețurilor.
2. Statul este o prezență incontestabilă în economiile moderne
contemporane prin:
a) ansamblul acțiunilor guvernului ca producător, regulator și susținător al
sectorului privat;
b) funcțiile sale de redistribuire a bogăției;
c) rolul său pe piața monetară și a creditului de a fixa nivelul ratei dobânzii;
d) rolul său pe piața bunurilor și serviciilor de a fixa cele mai bune niveluri
ale prețurilor.
3. Reducerea inegalităților existente în distribuirea veniturilor într-o
societate democratică se poate realiza prin:
a) folosirea instrumentului numit și "impozit negativ";
b) sistemul de impozite proporționale asupra veniturilor;
c) sistemul de plăți de transfer;
d) sistemul de impozite regresive asupra veniturilor.
4. Plățile de transfer reprezintă:
a) un impozit negativ;
b) o modalitate de compensare acordată persoanelor cu venituri
insuficiente;
c) un instrument al redistribuirii veniturilor;
d) o cheltuială ineficientă, fără justificare economică, pentru bugetul de stat.
5. Pentru promovarea echității repartiției veniturilor statul folosește:
a) sistemul proporțional de impozite;
b) "impozitul negativ";
c) sistemul progresiv de impozitare;
d) stabilirea prețurilor produselor pe cale administrativă.
6. Impozitele directe:
a) vizează cheltuirea venitului;
b) se mai numesc și taxe de consum;
c) îmbracă forma impozitelor pe venit;
d) în țara noastră se prezintă ca impozite pe profit și pe salarii.
7. Atunci când dorește să tempereze activitatea economică, Banca
Centrală:
a) mărește nivelul ratei de rescont;
b) scumpește creditul;
c) relaxează creditul;
d) fixează nivelul ratei de rescont în funcție de impulsurile pe care dorește
să le imprime pieței monetare.
8. Prin politica de "open market", atunci când Banca Centrală cumpără
titluri de pe piața financiară:
a) reduce cantitatea de monedă de pe piața monetară;
132

b) majorează cursul acestora;
c) crește cantitatea de monedă de pe piața monetară;
d) diminuează resursele de creditare ale băncilor comerciale.
9. Dacă venitul național crește, rata dobânzii rămânând constantă, atunci
în modelul IS-LM vom avea:
a) o deplasare în sus pe curba IS;
b) o deplasare în jos pe curba IS;
c) o deplasare spre dreapta a curbei IS;
d) o deplasare spre stânga a curbei IS.
10. În modelul IS-LM, folosind politica monetară, se obține:
a) o deplasare spre dreapta a curbei LM;
b) o deplasare spre stânga a curbei LM;
c) o deplasare în sus pe curba IS;
d) o scădere a venitului național.
Răspunsuri și comentarii la testele de evaluare, întrebări și testele grilă →
se face prin accesarea și consultarea pe platforma media.
7.8 Aplicații rezolvate
1. Dacă atunci când venitul impozabil crește de la 20.000 u.m. la 25.000
u.m., impozitul pe venit crește și el, de la 1600 u.m. la 2000 u.m., avem de-a
face cu o impunere :
a) în cote fixe;
b) în cote variabile;
c) progresivă;
d) proporțională.
Rezolvare
YTi=, unde: i = rata medie a impunerii; T = impozit plătit; Y = venitul impozabil;
YTiΔΔ+' , unde i” = rata marginală a impunerii ; ΔT = variația impozitului plătit ;
ΔY= variația venitului impozabil ;
8 , 0 8 , 0200001600
5000400= → =
8 , 0 8 , 02500020000
5000400= → =
2. La nivelul unei economii naționale se cunosc următoarele: funcția
macroeconomică de consum este C = 5000 + 0,8Y d; volumul total al impozitelor
este de 8000; totalul "plăților de transfer" este de 1200; investițiile autonome
se ridică la 2000; cheltuielile guvernamentale reprezintă 6000. Dacă se reduc
impozitele cu 25%, venitul național de echilibru :
a) se majorează cu 8000;
b) se reduce cu 8000;
c) devine egal cu 45.800;
d) devine egal cu 29.800.
133

Rezolvare
oG I C Y+ + =0 ; o o d P T Y Y+ − =
o o o o o o G I P T Y Y + + + − + = 8 , 0 8 , 0 8 , 0 5000
37800 600 2000 960 6400 5000 2 , 0 = → + + + − =o o Y Y
8000 ) 2000 (2 , 08 , 0
1= − ⋅ − = Δ−− = ΔTccY
6000 8000 75 , 0 75 , 01 = ⋅ = =oT T
2000 8000 6000− = − = Δ T
45800 8000 378001 = + = Δ + = Y Y Yo
7.8 Aplicații de rezolvat
1. La nivelul unei economii naționale, în momentul t 0 există următoarea
situație: consumul total final privat minim necesar este egal cu 4000 u.m.;
cheltuielile guvernamentale reprezintă o mărime autonomă egală cu 1500
u.m.; investițiile totale private din economie reprezintă 2000 u.m.; volumul
total al impozitelor prevăzute în bugetul de stat aprobat se ridică la 2500 u.m.;
iar plățile de transfer aprobate prin buget însumează 800 u.m.. Volumul total
al exporturilor este de 3000 u.m., în condițiile unui deficit al balanței
comerciale de 400 u.m.. Funcția macroeconomică de consum privat este de
forma C = C 0 + 0,8Y d. Dacă un climat economic nefavorabil determină
reducerea investițiilor totale private cu 25%, restabilirea echilibrului venitului
național la nivelul inițial se poate realiza prin una din următoarele căi:
a) cheltuielile guvernamentale trebuie să se majoreze cu 500 u.m.;
b) impozitele trebuie sa scadă cu 700 u.m.;
c) plățile de transfer trebuie să se majoreze cu 625 u.m.;
d) cheltuielile guvernamentale trebuie să se majoreze cu 2500 u.m.; concomitent cu
creșterea de aceeași mărime a impozitelor, pentru a menține bugetul echilibrat.
2. Dacă, atunci când venitul impozabil crește de la 80.000 u.m. la 100.000
u.m., impozitul pe venit crește și el, de la 12.000 u.m. la 20.000 u.m., avem de-
a face cu o impunere :
a) în cote variabile;
b) progresivă;
c) regresivă;
d) proporțională.
3. La nivelul unei economii naționale se cunosc următoarele: funcția
macroeconomică de consum este C = 2000 + 0,7Y d; volumul total al impozitelor
este de 3000; totalul "plăților de transfer" este de 500; investițiile autonome
se ridică la 1000; cheltuielile guvernamentale reprezintă 2500. Dacă se
majorează "plățile de transfer" cu 210 venitul național de echilibru :
a) se reduce cu 490;
b) crește cu 490;
c) devine egal cu 12.010;
d) devine egal cu 12.990.
Rezultatele la aplicații vor fi discutate la întâlnirile tutoriale.
134

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 8: CREȘTERE ȘI DEZVOLTARE ECONOMICĂ
Obiective de studiu
Studierea acestui capitol asigură:
-cunoașterea conceptelor de creștere și dezvoltare economică;
-identificarea factorilor de creștere economică;
-cunoașterea tipurilor de creștere economică;
-informații despre fluctuațiile activității economice și tipurile de cicluri economice.
Timp de lucru
-2 h
Teme de verificare
TA 8.1 Conceptele de cre ștere și dezvoltare economică.
TA 8.2 Factorii creșterii economice.
TA 8.3 Ciclul economic
8.1. Creștere și dezvoltare: delimitări conceptuale
În sens restrâns , creșterea economică exprimă mărirea reală a unui indicator
economic agregat, precum produsul național brut sau produsul intern brut, pe total sau
pe locuitor, într-un anumit spațiu economic și într-o anumită perioadă de timp. În sens
larg, creșterea economică reprezintă ansamblul transformărilor cantitative, calitative și
structurale ce se produc în cadrul vieții economice într-un spațiu și o perioadă de timp
dată, ce imprimă indicatorilor agregați o tendință ascendentă.
Conceptul de dezvoltare economică evidențiază ansamblul transformărilor
cantitative și calitative ce survin în structurile economico-sociale precum și în modul de
gândire și de comportament economic al oamenilor.
Dezvoltarea economică implică creșterea economică, între cele două procese fiind o
relație de la parte la întreg. Orice dezvoltare economică presupune și o creștere
economica, dar nu orice creștere economică înseamnă și o dezvoltare economică.
Reprezintă o dezvoltare economică numai acea creștere economică însoțită de
modificări ale structurilor economice, politice și sociale, ale mediului de viață și calității
vieții și a conștiinței umane.
Între cele două concepte există asemănări și deosebiri.
Dintre asemănări amintim:
135

a) ambele exprimă o acțiune și un proces continuu, cu efecte de antrenare în cadrul
economiei, având drept efect creșterea rezultatelor obținute;
b) înfăptuirea atât a creșterii cât și a dezvoltării economice presupune alocarea și
utilizarea de resurse economice și sporirea eficienței economice;
c) ambele au aceeași finalitate, ridicarea nivelului de trai și a calității vieții.
Aceste trăsături comune exprimă unitatea și intercondiționarea reciprocă a acestor
procese. Dar, între ele există și deosebiri :
•în timp ce creșterea economica vizează în special latura cantitativă a
activității economice în sensul sporirii produsului național pe total și pe
locuitor, dezvoltarea economică are o sferă de cuprindere mai mare,
evidențiind și modificările calitative ale structurilor economice și sociale;
•relația dintre creștere și dezvoltare economică este ca de la parte la întreg;
•în timp ce teoria creșterii economice explică factorii determinanți ai acesteia
și tipurile de creștere rezultate, teoria dezvoltării economice analizează
cauzele întârzierii economice, ale ritmurilor diferite ale creșterii economice
între țări, efectuează analize comparative între economiile naționale și ale
politicilor economice ce pot contribui la dezvoltarea lor.
Creșterea economică poate fi delimitată și față de progresul economic sau progresul
social. Progresul economic reprezintă procesul de evoluție a unei economii naționale
de la inferior la superior, având ca esență ameliorarea performanțelor globale ale
funcționării acesteia, concretizate în atingerea unor niveluri înalte de dezvoltare
reflectate în calitatea vieții populației și nivelul de civilizație atins. El are o determinare,
în special, calitativă, evidențiind maturizarea sistemului economic în ansamblul său și
creșterea potențialului său de autoîntreținere a evoluției ascendente. Progresul social
are la bază progresul economic cu care se împletește organic și exprimă evoluția
progresivă a societății, reflectată în îmbunătățirea condiției umane, ridicarea pe o
treaptă superioară a modului de viață a omului.
Creșterea economică are anumite interferențe și cu reproducția lărgită. Atât
creșterea economică cât și reproducția vizează aspectele macroeconomice atât din
punct de vedere cantitativ cât și calitativ. Însă, în timp ce creșterea economică vizează
cu prioritate sfera producției în strânsă legătură cu factorii utilizați, combinarea și
substituirea lor, reproducția lărgită evidențiază reluarea producției pe o scară mai mare
prin acumularea de capital. Reproducția surprinde întregul mecanism de punere în
valoare a resurselor societății în vederea producerii și consumului de bunuri materiale și
servicii, cuprinzând producția, repartiția, schimbul, consumul și cercetarea științifico-
tehnică.
TA 8.1:
1. Ce reprezintă creșterea și dezvoltarea economică?
2. Ce asemănări și deosebiri există între creșterea și dezvoltarea economică?
Răspuns
136

8.2. Factorii și tipurile creșterii economice
8.2.1. Factorii creșterii economice
Creșterea economică fiind un proces deosebit de complex este determinată de o
multitudine de factori. Întrucât influențele lor sunt conjugate și contradictorii,
departajarea lor este dificilă. Dar aceasta nu exclude o anumită ierarhizare a influenței
lor asupra creșterii economice, unii având o acțiune directă, alții mediată de primii.
În cadrul factorilor cu acțiune directă se înscriu: factorul uman, factorul material
(resurse naturale și echipamentele de producție acumulate) și progresul tehnic.
Având în vedere complexitatea internă a sistemului economic și situarea sa într-un
anumit mediu socio-economic, acești factori de producție pot genera influențe
complementare, cu acțiune mediată. În principal, din categoria factorilor cu acțiune
mediată fac parte: cheltuielile de cercetare-dezvoltare, factorii culturali, politica
acumulării, a investițiilor, financiară, monetară, bugetară și fiscală, capacitatea de
absorbție a pieței interne, schimburile internaționale etc.
Fiecare factor al creșterii economice poate fi analizat sub aspect tridimensional:
cantitativ, calitativ și structural. Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al
resursei corespunzătoare fiecărui factor presupunând constant randamentul larg.
Aportul acestuia la creșterea economică este de natură extensivă și se realizează prin
mobilizarea și utilizarea unui volum sporit de resurse. Dimensiunea calitativă se referă
la randamentul utilizării resurselor, iar aportul său la creșterea economică este de natură
intensivă, generat prin sporirea sa de la o perioadă la alta. Dimensiunea structurală
evidențiază proporțiile în care se combină acești factori de producție, reflectând
contribuțiile lor de ordin cantitativ și calitativ la creșterea economică în funcție de
intensitatea acțiunii și de modificarea ponderii lor în structura sistemului economic.
Influențele structurale, în funcție de rezultatele creșterii economice pot fi favorabile sau
nefavorabile.
1. Factorul uman
Factorul uman influențează creșterea economică prin sporirea volumului muncii
prestate, a calității acesteia și a eficienței utilizării ei, exprimată prin productivitatea
muncii. Sub aspect cantitativ, oferta de muncă se concretizează în volumul de muncă
prestat de populația ocupată, ce este dependent de dinamica ocupării populatiei
disponibile. Sporirea ratei de ocupare a populației apte de muncă prin crearea de noi
locuri de muncă stimulează creșterea economică, dar și extinderea ocupării poate fi
considerată o consecință a procesului de creștere datorat efortului de antrenare pe care
sporirea producției naționale o are asupra investițiilor. Sub aspect calitativ acțiunea
factorului uman în procesul creșterii economice este dependentă de caracteristicile
intrinseci ale populației, exprimată în principal, prin calificare și motivație în muncă.
Dimensiunea calitativă a factorului uman în procesul creșterii economice este relevată
de conceptul de capital uman care sintetizează stocul de cunoștințe profesionale,
deprinderi, abilități și de sănătate care pot antrena sporirea capacităților creative ale
unei persoane și prin aceasta a veniturilor scontate a se obține în viitor. Dimensiunea
structurală se referă, în principal, la structura pe vârstă și pe profesii a populației
ocupate.
137

2. Factorul material
Factorul material al creșterii economice cuprinde resursele naturale atrase în
producție și echipamentul de producție acumulat. Resursele naturale se împart, după
gradul lor de cunoaștere, în rezerve măsurate (sigure) și rezerve presupuse (imaginate),
iar după posibilitățile de exploatare, în rezervele exploatabile eficient din punct de
vedere economic cu tehnologia actuală și resurse imposibil de exploatat în condițiile
nivelului tehnologic dat (subeconomice). Creșterea economică într-o perioadă dată este
dependentă de rezervele măsurate ce pot fi exploatabile eficient. Însă, disponibilul de
resurse naturale este dinamic, prin extinderea cercetărilor geologice, acestrea trec din
categoria resurselor nedescoperite, în cea a rezervelor identificate, cât și a evoluției
tehnicilor și creșterii cererii, care fac ca resursele să treacă din categoria subeconomică
în cea economică.
Dimensiunea cantitativă are în vedere și volumul de capital fix în exploatare ce
crește dependent de investiția în capital într-o perioadă dată și de uzura fizică a
capitalului fix.
Dimensiunea calitativă a factorului material este sintetizată de productivitatea
capitalului real, ce depinde în principal de caracteristicile tehnologiei ce pune în valoare
resursele materiale. Dimensiunea structurală a acestui factor evidențiază
eterogenitatea sa, dependentă de structurile materiale ale producției și se referă la
repartizarea pe ramuri și teritorială a capitalului fix și la proporția categoriilor de capital
fix și circulant.
3. Progresul tehnic
Progresul tehnic este un proces continuu de creștere a capacității oamenilor de a
produce bunuri de calitate cu eficiență sporită. El este concomitent premisă și efect al
creșterii economice. Decurge atât din schimbări profunde în calitatea factorilor de
producție și în combinarea lor pentru a fi utilizați cu eficiența sporită, cât și din mici
ameliorări în procesul muncii.
După J.A. Schumpeter, progresul tehnic reprezintă procesul de aplicare în practică a
inovației, care constituie forța motrice a creșterii economice. Informația a devenit o
parte componentă a avuției naționale și, totodată, un factor distinct de producție care
joacă un rol intermediar între forța de muncă și ceilalți factori. Ea reprezintă principala
sursă internă de avantaj comparativ, atăt pentru firme cât și pentru economia națională.
Privit sub aspect cantitativ, potențialul de inovare al unei țări este condiționat de
proporția investițiilor pentru cercetare – dezvoltare în PNB. Din punct de vedere calitativ
inovarea este apreciată prin eficiența ei directă și indirectă, însă aceasta este
determinată după alte criterii decât rentabilitatea producției propriu-zise, intrucât actul
creativ și riscul său ridicat exclud aplicarea principiului maximizării veniturilor din
cercetare. De regulă, se are în vedere eficiența propagată, iar criteriul utilizat este
maximizarea avantajului competitiv rezultat din aplicarea noilor soluții tehnico-științifice.
Un rol important în creșterea economică îl are și sistemul instituțional, cultura,
valorile morale și o serie de factori politici. Sistemul instituțional trebuie sa fie stabil, dar
în același timp suficient de suplu pentru a putea stimula creșterea economică.
Creșterea și dezvoltarea economică pot fi impulsionate de cultura unui popor, și, în
primul rând, de cea tehnico – științifică. Valorile morale precum hărnicia, cinstea,
dreptatea, spiritul de sacrificiu etc. pot avea un rol incitant și mobilizator sau
descurajant. Factorii politici pot avea o incidență mai mare asupra creșterii economice
prin politica economică, respectiv politica acumulării, politica investițiilor, politica fiscală,
bancară, monetară și politica administrativă.
138

8.2.2. Tipurile cresterii economice
În funcție de modul în care se combină factorii de producție, de contribuțiile lor
cantitative și calitative la sporirea producției naționale, se pot delimita trei tipuri de
creștere economică.
1. Creșterea economică de tip extensiv se caracterizează prin contribuția
preponderentă a laturilor cantitative ale factorilor de producție, respectiv creșterea
populației ocupate și a capitalului, mai ales a celui fix. Un asemenea tip este
caracteristic țărilor în dezvoltare, care au nivel relativ mai scăzut de dezvoltare
economică și nu pot să-și valorifice superior resursele disponibile.
2. Creșterea economică de tip intensiv presupune că cea mai mare parte a
sporului producției naționale se obține datorită laturii calitative ale factorilor de
producție, respectiv creșterea eficienții utilizării factorilor de producție. Acest tip este
caracteristic economiilor avansate, ce au structuri economice și sociale diversificate,
capabile să folosească realizările noi din știință și tehnică.
3. Creșterea economică de tip intermediar în care dimensiunea cantitativă,
respectiv cea calitativă a factorilor de producție, au contribuții relativ egale la obținerea
sporului de producție națională. Se întâlnește în țările care au trecut mai târziu pe calea
industrializării și înfăptuiesc acest proces la un alt nivel al dezvoltării tehnice,
comparativ cu țările dezvoltate.
În teoria economică s-a conturat și conceptul de dezvoltare economica durabilă ,
tip de dezvoltare economică ce asigură satisfacerea cerințelor prezente de consum fără
a le compromite sau prejudicia pe cele ale generațiilor viitoare. Obiectivele dezvoltării
durabile determină omenirea sa devină mai responsabilă și să accepte noi provocări
pentru a institui schimbările necesare în vederea menținerii durabilității, care nu este o
stare fixă de armonie. Aceasta este, mai degrabă, un proces aflat în plină schimbare în
care modificările în cadrul instituțional, orientarea tehnologiei, exploatarea resurselor, a
investițiilor sunt văzute în perspectiva viitorului dar și a nevoilor prezente. Suntem
îndreptățiți să ne fie bine atât timp cât viitorul nu este periclitat1.
TA 8.2 :
1. Care sunt principalii factori ai creșterii economice ?
2. Delimitați cele 3 tipuri de creștere economică.
Răspuns
8.3. Fluctuațiile activității economice
8.3.1. Ciclul economic și fazele sale
1*** Our Common Future , Oxford University Press, New York, 1987, p.4.
139

Analiza datelor statistice arată că evoluția activității economice a tuturor țărilor nu
este uniformă și liniară, ci în unele perioade inregistrează creșteri, în altele stagnări sau
chiar reduceri. Aceasta înseamnă că, în timp, procesul creșterii și dezvoltării economice
este fluctuant. Unele fluctuații sunt întâmplătoare (accidentale) , determinate de
factori aleatorii, de evenimente neașteptate sau neobișnuite, cataclisme naturale,
evenimente social – politice deosebite, decizii neașteptate ale unor agenți economici.
Alte fluctuații sunt sezoniere și au loc în activitatea economică în interiorul unei
perioade scurte, de regulă un an. Acestea sunt determinate de diverse cauze naturale,
economice și sociale: variația anotimpurilor, sărbătorile religioase, obiceiuri și tradiții. Se
manifestă îndeosebi în agricultură, construcții, turism etc.
Independent de fluctuațiile întâmplătoare și cele sezoniere, sunt cele ciclice ,
repetabile, ce țin de evoluția activității economice și de interdependențele dintre părțile
sale. Ele au început să se manifeste de la începutul secolului al XIX-lea. Perioadele de
expansiune și contracție s-au derulat cu o anumită regularitate, ceea ce au făut ca
activitatea economică să fie pulsatorie, să aibă un caracter ciclic.
Ciclicitatea în economie reprezintă acea formă de mișcare ondulatorie a
activității economice dintr-o țară în care fazele de expansiune alternează cu
cele de stagnare și descreștere.
Unitatea de măsură a timpului în care se succed aceste faze reprezintă ciclul
economic. Prin ciclul economic se înțelege perioada de la începutul unei crize
economice până la începutul celei următoare.
Pe baza datelor statistice dintr-o serie de țări au fost identificate mai multe tipuri de
cicluri economice, care se suprapun și se întrepătrund. Literatura economică reliefează,
în principal, existența a trei tipuri de cicluri generale: cicluri pe termen lung,
seculare sau Kondratieff (ce se întind pe o durată de circa 60 de ani; cicluri
prorpiu-zise, denumite "decenale" sai cicluri Juglar , cu o durată medie între 6 – 10
ani, cicluri scurte, conjuncturale sau Kitchim cu o durată de la 6 luni la 3 ani.
Analizele statistice arată existența unei legături între ciclurile scurte, medii și lungi,
semnalând că un ciclu Kondratieff cuprinde circa 6 cicluri juglar, iar acesta la răndul său
încadrează 3 de tip Kitchim.
Cicluri lungi
Ideea existenței ciclurilor lungi a fost formulată pe baza analizei unei serii de date
statistice pentru Anglia, Franța, SUA, Germania, de către N.D. Kandratieff. El a pus în
evidență o serie de evoluții ciclice de foarte lungă durată, ce se întind pe circa o
jumătate de secol, de unde și denumirea de cicluri seculare. Un asemenea ciclu poate fi
sintetizat în două faze: faza de expansiune de circa două decenii ce se caracterizează
prin preponderența anilor de prosperitate economică, ritmuri înalte de creștere a
investițiilor, veniturilor, vânzărilor de bunuri și produsului național; faza descendentă
care cuprinde pentru început o perioadă de plafonare de circa 10 ani după care se
declanșează o depresiune de circa două decenii, când are loc o reducere a ritmurilor de
creștere sau chiar stagnare și o accentuare a fenomenelor negative din economie.
După opinia multor economiști cauza principala a ciclului secular ar fi evoluția ciclică
a cercetării științifice și inovației. J.A. Schumpeter considera inovația drept factorul
fundamental al evoluției vieții economice, ea concretizându-se în metode de producție
mai perfecționate, noi metode de organizare, noi surse de materii prime, noi produse,
noi piețe de desfacere etc. Aceste componente conturează un anumit mod tehnic de
producție. În faza ascendentă a ciclului inovațiile se generalizează in economie,
antrenând un proces susținut de creștere economică. Însă, după o anumită perioadă
apar semne de epuizare a acestui mod tehnic de producție. În economie apar o serie de
disfuncționalități ce marchează începutul fazei descendente. Această situație va fi
depășită prin noi descoperiri. Prin investiții vechile structuri ale modului tehnic de
producție sunt înlocuite cu altele noi, superioare tehnic și economic. Inovația constituie,
deci, un mijloc de depășire a fazei descendente și de antrenare, din nou, a fazei
ascendente.
140

Ciclul scurt (Kitchin)
Ciclul scurt reprezintă o mișcare ondulatorie cu durata de circa 40 de luni ce
afectează toate ramurile unei economii. Se încadrează in interiorul ciclului decenal, între
două crize și determină modificarea amplitudinii expansiunii și contracției caracteristice
ciclului mediu. Aceste cicluri au două faze: expansiunea în care producătorii sunt
optimiști, crește producția, dar aceasta nu este însoțită de creșterea cererii efective.
Încep să se acumuleze stocuri, iar din momentul în care acestea ating un nivel prea
ridicat începe contracția creșterii economice prin încetinirea producției și reducerea
stocurilor.
Ciclul decenal
Dicționarul Grand Larousse enumeră 4 faze: criza propriu-zisă, depresiunea,
refacere incompletă și expansiunea. Caracterizarea acestui ciclu se face, de regulă prin
compararea creșterilor economice reale cu cele potențiale. Creșterea economica reală
este dată de sporul efectiv al producției naționale reflectat cel mai des prin PNB.
Creșterea economica potențială exprimă sporul anual al capacității de producție a unei
țări, având în vedere atât cantitățile de resurse suplimentare ce pot fi atrase în
activitățile economice, cât și creșterea eficienței folosirii lor. Creșterea economica reală
este sub creșterea economică potențială și fluctuantă, in anumiți ani economia cunoaște
rate înalte de creștere parcurgând o perioadă de prosperitate, în alți ani înregistrează
rate scăzute de creștere sau chiar scădere, cunoscând o perioadă de afaceri slabe. (fig.
8.1.
În cadrul evoluției ciclice se evidențiază de regulă două faze: expansiunea și
contracția. Curba creșterii reale fluctuante are in graficul prezentat două vârfuri de
activitate în punctele B și F și un punct de minim D, durata unui ciclu fiind cuprinsă între
punctele B și F.
Faza de expansiune (intervalul de timp DF) se caracterizează printr-o conjunctură
favorabilă: investițiile sunt tot mai mari, sporește gradul de ocupare a forței de munca,
crește producția și se măresc prețurile, se amplifică veniturile și creditul, prin aceasta și
cererea de consum, afacerile sunt prospere, profiturile mari, riscurile reduse etc. Însă
expansiunea nu durează la nesfârșit întrucât în economie se face simțită acțiunea unor
factori care încep s-o frâneze, în special datorită epuizării sau limitării posibilităților de
creștere a randamentului factorilor de producție.
141

Creditele acordându-se cu ușurință, crește gradul de îndatorare al firmelor, sporesc
stocurile, începe sa se manifeste o tendința lentă dar de durată de majorare a prețurilor.
Pentru stoparea acestor fenomene inflaționiste se frânează cererea globala (consum
plus investiții), ceea ce antrenează încetinirea relansării și modernizării capacităților de
producție. Economia atinge punctul de trecere B sau F. Se schimbă conjunctura
economica, rata profitului începe să se reducă, cresc costurile, sporesc riscurile,
generate mai ales de disproporțiile ce apar în economie, în special neconcordanța între
cerere și oferta, crește cererea de monedă mai ales pentru motivul precauției, se
amplifică operațiunile bursiere speculative, băncile sporesc rata dobânzii și restrâng
creditul etc. Aceste fenomene cumulative marchează trecerea la o nouă fază a ciclului
economic – contracția . Fenomenul de neîncredere se difuzează în economie, se
diminuează cererea, cresc costurile, se reduce producția, sporește șomajul, se
micșorează stocurile. Firmele care au rezistat acestor fenomene negative recurg la
înnoirea capitalului fix, ceea ce conduce la reducerea treptată a procesului de creștere a
cererii globale, realizându-se depășirea punctului cel mai coborât al ciclului economic
(D). În realitate, ciclurile economice nu au o evoluție liniară, nu prezintă o evoluție așa
cum a fost reprezentată în formă schematizată. În faza de expansiune pot să apară
reduceri ale producției urmate de unele recuperări sau creșteri de producție în faza de
contracție. În decursul istoriei nu s-au înregistrat cicluri economice identice, deoarece
cauzele care le-au determinat au fost diferite. Fără îndoială, ele au multe caracteristici
comune și fiecare fază a lor îndeplinește o anumită funcție în evoluția de ansamblu a
economiei. În timp ce expansiunea are rolul de a asigura aspirațiile de progres ale
populației, contracția restabilește temporar echilibrele necesare, pune bazele
restructurării aparatului productiv și prin aceasta unei noi etape de creștere economică.
TA 8.3 :
1. Care sunt principalele tipuri de cicluri economice ?
2. Prezentați fazele unui ciclu decenal.
Răspuns
8.4 Întrebări recapitulative
1. Ce reprezintă creșterea economică?
2. Care sunt principalii factori ai creșterii economice?
3. Explicați tipurile creșterii economice.
4. Definiți ciclul economic și analizați fazele sale.
8.5 Teste
1. Marcați care din afirmațiile următoare cu privire la creșterea economică
le considerați corecte?
a) creșterea economică semnifică o tendință fermă și de lungă durată de
sporire a venitului național pe total sau pe locuitor;
142

b) creșterea economică este definită ca ansamblul schimbărilor în
structurile sociale și mentale, ce generează o relație de antrenare în
economie;
c) creșterea economică reprezintă mărirea durabilă a dimensiunii unei
unități simple sau complexe realizată prin schimbări de structură și
eventual de sisteme.
2. Care din afirmațiile de mai jos cu privire la dezvoltarea economică le
considerați corecte:
a) dezvoltarea economică evidențiază ansamblul transformărilor cantitative
și calitative ce survin în structurile economico-sociale precum și în modul
de gândire și în comportamentul economic al oamenilor;
b) dezvoltarea economică semnifică o sporire a producției totale de bunuri și
servicii într-o societate la un moment dat;
c) dezvoltarea economică reprezintă procesul istoric de înaintare a unei
economii naționale de la inferior la superior.
3. Progresul economic reprezintă:
a) evoluția pozitivă a societății și îmbunătățirea condiției umane;
b) procesul istoric de trecere de la inferior la superior al economiei
naționale;
c) un proces ce se manifestă prin creșterea productivității muncii, a
produsului național pe locuitor, în contextul modernizării întregii economii
naționale;
d) baza progresului social ce are drept finalitate, cum spune Fr. Perroux,
"înflorirea ființei umane".
4. Dintre factorii cu acțiune mediată asupra creșterii economice putem
distinge:
a) resursele naturale;
b) echipamentele de producție;
c) munca;
d) politica economică;
e) schimburile internaționale.
5. Tipul extensiv al creșterii economice:
a) este specific economiilor în curs de dezvoltare;
b) este specific economiilor avansate;
c) se realizează atunci când sporirea venitului național presupune
creșterea eficienței utilizării factorilor de producție;
d) are loc când mărirea venitului național se realizează preponderent
prin sporirea cantității factorilor de producție.
6. Ciclurile economice decenale au fost analizate de:
a) N.D. Kondratieff;
b) Kitchin;
c) Juglar;
d) R. Solow.
Răspunsuri și comentarii la testele de evaluare, întrebări și testele grilă →
se face prin accesarea și consultarea pe platforma media.
143

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 9: FLUXURILE ECONOMICE INTERNAȚIONALE
Obiective de studiu
Studierea acestui capitol vă permite:
•să argumentați necesitatea participării țărilor la schimbul internațional;
•să determinați gradul de dependență a țărilor față de exterior;
•să cunoașteți condițiile dezvoltării independente într-o lume
interdependentă;
•să delimitați formele și modelele specializării internaționale;
•să cunoașteți structura balanței de plăți externe;
•să înțelegeți mecanismul stabilirii cursurilor de schimb.
Timp de lucru
-2 h
Teme de verificare
TA 9.1 Ad âncirea interdependențelor dintre țări.
TA 9.2 Balanța de plăți.
TA 9.3 Cursul de schimb valutar.
9.1. Adâncirea interdependențelor dintre țări
Participarea țărilor la schimbul internațional de valori materiale și
spirituale , nu este un obiectiv cu importanță în sine, ci este o necesitate obiectivă
generată de numeroși factori:
• Complexitatea economiei moderne, gradul înalt de diversificare a activităților și
ritmurile rapide de promovare a progresului tehnic, fac ca nici o țară să nu-și poată
asigura dezvoltarea economică și socială fără promovarea schimburilor economice tot
mai intense cu alte economii;
• Țările dispun, în general, de o bază de factori de producție mai puțin diversificată,
comparativ cu nevoile. De aici nevoia completării ei prin schimburi comerciale sau
acțiuni de cooperare economică internațională;
• Prin intermediul schimburilor internaționale țările își asigură și bunurile de consum
de care nu dispun, ori dacă le-ar produce ar necesita cheltuieli exagerate, fiind o
condiție pentru satisfacerea unor nevoi de consum tot mai diversificate ale populației;
144

• Limitele piețelor naționale fac necesară participarea la schimburile internaționale,
în vederea desfacerii acelor bunuri economice pentru care se impune organizarea unei
producții pe scară mai mare, impusă de imperativul maximizării rentabilității. Prin
aceasta agenții economici își pot asigura o mai bună utilizare a factorilor de producție,
creșterea productivității acestora și sporirea producției naționale;
• Varietatea și complexitatea tehnicilor și tehnologiilor, în condițiile actualei revoluții
științifico-tehnice, amploarea și riscurile pe care le antrenează cercetarea științifică, fac
ca nici o țară să nu poată acoperi toate sferele acesteia, resimțind nevoia concentrării
eforturilor spre anumite domenii prioritare;
• Insuficiența capitalurilor necesare desfășurării anumitor activități sau necesitatea
unor plasamente mai avantajoase în exterior a acestora, impun, de asemenea,
participarea la fluxurile internaționale de valori materiale și spirituale;
• Prin intensificarea relațiilor economice externe, se amplifică concurența pe piața
fiecărei țări, mobilizând agenții economici la activități competitive, la creativitate și
inventivitate, la reînnoirea în intervale din ce în ce mai scurte a bunurilor, la încadrarea
parametrilor lor tehnici, calitativi și economici în standardele internaționale;
• Relațiile economice externe constituie un flux ce determină modificarea structurii
materiale și valorice a producției naționale în sensurile impuse de cerințele reproducției,
iar prin jocul efectelor de antrenare în întreaga economie, accelerarea promovării
progresului tehnic și modernizarea structurilor economice.
În urma intensificării interdependențelor dintre țări rezultă un anumit grad de
dependență a acestora fața de exterior, care în literatura de specialitate1 este estimat
prin coeficienții de comerț exterior , ce exprimă ponderea exporturilor, respectiv a
importurilor în produsul național brut:
a – coeficientul exporturilor (C e):
CE
PNBe=100 (9.1.)
unde: E – valoarea exporturilor; PNB – valoarea produsului național brut.
b – coeficientul importurilor
CI
PNBe=100 (9.2.)
unde: I – valoarea importurilor.
Acești coeficienți iau valori diferite, în funcție de potențialul economic și nivelul de
dezvoltare a fiecărei țări:
a) pentru țările ce dispun de un potențial ridicat, atât dezvoltate (SUA, Japonia,
Germania etc.) cât și în curs de dezvoltare (China, Rusia etc.), coeficienții de
comerț exterior vor fi mai mici;
b) pentru țările cu potențial mic și mijlociu, atât dezvoltate cât și în curs de
dezvoltare, coeficienții de comerț exterior vor fi mai mari;
c) dacă țările au un potențial apropiat, acești coeficienți sunt cu atât mai mari, cu
cât nivelul de dezvoltare este mai ridicat.
Din analiza acestor coeficienți rezultă că, deși pentru toate țările se impune
necesitatea participării la schimburile internaționale, pentru cele mici și mijlocii aceasta
este mult mai acută și prin urmare, gradul de dependență și riscurile ce pot veni din
exterior sunt mult mai mari.
TA 9.1 :
1. De ce se impune participarea țărilor la schimbul internațional ?
2. Interpretați coeficienții de comerț exterior.
1 Kuznets S., Modern economic growth , Yale University Press, 1975, p.429-457.
145

Răspuns
9.2. Balanța comercială și de plăți externe
Participarea fiecărei țări la fluxurile economice internaționale își găsește expresia, în
principal, în balanța comercială și în balanța de plăți externe. Ele reprezintă importante
instrumente de cunoaștere a nivelului și structurii economiei mondiale, dar mai ales, a
eficienței participării statelor la circuitul economic mondial.
Balanța comercială este un tablou statistico – economic în care se înscriu și
se compară importul și exportul de mărfuri ale unei țari pe o perioadă de timp
determinată, de regulă, un an.
Balanța comercială este componenta principală a balanței de plăți.
Balanța de plăți externe reflectă sintetic ansamblul încasărilor și plăților
determinate de tranzacțiile reale și financiare, dintr-o perioadă dată, de
regulă, un an, ale unei țări cu restul lumii.
Într-o formă schematică, balanța de plăți se compune din: balanța comercială în
sens restrâns (exportul și importul de mărfuri), balanța serviciilor, balanța veniturilor și
balanța capitalului. Până acum nu s-a realizat o structură a balanței de plăți unanim
acceptată. În încercarea de unificare internațională a sa, FMI a elaborat în mai multe
ediții, Manualul balanței de plăți2 în care se preconizează ca înregistrarea tranzacțiilor
economice să se facă după principiul contabilității în partidă dublă, respectiv atât în
creditul cât și în debitul acesteia. Țările membre ale FMI sunt obligate să întocmească
balanțele de plăți anuale corespunzător formei preconizate de manual și să le prezinte
pentru analiză și integrare.
Schema preconizată de FMI cuprinde următoarele posturi:
I. Balanța contului curent , care include:
1. Balanța comercială reflectă încasările din exporturi și plățile pentru importuri de
mărfuri corporale. Foarte importantă este prezentarea sa pe grupe de mărfuri, clasificate
în funcție de gradul de prelucrare sau de ramura din care provin. Aceasta oferă
posibilitatea să se tragă concluzii necesare cu privire la raporturile de schimb pe ramuri
economice și pe ansamblu.
Pentru a măsura gradul de echilibru al schimburilor comerciale se determină rata
de acoperire , fie pe ansamblul balanței comerciale, fie pentru un anumit produs:
100or importuril Valoareaor exporturil Valoarea acoperire de Rata ⋅ = (9.3)
Dacă, prin ipoteză, o economie nu are relații cu exteriorul, resursele produse,
exprimate prin Produsul Național Brut (Y) sunt egale cu resursele utilizate, formate din
consum (C) și investiții brute (I), de unde rezultă egalitatea fundamentală a contabilității
naționale.
Y C I= + (9.4)
2 x x x FMI, Manuel de la balance des paiements , quatriéme edition, Washington D.C., 1977.
146

În condițiile când o țară intră în relații de schimb cu celelalte țări, importurile (H)
reprezintă resurse care se adaugă celor naționale, iar exporturile (E), o utilizare a
acestora. Egalitatea resurse totale, utilizări totale ia forma:
Y H C I E+ = + + (9.5)
Soldul balanței comerciale apare ca un punct de echilibru între producția națională
și cheltuielile interne:
Y C I E H− + = −( ) (9.6)
a) dacă Produsul Național Brut este mai mare decât cheltuielile interne (Y>C+I),
există o balanța comercială excedentară;
b) dacă Produsul Național Brut este mai mic decât cheltuielile interne (Y<C+I),
există o balanță comercială deficitară (deci surse suplimentare aduse pentru a asigura
consumul intern și investițiile.
c) în condiții de egalitate între acestea (Y=C+I), exporturile vor fi egale cu
importurile (E=H), iar balanța comercială va fi echilibrată.
Dar ecuația (8) se poate scrie sub forma:
( )Y C I E M− + = − (9.7)
Întrucât produsul național minus consumul reprezintă economiile (Y-C=S), soldul
balanței comerciale este egal cu diferența dintre economii și investiții:
S I E H− = − (9.8)
Aceasta înseamnă că dacă o țară investește mai mult decât economiile interne
(I>S), balanța comercială este deficitară, iar când economiile sunt mai mari decât
investițiile (S >I), balanța comercială este excedentară și echilibrată când cele două vor
fi egale (S =I ).
Balanța comercială reprezintă un indicator semnificativ, mai ales pentru țările în
curs de dezvoltare, unde comerțul exterior are o importanța mai mare, ele fiind, în
special, exportatoare de mărfuri și nu de capital. Pentru țările dezvoltate balanța
comercială nu mai poate exprima corect starea economiei, întrucât ele sunt mari
exportatoare de capital, iar societățile multinaționale produc tot mai mult în alte țări,
producție pe care o parte o vând chiar în țara de origine (se înregistrează ca import), iar
o altă parte în alte țări (ce apare ca export al țării gazdă).
2. Balanța serviciilor cuprinde încasările și plățile rezultate din activitățile de
prestări de servicii în relațiile cu străinătatea. Principalele posturi ale acestei balanțe
cuprind încasări și plăți provenind din: decontări ale caselor de expediții și transporturi,
decontări legate de turism și activități de tranzit; decontări ale administrațiilor de poștă,
telegraf, telefoane, telex, radio și televiziune; asigurarea și reasigurarea mărfurilor,
asistență tehnică, servicii; diverse lucrări efectuate în străinătate de construcții-montaj;
servicii de depozitare a mărfurilor în străinătate, comisioane plătite reprezentanților
străini; prestații străine pentru promovarea publicității; închirieri de vase maritime, nave
aeriene și alte mijloace de transport; închirieri de utilaje etc. Încasările din aceste genuri
de servicii reprezintă, în fapt, un export invizibil, iar plățile pentru serviciile străine, un
import invizibil. Sunt țări, care prin structura lor economică și prin poziția lor geografică,
folosesc pentru plata importului, în bună măsură, venituri provenite din prestații de
servicii externe, mai ales din turism, precum Grecia, Spania, Turcia, Cipru etc. În cadrul
comerțului internațional invizibil, turismul deține o pondere de 20-30%;
3. Balanța veniturilor reflectă încasările și plățile cu titlu de venituri cum ar fi cele
rezultate din comerțul cu dreptul de proprietate industrială și intelectuală, salariile
147

repatriate de emigranți sau plătite specialiștilor străini, cheltuielile de întreținere a
reprezentanțelor diplomatice, consulare, economice sau de altă natură, burse,
succesiuni, pensii etc.;
4. Balanța transferurilor unilaterale – sub forma despăgubirilor, donațiilor și
ajutoarelor publice sau private.
II. Balanța contului de capital – care cuprinde intrările și ieșirile de devize și
valute liber convertibile legate de exporturile și importurile de capital. Principalele sale
capitole sunt:
– Balanța mișcărilor de capital pe termen scurt cuprinde împrumuturile
acordate sau primite pe o perioadă de până la un an, inclusiv dobânzile aferente;
– Balanța mișcărilor de capital pe termen lung – include fluxurile de intrare și
ieșire a capitalurilor sub formă de investiții directe și de portofoliu, exclusiv creditele
FMI;
– Balanța rezervelor monetare internaționale cuprinde mișcările care au loc în
rezervele valutare, aur, creanțe și datorii în valută, inclusiv creditele FMI.
Balanța de plăți a unei țări poate fi: echilibrată (încasări=plăți), activă (încasările
mai mari decât plățile) sau pasivă (încasările sunt mai mici decât plățile). Teoretic, o
balanță de plăți este întotdeauna echilibrată, întrucât eventualul excedent valutar este
destinat fie creșterii sau reconstituirii rezervelor valutare, fie promovării exportului de
capital, de împrumuturi etc. Eventualul deficit este acoperit fie prin rezervele valutare,
fie prin atragerea de fonduri străine pe calea creditului sau importului de capital. În fapt,
noțiunea de dezechilibru al balanței de plăți, deseori utilizată, se referă la excedentele
sau deficitele diferitelor sale părți componente, care pe ansamblu trebuie să se
echilibreze. Dezechilibrul cel mai mare al unei balanțe de plăți provine din dezechilibrul
schimburilor comerciale.
TA 9.2 :
1. Cum se măsoară gradul de echilibru al schimburilor comerciale ?
2. Ce cuprinde balanța contului curent ?
Răspuns
9.3. Cursul de schimb valutar
Schimburile economice internaționale implică utilizarea mai multor monede
naționale, care sunt legate între ele prin intermediul prețurilor relative, denumite cursuri
de schimb.
Cursul de schimb reprezintă prețul unei unități monetare exprimat în altă
monedă.
Cursul de schimb constituie un important instrument al politicii economice prin care
se poate influenta activitatea economică și, mai ales, balanța de plăți a unei țări. El
mijlocește stabilirea raportului dintre indicatorii unei economii naționale față de cei ai
altor state sau față de media mondială.
Totalitatea regulilor, normelor, instrumentelor și acțiunilor care
guvernează formarea și mișcarea cursului de schimb alcătuiesc mecanismul
cursurilor valutare . Prin acesta se asigură transferul capacității de cumpărare între
148

monedele naționale. Principala operațiune în cadrul acestui mecanism este cotarea ,
respectiv acea operațiune prin care se stabilește cursul de schimb . Cotarea poate
fi directă și indirectă. Cotarea directă este dată pentru o unitate sau 100 unități în
moneda străină, transformate în sumă corespunzătoare în monedă națională. Mărimea
variabilă este aceea a echivalentului în moneda națională, el fiind cel care redă
modificarea cursului de schimb. De exemplu, pe piața valutară din România la 26 iulie
2002, 1$ SUA = 32.701 lei. Această cotare este practicată de majoritatea țărilor.
Cotarea indirectă este practicată în Anglia, Canada și Australia. În acest caz mărimea
fixă este aceea a monedei naționale, ea arată câte unități monetare străine se obțin
pentru o sumă fixă în moneda națională. De exemplu, la Londra 1 liră sterlină = 1,7520
$ SUA.
Cursurile valutare pot fi stabilite fie de stat, fie de piață. Cursul valutar stabilit de
autoritatea monetară pe cale unilaterală se numește curs oficial. Acesta poate fi
curs valutar paritar sau curs valutar convențional . Cursul valutar paritar este
stabilit pe baza parității legale directe a monedelor în cauză. Această accepțiune a fost
valabilă pentru perioadele etalonului aur și aur – devize, ce coincidea cu paritatea
metalică. În prezent, ca urmare a desființării în practică a parităților metalice, nu se mai
utilizează. Cursul valutar convențional este stabilit unilateral de autoritățile monetare
naționale în funcție de diverși factori economici, politici, sociali și instituționali, interni și
externi. Cursurile de schimb stabilite de piață de numesc cursuri de piață. Pe
piață cursul de schimb poate fluctua de la o zi la alta în funcție de diverși factori, dintre
care cel mai reprezentativ este oferta și cererea respectivelor monede.
În funcție de regimul de variație a cursurilor de schimb, adoptat în cadrul diferitelor
sisteme monetare, cursurile valutare pot fi fixe , fluctuante și flexibile . Într-o
economie de piață există rareori cursuri de schimb fixe. În condițiile sistemului
monetar internațional care a fost aplicat între 1944 – 1971, cursul de schimb a avut un
caracter fluctuant , admițându-se o mișcare limitată a acestuia față de paritate sau de
cursul central (1%, iar între 1971 – 1973, 2,25%). Limitele de fluctuație erau denumite
limite de intervenție, deoarece respectarea lor presupunea intervenția pe piață a
autorității monetare (în general banca centrală). Dacă tendința cursului de schimb era
de depășire a uneia dintre limitele stabilite, autoritatea monetară era obligată să pună în
vânzare din rezerva oficială valuta prea solicitată sau invers, să cumpere valuta prea
mult oferită. Prin această intervenție, echilibrul între cerere și ofertă era restabilit, iar
cursul de schimb rămânea, pentru o perioadă, între limitele admise. După 1973,
principalele monede cu largă circulație internațională au fost scoase din sistemul
cursurilor fluctuante și au trecut la regimul cursurilor flexibile , prin care cursul de
schimb se formează liber pe piețele valutare, în funcție de cerere și ofertă, mișcarea sa
fiind teoretic nelimitată, chiar dacă statele își rezervă dreptul de a interveni pe piață
pentru a-l influența în funcție de interesele lor.
TA 9.3 :
1. Ce reprezintă cursul de schimb ?
2. Care sunt principalele tipuri ale cursului valutar ?
Răspuns
149

9.4 Întrebări recapitulative
1. Care este consecința intensificării interdependențelor dintre țări?
2. De ce o balanță de plăți este teoretic echilibrată?
3. Care sunt componentele balanței comerciale?
4. Ce cuprinde balanța contului de capital?
9.5 Teste
1. Coeficienții de comerț exterior sunt:
a) mai mari pentru țările ce dispun de un potențial ridicat;
b) mai mici, cu cât nivelul de dezvoltare este mai ridicat;
c) mai mari, cu cât nivelul de dezvoltare este mai ridicat;
d) mai mici pentru țările ce dispun de un potențial mic.
2. Balanța comercială:
a) este o componentă a balanței contului curent;
b) este o componentă a balanței contului de capital;
c) include balanța serviciilor;
d) include balanța transferurilor unilaterale.
3. O balanță de plăți activă:
a) este rezultatul unor încasări mai mari decât plățile în relațiile
internaționale;
b) este un indiciu sigur că exporturile au fost mai mari decât importurile;
c) permite exportul de capital;
d) perturbă relațiile internaționale.
4. Dacă Produsul National Brut este mai mare decât cheltuielile interne (Y
> C + I):
a) există o balanță comercială excedentară;
b) există o balanță comercială deficitară;
c) există surse suplimentare aduse pentru a asigura consumul intern și
investițiile;
d) țara respectivă investește mai mult decât economiile interne.
5. O economie deschisă (care are relații cu exteriorul), se află în echilibru
dacă:
S – I = E – H;
atunci când S > I, diferența între cele două variabile macroeconomice este
compensată printr-un excedent de aceeași mărime al balanței comerciale;
atunci când S < I, diferența între cele două variabile este compensată printr-
un excedent, de aceeași mărime, al balanței comerciale;
I – S = E – H.
(Notă: I – investițiile; S – economiile; E – exporturile; H – importurile).
Răspunsuri și comentarii la testele de evaluare, întrebări și testele grilă →
se face prin accesarea și consultarea pe platforma media.
150

151

BIBLIOGRAFIE
oAlbertini J.M., Silem A., Comprendre les théories économiques , Seuil, Paris, 1983.
oAllais, M., Le comportament de l'homme rationnel devant le risque, Econometrica,
1953.
oAristotel, Etica nicomahică , Editura IRI, Bucureți, 1998.
oAron, R., Dix-huit leçons sur la société industrielle , Galimard, Paris, 1962.
oBăbaiță I., Duță A., Piețe și prețuri , Editura de Vest Timisoara, 1995.
oBarre, R., Economie politique , vol. 1, PUF, Paris, 1969.
oBegg, D., Fischer S., Dornbusch R., Macroeconomie , Mc Graw – Hill, Paris, 1989.
oBeju, V., Mecanismul prețurilor în economia de piață , Editura Promedia, Cluj Napoca.
oBichi, C., Tratat de economie contemporană , vol. 1, Editura Politică, București, 1986.
oBilly, J. , La politique Economique , PUF, Paris, 1991.
oBoyes, W., Melvin, M., Economics , Houghton Mifflin Company, Boston, 1995.
oBoiyandos, R., El ECU u el sisteme monetario-europeo , Gestion 2000 SA, Barcelona,
1991.
oBourcier, C.P., À propos de quelques modéles démoéconomiques de
développement , "Population" no. 3/1977.
oBraudel F., Jocurile schimbului , vol.1, Editura Meridiane, București, 1985.
oBrăilean, T., Monetarismul în teoria și politica economică , Editura Institutului
European, Iași, 1998.
oBruckner, P., Le sanglot de l'homme blanc. Tiers – Monde culpabilité – haine des
soi, Editions du Seuil, Paris, 1986.
oByé, M., Relations économiques internationale, Dalloz, Paris, 1965.
oCapane, I., Vajner, P., Mitruț, C., Sistemul conturilor naționale și agregate
macroeconomice , Editura All, București, 1994.
oCarter, A.P., Leontief, W., Petri, P., Viitorul economiei mondiale, Editura ătiințifică și
Enciclopedică, București, 1977.
oCerna, S., Sistemul monetar și politica monetară, Editura Enciclopedică, București,
1996.
oChamberlin E.R., La theorie de la concurrence monopolistique, PUF, Paris, 1953.
oCypher M.J., Dietz, I., The Process of Economic Development , Routledge, London and
New York, 1997.
oClaassen E., Salin P., L'Occident en désarroi. Turbulences d'une économie
prospère , Dunod, Paris, 1978.
oCoste V., Inflația , Editura Gaudeamus, Iași, 1993.
oDardac, N., Vâșcu, T., Monedă credit 1, Editura ASE, Bucureștio, 2002.
oDebreu G., Théorie de la valeur , Dunod, Paris, 1956.
oDidier M., Economica: Regulile jocului , Editura Humanitas, București, 1994.
odi Ruzza , R., Elements d'épistemologie pour économistes. La dernière instance et
son ombre , Presses Universitaire de Grenoble, 1988.
oDogan M., Pelassy D., Economia mixtă, jumătate capitalistă, jumatate socialistă ,
Editura Alternative, București, 1992.
oDornbusch, R., Fischer, S., Macroeconomia , Editura SEDONA, București, 1997.
oDrobotă N., (coord.), Dicționar de economie politică , București, 1999.
oFlouazat D., Economie contemporaine , PUF, Paris, 1992.
oFouratié J., La realité economique , Paris, 1978.
oFouratié, J., La grand espoir du XXéme siecle, PUF, Paris, 1968.
oFourçans, A., Sauver l'économie , Calman Lévy, Paris, 1978.
oFriedman, M., Capitalism and Freedom , The University of Chicago, Press, 1962.
oFrois, G.A., Economia Politică , Editura Humanitas, București, 1994.
oFrois, G.A., Dinamique économique , Dalloz, Paris, 1989.
152

oFurtado, C., Thèorie du développement économique , PUF, Paris, 1970.
oGalbraith, N., Salinger N., Tout savoir – ou presque – sur l'économie , Seuil, Paris,
1978.
oGalbraith, J.K., Societatea perfectă la ordinea zilei: binele omului , Editura Eurosony
& Book, București, 1997.
oGénéreaux, J., Economie politique , vol. 1, 2, Hachete, Paris, 1990.
oGnos, C., L'Euro – monnaie pour l'an 2000 , Editions Management Societé, Paris, 2000.
oGreffe, X., Politique économique: programmes instruments, perspectives ,
Economica, Paris, 1991.
oGreffe, X., Mairesse, J., Reiffers, J.L., Encyclopedie economique , Economica, Paris, 1990.
oGuitton, H., Economie Politique , Dalloz, Paris, 1976.
oHans, P.M., Schuman, H., Capcana globalizării , Editura Economică, București, 1999.
oHardwick, P., Langmead, J., Khan, B., Introducere în economia politică modernă ,
Editura Polirom, Iași, 2002.
oHarrod, F.B., Towards a dynamic economics , Mac Millian, London, 1963.
oHenner, H.F., Commerce international , Montchrestien, Paris, 1992.
oHeyne, P., Modul economic de gândire , Editura Didactică și Pedagogică, București,
1991.
oHicks, J.R., Value and Capital , Clarendon Press, Oxford, 1965.
oHosselits, B. , Théorie de la croissance économique, 1960-1970, OCDE, 1970.
oHoanță, N., Bani și bănci , Editura Economică, București, 2001.
oHurchinson, D.H., Money. Manking and the United State Economy , Prentice Hall, New
Jesey, 1988.
oIancu, A., Tratat de economie , vol. 1 și vol. II, Editura Economica, București, 1993.
oIancu, A., Criza tranziției: criză predominant instituțională , Centrul de Informare și
Documentare Economică, București, 1994.
oIgnat I., Pralea S., Economie mondială , Editura Synposion, Iași, 1994.
oIonașcu I., Contabilitate națională , Editura Economica, București, 1995.
oJurion, B., Economie politique, De Boeck Université, Paris, Bruxelles, 1996.
oKatona G., Analyse psichologique du comportament économique , Payot, Paris, 1969.
oKeynes, J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor și a banilor,
Editura știintifică, București, 1970.
oKuznets S., Modern economic growth, Yale University Press, 1975.
oLacoste, Y., Les pays sous-développés , PUF, Paris, 1962.
oLatonce, G., Epistémologie et économie, Anthropos, Paris, 1988.
oLazăr, C., Gorincu, G., Enache, L., Teorie economică generală , Editura Economica,
București, 1993.
oLecaillon, J. , La croissance economique Analyse globale , Cujas, Paris, 1972.
oLekachman, R., Histoire des doctrines économiques de l'antiquité à nos jours ,
Payot, Paris, 1960.
oLemmons, J., Un obstacle à la réalisation de Benelux , "Revue Nouvelle" nr.1/1992.
oLepage, H., Demain le capitalisme, Pluriel, Paris, 1978.
oLewis, A., La théorie de la croissance economique , Payot, Paris, 1963.
oLipsey, R.G., Chrystal, K.A., An introduction to Positive Economics , eight edition,
Oxford University Press, 1995.
oLipsey, R.G., Chrystal, K.A., Economia pozitivă , Ediura Economică, București, 1999.
oLudet, P., Les nouveaux pays industriels, Ouvrières, Paris, 1981.
oLutfalla, M., L'état stationaire , Paris, 1964.
oMadgearu, V., Curs de Economie Politică , Editura Ramuri, Craiova, 1994.
oMaillet, P., La croissance economique , PUF, Paris, 1976.
oMalinvaud, E., Réexamen de la théorie du chomage , Calman Levy, Paris, 1980.
oManchot, C., Economie politique, Economica, Paris, 1984.
oMarin, R., Théorie des grands problemes economiques contemporains , Fascicule 1,
Fundation Nationale des Sciences Politiques, Parism 1986-1987.
oMartaux, S., La croissance et les systemes économiques , Scodel, Paris, 1979.
oMeadows et al., The limits to growth , Universe books, New York, 1972.
oMeister, A., L'inflation crèatice , PUF, Paris, 1975.
oMichalet, C.A., Le capitalisme mondial , PUF Paris, 1985.
oMladenatz, G., Cunoaștere și metodă în știința economică , Editura Tiporex, București,
1947.
oMuchielli, J.J., Relations économiques internationale , Hachette, Paris, 1991.
153

oMurgescu, C., Unele considerații cu privire la dialogul interdisciplinar al științelor
economice , Revista economică, nr. 18/1984.
oNechita V., (coord.), Economie Politică , Editura "Porto Franco, Galați, 1991.
oNême, J., Nême, C. , Politiques Economiques Comparées , 2ème édition mise à jour,
PUF, Paris, 1989.
oOprișan, M., Gândirea economică din Grecia Antică , Editura Academiei Române,
București, 1964.
oPage, A., Economie Politique , Dalloz, Paris, 1979.
oPareto, V., Manuel d'économie politique, 1909.
oPerroux, Fr., Science de l'homme et science economique , Paris, 1943.
oPerroux, Fr., Economie appliquée, Paris, 1951.
oPerroux, Fr., L'Economie du XX-e siècle , PUF, Paris, 1964.
oPerroux, Fr., L'integration et l'echer de la théorie traditionelle des échanges
exterieurs , "Economie appliquée", vol. 21, n.2/1968.
oPicard, P., Théorie du desequilibre et politique économique , Economica, Paris, 1985.
oPiettre, A., Les grandes problèmes de l'économie contemporaine , Tome I, Cujas,
Paris, 1976.
oPlaton, V., Protecția mediului și dezvoltarea economică , Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1997.
oPohoață, I., Epistemologie economică. Paradigme de gândire , Editura Univ. "Al.I.
Cuza" Iași, 1994.
oPohoață, I., Doctrine economice universale , vol. 1-2, Editura "Gh.Zane", Iași, 1993-
1995.
oPostolache, T., Restructurări în economia politică , Editura Politică, București, 1981.
oRobinson, J., Economics of Imperfect Competition , Mac Millan, London, 1923.
oRoegen, N.G., Legea entropiei și procesul economic , Editura Politică, București, 1979.
oRostow, W.W., Les étapes de la croissance économique , Seuil, Paris, 1963.
oRugină, A.N., Teoria și practica economică în epoca tranziției și după , Fundația
România de mâine, București, 1994.
oSamuelson, P.A., Nordhaus, W.D., Microéconomie , 14éme Edition, Les Édition
d'Organisation, Paris, 1995.
oSamuelson, P.A., Economie internationale contemporaine , Presses Universitaire de
Grenoble, 1991.
oSamuelson, P.A., Nordhaus W., Economics , International Edition, Mc Graw Hill, Inc. New
York, 1995.
oSauvy, A., La machine et le chômage. Dunod, Paris, 1980.
oSava, S., Tranziția spre economia de piață , Tribuna economică nr. 15/1990.
oSava S., Ionescu E., Economia de piață contemporană , Probleme economice,
nr.7/1990.
oSchumpeter J.A., Historire de l'analyse économique , vol.2, Gallimard, Paris, 1983.
oScruton, R.A., Dictionary of Political Thought , Pan Books asociation with the Mac Millon
Press, London, 1983.
oSloman Jh., Economics , Second Edition, Prentice Hall/-Harvester Wheatsheaf, New York, …
Munich, 1995.
oSloman, J., Economics , Prentice Hall, Harvester Wheatsheaf, London, 1995.
oStiglitz, J.E., Economics of the Public Sector , W.W. Norton & Company, New York, 1986.
oTabără, N., Contabilitatea națională , Editura Moldova, Iași, 1996.
oTamames, R., Estructura economica international, Aliaza Editorial, Madrid, 1990.
oTinbergen, J., On the Theory of Political Economy , North Holland, Amsterdam, 1952.
oTinberger, J., Restructurarea ordinii internaționale. Raport către Clubul de la
Roma , Editura Politica, București, 1978.
oToffler A., Al treilea val , Editura Politică, București, 1983.
oTughendhat, Ch., Les multinationales qui nous gouvernent , Bernard Grosset, Paris,
1973.
oTurliuc, V., Politica monetară , Editura Polirom, Iași, 2002.
oTurliuc, V., Cocriș V., Monedă și credit, Editura Ankarom, Iași, 1997.
oVasilescu, E. Managementul proceselor monetare și teoria inflației , Editura, Curtea
Veche, București, 1993.
oWhitehead, G., Economia , Editura Sedona, Timisoara, 1997.
oWolf, C. Jr., Markets or Governmests, Choosing between Imperfect Alternatives ,
The MIT Press Cambridge Massachusetts, 1994.
x x x Economia Politică , Editura Economica, București, 1995.
154

x x x ABC economiei de piață moderne , Editura Viață Românească, București, 1991.
x x x F.M.I., Manuel de la balance des paiement , Washington D.C., 1977.
x x x Mic dicționar enciclopedic , Editura ătiințifică și Enciclopedică, București, 1986.
x x x Dicționar de Economie , Editura Economică, București, 1999.
x x x Pregătirea țărilor asociate din Europa centrală și de Est pentru integrarea în
Piața Internă a Uniunii – Carta Albă , Comisia Comunităților Europene, Bruxelles, 1995.
x x x Traité instituant la Communauté Economique Européenne et documents
annexés , Services des publications des communautes européennes, 1963.
x x x Uniunea Europeană, România, Parteneriat pentru creșterea economică , publicat
de Delegația Comisiei Europene în România, București, 1995.
155