Prof . univ. dr. i ng. Horia BARBU [610294]

Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
Facultatea de Stiinte Agricole, Industria Alimentara si Protectia
Mediului
Specializare Montanologie

LUCRARE DE LICENTA

Indrumator:
Prof . univ. dr. i ng. Horia BARBU
Student: [anonimizat]
2018

2
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
Facultatea de Stiinte Agricole, Industria Alimentara si Protectia
Mediului
Specializare Montanologie

STUDIU PR IVIND ÎNFIINȚAREA ȘI
EXPL OATAREA UNEI SUPRAFEȚE DE 5 HA
VIȚĂ DE VIE ÎN ORAȘUL DRĂGĂȘANI,
JUDEȚUL VÂLCEA

Indrumator:
Prof. univ. dr. i ng. Horia BARBU
Student: [anonimizat]
2018

3
Cuprins

Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 5
Capitolul 1. Prezentare generală a culturii vitei de vie ………………………….. ……………………….. 7
1.1. Importanța culturii viței de vi e ………………………….. ………………………….. ……………… 7
1.2. Biodiversitatea genetica. Taxonomie ………………………….. ………………………….. …….. 7
1.3. Principalele specii ale genului Vitis ………………………….. ………………………….. ………. 8
1.4. Particularități biologice ale viței de vie ………………………….. ………………………….. …..9
1.4.1. Rădăcina ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 9
1.4.2. Tulpină ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 11
1.4.3. Frunză ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 12
1.4.4. Mugurii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 14
1.4.5. Lăstarii și copilii ………………………….. ………………………….. ………………………… 15
1.4.6. Cârceii ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 16
1.4.7. Florile și strugurii ………………………….. ………………………….. ………………………. 16
1.5. Ciclul anual de dezvoltare al viței de vie ………………………….. ………………………….. . 21
1.5.1. Plânsul ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 21
1.5.2. Dezmugu ritul ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 22
1.5.3. Creșterea lăstarilor ………………………….. ………………………….. ……………………… 22
1.5.4. Maturarea lăstarilor ………………………….. ………………………….. ……………………. 24
1.5.5. Creșterea frunzelor ………………………….. ………………………….. …………………….. 25
1.5.6. Formarea mugurilor ………………………….. ………………………….. ……………………. 25
1.5.7. Infloritul și legatul florilor ………………………….. ………………………….. …………… 26
1.5.8. Creșterea boabelor ………………………….. ………………………….. ……………………… 28
1.5.9. Maturarea strugurilor ………………………….. ………………………….. ………………….. 30
1.6. Cerințele viței de vie față de factorii de mediu ………………………….. …………………… 32
1.6.1. Temperatura ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 32
1.6.2. Lumina ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 33
1.6.3. Apa ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 35
1.6.4. Solul ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 36
1.7. Cultura viței de vie pe plan mondial ………………………….. ………………………….. ……. 38
1.8. Cultura viței de vie în România ………………………….. ………………………….. ………….. 39
Capitolul 2. Înființarea plantației ………………………….. ………………………….. …………………….. 40

4
2.1. Localizarea și descrierea zonei de amplasare ………………………….. …………………….. 40
2.1.1. Factorii climatici ………………………….. ………………………….. ……………………….. 40
2.1.2. Factorii pedologici ………………………….. ………………………….. ……………………… 40
2.2. Etapele plantării ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 40
2.2.1. Alegerea soiurilor ………………………….. ………………………….. ………………………. 40
2.2.2. Alegerea portaltoilor ………………………….. ………………………….. …………………… 42
2.2.3. Stabilirea sistemului de cultură ………………………….. ………………………….. …….. 43
2.3. Pregătirea terenului ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 44
2.3.1. Defrișarea speciilor lemnoase ………………………….. ………………………….. ………. 44
2.3.2. Desfundatul terenului ………………………….. ………………………….. …………………. 45
2.3.3. Fertilizarea de bază a terenului ………………………….. ………………………….. …….. 46
2.3.4. Plantarea ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 47
2.4. Plantar ea propriu -zisă ………………………….. ………………………….. ……………………….. 49
Capitolul 3. Întreținerea plantației de viță de vie ………………………….. ………………………….. … 52
3.1. Întreținerea plantației de viță de vie în primul an de la plantare …………………………. 52
3.2. Întreținerea plantației de viță de vie în anul 2 de la plantare ………………………….. …. 55
3.3. Întreținerea plantației de viță de vie în anul 3 de la plantare ………………………….. …. 61
Capitolul 4. Tehno logia de cultură a viței de vie pe rod ………………………….. ……………………. 62
Capitolul 5. Exploatarea plantației de viță de vie ………………………….. ………………………….. … 74
5.1. Recoltarea și valorificarea strugurilor ………………………….. ………………………….. ….. 74
5.2. Calcul economic ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 74
5.3. Devize lucrări ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 77
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 78
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 79

5
Introducere
Termenul de Viticultură derivă din cuvintele latine „ vitis“ (viță de vie) și „ cultura ”
(îngrijire, cultivare).
Viticultura studiază însușirile biologice, relațiile viței de vie cu factorii de mediu,
tehnologiile de producere a materialului săditor, de înființare și întreținere a plantațiilor viticole,
care să permită obținerea unor producții optime, de calitate corespunzătoare, în condiții de
eficiență economică.
Istoria culturii viței de vie urmărește formarea și evoluția civilizației umane, primele
încercări de cultivare a viței de vie au loc în neolitic, cu circa 8 – 9 mii de ani. Arealul principal
de origine a viței de vie este Asia Mică.
Sumerienii și huiții sunt considerați pionieri în cultura viței de vie și în prepararea
vinului, urmați de caldeeni și babilonieni, care au marcat o nouă etapă în cultura acestei plante.
În Egiptul antic, cultura viței de vie începe pe timpul primilor faraoni, acum circa 6 mii
de ani I.H.
Un rol important în răspândirea viței de vie l -au avut fenicienii, vestiți comercianți, care
se presupune că au introdus cultura acestei plante în bazinul mediteranean: Grecia, Algeria,
Măroc etc. Din Grecia, cultura viței de vie a trecut în Sicili a, peninsula Italică și Franța, iar după
întemeierea coloniilor grecești în spațiul pontic, cultura viței de vie a ajuns la Marea Neagră.
După unii autori (Teodorescu, 1966) cultura viței de vie în Europa a fost mijlocită de
traci.
Romanii au contribuit la introducerea culturii viței de vie în țările din vestul și centrul
Europei (Spania, Portugalia etc.), care era pentru ei un simbol al păcii și civilizației.
Coloniștii europeni au introdus cultura viței de vie în țări ca Australia, Noua Zeelandă,
Africa d e Sud etc.
Recunoașterea creștinismului ca religie de stat sub împăratul Constantin cel Mare (306 –
316 D.H.), a contribuit indirect la extinderea culturii viței de vie, deoarece vinul era folosit în
ritualurile creștine.
Perioada evului mediu (sec. III -XIII), perioada migrației popoarelor și de ascensiune a
imperiului otoman, a cunoscut o stagnare și chiar un regres în dezvoltarea viticulturii.
În perioada renașterii (sec. XV1 -XVII) viticultura începe să fie organizată pe baze
științifice, apar primele școli de agricultură din Spania (Alonso de Herrera, 1513), Franța
(Olivier de Seres, 1600), în care se predau cunoștințe despre viticultură.

6
Această perioadă, până la apariția filoxerei în Europa (1863), numită și perioada
prefiloxerică, se caracterizează print r-o tehnologie relativ simplă de cultură a viței de vie, care
se cultivă pe rădăcini proprii.
Perioada filoxerică a durat de la apariția filoxerei (1863), până în jurul anului 1900 și a
constituit o nouă etapă în dezvoltarea viticulturii.
Podgoriile europene au fost distruse rând pe rând de acest dăunător. Pentru refacerea
plantațiilor viticole s -au încercat mai multe soluții: cultivarea vițelor roditoare americane
rezistente la filoxeră, obținerea de noi hibrizi de viță de vie, care să întrunească ca litățile
soiurilor „nobile“.
În cele din urmă, soluția adoptată, singura care permitea menținerea în cultură a soiurilor
europene a fost altoirea acestora pe vițe americane, rezistente la filoxeră (vițe portaltoi).
Tehnologia de cultură a viței de vie prin altoire este mult mai complexă și s -a impus greu în
practica viticolă. Au fost create noi soiuri de portaltoi care prezentau o mai bună afinitate cu
soiurile roditoare și s -au modernizat tehnologiile de producere a materialului săditor viticol.
Perioada p ostfiloxerică (sec. XX) a determinat o dezvoltare puternică a viticulturii. S -a
renunțat treptat la cultura viței de vie în formă clasică și s -au adoptat formele înalte de
conducere și distanțe mai mari de plantare, care permit aplicarea tehnologiilor mode me de
cultură: mecanizare, chimizare, irigare etc.
Istoricul viticulturii în România
Perioada prefiloxerică. Numeroase mărturii arheologice atestă că geto -dacii dispuneau
de suprafețe importante cultivate cu viță de vie, amplasate mai ales în zona deluroas ă,
subcarpatică. În perioada migrației popoarelor, cultura viței de vie a continuat ca o ocupație
tradițională.
Începând cu sec. al XlV -lea, viticultura apare tot mai frecvent în documentele istorice.
Astfel, domnitorul Alexandru cel Bun a instituit funcți a de paharnic și de pârcălab pentru viile
de la Cotnari.
În perioada prefiloxerică au fost obținute soiurile locale și au fost alcătuite pentru fiecare
podgorie sortimentele proprii de soiuri. Tehnologia de cultură era simplă, iar prevenirea și
combaterea bolilor și dăunătorilor nu ridicau probleme deosebite.
Perioada filoxerică. Filoxera a fost „introdusă" în România în jurul anului 1877 și este
semnalată oficial în comună Chițorani, din podgoria Dealu – Mare, de unde s -a răspândit rapid
în toate regiunile viticole ale țării, printre ultimele numărându -se podgoriile Huși (1900) și
Cotnari (1912).

7
Capitolul 1. Prezentare generală a culturii vitei de vie
1.1. Importanța culturii viței de vie
Valorifică superior fondul funciar. Valoarea producției realizată pe un h ectar,
echivalează cu cea obținută pe 5 -10 ha culturi cerealiere;
Utilizează eficient terenurile în pantă, slab productive, nisipurile și solurile nisipoase, în
general improprii altor culturi, bază de materii prime pentru economie, sursă de venituri pentr u
populația care trăiește în regiunile de deal;
Importantă sursă de hrană pentru populație: strugurii reprezintă un aliment valoros,
conținând o serie de substanțe nutritive necesare organismului uman: zaharuri, acizi organici,
săruri minerale, enzime, pol ifenoli etc.
Vinul, ca principal produs obținut din struguri este „cea mai sănătoasă și igienică
băutură” (L. Pasteur, 1878), consumat rațional are ca efect benefic asupra organismului uman;
Asigură locuri de muncă. Cultura viței de vie necesită multă forț ă de muncă, circa 80 –
100 z.o ./ha.
1.2. Biodiversitatea genetic a. Taxonomie
Formarea viței de vie cultivate
Formarea viței de vie cultivate ( Vitis vinifera ) este strâns legată de istoria civilizației
umane, procesul începe în neolitic, cu cca. 7000 -9000 ani I.H. și are ca punct de plecare Vitis
silvestris .
Omul primitiv a început prin a culege strugurii de la vițele sălbatice, iar după stabilirea
comunităților umane, acesta a ales vițele cele mai valoroase din flora spontană pe care le -a
cultivat în mod conștient.
Nu se poate stabili cu exactitate locul unde a fost luată în cultură pentru prima dată vița
de vie.
Sistematica vitaceaelor
Vița de vie face parte din încrengătura Magnoliophyta (Angiospermatophyta) , clasa
Magnoliatae (Dicotyledonatae) , subclasa Rosidae , ordinul Rhamnales (plante cu flori cu corola
verde), familia Vitaceae .
Vitis este genul cel mai important, cuprinde speciile de viță de vie care se cultivă pentru
struguri și cele folosite ca portaltoi, cuprinde după P. Galet (1988) 108 specii (28 fosile și 20
incerte), din care 60 specii bine identificate, răspândite în zona temperată, subtropicală și
tropicală din Europa, Asia și America de Nord. Vițele sunt plante lemnoase arbustiforme
(liane), agățătoare prin cârcei ramificați, cu fr unze întregi sau palmat -lobate, inflorescențe în

8
formă de racem compus, flori hermafrodite, rar unisexuate, boabele cărnoase sau suculente, cu
1-4 semințe, piriforme sau rotunde, cu tegumentul neted sau rugos.
1.3. Principalele specii ale genului Vitis
Grupa Vitis cuprinde vițele „adevărate", răspândite în principal în zona temperată.
Coardele cu lemnul moale, măduva dezvoltată, de culoare cafenie, întreruptă la noduri de
diafragmă, scoarța se exfoliază, cârceii sunt bifurcați sau trifurcați, dispuși continuu sa u
intermitent, frunzele sunt întregi sau lobate, strugurii sunt mari, cu boabe cărnoase sau
suculente, în care se acumulează cantități mari de zaharuri, semințele sunt piriforme, cu rostul
lung.
Grupa americană orientală cuprinde speciile răspândite în nor d-estul S.U.A. ( Vitis
labrusca, Vitis aestivalis , etc.) care prezintă rezistență mare la ger (până la -30°C) și la mană,
rezistență mijlocie la filoxeră și oidium, sensibile la calcarul din sol, emit ușor rădăcini
adventive. Din speciile acestei grupe (în special din Vitis labrusca ) s-au format hibrizii direct
producători.
Grupa americană centrală cuprinde vițele răspândite în sudul S.U.A., adaptate de
asemenea la climatul temperat ( Vitis riparia, Vitis rupestris, Vitis Berlandieri, Vitis candicans,
Vitis m onticola etc.). Aceste specii prezintă rezistență mare la ger ( -28 -30°C), filoxeră și mană.
Nu au importanță uvologică, dar cea mai mare parte sunt folosite ca portaltoi.
Grupa americană occidentală cuprinde speciile de viță răspândite în California, Ariz ona
și Texas, care prezintă rezistență slabă la ger, filoxeră și mană ( Vitis californica, Vitis arizonica,
Vitis girdiand ). Nu prezintă importanță uvologică. Specia Vcalifornica este folosită în scop
decorativ.
Grupa asiatică nord -estică include speciile d e viță răspândite în extremul orient,
regiunea fluviului Amur, nordul Chinei, Japonia, Coreea și estul Mongoliei ( Vitis amurensis,
Vitis coignetiae, Vitis thumbergii ). Aceste specii prezintă rezistență mare la ger ( -40°C) și
creștere luxuriantă. Nu prezint ă importanță uvologică, dar sunt folosite în lucrările de
ameliorare, ca sursă de germoplasmă.
Grupa euroasiatică cuprinde numai două specii: Vitis silvestris și Vitis vinifera , adaptate
la climatul temperat. Specia Vitis silvestris este reprezentată prin numeroase populații de vițe
sălbatice în pădurile aflate în zona stejarului și zona inferioară a fagului.
Specia Vitis vinifera include soiurile de viță roditoare. Aceste specii au rezistență
mijlocie la ger ( -18 -22°C), rezistență slabă la boli.
Clasifica rea soiurilor cultivate

9
Vițele cultivate se grupează în vițe roditoare, destinate producției de struguri și vițe
portaltoi destinate producției de butași pentru altoirea vițelor europene.
Vițele roditoare sunt reprezentate de un număr mare de soiuri (peste 10.000) și pot fi
grupate la rândul lor în trei categorii:
• vițe (soiuri) roditoare „nobile“, care aparțin în exclusivitate speciei Vitis vinifera ,
realizează producții mari de struguri, de calitate superioară, dar prezintă
rezistență slabă la filoxeră, bo li și ger;
• hibrizi direct producători (H.D.P.) provin din specii americane ( Vitis labrusca,
Vitis aestivalis, Vitis lincecumii ), realizează producții mici de struguri, de calitate
inferioară, dar au rezistență bună la filoxeră, boli și ger;
• vițe (soiuri) c u rezistențe biologice complexe (hibrizi înnobilați), au rezultat din
încrucișarea și reîncrucișarea vițelor europene cu cele americane, realizează
producții relativ mari de struguri, de calitate apropiată soiurilor europene și au
rezistență în general bun ă la filoxeră, boli și ger.
Vițele portaltoi sau vițele americane sunt reprezentate prin soiuri care provin în principal
din trei specii: Vitis riparia, Vitis Berlandieri și Vitis rupestris , au rezistență foarte bună la
filoxeră, se folosesc pentru altoire a soiurilor roditoare „nobile“.
1.4. Particularități biologice ale viței de vie
1.4.1. Rădăcina
Rădăcina reprezintă un organ vegetativ de bază, care asigură ancorarea în sol a
butucului, absorbția și transportul apei și sărurilor minerale, depozitarea unor substanțe de
rezervă etc. Sistemul subteran este alcătuit diferit în funcție de modul de înmulțirea vițelor.
La vițele înmulțite pe cale generativă, sistemul subteran este alcătuit din rădăcină și
colet.
Rădăcina provine din radicula embrionului, pătrunde vertical î n sol sub forma unui pivot
(rădăcina principală), iar după ce atinge lungimea de 4 -6 cm, pe ea se formează (din periciclu
dispus în dreptul fasciculelor lemnoase) ramificații secundare în 3, 4, 5 șiruri longitudinale
(funcție de numărul fasciculelor lemnoa se), pe rădăcinile secundare apar rădăcini terțiare,
ș.a.m.d., până la ordinele VII -IX.
Coletul reprezintă zona de trecere de la rădăcină la tulpină și este de cca. 2 ori mai gros
decât rădăcina principală.
La vițele înmulțite pe cale vegetativă, sistemul subteran este format din:

10
Tulpina subterană, reprezintă porțiunea de butaș (butașul portaltoi la vițele altoite),
îngropat la plantare. Aceasta are o lungime diferită în funcție de metoda de înmulțire folosită
(minim 30 cm, Legea 75/1995). Baza acesteia se îngroașă și poartă numele de călcâi.
Rădăcina. De -a lungul tulpinii subterane și în special la noduri, mai rar pe internoduri,
se formează rădăcini adventive, care își au originea în cilindrul central, în parenchimul
interfloemic sau în celulele cambiale , așezate în fața razelor medulare. Rădăcinile care se
formează direct pe tulpina subterană poară denumirea de rădăcini adventive principale. Pe
acestea se formează rădăcini secundare, ș.a.m.d. formându -se până la 7 -9 ordine de ramificații
laterale.
Deoare ce apar la noduri, rădăcinile adventive principale formează 1, 2, 3 sau mai multe
etaje, în funcție de soi, lungimea butașului, condițiile de mediu și tehnologia aplicată.
Rădăcinile superioare numite și „rădăcini de rouă“ se recomandă a se îndepărta prin
„copcit“, pentru a stimula dezvoltarea rădăcinilor bazale care pătrund adânc în sol și asigură
rezistența la secetă a plantelor.
La vițele plantate adânc (pe nisipuri), rădăcinile adventive formează mai multe etaje.
Rădăcinile laterale nu formează etaje d ecât în cazuri cu totul particulare. Ele se pot
forma în număr pe care pornesc au fost mare, la același nivel, sau la niveluri apropiate, numai
dacă rădăcinile de traumatizate sau retezate. Uneori sub influența unor factori de sol, cum este
apa freatică, r ădăcinile din apropiere se ramifică puternic, sub forma unor fascicule, fiecare
alcătuit din numeroase ramificații subțiri.
Numărul rădăcinilor adventive principale poate ajunge la un butuc până la 60. Lungimea
medie a unei rădăcini ajunge la 4 -8 m la vițe le europene, 6 -15 m la vițele americane și până la
8-25 m la Vitis silvestris .
Grosimea rădăcinilor atinge 3 -6 cm la vițele europene, 6 -10 cm la vițele americane, 10 –
15 cm la Vitis silvestris.
Rădăcinile adventive au în primul au culoarea albă, după care d evine brun -cenușie, cu
nuanțe roșcate sau gălbui, în funcție de soi, specie și vârstă.
După grosime, rădăcinile se clasifică în rădăcini de schelet (0 > 3 mm), rădăcini de
semischelet (01 -3 mm), care sunt permanente, au rol de fixare, transport și depozita re a unor
substanțe de rezervă și rădăcini active sau absorbante, care au grosimea până la 1 mm, culoare
albă, acoperite cu numeroși perișori absorbanți (300 -600/mm2), sunt anuale, se formează
primăvara și mor la sfârșitul perioadei de vegetație. Rădăcinil e active dețin ponderea, peste 50%
din lungimea totală a rădăcinilor și peste 90% din numărul rădăcinilor.

11
Unghiul format între o rădăcină și verticala ce trece prin punctul ei de origine se numește
unghi geotropic. Ramificațiile de ordinul 1 fac, de regul ă, un unghi geotropic mai mic decât
ramificațiile de ordine superioare. Unghiul geotropic este specific soiului de portaltoi, influențat
de factorii pedologiei, soiul altoi, tehnologia aplicată etc.
După valoarea unghiului geotropic, rădăcinile se pot clas ifica în rădăcini pivotante
(Rupestris du Lot – 20°), rădăcini oblice ( Berlandieri x Riparia Kober 5 BB – 45-50°) și rădăcini
trasante ( Riparia gloire – 75-80°).
1.4.2. Tulpină
Vița de vie este o plantă lemnoasă multianuală, care în mod natural crește sub formă d e
liană, cu tulpina lungă (până la câțiva zeci de metri), flexibilă, agățătoare prin cârcei caulinari.
Luată în cultură și supusă anual operației de tăiere în uscat, ea capătă formă de arbust, în cazul
formei clasice de cultură.
Când tulpina este scurtă (1 0-40 cm), groasă, cu ramificații flexibile situate în apropierea
suprafeței solului, sau formă de arbore fructifer de talie mică, la formele înalte de cultură, la
care tulpina atinge lungimi de 0,8 -2,0 m, fiind cunoscut în practica viticolă sub numele de
„butuc“.
Grosimea tulpinii este obișnuit de 8 -10 cm, dar poate ajunge la 30 cm și chiar mai mult
la vițele sălbatice.
La viile altoite legătura dintre tulpina subterană și tulpina aeriană este făcută de „punctul
de altoire", situat, de regulă, la nivelul so lului, care se recunoaște printr -o îngroșare a zonei,
numită „gâlmă“.
Coroana cuprinde toate ramurile de ordine și vârste diferite, aflate pe tulpină. Ramurile
care se formează direct pe tulpina butucului sunt ramuri de ordinul I, de schelet, pe care se af lă
ramurile tinere de 1 -2 ani, numite coarde.
Ramurile de schelet au vârsta mai mare de doi ani și sunt denumite brațe sau cordoane.
Brațele prezente, de regulă, numai Ia vițele conduse în formă clasică sunt ramuri de
ordinul 1, care poartă ramificații (el emente de rod) numai la vârf și au o poziție mai mult sau
mi puțin verticală. Brațele sunt temporare dacă se înlocuiesc după 3 -5-8 ani sau permanente,
când sunt menținute până la defrișarea plantației.
Brațele, în funcție de dimensiuni și elasticitate poar tă denumiri diferite în practica
viticolă:
• „cotoare", când sunt scurte (30 -50 cm) groase și rigide;
• „corcani", când sunt mai lungi (80 -100 cm), mai subțiri și mai elastice.
Numărul brațelor pe butuc este variabil, de la 1 -2, până la 4 -6, rareori mai multe.

12
Cordoanele prezente numai la formele înalte de conducere a viței de vie, sunt ramuri de
ordinul I, care poartă ramificații (elemente de rod) pe toată lungimea și au o poziție mai mult
sau mai puțin orizontală.
Numărul cordoanelor pe butuc este mai mic decât cel al brațelor, de obicei este 1 sau 2,
rar mai mare. Cordoanele sunt, de regulă, elemente semipermanente ale butucului, ele, după 5 –
8 ani, sunt înlocuite cu altele mai tinere.
Pe tulpină, brațe și cordoane se observă un ritidom multistratificat, fo rmat din straturi
succesive de scoarță secundară. Sub stratul mai tânăr de scoarță secundară se află muguri
dorminzi, cu rol important în regenerarea butucului. Ritidomul este format din țesuturi moarte,
în curs de exfoliere și poate servi ca adăpost pentr u diferiți dăunători ai viței de vie, de aceea se
recomandă ca acesta să fie îndepărtat odată cu tăierea în uscat.
1.4.3. Frunză
Frunza este un organ lateral al tulpinii, cu simetrie bilaterală, structură dorsoventrală,
creștere limitată, durată relativ scurtă de viață, care se inseră la nodurile tulpinilor și ramurilor.
Ontogenetic frunzele se dezvoltă pe seama meristemului apical al tulpinii, primordiile
foliare apar acropetal în lungul apexului.
Dispunerea frunzelor pe lăstar se face altern, distih (după formul a 1/2), cu excepția
lăstarilor embrionari, la care primele 4 -11 frunze (până la primul cârcel) sunt dispuse după
formula 2/5.
Morfologia frunzei. Frunza la vița de vie este simplă, completă, alcătuită din limb, pețiol
și teacă. La baza frunzei există două stipele caduce.
Limbul (lamina) este partea lățită a frunzei, cea mai importantă, deoarece realizează
funcțiile specifice și întrunește caracterele cele mai importante, folosite în ampelografie.
Punctul de legătură între pețiol și teacă se numește punct pe țiolar. Limbul prezintă o nervațiune
palmată formată din cinci nervuri principale: nervura mediană care se află în prelungirea
pețiolului, două nervuri laterale superioare și două nervuri laterale inferioare, toate având ca
origine punctul pețiolar. Ramifi carea nervurilor principale se face după tipul penat, cu formarea
nervurilor secundare și terțiare etc., ultimele ramificații se anastomozează, formând o rețea
densă.
Între nervurile principale se observă niște intrânduri numite sinusuri laterale, care pot fi
superioare și inferioare și o deschidere în zona punctului pețiolar numit sinus pețiolar.
Porțiunea de limb delimitată de două sinusuri poartă numele de lob, deosebindu -se:
lobul median, delimitat de sinusurile laterale superioare, lobi laterali superi ori situați între

13
sinusurile laterale superioare și inferioare și lobi laterali inferiori, aflați între sinusurile laterale
inferioare și sinusul pețiolar.
Limbul prezintă caractere specifice soiului, care fac obiectul ampelografiei, cele mai
importante su nt: mărimea, forma, labia, forma și adâncimea sinusurilor, dințătura, culoarea și
aspectul, porozitatea etc.
După mărime (exprimată de obicei ca lungime, măsurată între punctul pețiolar și vârful
mucronului), limbul este mic, când are sub 10 cm (Traminer, Pinot), mijlociu, când are 10 -15
cm (majoritatea soiurilor: Fetească regală, Chasselas dore), mare, când are 15 -20 cm (Ceauș),
foarte mare, când are peste 20 cm (Riparia gloire).
Forma limbului, dată de raportul dintre lungime și lățime și valoarea unghiur ilor dintre
nervurile principale, poate fi orbiculară, reniformă, cordiformă, cuneiformă și pentagonală.
În funcție de numărul de lobi (de sinusuri laterale) pe care îi prezintă, limbul poate fi:
întreg (Crâmpoșie), trilobat (Afuz Aii), pentalobat (Feteasc ă albă), septalobat (Ceauș) și
multilobat (Chasselas cioutat).
Forma sinusurilor. Sinusurile pot fi închise și deschise. Sinusurile deschise pot avea
formă de V (superficiale), U sau liră, iar cele închise pot fi complet închise (lobii acoperă
complet sinu sul) sau elipsoidale, ovoidale, circulare, triunghiulare.
Marginea limbului poate fi dințată, când dinții sunt mici, ascuțiți, perpendiculari pe limb
(Aligote), serată, când dinții sunt ascuțiți și orientați spre vârful limbului (majoritatea soiurilor)
și crenată, când au vârful rotunjit situați perpendicular pe limb.
Dinții pot avea o succesiune regulată, de obicei grupați câte 2 -3 (Mușcat de Hamburg),
sau neregulată (Cadarcă), pot avea aceeași culoare cu limbul sau o nuanță ușor gălbuie, mai ales
spre vâr f (soiurile aromate). Dinții situați în vârful nervurilor principale (lobilor) sunt mai mari,
poartă numele de mucroni și sunt caracteristici
Culoarea limbului este verde cu diferite nuanțe, mai închisă pe partea superioară și mai
deschisă pe cea inferioar ă. Toamna frunzele soiurilor „albe“ capătă o culoare galbenă – ruginie,
a celor roșii o culoare roșietică cu diferite intensități, iar la soiurile tinctoriale (Alicante
Bouschet), atât frunzele cât și lăstarii se colorează în roșu -violaceu intens.
Limbul pr ezintă, în special pe partea inferioară, peri, în funcție de prezența, desimea,
lungimea, rigiditatea lor, limbul poate fi: glabru, scămos, pufos, catifelat sau pâslos.
Pețiolul este partea care susține, asigură legătură între limb și tulpină, orientează l imbul
spre lumină, amortizează șocul mecanic produs de diferiți factori, are lungime și grosimea
variabilă și o formă semicirculară, cu o adâncime longitudinală în formă de jgheab pe fața

14
dinspre lăstar. Pețiolul are culoarea verde cu nuanțe roșietice și v ineții și poate formă cu limbul
un unghi obtuz, drept sau ascuțit, rareori pețiolul se află în continuarea limbului.
Teaca reprezintă partea lățită, umflată de la baza pețiolului, prin care frunza se inseră pe
lăstar în dreptul nodului.
La baza frunzei se află două stipele, de regulă slab dezvoltate și caduce.
1.4.4. Mugurii
Mugurii sunt organe verzi, provizorii, reprezentate prin vârfuri de creștere, prin
intermediul cărora are loc reluarea ciclului biologic anual al viței de vie. Ei au formă conică și
sunt consi derați lăstari scurți, în stare embrionară, fiind alcătuiți din meristeme care prin
diviziuni succesive, formează viitoarele părți componente ale lăstarului.
Mugurii la vița de vie se formează pe lăstari la noduri, în axila frunzei și pot fi solitari
(cu u n singur con de creștere), așa cum sunt mugurii apicali, mugurii coronari și mugurii
dorminzi, sau grupați câte 2 -9 sub un înveliș de protecție comun, alcătuind un complex mugurai,
cunoscut în practica viticolă sub denumirea de "ochi".
Clasificarea mugurilor se poate face după mai multe criterii:
După poziția lor pe lăstar sau pe coardă, mugurii pot fi: apicali, axilari, coronari și
dorminzi.
Mugurii apicali (terminali) sunt muguri simpli, cu un singur con vegetativ, situați în
vârful lăstarilor și c opililor, asigurând creșterea în lungime a acestora.
Mugurii axilari (laterali) se găsesc pe lăstari și copil la subsuoara fiecărei frunze și la
nodurile coardelor de un an. Acești muguri sunt complecși, alcătuiți din 2 -9 muguri simpli și
formează așa -numi tul "ochi".
Mugurii coronari (unghiulari) sunt mugurii dispuși de jur împrejurul bazei lăstarului sau
a coardei în formă de coroană, au o formă ascuțită (unghiulară), sunt muguri simpli, au o
fertilitate redusă și prezintă o rezistență la ger mai bună de c ât mugurii axilari, de aceea pot
servi la refacerea butucului în cazul în care mugurii ochiului de iarnă au fost parțial sau total
afectați de ger.
Mugurii dorminzi sunt muguri microscopici, proveniți din mugurii secundari și terțiari
ai ochiului de iarnă rămași inactivi, sunt dispuși la nodurile elementelor de schelet și
semischelet (tulpină, brațe, cordoane) și acoperiți de țesuturile secundare ale scoarței,
reprezentând rezerva de muguri a butucului. Ei rămân în stare de repaus o perioadă
nedeterminată ș i pornesc în vegetație numai în cazuri speciale, cum ar fi distrugerea din anumite
motive a unei părți a butucului sau tăieri severe care generează un dezechilibru între sistemul
radicular și cel aerian.

15
După gradul de evoluție al ochilor, aceștia se pot g rupa în: ochi primar, ochi de vară,
ochi de iarnă.
Ochiul primar este primul ochi care își face apariția pe lăstar și este situat în axila
frunzelor de pe nodurile din apropierea vârfului lăstarului.
Ochiul de vară provine din mugurele mai mic al ochiului primar, este situat în axila
frunzei, la baza copilului, la nodurile din partea mijlocie și bazală a lăstarului.
Ochiul de iarnă provine din ochiul de vară și se află situat la nodurile coardei de un an
sau ale copilului lemnificat, deasupra cicatricei răm asă de la căderea frunzei. După existența și
durata stării de repaus, mugurii se clasifică în:
• muguri fără stare de repaus (mugurii de copil);
• muguri cu stare de repaus având perioadă determinată (mugurele principal si cei
secundari din ochiul de iarnă);
• muguri cu stare de repaus având durată nedeterminată (mugurii dorminzi).
După gradul de fertilitate, mugurii pot fi fertili și sterili.
După poziția în ochiul de iarnă, se disting muguri principali, secundari și terțiari.
Dimensiuni. Mugurii de pe coarde, a xilari și coronari, au o lungime cuprinsă între 2 -6
mm în funcție de soi: Riesling italian 3,4 – 4,3 mm, Cabemet Sauvignon 3,6 – 4,8 mm, Barbera
4,2 – 5,6 mm. La unul și același soi, dimensiunile ochilor variază și cu poziția lor pe coardă.
Totdeauna sunt mai mici și mai slab formați ochii de pe nodurile 1 – 2 de la baza coardei și cei
dinspre vârf și mai mări ochii situați între aceste porțiuni.
Forma mugurilor axilari seamănă cu cea a unui con ceva mai gros imediat deasupra
bazei și cu vârful ușor rotunji t. Mugurii coronari seamănă cu cei axilari, dar sunt mai ascuțiți.
Culoare. Mugurii de pe coarde au culoarea brună, iar cei de pe lăstari verde, în diferite
nuanțe, până la brun.
1.4.5. Lăstarii și copilii
Lăstarii și copilii reprezintă creșteri vegetative anuale , purtătoare de frunze. În funcție
de originea acestora, pot fi: vegetativi (formați din muguri) și generativi (obținuți din semințe).
Lăstarii proveniți din complexul mugural sunt: principali (când se formează din mugurele
principal), de înlocuire (din mu gurii stipelari), primari (de vară, copili) și lacomi. Lăstarii
principali pot fi roditori sau neroditori. Cei proveniți din mugurii dorminzi, existenți pe lemnul
mai bătrân de doi ani, sub scoarță, se numesc lacomi.
La subsuoara frunzei lăstarilor princip ali apar, anticipați, lăstarii primari, de vară sau
copilii. Ei se formează din primul vârf de creștere vegetativ (mugurele primar) al complexului

16
mugural și au o comportare diferită de cea a lăstarilor principali. Copilii se deosebesc de lăstarii
principa li prin alungirea primului internod și a unui număr mai redus de noduri fără cârcei.
1.4.6. Cârceii
Cârceii sunt organe de agățare inserate pe lăstar în dreptul nodurilor, opus frunzelor,
având aceeași origine cu inflorescențele. Inițial cârceii au o consistență erbacee, iar în momentul
în care întâlnesc un suport, se înfășoară în jurul acestuia, crescând mai încet pe partea de contact
și mai repede pe partea opusă și se lignifică, în caz contrar se usucă și cade.
Primele 1 -4 noduri (la lăstarii vegetativi) sau 4 -11 noduri (la lăstarii generativi) sunt
lipsiți de cârcei, după care aceștia pot fi dispuși: continuu (la fiecare nod), ca la Vitis labriisca ,
discontinuu uniform (după două noduri cu cârcel urmează un nod fără cârcel), caracteristic
speciei Vitis vinifera și discontinuu neuniform (după mai multe noduri cu cârcel, urmează unul
sau mai multe noduri fără cârcel), întâlnită la hibrizii dintre Vitis vinifera și Vitis labrusca .
Cârceii pot fi simpli (fără ramific ații), la secția Muscodinia, sau cu 2, uneori 3 ramificații
la Vitis vinifera .
1.4.7. Flori le și strugurii
Inflorescența
Florile la vița de vie sunt grupate în inflorescență care este un racem compus de dichazii.
Inflorescențele se întâlnesc pe lăstarii proveniți din mugurii principali (uneori mugurii
secundari), începând cu nodul 3 -5, opus frunzelor, având dispoziție și origine similară cârceilor.
Pe un lăstar se formează 1 -5 (de cele mai multe ori 2) inflorescențe, în funcție de soi.
Coeficientul de fertilitate absolut are valori cel puțin unitare, coeficientul de fertilitate
relativ are valori mai mici, de multe ori subunitare.
Formarea inflorescențelor parcurge două etape: prima intramugurală, durează de la
formarea mugurelui până în primăvara anului următor, î n care se formează primordiile de
inflorescență (rahisul și ramificațiile acestuia) și a doua extramugural, după pornirea mugurelui
în vegetație, în care se dezvoltă scheletul inflorescenței și se formează florile. O inflorescență
este complet formată înai nte de înflorit, fiind alcătuită din: peduncul, ramificații de diferite
ordine și flori.
Pedunculul reprezintă porțiunea cuprinsă între inserția pe lăstar și prima ramificație.
Pedunculul este mai mult sau mai puțin cilindric, variabil ca lungime, de culoa re verde sau roșu
cu diferite nuanțe, glabru sau pufos. Pe lungimea lui se observă un nod, unde uneori se formează
un cârcel și de unde se poate rupe ușor inflorescența sau strugurele.
Rahisul sau axul inflorescenței se află în prelungirea pedunculului. Pr ima ramificație
apărută pe rahis este mai lungă, uneori mai dezvoltată și poartă numele de aripă. La unele soiuri

17
și a doua, chiar a treia ramificație, ia aspect de aripă. Următoarele două ramificații sunt dispuse
opus pe rahis, la același nivel sau la niv ele apropiate; următoarele două ramificații sunt dispuse
de asemenea opus, dar în plan perpendicular față de perechea anterioară. Dispunerea în
continuare a ramificațiilor de ordinul I pe rahis se face obișnuit în spirală, uneori în verticil. La
unele soiu ri (Selection Carriere, Bakator), ramificațiile sunt dispuse de la început în spirală. La
Aramon, după primele ramificații așezate în spirală se observă dispunerea în verticil.
Pe ramificațiile de ordinul I se află ramificațiile de ordinul ÎI (dispuse de r egulă în
spirală), iar pe acestea pedicelii florali (ramificații de ordinul III). Florile sunt grupate câte 3 -5
la un loc, grupare numită acin. O inflorescență conține un număr variabil de flori, în funcție de
soi, condițiile climatice, tehnologie etc., în medie într -o inflorescență sunt 100 – 400 flori,
numărul acestora putând ajunge până la 1000, uneori mai mult (D.D. Oprea, 1965).
După lungime inflorescențele pot fi foarte mici (sub 6 cm), mici (între 6 -10 cm), mijlocii
(10-18 cm), mari (18 -24 cm) și foar te mari (peste 24 cm). Forma inflorescențelor poate fi;
cilindrică, cilindro -conică, conică sau rămuroasă.
Floarea
Floarea de viță de vie este mică (3 -5 mm), actinomorfa, de culoare verzuie,
hermafrodită, pentameră (pe tipul 5, uneori 4, 6 sau 7), tetracic lică și cuprinde următoarele părți
componente; pedicelul, receptaculul, caliciu, corola, androceul și gineceul.
Pedicelul este subțire, verde, de 2 -4 mm lungime. Către vârf pedicelul se lățește și
formează receptaculul sau axul florii, pe care se inseră ce lelalte elemente ale florii, dispuse în
verticile.
Caliciul este alcătuit din 5 rudimente de sepale, verzi, sub forma unor dințișori. La vița
de vie rolul protector îl are corola, caliciul fiind atrofiat. Între caliciu și corolă se află discul
nectarifer i nferior, format din cinci glande nectarifere, cu aspectul unui guleraș.
Corola este dialipetală, alcătuită de regulă din 5 petale de culoare verde -gălbui, dispuse
altern cu sepalele. Petalele rămân sudate la vârf, se desprind de receptacul datorită presiun ii
exercitate de stamine și cad sub forma unei scufii sau capișon.
Androceul este format din 5 stamine libere (dialistemon), dispuse pe un singur verticil
(haplostemon), în fața petalelor (epipetal). Staminele au filamentele filiforme, incolore, mai
subțir i către bază și vârf și mai groase la mijloc, cu anterele prinse în treimea mijlocie. Anterele
sunt introrse, iar la maturitate se deschid prin linii longitudinale. Lungimea staminelor variază
între 1,5 -5 mm.

18
Până la deschiderea florilor, staminele sunt ap lecate de -a lungul gineceului, încât
anterele ocupă spațiul dintre stigmat și ovar. După desprinderea corolei, staminele se destind,
filamentele se înclină spre exterior cu 45°, iar anterele se rotesc cu 180°, devenind extrorse.
Gineceul (pistilul) este bi carpelar sincarp, format din ovar, stil și stigmat. Ovarul poate
fi piriform, oval, tronconic, cilindric, prezintă de regulă două loje, în fiecare lojă aflându -se câte
două. La vița de vie se întâlnesc și cazuri de ovare tri ori pluriloculare, cu 4 -6-8 ovu le (Gh.
Constantinescu și colab., 1970). Lungimea ovarului oscilează între 1,5 -3 mm. Stilul se află în
prelungirea ovarului. El poate fi scurt (Ceauș), lung și subțire (Cadarcă) sau chiar poate lipsi.
Stigmatul este capitat, sau format din doi lobi puțin d istincți, prevăzuți cu papile, care secretă
timp de 2 -5 zile un lichid zaharos, care stimulează germinarea grăunciorilor de polen reținuți
de papile.
Între gineceu și androceu se află discul nectarifer superior, alcătuit din 5 glande
nectarifere galbene -portocalii. În perioada înfloritului aceste glande secretă uleiuri eterice ce
atrag insectele.
La Vitis vinifera se pot deosebi următoarele tipuri de flori:
• flori hermafrodite normale. Aceste flori au atât androceul, cât și gineceul normal
dezvoltate, cu sta ntinele egale, sau mai lungi decât pistilul, care după înflorit se
înclină către exterior cu circa 45°. Corola este formată din cinci petale unite la
vârf, care cad împreună sub forma unei scufii. Polenizarea se face cu polen
propriu (autopolenizare), soiu rile cu astfel de floare sunt autofertile și pot fi
cultivate în plantații pure. Astfel de floare prezintă cea mai mare parte a soiurilor
de viță de vie;
• flori hermafrodite funcțional femele prezintă atât androceu cât și gineceu, dar
staminele sunt mai scu rte decât gineceul și după căderea corolei filamente se
recurbează către bază, luând o poziție inferioară pistilului, polenul produs de
anterele acestor flori este steril. Soiurile cu astfel de floare sunt autosterile
(Braghină, Bicane, Coarnă albă etc.), pentru a fructifica trebuie cultivate în
amestec (sortiment biologic) cu soiuri cu polen fertil, abundent și înflorire
simultană. Soiurile folosite ca polenizator este bine să fie din aceeași direcție de
producție (struguri cu caracteristici asemănătoare) cu soiul de bază;
• flori hermafrodite funcțional mascule prezintă atât androceu cât și gineceu, dar
ovarul este slab dezvoltat, rudimentar. Staminele sunt normal dezvoltate, cu
polen fertil. Soiurile cu astfel de floare sunt autosterile, nu pot fructifica ș i sunt
întâlnite de regulă la portaltoi (Riparia gloire, Riparia x Rupestris 3306 etc.);

19
• flori unisexuat femele prezintă numai gineceu, normal dezvoltat, lipsind complet
androceul. Astfel de flori sunt mai rar întâlnite, fiind semnalate la soiul
Mourvedre și la un biotip de Galbenă de Odobești;
• flori unisexuat mascule prezintă numai androceu, normal, dezvoltat, lipsind
complet gineceul. Astfel de flori au fost semnalate la unele soiuri folosite ca
portaltoi: Aramon x Rupestris Ganzin 1, un biotip de Riparia gloire.
Polenul. Granulul de polen prezintă un înveliș extern (exina) și unul intern (intina) care
alcătuiesc sporoderma. Suprafața sporodermei este reticulat -omată.
Strugurii
Fructul la vița de vie este compus din totalitatea bacelor formate prin dezvolt area
ovarelor florilor ce alcătuiau inflorescența și se numește strugure. Strugurii sunt formați din
ciorchine și bace.
Ciorchinele rezultă din scheletul inflorescenței, este compus din: peduncul, rahis și
ramificațiile de diferite ordine.
Pedunculul are o lungime variabilă, de la 2,5 cm (Fetească albă) până la 7 -8 cm (Afuz –
Ali). La maturitatea deplină a strugurilor, pedunculul poate fi lignificat (Aligote), semilignificat
(Coarnă neagră), sau erbaceu (Kis Mis).
Rahisul sau axul strugurelui se află în conti nuarea pedunculului și poartă ramificații de
diferite ordine, pe care se inseră pedicelele boabelor. Pedicelele au lungimea cuprinsă între 6 -2
0 mm (mai scurte la soiuri pentru vin și mai lungi la soiurile pentru masă), culoarea verde,
verde -cafenie sau ro șie. În vârful pedicelelor se află bureletul, rezultat prin creșterea
dimensiunilor receptaculului floral. Forma, mărimea și culoarea bureletului poate fi
caracteristică pentru unele soiuri.
Strugurii reprezintă al doilea organ ca importanță (după frunză), utilizat în amelografie,
datorită caracterelor morfologice: mărimea, forma, densitatea boabelor etc.
Mărimea strugurilor se apreciază după lungime și greutate, variază cu soiul, condițiile
climatice și tehnologia aplicată, din acest punct de vedere strugu rii pot fi: foarte mici (sub 6 cm
lungime și 50 g greutate), mici (6 -10 cm lungime și 50 -100 g greutate), mijlocii (10 -18 cm
lungime și 100 -250 g greutate), mari (18 -24 cm lungime și 250 -500 g greutate) și foarte mari
(peste 25 cm lungime și peste 500 g gr eutate).
Forma strugurilor este dată de raportul dintre lungimea ramificațiilor secundare formate
pe rahis și poate fi cilindrică, conică, cilindro -conică sau rămuroasă.
După așezarea boabelor pe ciorchine strugurii pot fi: foarte denși (bătuți), când boab ele
se deformează, denși, când boabele se ating fără a se deforma, rari (lacși) și foarte rari.

20
Baca ia naștere prin dezvoltarea ovarelor, ea se prinde de burelet prin intermediul unui
fascicul de vase liberiene și lemnoase. Când baca se desprinde de burel et, la majoritatea
soiurilor rămâne o „pensulă“ din fascicul.
Epicarpul este unistratificat, format din cele mari, cu pereții externi cutinizați și
cerificați. Sub epicarp urmează câteva straturi de celule cu pereții colenchimatizați, alcătuind
hipocarpul, în care se acumulează pigmenții antocianici, substanțe aromate și taninuri.
Hipocarpul împreună cu epicarpul alcătuiesc pielița bobului. Prin consistență și elasticitate,
pielița caracterizează diferite soiuri în ceea ce privește rezistența boabelor la fi surare, transport
și păstrare.
Gradul de rezistență la desprindere a boabelor de burelet prezintă importanță, mai ales
pentru soiurile de struguri pentru masă.
Urma lăsată de stil și stigmat pe suprafața bobului, poartă numele de punct pistilar.
Baca prezi ntă în secțiune transversală trei zone anatomice distincte: epicarpul,
mezocarpul și endocarpul, care împreună formează pericarpul sau peretele fructului .
Mezocarpul constituie partea cea mai importantă (groasă) a bobului, este format din mai
multe stratur i de celule mari, alungite radiar, cu pereții subțiri și vacuolă mare, sucul acesteia
conținând glucide, acizi organici, săruri minerale și vitamine. La soiurile pentru strugurii de vin
membranele celulelor mezocarpului se subțiază tot mai mult și chiar se resoarbe, ușurând
extragerea mustului.
Endocarpul reprezintă zona internă a pericarpului, alcătuit din unul sau două rânduri de
celule alungite tangențial, conținând numeroase cristale minerale, la fructul tânăr. Către
maturitate, pereții celulelor endoca rpice se gelifică și se confundă cu mezocarpul.
Baca (bobul) prezintă, de asemenea, caractere morfologice specifice soiurilor folosite în
ampelografie: mărime, formă, culoare, consistența pulpei, gustul etc.
Mărimea boabelor se exprimă prin lungime (măsura t între cei doi poli), prin greutatea
unui bob, respectiv a 100 boabe, sau prin numărul de boabe dintr -un kilogram. Se consideră
boabe foarte mici cele cu lungimea sub 6 mm; mici, cele de 6 -12 mm mijlocii, cele de 12 -18
mm mari; cele de 18 -24 mm și foarte mari, cele cu lungimea peste 24 mm.
După greutate boabele se clasifică astfel: foarte mici, când greutatea unui bob este mai
mică de 1 g, mici (1,1 -1,9 g), mijlocii (2,0 -3,5 g), mari (3,6 -4,9 g) și foarte m ari (peste 5 g) .
Forma boabelor este dată de rapor tul dintre lungime și lățime, precum și de punctul de
pe diametrul mare, unde bobul are cea mai mare grosime și poate fi discoidală (Băbească
neagră), sferică (Chasselas dore), elipsoidală (Mușcat de Hamburg), ovoidală (Coarnă neagră),
obovoidală (Mușcat d e Alexandria), cilindrică (Afuz Aii).

21
Culoarea boabelor este verde până la pârgă, după care se schimbă și devine tipică soiului
la maturitatea deplină: alb -gălbuie (Plăvaie), verde -gălbuie (Creață de Banat), galben -verzuie
(Fetească albă), galben -aurie (Ch aselas dore), gri (Pinot gris), roz (Traminer roz), roșie
(Cardinal, Roșioară), neagră, cu nuanțe de violet sau albastru (Fetească neagră). Pigmenții care
dau culoarea soiurilor negre se află în pieliță, de unde sunt extrași prin fermentarea pe tescovină,
lipsind din mezocarp.
Unele soiuri pot prezenta pigmenți antocianici și în mezocarp, soiuri numite
„tinctoriale“ (Alicante Bouschet), caracteristica fiind general valabilă în cazul hibrizilor direct
producători.
Consistența bobului la maturitate poate fi: cărnoasă și crocantă (majoritatea soiurilor
pentru struguri de masă), semicărnoasă (Chasselas dore), zemoasă (soiurile pentru vin),
mucilaginoasă (hibrizii direct producători).
Gustul boabelor este dulce -acrișor, asociat uneori cu un gust ierbos, tămâios s au foxat,
caracteristic anumitor soiuri.
1.5. Ciclul anual de dezvoltare al viței de vie
1.5.1. Plânsul
PLÂNSUL reprezintă fenomenul de scurgere a sevei, sub formă de picături, prin rănile
produse la tăierea în uscat, și se manifestă primăvara, înainte de umflarea mugurilor, fiind o
consecință a absorbției sevei brute prin zona slab suberificată a rădăcinii și prin perișorii
absorbanți, asociată cu dilatarea gazelor și a lichidelor stocate în organele subterane ale
butucului și a deplasării curentului ascendent prin vasele de lemn și liber, eliberate de caloză cu
o presiune cuprinsă între 1,5 -2,5 atmosfere.
Plânsul se manifestă numai la vițele cultivate, cărora li s -a aplicat „tăierea în uscat"; nu
se exteriorizează la vițele sălbatice sau la cele cultivate netăiate, la care nu s -au produs răni și
în primăverile deosebit de secetoase. Acest fenomen se poate petrece pe parcursul întregii
perioade de vegetație, dacă s -au produs răni în lăstari sau coarde; totuși, având în vedere că vița
de vie este supusă anual tăierii în uscat, acesta este o caracteristică a primăverii, precedând
pornirea în vegetație.
Plânsul apare mai întâi la organele situate la o distanță mai mică față de rădăcini,
începând de la scaunul butucului către lemnul vechi și coarda de un an. În contact cu aerul,
lichidul rezultat se concentrează, pe acesta instalându -se unele bacterii și ciuperci; fenomenul
încetează odată cu apariția primelor frunze capabile să consume această sevă.

22
1.5.2. Dezmuguritul
DEZMUGURITUL reprezintă prima manifestare vizibilă a fenomen ului de creștere și
cuprinde două subfaze: înmuguritul și dezmuguritul propriu -zis.
Înmuguritul (umflarea mugurilor) începe în momentul în care mugurii își măresc
volumul, datorită creșterii turgescenței și începerii diviziunii celulelor din apexul muguril or; ca
urmare, marginile catafilelor se îndepărtează și apare vizibilă pâslă de protecție a primordiilor
mugurale. Diametrul mare al mugurelul urcă de la baza spre mijlocul acestuia, mugurii
desprinzându -se foarte ușor de pe coarde; de aceea, în această pe rioadă, trebuie evitate lucrările
din plantații care pot afecta ochii (revizuirea sistemului de susținere, tăierea viței, legatul etc.).
Dezmuguritul propriu -zis se remarcă la exterior prin deschiderea ochiului de iarnă în
partea superioară și apariția vâr furilor primelor frunzulițe ale lăstarului, format din unul din
mugurii ochiului de iarnă. Dezmuguritul, în climatul temperat, se declanșează simultan la
butucii aparținând aceluiași soi (dar eșalonat în cadrul unui butuc). În climatul subtropical, lipsa
temperaturilor scăzute din perioada de repaus determină o dezmugurire eșalonată și neuniformă.
Momentul, ritmul și durata dezmuguritului sunt condiționate de factori ecologici,
biologici, tehnologici etc.
Temperatura acționează prin nivel și sumă. Dezmuguri tul se declanșează la temperaturi
de peste 10°C (zero biologic) și se intensifică pe măsura apropierii de 20 – 25°C (considerat
nivel optim). La temperaturi mai scăzute, declanșarea și durata fenofazei se prelungesc. După
suma temperaturilor utile necesare dezmuguritului, soiurile se grupează în: soiuri cu
dezmugurire timpurie (130 -140°C), cu dezmugurire mijlocie (141 – 150°C), cu dezmugurire
târzie (>150°C).
În condiții de umiditate normală în sol (I.U.A. = 80%) și în aer (70 -80%) dezmuguritul
este stimulat, în timp ce atât excesul, cât și deficitul îl întârzie.
Specia și soiul cultivat determină, în aceleași condiții de mediu, diferențieri în
declanșarea dezmuguritului, care pot să ajungă până la 10 -12 zile. Dezmuguresc mai timpuriu
speciile asiatice, cu cer ințe mai mici față de temperatură, urmate de cele americane și cele
aparținând speciei Vitis vinifera . La soiurile europene diferențele pot să ajungă până la 12 -15
zile.
1.5.3. Creșterea lăstarilor
CREȘTEREA LĂSTARILOR se realizează prin activitatea meristemelor apicale și
intercalare, precum și prin creșterea în volum a celulelor. Creșterea în grosime a lăstarilor se
face prin activitatea meristemelor secundare (cambiul și felogenul).

23
Creșterea lăstarului începe după dezmugurire și, în funcție de soi și de condiț iile de
mediu, continuă, de regulă, până la începutul maturării lăstarilor (a doua parte a lunii august
prima parte a lunii septembrie), iar în unele cazuri până la maturarea fiziologică a boabelor.
La începutul vegetației, creșterea decurge lent, apoi, pe măsura creșterii temperaturii,
creșterea lăstarilor devine tot mai intensă, atingând un maxim înainte de înflorit, după unii autori
în timpul sau după înflorit. După declanșarea înfloritului, intensitatea creșterii lăstarilor scade
treptat, până la începu tul maturării boabelor.
Sub aspect morfologic, fenofaza creșterii lăstarilor începe odată cu degajarea primelor
frunzulițe și durează până la încetarea creșterii în toamnă. Calendaristic, în condițiile din
România, această fenofază se eșalonează din prima jumătate a lunii aprilie (a doua jumătate a
lunii aprilie în nordul țării) și se continuă până la începutul lunii septembrie, rar mai târziu; are
durata cea mai lungă de timp (4 -5 luni, respectiv 120 -150 zile), se desfășoară în paralel cu
diferențierea int ra și extra -mugurală a inflorescențelor, înfloritul și legatul florilor, începutul
maturării lăstarilor și strugurilor.
Fenofaza creșterea lăstarilor parcurge trei etape: creșterea progresivă, creșterea intensă
și creșterea regresivă.
Creșterea progresivă debutează pe măsura terminării dezmuguritului și, în funcție de
condițiile climatice, durează 15 -20 zile, timp în care lăstarul atinge lungimea de 20 -25 cm. La
început, creșterea în lungime (până la cca. 10 cm) se face pe baza substanțelor de rezervă
depoz itate în anul precedent și apoi pe baza activității fotosintetice, realizate de frunzele ajunse
la maturitate. Ritmul de creștere a lăstarilor este redus (1,0 – 1,5 cm/zi), dar progresează treptat,
pe măsura formării frunzelor mature și creșterii temperatur ii aerului. Lăstarii și organele
aferente sunt sensibili la accidentele climatice, care pot surveni în această perioadă (brume și
înghețuri târzii de primăvară).
Creșterea intensă se instalează pe măsura creșterii activității meristemului apical al
lăstari lor; acesta produce cu intensitate mare noduri, internoduri, frunze, cârcei etc., care cresc
rapid, până ating dimensiunile specifice soiurilor. Ritmul de creștere ajunge până la 5 -6 cm/zi
(chiar până la 15 -20 cm/zi la vițele portaltoi), fotosinteza înregi strează randamente maxime, iar
metabolismul este orientat spre hidroliză.
Etapa începe după 15 -20 mai și durează circa 30 -35 zile, până în jur de 20 iunie (după
înflorit). Viteza de creștere a lăstarilor se amplifică până la începutul înfloritului, când at inge
un maxim, după care, datorită formării boabelor, mari consumatoare de substanțe plastice,
ritmul creșterii lăstarilor devine uniform încetinit, păstrându -și totuși caracterul intens până în
jurul datei de 20 iulie.

24
Vița de vie depune un efort susținut în parcurgerea etapei (realizează peste 60% din
lungimea lăstarului), înregistrează un consum ridicat de apă și săruri minerale, care trebuie
asigurate la niveluri optime, completate cu măsuri de asigurare a iluminării și menținerii
aparatului foliar într -o stare fitosanitară corespunzătoare.
Creșterea încetinită sau regresivă este situată între sfârșitul înfloritului și ultima parte a
lunii august, prima parte a lunii septembrie. Ritmul de creștere al lăstarilor scade treptat, pe
măsură ce crește efortul depus de plantă pentru formarea boabelor și diferențierea mugurilor,
până la oprirea totală. Metabolismul se orientează tot mai mult spre sinteză, cu începerea
depunerii substanțelor de rezervă sub formă de amidon în lăstar și de zaharuri simple în bob. În
această etapă, strugurii soiurilor timpurii ajung la maturitate, în timp ce la soiurile cu maturare
mijlocie, procesul este în plină desfășurare, iar la cele târzii și foarte târzii se declanșează pârga.
La încheierea fenofazei, lăstarii ating 1,0 -3,0 m l ungime la vițele roditoare și 3,0 -5,0-
7,0 la vițele portaltoi, cu diametrul cuprins între 6 -14 mm. Biomasa vegetativă formată ajunge
la 6-8 t/ha, în funcție de soi, condiții climatice și tehnologia aplicată.
Declanșarea, ritmul de desfășurare și, în final, dimensiunile lăstarilor sunt dependente
de o serie de factori: ecologici, biologici și tehnologici.
1.5.4. Maturarea lăstarilor
MATURAREA LĂSTARILOR este ultima fenofază vegetativă în care, în urma unor
procese complexe de natură morfologică, anatomică și biochimică, lăstarii se transformă în
coarde de un an; ea începe la sfârșitul lunii iulie și durează până la căderea frunzelor (60 -70
zile).
Debutul fenofazei este determinat de apariția felogenului la nivelul liberului secundar,
cu formarea de suber către exterior (impermeabil la apă și aer), ce izolează și determină moartea
scoarței primare, care își schimbă culoarea din verde, specifică lăstarului, în galben -roșcat, cu
diferite nuanțe, specifică coardei anuale. Paralel cu schimbarea culorii, continuă dep unerea
substanțelor de rezervă (hemiceluloză, celuloză, lignină și amidon), în rândul cărora amidonul
deține ponderea principală. În urma depunerii de celuloză, hemiceluloză și lignină, pereții
celulari se îngroașă, iar sucul celular se concentrează printr -o deshidratare progresivă,
acumulare de amidon, substanțe proteice etc.
Dinamica maturării lăstarilor. Depunerea amidonului începe de la baza lăstarului către
mijloc și vârf și de la măduvă către exterior. Primele 5 -6 internoduri se maturează într -un
interval de timp mai lung (cca. 2 săptămâni), dar aici se depun cele mai mari cantități de amidon.
Internodurile din partea mijlocie și superioară a lăstarului se maturează mai repede, dar
depunerile de amidon sunt mai reduse, realizându -se o maturare neunifor mă a țesuturilor pe

25
lungimea lăstarilor. La sfârșitul perioadei de vegetație, 10 -20% din internodurile lăstarilor
rămân nematurate și cad împreună cu apexul, după apariția primelor temperaturi negative. La
intrarea în repaus, coardele anuale conțin 10 -12% hidrați de carbon.
Gradul de măturare a lemnului coardelor anuale determină rezistența peste iarnă a
plantelor și potențialul de reluare a unui nou ciclu de vegetație, randamentul de vițe STAS în
școala de vițe etc.
1.5.5. Creșterea frunzelor
Creșterea frunzelor se desfășoară concomitent cu creșterea lăstarilor, fiind practic
subordonată acestei fenofaze.
Primele care apar pe lăstar sunt frunzele provinite din primordiile mugurelui principal.
În primele două săptămâni, creșterea lor este înceată, deoarece se hrăne sc cu substanțele de
rezervă din coarde. După 10 zile de la dezmugurire, când ajung la circa 75% din suprafață,
încep să exporte glucide, contribuind la aprovizionarea lăstarului cu elementele necesare
creșterii. Odată cu intrarea lăstarului în perioada de creștere intensivă (jumătatea lunii mai),
apexul său generează noi frunze care, beneficiind de durata lungă a zilei și folosind glucidele
furnizate de frunzele bazale, ating dimensiunile maxime caracteristice soiului. Durata de
creștere a frunzelor este d e 3-5 săptămâni, mai scurtă la cele dinspre vârf și bază și mai
îndelungată la cele de pe porțiunea mediană a lăstarului. Cel mai mult cresc frunzele din treimea
mijlocie a lăstarului. Productivitatea fotosintetică a frunzelor se menține ridicată circa 40 de
zile de la atingerea mărimii caracteristice, după care scade treptat.
Creșterea frunzelor este influențată de factorii climatici: temperatura optimă este de
25°C, intensitatea luminii de 35 mii de lucși, iar higroscopicitatea aerului de 60 -80%.
1.5.6. Formarea mugurilor
Formarea inflorescențelor în mugurii viței de vie reprezintă un proces complex, care
încă nu este pe deplin lămurit, mai ales din punct de vedere fiziologic și biochimic. Pentru
explicarea lui, de -a lungul timpului au fost emise mai multe teorii și ipoteze: ipoteza hormonală,
teoria nutriției abundente, teoria determinismului complex al diferențierii mugurilor de rod.
Etapele organogenezei inflorescențelor
Procesul diferențierii mugurilor (formarea primordiilor de inflorescență) și al formării
organelor florale cuprinde patru etape: inducția florală, formarea primordiilor nediferențiate,
formarea primordiilor de inflorescență și formarea florilor.
Inducția florală. În această etapă se creează condițiile schimbării direcției de evoluție a
mugurilor vegetativi, aflați în stadiul incipient de formare, către muguri de rod.

26
Searle (1965), citat de Doina Toma (1975), afirmă că formarea florilor este determinată
genetic, rezultând din activitatea unui complex de gene, care în forma vegetativă sunt represa te
de un factor biochimic, care la rândul său este inactivat sub acțiunea unui alt factor biochimic
cu însușiri hormonale, numit antezină sau florigen. Acesta se formează în frunze, în urma
activității pigmentului fitocrom, sub influența luminii, de unde m igrează în meristemul apical
ai mugurilor în formare, derepresează genele florale, determină inducția florală și declanșează
procesul de diferențiere a mugurilor.
1.5.7. Infloritul și legatul florilor
Această fenofază se suprapune peste o parte din fenofaza de c reștere a lăstarului și
cuprinde mai multe subfaze: apariția și creșterea inflorescențelor, care premerge înfloritul,
înfloritul (deschiderea florilor), polenizarea – fecundarea – legarea florilor.
Inflorescențele apar pe lăstar când acesta are 3 -7 frunze. Ele se dezvoltă odată cu
creșterea acestuia și ajung la dimensiuni specifice soiului și cu diferențierea completă a
organelor florale, inclusiv formarea gârneților femeii și masculi (macro și microsporogeneza),
înainte de înflorit.
Uneori poate avea loc, cu 2-3 săptămâni înainte de înflorit, filarea inflorescențelor,
respectiv transformarea acestora în cârcei, în urma scuturării în masă a butonilor florali, cauzată
de scăderea presiunii osmotice la nivelul butonilor florali, ca urmare a creșterilor vegetat ive
puternice ale lăstarilor, rahisului și ramificațiilor sale.
Înfloritul. Deschiderea florilor se face obișnuit, la majoritatea soiurilor, prin
desprinderea corolei de receptacul, având petalele sudate pe margine și căderea acesteia sub
forma unui capișo n sau scufii. Acest mod de deschidere a florilor la vița de vie este urmarea
destinderii filamentelor de stamine, care împing corolă. Unii autori atribuie căderea corolei unui
proces de deshidratare a florilor.
La unele soiuri (cu floarea funcțional femelă , cu staminele slab dezvoltate, dar gineceul
bine conformat: Braghină), deschiderea florilor se face prin desprinderea de la vârf a petalelor,
în formă de stea.
Pentru necesități tehnologice, prognoza înfloritului se poate face după criterii
morfologice sa u termice.
Criteriile morfologice sunt orientative, cuprind momentul declanșării înfloritului la
vițele portaltoi (cu 7 -10 zile mai devreme față de soiurile vinifera) și la hibrizii direct
producători (cu 4 -7 zile mai devreme), sau numărul frunzelor pe lăs tar în momentul declanșării
înfloritului, care este relativ constant pentru soiurile vinifera și cuprins între 15 – 21. În

27
momentul în care lăstarul prezintă N -3 frunze, soiul se află cu 4 -6 zile înainte de declanșarea
înfloritului.
Perioada înfloritului po ate dura, în funcție de soi și de condițiile climatice, între 7 și 16
zile. În nordul țării, unde în timpul înfloritului se realizează în medie 17,5°C, această fenofază
durează 16 zile, iar în podgoriile din sudul țării numai 12 zile. În unele centre vitic ole, ca:
Bechet, Pietroasele, Murfatlar etc., unde se înregistrează frecvent 25 -28°C, fenofaza înfloritului
durează 7 -8 zile.
În cadrul unui soi, în primele 2 -3 zile de la declanșarea înfloritului, se deschid 20 – 30%
din totalul florilor, în următoarele 3-4 zile, înfloresc 60 -70% și numai un procent mic se deschid
la sfârșitul fenofazei.
În cadrul inflorescenței, primele se deschid florile de la mijlocul acesteia, urmate de cele
de la bază și, în cele din urmă, cele de la vârful inflorescenței. Aceeași or dine se păstrează și în
ceea ce privește inflorescențele dispuse pe un lăstar: primele flori se deschid la inflorescențele
de la mijlocul lăstarului, apoi cele de la bază și de la partea superioară a lăstarului.
În desfășurarea înfloritului se disting urmă toarele etape: începutul înfloritului, când 10 –
15% din flori s -au deschis; maximul înfloritului, când 75% din flori s -au deschis și sfârșitul
înfloritului, când toate florile s -au deschis și a început formarea boabelor.
Polenizarea reprezintă transportul g răunciorilor de polen de la stamine pe stigmatul
florii. De regulă, polenizarea are loc imediat după căderea corolei. Anterele rămân câteva
minute orientate spre stigmat, eliberează polen, care cade pe propriul stigmat, după care se
răsucesc cu 180° spre e xterior și eliberează restul polenului. La unele soiuri (Frâncușă,
Tămâioasă românească), polenizarea are loc înainte de desprinderea corolei (cleistogamie), iar
la soiurile cu polen steril (funcțional femele) polenizarea se realizează după căderea corolei ,
prin transferul polenului fertil de la soiurile polenizatoare cu ajutorul curenților de aer
(polenizare anemofilă) și mai rar cu ajutorul insectelor (polenizare entomofilă). Pe stigmatul
florii ajung mai mulți grăunciori de polen de la același soi sau de la soiuri diferite, cu capacități
diferite de germinare. Numărul mare de grăunciori de polen prezenți pe stigmat și în special
prezența polenului străin favorizează germinarea acestora și crește semnificativ procentul de
flori legate, prin secreția de aux ine, care stimulează formarea și creșterea tubului polenic și
chiar dezvoltarea bobului, până la o anumită dimensiune.
Există soiuri cu polen fertil (Mușcat de Hamburg), care nu permit germinarea polenului
pe propriul stigmat, datorită genelor de autoincom patibilitate, polenizarea făcându -se
obligatoriu cu polen străin.

28
Receptivitatea stigmatului pentru polen este maximă în a doua zi după înflorit, după care
scade treptat. Capacitatea de germinare a polenului se reduce, de asemenea, treptat: în a 7 -a zi
de la înflorit, polenul germinează în proporție de 11 -76%, iar după 14 zile în proporție de numai
5-33%. Prin păstrarea polenului la temperatura de 1 -4°C și umiditatea relativă de 20 -30%,
capacitatea de germinare a acestuia poate fi menținută timp îndelungat. Acest procedeu se
folosește în lucrările de hibridare și face posibilă încrucișarea unor soiuri cu perioade diferite
de înflorire.
Fecundarea. După depunerea grăunciorilor de polen pe stigmat, acesta începe să secrete
un lichid zaharos nutritiv, care apar e pe suprafața papilelor sub formă de mici picături, urinat
de germinarea grăunciorilor de polen, care se umflă, cresc în volum, intina, împreună cu o parte
din citoplasmă începe să iasă prin unul din porii germinativi și formează o veziculă sferică, care
se continuă cu tubul polenic, în care pătrunde nucleul vegetativ, urmat imediat de nucleul
generativ, care s -a divizat la nivelul veziculei, formând două spermatii.
Tubul polenic pătrunde prin canalul stilar în cavitatea ovariană și apoi prin micropil,
până la sacul embrionar (timpul necesar este de cca. 15 minute), vârful tubului polenic se
dizolvă, iar cele două spermatii fecundează aproape simultan oosfera și nucleul secundar al
sacului embrionar, realizându -se deci o dublă fecundare, cu formarea embrion ului și a
endospermului (seminței).
1.5.8. Creșterea boabelor
Fenofaza se desfășoară în paralel cu creșterea lăstarului, începe cu căderea ultimelor
corole și se încheie odată cu începutul maturării (pârga). Pentru condițiile climatice ale țării
noastre, fenofaza debutează în prima (a doua) parte a lunii iunie și se încheie, în funcție de soi,
în a doua jumătate a lunii iulie, până aproape de jumătatea lunii august și durează 30 -45 zile
pentru soiurile timpurii (Perlă de Csaba), 46 -55 zile pentru soiurile cu matur are mijlocie
(Chasselas dore) și 56 -70 zile în cazul soiurilor cu maturare târzie și foarte târzie (Afuz Ah,
Italia).
Staminele și stigmatul florii se usucă și cad. La unele soiuri, stigmatul persistă (Aligote,
Fetească albă), constituind caracter de soi.
Creșterea boabelor se realizează după formarea embrionului, urmată de dezvoltarea
ovarului, până la dimensiuni normale.
În funcție de modul în care se realizează fecundarea, boabele urmează o evoluție diferită:
A. Nu are loc fecundarea. Dezvoltarea boabelo r se face partenocarpic, având la bază
hormonii de creștere existenți la nivelul ovarului la înflorire (partenocarpie autonomă). Boabele
rămân mici, cât un bob de mei, de aceea fenomenul este denumit „meiere“, și după ce ating 2 –

29
4 mm în diametru nu mai cre sc, capătă o culoare galbenă -verzuie, la baza lor se formează un
strat izolator, realizându -se scuturarea boabelor, care în anumite limite este normală și
constituie, după căderea florilor, a doua etapă de reglare a numărului de boabe din ciorchine,
respec tiv a producției de struguri. Scuturarea boabelor poate fi anormală, cu afectarea producției
de struguri, cauzele fiind asemănătoare celor care generează căderea florilor (biologice,
climatice, patologice etc.). Acest fenomen este specific soiurilor cu def ecțiuni florale
(funcțional femele, polen parțial steril) și poate fi întâlnit și la soiurile autofertile, în anii cu
condiții nefavorabile la înflorit.
Uneori, boabele se dezvoltă mai mult, până la mărimea unui bob de mazăre (mărgea),
fenomen denumit „măr geluire“. Ovarele se dezvoltă prin partenocarpie stimulată, la creșterea
boabelor contribuie pe lângă hormonii de creștere proprii ovarului și substanțe stimulatoare de
creștere generate de tuburile polenice, care au pătruns în ovar. Acest fenomen este înt âlnit, de
asemenea, la soiurile cu defecțiuni florale, în anii cu condiții nefavorabile la înflorit și este
normal, specific, soiului apiren Corinth. Boabele formate sunt sub dimensiunea normală a
soiului, dar acestea se maturează mai devreme, acumulează c antități mai mari de zaharuri și
influențează favorabil calitatea producției soiurilor pentru struguri de vin, dar cu reducerea,
uneori semnificativă, a recoltei obținute.
Fecundarea se realizează, dar aceasta este incompletă, cu fecundarea de regulă, numa i a
oosferei (uneori numai a nucleului secundar al sacului embrionar), embrionul se dezvoltă până
la o anumită dimensiune, după care își încetează creșterea, semințele nu se lemnifică, rămân
verzi; fenomenul este denumit stenospermocarpie și este specific soiurilor apirene tip Kiș Miș.
Stimularea dezvoltării bobului se poate face prin tratamente cu gibereline (50 -100 ppm),
imediat după înflorit. Absența semințelor din boabe face ca acestea să fie utilizate pentru
industrializare (preparare de stafide, compo turi etc.), iar în ultima vreme sunt tot mai apreciate
pentru consumul în stare proaspătă.
Fecundarea se realizează cu formarea a 1 până la 4 semințe și dezvoltarea normală a
bobului. Astfel de evoluție prezintă boabele de la cea mai mare parte a soiurilor .
Creșterea boabelor nu are un caracter uniform, ci ciclic, se desfășoară pe parcursul a
patru etape, din care trei se realizează până la pârgă, iar cea de -a patra are loc pe timpul maturării
strugurilor.
Etapa I durează aproximativ 10 zile, în care ovarul crește puțin datorită conținutului
relativ redus de hormoni endogeni.
Etapa a II -a se întinde pe aproximativ 50 de zile, perioadă în care, în urma sporirii
cantității de stimulatori de creștere, are loc o creștere intensă a boabelor.

30
Etapa a III -a înregis trează o nouă stagnare, de 10 zile, în care conținutul de substanțe
stimulatoare de creștere scade brusc, deoarece nu mai pot penetra spre exteriorul semințelor,
datorită tegumentelor seminale care s -au format complet și sunt impermeabile.
Etapa a IV -a dur ează circa 30 de zile, se realizează pe parcursul maturării boabelor, care
nu mai cresc în volum, ci numai în greutate, prin acumularea unor substanțe cu greutate
moleculară mare.
1.5.9. Maturarea strugurilor
Aceasta este ultima fenofază reproductivă a viței de v ie, pe parcursul căreia strugurii
realizează însușirile caracteristice de mărime, culoare, gust, aromă etc. Ea începe odată cu
intrarea în pârgă și se termină la maturitatea deplină a boabelor. Pentru condițiile țării noastre,
pe ansamblul soiurilor cultiv ate, maturarea strugurilor debutează în decada l -a a lunii iulie și se
termină spre sfârșitul lunii octombrie, cu o durată de 25 -30 zile la soiurile timpurii (Perlă de
Csaba), 40 -45 zile la cele mijlocii (Chasselas dore), până la 55 -60 zile la soiurile târ zii și foarte
târzii (Afuz Aii).
Pe parcursul acestei fenofaze au loc importante modificări anatomice și biochimice la
nivelul boabelor: continuă creșterea în greutate (etapa a IV -a de creștere a boabelor), acest lucru
realizându -se exclusiv pe seama acumu lării unor substanțe cu greutate moleculară mare,
reducerea intensității procesului de respirație, diminuarea sistemelor enzimatice, scăderea
sintezei hormonilor de creștere și creșterea conținutului inhibitorilor la nivelul bobului,
acumularea zaharurilor , compușilor fenolici, reducerea acidității, modificarea substanțelor
proteice etc.
Începutul maturării strugurilor, cunoscut sub denumirea de pârga strugurilor, reprezintă
un salt brusc în evoluția boabelor, marcat prin scăderea fermității boabelor în urm a hidrolizei
substanțelor pectice insolubile, modificarea culorii verzi a boabelor; în urma degradării
cloroplastelor, boabele devin translucide la soiurile „albe" sau încep să se pigmenteze în roșu
cu diferite nuanțe, la soiurile cu epicarpul colorat, iar semințele ajung la maturitate.
Principalele procese biochimice care au loc în timpul maturării strugurilor sunt:
acumularea zaharurilor, reducerea acidității, hidroliza materiilor pectice, acumularea
antocianilor și a compușilor aromatici.
Acumularea zaharurilor. Glucidele reprezintă materia primă pentru toate procesele
fiziologice de biosinteză și biodegradare, prin care sunt elaborați compușii care dau însușirile
specifice strugurilor. Glucidele predominante în struguri (cca. 90%) sunt hex ozele: glucoza și
fructoza. Pe lângă acestea, în proporție mai redusă se găsesc: zaharoza (sub 0,1%), pentoze
(arabinoza, xiloza, ramnoza), poliglucide (gume, hemiceluloze, celuloze, substanțe pectice

31
etc.). Conținutul în zaharoză al strugurilor este mai r edus la soiurile vinifera, comparativ cu
speciile americane ( Vitis labrusca, Vitis rotundifolia ), la care ajunge până la 0,2 – 0,5%.
În această perioadă, boabele devin principalul receptor al acestor substanțe, în
detrimentul organelor vegetative, care își reduc creșterea, până la sistarea acesteia. La început,
zaharurile provin din mobilizarea substanțelor de rezervă (amidonul) din elementele lemnoase,
după care acestea au ca origine frunzele adulte excedentare. Glucidele circulă în plantă sub
formă de zaha roză, care este hidrolizată la intrarea în bace în glucoză și fructoză, în prezența
enzimei invertaza, care își intensifică activitatea în această perioadă. În boabele verzi, raportul
dintre glucoză și fructoză este de 5/1, deoarece fructoza este folosită cu precădere în procesul
de respirație a boabelor, la pârgă raportul ajunge înjur de 2/1, este egal 1/1 la maturitatea
deplină, iar în faza de supramaturare a boabelor prevalează fructoza. Paralel cu acumularea
zaharurilor, vițele absorb o anumită cantitat e de apă, pentru echilibrarea presiunii osmotice din
plantă. Acest lucru face că acumularea zaharurilor să fie lentă în cazul unor secete pedologice
excesive sau în perioadele cu precipitații abundente (când zaharurile sunt diluate).
Acumulările de zaharur i sunt lente la început, după care se intensifică pe măsura
evoluției procesului de măturare, iar la un moment dat afluxul de zaharuri în struguri se oprește
brusc și corespunde maturității depline a boabelor. După această dată creșterea, conținutului în
zaharuri din boabe poate avea loc numai prin concentrarea celor deja existente, prin pierderea
apei, boabele întrerupându -și legătura cu planta.
În funcție de soi și de condițiile climatice ale țării noastre, la maturitatea deplină,
conținutul în zaharuri a l strugurilor înregistrează valori cuprinse între 130 – 250 g/1, rar mai
mult. Prin supramaturare, conținutul în zaharuri poate crește semnificativ.
Cantitatea de zaharuri acumulată în boabe este influențată de condițiile pedoclimatice,
soi/portaltoi și de tehnologia aplicată. Factorii favorizanți acumulărilor de zaharuri sunt: resurse
heliotermice ridicate în condiții de umiditate suficientă, soiuri de calitate, altoite pe portaltoi
care imprimă vigoare mijlocie, suprafața foliară mare, bine iluminată, sarc ina de rod echilibrată
etc. Soiurile pentru struguri de vin au capacitate mai mare de acumulare a zaharurilor (180 -250
g/1), deoarece boabele au mezocarpul format din celule mari, cu pereții subțiri și vacuolă mare,
cu degradarea și dezorganizarea perețilo r celulari la maturitatea deplină, mustul invadând
mezocarpul, față de soiurile pentru struguri de masă (130 -180 g), la care celulele mezocarpului
sunt mai mici, cu pereții mai groși (boabe crocante).
Aciditatea boabelor este dată, în principal, de trei ac izi (cca. 90% din aciditatea titrabilă):
acidul malic, acidul tartric și acidul citric. Pe lângă aceștia, în boabe au mai fost identificați
următorii acizi: succinic, ascorbic, oxalic, acetic, glicolic, lactic, și mandelic.

32
Temperaturile scăzute stimulează sinteza acizilor organici și acumularea acestora în
boabe, astfel încât în regiunile nordice și în toamnele reci boabele păstrează la maturitatea
deplină cantități mari de acizi organici și, în special, acid malic și dimpotrivă, temperaturile
ridicate (în registrate în special pe nisipuri) favorizează combustia acidului malic și chiar a celui
tartric, cu realizarea unei acidități deficitare a boabelor.
Aportul hidric abundent determină creșterea acidității și în special a acidului malic.
Suprafața foliară m are conduce la acumularea unei cantități mari de potasiu în boabe și la un
conținut scăzut în acid malic.
1.6. Cerințele viței de vie față de factorii de mediu
1.6.1. Temperatura
Temperatura. Aceasta, împreună cu umiditatea, determină aria de răspândire și de
cultură economică a viței de vie pe glob, declanșarea și parcurgerea fenofazelor de vegetație,
cantitatea și calitatea producției.
Sursa principală de energie termică este soarele. La nivelul scoarței terestre radiația
solară este transformată în energie calorică, care influențează vița de vie, atât prin nivelul
temperaturii, cât și prin durată.
Nivelul temperaturii poate fi optim, minim, maxim. Pentru cultura viței de vie se disting
praguri biologice inferioare și superioare.
Pragurile biologice inferioare arată l imita de la care este posibilă cultura viței de vie.
Unul din aceste praguri este media anuală a temperaturii de 9°C, care practic, delimitează
arealul de cultură economică a viței de vie, atât pe latitudine cât și pe altitudine.
Rezultate deosebite se obț in, în special în cazul soiurilor pentru vinuri roșii și a celor
pentru strugurii de masă, la medii anuale de peste 10°C.
În zona temperată a globului, datorită periodicității temperaturii, creșterea și dezvoltarea
viței de vie manifestă un caracter ciclic , deosebindu -se două perioade distincte: perioada de
repaus relativ și perioada de vegetație activă.
Pentru trecerea viței de vie de perioada de repaus relativ la viața activă este necesară
depășirea unui prag biologic inferior al temperaturii medii zilnic e a aerului, socotit convențional
de 10°C, numit „zero biologic". În realitate, fenomenele biologice se petrec deasupra ca și sub
10°C, de aceea, noțiunea de „zero biologic" trebuie înlocuită cu cea de „zero de creștere",
deoarece fenomenele de creștere în cep și se sfârșesc la și sub 10°C și nu cele biologice. Acest
prag biologic inferior este, pentru soiurile care provin din Vitis vinifera, cuprins între 8 -9°C
(Fetească albă, Coarnă neagră) și 11 -12°C (Braghină, Afuz Aii), pentru speciile de viță

33
americane folosite ca portaltoi ( Vitis riparia, Vitis rupestris, Vitis berlandieri etc.) de 6 -8°C, iar
pentru speciile asiatice rezistente la ger ( Vitis amurensis ) de 4 -6°C.
Toamna, odată cu scăderea temperaturii sub acest prag, vița de vie intră în perioada de
repaus relativ.
Perioada cuprinsă între pornirea în vegetație (desemnată prin plânsul viței) și intrarea în
repausul relativ (desemnată prin căderea frunzelor) este denumită perioadă de vegetație,
delimitată convențional între 1 aprilie – 31 octombrie.
Pentru țara noastră, perioada de vegetație este cuprinsă între 155 -160 zile în Podișul
Transilvaniei și 210 -220 zile pe Terasele Dunării.
În ceea ce privește soiurile cultivate, soiurile de măturare timpurie necesită un minim de
160 zile, cele cu maturare mijloc ie 170 zile, iar cele cu maturare târzie, 180 zile.
Pragurile biologice inferioare pot fi desemnate pentru fiecare fenofază. Astfel, pentru
declanșarea înfloritului pragul inferior este de 15 -17°C (cu un optim de 20 – 25°C), valori
inferioare determină fecu ndarea defectuoasă a florilor, cu formarea unui număr mare de boabe
meiate și mărgeluite.
Pentru creșterea boabelor, pragul inferior este de 20°C, pentru maturarea boabelor este
de 17°C, iar pentru maturarea lemnului este de 12°C.
Fotosinteza se desfășoară la un nivel optim de circa 30°C, cu un minim de 6 – 7°C și un
maxim la 35 -40°C.
Pragul biologic superior al temperaturii pentru partea butucului aflată deasupra solului
se situează în condiții de umiditate normală la 45 -50°C, iar în condiții de secetă, acesta scade
la 35 -40°C.
1.6.2. Lumina
Radiația solară reprezintă principala sursă de energie care ajunge la suprafața solului,
vița de vie folosește atât efectul caloric cât și efectul luminos al acesteia.
În podgoriile din țara noastră radiația globală (ca sumă dintre radiația directă și cea
difuză) din perioada de vegetație (considerată de la început dezmuguritului până la căderea
frunzelor, convențional între 1 aprilie – 31 octombrie), oscilează între 85 Kcal/cm2, înregistrată
în podgoriile din Transilvania, p ână la 95 Kcal/cm2, înregistrată pe primele terase ale Dunării
și în Dobrogea. Limita minimă pentru vița de vie este considerată 80 Kcal/cm2.
Energia radiantă interceptată de aparatul foliar al viței de vie depinde de latitudine, panta
terenului, expoziție , forma de conducere a butucilor, orientarea rândurilor, densitatea de
plantare, fenofază și înălțimea peretelui vegetal.

34
La activitatea fotosintetică participă numai radiațiile cu lungimea de unde cuprinsă între
0,7 și 0,3 nm, iar dintre acestea 40 -60 % s unt interceptate de aparatul foliar al viței de vie.
Valorile mai mari ale radiației globale favorizează declanșarea mai timpurie a
dezmuguritului, parcurgerea mai rapidă a perioadei de vegetație, îmbunătățește gradul de
măturare a lemnului și rezistența l a iernare a butucilor, iar pe măsura reducerii intensității
radiației solare scade conținutul mustului în zahăr și crește aciditatea totală.
Lumina. Vița de vie este o plantă heliofilă, cu cerințe mari față de lumină, cu ajutorul
căreia în procesul de foto sinteză sunt sintetizate substanțele organice.
Intensitatea luminii. Fotosinteză se realizează la un nivel optim la o intensitate a luminii
de 30 -50 mii de lucși, caz în care lăstarii prezintă meritale scurte și groase, frunzele au mezofilul
gros și de cul oare verde intens. Fotosinteză poate avea loc și la intensități mai mici, de 15 -17
mii de lucși și chiar de 1000 lucși (pe timp noros), dacă temperatura mediului ambiant este
corespunzătoare (circa 20°C), dar aceasta este încetinită, creșterile sunt slabe, butucii sunt
sensibili la atacul bolilor și dăunătorilor, producțiile sunt mici și de calitate inferioară, iar
diferențierea mugurilor este slabă. La peste 100000 lucși stomatele se închid, blocându -se
fotosinteză.
Pentru îmbunătățirea condițiilor de ilum inare se întreprind o serie de măsuri: cultura
viței de vie pe versanți însoriți (expoziție sudică, sud -estică sau sud -vestică), orientarea
rândurilor, acolo unde panta terenului permite, pe direcția N -S, dirijarea răsfirată a coardelor pe
mijlocul de susț inere, aplicarea unor lucrări și operațiuni în verde (dirijatul lăstarilor, plivit,
copilit, carnit etc.).
Durata luminii influențează prin durata zilei și suma orelor de strălucire a soarelui.
În ceea ce privește durata zilei (fotoperiodism), speciile și soiurile de viță de vie se
grupează diferit în funcție de cea pe care acestea au asimilat -o în filogenie, ținându -se cont de
locul de origine:
• de zi lungă, (ex. Pinot gris);
• de zi scurtă, (ex. Afiiz Aii), vițele americane (ex. Vitis rupestris);
• neutrale: ( ex. Fetească albă).
Speciile și soiurile de zi scurtă, cultivate în condiții de zi lungă sunt influențate în sensul
prelungirii perioadei de vegetație, a întârzierii diferențierii mugurilor de rod, a unei maturări
incomplete a lemnului etc. Aceleași influe nțe se înregistrează și în cazul soiurilor de zi lungă,
cultivate în condiții de zi scurtă.
Resursele de lumină ale unei podgorii se apreciază după suma orelor de strălucire a
soarelui (insolație), din perioada de vegetație. Aceasta poate fi globală (poten țială) sau reală.

35
Insolația globală arată durata potențială de strălucire a soarelui dintr -un areal de cultură
dat, considerându -se teoretic că toate zilele din perioada de vegetație sunt senine. Acest
indicator înregistrează valori relativ constante pentr u o anumită podgorie, el variază doar în
funcție de latitudine.
Insolația reală rezultă din însumarea orelor de strălucire efectivă a soarelui din perioada
de vegetație. În condițiile țării noastre ea este cuprinsă între 1200 -1600 ore.
Cu ajutorul sumelor orelor de insolație sunt apreciate resursele de lumină ale unui centru
viticol, cât și cerințele specifice ale unui soi sau grup de soiuri.
1.6.3. Apa
Umiditatea. Vița de vie face parte din grupa plantelor de cultură mezofite. Ea se
adaptează în general bine în z one mai secetoase, pe terenuri în pantă și chiar pe nisipuri, datorită
sistemului radicular puternic, care poate să exploreze un volum mare de sol, de 20 – 25 m3/butuc
în medie și capacității mari de absorbție a apei și sărurilor minerale; totuși, rezisten ța ei la secetă
este limitată. Dacă toamna și iama sunt bogate în precipitații, care sunt reținute în sol și folosite
exclusiv pentru nevoile plantei, vița de vie poate suporta seceta verii.
Cercetările au arătat că pentru elaborarea unui kg de substanță u scată, vița de vie
folosește 250 -300 1 de apă, iar după Fregoni M. (1973) de la 329 – 730 1 apă, iar un butuc cu
150-200 frunze pierde prin evaporare în decurs de 24 ore, la temperatura de 24°C cca. 1 -1,5 1
apă, pe hectar pierderile ajungând la 6 -10 m3 (Ma rtin T., 1968).
Vița de vie își asigură necesarul de apă, în principal pe seama precipitațiilor (eventual
irigații) și în măsură mai mică din pânza de apă freatică.
După mai mulți autori, în zona temperată, cultura viței de vie este posibilă în arealele în
care precipitațiile anuale sunt cuprinse între 400 -700 mm, din care 250 – 300 mm în perioada de
vegetație.
În climatul subtropical și tropical umed sau subecuatorial (ex. Brazilia), vița de vie poate
fi cultivată și la 800 -1500 mm precipitații anuale, în contextul în care procesul de
evapotranspirație este foarte intens.
În arealele cu mai puțin de 400 mm precipitații anuale (ex. Cipru) și chiar sub 100 mm
anual (ex. Mendoza -Argentina), poate ÎI practicată viticultura, numai cu condiția folosirii
irigației .
Precipitațiile anuale sunt formate din „ploi utile" (mai mari de 10 mm) și ploi puțin utile
(mai mici de 10 mm), care nu ajung până la rădăcinile viței de vie. Ploile utile trebuie să
însumeze cel puțin 2/3 din totalul precipitațiilor, pentru a asigura b utucilor apa necesară.

36
Cerințele viței de vie față de umiditate diferă în funcție de speciile cultivate ( Vitis
berlandieri are cerințe mai mari comparativ cu Vitis vinifera ), de soiurile cultivate (Pinot gris
mai pretențios față de Mușcat Ottonel), perioad a din ciclul anual (repausul relativ cu cerințe
minime, iar perioada de vegetație cu cerințe ridicate), fenofază și chiar subfenofază.
Astfel, cerințele sunt maxime la dezmugurit și în fenofaza creșterii intense a lăstarilor și
boabelor, mijlocii către sfâ rșitul acestei fenofaze și minime în fenofazele înflorit, maturarea
boabelor și maturarea lemnului.
Perioadele de secetă pot fi scurte (în care timp de 15 -30 zile precipitațiile lipsesc, sau
acestea însumează până la 2 mm), sau lungi (cu mai mult de 30 -40 zile fără precipitații).
Perioadele scurte de secetă influențează în special umiditatea atmosferică (dacă nu există în
apropiere o sursă mare de apă), care poate stânjeni anumite procese fiziologice, fără însă a se
înregistra fenomene negative deosebite, î n schimb perioadele lungi de secetă afectează și
umiditatea solului, exercită o influență negativă asupra creșterii butucilor, diferențierii
mugurilor, cantității și calității producției.
Excesul de apă este, de asemenea, nefavorabil, deoarece determină re ducerea creșterii
sistemului radicular, care se dezvoltă superficial, în straturile mai bine aerate, scade procentul
de legare a florilor, favorizează meierea și mărgeluirea boabelor, întârzie maturarea strugurilor
și lemnului, rezistența la boli și la tem peraturi scăzute a butucilor, conținutul în zaharuri și
pigmentația antocianică a boabelor este deficitară, boabele se fisurează și se instalează cu
ușurință putregaiul cenușiu.
Coeficientul precipitațiilor reprezintă precipitațiile medii zilnice din perio ada de
vegetație și se calculează că raportul dintre suma precipitațiilor și numărul zilelor din perioada
de vegetație.
1.6.4. Solul
Solul reprezintă substratul material pe care vița de vie crește și fructifică circa 30 de ani.
Factorii edafici alături de cei cli matici influențează procesele vegetative și generative, producția
și calitatea acesteia, rezistența la boli, dăunători etc..
Umiditatea solului. Umiditatea optimă a solului pentru vița de vie este cuprinsă între 50
și 80% din intervalul umidității active d upă Moțoc M. (1968) și între 40 și 70% după Steinberg
B. (1975), valorile mai mici sunt favorabile pentru maturarea boabelor, iar cele mai mari pentru
creșterea lăstarilor.
Pe măsura scăderii umidității solului de la 83% la 35% din capacitatea de reținere a apei,
se reduce asimilația și creșterea lăstarilor, întârzie înflorirea, creșterea boabelor fiind mult
întârziată.

37
Apă în exces influențează negativ atât rezistențele biologice ale viței de vie (la ger,
putregaiul cenușiu, mană), cât și rezistențele la f isurare, transport și păstrare a strugurilor pentru
masă.
Apa freatică, prin prezența ei la o anumită adâncime, poate avea un rol important
deoarece poate umecta profilul de sol, sau rădăcinile viței de vie pătrund până la aceasta,
asigurând o aprovizionar e suplimentară cu apă, mai ales în perioadele deficitare. Pentru vița de
vie adâncimea pânzei de apă freatică este considerată optimă când este între 2 și 8 m. În cazul
în care nivelul apei freatice se apropie la mai puțin de 1,0 -1,5 m de suprafața solului , plantele
au o creștere foarte slabă său apare fenomenul de cloroză asfixiantă.
Temperatura solului. Temperatura optimă pentru creșterea rădăcinilor viței de vie este
de 25°C, cu un minim de 6 -8°C și un maxim de 30 -32°C.
Temperatura solului influențează d eclanșarea și desfășurarea fenofazelor de vegetație.
Astfel, plânsul începe, în funcție de soiul de portaltoi la temperaturi ale solului cuprinse între
5,1-10,9°C. Urmărind comportarea viței de vie în soluții nutritive cu temperaturi diferite
Woodham R.C. și Alexander D.E. (1966), au constatat că la 30°C procentul florilor legate a
fost de două ori mai mare decât la 20°C, iar la 11°C procentul florilor legate este foarte scăzut.
Dudnic M.A. (1971) a constatat că primăvara creșterea rădăcinilor este mai inte nsă în orizontul
superficial al solului (0 -20 cm), iar toamna, în orizonturile mai adânci (40 -60 cm), ca urmare a
răcirii solului la suprafață.
Lungimea perioadei bioactive a solului. Solul prezintă o inerție termică în raport cu
mediu supraterestru, ceea ce determină o întârziere la începutul și la încheierea perioadei
bioactive a aerului. Aceste diferențe dispar pe măsură ce ne apropiem de latitudinea de 2 0 -2 1
°, de la care temperatura din timpul anului nu mai scade sub media diurnă de 10°C.
Compoziția minerală. Dintre cele peste 70 de elemente minerale identificate în masa
solului, numai o parte prezintă importanță în nutriția viței de vie. După raporturile cantitative
în care sunt absorbite și folosite de către plante, elementele nutritive se grupează în:
macroelemente, macro -microelemente, microelemente și ultramicroelemente.
Macroelententele cuprind: azotul, fosforul, potasiul și calciul care intră în compoziția
plantelor în proporție de 0,1 -1 0%.
Macro -microelementele sau elementele nutritive secund are, cuprind: magneziul, fierul,
sulful, clorul, aluminiul, intră în compoziția plantelor în proporție de 0,1 -0,01%.
Microelementele cuprind: borul, zincul, manganul, cuprul, bariu, intră în compoziția
plantelor în proporție de 0,0 1 % -0,000 1 %.

38
1.7. Cultura v iței de vie pe plan mondial
Vița de vie are o mare plasticitate ecologică, arealul ei de cultură formează două benzi,
una în emisfera nordică, care include cea mai mare parte a suprafețelor cultivate cu viță de vie
(cca. 92%), cuprinsă între izotermele de 9- 25°C (35 -51° latitudine nordică) și a doua, mai
redusă, în emisfera sudică, cuprinsă între izotermele 10 -25°C, respectiv 25 -38° latitudine
sudică. Vița de vie se cultivă cu bune rezultate în climatele temperat, subtropical și tropical.
Suprafețele culti vate cu viță de vie au crescut continuu până în anul 1976, când s -a
înregistrat suprafața maximă de 10.200 mii ha, după care se constată o scădere a acestora,
suprafața cultivată cu viță de vie era în anul 2005 de 7.930 mii ha.
Europa deține cea mai mare s uprafață cultivată cu viță de vie de 4873 mii ha (61,4 %),
urmată de Asia 1,530 mii ha (19,3%), America 881 mii ha (11,1%), Africa (327 mii ha (4,1%)
și Oceania 159 mii ha (2%).
Țările mari cultivatoare de viță de vie sunt Spania 1174 mii ha, Franța 882 mii ha. Italia
835 mii ha, Turcia 602 mii ha, S.U.A. 400 mii ha, Portugalia 246 mii ha ele.
România, cu o suprafață viticolă de 217 mii ha se situează pe locul 9 în lume și 5 în
Europa.
Producția mondială de struguri a fost în anul 2005 de 67,1 mii. Tone, din care 45,5 mii.
Tone (67,8%) a fost transformată în vin (278,5 mii. hl), 17,6 mii. Tone (26,2%) reprezintă
strugurii pentru masă, iar 4,0 mii. Tone (6,0%) struguri pentru stafide.
Cele mai mari țări producătoare de vin sunt Franța 57,5 mii. Hl, Italia 5 1,6 mii. Hl,
Spania 41,1 mii. Hl, Argentina 12,5 mii. Hl etc.
România, cu o producție anuală de 6,0 mii. Hl vin ocupă locul 10 în lume și 7 în Europa.
Producția mondială de struguri pentru masă de 17,6 mii. Tone este realizată în proporție
de 52,1% (6,9 mi i. Tone) în Asia, 22,5% (3,0 mii. Tone) în Europa, 14,2% (1,9 mii. Tone) în
America, 10,7% (1,4 mii. Tone) în Africa, 0,5% (0,06 mii. Tone) în Oceania. Țări mari
producătoare de struguri pentru masă sunt: Turcia 18,3 mii. T, China 17,9 mii. T, Iran 17,2 mi i.
T, Italia 12,9 mii. T, Egipt 8,5 mii. T etc.
Din producția mondială de stafide (961 mii tone), cea mai mare pondere o deține Asia
51,9% (499 mii tone), urmată de America 31,4% (302 mii tone), Europa 9,9% (95 mii tone),
Oceania 4,0% (38 mii tone) și Afri ca 2,8% (27 mii tone), cele mai mari producătoare de stafide
sunt: Turcia 350 mii tone, S.U.A. 255 mii tone, Grecia 87 mii tone, Australia 38 mii tone etc.
Raportat la populația globului, producția de vin pe cap de locuitor este de 5,0 I, cea de
struguri p entru masă de 1,6 kg, iar cea de stafide de 0,19 kg.

39
Din punct de vedere al consumului de vin pe locuitor, Luxemburgul ocupă primul loc
cu 64,5 1/an, urmată de Franța 58,8 1/an, Italia 55,6 1/an, Portugalia cu 50,2 1/an, Spania 38,2
1/an, iar în România se consumă 19,3 1/an/locuitor.
1.8. Cultura viței de vie în România
Suprafața cultivată cu viță de vie în țara noastră a atins un maxim de 300.400 ha în anul
1971, după care s -a redus conținu, astfel încât în anul 2005 ajunge la 217.000 ha.
După promulgarea Legii fondului funciar (Legea 18/1991) extinderea suprafețelor
ocupate cu viță de vie s -a realizat mai ales în sectorul privat cu hibrizi direct producători, care
au atins o suprafață de 110.000 ha (46,2%).
Plantațiile de vii roditoare nobile ocupă o suprafață de 128.000 ha (53,8%), din care
115.000 (83,3%) sunt cultivate cu soiuri pentru struguri de vin, iar 23.000 ha (16,7%) cu soiuri
pentru struguri de masă.
Din suprafața cultivată cu soiuri pentru struguri de vin predomină soiurile pentru vinuri
albe (75%), care găsesc condiții favorabile în toate regiunile viticole ale țării, soiurile pentru
vinuri roșii au o pondere mai redusă (25%), cultivându -se numai în podgoriile din sudul țării.
Dintre soiurile pentru struguri de vin, ponderea (60 -70%) o dețin cele de calitate.
Producția totală de struguri s -a ridicat în anul 2004 la 1.011.778 tone.
Producția medie la hectar a evoluat de la 2,9 t/ha în anul 1950, la 10,1 t/ha în anul 1988,
după care a scăzut, ajungând în anul 2004 la 4,8 t/ha.
Sectorul pepinieristic vit icol a atins în anul 1989 un total de peste 4000 ha, din care 2300
ha plantații de portaltoi și 800 ha școli de viță. cu o producție anuală de 50 milioane vițe altoite
STAS și 1,5 -2 milioane vițe pe rădăcini proprii. După anul 1989 sectorul pepinieristic s -a redus
drastic la cca. 750 ha, din care 380 ha vițe portaltoi, cu o producție anuală de 5 milioane vițe
altoite STAS.

40
Capitolul 2. Înființarea plantației
2.1. Localizarea și descrierea zonei de amplasare
Localizare geografică . Podgoria Drăgășani se întinde între Subcarpatii Getici la nord
și Câmpia Romana la sud și sud -est, fiind situată între paralele 44°30' -44°55' latitidine nordică
și meridianele 23°55' -24°15' longitidine estică.
2.1.1. Factorii climatici
Cadrul natural. Substratul litologic. Se evidenți ază predominanta argilelor, cu nodule
calcaroase villafranchiene, a pietrișului, nisipurilor și, mai rar, a marnelor pliocene. Pe terasele
Oltului predomina depozitele loessoide, cu structura luto -argiloasa.
Relieful are aspectul unui complex de dealuri și coline înguste cu altitudini ce scad de
la 400 -500 m la 200 -300 m. Versanții constituie principala formă de mezorelief. Ei prezintă
declivități predominant moderate în segmentele inferioare și mijlocii.
Hidrografia . Regiunea este satisfăcător aprovizionat a cantitativ de remarcabilă
densitate a rețelei de râuri, permanente sau temporare. În marea lor majoritate, apele sunt de
bună calitate, ele încadrându -se în clasa apelor bicarbonatate cu mineralizare și duritate redusă.
Climatul este de tip temperat mode rat continental.
Tabel 2.1. Clima zonei podgoriei Drăgășani
Perioada
anuală Perioada
de vegetație convențională Indicele
de aptitudine oenoclimatica T
med(°) Suma
precipitațiilor(mm) Suma
T(°) Insolația(ore) Suma
precipitațiilor(mm)
10.8 684 3316 1576 385 4757

2.1.2. Factorii pedologici
Solurile de pe terenurile de platforma sunt caracterizate prin prezenta luvisolurilor
albice, planosolurilor și solurilor brune luvice (podzolite). Pe culmile înguste, bine drenate, în
partea superioară a versanților și pe terase s -au format soluri brune argiloilu viale. Pe versanți
sunt soluri brune eu -mezobazice și regosoluri. Solurile brun -roșcate apar pe terase, în partea
sudică a podgoriei.
2.2. Etapele plantării
2.2.1. Alegerea soiurilor
Reușita și rentabilitatea noilor plantații viticole și valorificarea superioară a ter enului
depind, în mare măsură, de alegerea și amplasarea corectă a soiurilor roditoare și de portaltoi,

41
ținându -se seama de potențialul ecologic al podgoriei (centrului viticol), de cerințele biologice
ale soiurilor cultivate și de posibilitatea asigurării unui nivel tehnologic ridicat.
La înființarea unei plantații viticole se vor folosi (conform Legii viei și vinului nr.
244/2002) numai soiuri „nobile", care aparțin speciei Vitis vinifera, fiind interziși de la plantare
hibrizii direct producători, legea prevăzând sancțiuni severe în acest caz. Pentru plantațiile
destinate consumului familial, cu scop decorativ și numai în afara arealelor delimitate (suprafață
de maximum 1000 m") sunt autorizate, temporar, o serie de soiuri cu rezistențe biologice
complexe , lista acestora urmând a fi îmbunătățită.
Soiurile roditoare alese pentru plantare trebuie să fie incluse în catalogul oficial al
soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România, iar pentru repartizarea acestora la nivelul
podgoriei (centrului viticol) se va ține seama de studiile efectuate de unitățile de cercetare de
profil, concretizate în „Lista soiurilor roditoare recomandate și autorizate la plantare în arealele
viticole delimitate din România", în care sunt prezentate, pentru fiecare podg orie și centru
viticol, direcțiile de producție care pot fi promovate, iar în cadrul fiecărei direcții de producție,
soiurile recomandate (care înregistrează o comportare foarte bună, furnizând produse viti –
vinicole de calitate) și soiurile autorizate (car e au o comportare bună, dar inferioară soiurilor
recomandate).
În cazul soiurilor vechi, românești sau străine, cu o mare variabilitate, se recomandă
folosirea clonelor extrase din acestea, care realizează rezultate superioare soiurilor mamă din
punctul de vedere al producției și calității acesteia, al constanței rodirii etc.
La alegerea și amplasarea pe teren a soiurilor roditoare se vor avea în vedere unele
aspecte particulare, impuse de direcția de producție, variația condițiilor de microclimat,
orografi a terenului, specificul soiurilor, sistemul de cultură, formă de conducere și eventualele
orientări de perspectivă.
În cazul soiurilor pentru struguri de masă se va alege un număr mai mare de soiuri, cu
epoci de măturare diferite, în vederea realizării unu i conveier varietal cât mai larg și producerii
de struguri pentru consum în stare proaspătă pe o perioadă cât mai lungă, în timp ce, la soiurile
pentru vin, sortimentul de soiuri va fi mai restrâns, pentru realizarea unor partizi mari de vin,
specifice are alelor de producere.
Pentru sistemele de cultură neprotejat și semiprotejat, vor fi alese soiuri rezistente la ger
și secetă, cu vigoare mijlocie -mare.
În funcție de orografia terenului, pe treimea inferioară a pantei, unde solul are o
fertilitate mai mare , se vor planta soiuri pentru struguri de masă și soiuri pentru vinuri de masă,
iar pe treimea mijlocie și superioară a pantei, cu soluri mai puțin fertile, se vor amplasa soiuri

42
pentru vinuri superioare. Pe platouri și la altitudini mai mari, unde strugur ii acumulează mai
puține zaharuri, iar aciditatea se menține ridicată, se vor utiliza soiuri pentru distilate din vin,
pentru vinuri spumante și pentru sucuri de struguri.
De asemenea, la baza pantei, unde umiditatea și frecvența brumelor și a înghețurilor
târzii de primăvară sunt mai mari, se vor amplasa soiuri rezistente la ger, cu dezmugurire târzie,
cu cerințe mari față de umiditate, mai puțin sensibile la boli și dăunători, iar în treimea mijlocie
și superioară a pantei se vor amplasa soiuri rezistente la secetă, mai sensibile la bolile
criptogamice.
2.2.2. Alegerea portaltoilor
Soiurile de portaltoi folosite la altoirea soiurilor roditoare se aleg în funcție de adaptarea
acestora la condițiile pedoclimatice (rezistența la calcarul activ din sol, secetă, exces ul de
umiditate, săruri, aciditate etc.), de rezistența la nematozi, afinitatea cu soiurile roditoare, de
influența lor asupra producției și calității acesteia, de vigoarea imprimată butucilor etc.
Portaltoii folosiți trebuie să asigure dezvoltarea bună a sistemului radicular, explorarea
unui volum mare de sol, absorbția apei și a substanțelor nutritive la nivelul cerut de soiul altoi
și o comportare bună față de factorii limitativi de sol. Pentru condițiile climatice ale țării noastre
și ținând cont de tip urile de sol cu utilizare viticolă (cernoziomuri, cernoziomuri cambice,
brune, rendzine, vertisoluri, erodisoluri, psamosoluri etc. Se recomandă, în general, folosirea
portaltoilor din grupa Berlandieri x Riparia (K 5 BB, Cr 2, Cr 26, Cr 71, S04, S04 -4, 12 5AA),
care prezintă o rezistență mijlocie la secetă și bună la calcarul activ din sol. În regiunile cu
deficit de umiditate, cu conținut ridicat de calcar în sol (Dobrogea) se vor folosi portaltoi din
grupa Berlandieri x Rupestris (140 RU, 140 RU 59 VI) și Vinifera x Berlandieri (41 B), care
prezintă o comportare bună în aceste condiții.
La alegerea portaltoiului se acordă o atenție deosebită afinității de producție cu soiurile
roditoare, care reprezintă capacitatea de conviețuire a celor doi parteneri și s e apreciază prin
mărimea gâlmei, diferența dintre diametrele altoiului și portaltoiului, regularitatea producției și
longevitatea plantației. O afinitate slabă determină creșterea redusă a altoiului și moartea
acestuia după câțiva ani de producție.
Portalt oiul trebuie să corespundă direcției de producție promovate, formelor de
conducere, densității de plantare etc. Astfel, soiurile pentru struguri de masă și cele pentru
vinuri de masă se recomandă să fie altoite pe portaloi viguroși, care să susțină creșter ile
vegetative și realizarea unor producții mari de struguri; în schimb, soiurile pentru vinuri
superioare se vor altoi pe portaltoi de vigoare mijlocie, pentru stimularea precocității și
acumularea unor cantități mari de zaharuri.

43
2.2.3. Stabilirea sistemului de cultură
Sistemul de cultură a viței de vie este determinat de condițiile pedoclimatice, în special
de temperaturile minime absolute din timpul iernii (nivelul, durată, frecvența, amplitudinea
șocurilor termice, variația acestora în funcție de topoclimat e tc.) și de comportarea (rezistența)
soiurilor de viță de vie în aceste condiții, la care se adaugă nivelul temperaturilor înregistrate în
timpul vegetației, fertilitatea solului, specificul local, tradiția etc.
În funcție de acești factori, la nivelul țări i noastre se practică trei sisteme de cultură:
neprotejat, semiprotejat și protejat.
Sistemul de cultură neprotejat se practică în arealele viticole în care temperaturile
minime din timpul iernii coboară rar (1 -2 ani din 10) sub limita de rezistență a soiu rilor de viță
de vie ( -18 -20°C). Pierderile de muguri pe timpul iernii sunt mici (20 -30%), nu afectează
producția de struguri sau acestea pot fi compensate la tăierea de rodire. Se cultivă soiuri din
toată gama de rezistență la ger, de la cele mai sensibi le (soiuri apirene, soiuri pentru struguri de
masă), la cele mai rezistente (soiuri pentru struguri de vin). Butucii se conduc în forme
semiînalte sau înalte, cu plasarea elementelor lemnoase la o distanță de 0,8 -1,5-2,0 m față de
nivelul solului, astfel î ncât se reduce efectul negativ al temperaturilor excesive (coborâte în
timpul iernii și ridicate în timpul vegetației), care se înregistrează în apropierea solului. Pentru
parcurgerea perioadei de repaus relativ nu se aplică nici o măsură de protejare, cu excepția
butucilor tineri (1 -4 ani), care sunt mai sensibili la ger și necesită protejarea prin mușuroire a
coardelor formate pe butuc. Aceste areale cu ierni blânde dețin o suprafață redusă la noi în țară,
se limitează, în general, la podișul Dobrogei și, cu mici excepții, sistemul se poate practica, în
condițiile cultivării unor soiuri rezistente la ger, și în anumite microzone din Moldova,
Muntenia și Oltenia.
Sistemul de cultură semiprotejat se practică în arealele în care temperaturile minime din
timpu l iernii coboară sub limita de rezistență a viței de vie 2 -4 ani din 10. Pierderile de muguri
pe timpul iernii sunt mari (40 -60-80%) și nu pot fi, sau sunt greu compensate la tăierea de
rodire, în unii ani înregistrându -se temperaturi foarte scăzute (accid ente climatice), care
afectează parțial sau uneori total sistemul aerian al viței de vie. Se cultivă soiuri rezistente la
ger, în special soiuri pentru struguri de vin și mai puțin soiuri pentru struguri de masă. Butucii
se conduc în forme semiînalte sau î nalte (pentru îndepărtarea de suprafața solului, unde se
înregistrează cele mai scăzute temperaturi), dar, la baza butucului, la nivelul solului, Ia tăierea
de rodire, se rezervă 1 -2 cepi de siguranță; coardele formate pe aceștia, toamna se protejează
total sau parțial prin acoperire cu pământ și servesc primăvara următoare, în caz de nevoie, la
completarea sarcinii de rod, sau la refacerea butucului, în caz contrar aceste coarde se

44
îndepărtează și se mențin la bază cepii de siguranță. Acest sistem de cultu ră este practicat în cea
mai mare parte din arealele viticole ale țării noastre.
Sistemul de cultură protejat se practică în zonele cu ierni deosebit de aspre, în care
temperaturile scăzute din timpul iernii pun în pericol cultura viței de vie mai mult de 4 ani din
10. Pierderile de muguri înregistrate pe timpul iernii sunt foarte mari (peste 50 -60%), cu
afectarea parțială sau totală a elementelor lemnoase ale butucului. Acest sistem de cultură
reclamă folosirea formei joase de conducere a butucilor. Toamna , după căderea frunzelor, se
îndepărtează 50 -60% din creșterile anuale ale butucului, care nu sunt necesare la tăierea de
rodire (tăierea de ușurare), după care elementele lemnoase rămase se fixează pe suprafața
solului și se acoperă cu un strat de 15 -20 cm de pământ afânat și reavăn.
Acest sistem de cultură reclamă cheltuieli suplimentare cu îngropatul și dezgropatul
vițelor și există riscul afectării ochilor de pe coardele protejate de excesul de umiditate (clocirea
ochilor). Sistemul a fost generalizat l a noi în țară până în anii 60, dar treptat s -a renunțat la el,
practicându -se astăzi mai rar, numai în cazul cultivării soiurilor foarte sensibile la ger, sau în
microzonele predispuse accidentelor climatice (baza pantelor). Pentru a parcurge totuși cu bin e
rigorile iernii, fără a fi afectată semnificativ producția de struguri, în aceste zone se practică
astăzi conducerea butucilor în formă semiînaltă, numită „Guyot cu brațe cu înlocuire periodică",
la care, la baza tulpinilor (brațelor), se rezervă 2 -3 cep i de siguranță, coardele formate pe aceștia
protejându -se toamna integral cu pământ.
2.3. Pregătirea terenului
2.3.1. Defrișarea speciilor lemnoase
Defrișarea și modelarea terenului. Prin lucrarea de defrișat este eliminată vegetația
lemnoasă existentă pe teren: arbor i, arbuști, butuci etc. Se vor extrage cu atenție toate cioatele
și rădăcinile groase, deoarece acestea pot îngreuna lucrările ulterioare de pregătire a terenului
și deteriora utilajele folosite. În cazul defrișării unei plantații viticole bătrâne, butucii vor fi
scoși cu cea mai mare parte a sistemului radicular, avându -se în vedere posibilitatea ca unii
butuci să fie afectați de boli virotice sau cancer bacterian, maladii care ar putea fi transmise la
noua plantație prin intermediul nematozilor. Lucrarea de defrișare se execută mecanizat, cu
utilaje adecvate: tractoare pe șenile echipate cu lamă de buldozer, gheare de scarificare, greblă
de adunat cioate, agregate pentru transportul materialului lemnos etc.
Modelarea (nivelarea) terenului reprezintă lucrar ea de uniformizare a pantei versantului,
prin umplerea unor mici depresiuni și desființarea unor ridicături de teren, pentru crearea de
condiții uniforme de creștere a butucilor de viță de vie, desfășurarea normală a organizării

45
terenului și posibilitatea exploatării raționale a plantației. În funcție de condițiile pedolitologice
și microrelieful terenului, nivelarea se face cu sau fără decopertarea solului, avându -se grijă să
se păstreze stratul fertil de sol pe adâncimea de maximă dezvoltare a sistemului radicular (0 -60
cm). Când se prevede aplicarea irigării, se va realiza o pantă uniformă pe direcția rândului de
0,5- 3%, în funcție de metoda de irigare.
2.3.2. Desfundatul terenului
Desfundarea terenului constă în mobilizarea adâncă a solului, cu inversarea oriz onturilor
și încorporarea îngrășămintelor, prin care crește capacitatea de înmagazinare a apei și de
solubilizare a elementelor nutritive, se intensifică activitatea microflorei utile, se îmbunătățește
regimul termic și de aerație al solului în zona de for mare și răspândire a rădăcinilor, care pătrund
la adâncime mare în sol, conferind plantelor rezistență la secetă și ger.
Adâncimea de desfundare este, în general de 50 -60 cm, măsurată la mal, și se reduce
până la 40 -45 cm, în situația în care orizonturile inferioare ale solului sunt bogate în calcar,
care, adus la suprafață, ar depăși rezistența portaltoiului folosit, sau formate din straturi
argiloase, impermeabile, roci dure etc. În aceste situații, desfundarea trebuie completată prin
una sau două lucrări de subsolaj (în cruce) la adâncimea de 60 -70 cm, prin care are loc spargerea
orizonturilor impermeabile, creșterea capacității de înmagazinare și infiltrare a apei în sol,
afânarea solului în profunzime, răspândirea în adâncime a substanțelor nutritive, c reându -se, în
acest mod, condiții favorabile dezvoltării rădăcinilor în orizonturile inferioare. Adâncimea de
desfundare crește până la 80 cm pe solurile profunde, permeabile, situate mai ales în zonele
secetoase, și chiar până la 100 cm pe nisipuri.
Pe te rasele cu platformă lată, în partea din amonte se lasă o bandă de teren lată de 1,8
m, pe care circulă tractorul, care se afânează prin scarificare, după care se execută o arătură
adâncă de 25 -30 cm, prin care se încorporează îngrășămintele organice și chi mice. Pe terasele
cu platformă îngustă, mobilizarea solului se face printr -o arătură la 25 -30 cm, urmată de o
scarificare dublă, având în vedere că distanța dintre piesele active de afânare să nu fie mai mare
de 40 -45 cm.
Momentul de executare a desfundatu lui se corelează cu perioada plantatului. În cazul
plantării de toamnă, desfundatul se execută la sfârșitul primăverii, până în lunile iulie – august,
înainte de a se instala seceta, după care se nivelează imediat, pentru a evita pierderile de apă. În
cazul plantării de primăvară desfundatul se execută toamna, până la începutul iernii, și se lasă
în brazdă crudă peste iarnă, perioadă în care solul se mărunțește, acumulează umiditate din ploi
și zăpezi și se așază până în momentul plantatului. Se recomandă c a desfundatul să fie făcut cât
mai devreme posibil, acest lucru contribuind la reușita plantației.

46
Desfundatul se execută mecanizat, cu plugurile balansiere pentru desfundat PBD -60 sau
PBD -80, prevăzute cu antetrupiță, acționate de tractoarele grele pe șen ile, cu o productivitate
de 1,0 -1,5 ha/zi. Adâncimea de desfundat se atinge progresiv după 3 -4 brazde, pentru a evita
deteriorarea agregatului. Prima brazdă se linge la adâncimea de 20 cm, a doua la 40 cm, iar a
treia se reglează la adâncimea normală de lu cru (60 cm). Lățimea brazdelor, care nu trebuie să
depășească 50 -55 cm, precum și adâncimea de lucru vor fi constante, pentru realizarea unei
lucrări de calitate corespunzătoare.
În cazul terenurilor cultivate anterior cu viță de vie, după desfundat se str âng toate
resturile de rădăcini și se distrug prin ardere, întrucât pe acestea supraviețuiesc nematozi,
purtători ai bolilor virotice. Tot cu această ocazie se adună eventualii bolovani scoși la
suprafață.
Calitatea desfundării se apreciază prin observarea de ansamblu a terenului desfundat,
care trebuie să prezinte brazde uniforme, paralele, relativ egale între ele, și prin verificarea
adâncimii de desfundat, avându -se în vedere că volumul solului desfundat crește cu 20 – 25%
față de solul nedesfundat. Adânc imea se verifică din loc în loc cu ajutorul unei sonde gradate,
ascuțită la capătul inferior.
2.3.3. Fertilizarea de bază a terenului
Fertilizarea de bază. Plantațiile viticole se înființează cu precădere pe terenuri în pantă,
erodate, pe nisipuri slab solificate , de cele mai multe ori cu un conținut redus în humus și
elemente nutritive accesibile plantelor, iar prin lucrările de amenajare antierozională se aduc la
suprafață straturi slab aprovizionate. Din aceste considerente, la care se adaugă consumul mare
de elemente nutritive al viței de vie și longevității plantațiilor, este necesară îmbunătățirea stării
de aprovizionare a solului, înainte de lucrarea de desfundat, prin fertilizarea de bază cu
administrarea de îngrășăminte organice și chimice. Stabilirea doze lor de îngrășăminte se face
pe baza cartării agrochimice a solului.
Fertilizarea organică determină îmbunătățirea proprietăților fizice ale solului
(stabilitatea structurii, rezistența la eroziune, capacitatea de reținere a apei), cât și a celor
chimice (c apacitatea de schimb cationic, eliberarea progresivă a elementelor nutritive). Ca
îngrășământ organic, se administrează gunoi de grajd semifermentat, dozele aplicate variază în
funcție de conținutul solului în argilă și de indicele de azot.
În general, la fertilizarea de bază se administrează doze de 40 -60 t/ha gunoi de grajd;
acestea pot ajunge la 120 t/ha, dar nu trebuie să fie mai mici de 25 t/ha.
Fertilizarea chimică. Pe lângă fertilizarea organică, fertilizarea chimică este obligatorie,
pentru completa rea necesarului de elemente nutritive. Dozele de îngrășăminte chimice se

47
stabilesc în funcție de nivelul de aprovizionare a solului pe adâncimea 0 -40 cm. Se
administrează îngrășăminte chimice cu mobilitate redusă, cu fosfor și potasiu. Dozele de fosfor
variază între 150 și 200 kg/ha P205/ha, iar cele cu potasiu între 200 și 250 kg KiO/ha.
Îngrășămintele organice și chimice se împrăștie în strat uniform pe suprafața solului,
utilizând utilaje specifice (MIG -5, MA -3,2), după care se încorporează în sol prin d esfundat.
Pe solurile la care pH -ul înregistrează valori mai mici de 6 este necesară corectarea
acidității prin administrarea amendamentelor calcaroase: piatră de var măcinată, praf de văr,
spumă de defecație rezultată în industria zahărului, etc. Dozele d e amendamente se stabilesc în
funcție de suma bazelor schimbabile (SB) și gradul de saturație în baze (V%) și sunt cuprinse,
în general, între 2 și 15 t/ha CaCO 3.
Aplicarea amendamentelor favorizează refacerea structurii solului, crește eficacitatea
îngrăș ămintelor și îmbunătățește rezistența butucilor față de bolile criptogamice, față de ger și
secetă.
Administrarea amendamentelor se face prin împrăștiere pe suprafața solului cu mijloace
mecanice, urmată de încorporarea acestora prin desfundat.
Dezinsecția solului. Pe solurile infestate cu larve dăunătoare ( Melolontha sp., Agriotes
sp.), înainte de desfundat se aplică, prin împrăștiere pe suprafața solului un insecticid specific:
Counter 5G (40 kg/ha), Vydate 5G (30 kg/ha) etc. Pe terenurile plantate anteri or cu viță de vie,
pe care s -a semnalat prezența bolilor virotice, a cancerului bacterian, sau atunci când replantarea
terenului se face Iară respectarea timpului de pauză, se recomandă combaterea nematozilor
(Xiphinema sp. ), principalii vectori ai acestor bob, utilizând unul din produsele: Mocap 10G
(60 kg/ha), Vydate 5G (30 kg/ha) etc.
2.3.4. Plantarea
Pichetarea epoca de plantare
Pichetarea terenului este operațiunea prin care se stabilește pe teren locul fiecărei vițe.
Pentru conducerea pe piramidă se practică pichetatul în păstrat, iar pentru conducerea pe
spalierul vertical și spalierul în formă de T, pichetatul în formă de dreptunghi.
Lucrarea începe cu încadrarea parcelei într -o formă regulată (pătrat sau dreptunghi),
după care se trece la pichetar ea propriu -zisă, prin folosirea sârmelor marcate. Se întind mai întâi
la cele două capete ale parcelei sârmele pe care sunt marcate distanțele dintre rânduri și apoi
perpendicular pe acestea, cele pe care sunt marcate distanțele dintre vițe pe rând. În dre ptul
fiecărui semn pe sârmă se înfinge, de aceeași parte, câte un pichet.
Epoca de plantare . Vițele portaltoi se pot planta toamna sau primăvara. Se recomandă
plantarea de toamnă (ultima decadă a lunii octombrie, luna noiembrie), cu condiția ca

48
desfundatul să se facă în primăvara -vara aceluiași an. Plantarea de toamnă prezintă unele
avantaje: vițele până în primăvară își cicatrizează rănile și se realizează un contact intim între
rădăcini și sol, astfel încât primăvara pornesc repede în vegetație, procentul de prindere fiind în
acest caz mai mare.
Rezultate bune se obțin și la plantarea de primăvară, dacă se face cu respectarea întocmai
a tehnologiei recomandate.
Momentul optim de plantare (primăvara) este atunci când temperatura solului la 30 cm
adâncime de pășește 5°C și a trecut pericolul înghețurilor târzii de primăvară (calendaristic: lună
martie, prima parte a lunii aprilie).
Executarea gropilor
Gropile se sapă cu câteva zile înainte de aducerea corditelor, pe direcția rândului și pe
aceiași parte a pich etului, la 3 -5 cm față de acesta. Adâncimea este de 50 cm iar lărgimea de
30-35cm
Pregătirea materialului săditor
Pregătirea materialului săditor se face în ziua plantării. Controlul tehnic de calitate,
fasonarea și parafinarea se pot efectua cu 1 -2 zile mai devreme. Până la mocirlire și plantare,
vițele se stratifică provizoriu sau se acoperă cu prelate umede pentru prevenirea deshidratării.
Fasonarea vițelor
Fasonarea vițelor constă în lăsarea unei singure cordițe, formată din altoi, viguroasă, cu
poziți e cât mai aproape de verticală, îndepărtarea în totalitate a rădăcinilor formate la nodurile
mijlocii și superioare ale portaltoiului și a ciotului format deasupra punctului de inserție al cord
iței și, în final, scurtarea cordiței și a rădăcinilor bazale. După lungimea la care se scurtează
cordița și rădăcinile, fasonarea poate fi scurtă, mijlocie sau lungă.
Fasonarea scurtă constă în scurtarea cordiței la 1 -2 ochi și a rădăcinilor la 0,5 până la 1 –
2 cm. Acest mod de fasonare se aplică în cazul în care mat erialul săditor a fost afectat de
temperaturi scăzute, deshidratare etc. Și/sau se preconizează plantarea cu plantatorul sau
hidroburul.
Fasonarea mijlocie constă în scurtarea cordiței la 3 -4 ochi și a rădăcinilor la 8 – 10 cm.
Acest mod de fasonare este ge neralizat în practica viticolă și corespunde atât cerințelor
biologice ale vițelor, cât și tehnologiilor de cultură.
Fasonarea lungă constă în scurtarea cordiței la 6 -8 ochi și a rădăcinilor la 10 -15 cm.
Acest mod de fasonare determină îndepărtarea rapidă a elementelor lemnoase de nivelul solului
și creșteri reduse ale lăstarilor în primii ani de plantare, în cazul în care condițiile pedoclimatice
sunt mai puțin favorabile; de aceea, această metodă se practică mai puțin, numai când vițele

49
urmează a fi condu se în forme limite, în arealele în care condițiile pedoclimatice sunt foarte
favorabile, cu folosirea În plantare a unui material săditor viguros de unu sau doi ani. Metoda
se folosește și III cazul plantării pe nisipuri.
Mocirlirea vițelor
Mocirlirea cons tă în introducerea vițelor, după fasonare, cu rădăcinile și treimea
inferioară a tulpinii subterane într -un amestec (mocirlă), alcătuit din dejecții proaspete de
bovine, pământ argilos (pământ din parcelă) în proporții egale și apă până la consistența
smân tânii. Prin mocirlire se asigură un contact intim al rădăcinilor cu solul, se stimulează
cicatrizarea rănilor produse la fasonare și formarea de rădăcini noi, sub influența hormonilor
din dejecțiile de bovine.
2.4. Plantarea propriu -zisă
Metode de plantare a vi ței de vie. În decursul timpului, practica viticolă a folosit diferite
metode de plantare, utilizate pentru terenurile solificate, pentru nisipuri sau pentru ambele
cazuri. După frecvența cu care se practică, metodele de plantare se grupează în: metode
obișnuite (uzuale) și metode speciale. Grupa metodelor uzuale include plantarea în gropi de
diferite dimensiuni, cu sau fără mușuroi, iar grupa metodelor speciale cuprinde: plantarea cu
plantatorul, plantarea de vară, plantarea semimecanizată și plantarea mec anizată.
Plantarea vițelor pe terenuri solificate. Pe terenurile solificate se folosește plantarea
obișnuită în gropi, cu sau fără mușuroi, iar dintre metodele speciale: plantarea în gropi deschise,
plantarea cu plantatorul, plantarea semimecanizată (cu hi droburul) și plantarea mecanizată.
Plantarea obișnuită a vițelor se face în gropi, făcute concomitent cu lucrarea de plantare
sau cu cel mult 1 -2 ore înainte, pentru a evita pierderea apei din sol prin evaporare. Gropile se
deschid pe direcția rândului, de aceeași parte a pichetului (partea sudică), la distanța de 3 -5 cm
de acestea, manual, cu ajutorul cazmalei, când groapa are secțiune pătratică cu latura de 35 -40
cm și adâncimea de 45 -50 cm, sau mecanizat, cu MSG -60, când groapa are secțiune circulară
cu diametrul de 25 -40 cm și adâncimea de 50 cm. Pământul scos din groapă se așază în lungul
rândului, după care, la baza peretelui dinspre pichet, se execută o scobitură, iar cu pământul
rezultat se formează un mic mușuroi de pământ.
Vița se așază în groapă î n poziție verticală, rezemată de peretele dinspre pichet, cu
rădăcinile așezate pe mușuroiul de pământ de la fundul gropii, distribuite uniform, de jur
împrejur, cu punctul de altoire (nodul superior al tulpinii subterane la vițele nealtoite) cu 1 – 2
cm ma i sus de nivelul solului, pentru a evita formarea rădăcinilor din altoi, iar cordița se
orientează spre pichet. Pe terenurile în pantă, neamenajate antierozional, adâncimea de plantare

50
este diferită în funcție de poziția pe pantă astfel, punctul de altoire se fixează cu 3 – 5 cm mai
jos de nivelul solului, în treimea superioară a pantei, la nivelul solului, în treimea mijlocie, și
cu 3-5 cm mai sus, pe treimea inferioară a versantului. După fixarea viței în groapă se trag peste
rădăcini 15 -20 cm pământ afâna t și reavăn și se tasează bine, asigurând contactul intim al
rădăcinilor cu solul.
Tasarea se face treptat, începând de la partea opusă viței, având grijă ca aceasta să
rămână în poziția inițială, după care se administrează 2 -6 kg mraniță, în funcție de fe rtilitatea
solului și se udă cu 5 -10 1 apă la fiecare groapă. Se poate renunța la udare, atunci când solul
are o umiditate suficientă, de regulă în cazul plantărilor de toamnă sau când plantarea de
primăvară se execută într -o perioadă ploioasă.
Udatul este însă obligatoriu la plantarea de vară. După infiltrarea apei în sol, groapa se
umple cu pământ până la nivelul solului, tasând ușor. Protejarea vițelor după plantare (punctului
de altoire și cordiței) se face, de regulă, prin mușuroire cu pământ afânat și reavăn, care să
depășească vârful cordiței cu 5 -8 cm.
Mușuroirea este obligatorie la plantarea de toamnă; la plantarea de primăvară se poate
renunța la mușuroire în regiunile umede, în care nu există pericolul brumelor sau înghețurilor
târzii de primăvar ă, situație în care vițele se protejează prin parafinare. În cazul protejării vițelor
prin mușuroire, pentru a preveni atacul larvelor dăunătoare de sol ( Melolontha sp, Agriotes sp.
etc.), înainte de executarea mușuroiului se presară în jurul viței 5 -6 g insecticid specific, fără a
atinge cordița.
Plantarea în gropi deschise se practică pe solurile grele și reci, cu exces de umiditate
primăvara. Vițele parafinate se plantează primăvara mai târziu (aprilie, începutul lunii mai),
după ce apa din gropi se infi ltrează în adâncime. Gropile se umplu cu pământ netasat și numai
până la jumătate, favorizându -se încălzirea pământului de la nivelul rădăcinilor. După începerea
creșterii lăstarilor și rădăcinilor, gropile se umplu, în mod treptat, cu pământ.
Pe terenuril e grele, cu exces de umiditate C. Budan (1984) a obținut rezultate bune prin
plantarea de vară cu vițe altoite, în vârstă de un an, fortificate la ghivece și plantate la locul
definitiv în anul următor, în luna iulie. Metoda are însă dezavantajul că necesi tă costuri mari de
realizare a investiției.
Plantarea cu plantatorul (chitonogul) se poate practica numai pe terenurile fertile și
foarte bine pregătite, cu fasonarea scurtă a vițelor, cordița la 1 -2 ochi și rădăcinile la 1 cm.
Plantarea semimecanizată se realizează cu ajutorul unei instalații de tip hidrobur,
formată din 5 -6 sonde hidraulice (hidroburghie), confecționate din țeavă metalică de 25 -30 mm

51
diametru, racordate prin furtunuri de presiune la un rezervor de apă, asemănător celui de la
MPSP -300, sau la instalația de irigare prin aspersiune.
O instalație de acest tip a fost concepută și realizată la ICDVV Valea Călugărească și
este deservită, în medie, de 15 muncitori. Folosirea acestei metode de plantare necesită soluri
fertile, bine pregătite, un ma terial săditor de foarte bună calitate, fasonat scurt. Cu ajutorul
sondelor se execută ușor groapa de plantare, realizându -se și udarea cu 0,8 -1,0 1 apă/groapă.
După așezarea viței în groapă, cu punctul de altoire la nivel corespunzător, se presează pământ ul
lângă viță. Plantarea semimecanizată asigură un procent de prindere apropiat celui obținut la
plantarea obișnuită în gropi, față de care permite creșterea productivității muncii de aproximativ
5 ori și reducerea cheltuielilor directe cu aproape 70%.
Plantarea mecanizată se realizează cu ajutorul unor mașini care, plantează simultan 2 -3
rânduri, cu un randament de 3 -4 mii vițe pe oră și costuri de producție mult mai mici, comparativ
cu plantatul manual. Rezultatele obținute la plantarea mecanizată sunt, î n general, inferioare
celor de la plantarea manuală.
Plantarea de vară. După altoire și forțare timp de 12 -14 zile, butașii sunt plantați în
solarii, în pungi de polietilenă (6 x 20 cm), umplute cu amestecuri nutritive, unde sunt fortificați
timp de 4 -6 săptămâni, iar după câteva zile de aclimatizare, vițele sunt plantate la locul definitiv,
cu îndepărtarea pungii de polietilenă și păstrarea amestecului nutritiv, urmate de umplerea
gropii până la punctul de altoire. Imediat după plantare se aplică o irigare prin aspersiune, iar
după 10 -14 zile vițele neprinse sunt înlocuite. Această metodă, datorită prinderii slabe a vițelor,
dezvoltării mai lente și producțiilor mai mici obținute în primii ani, se practică mai rar, pe
suprafețe relativ restrânse, în cazul î nmulțirii unui material biologic valoros.

52
Capitolul 3. Întreținerea plantației de viță de vie
3.1. Întreținerea plantației de viță de vie în primul an de la plantare
Lucrărilor de pregătire și plantare a viței de vie se afânează printr -o arătură la 14-16 cm
adâncime. În zonele secetoase, arătura se execută fără întoarcerea brazdei, în agregat cu grapă,
pentru prevenirea pierderii apei din sol. Pe parcursul perioadei de vegetație, pentru combaterea
buruienilor, realizarea unui regim de apă, aer și hr ană corespunzător, se aplică 4 -5 prașile
mecanice pe intervalul dintre rânduri și trei prașile manuale pe direcția rândului.
Toamna, după căderea frunzelor, se execută o arătură adâncă (16 -18 cm), cu răsturnarea
brazdelor către rândul de vițe, pentru facil itarea protejării acestora peste iarnă.
N. Șarpe (2003) recomandă folosirea erbicidelor și în plantațiile tinere de vii roditoare.
Dacă plantația este amplasată pe un teren tratat în prealabil cu erbicide totale, după cum a fost
menționat la pregătirea ter enului pentru plantare, infestarea va fi numai cu specii anuale de
buruieni, care vor fi combătute cu erbicide aplicate preemergent.
Dozele de erbicide sunt calculate pentru un hectar efectiv tratat și având în vedere că
acestea se aplică numai pe rândul d e viță de vie, pe o lățime de 60 -100 cm, cantitatea de erbicide
utilizată la un ha de viță de vie va fi mai mică, în funcție ele distanța dintre rânduri și lățimea
benzii efectiv tratată.
Controlul vițelor. Vițele protejate prin mușuroaie se controlează pe riodic, de 2 -3 ori, în
luna mai, începutul lunii iunie, cu spargerea crustei formate la suprafața mușuroiului după
precipitații, observându -se ieșirea lăstarilor. În cazul lăstarilor care întârzie să -și facă apariția,
se desface mușuroiul cu atenție, până sub punctul de altoire, începând de la bază spre vârf, și se
constată cauza întârzierii ieșirii lăstarilor, care poate fi: existența unui strat prea gros sau prea
subțire de pământ sau prezența bulgarilor de pământ ce nu pot fi străbătuți de lăstari, atacu l
larvelor dăunătoare de sol (viermii sârmă, viermii albi etc.), care consumă lăstarii. După caz, se
sparg bulgării, se combat larvele dăunătoare prin prăfuirea cu 4 -5 g/viță insecticid specific, tară
a atinge vița, după care se reface mușuroiul cu pământ afânat și reavăn, acoperind vârful cordiței
cu un strat de 3 -5 cm, în funcție de condițiile climatice ale regiunii. Lucrarea se execută rapid,
pe cât posibil în zile noroase, pentru a se evita necrozarea lăstarilor etiolați, foarte sensibili la
insolația p uternică. Vițele protejate prin parafinare nu necesită aplicarea acestei lucrări.
Copcitul vițelor. La vițele altoite se manifestă tendința de separare a altoiului de
portaltoi, cu formarea de rădăcini din altoi și lăstari din portaltoi. Prin copcii se înl ătură
rădăcinile formate din altoi și nodul superior al portaltoiului, precum și lăstarii crescuți din
portaltoi, facilitându -se bună conviețuire a celor doi parteneri (altoi și portaltoi) și dezvoltarea

53
puternică, în profunzime, a rădăcinilor formate din portaltoi, cu formarea unor plante viguroase,
capabile să parcurgă corespunzător perioadele cu condiții climatice nefavorabile (secetă,
temperaturi scăzute etc.). Vițele necopcite formează rădăcini din altoi, care se dezvoltă
superficial, sunt afectate de ger, secetă și filoxeră, legătura dintre altoi și portaltoi slăbește până
la desprindere, plantele înregistrează o creștere slabă, ajungându -se, în final, la moartea
plantelor și apariția golurilor. Copcitul se execută și la vițele nealtoite, prin îndepărt area
rădăcinilor superficiale, favorizându -se dezvoltarea în profunzime a sistemului radicular.
În anul I, copcitul se execută de două ori: la mijlocul lunii iunie și la mijlocul lunii
august. La primul copcit se desface cu atenție mușuroiul, se face o co pcă în jurul viței până sub
primul nod al portaltoiului, după care, cu un briceag bine ascuțit, se înlătură de la inserție
rădăcinile crescute din altoi și nodul superior al portaltoiului, precum și eventualii lăstari din
portaltoi, după care mușuroiul se reface, acoperindu -se zona etiolată a lăstarilor. La cel de -al
doilea copcit, mușuroiul nu se mai reface, pământul se împrăștie uniform, lăstarii rămân
descoperiți până la bază, pentru favorizarea maturării lemnului. Copcitul se execută și la vițele
planta te fără mușuroire, prin îndepărtarea rădăcinilor superficiale și favorizarea dezvoltării
celor bazale.
Legatul lăstarilor. Lăstarii își mențin poziția verticală până la o lungime de 40 -50 cm,
după care, datorită țesuturilor mecanice slab dezvoltate se orie ntează către suprafața solului, își
încetinesc creșterea în lungime în favoarea formării copililor, îngreunează executarea lucrărilor
mecanice și favorizează atacul bolilor. Legatul lăstarilor se execută de I -2 ori, primul când
lăstarii ating 40 -50 cm, ia r al doilea, când aceștia înregistrează 70 -80 cm. Lăstarii se orientează
vertical și se leagă lejer de pichet său tutore, folosind diferite materiale: rafie sintetică, deșeuri
textile etc. Cu ocazia primului legat, se efectuează și un plivit, rezervându -se pe fiecare viță doi
maximum trei lăstari viguroși.
Irigarea. Vițele plantate sunt sensibile la secetă, mai ales în prima parte a perioadei de
vegetație, când nu au format încă sistemul radicular, capabil să absoarbă apa în cantitate
suficientă, de aceea, în perioadele de secetă, când umiditatea din sol scade sub 50% din I.U.A.,
deficitul de umiditate se completează prin udare localizată sau prin irigare. Udarea localizată se
face cu circa 10 1 apă administrată într -o copcă deschisă în imediata apropiere a vițelor, urmată
de acoperirea copcii și refacerea mușuroiului, după infiltrarea apei. În plantațiile viticole
integrate într -un sistem de irigație și, în special, pe nisipuri, deficitul de umiditate se
completează prin aplicarea unor udări cu norme de 400 -500 m3/ha.
Fertilizarea nu se recomandă în primul an, având în vedere că au fost aplicate
îngrășăminte la pregătirea terenului, iar sistemul radicular al vițelor este încă slab dezvoltat. Pe

54
terenurile cu soluri sărace (terase, nisipuri) se recomandă însămânțarea intervalelor dintre
rânduri cu plante folosite ca îngrășământ verde, care produc o masă vegetativă mare,
îmbogățesc solul în materie organică, ameliorează structura solului și reduc eroziunea. Pe
terenurile solificate se folosesc mazărea furaj eră și borceagul de toamnă, iar pe nisipuri, secara
sau lupinul, semănate din două în două intervale, sub formă de benzi late de 0,8 -1,0 m. Norma
de sămânță este de 150 -200 kg/ha mazăre furajeră, 50 – 60 kg/ha secară și 90 -120 kg/ha
măzăriche în cazul borce agului, 160 -180 kg/ha secară, 120 -200 kg/ha lupin. Semănatul se face
în toamna anului 1, iar încorporarea în sol se realizează în anul următor, când plantele ating
maximum de masă vegetativă (luna mai).
Completarea necesarului de substanțe nutritive se poa te face și prin dizolvarea în apa de
udare a unor îngrășăminte chimice (ex.: 300 g azotat de amoniu, 400 mg superfosfat și 300 g
sare potasică la 100 1 apă), administrându -se 10 -20 1 soluție la fiecare plantă sau prin fertilizare
foliară, realizată simulta n cu tratamentele fitosanitare, utilizând diferiți fertilizatori foliari
românești sau de proveniență străină: Folifag 1%, Folplant 1%, Nutritiv 0,5%, Ecofert 0,5%,
Folviti 1%, Kristalon 1% etc..
Combaterea bolilor și dăunătorilor. Vițele tinere sunt sensi bile la atacul bolilor și
dăunătorilor, care pot produce pagube importante, întârziind formarea butucilor. Dintre boli
prezintă pericol mana și făinarea, iar dintre dăunători acarienii, omizile defoliatoare, dăunătorii
de sol. Prevenirea atacului bolilor s e realizează prin aplicarea de tratamente la avertizare, iar în
anii favorabili atacului bolilor, tratamentele fitosanitare se fac la „acoperire". La primele
tratamente aplicate pentru mană se recomandă folosirea de produse acuprice, care nu provoacă
arsur i și chiar stimulează creșterea: Dithane M -45 – 0,2%, Captadin 50 PU -0,2%, Mikal – 0,3%
etc. În partea a doua de vegetație se pot folosi și produse cuprice, zeamă bordoleză 0,5 – 0,75%,
Ridomil 48 plus WP – 0,25%, Champion 50 WP – 0,3%, etc., care frânează creșterea lăstarilor
și favorizează maturarea lemnului. Prevenirea atacului de făinare se face cu produse pe bază de
sulf, în concentrație de 0,3 – 0,4%, sau: Derosal 50 WP – 0,08-0,1%, Topas 100EC – 0,25%,
Topsin 70 PU – 0,1- 0,12%, Vectra 10 SC – 0,25 1/h a etc.
În ultimul timp s -a semnalat intensificarea atacului acarienilor și omizilor defoliatoare;
prezența acestora se diminuează prin măsuri de igienă culturală, completate cu tratamente
aplicate la avertizare cu produse specifice.
Primele tratamente, cân d vegetația este redusă, se execută de preferință manual,
economisindu -se în acest mod substanțele de combatere.
Completarea golurilor. Unul din factorii care contribuie la intrarea rapidă în perioada de
rodire, realizarea producțiilor proiectate, susținut e an de an, îl constituie obținerea încă din

55
primii ani de la plantare a unor plantații fără goluri, cu butuci uniformi ca vigoare. În acest scop,
completarea golurilor apărute se face încă din primul an de după plantare, cu vițe aparținând
aceluiași soi ( portaltoi) și categorie biologică.
Pentru a nu exista un decalaj de vârstă între vițele din plantație, la înființare se păstrează
o rezervă de vițe de 3 -5% din vițele plantate, care se plantează la ghivece și se fortifică în sere
și solarii până la sfârșit ul lunii august, începutul lunii septembrie, după ce au trecut perioadele
secetoase și pericolul atacului bolilor, când se plantează în goluri, fără deranjarea bolului de
amestec nutritiv. Cu această ocazie se face și o identificare a impurităților, plante lor afectate de
viroze sau cancer bacterian, care se îndepărtează, iar golurile se completează cu vițe autentice.
Lucrarea este obligatorie în plantațiile înființate cu material săditor din categorii biologice
superioare, cu soiuri noi sau clone omologate.
Dacă completarea golurilor nu s -a efectuat în perioada de vegetație, lucrarea se poate
realiza în toamnă sau în primăvara anului doi, utilizând vițe în vârstă de unu sau doi ani, cu
plantarea obișnuită în gropi.
Protejarea vițelor pe timpul iernii. Datori tă rezistenței slabe la temperaturile scăzute din
perioada de repaus a vițelor tinere, acestea se protejează, indiferent de zona de cultură, prin
mușuroire cu pământ afânat și reavăn a bazei cordițelor, pe o lungime de 4 -6 ochi (25 -30 cm).
Lucrarea se exec ută toamna, după căderea frunzelor, prin întoarcerea brazdei la arătura de
toamnă către rânduri și se completează manual.
Întreținerea lucrărilor antierozionale este necesară pe terenurile în pantă. Acestea
constau în reînsămânțarea taluzurilor cu covorul vegetal rărit, cosirea acestora, înlăturarea
vegetației lemnoase. Degradările prin șiroire ale platformelor teraselor și taluzurilor, colmatarea
canalelor de preluare și evacuare a apelor se remediază ori de câte ori este nevoie.
3.2. Întreținerea plantației de viță de vie în anul 2 de la plantare
Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul II sunt asemănătoare cu cele din anul I, la care
se adaugă: dezmușuroitul, tăierea în uscat și instalarea mijloacelor de susținere.
Dezmușuroitul, tăierea în uscat și copcitul vițelor se execută primăvara devreme, după
ce temperatura aerului nu mai scade sub minus 8 -9 °C. Vițele se descoperă de pământ manual,
până sub punctul de altoire, începând de la baza mușuroiului, cu atenție pentru a nu răni vițele.
Începând din anul II d e la plantare se aplică tăieri de formare a butucilor diferențiat, în
funcție de formă de conducere și tipul de tăiere proiectat. Concomitent cu tăierea în uscat se
realizează și copcitul vițelor, lucrare care se repetă în luna august.

56
În regiunile (primăv erile) secetoase, cu vânturi uscate, după tăiat și copcit, punctul de
altoire se acoperă cu un strat de 5 -8 cm pământ afânat și reavăn, pentru a se preveni
deshidratarea acestuia.
Lucrările și operațiunile în verde au rolul de a grăbi formarea butucilor și intrarea
acestora pe rod. În anul II se execută privitul și legatul lăstarilor.
Plivitul lăstarilor se face în momentul în care lăstarii ating 8 -10 cm, prin îndepărtarea
lăstarilor de prisos, cu rezervarea pe butuc a 3 -4 lăstari la vițele viguroase și doi lăstari la vițele
cu o vigoare mai slabă. Plivitul lăstarilor este o lucrare obligatorie la vițele tinere și permite
formarea unor coarde corespunzătoare (diametrul de 8 -12 mm) pentru proiectarea elementelor
de schelet.
Legatul lăstarilor se execută când aceștia ajung la lungimea de 40 -50 cm și se repetă la
fiecare spor de creștere de 50 cm. Legatul se face de tutore și se continuă pe sistemul de
susținere. Pentru stimularea creșterii în lungime a lăstarilor, odată cu legatul se face și copilitul
acestora.
Fertilizarea. În anul II se administrează îngrășăminte chimice, concomitent cu lucrările
solului. Îngrășămintele cu potasiu se aplică primăvara, odată cu prima lucrare de afânare a
solului, cele cu azot se administrează fazial, la următoarele 1 -2 prașile mecanice, iar cele cu
fosfor, odată cu arătura de toamnă.
Completarea necesarului de substanțe nutritive se poate face prin fertilizare foliară, cu
produsele indicate pentru anul I.
Pe solurile sărace în humus se recomandă folosirea îngrășămintelor verzi, însămânțate
toamna și încorporate în sol în primăvara următoare.
Completarea golurilor. Golurile existente se completează primăvara cu vițe STAS de 1 –
2 ani. Golurile apărute pe parcursul perioadei de vegetație se completează în vară cu vițe
fortificate la ghivece, sau în toamnă cu vițe STAS. Vițele plantate în goluri se îngrijesc atent
pentru a se realiza o plantație uniformă.
Irigarea este recomandată în perioadele de secetă excesivă, se face localizat, aplicându –
se circa 10 1 apă/viță, sau folosind sistem ul de irigație, cu administrarea unei norme de udare
de 400 – 500 m3/ha.
Protejarea vițelor pe timpul iernii se realizează după executarea arăturii de toamnă, prin
mușuroire în zonele de cultură neprotejată și semiprotejată sau prin acoperire totală cu un s trat
de 15 -20 cm pământ afânat și reavăn, în zonele de cultură protejată.
Întreținerea solului, combaterea bolilor și dăunătorilor și întreținerea lucrărilor
sintierozionale se execută în mod asemănător anului I.

57
Instalarea sistemului de susținere
Vița de vie este o liană, cu țesuturi mecanice slab dezvoltate și creșteri vegetative
puternice, incapabilă să se autosusțină. În flora spontană, vița de vie (Vitis silvestris) este un
element al asociației silvice, ea se agață cu ajutorul cârceilor de arbori, asi gurându -și, astfel,
condiții favorabile de creștere și fructificare. Prin luarea în cultură, ea solicită susținerea pe
sisteme de susținere.
Lăsată liberă, fără susținere, vița de vie reușește să -și mențină lăstarii în poziție verticală,
până ating lungime a de 50 -60 cm, după care aceștia se orientează către suprafața solului. În
aceste condiții este frânată creșterea lăstarilor și stimulată formarea copililor, se înrăutățesc
condițiile de microclimat (iluminare, aerisire etc.), lucrările mecanice se execută cu dificultate,
se creează condiții favorabile atacului bolilor și dăunătorilor, vițele intră târziu pe rod,
producțiile obținute sunt reduse și de calitate necorespunzătoare.
Sisteme de susținere. Sistemul de susținere utilizat trebuie să asigure, în bun e condiții,
dirijarea elementelor vegetative și lemnoase ale butucului, cu realizarea formei de conducere și
a tipului de tăiere proiectat, susținerea sistemului aerian al butucului, realizarea unor condiții
optime de microclimat, care să favorizeze produc ția de struguri și calitatea acesteia.
În decursul timpului, în funcție de condițiile pedoclimatice din diferite areale de cultură
a viței de vie, sistemele de susținere au cunoscut o mare diversitate, evoluând de la cultura fără
susținere (târâtoare), la autosusținere și apoi la cultură pe suporți naturali sau artificiali.
Cultura târâtoare se practică în epoca romană, în unele țări mediteraneene (Franța, Italia,
Maroc) cu climat cald, arid, unde bolile nu prezintă un pericol pentru vița de vie.
Mijloacele de susținere mai des folosite sunt: aracii, spalierii de diferite tipuri, bolțile,
semibolțile, pergolele etc.
Aracii au constituit în trecut principalul mijloc de susținere al viței de vie și prezintă
următoarele avantaje: ușor de procurat, costul redus, instalare ușoară pe orice tip de teren.
Totuși, datorită dezavantajelor pe care le prezintă, s -a renunțat la utilizarea acestora: durată
scurtă de folosință (1 -4 ani), cu înlocuirea anuală a circa 20 -30%, consumul mare de forță de
muncă manuală, datorită scoaterii și replantării anuale, stabilitate redusă în zonele bântuite de
vânturi, nu valorifică eficient condițiile de mediu, tratamentele fitosanitare se aplică greu,
datorită aglomerării lăstarilor, producția și calitatea acesteia sunt sub nivelul poten țialului
soiului cultivat.
Aracii se confecționează din lemn de foioase (salcâm, stejar, fag), mai rar din conifere,
au lungimea de 1,5 -3,0 m, iar grosimea la bază de 3 -5 cm. Durabilitatea aracilor crește dacă

58
înainte de folosire, partea care se introduce în pământ (30 -40 cm) se arde sau se tratează cu
sulfat de cupru (5% timp de 15 zile), creozot, bitum, carbolineum etc.
Instalarea aracilor se face primăvara devreme, imediat după tăierea în uscat, prin
înfigerea în pământ la 25 -30 cm adâncime, cu ajutorul chitonogului, sau a fierului de arăcit. La
un butuc se foloseau de regulă doi araci, numărul acestora putea ajunge în podgoria Odobești
până la 15 -20.
În practica viticolă se folosesc mai multe tipuri de spalier, care se pot clasifica după
orientarea în sp ațiu, înălțimea sistemului și forma de conducere a butucilor. După orientarea în
spațiu spalierul poate fi vertical sau orizontal.
Spalierul vertical poate fi monoplan, în două planuri (pergolă trentină simplă) sau în trei
planuri: (pergola trentină dublă) și spalierul cordonului dublu înălțat. Spalierul orizontal sau
pergola rațională (totală) se caracterizează printr -un plan orizontal de sârmă, amplasat la circa
2 m față de sol, pe care se dirijează elementele butucului.
În ultimul timp au fost concepute sisteme de susținere deschise la partea superioară în
formă de V sau U, pentru interceptarea de către aparatul foliar a unei părți cât mai mari din
radiația solară incidență. Se folosesc distanțe mari de plantare, de 3,0 -3,6 m/1,6 -1,8 m, iar
suprafața foli ară pe butuc crește la 1,3 -1,4 m2, față de 0,8 – 0,9 m2 în cazul susținerii pe spalierul
obișnuit.
Pentru cultura practicată de amatori se poate folosi o gamă largă de sisteme de susținere:
bolți, semibolți, garduri fructifere etc.
În viticultura românească este generalizat spalierul vertical monoplan, adaptat în diferite
variante, după sistemul de cultură și forma de conducere a butucilor.
Părțile componente ale spalierului. Spalierul, ca sistem de susținere a viței de vie, este
alcătuit din stâlpi (bulumac i), ancore sau contraforte, sârme și întinzătoare. Stâlpii simt de două
tipuri: fruntași și mijlocași. Stâlpii fruntași au dimensiuni mai mari (2,2 -2,4 m) și se fixează la
capetele rândurilor, iar mijlocașii au dimensiuni mai mici (1,8 -2,2 m) și se fixează în interiorul
rândului. Stâlpii utilizați, de regulă, la instalarea spalierului sunt confecționați din beton armat
precomprimat, cu secțiune pătratică sau dreptunghiulară (7/7, 8/8 sau 10/8 cm), sau pot fi mai
groși la bază (10,3/7 cm) și mai subțiri la v ârf (7/6,3 cm). Stâlpii pot fi confecționați și din lemn
de esență tare (salcâm, stejar), cu grosimea de 12 -15 cm la bază și 8 -12 cm la vârf, care înainte
de folosire sunt tăiați oblic la partea superioară pentru scurgerea apei, iar la bază, pe o lungime
de 60 – 80 cm, se decojesc și se ard, sau se impregnează cu sulfat de cupru sau reziduuri
petroliere, pentru a le mări durabilitatea. În plantațiile de tip gospodăresc se pot utiliza și stâlpi

59
confecționați din metal (țevi sau bare cu secțiunea transversală în formă de T său dublu T), care
se vopsesc și se încastrează într -un bloc de beton, ce se introduce în sol.
Sârma utilizată trebuie să fie zincată sau galvanizată. Cea care se instalează la primul
nivel este numită portantă (poartă elementele de rod ale b utucului), este mai groasă (diametrul
de 2,8 -3,0 mm), iar cele care se instalează la nivelurile 2 și 3 au diametrul de 2,2 -2,5 mm și
servesc la dirijarea lăstarilor în timpul perioadei de vegetație.
Ancorele asigură stabilitatea stâlpilor fruntași și a înt regului rând al spalierului. Ele se
confecționează din bolovani de piatră sau din bucăți de beton (lungimea de 35 – 40 cm și
grosimea de 20 -30 cm), care se împletesc cu fier beton (5 mm diametru) sau cu sârmă groasă
(2,8-3 mm), se plantează în sol la 70 cm adâncime, la suprafața solului rămânând un inel de
sârmă, de care se ancorează stâlpul fruntaș. Ancorele pot fi confecționate din metal, cu o rozetă
la partea inferioară, pentru fixarea în sol, și un inel la partea superioară. Acestea asigură o
rezistență bună și se montează rapid. Ancorarea se poate face și cu ajutorul contraforțelor, care
sunt stâlpi mijlocași așezați la interiorul stâlpilor fruntași, sub un unghi de 45 °. Contraforțele
se recomandă la marginea aleilor înguste sau a parcelelor care își sc himbă direcția rândurilor,
prevenindu -se agățarea ancorelor de către utilajele de lucru.
Menținerea stabilității stâlpilor fruntași de la două parcele învecinate se poate face prin
legarea lor la partea superioară, peste alee, cu sârmă de 2,8 -3,0 mm.
Întin zătoarele sunt dispozitive folosite pentru întinderea sârmelor și sunt de două tipuri:
montate pe spalierul fruntaș sau montate pe sârme; funcționează după principiul tamburului, a
scripeților, sau a pârghiilor.
Instalarea spalierului se face în primăvara anului II (sau toamna anului I) și cuprinde
următoarele operații: pichetarea, săparea gropilor, plantarea stâlpilor, montarea ancorelor,
fixarea bridelor pe stâlpi, fixarea și întinderea sârmelor.
Prin pichetat se stabilește locul de instalare a stâlpilor, ancorelor și contraforțelor. Stâlpii
fruntași se amplasează la jumătatea distanței dintre primii doi butuci de la capetele rândurilor,
în poziție înclinată spre exterior, sub un unghi de 60 – 65 ", în cazul folosirii ancorelor, și la 40
cm în afara butucil or marginali, în poziție verticală, în cazul folosirii contraforțelor. Pentru
mărirea rezistenței, se recomandă dublarea stâlpilor fruntași. Ancorele se montează la exteriorul
rândului, la un metru față de stâlpul fruntaș, iar contraforțele la 70 -80 cm în spatele stâlpilor
fruntași, pe direcția rândului. Gropile se execută manual sau mecanic la adâncimea de 70 -80
cm pentru stâlpii fruntași (ancore) și 50 -60 cm pentru mijlocași. Se fixează mai întâi stâlpii
fruntași din cele patru colțuri ale parcelei, după care se fixează restul stâlpilor fruntași; pentru
alinierea acestora, între stâlpii din colțurile parcelei se fixează două sârme, una la vârf și alta la

60
baza lor. După instalarea fruntașilor, se fixează în poziție verticală stâlpii mijlocași de pe
rânduril e marginale. În continuare se fixează stâlpii mijlocași din interiorul parcelei (prin
aliniere pe cele două direcții) la jumătatea distanței dintre doi butuci, la 6 -9 m pe direcția
rândului, în funcție de vigoarea soiului și direcția de producție. Pentru o cât mai bună fixare a
stâlpilor, pământul se introduce treptat în gropi, în straturi de 10 -15 cm și se tasează bine.
Fixarea stâlpilor se poate face și cu ajutorul dispozitivului de înfipt bulumaci prin presare, care
reduce consumul de forță de muncă cu 8 0%. După fixarea stâlpilor, se montează ancorele
(contraforțele), se ancorează stâlpii fruntași, se montează și se întind sârmele. Se recomandă
folosirea sârmelor duble, pentru ușurarea lucrărilor de dirijare a lăstarilor în cursul perioadei de
vegetație.
Sârma portantă este bine să fie, de asemenea, dublă, mai ales la tăierea cu elemente lungi
de rod, permițând distribuirea echilibrată în spațiu a elementelor de rod. La conducerea sub
formă de cordoane și tăierea în elemente scurte sau mijlocii, sârma port antă poate fi simplă.
Prinderea sârmelor duble se face lateral, de o parte și de alta a stâlpilor, cu ajutorul unor
bride (coliere), confecționate din sârmă și prevăzute cu ochiuri prin care trece sârma. La stâlpii
din lemn, prinderea sârmelor se face cu a jutorul scoabelor. După montare, sârmele se întind,
începând de sus în jos. Pentru o bună întindere, se recomandă folosirea întinzătoarelor.
Distanțele la care se montează sârmele pe spalier sunt în funcție de forma de conducere a
butucilor.
Pentru conduce rea joasă a butucilor, sârmele portante se fixează la 0,6 m față de
suprafața solului, următoarele la 1,00 și 1,05 și, respectiv, 1,50 -1,55 m.
La conducerea semiînaltă a butucilor sârmele portante se fixează la 0,75 m față de sol,
iar următoarele la 1,10 -1,15 m și, respectiv, 1,60 -1,65 m.
La conducerea înaltă a butucilor sârmele portante se fixează la 1,00 m înălțime față de
sol, iar următoarele la 1,40 și 1,45 m, respectiv, 1,95 -2,00 m.
Numărul și amplasarea sârmelor pe spalier pe verticală nu este rigidă, ea depinde de
vigoarea butucilor, încărcătura de ochi, posibilitatea procurării materialelor necesare. În cazul
folosirii unui număr mai redus de sârme, acestea vor fi distribuite alternativ, de o parte și de
alta a stâlpilor.
Pentru susținerea și menține rea în poziție verticală a tulpinilor se folosesc tutori, care se
fixează de sârma portantă cu ajutorul unor copci metalice, sau prin legare cu diverse materiale.
În regiunile cu resurse heliotermice bogate, soluri fertile și în cazul culturii soiurilor
pentru struguri de masă se poate utiliza pergola rațională, sau cortina dublă geneveză (C.D.G.),
care a căpătat o largă extindere în ultimii ani.

61
3.3. Întreținerea plantației de viță de vie în anul 3 de la plantare
Lucrările de întreținere sunt, în general, ase mănătoare cu cele din anul doi, cu excepția
tăierii de formare și lucrărilor în verde, urmărindu -se fortificarea butucilor și pregătirea lor
pentru intrarea pe rod.
Primăvara, după trecerea pericolului înghețurilor de iarnă (martie), se execută tăierea de
formare, diferențiat, în funcție de formă de conducere și tipul de tăiere proiectat, urmată de
copcitul vițelor (lucrarea se repetă în luna august) și revizuirea sistemului de susținere.
Pe parcursul perioadei de vegetație, se menține solul afânat și curat de buruieni prin
lucrări manuale și mecanice, se asigură o bună stare de sănătate a butucilor, prin tratamente
fitosanitare executate la avertizare, lăstarii se dirijează și se palisează pe sistemul de susținere,
golurile se completează cu vițe din acelaș i soi și categorie biologică, iar toamna, după căderea
frunzelor și executarea arăturii de toamnă, vițele se protejează peste iarnă, prin mușuroire în
zonele de cultură neprotejată și semiprotejată și prin acoperirea coardelor cu un strat de pământ,
în zon a de cultură protejată.

62
Capitolul 4. Tehnologia de cultură a viței de vie pe rod
După 3 -6 ani de la înființarea plantației, vița de vie își încheie perioada de formare,
ocupă întreg spațiul alocat prin plantare și intră în perioada de producție, care durează în funcție
de soi/portaltoi, condițiile pedoclimatice, 25 -40 ani.
În această perioadă, în plantațiile viticole se aplică un complex de lucrări agrofitotehnice
care urmăresc satisfacerea în optim a cerințelor legate de creșterea și r odirea viței de vie,
valorificarea potențialului productiv și de calitate ale soiului sau sortimentului de soiuri cu
realizarea de producții normale, constante an de an, menținerea densității plantației, prelungirea
perioadei de fructificare, reducerea con sumurilor energetice, de forță de muncă manuală și
realizarea unei eficiențe economice ridicate.
Dintre lucrările aplicate, cea mai mare importanță prezintă tăierile „în uscat“, la care se
adaugă conducerea vițelor pe sistemul de susținere, sistemul de înt reținere a solului, fertilizarea,
irigarea, protecția fitosanitară, lucrările și operațiunile în verde etc. Toate aceste lucrări
alcătuiesc tehnologia de cultură a viței de vie, care se aplică diferențiat în funcție de
particularitățile biologice ale solur ilor, condițiile ecologice, forma de conducere a butucilor,
vârsta plantației etc.
TĂIEREA „ÎN USCAT“
Lăsată liber, tară tăiere, vița de vie crește sub formă de liană, îndepărtându -și sistematic
creșterile anuale de la suprafața solului, degarnisându -se la bază, formează un număr mare de
lăstari subțiri care se maturează insuficient, în detrimentul producției de struguri și calității
acesteia. Strugurii sunt numeroși, dar subdimensionați, cu boabe mărunte, cu multe semințe, cu
maturare eșalonată, conținut r edus în zaharuri și ridicat în aciditate. Volumul mare de masă
vegetativă determină folosirea ineficientă a factorilor climatici și îngreunează sau face
imposibilă executarea unor lucrări agrofitotehnice. Aceste neajunsuri se elimină prin aplicarea
tăierii „în uscat“.
Tăierea „în uscat“ este operațiunea prin care se îndepărtează o parte însemnată din
elementele lemnoase anuale și multianuale, iar celor rezervate pe butuc li se reduc dimensiunile
și li se schimbă poziția relativă în cadrul butucului. Prin tă iere vița de vie se dirijează într -o
formă de conducere adecvată (joasă, semiînaltă sau înaltă), care se menține pe toată durata
plantației, se reduce numărul de muguri care pornesc în vegetație, se echilibrează creșterea și
fructificarea, astfel încât pro ducția de struguri este normală, specifică soiului, de calitate
superioară, iar lucrările agrofitotehnice se pot executa în condiții corespunzătoare. Tăierea se

63
opune tendinței naturale de creștere și dezvoltare a viței de vie, și determină reducerea durat ei
de viață, comparativ cu vițele netăiate.
Tăierea viței de vie reprezintă cea mai importantă măsură fitotehnica, aplicarea
corespunzătoare a acesteia permite valorificarea potențialului biologic al soiurilor, fructificarea
constantă, an de an a viței de vie și creșterea longevității plantațiilor.
SISTEMELE ȘI TIPURILE DE TĂIERE
Sistemul de tăiere se definește prin felul (lungimea) elementelor de rod care se lasă pe
butuc la tăiere (cepi, cordițe, coarde), numărul și lungimea acestora. Sistemele de tăiere
practicate se clasifică în: scurt, lung și mixt. Fiecare din cele trei sisteme se poate aplica în toate
sistemele de plantații și formele de conducere.
Sistemul de tăiere scurt se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor
scurte de rod ( cepi de 1 -3 ochi) și reținerea pe butuc a numai 5 -10% din lemnul anual.
Acest sistem prezintă următoarele avantaje: asigură formarea unor lăstari viguroși,
frânează polaritatea și evită degarnisirea butucului, limitează masa vegetativă, facilitează
executa rea tratamentelor fitosanitare, stimulează maturarea mai rapidă și uniformă a strugurilor,
este simplu și ușor de executat, se pretează la mecanizare, nu solicită cheltuieli suplimentare
pentru cercuirea coardelor. Ca dezavantaje: limitează producția de st ruguri prin rezervarea pe
butuc a unei sarcini de rod redusă, formată din ochii de la baza coardei, în general mai puțin
fertili, contravine în cel mai înalt grad biologiei viței de vie, astfel încât reduce longevitatea
butucilor.
Sistemul scurt se poate p ractica la soiurile cu vigoare mică -mijlocie, care formează
muguri fertili începând de la baza coardei și solicită sarcini moderate de rod la tăiere (în general,
soiurile pentru struguri de vin și unele soiuri pentru struguri de masă).
Acest sistem de tăie re a fost practicat, în special cu forma joasă de conducere în condiții
de cultură protejată, în podgoriile din Banat (tăierea de Teremia) cele din nord -vestul țării
(Valea lui Mihai) și pe nisipurile din sudul Olteniei. Astăzi, sistemul scurt de tăiere es te
generalizat la soiurile pentru struguri de vin, conduse în forme semiînalte sau înalte, sub formă
de cordoane.
Sistemul de tăiere lung se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor
lungi de rod (coarde de rod), cu reținerea pe butuc a 20-40% din lemnul anual format pe butuc.
Sistemul valorifică mai mult potențialul de producție, prin sarcini mai mari de rod ce pot fi
atribuite butucilor, stimulează dezvoltarea aparatului vegetativ, contravine în mai mică măsură
biologiei plantei și dete rmină creșterea longevității plantației. Dezavantajele sistemului lung:
degarnisirea rapidă a butucului, menținerea cu greutate a formei de conducere proiectată,

64
creșterea procentului de ochi neporniți în vegetație, executarea mai dificilă a unor lucrări
agrofitotehnice, datorită volumului mare a sistemului aerian, maturarea neuniformă a
strugurilor, consumul suplimentar de forță de muncă pentru legarea coardelor după tăiere.
Acest sistem de tăiere a fost practicat pe scară largă în podgoriile din țara noas tră în
perioada prefiloxerică (Huși, Odobești, Drăgășani etc.), asociat cu formă de conducere joasă
sau semiînaltă și susținerea pe araci. Datorită dezavantajelor pe care le prezintă acest sistem de
tăiere nu mai este practicat astăzi.
Sistemul de tăiere m ixt reprezintă o îmbinare a celor două sisteme prezentate anterior,
cu folosirea elementelor scurte și lungi de rod, respectiv a verigilor de rod. Acest sistem este
cel mai corespunzător, cumulează avantajele sistemului scurt și a sistemului lung, valorifi că pe
deplin potențialul de producție al butucilor, pe o durată mare de timp, realizează un echilibru
între creștere și fructificare, indicat pentru toate soiurile. Practicarea acestuia este însă mai
dificilă, deoarece reclamă mai multe cunoștințe din part ea tăietorilor.
Acest sistem de tăiere a fost promovat în perioada de modernizare a viticulturii și este
practicat în special la soiurile viguroase, pentru struguri de masă și în măsură mai mică la
soiurile pentru struguri de vin.
Tipul de tăiere reprezint ă îmbinarea între forma de conducere și sistemul de tăiere, la
care se adaugă orientarea în spațiu a elementelor de rod după tăiere. Tipurile vechi de tăiere
poartă denumirea zonei în care au fost concepute (ex: tăierea de Odobești), iar tipurile de tăiere
relativ noi, poartă numele autorului care le -a proiectat și promovat.
TĂIERILE DE RODIRE
Tăierile de rodire (fructificare) se execută în plantațiile aflate în perioada de maturitate
și prezintă mai multe scopuri.
Normarea producției de struguri pe butuc. Acesta este principalul scop al tăierilor de
rodire. Producția de struguri crește până la o anumită limită, proporțional cu numărul de ochi
(sarcina de rod) lăsați la tăiere, de aceea această lucrare este cea mai importantă lucrare
fitotehnică.
Fructificar ea constantă an de an a butucilor și creșterea longevității plantației.
Acest lucru se realizează prin atribuirea butucilor a unei sarcini de rod echilibrate, ținând
cont de potențialul soiului și condițiile ecologice și tehnologice. În această situație, î ntre
creșterea și fructificarea butucului se realizează un echilibru, producția obținută este normală,
diferențierea mugurilor este bună și se formează lemnul de rod necesar pentru anul următor. În
practică, în multe situații, sarcina de rod lăsată butucul ui este prea mare, peste potențialul
acestuia, producția de struguri a anului în curs este relativ mare, dar se reduc creșterile, iar

65
diferențierea mugurilor este slabă. Dacă acest lucru se repetă, butucii se epuizează, îmbătrânesc
prematur, cu apariția go lurilor și reducerea longevității plantației.
Menținerea formei butucului și prevenirea degarnisirii elementelor de schelet.
TĂIERILE DE REGENERARE
Tăierile de regenerare se aplică în plantațiile bătrâne sau îmbătrânite prematur, datorită
unei tehnologii d e cultură inadecvate, în care potențialul de creștere și fructificare a scăzut
foarte mult și au scopul de a reface, pentru o perioadă de timp (5 – 7 ani), capacitatea de creștere
și fructificare a butucilor, fără c aceasta să atingă nivelul înregistrat în perioada de maturitate.
În plantațiile a căror vârstă nu justifică starea în care se află tăierile de regenerare, în complex
cu alte lucrări, pot și trebuie să refacă potențialul de creștere și fructificare corespunzător
vârstei, cu condiția eliminării cau zelor care au dus la îmbătrânirea prematură a plantației.
Prin tăierile de regenerare se îndepărtează elementele lemnoase îmbătrânite, degarnisite,
cu răni, porțiuni mortificate, care se refac având la bază două principii – unitatea (echilibrul)
dintre sis temul subteran și cel aerian, conform căruia sistemul încă puternic (de cele mai multe
ori normal dezvoltat – D.D. Oprea, 1978), tinde să refacă sistemul aerian și existența și pornirea
în vegetație a mugurilor dorminzi, care formează elemente lemnoase tin ere, cu potențial ridicat
de creștere și fructificare. Vița de vie prezintă, în această perioadă, o tendință naturală de
refacere e a elementelor lemnoase, care trebuie susținută prin tăierile de regenerare.
COPCITUL VIȚELOR
La vițele altoite, tendința put ernică de separare a altoiului de portaltoi se atenuează, dar
se menține la vițele mature, având în vedere că atât sistemul aerian, cât și cel subteran sunt
complet dezvoltate. Vițele altoite, lăsate necopcite, după 3 -5 ani, în funcție de condițiile
climat ice își reduc vigoarea de creștere și potențialul de fructificare, deoarece rădăcinile se
dezvoltă superficial, în detrimentul celor din profunzime, cu formarea rădăcinilor din altoi care
sunt afectate de filoxeră, secetă și ger, putându -se ajunge la indiv idualizarea celor doi simbionți
și chiar la moartea butucului. Pentru prevenirea acestor aspecte negative vițele mature se
copcesc odată pe an în podgoriile mai umede și odată la 2 -3 ani în podgoriile mai secetoase.
Prin copcit se evită separarea celor doi parteneri, se stimulează dezvoltarea profundă a
sistemului radicular și se mărește rezistența viței de vie la secetă. Copcitul se recomandă și la
vițele nealtoite, pentru favorizarea dezvoltării în profunzime a sistemului radicular.
Copcitul se poate exec uta primăvara, odată cu tăierea în uscat, sau vară în prima parte a
lunii august. Vara, solul având umiditate redusă, rădăcinile tăiate nu se mai regenerează sau se
regenerează mai greu, dar lucrarea se execută cu dificultate, deoarece butucii sunt în plin ă
vegetație. Primăvara, solul are umiditate ridicată, rădăcinile se regenerează mai ușor, dar

66
volumul redus al părții aeriene ușurează lucrarea, iar absența organelor verzi consumatoare de
apă fac ca butucul să nu se resimtă în urma copcitului. În practica viticolă copcitul se execută
primăvara, după tăierea de rodire, după dezgropat (la vițele conduse în sistem clasic) sau
dezmușuroitul vițelor (la vițele conduse pe tulpini). Cu ajutorul sapei se execută o copcă în jurul
butucului, până sub primul nod al t ulpinii subterane și cu foarfecă, ținută cu lama tăietoare spre
butuc, se îndepărtează de la inserție rădăcinile formate din altoi și din nodul superior al tulpinii
subterane, iar coardele formate din portaltoi se dezgroapă până la bază și se îndepărtează prin
secționare de la inserție. Odată cu lucrarea de copcit se face și o toaletă a bazei butucului, cu
îndepărtarea lemnului uscat sau de prisos. În zonele de cultură semiprotejate se formează cât
mai aproape de nivelul solului, 1 -2 cepi de siguranță de 1 -2 ochi orientați pe cât posibil pe
direcția rândului. Rădăcinile și lemnul rezultat se scot din copcă, după care solul se nivelează,
cu mușuroirea ușoară a punctului de altoire în regiunile secetoase.
În plantațiile în care copcitul nu a fost efectuat un număr de ani, butucii prezintă
numeroase rădăcini din altoi, a căror grosime depășește 4 -5 mm. îndepărtarea într -o singură
etapă a acestor rădăcini produce un dezechilibru între consumul de apă și săruri minerale a
sistemului aerian și posibilitățile de ab sorbție a sistemului radicular, care poate duce la moartea
plantei, de aceea în această situație, copcitul se execută progresiv timp de 2 -4 ani, începând din
partea din nord (anul I), continuând cu partea din est (anul 2), din sud (anul 3) și vest (anul 4) .
În acest mod se favorizează refacerea treptată a rădăcinilor bazale, evitându -se pieirea
butucului.
REVIZUIREA SISTEMULUI DE SUSȚINERE
Pe parcursul perioadei de vegetație, sistemul de susținere este afectat datorită încărcării
cu organele vegetative și f ructificare ale butucilor, vânturilor puternice, lucrărilor mecanice
efectuate necorespunzător etc., are loc astfel slăbirea sârmelor, înclinarea sau deteriorarea unor
stâlpi, deteriorarea tutorilor. Pentru realizarea susținerii în bune condiții a butucilo r și asigurarea
utilizării eficiente a condițiilor de microclimat, primăvara, după încheierea tăierii în uscat și
copcitul viței de vie, se execută revizuirea sistemului de susținere.
Revizuirea sistemului de susținere constă în înlocuirea stâlpilor deteri orați, consolidarea
(replantarea la adâncime corespunzătoare) celor care nu prezintă suficientă stabilitate,
îndreptarea și realinierea stâlpilor, refacerea și întărirea ancorelor sau contraforțelor, legarea
sârmelor rupte, înlocuirea celor deteriorate și întinderea acestora. Tutorii necorespunzători
(putrezi, prea scurți) se înlocuiesc, se ascut și se replantează în poziție verticală, cât mai aproape
de tulpina butucului.

67
În plantațiile susținute pe araci, aceștia se sortează (anual se înlocuiesc 10 – 15%) se ascut
la bază, după care se înfig în sol la adâncimea de 15 -20 cm.
CONDUCEREA VIȚEI DE VIE PE MIJLOACELE DE SUSȚINERE
Vița de vie prezintă caracteristicile unei liane, cu creșteri vegetative puternice și țesuturi
mecanice slab dezvoltate, astfel încât n ecesită susținerea pe sisteme de susținere. Simt dirijate
și susținute elementele de schelet (tulpină, cordoane), elementele lungi de rod (coardele și
eventual cordițele) și lăstarii. Primăvara, după tăierea în uscat și revizuirea sistemului de
susținere s e realizează pălișatul tulpinilor și coardelor, cercuitul sau legatul coardelor, iar pe
parcursul perioadei de vegetație, dirijarea (legarea) lăstarilor.
Pălișatul tulpinilor și cordoanelor. Tulpinile se dirijează vertical, cât mai drept pe tutore,
fără cu rburi sau torsionări, iar cordoanele se dirijează orizontal pe sârmele portante și se
palisează utilizând diferite materiale: răchită, rafie sintetică, deșeuri textile etc. La vițele
conduse sub formă de tulpini duble, în lipsa tutorilor, pălișatul se real izează prin legarea
acestora una de alta. În cazul susținerii pe araci, brațele se dirijează pe direcția rândului și se
palisează pe araci.
Legatul sau cercuitul coardelor se face pentru utilizarea rațională a factorilor de
microclimat, dirijarea proceselo r de creștere și fructificare, dirijarea fenomenului de polaritate
în scopuri utile producției și executarea în bune condiții a lucrărilor agrofitotehnice din plantații.
Pentru folosirea eficientă a factorilor de microclimat (lumină, temperatură, aerare et c.), evitarea
aglomerării lăstarilor, favorizarea maturării strugurilor și lăstarilor, coardele se dirijează
echilibrat în spațiu. În arealele de cultură mai răcoroase, coardele se conduc în forme deschise
și mai aproape de suprafața solului, iar în areale le calde, cu lumină și căldură excesivă, coardele
se conduc în forme închise și mai departe de suprafața solului.
LUCRĂRILE ȘI OPERAȚIILE ÎN VERDE
În complexul măsurilor agrotehnice, un rol important îl au lucrările și operațiunile în
verde aplicate viței de vie. Ele constau în suprimarea completă ori parțială a diferitelor organe
vegetative. Aceste lucrări și operațiuni se execută în timpul perioadei de vegetație, când
organele (ori părți ale lor) se găsesc în stare erbacee. Urmărind același scop ca și tăi erile de
producție, respectiv reglarea creșterii și fructificării viței de vie, lucrările și operațiile în verde
nu sunt decât o continuare și o completare a acestora. În funcție de necesitatea aplicării
lucrărilor și operațiilor în verde, ele sunt grupate în: lucrări obligatorii (legatul lăstarilor și
cârnitul), lucrări în verde speciale pentru îmbunătățirii calității producției, aplicate mai ales
soiurilor pentru struguri de masă (plivitul, copilitul normarea numărului de inflorescențe și

68
scurtarea ciorch inilor) și lucrări și operațiuni ocazionale (ciupitul, desfrunzitul parțial, incizia
inelară, polenizarea suplimentară, rărirea boabelor etc).
Lucrările obligatorii sunt cele de care practica viticolă nu se poate dispensa.
Legatul lăstarilor se execută cân d aceștia ajung să aibă 40 -50 cm, prin palisarea și
legarea de mijlocul de susținere. Lucrarea se repetă de 3 -4 ori în perioada de vegetație, în
intervalul mai, iunie, iulie și, dacă este necesar, și în august. Lucrarea creează condiții mai bune
de aerisir e a butucilor, de aplicare a lucrărilor de întreținere și de combatere a bolilor și
dăunătorilor, favorizează procesul de fotosinteză etc. În plantațiile susținute pe spalieri cu sârme
duble, legatul este înlocuit, în mare parte, cu dirijarea lăstarilor pr intre sârme. Se reduce, în
acest fel, munca manuală necesară lucrării de legat cu circa 40%.
Cârnitul constă în retezarea lăstarilor cu și fără rod la 6 -8 frunze din vârf, începând din
momentul intrării strugurilor în perioada de pârgă. Fiziologic, cârnitu l nu este justificat decât
în faza de pârgă sau de diminuare a vitezei de creștere a lăstarilor și numai pentru frunzele
consumatoare din vârful lăstarilor. De asemenea, se impune efectuarea cârnitului când plantația
este amplasată pe soluri fertile, culti vate cu soiuri viguroase sau de vigoare mijlocie, în condiții
de umiditate normală. Lucrarea asigură redistribuirea substanțelor nutritive spre struguri și lemn
favorizează maturarea mai bună a lemnului și strugurilor și crează condiții mai bune de
microcl imat.
Plivitul lăstarilor. Scopul principal al lucrării este reglarea fructificării viței de vie, prin
stabilirea încărcăturii finale optime de lăstari pe butuc. În acest scop se îndepărtează lăstarii
emiși din mugurii secundari sau a celor crescuți pe tul pini sau pe partea inferioară a coardelor
și a lăstarilor sterili formați pe elementele de rod. Prin plivit se menține forma butucului și se
asigure repartizarea uniformă în spațiu a lăstarilor. Perioada optimă indicată pentru efectuarea
lucrării este faza de apariție a inflorescențelor pe lăstari, când lăstarii se mp printr -o apăsare
ușoară la bază. Intensitatea cu care se execută lucrarea depinde de procentul lăstarilor sterili.
Astfel, la soiurile la care lăstarii sterili sunt, în medie, de 25% (de exemp lu: Galbenă de
Odobești, Cardinal, Chasselas dore etc.), aceștia vor fi pliviți în totalitate de pe elementele de
rod; la soiurile cu 50% lăstari infertili (Băbească neagră, Riesling italian, Afuz -Ali etc.) vor fi
eliminați jumătate din numărul acestora; l a soiurile cu circa 75% lăstari infertili (Sultanină, Kiș –
Miș negru etc.) vor fi pliviți o treime din numărul acestora.
LUCRĂRILE SOLULUI ȘI APLICAREA ERBICIDELOR
Solul din plantațiile de vii trebuie menținut în permanență afânat și fără buruieni.
Lucrăril e solului au drept scop, să creeze condițiile necesare pentru o bună dezvoltare a
sistemului radicular al viței de vie. În funcție de frecvența cu care sunt efectuate, lucrările

69
solului pot fi anuale și periodice. Lucrările anuale cuprind: arătura de toamn ă, arătura de
primăvară și afânarea superficială a solului.
Arătura de toamnă se execută după căderea frunzelor la adâncimea de 16 -18 cm,
mecanizat, cu ajutorul plugului cultivator pentru vie echipat cu 2 sau 4 trupițe și o rariță, acționat
de un tractor v iticol. Arătura de toamnă nu se grăpează, favorizându -se, astfel, reținerea zăpezii
și a apei rezultate din topirea acesteia și a celei provenite din ploi, precum și mărunțirea naturală
a bulgărilor prin îngheț și dezgheț. Prin răsturnarea brazdelor spre r ândurile de viță se obține și
o bilonare pe direcția acestora. Biloanele formate prin arătură, în arealele în care vița se
protejează în timpul iernii, ajută la acoperirea coardelor emise din cepii de siguranță, culcate și
fixate în prealabil pe direcția r ândurilor.
Arătura de primăvară se execută primăvara timpuriu (martie -aprilie), la adâncimea de
14-16 cm, cu plugul cultivator pentru vie echipat cu 2 sau 4 trupițe (în funcție de distanța dintre
rânduri). Lucrarea se face concomitent cu grăpatul, prin fol osirea grapei cu colți elastici (pe
soluri ușoare) sau grapei stelate (pe soluri mijlocii și grele). Arătura se efectuează prin
răsturnarea unei brazde la cormană, de fiecare parte a rândului de vițe, în vederea desființării
biloanelor efectuate la arătura de toamnă.
Afânarea adâncă de toamnă, este recomandată și practicată în viile neprotejate. Lucrarea
se execută la adâncimea de 20 -25 cm cu plugul cultivator pentru vie echipat cu organe active
de tip „cizel”. Afânarea adâncă de toamnă poate înlocui, o dat ă la 4 ani, arătura de toamnă.
Afânarea superficială de primăvară se execută la adâncimea de 12 -14 cm, după tăierea
de producție și eliberarea terenului de coardele rămase după tăiere (sfârșitul lunii aprilie,
începutul lunii mai). Se folosește în acest sc op plugul cultivator pentru vie, echipat cu gheare
de afânare, înlocuindu -se arătura de primăvară.
Cultivația se aplică de 2 -3 ori în perioada de vegetație și constă dintr -o afânare
superficială (la 5 -8 cm), în vederea păstrării apei din sol și distrugerii buruienilor. Se folosește
în acest scop plugul cultivator pentru vie echipat cu organe active de tip săgeată. Pentru
executarea lucrării pe suprafața dintre butuci, sunt folosite cultivatoare prevăzute cu cuțite
laterale mobile (palpator), care se retrag automat în dreptul butucilor conduși pe forme
semiînalte sau înalte.
Discuitul este o lucrare superficială efectuată la adâncimea de 5 -8 cm, prin care se
afânează, se mărunțește și se nivelează solul dintre rândurile de vițe, distrugându -se, totodată,
și buruienile.

70
Lucrarea cu freza este indicată în cazul solurilor grele și puternic îmburuienate.
Adâncimea de lucru este de 5 -10 cm. Lucrarea se va efectua numai atunci când cu cultivatorul
sau cu polidiscul nu pot fi făcute lucrări corespunzătoare.
Prașilele , în număr de 2 -4 (rareori mai multe sau mai puține), se aplică în tot cursul
perioadei de vegetație, mobilizând solul pe adâncimea de 6 -8 cm. Lucrarea se execută manual
pe o bandă de circa 60 -70 cm pe direcția rândului. Pe solurile ușoare numărul prașilel or este
mai mic (1 -2), iar pe cele grele mai mare (3 -4), în funcție de condițiile climatice din perioada
de vegetație. Prașilele se execută mai ales după ploi abundente care bătătoresc solul și pe timp
de secetă, când previn pierderile de apă din sol.
Mulc irea solului, se realizează prin acoperirea rândurilor dintre vițe (mulcire parțială)
sau pe întreaga suprafață (mulcire totală) cu pleavă, paie sau cu un strat vegetal obținut din
tocarea masei verzi formată din secară, orz, rapiță etc. Drept rezultat, se îmbunătățește regimul
termic și hidric din sol, se evită fenomenele de eroziune și de apariție a buruienilor. În viticultura
modernă se folosesc, în acest scop, benzi din folie de polietilenă de culoare neagră, soluție ce
poate fi aplicată în arealele foa rte secetoase, pe suprafețe restrânse.
Lucrări periodice. Subsolarea se efectuează la 3 -4 ani pe solurile grele, argiloase, la 4 -5
ani pe solurile lutoase și la 5 -6 ani pe solurile nisipoase. Lucrarea constă în afânarea solului,
fără întoarcerea brazdei, l a adâncimea de 35 -45 cm. Prin subsolare se asigură îmbunătățirea
regimului hidric, aerisirea, căldura și activitatea microorganismelor din sol. De asemenea, se
stimulează reîntinerirea rădăcinilor care sunt afectate prin subsolare până la adâncimea de lucr u
(11 -12% din volumul total al rădăcinilor). Pentru a reduce parțial distrugerea rădăcinilor
întâlnite pe mijlocul rândului de vițe, subsolarea se execută alternativ, din 2 în 2 intervale, astfel
încât ea să poată fi încheiată după 2 ani. Condiții corespu nzătoare pentru efectuarea lucrării sunt
asigurate toamna, după recoltatul strugurilor, când umiditatea solului este cuprinsă între 60 –
90% din IU A. Concomitent cu subsolarea se face și fertilizarea cu fosfor și potasiu, folosindu –
se, în acest scop, echipa mentul EIV pentru administrat îngrășăminte chimice, montat pe
subsolierul SPV -45 M.
Folosirea erbicidelor în viticultură. Întreținerea solului din plantațiile de vii aflate în
producție se poate asigura, în afară de lucrările solului, și prin erbicidare. F olosirea erbicidelor
suplinește lucrările superficiale efectuate manual sau mecanizat, contribuind, în acest fel, la
reducerea numărului de lucrări aplicate solului și la diminuarea cheltuielilor și forței de muncă
cu circa 150 -200 ore/ha. Substituirea pra șilelor pentru combaterea buruienilor pe pante, prin
erbicidare, previne, de asemenea, eroziunea de suprafață. Erbicidarea, prin simplitatea de
aplicare și eficiența ei economică, se impune ca metodă chimică de întreținere a solului din vii.

71
În funcție de modul de aplicare a erbicidelor, în viticultură se disting mai multe metode:
erbicidarea în benzi (parțială) și erbicidarea totală (pe întreaga suprafață).
Erbicidarea în benzi (parțială) constă în aplicarea substanței pe rândul de butuci, pe
lățimea de 25-30 cm de o parte și de alta a rândurilor de viță de vie. Intervalul dintre rânduri se
lucrează manual sau cu mijloace mecanizate. Preemergent, erbicidarea în benzi poate fi aplicată
atât în plantațiile conduse clasic, cât și în cele pe tulpini înalte și semiînalte. Erbicidarea
postemergent nu se aplică decât în viile conduse pe tulpini înalte și semiînalte.
Erbicidarea totală (pe întreaga suprafață) este indicată în plantațiile infestate puternic cu
buruieni perene (de exemplu: Cynodon dactylon) și cu di stanțe mici între rânduri (sub 1,50 –
1,60 m), nemecanizabile; de asemenea, poate fi aplicată în viile situate pe terenuri în pantă în
care lucrările solului creează condiții pentru accentuarea procesului de eroziune.
COMPLETAREA GOLURILOR ÎN PLANTAȚIILE VIT ICOLE RODITOARE
Potențialul productiv al plantațiilor viticole roditoare și economicitatea lor, în ansamblu,
depind și de densitatea butucilor la unitatea de suprafață, comparativ cu cea inițială. Dintre
cauzele ce pot favoriza apariția golurilor în planta țiile viticole evidențiem: afinitatea slabă între
altoi și portaltoi, influența nefavorabilă a unor factori naturali de stres (temperaturile scăzute
din timpul iernii, grindină, seceta excesivă, atacul de boli criptogamice și prezența bolilor
degenerative) , efectul cumulat al unor tehnologii de cultură inadecvate, vârsta plantelor și
longevitatea caracteristică fiecărui soi altoi – portaltoi în parte.
Înainte de plantarea golurilor se monitorizează cauzele care le -au generat pentru a putea
fi înlăturate. Me todele de completare a golurilor în plantațiile viticole roditoare diferă în funcție
de vârsta lor. În plantațiile cu vârsta de 15 -18 ani se recomandă plantarea cu vițe de 1 -2 ani
fortificate în ghivece sau în pungi de polietilenă.
În plantațiile cu vârstă mai mare de 18 ani se poate folosi metoda prin marcotaj
semiadânc în sol sau prelungirea cordonului unilateral sau bilateral (marcotajul aerian).
FERTILIZAREA PLANTAȚIILOR VITICOLE RODITOARE
Corectarea resurselor trofice prin fertilizare, tară o aplicare abuzivă a îngrășămintelor
chimice, determină refacerea potențialului vegetativ și de rodire al viței de vie, fără deteriorarea
ecosistemului viticol.
În viticultura modernă prin fertilizare se urmărește asigurarea obținerii unor recolte
sporite de struguri fără diminuarea indicilor de calitate și de scădere a rezistenței plantelor la
boli, dăunători și alți factori naturali critici. O asemenea orientare face necesară cunoașterea
reală a stării de aprovizionare a solului cu elemente nutritive ușor accesibile plantelor, a

72
consumului anual de hrană în funcție de recoltă de struguri ce se realizează și necesitatea
promovării cu prioritate la fertilizare a factorilor biologici și ecologici.
Conceptul de fertilizare în sistem biologic (ecologic) impune folosirea î n principal a
fertilizării organice concomitent cu limitarea celei minerale, convenționale și utilizarea
îngrășămintelor minerale naturale (fosfați naturali ș.a.) pentru menținerea și ameliorarea
durabilă a fertilității solului.
Optimizarea consumului de î ngrășăminte și a energiei folosite pentru administrarea lor
constituie o preocupare de actualitate pentru cercetarea științifică și practica viticolă de profil.
După ponderea costurilor pentru fertilizare, normele de îngrășăminte în plantațiile viticole
roditoare pot fi stabilite la nivelul optimului economic care vizează maximizarea profitului la
ha, sau al dozelor optime experimental care determină obținerea de producții ridicate și de
calitate superioară.
Precizarea soluțiilor și normelor de fertilizare pentru optimizarea raporturilor dintre
creștere și rodire, dintre cantitatea și calitatea recoltei de struguri se pot realiza prin utilizarea
următoarelor metode: agrochimică, diagnoză foliară, experimentală, vegetativă,
morfofiziologică, microbiologică ș. a.
IRIGAREA PLANTAȚIILOR VITICOLE RODITOARE
Sistemul radicular al viței de vie permite explorarea unui volum mare de sol și asigură
o capacitate ridicată de absorbție a rădăcinilor active. De aceea, vița de vie poate asigura
obținerea de producții ridicat e chiar și în arealele cu condiții de subasigurare hidrică, pe
terenurile în pantă și pe nisipuri unde apa este reținută mai puțin. Totuși, fiind o plantă cu un
consum specific mare de apă, în zonele viticole unde perioadele de secetă au o frecvență
regula tă și se extind pe intervale mai lungi de timp, completarea deficitului de apă prin irigare
devine o măsură agrotehnică necesară sau chiar indispensabilă.
În plantațiile de vii pe rod irigarea contribuie la sporirea recoltei de struguri, cantitative
și cal itative, în special la soiurile de struguri pentru masă. În general, sporurile de recoltă pot să
ajungă până la 27 -36 % la soiurile de struguri pentru masă (Nenciu, I., 1989) și de până la 36
%, în cazul soiurilor pentru struguri de vin (Mihalache și colab ., 1985). De asemenea, aplicarea
irigării determină folosirea eficientă a îngrășămintelor, poate să prevină procesele de sărăturare
a solului, să stimuleze prelungirea duratei de viață utilă a plantațiilor și sporirea economicității
acesteia.
În condițiile pedoclimatice din România media multianuală și repartizarea precipitațiilor
exprimă posibilitatea cultivării viței de vie fără irigare în majoritatea zonelor consacrate acestei
culturi. Fac excepție unele podgorii și centre viticole din Dobrogea, din Lunc a Dunării, zona

73
nisipurilor din sudul Olteniei și altele de mai mică amploare, unde irigarea reprezintă o măsură
tehnologică utilă.
În podgoriile unde precipitațiile depășesc în mod frecvent plafonul considerat minim
necesar, pot să apară perioade de secet ă, datorită repartiției necorespunzătoare a lor și a
capacității reduse de reținere a apei de către sol sau dezechilibrului între evapotranspirație și
volumul apei provenit din ploile de vară neactive (sub 10 mm).
Suma precipitațiilor poate avea numai un c aracter orientativ. Ea trebuie să fie corelată
cu analiza altor factori.
În practica viticolă se folosesc următoarele metode de irigare: scurgerea la suprafață,
prin aspersiune și, irigarea localizată.
La alegerea metodelor de irigare trebuie avute în vede re condițiile climatice, orografia
terenului, tipul de amenajări antierozionale (dacă acestea există), condițiile hidrologice asociate
cu particularitățile fizice ale solului, sursă și debitul de apă existente și experiența acumulată în
timp.
Acestor cerin țe le corespunde apa din râuri, din lacuri naturale și artificiale și, numai pe
plan secund apele subterane. Indiferent de sursă, apa de irigare trebuie verificată, iar dacă nu
corespunde cerințelor este necesară ameliorarea calității.
PROTECȚIA F1TOSANITA RĂ A PLANTAȚIILOR VITICOLE
O problemă dificilă a viticulturii contemporane, cu tendință de creștere în viitor, o
reprezintă sensibilitatea soiurilor existente în cultură la atacul de boli și dăunători specifici.
Prevenirea daunelor, care pot să ajungă până la compromiterea totală a recoltei de struguri,
impune aplicarea de tratamente costisitoare, care pot reprezenta până la 30 -35% din cheltuielile
de producție, iar în balanța energetică pesticidele și aplicarea lor în practică pot să dețină până
la 35 – 40%, uneori mai mult.
Pesticidele folosite în combaterea bolilor și dăunătorilor viței de vie, pe lângă efectul lor
favorabil, sporesc gradul de agresivitate al acestora și contribuie la poluarea mediului și a
recoltei de struguri, atunci când nu sunt folosit e rațional. Cu toate neajunsurile pe care le
prezintă pesticidele, până la obținerea și promovarea în practică a unor soiuri de viță roditoare,
rezistente sau măcar toleranțe, fără măsuri de prevenire și combatere a bolilor și dăunătorilor,
producția de st ruguri rămâne incertă și în mod asemănător calitatea acesteia.
Bolile parazitare specifice viței de vie se împart în trei grupe: boli criptogamice produse
de ciuperci, boli virotice produse de virusuri și micoplasme și boli bacteriene (bacterioze)
produse de bacterii.

74
Capitolul 5. Exploatarea plantației de viță de vie
5.1. Recoltarea și valorificarea strugurilor
Recoltarea și valorificarea strugurilor reprezintă ultima fază în realizarea obiectivelor
urmărite prin cultură viței de vie. Strugurii pentru masă se culeg eșalonat, pe soiuri și, numai
pe măsură ce ajung la faza respectivă. Culesul și valorificarea strugurilor de masă presupun o
serie de măsuri organizatorice și tehnice desfășurate într -o succesiune bine definită, după cum
urmează: evaluarea producției , asigurarea condițiilor materiale necesare, stabilirea momentului
declanșării culesului diferențiat pe soiuri sau grupe de soiuri, recoltarea și condiționarea prin
sortare, cizelare și ambalare, păstrare temporară, transportul, eventual conservarea și păs trarea
acestora pe timp mai îndelungat.
Culesul strugurilor pentru vin se execută la maturitatea tehnologică care diferă în funcție
de tipul de vin care urmează a se obține. Între parametrii specifici în baza cărora se stabilește
momentul culesului importa nță au conținutul strugurilor în zahăr, aciditate, antociani, compuși
de aromă ș.a. Pentru stabilirea datei de cules se utilizează momentul maturării depline a
strugurilor. După maturarea deplină strugurii parcurg perioada de supramaturare.
Pentru obținere a vinurilor pentru consum curent recoltarea strugurilor începe atunci
când conținutul în zahăr depășește 146 -150 g/1; pentru vinuri superioare (VS) la 160 -170 g/1;
pentru vinurile superioare cu denumire de origine (VDOC) la peste 190 g/1; pentru vinurile
superioare cu denumire de origine și trepte de calitate, recoltarea are loc diferențiat pe soiuri și
epoci de supramaturare, respectiv VDOCC 111 la 220 g/1; la VDOCC II la 240 g/1 și VDOCC
I la 260 g/1.
Recoltarea strugurilor pentru vin are loc într -o singu ră etapă, cu eșalonare pe o perioadă
de timp cât mai scurtă. Ca regulă generală recoltatul strugurilor de vin se face pe soiuri cu
păstrarea integrității strugurilor, într -un ritm corelat cu capacitatea de prelucrare la cramă și în
condiții adecvate de igi enă. Recoltarea se face manual, semimecanizat și mecanizat.
5.2. Calcul economic
Volumul investițiilor capitale necesare pentru înființarea plantațiilor viticole includ
cheltuieli ce țin de pregătirea solului, plantare, instalarea spalierului și îngrijirea plan tațiilor
tinere până la intrarea pe rod. Volumul de investiții depinde și de distanța de plantare, sistemul
de cultură, forma butucilor, termenul intrării lor pe rod, prezența sau lipsa irigării, sistemul de
protecție a plantelor. În general, volumul inves tițiilor constituie suma cheltuielilor directe și
indirecte începând cu pregătirea solului și terminând cu îngrijirea plantației viticole tinere până
la intrarea în rod.

Tabel 5.1. Calculul investițiilor necesare pentru înființarea și îngrijirea plantațiilor tinere de struguri
UM Cantitate
a Preț
unitar Pregatirea
terenului
preplantare Anul 1 Anul 2 Anul 3 Anul 4 Anul 5
1 Vanzări lei 18 360000 720000 1080000
Struguri de masa kg 24000 48000 72000
2 Costul materialelor de producere 79992 362199,6 206778 9600 28740 28740
Material săditor unit, 11110 24 79992 186648
Săculețe izolatoare de polietilena
pt tulpina subterana unit, 11110 0,36 4002
Echipament de irigare 5 26334 131670
Stâlpi de beton armat unit, 1980 48 95040
Sarma de spalier (d=3 mm) t 1,5 16800 23184
Sarma de spalier (d=2,4 mm) t 3 14400 41472
Sisteme de ancorare ha 360 – 27900 12600
Sisteme de tensionare unit, 1080 16,8 6048 12096
Material de legat kg 300 12 300 540 1200 1620 1620
Apa la plantare m3 120 24 2880
Îngrășăminte minerale kg 555 21,6 12000 0 0 12000 12000
Insecticide și fungicide kg / l 100 84 4200 8400 8400 15120 15120
3 Costul lucrărilor mecanizate 12000 35676 18276 24360 26820 27780
Desfundarea cu scoaba (90 cm) ha 5 2400 12000
Arătura de toamna intre rânduri
(25-30 cm) ha 5 840 4200 4200 4200 4200 4200
Cultivarea intre rânduri (3, 4 ori) ha 20 300 6000 6000 6000 4500 4500
Irigarea prin picurare & fertilizare m3 1250 2,4 1500 3000 3000 3000
Stropirea plantațiilor ha 20 300 6000 9000 9000
Transportarea stâlpilor (10 km) t/km 1050 4,8 5040
Săparea gropilor pt plantare unit 11110 1,2 13332
Transportarea apei la plantare (10
km) t/km 605 4,8 2904

76
Săparea gropilor pt stâlpi unit, 1980 1,2 2376
Transportarea producției din cimp
(10 km) t/km 400 4,8 960 1920 2880
Îngroparea/dezgroparea coardelor ha 10 420 4200 4200 4200 4200 4200
4 Costul lucrărilor manuale 0 46260 39360 50940 51360 57960
Plantarea vițelor, tasarea si
mușuroirea om/zi 25 84 2100
Prăsitul in rând om/zi 75 84 6300 6300 6300 6300 6300
Instalarea stâlpilor om/zi 70 84 5880
Instalarea sârmei om/zi 70 84 5880
Instalarea ancorelor om/zi 5 84 420
Formarea butucilor & tăierea in
uscat om/zi 85 96 1440 1920 4080 8160
Legatul in uscat om/zi 65 84 2100
Plivitul lăstarilor om/zi 25 96 960 1440 2880 2400 2400
Legatul lăstarilor om/zi 100 84 840 3780 3780 3780 3780
Copilitul om/zi 135 84 2520 3780
Cârnitul om/zi 40 84 1260 3360 3360
Îngroparea/dezgroparea coardelor om/zi 70 84 5880 5880 5880 5880 5880
Recoltarea om/zi 150 84 5040 7560 10080
Paza plantațiilor om/luna 30 600 18000 18000 18000 18000 18000
5 Cheltuieli neprevăzute (10%) 9198 44413,56 26441,4 44490 10692 11448
6 TOTAL CHELTUIELI DE PRODUCERE 101190 488550 290856 129390 117612 125928
TOTAL PANA LA INTRAREA IN ROD
880596
7 Taxe și Impozite 3600 3600 3600 3600 3600 3600
Impozitul funciar 720 720 720 720 720 720 720 720 720
Fondul social 2880 2880 2880 2880 2880 2880 2880 2880 2880
8 Profit Brut -104790 -492149,4 -294455,4 227010 598788 950472

5.3. Devize lucrări
Tabel 5.2. Deviz aferent construcțiilor și amenajărilor
Nr.
crt. Materiale U.M. Volum
(cantitate) Preț unitar
(RON) Valoarea totală
(RON)
1. Sediul fermei Buc. 1 150.000 150.000
2. Hală de sortare cu
depozit frigorific Buc. 1 175.000 175.000
3. Drum principal Km 0,29 14.000 4.060
4. Drum secundar Km 0,21 10.500 2.205
5. Alei Km. 0,18 6.800 1.224
6. Zona de întoarcere Ha 0,51 6.100 3.111
7. Benzi înierbate Ha 5,1 290 1.479
8. Canale de coastă Ha 5,1 275 1.403
9. Sistem de susținere Ha 5,1 32.500 165.750
10. Bazine Buc 5 450 2.250
Total cheltuieli construcții și amenajări, RON 506.482
Tabel 5.3. Deviz general de cheltuieli
Nr. crt. Denumirea devizului Valoare (RON)
1. Deviz de construcții și amenajări 506.481,50
2. Deviz de înființare a plantației 880.596,00
3. Deviz lucrări de întreținere a plantației anul I 488.550,00
4. Deviz lucrări de întreținere a plantației anul II 290.856,00
5. Deviz lucrări de întreținere a plantației anul III 129.390,00
6. Deviz lucrări de întreținere a plantației anul IV 117.612,00
7. Deviz lucrări de întreținere a plantației anul V 125.928,00
TOTAL GENERAL, RON 2.539.413,50

78
Concluzii
În ultimii ani schimbările economice care au avut loc au dus la majorarea cererii
produselor la viticole atât la strugurii de masă cât și la strugurii pentru vin.
Consumul strugurilor de masă cât și strugurii pentru vin, atât pe piața mondială cât și
cea internă este în continuă cre ștere.
România deține un număr de avantaje în sfera viticolă. Aceste avantaje includ clima
moderată, solurile excelente, disponibilitatea resurselor active, experienta seculară și nu în
ultimul rând o reputație a fructelor și a produselor horticole pe peti le de export, câștigată datorită
calităților gustative deosebite și unice în felul lor.
Implementarea acestui proiect este convenabil atât din punct de vedere economic, care
aduce un venit financiar, cât și o acoperire a cerințelor de piață.
În urma implem entării acestui proiect va duce la creșterea și la dezvoltarea viticulturii
în regiunea Drăgășani. Înființarea plantației viticole va duce la folosirea unui teren de 5 ha în
zona Drăgășani și care va satisface următoarele condiții:
• Vă mării indicatorii de productivitate a muncii în această regiune, va
permite asigurarea unei părți a pieții interne cu struguri de masă și pentru
vin.
• Va permite asigurarea cu materie primă unităților de vinificație din
apropiere și va duce la obținerea unui vin de calitate.
• Va oferi noi locuri de muncă pentru populația din zonă.
În urma efectuării unui studiu economic pe parcursul a 5 ani de la înființarea plantație
s-a observat că din anul 3 de la înființare se va obține profit.

79
Bibliografie
1. ANTOCE, A.O, I. NĂMOLOȘA NU, D. DUȘA, D. MEREANU, C. REBIGAN, V.
NICOLAU, L. CĂLUGĂRU, 2013, Some Considerations Regarding the Grapevine
Variety Assortment and Wine Categories in Romania in Recent Years, Bulletin de
l’OIV, vol. 86, janvier -février -mars 2013, n°983 -984-98
2. ARDELEA N, M., R. SESTRAȘ, MIRELA CORDEA, 2007, Tehnică experimentală
horticolă , Ed. AcademicPres, Cluj -Napoca
3. BABEȘ A., 2006, Ampelografie, Lucrări practice, Ed. AcademicPres, Cluj Napoca.
4. BABEȘ, 2011, Cercetări privind consumul de apă la vița de vie în unele z one din
Transilvania, Teză de doctorat, Cluj Napoca.
5. Barbu Constantin – Horia, Vitivultur ă, Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, 201 5
6. Barbu Constantin – Horia, Agrochimie , Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, 2012
7. BUCUR, G. M. , 2011. Viticultură , Departamentul de Învățământ la distanță, USAMV,
București.
8. BUNEA , C.I., 2010, Studiul variabilității principalelor caractere de productivitate și
calitate la o colecție de soiuri de viță de vie, privind pretabilitatea acestora la
tehnologii ecologi ce de cultură și valorificare, Teză de doctorat, USAMV Cluj -Napoca.
9. COMȘA M., 2014, Studiul declinului biologic al viței de vie cauzat de patogeni lignicoli în
centrul viticol Blaj , Teză de doctorat, USAMV Cluj Napoca.
10. COTEA V., DEJEU L., 1995, Viticultura , Editura Didactică și Pedagogică, R.A.,
București.
11. COTEA V., și COTEA V., 1995 Viticultura Editura Didactică și Pedagogică, R.A.,
București
12. CONSTANTIN M., 2009, Controlul integrat al bolilor viței de vie prin metode
convenționale și neconvenționale, în c ontextul agriculturii durabile și impactul asupra
calității, in centrul viticol Blaj, Teză de doctorat, USAMV Cluj Napoca.
13. DUMITRIU, I. C ., 2008, Viticultura , Edit. Ceres, București.
14. HORȘIA, R., 2011, Studiul agrobiologic și tehnologic al soiurilor Feteasc ă regală și
Riesling italian în centrul viticol Jidvei – podgoria Târnave, Teză de Doctorat, USAMV
Ion Ionescu de la Brad, Iași.
15. ILIESCU M., FARAGO M., COMȘA M., RANCA A., BOLOȘ P., BABEȘ A., 2009 ,
Evaluation of the climate changes in Târnave and Murfatl ar vineyards, Bulletin of

80
University of Agricultural Sciences and Veterinary Medicine, Horticulture, vol. 66, pag.
662.
16. ILIESCU M., L. TOMOIAGA M. FARAGO, M. COMSA, 2010 , Nutriția la vița de vie în
Podgoria Târnave , Ed. AcademicPres, Cluj -Napoca: 12 -17.
17. MARTIN T., 1974, Viticultură, Ed. Agro -Silvică București
18. MUSTEA, M ., 2004, Viticultură , Ed. “Ion Ionescu de la Brad “, Iași
19. OLTEANU, I., DANIELA CICHI, D.C. COSTEA , L.C. MĂRĂCINEANU , 2002,
Viticultura specială , Ed. Universitaria, Craiova
20. OPREA Șt., 2001, Viticultura, Ed. Academicpres, Cluj−Napoca
21. OȘLOBEANU M., M. MAC ICI, MAGDALENA GEORG ESCU, V. STOIAN , 1991,
Zonarea soiurilor de viță de vie în România , Ed. Ceres, București
22. POP N ., 2001, Viticultură , Ed. AcademicPres, Cluj Napoca
23. POP N. , 2010, Curs de viticultură generală , Ed. Eikon, Cluj -Napoca .
24. POPA A., 2008, Secretul vinului bun , Ed. Alma, Craiova.
25. Sand Camelia, Fiziologia plantelor, Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, 2001.
26. STROE MARINELA , 2012, Ampelografie , Facultatea de Horticultură, USAMV București.
27. ȘERDINESCU, A. și M. ION, 2003, Studiul ecopedologic și ecoclimatic pentru încadrarea
arealelor viticole din România în zonele viticole ale Uniunii Europene .
28. ȚÂRDEA, C., ANGELA Ț ÂRDEA, GH. SÂRBU, 2000, Tratat de Vinificație , Ed.”Ion
Ionescu de l a Brad”, Iași