PROF. UNIV. DR. FLORI BRAȘOVEANU ABSOLVENT, DUMITRU ANCUȚA-ELENA UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANȚA FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE… [310317]
UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANȚA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE
SPECIALIZAREA: [anonimizat]. UNIV. DR. FLORI BRAȘOVEANU
ABSOLVENT: [anonimizat] „OVIDIUS” CONSTANȚA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE
SPECIALIZAREA: [anonimizat]. UNIV. DR. FLORI BRAȘOVEANU
ABSOLVENT: [anonimizat] 4
CAPITOLUL I. STATUTUL CURȚII INTERNAȚIONALE DE JUSTIȚIE DE LA HAGA 6
I. 1. [anonimizat] 6
I. 2 . Organizarea Curții Internaționale de Justiție de la Haga 12
I. 3. Litigii soluționate de către Curtea Internațională de Justiție 16
CAPITOLUL II. STUDIU DE CAZ: ROMANIA VS. UCRAINA ÎN PROCESUL PRIVIND INSULA ȘERPILOR ȘI DELIMITAREA MARITIMĂ DIN MAREA NEAGRĂ 19
II.1. Scurt istoric al problemei 19
II.2. Cum s-a ajuns la Haga 22
II.3. Punctul de vedere al Ucrainei conform memoriului adresat Curții 31
II.4. [anonimizat] 35
II.5. Decizia Curții 40
CONCLUZII 43
ANEXE 45
BIBLIOGRAFIE 52
[anonimizat], din punct de vedere juridic s-au produs schimbari majore pe plan internațional. Un punct de plecare către realizarile de astăzi pe planul dreptului internațional l-a reprezentat Conferința de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională”. Aceasta, și-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu participarea reprezentanților a 50 de state. [anonimizat], au fost consacrate elaborării Cartei ONU. [anonimizat] o [anonimizat] – [anonimizat], scopul său principal fiind menținerea păcii și securității internaționale. ONU nu este o [anonimizat], ci reprezintă o [anonimizat] „un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor prin atingerea unor scopuri și obiective comune”.
Participanții la Conferința de la San Francisco din 1945, care au dat naștere Organizației Națiunilor Unite și a Curții Internaționale de Justiție, au prezentat mai multe motive pentru care ar trebui înființat acest organ jurisdictional. De secole, statele au căutat să păstreze sau să crească influența politică și puterea lor economică: de-a lungul timpului au luptat pentru pământ, resurse energetice, acces la mare și pentru controlul insulelor. Dacă părțile la astfel de litigii nu reușesc să le soluționeze, ei se pot adresa Curții pentru o decizie obligatorie și definitivă în baza legii, asigurându-le astfel certitudine și stabilitate, atât în ceea ce privește dezvoltarea teritoriilor lor, cât și conduita armonioasă și pașnică a relațiilor lor viitoare. Curtea a fost astfel chemată să soluționeze disputele teritoriale asupra tuturor continentelor.
Problema Insulei Serpilor pentru Romania a început acum câteva decenii, dar istoria acestei bucăți de stânca este veche de mii de ani. Insula Leuke, în greaca antica, este în fapt o stînca așezata în Marea Neagră, la 45 de km de țărmurile de astăzi ale României și Ucrainei. Ocupată în 1944 de către Uniunea Sovietică, cedată forțat de România acesteia, este astăzi parte a Raionului Chilia, al regiunii Odessa din Ucraina.
Sursele de documentare folosite, precum cărti de drept public, dar și site-ul oficial al Curții Internaționale, m-au ajutat să parcurg istoria problemei dintre Romania si Ucraina.
Lucrarea este structurată astfel:
Capitolul I – Statutul Curții Internaționale de Justiție de la Haga;
Capitolul II – Studiu de caz: România vs. Ucraina în procesul privind Insula Șerpilor și delimitarea maritimă din Marea Neagra.
Singura soluție reală pentru statul român, după ani și ani de negocieri a fost Haga, Curtea Internațională de Justiție. La Haga s-a judecat delimitarea platoului maritim dintre cele două țări, după șapte ani de negocieri intense, dar zadarnice.
Așadar, lucrarea de față își propune să releve drumul anevoios pe care România a fost nevoită să îl parcurgă pentru a obține ceea ce îi aparținea de drept, dar și invesițiile umane și materiale pe care le-a făcut pentru a obține ceea ce și-a dorit.
Hotărârea a fost un real succes al dreptului internațional și al diplomației românești, punând capăt astfel diferendului dintre România și Ucraina și permițând întreprinderea de demersuri concrete pentru explorarea și exploatarea viitoare a resurselor economice ale zonei. De asemenea, a reprezentat, în regiunea Mării Negre, un model de soluționare pașnică a unui diferend complicat și îndelungat, ambele state acceptând în mod firesc soluția Curții și punând-o în aplicare.
CAPITOLUL I
STATUTUL CURȚII INTERNAȚIONALE DE JUSTIȚIE DE LA HAGA
I. 1. Curtea Internațională de Justiție de la Haga, principalul organ judiciar al ONU
Debutul dreptului internațional modern este marcat de Tratatele de pace de la Paris din 1919 și 1920, alcătuind „Sistemul de la Versailles, care au avut ca urmare nu numai apariția unor noi state independente în Europa dar mai ales înființarea „Ligii Națiunilor prin Pactul Ligii, care face parte integrantă din Tratatele de la Paris. Impactul devastator al celui de-al doilea război mondial asupra întregii umanități, inclusiv asupra relațiilor internaționale, a readus în atenția statelor lumii necesitatea instaurării unei noi ordini internaționale.
Debutul acestei acțiuni universale este marcat de actele premergătoare ale Conferinței de la San Francisco din anul 1945. Ideea constituirii unei organizații internaționale, care să faciliteze colaborarea dintre state în scopul menținerii păcii, poate fi identificată în seria de conferințe diplomatice internaționale, ținute în ultima parte a secolului XIX-lea și prima parte a secolului XX. Impulsul pentru crearea unei organizații cu vocație universală a fost dat însă de dorința statelor de a coopera pentru a preveni repetarea primului război mondial. În 1915 ia ființă în SUA, la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizație privată ale cărei principale idei, acceptate de președintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele sale „14 puncte”, privind organizarea păcii la sfârșitul războiului. La o săptămână după deschiderea Conferinței de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a constituit o comisie, a cărei conducere a revenit președintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina elaborării actului constituiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pace. Proiectul final al acestui document, denumit Pactul Societății Națiunilor, a fost aprobat în unanimitate și a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920.
Cele mai importante țeluri ale Societății Națiunilor sunt legate de promovarea păcii și prevenirea războiului. Expresia „Națiunile Unite” aparține președintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D. Roosevelt, și a fost folosită pentru prima dată în „Declarația Națiunilor Unite” din ianuarie 1942, prin care reprezentanții a 26 de națiuni angajau guvernele lor să continue lupta împotriva Puterilor Axei. Ideea creării Organizației Națiunilor Unite este lansată de miniștrii de externe ai SUA (Cordell Hull), URSS (V. M. Molotov) și Marii Britanii (Anthony Eden) și ambasadorului Chinei în Uniunea Sovietică (Fao Ping-Sheung).
Conferința de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională”, și-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu participarea reprezentanților a 50 de state. Lucrările Conferinței, care au durat două luni, au fost consacrate elaborării Cartei ONU. În termeni generali, Organizația Națiunilor Unite poate fi definită ca o organizație cu vocație universală, atât în ceea ce privește entitățile sale – state suverane – cât și domeniile în care se implică, scopul său principal fiind menținerea păcii și securității internaționale. ONU nu este o organizație supranațională, nu are competențele unui guvern mondial, ci reprezintă o organizație de state suverane, funcționând ca „un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor prin atingerea unor scopuri și obiective comune”.
Scopurile pentru care a fost creată Organizația Națiunilor Unite și pentru realizarea cărora acționează statele membre și organizația ca atare sunt înscrise în primul articol al Cartei. Primul și cel mai important dintre acestea este menținerea păcii și securității internaționale. Aliniatul întâi al aceluiași articol indică și căile utilizării acestui obiectiv: a.) prin măsuri colective pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și prin reprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii; b.) prin aplanarea și soluționarea diferendelor sau a situațiilor cu caracter internațional care pot duce la o încălcare a păcii, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional. În al doilea rând, după menținerea păcii și securității internaționale, Carta subliniază, ca scop al Organizației, realizarea cooperării internaționale în domeniul economic și social. Pentru atingerea acestui obiectiv, ca și în cazul menținerii păcii și securității globale, Carta conține prevederi precise privind atribuțiile organelor sau organizațiilor din sistemul său, în sarcina cărora cade realizarea acestui obiectiv.
Un al treilea obiectiv al ONU, consființit în articolul 1 al Cartei, este realizarea cooperării internaționale pentru promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Potrivit Cartei, principalele responsabilități pentru promovarea drepturilor omului sunt încredințate Adunării Generale și Consiliului Economic și Social. Un alt obiectiv al ONU constă în dezvoltarea de relații prietenești între națiuni. Carta stabilește un set de principii în baza cărora vor acționa, pentru înfăptuirea scopurilor consacrate, atât Organizația, cât și statele membre.
Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată și adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., la 10 decembrie 1948, este primul document cu vocație universală în acest domeniu și stabilește o concepție unitară a comunității internaționale despre drepturile și libertățile omului, deschizând calea spre un sistem de protecție internațională a drepturilor omului. Ea face referire la numeroase drepturi – civile, politice, ecomomice, culturale și sociale – la care oamenii de pretutindeni sunt îndreptățiți.
Carta Națiunilor Unite indică următoarele șase organe principale ale ONU: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul General.Cele șase organe enumerate, deși calificate toate ca principale, se află totuși, din punct de vedere al independenței și puterii pe care o exercită, în situații diferite. Adunarea Generală, în care sunt reprezentate toate statele membre, ca entități egale, este organul care dispune de cele mai largi competențe. Aceasta ocupă o poziție centrală în cadrul Organizației, nu numai datorită funcțiilor și puterilor sale politice, dar și pentru competențele sale administrativ-financiare și rolul în stabilirea structurării altor organe.
Două dintre organele principale ale ONU – Consiliul Economic și Social (ECOSOC) și Consiliul de Tutelă – sunt plasate sub autoritatea Adunării Generale. Pe de altă parte, competențele Consiliului de Securitate în menținerea păcii și securității internaționale sunt ferite de orice interferență din partea altor organe ONU, inclusiv Adunarea Generală. În sistemul Națiunilor Unite, Adunarea Generală este organ principal, ocupând o poziție centrală. Prin poziție și alcătuire, Adunarea Generală are o vocație universală; în genere, aceasta poate discuta orice probleme sau chestiuni la care se referă Carta sau care privesc puterile și funcțiile oricărui organ al Națiunilor Unite și poate face recomandări membrilor O.N.U. sau Consiliului de Securitate în orice chestiuni similare. Principial, conform Cartei și altor acte constitutive, acțiunile Adunării Generale în domeniul reglementării pașnice, la fel ca și cele ale Consiliului de Securitate, înscriindu-se în cadrul diplomației multilaterale, nu au forță juridică obligatorie, ci numai valoare moral-politică. În acest sens, funcțiile și puterile Adunării Generale au numai un caracter deliberativ și de recomandare.
Autorii Cartei ONU au rezervat Consiliului de Securitate un loc aparte în sistemul instituțional al organizației, ca organ cu compunere restrânsă, investit cu răspunderea principală în menținerea păcii și securității internaționale (art. 24). Pentru realizarea acestei răspunderi, Carta conferă Consiliului de Securitate puteri speciale de decizie și de acțiune în prevenirea și rezolvarea conflictelor internaționale, iar statele membre ONU „acceptă să execute hotărârile Consiliului de Securitate”, luate în conformitate cu dispozițiile Cartei (art.25). Poziția și rolul deosebit rezervate acestui organ în structura organizației mondiale sunt relevate de compunerea acestuia, funcționarea, sistemul decizional și competențele ce le exercită.
Inițial, Consiliul cuprindea unsprezece membri: cinci membri permanenți, numiți prin Cartă – Republica China, Franța, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii – și șase membri nepermanenți. Ca urmare a unui amendament adus Cartei în 1963 (intrat în vigoare la sfârșitul anului 1965), numărul membrilor nepermanenți a fost sporit la zece , Consiliul fiind compus, după 1965, din cincisprezece membri. Competențele Consiliului de Securitate a Națiunilor Unite sunt exprimate în temeiul art. 24 al Cartei, care conferă acestuia răspunderea principală în menținerea păcii și securității internaționale, competențele în cauză urmărind prevenirea izbucnirii unor conflicte, intervenția, dacă este cazul, pentru a le pune capăt și, în general, dezamorsarea crizelor internaționale. În domeniul soluționării pașnice a diferendelor, Consiliul poate:
să invite părțile la un diferend să îl soluționeze printr-unul din mijloacele menționate la art. 33 („tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, prin recurgere la organisme sau acorduri regionale, ori prin alte mijloace pașnice, la alegerea părților”);
să dispună o anchetă asupra unui diferend sau a unei situații, care ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere unui diferend; concluziile anchetei, întreprinsă de un organ subsidiar al Consiliului, de o comisie formată din reprezentanți ai statelor ori personalități independente, constituie o primă etapă în stabilirea poziției Consiliului asupra diferendului a cărui natură urmează să o determine;
să recomande părților la diferend, procedura sau metoda de soluționare, tinând seama de natura diferendului, ori, la cererea acestora, să le recomande soluții concrete;
În cazurile în care Consiliul constată existența unor situații calificate drept amenințare împotriva păcii, încălcare a păcii sau act de agresiune, Consiliul de Securitate al ONU, în temeiul Cartei, este autorizat să adopte rezoluții cu valoare obligatorie, prin care dispune măsuri, mergând uneori până la utilizarea forței armate. Astfel, crearea Organizației Națiunilor Unite, prin adoptarea Cartei, la 26 iunie 1945 și intrarea acesteia în vigoare, la 24 octombrie 1945, a deschis largi posibilități de afirmare și dezvoltare a dreptului internațional, de întărire a rolului său de promovare a cooperării între națiuni pentru menținerea păcii și securității internaționale, speranțe neconfirmate de evoluțiile internaționale ulterioare marcate de noi vicisitudini și crize politice majore la originea cărora s-a aflat pericolul unui război nuclear, în contextul existenței efective a războiului rece. Dreptul internațional public nu poate fi studiat și înțeles în toată complexitatea sa decât în strânsă corelație cu societatea internațională și evoluția istorică a acesteia, conform periodizării sale istorice, concepută ca totalitatea relațiilor internaționale în care rolul esențial îl ocupă dubla voință manifestată ca expresie a voinței statelor fondatoare a Organizației Națiunilor Unite pe de -o parte, și afirmarea solidarității statelor și a popoarelor Națiunilor Unite fundamentate pe ideologia coexistenței în care pacea și justiția internațională sunt esențiale, pe de altă parte.
O caracteristică a societății internaționale și anume organizarea și funcționarea ei, este în așa fel încât statul să ocupe locul principal, în raport cu toate celelalte entități care o compun la un moment dat. Evoluția vieții internaționale actuale relevă o serie de acțiuni în vederea regrupării unor forțe, interese și poziții pentru asigurarea unor sisteme de securitate colectivă. Relațiile care pot fi identificate în societatea internațională se reduc la următoarele combinații care pleacă de la tipurile de actori internaționali:
relații interstatale (care reprezintă nivelul primar, nivelul de bază);
relații între state și organizații internaționale;
relații între organizații internaționale;
relații între state și organizații non-guvernamentale;
relații între organizațiile internaționale și organizațiile non-guvernamentale;
relații între state și companiile transnaționale;
relații între companiile transnaționale, organizațiile internaționale și organizațiile non-guvernamentale;
relații între toți acești actori internaționali și persoanele fizice.
Nucleul obiectului dreptului internațional este reprezentat de relațiile dintre state, ca subiecte primare. Relațiile reglementate de dreptul internațional pot fi relații de colaborare (ceea ce este de dorit), dar și relațiile de confruntare pașnică, iar uneori, din nefericire, violentă.
Principiile generale de drept figurează în poziția a treia, după tratate și cutumă, în art.38 al Statutului Curții Internaționale de Justiție.
Semnificația și conținutul „principiilor generale de drept au făcut obiectul unor controverse. Principala problemă disputată fiind aceea a autonomiei acestora ca izvoare de drept. În doctrină, s-a susținut că principiile generale de drept ar constituii un izvor distinct al dreptului internațional sau cel puțin un izvor subsidiar. Unii autori au susținut că acestea ar include numai principii de drept intern, comune principalelor sisteme juridice. Alți autori au adăugat și principiile dreptului internațional.
Este un fapt cert, că nici o decizie a Curții Permanente și apoi a Curții Internaționale de Justiție, nu a fost întemeiată pe un principiu sau normă de drept deduse din „principiile generale de drept recunoscute națiunilor civilizate‖. Statele însele nu și-au întemeiat pretențiile pe baza unor asemenea principii.
Într-o analiză a jurisprudenței judiciare și arbitrale, s-a reținut faptul că principiile generale la care se referă doctrina, chiar fără referire la art.38, par. 1, lit.c, au vizat norme privind administrarea justiției cum sunt cele conform cărora nimeni nu poate fi judecător în propria cauză, egalitatea părților în diferend, obligația reclamantului de a face proba, recurgerea la prezumții și probe indirecte, desprinse desigur din dreptul intern, pe baza dreptului roman sau a common law.
Hotărârile Instantelor Internationale sunt enunțate în art. 38, par. 1, lit.d, din Statutul Curții Internaționale de Justiție, ca mijloc auxiliar de determinare a normelor de drept. Statutul, adaugă însă imediat referirea la art.59, conform căruia deciziile Curții nu constituie precedente, neavând valoare obligatorie decât pentru părți și cu privire la cauza respectivă. Este recunoașterea efectului relativ al hotărârilor judecătorești ca și al celor arbitrare.
Hotărârile Curții, ca și sentințele arbitrare și cele ale tribunalelor interne servesc ca mijloc de constatare și interpretare a normelor de drept internațional, deci ca element constitutiv al procesului cutumiar. Totodată, însă ele exercită o influență certă asupra evoluției dreptului internațional. Mai ales unele dintre hotărârile Curții Internaționa le de Justiție au un rol important în a degaja existența, sensul și întinderea unor norme generale ale dreptului internațional.
II.1. Organizarea Curții Internaționale de Justiție de la Haga
Crearea Curții Internaționale de Justiție a fost punctul culminant al unui proces lung de elaborare a unor metode de soluționare pașnică a disputelor internaționale. Aceste metode includ negocierea, medierea și ancheta. Ideea de a incredinta astfel de soluționări unei autorități imparțiale care ar decide cu privire la baza legii datează din antichitate. Este cunoscut ca arbitraj in istoria modernă a arbitrajului internațional este în general recunoscută ca datand de la Tratatul Jay din 1794 între Statele Unite ale Americii și Marea Marea Britanie. Acest tratat de Amity, Commerce și Navigation a prevăzut crearea de comisii mixte compuse dintr-un număr egal de cetățeni americani și britanici, pentru a soluționa mai multe întrebări restante. Activitatea acestor comisii mixte a condus la dezvoltarea arbitrajului în secolul al XIX-lea. Arbitrația Alabama revendică în 1872 o altă etapă decisivă. Statele Unite și Marea Britanie au prezentat cereri de arbitraj ale celor dintâi pentru presupusele încălcări ale neutralității de către acestea din urmă în timpul războiului civil american. Tribunalul, alcătuit din membri numiți de părți și de alte trei țări, a dispus Marea Britanie să plătească despăgubiri. Respectarea exemplară a acestei țări cu atribuirea a demonstrat eficacitatea arbitrajului în soluționarea unui litigiu major.
Acest succes a determinat statele să se gândească la stabilirea unui permanent de
Instanța internațională – responsabilă exclusiv pentru soluționarea pașnică a litigiilor.
Să evite necesitatea înființării unui tribunal special ad-hoc pentru a decide fiecare litigiu individual. Conferințele de pace de la Haga, convocate în 1899 și 1907 la inițiativa
tarului rus Nicolae al II-lea pentru a discuta despre pace și dezarmare, a început să dea formă acestei propuneri. Convenția pentru soluționarea litigiilor internaționale din 1899, care a fost semnată de cele 26 de state reprezentate la prima conferinta, prevedea înființarea unei Curți de Arbitraj Permanent (APC), prima instituție de acest gen. S-au făcut îmbunătățiri operaționale atunci când o versiune revizuită a Convenției a fost adoptată la Conferința din 1907. PCA a organizat prima sa procedură arbitrală în 1902 și încă este activă astăzi. Este independenta de toate celelalte organizații internaționale, iar în 2015 au fost 117 state părți la una sau ambele convenții fondatoare. Deși dispune de un Birou Internațional de la Haga, care funcționează ca un registru al instanțelor, aceasta nu este strict o instanță sau un organ arbitral. Se compune dintr-o listă de juriști (până la patru pentru fiecare stat parte, care formează împreună așa-numitul "grup național" al acelui stat) din rândul carora membrii unui tribunal arbitral pot fi aleși de părțile dintr-un litigiu.
Participanții la Conferința de la San Francisco din 1945, care au dat naștere
A Organizației Națiunilor Unite și a Curții Internaționale de Justiție, au prezentat mai multe
motive, printre care:
Curtea trebuia să fie principalul organ jurisdicțional al Națiunilor Unite și al tuturor statelor membre ale ONU urmau să fie părți la Statutul Curții; Prin urmare, a fost inadecvat ca PCIJ, care era legata de Liga Națiunilor, să îndeplinească acest rol;
Mai multe state care au fost părți la Statutul PCIJ nu au fost reprezentate în San Francisco, în timp ce un număr de participanți la San Francisco nu erau părți la Statutul PCIJ (inclusiv Statele Unite ale Americii și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste );
A existat un sentiment că PCIJ a făcut parte dintr-o ordine mai dominată în Europa și că crearea unei noi instanțe ar conduce la o mai mare universalitate;
Un grad considerabil de continuitate între PCIJ și CIJ a existat totuși, fiind menținute statutul ICJ (este practic identic cu cel din PCIJ, la fel ca și cele ale celor două instituții până când Curtea a adoptat o revizuire in 1978, în scopul simplificării și accelerării procedurilor).
Curtea Internațională de Justiție este principalul organ judiciar al Națiunilor Unite. Ea are sediul în Palatul Păcii de la Haga, Țările de Jos, dupa cum prevede Statutul Curtii Internationale de Justitie. Principalele sale funcții legale sunt soluționarea litigiilor prezentate de către statele membre și de a da avizele legale cu privire la întrebările adresate de către organele autorizate în mod corespunzător internaționale, agențiilor și a Adunării Generale a ONU.
Înființată în anul 1945 de către Carta ONU, Curtea a început activitatea în 1946 ca succesoare a Curții Permanentă Internațională de Justiție. Statutul Curții Internațională de Justiție, similară cu cea a predecesorului său, este principalul document care constituie documentul constituant și de reglementare a Curții. Munca Curții se caracterizează printr-o gamă largă de activitatea judiciară. Curtea Internationala de Justitie s-a confruntat cu relativ puține cazuri în istoria sa, dar a fost în mod clar o creștere a dorinței de a folosi Curtea începând cu anii 1980, în special în rândul țărilor în curs de dezvoltare. Statele Unite au retras competența obligatorie în 1986, și așa mai acceptă jurisdicția Curții numai de la caz la caz. Capitolul XIV al Cartei Organizației Națiunilor Unite autorizează Consiliul de Securitate ONU de a pune în aplicare hotărârile Curții Mondiale, dar aplicarea este condiționată de dreptul de veto a celor cinci membri permanenți ai Consiliului. În prezent există douăsprezece cazuri la Curtea Mondială. Curtea Internationala de Justitie este compusă din cincisprezece judecători aleși pentru nouă ani de către Adunarea Generală a ONU și Consiliul de Securitate al ONU de la o listă de persoane nominalizate de către grupuri naționale în Curtea Permanentă de Arbitraj. Procesul electoral este prevăzută la articolele 4-12 din Statutul Curtii Internationale de Justitie . Judecători servesc pentru termeni nouă ani și poat fi realeși pe o perioadă de până la două mandat. Alegerile au loc o dată la trei ani, cu o treime din judecătorii pensionați (în funxție și, eventual, pentru re-alegere) de fiecare dată, pentru a asigura continuitatea în instanța de judecată. În cazul în care un judecător moare în funcție, practica, în general,este de a se alege un judecător de aceeași naționalitate pentru a finaliza termenul. Nu pot fi doi judecători din aceeași țară. În conformitate cu articolul 9, în calitate de membri ai Curții se presupune că reprezintă "principalele forme de civilizatie si principalele sisteme juridice ale lumii". În esență, acest lucru a însemnat dreptul comun, dreptul civil și legea socialistă (acum, legea post-comunistă). Din anii 1960 a patru dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate (Franța, Rusia, Marea Britanie, și Statele Unite) au avut întotdeauna un judecător la Curtea de Justiție. Excepția a fost China (Republica China până în 1971, Republica Populară Chineză din 1971 încoace), care nu a avut un judecător la Curtea de la 1967-1985, deoarece nu a prezentat un candidat. De regulă, există o compoziție geopolitică în ciuda faptului că nu există nici o prevedere pentru aceasta în Statut al CIJ. Așa cum se menționează la articolul 93 din Carta ONU, toți ce 192 membri ONU sunt parte a statutului Curții de Justiție. Non-ONU, membrii pot, de asemenea, deveni parte la statutul Curții, în temeiul articolului 93 alineatul (2) procedura. De exemplu, înainte de a deveni membru al Națiunilor Unite, Elveția a folosit această procedură, în 1948 să devină parte; Nauru de asemenea, a devenit parte în 1988. O dată ce un stat este parte la statutul curții, are dreptul de a participa cu cazuri în fața Curții. Cu toate acestea, calitatea de parte la Statut nu dă automat jurizdicție Curții asupra litigiilor care implică aceste părți. Problema de competență este considerată în două tipuri de cazuri: aspecte controversate și avizele.
Articolul 2 din statut prevede urmatoarele: ,,Curtea va fi compusa dintr-un corp de judecatori independenti, alesi, indiferent de cetatenia lor, dintre persoane cu inalte calitati morale care indeplinesc conditiile cerute in tara lor pentru numirea in cele mai inalte functii judiciare sau care sint juristi cu o competenta recunoscuta in materie de drept international’’.
Independența judiciară este tratată în mod special cu articolele 16-18. Judecătorii CIJ nu sunt în măsură să dețină orice alt post, și nici nu pot acționa în calitate de avocat. În practică, membrii Curții au propriile lor interpretări a acestor reglementări. Acest lucru le permite să se implice în afara de arbitraj și în posturile profesionale, atât timp cât nu există nici un conflict de interese. Un judecător poate fi demis doar cu votul unanim al celorlalți membri ai Curții. În ciuda acestor prevederi, independența judecătorilor CIJ a fost pusă la îndoială. De exemplu, în timpul cazului cu Nicaragua, SUA a emis un comunicat, sugerând că acesta nu a putut prezenta materiale sensibile la Curtea din cauza prezenței unor judecători din blocul comunist. Judecători pot emite hotărâri comune sau separate despre propriile lor opinii. Deciziile și avizele sunt în majoritate, și, în caz de divizare egală, votul președintelui devine decisiv. Judecători pot, de asemenea, emite avize separate. De asemenea membrii Curtii se bucura de imunitate diplomatica.
Articolul 31 din Statut stabilește o procedură prin care judecătorii ad-hoc, stai pe controversate cazuri în fața Curții. Acest sistemul permite oricărei părți la un caz contencios de a numi un judecător la alegerea lor (de obicei, de naționalitatea acestora), în cazul în care un judecător de cetățenie nu este deja pe bancă. Judecătorii Ad-hoc participă pe deplin în caz și la deliberări, împreună cu judecătorii permanenți. Astfel, este posibil ca la un singur caz să delibereze peste șaptesprezece judecători. Acest sistem ar putea părea ciudat, în comparație cu instanțele din procesele interne, dar scopul ei este de a încuraja statele să-și prezinte cazul în fața Curții. Judecătorii ad-hoc, de obicei, (dar nu întotdeauna) votează în favoarea statului, care i-a numit și, astfel își anulează reciproc votul:
Judecatorii care au cetatenia fiecăreia dintre părti își vor păstra dreptul de a face parte din complet în cauza cu care este sesizată Curtea;
Dacă în completul Curții este inclus un judecator care are cetățenia uneia din părți, orice altă parte poate desemna o persoana la alegerea sa care să intre in complet ca judecator. Aceasta va fi aleasă de preferință dintre persoanele care au fost propuse drept candidați în conformitate cu Articolele 4 si 5.
Dacă în completul Curții nu este inclus nici un judecator având cetațenia părților, fiecare dintre părți poate să procedeze la desemnarea unui judecator în modul prevăzut în paragraful 2 al prezentului Articol.
Dispozițiile prezentului Articol se vor aplica în cazurile prevăzute în Articolele 26 si 29. În asemenea cazuri, Presedintele va cere ca unul sau, dacă este necesar, doi dintre membrii Curții care alcătuiesc camera să-și cedeze locul membrilor Curții care au cetațenia părților interesate, iar în lipsă de asemenea judecători sau dacă ei sunt în imposibilitate de a fi prezenți, judecătorilor special desemnați de către părți.
Dacă mai multe părți au interese comune, ele vor fi considerate, în ce privește aplicarea dispozițiilor precedente, drept o singură parte. În caz de dubiu, Curtea va decide.
Judecătorii aleși potrivit dispozițiilor din paragrafele 2, 3 si 4 ale prezentului Articol trebuie să îndeplineasca condițiile cerute de Articolele 2, 7 (paragraful 2), 20 si 24 din prezentul Statut. Ei vor lua parte la adoptarea deciziilor în deplină egalitate cu colegii lor.’’
De secole, statele au căutat să păstreze sau să crească influența politică și puterea lor economică: de-a lungul timpului au luptat pentru pământ, resurse energetice, acces la mare și pentru controlul insulelor. Dacă părțile la astfel de litigii nu reușesc să le soluționeze, ei se pot adresa Curții pentru o decizie obligatorie și definitivă în baza legii, asigurându-le astfel certitudine și stabilitate, atât în ceea ce privește dezvoltarea teritoriilor lor, cât și conduita armonioasă și pașnică a relațiilor lor viitoare. Curtea a fost astfel chemată să soluționeze disputele teritoriale asupra tuturor continentelor.
I. 3. Litigii soluționate de-a lungul anilor de către CIJ
Curtea nu numai că a contribuit la dezvoltarea unui organism de principii juridice care reglementează delimitarea teritoriului, ci a rezolvat, de asemenea, un mare număr de litigii specifice dintre state.
În 1986, în cauza privind litigiul de frontieră (Burkina Faso / Republica
Din Mali), linia de frontieră stabilită de o cameră specială a Curții a fost pe deplin acceptata de către părți. Șase ani mai târziu, o altă Cameră formată de Curte a încheiat o disputa de frontieră maritimă de 90 de ani între El Salvador și Honduras. În 1969, tensiunile legate de acest conflict au fost atât de puternice încât meciul de fotbal dintre cele două țări din Cupa Mondială a dus la un razboi sangeros.
În 1994, Curtea a soluționat o dispută teritorială între Libia și Ciad cu privire la așa-numita zonă Aouzou Strip, o zonă de aproximativ 125 000 km situată în deșertul Sahara asupra căruia cele două state au fost în conflict armat recurent pentru ani. Curtea a decis în favoarea Ciadului și, câteva luni mai târziu, toate trupele libiene s-au retras sub supravegherea observatorilor Consiliului de Securitate al ONU.
În decembrie 1999, Curtea a stabilit o dispută delicată de frontieră între Botswana și Namibia pe o insulă din râul Chobe. Acesta a hotărât că Kasikili/Insula Sedudu a aparținut Botswanei, iar Namibia a anunțat că accepta decizia .
În martie 2001, Curtea a pus capăt unui litigiu de lungă durată între Qatar și Bahrain privind suveranitatea asupra anumitor insule și teritorii și a stabilit granița maritimă unică între cele două state. Soluționarea acestui litigiu a deschis calea unor legături considerabil mai puternice între Qatar și Bahrain, după cum demonstrează acordul încheiat la scurt timp după încheierea cazului de a construi un "Pod de prietenie" care să lege cele două țări.
În octombrie 2002, Curtea a stabilit întreaga limită a terenului dintre
Camerun și Nigeria, de la Lacul Ciad până la mare și, în același timp, a efectuat
delimitarea maritimă dintre cele două țări. Acesta a solicitat fiecarei dintre acestea
părți să retragă orice personal administrativ și forțe militare sau de poliție din
zonele care se încadrează în suveranitatea celuilalt. Ambele părți s-au conformat deciziei Curții în întregime. Camera constituită de Curte pentru a se pronunța asupra litigiului transfrontalier prezentat la aceasta de către Benin și Niger a stabilit în Hotărârea sa din 12 iulie 2005 dacă Insulele situate în râul Niger au aparținut Beninului sau Nigerului în conformitate cu linia de graniță pe care a stabilit-o. Rezolvarea acestei dispute teritoriale fără îndoială, a făcut posibilă consolidarea cooperării dintre cele două țări.
În hotărârea sa din 23 mai 2008, Curtea a stabilit suveranitatea a trei caracteristici maritime în strâmtoarea Singapore, punând astfel capăt unei dispute care a existat între Malaezia și Singapore începând din 1980. În executarea Curtea de Justiție, cele două state au semnat ulterior un memorandum de înțelegere pentru o anchetă hidrografică comună în jurul a două dintre aceste trăsături.
În februarie 2009, în cazul Delimitarii maritime în Negre Marea (România vs. Ucraina), Curtea a stabilit granița maritimă unică. Curtea a realizat delimitarea platformei continentale și a zonelor economice exclusive din aceste țări. Prin soluționarea litigiului dintre acestea, Curtea a permis României și Ucrainei să exploateze resursele naturale în zonele economice respective.
CAPITOLUL II
STUDIU DE CAZ: ROMANIA VS. UCRAINA IN PROCESUL PRIVIND INSULA SERPILOR SI DELIMITAREA MARITIMA DIN MAREA NEAGRA
II. 1. Scurt Istoric
Problema Insulei Șerpilor pentru România a început acum câteva decenii, dar istoria acestei bucăți de stâncă este veche de mii de ani. Insula Leuke, în greaca antică, este în fapt o stânca așezată în Marea Neagră, la 45 de km de țărmurile de astăzi ale României și Ucrainei. Ocupată în 1944 de către Uniunea Sovietică, cedată forțat de România acesteia, este astăzi parte a Raionului Chilia, al regiunii Odessa din Ucraina.
Această formațiune de stânci, de 17 hectare, este atât de plina de istorie, cât și de mituri. Stânca în formă de X, are în unele locuri 41 de metri deasupra nivelului mării, are o lungime de 1.973 de metri, cu un perimetru neregulat, putând fi străbatută în 40 de minute cu piciorul. Privită de departe, Leuke sau Insula Șerpilor apare ca o cetate înconjurată de ziduri înalte de piatră, în realitate faleze abrupte cu puține terase litorale, doar pe țărmul nordic are un golf deschis pe unde se poate pătrunde mai usor. Astăzi Insula Șerpilor pare o stânca goală, făra vegetație, fără apă potabilă, imposibil de închipuit că cineva a locuit-o vreodata. Numele actual de Insula Șerpilor l-a dat un soi de șarpe de apă, care ajungea până la 2 metri lungime, un șarpe urât, dar neveninos. Această specie, larg răspândită pe insulă, a pierit din cauza amplelor lucrări militare făcute de către sovietici. Astfel singura vietate care popula insula s-a stins de mâna omului.
Această stâncă a fost ocupată de către Imperiul țarist, deși Tratatul de pace de la București din 1812, prin care rușii au anexat Basarabia, prevedea ca insulele dunarene nu pot fi luate in stăpânire de către Rusia. Cu toate ca nici tratatul ruso-turc din 1812, nici Tratatul de pace de la Adrianopol nu prevedeau în mod direct trecerea insulei sub stăpânirea Rusiei, ea a fost anexata de catre ruși. Britanicii au construit un far pe insula, far care dirija navigația pe Marea Neagră.
Stăpanirea rusească asupra insulei s-a întrerupt în 1856, când Tratatul de pace de la Paris prevedea pierderea Deltei Dunării și a insulelor acesteia de către Imperiul țarist. Aceste teritorii nu le-au revenit romanilor deoarece, la Paris, miniștrii plenipotențiari ai marilor puteri au semnat un protocol conform căruia, Insula Șerpilor aparține statului care deține și Delta Dunării, în acel moment Imperiul Otoman, care și-a luat angajamentul să întrețina farul de pe insula pentru asigurarea orientării vaselor ce treceau pe Dunare spre Odessa.
Dar povestea Deltei și a Insulei Șerpilor a continuat. După razboiul ruso-româno-turc din 1877, Rusia a cerut Turciei ca în locul despăgubirilor de război sa primeasca Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea etc. și insulele Deltei Dunării, printre care și Insula Șerpilor. Rusia dorea să le schimbe cu județele Cahul și Izmail. Astfel, prin Tratatul de la Berlin (iunie-iulie 1878), Rusia primea sudul Basarabiei, iar România sudul Dobrogei, insulele care formau Delta Dunării și Insula Șerpilor. Se părea că tumultoasa istorie a insulei lua sfârșit. Primul război mondial nu i-a adus decât un bombardament britanic și distrugerea farului, care a fost reconstruit de români în anul 1922. Anul 1940 și ultimatumul sovietic au schimbat soarta stâncii din Marea Neagră. Cu toate că nu a existat nici o referire la Insula Șerpilor, insula a fost ocupată de către germani și folosită ca punct de observație, iar pe 28 august 1944 un detașament de marinari sovietici au ocupat insula. De aici începe istoria putin clară a insulei.
La Conferința de Pace de la Paris delegația sovietică a prezentat o hartă tipărită la o scară foarte mare 1/ 1.500.000, care cuprindea multe inexactități. Greșeala voită nu a fost reparată, insule aflate pe bratul Chilia: Tătarul, Coasta Dracului, Dalerul Mare, Dalerul Mic, Insula Șerpilor rămâneau la România. Tratatul de pace dintre România și Puterile Aliate și Asociate semnat la Paris, 10 februarie 1947, prevedea că "frontiera sovieto-română este astfel fixata în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940", fară o descriere amănunțită a granițelor, neexistând nici o precizare privind linia de demarcație a frontierei.
Dar în 1948, Insula Șerpilor a fost anexată de către U.R.S.S. România, aflata în sfera de influență sovietică și aflată în plin proces de sovietizare a fost beneficiara unui Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat dintre România și URSS. Acest protocol a fost semnat la Moscova de către dr. Petru Groza și Viaceslav Molottov în februarie 1948, și stabilea că Insula Șerpilor intra în componența URSS. Delimitarea pe teren a frontierei a reprezentat un exemplu de abuz al colosului sovietic față de un stat cvasi-ocupat, Republica Populară Română. Frontiera nu a fost delimitată ținându-se cont de talvegul Dunării, ci de brațele laterale din dreapta fluviului, astfel ca sovieticii au luat ostroavele: Tătarul mic, Dalerul Mare si Dalerul Mic, Ostrovul Limba. Protocolul semnat la Moscova nu a fost niciodată ratificat de către statul român.
Dar Insula Șerpilor a fost predată cu un proces verbal semnat chiar pe insula, de către Nikolai P. Sutov, prim-secretar al Ambasadei URSS din București și Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar la 23 mai 1948. Insula facea parte din RSS Ucraineană, "înapoiata fiind URSS de către R.P.R". Acest proces verbal a fost secret, nefiind cunoscut de către autoritățile române. Astfel, în august 1949 a existat un incident armat, militarii sovietici, somându-i pe cei români să predea farul, românii au refuzat, au fost arestați și debarcați la Sulina.
În plin război rece stânca din Marea Neagră avea un important rol strategic, astfel ca imediat după ocupare, sovieticii au început construcția unei baze militare de control maritim și aerian, precum și a unor radare ce supravegheau Balcanii. Abuzurile din anii 1948-1949, au fost recunoscute prin Tratatul cu privire la regimul frontierei romano-sovietice încheiat de cele două guverne la București în februarie 1961. Juridic aceste înțelegeri bilaterale nu sunt constituționale, deoarece orice întelegere bilaterala prin care se cedau porțiuni din teritoriul românesc trebuia ratificată de parlament, respectiv de Marea Adunare Națională. Miza posesiei acestei insule era legată de importanța sa strategică, dar și de delimitarea platoului maritim continental al României. Nu s-a ajuns la un acord cu privire la acest platou continental. Au existat discuții în mai multe rânduri din 1967 și până în 1987. în 1987, sovieticii au făcut o oferta refuzată de români. Conform acesteia sovieticii cedau românilor 4000 de km2 din cei 6000 din jurul insulei, dar românii nu au acceptat. Istoria neclară a insulei a continuat și după destrămarea Uniunii Sovietice. Astfel că în anul 1991 insula împreună cu baza militară a fost preluată de către Ucraina. Ucraina, "succesoarea legitimă" a URSS în zona a luat toate teritoriile încorporate abuziv de URSS, fără a-și pune problema legitimității sale pe aceste teritorii, urmând tradiția sovietică. Importanța militara și strategică, precum și echipamentul militar performant aflat pe insula au dus la acutizarea problemei apartenenței acestei stânci, la care s-au adăugat și celelate litigii care nu fac obiectul articolului de față. Autoritățile ucrainene, moștenitoare ale abuzului sovietic, au înteles să-l perpetueze, litigiul cu România democrată pornind din anii' 90.
După ani de negocieri, de tergiversări, de presiuni în anul 1997 s-a ajuns la semnarea Tratatului dintre România și Ucraina, tratat controversat la acea data, despre care s-au scris mii de articole, dar care ramane un act internațional pe deplin valabil cu toate articolele sale.
Negocierile româno-ucrainene din 1991 până în 1997, din 1997 și până în 2008, pot sta la baza a numeroase volume de documente, ce arată puterea de a tergiversa a unui stat, față în față cu încercările binevoitoare ale celuilalt. Fără îndoială ca atât cazul Insulei Șerpilor, cât și cazul Bâstroe, fac astăzi parte din istoria dreptului internațional și juristii se vor apleca asupra laturii juridice și vor publica cărti de referință, cazurile pot fi material didactic pentru studentii în drept.
Pașii până la Curtea Internațională de Justiție de la Haga au fost mulți, timp în care statul ucrainean a încercat să schimbe statutul acestei insule, să modifice însăși geografia, să creeze o altă realitate, în fața căreia argumentele istorice, juridice, de bun simț să nu mai fie valabile. ,,Imperialismul de tip sovietic" n-a fost abandonat a doua zi după destramarea Uniunii. Ucraina a preluat moșternirea sovietică pretinzându-se în același timp a fi un stat democratic, dar a apelat în problema insulei la abuz și presiune. Istoria rundelor de negociere dintre reprezentanții diplomatici ai României și Ucrainei nu s-a scris înca, fiind mult prea recentă, sperăm ca o va scrie Bogdan Aurescu, unul dintre actorii acestor negocieri. Textul Tratatului privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, realizat după 19 runde de negocieri bilaterale a fost semnat la Cernăuți, la 17 iunie 2003, de către președinții României și ai Ucrainei, intrând în vigoare în anul 2004. Acordul privind delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive a rămas în 1997 și în anii ce au urmat o problemă deschisă a relațiilor bilaterale. Nedreptățile istorice suferite de România în urmă cu peste șase decenii nu au fost reparate, dimpotriva au fost legiferate. Actorii acelor acte istorice au astăzi scuza unui context internațional tulburat de presiuni și oferte de colaborare, dar istoria le va atribui, fără îndoială, acceptarea și promulgarea acestor rapturi teritoriale.
II. 2. Cum s-a ajuns la Haga?
Singura soluție reală pentru statul român, după ani și ani de negocieri a fost Haga, Curtea Internațională de Justiție. La Haga s-a judecat delimitarea platoului maritim dintre cele două țări, după șapte ani de negocieri sterile. Istoria va consemna singura stâncă din lume pe care se află o sucursală de banca și un hotel fără canalizare, realizări ale statului ucrainean pentru a demonstra locuirea acesteia, alături de alte realități create peste noapte. Proiectul Achilia-crearea unei zone economice libere pe Insula Șerpilor menit doar să-i schimbe statutul, s-a dovedit a nu fi un proiect viabil din punct de vedere economic nici pentru cei care l-au creat. Zăcămintele de petrol și gaze naturale găsite în jurul insulei au mărit miza acestei dispute, transformând-o dintr-una exclusiv strategică într-una strategico-economică. De aceea, disputa s-a mutat la Haga în fața Curții Internaționale de Justiție. Ceea ce puțini se pare ca au înțeles este legat de faptul că nu insula în sine a fost obiectul acestui litigiu, ci platoul continental al acesteia, insula rămâne și prin decizia CIJ în componența Ucrainei, iar zona în disputa a fost împărțită între România (79, 34%) și Ucraina (20, 66 %), respectiv 9.700 de km2 si 2.300 de km2. Insula Șerpilor aparține Ucrainei, o realitate cu care statul român, romanii vor trebui să se obișnuiască. Efectele Pactului Ribbentrop-Molotov ne marchează în continuare soarta.
II. 3. Etapele procesului de la Haga
1947: Tratatul de Pace de la Paris între România și Puterile Aliate și Asociate lasă României Insula Șerpilor;
1948: Protocolul de precizarea a parcursului frontierei de stat dintre România și URSS prevede transferul ilegal, contrar Tratatului de Pace, al Insulei Șerpilor la URSS;
1949: se încheie acordul româno-sovietic sub formă de procese verbale de demarcare și delimitare a frontierei prin care se stabilește o delimitare parțială în jurul Insulei Șerpilor, acord confirmat ulterior prin documente de același tip încheiate în 1954, 1963, 1974;
1967-1987: 10 runde de negocieri româno-sovietice pentru delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive în Marea Neagră;
1982: România participă la semnarea Convenției ONU privind Dreptul Mării de la Montego Bay, după ce a participat activ la A Treia Conferință ONU privind Dreptul Mării de negociere a acestui important tratat multilateral;
1996: România ratifică Convenția ONU privind Dreptul Mării din 1982 și formulează o declarație prin care arată că „insulele nelocuite și lipsite de viață economică proprie nu pot afecta în niciun mod delimitarea spațiilor care aparțin coastelor principale ale statelor riverane.” Această declarație viza Insula Șerpilor și nu a fost obiectată de nici un stat;
1997: se încheie și intră în vigoare Tratatul politic de bază dintre România și Ucraina și Acordul Conex la acesta, care prevede posibilitatea recurgerii la CIJ pentru soluționarea problemei delimitării platoului continental și a zonelor economice exclusive în Marea Neagră în cazul eșecului negocierilor bilaterale;
1998-2004: se desfășoară 34 de runde de negocieri între România și Ucraina pentru delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive în Marea Neagră – 24 la nivelul plenului delegațiilor și 10 la nivel de experți. Dintre acestea, 26 au loc în ultima fază a negocierilor (2001-2004). Negocierile eșuează ca urmare a neacceptării de către Ucraina a aplicării regulilor de delimitare conforme practicii CIJ, propuse de România în conformitate cu prevederile Acordului Conex din 1997;
2003: se încheie Tratatul privind regimul frontierei de stat între România și Ucraina, intrat în vigoare în mai 2004, condiție necesară pentru sesizarea CIJ de către România;
9 septembrie 2004: are loc ultima rundă de negocieri între România și Ucraina pentru delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive în Marea Neagră, la București;
13 septembrie 2004: Agentul României la CIJ, Bogdan Aurescu, semnează Cererea de Sesizare a CIJ pentru declanșarea procesului de la Haga;
16 septembrie 2004: depunerea la Grefa CIJ a Cererii de Sesizare a CIJ pentru declanșarea procesului de la Haga;
Octombrie 2004: prima întâlnire a Agenților celor două părți cu președintele CIJ pentru fixarea termenelor de depunere a pledoariilor scrise;
Noiembrie 2004: CIJ fixează câte 9 luni pentru depunerea Memoriului României și a Contra-Memoriului ucrainean;
2005: crearea Oficiului pentru Frontiere și Delimitări Maritime, în componența Direcției Generale Afaceri Juridice din MAE român, atât pentru gestionarea procesului de la CIJ, cât și a altor aspecte care țin de dreptul mării în relația cu statele vecine României în Marea Neagră, precum și a problematicii de drept internațional care privește frontierele României;
15 august 2005: România depune la CIJ Memoriul, redactat în limba engleză, care conține, conform regulilor CIJ, prezentarea elementelor de fapt relevante pentru caz (context geografic, istoric etc.), a normelor și regulilor considerate relevante și a argumentației părții române asupra soluției pe care o solicită CIJ, inclusiv expunerea soluției propuse, adică a traseului liniei de delimitare pe care o consideră corectă, având în vedere interesele părții române și dreptul internațional aplicabil. Memoriul este însoțit de elemente de probă care susțin poziția României. În total este vorba despre mai multe volume însumând mai multe sute de pagini;
16 mai 2006: depunerea Contra-Memoriului ucrainean;
2005-2006: au loc 4 runde la nivel de experți de consultări româno-ucrainene, care nu duc la nici un rezultat. După 2006 nu au mai avut loc niciun fel de negocieri bilaterale pe această temă;
iulie 2006: CIJ fixează termenele pentru depunerea Replicii părții române (22 decembrie 2006), respectiv, a Duplicii părții ucrainene (15 iunie 2007);
19 decembrie 2006: România depune Replica României;
5 iulie 2007: Ucraina depune Duplica sa, după obținerea unei amânări din partea CIJ, motivată din „rațiuni tehnice”;
Octombrie 2007: CIJ informează părțile asupra fixării datelor și perioadei fazei orale (2-19 septembrie 2008), date confidențiale până la anunțul public al Curții;
24 iulie 2008: CIJ informează public asupra perioadei audierilor în proces – 2-19 septembrie 2008;
2-5 septembrie 2008: are loc primul tur de pledoarii ale României la Haga. România pledează prima, ca reclamant;
9-12 septembrie 2008: are loc primul tur de pledoarii ale Ucrainei, pârât în process;
15-16 septembrie 2008: are loc al doilea tur de pledoarii ale României. Pe 16 septembrie 2008, Agentul României pune concluziile și prezintă Curții soluția de delimitare pe care România o consideră echitabilă și conformă dreptului internațional aplicabil în materie de delimitări maritime;
19 septembrie 2008: se încheie audierile în procesul privind Delimitarea Maritimă în Marea Neagră (România v. Ucraina), după ce în perioada 18-19 septembrie Ucraina a prezentat al doilea tur al său de pledoarii. Curtea intră în deliberare;
Începutul anului 2009: pronunțarea în ședință publică, solemnă, cu participarea plenului CIJ, a delegațiilor părților și a presei, a Hotărârii CIJ, care este înmânată în original Agenților. Hotărârea este definitivă, obligatorie și executorie, fiind imediat aplicabilă, fără niciun fel de alte formalități;
La 16 septembrie 2004, România a depus o cerere de inițiere a procedurii împotriva
Ucrainei în ceea ce privește litigiul de stabilire a unei limite unice maritime
Între cele două state din Marea Neagră, delimitând astfel platoul continental și zona exclusiv
economica care ii apartine. În cererea sa, România afirmă că la 2 iunie 1997
a semnat cu Ucraina un tratat privind relațiile de cooperare și bună vecinătate, ca un acord adițional prin care cele două state s-au angajat să găsească o cale de rezolvare
a chestiunilor menționate mai sus. Ambele instrumente au intrat în vigoare la 22 octombrie 1997.
România precizeaza de asemenea, ca negocierile organizate începând cu 1998 au fost neconcludente.
Ca bază a jurisdicției Curții, România invocă articolul 4 litera (h) din Regulamentul adițional care prevede ca litigiul să fie adus la Curtea Internațională de Justiție la cererea uneia dintre părți, dacă nu este soluționată într-o perioadă rezonabilă de timp, dar nu mai târziu
de doi ani de la inițierea negocierilor.
Părțile nu au cazut acord cu privire la modul de stabilire a graniței maritime și în
in special în ceea ce privește Insula Serpilor (Insula situata la Nord-vestul Mării Negre, la aproximativ 20 de mile marine la est de Delta Dunării).
Întrucât Curtea nu a inclus nici un judecător de cetățenie al uneia dintre părți, fiecare parte a recurs la exercitarea dreptului conferit de articolul 31 alineatul (3) din statut, acela de a-si alege un judecător. România l-a ales pe Jean-Pierre Cot (Franța) și Ucraina l-a ales pe Bernard H. Oxman (Statele Unite ale Americii). România și-a depus memorandumul pe data de 19 august 2005, iar Ucraina pe 19 mai 2006, urmare a termenului limită stabilit de catre Curte printr ordinul din 19 noiembrie 2004.
Poziția României și dorințele în ceea ce privește procesul au fost prezentate pas cu pas în memoriul adresat Curții. Delimitarea pe care Curtea a fost chemată să o pronunțe trebuia să fie cu privire la zona din preajma Insulei Șerpilor, chestiune care nu a fost rezolvată în mod echitabil cu Ucraina prin negocieri. Luând în considerare contextul geografic, trebuie să fie discutate și determinate delimitările în două sectoare largi. Sectorul 1 este sectorul din marginea exterioară a mării teritoriale într-o direcție orientală, definită printr-o relație adiacenta între coastele continentale din România și Ucraina. Sectorul 2 este dominat de o situație de opozitie între coastele continentale din România și Ucraina (Peninsula Crimeea).
De asemenea s-a subliniat faptul că granița dintre marile teritoriale ale părților nu au fost incluse în cererea prezentată Curții, care se referea numai la delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive între România și Ucraina în sectorul nordic al bazinului de vest. Limita maritimă teritorială face obiectul unui acord intre părți, încheiat în 2003: granița convenită curge de la ultimul punct al limitei de teren dintre părți până la punctul unde arcul de 12 mile marine din jurul Insulei Șerpilor intersectează marea teritorială a României. Această parte a frontierei a fost deja delimitată de acordurile între România si URSS, la care Ucraina este legată în conformitate cu principiile statului succesiune și care a fost recunoscută în mod expres ca obligatorie de către Ucraina.
Memoriul adresat de catre Romania cuprinde douăsprezece capitole, grupate în trei părți:
Partea I – cuprinde cinci capitole care prezintă principiile geografice, istorice și contextul diplomatic al litigiului. Capitolul II descrie criteriile geografice situatie. Capitolul III prezintă contextul istoric important, notând semnificația strategică acordată insulei inca din al XIX-lea secol și detaliind circumstanțele care inconjurau la momentul respectiv Romania si anume Uniunea Sovietică începand cu 1948. Capitolul IV prezintă pe scurt granița maritimă, capitolul V introduce consecințele circumstanțelor istorice asupra acestui caz, capitolul VI setează delimitările existente la granița maritimă în Marea Neagră.
Partea a II-a cuprinde două capitole care analizează legea aplicabilă. Capitolul VII descrie tratatele care sunt obligatorii pentru părți și care se referă la prezenta delimitare. Capitolul VIII detaliază legea aplicabilă la care tratatele se referă.
Partea a III-a stabilește granița maritimă care, după părerea României reprezintă o soluție echitabilă. Capitolul IX Identifică coastele relevante și zonele relevante. Capitolul X se referă la Statutul Insulei Serpilor ca si "stâncă". Capitolul XI se referă la cele două sectoare ,, Sectorul 1 este sectorul din marginea exterioară a mării teritoriale într-o direcție orientală, definită printr-o relație adiacenta între coastele continentale din România și Ucraina. Sectorul 2 este dominat de o situație de opozitie între coastele continentale din România și Ucraina (Peninsula Crimeea).’’ Capitolul XII demonstrează caracterul echitabil al așa cum este descris.
Dupa ce părțile au fost de acord că toate condițiile pentru competența Curții au fost îndeplinite la data depunerii cererii și prin urmare, Curtea este competentă să soluționeze cauza. Curtea a observat că Ucraina nu susține faptul că în temeiul dreptului internațional, în principiu, nu poate exista o linie de delimitare separând marea teritorială a unui stat de zona economică exclusivă și de platoul continental al unui alt stat. De fapt, o astfel de linie a fost determinată de Curte în ultima sa hotărâre privind delimitarea maritimă (disputa teritorială și maritimă între Nicaragua și Honduras în Marea Caraibelor – Nicaragua împotriva Honduras- Hotărârea din 8 octombrie 2007). Ucraina se bazează mai degrabă pe termenii de la punctul 4 litera (h) din acordul adițional, care, în opinia sa, "sugerează că părțile nu au anticipat că Curtea va fi chemată să delimiteze o graniță maritimă universală de-a lungul limitei exterioare a mării teritoriale a Ucrainei în jurul insulei șerpilor.
Formularea alineatului (4) litera (h) din acordul adițional potrivit căreia "problema delimitării platoului continental și a zonelor economice exclusive se soluționează de către Curtea Internațională de Justiție ", este neutră în ceea ce privește problema: dacă aceste zone trebuie să se găsească pe ambele părți ale liniei de delimitare pe întreaga lungime a acesteia. Curtea este de părere că trebuie să interpreteze dispoziția de la punctul 4 litera (h) din Acordul adițional care conferă competență Curții în lumina obiectului și scopului acestui acord și a contextului acestuia.
Acordul respectiv a fost încheiat în aceeași zi cu Tratatul privind buna vecinătate și cooperarea dintre România și Ucraina, care prevede la articolul 2 alineatul (2): "Părțile contractante încheie un tratat separat privind regimul frontierei dintre cele două state și vor soluționa problema delimitării raftului lor continental și a zonelor economice exclusive din Marea Neagră pe baza principiilor și procedurilor convenite printr-un schimb de scrisori între miniștrii afacerilor externe, care are loc simultan cu semnarea tratatului. Înțelegerile incluse în acest schimb de scrisori vor intra în vigoare simultan cu intrarea în vigoare a prezentului tratat. "
Acordul adițional precizează modul în care trebuie să se acorde angajamentul ambelor părți menționat la articolul 2 alineatul (2) din Tratatul privind buna vecinătate și cooperare citat mai sus. Părțile au precizat, în special, la alineatul (1) din acordul adițional că trebuie încheiat un tratat privind regimul frontierei dintre cele două state "nu mai târziu de 2 ani de la data intrării în vigoare a Tratatului privind vecinătatea bună Și cooperare ", care a avut loc la 22 octombrie 1997. La alineatul 4 din același acord, părțile au precizat că un acord privind delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive din Marea Neagră ar trebui negociat de către părți . Curtea consideră că părțile au intenționat ca toate chestiunile de frontieră dintre ele, fie pe uscat, fie pe mare, să fie rezolvate în mod cuprinzător. Sub interpretarea ,,îngustă” a Ucrainei, Curtea nu ar "soluționa problema delimitării" dintre cele două state dacă nu ar găsi o chestiune favorabila Ucrainei.
Curtea notează că Tratatul privind regimul frontierei de stat a fost încheiat la 17 iunie 2003, și anume în termen de șase ani de la intrarea în vigoare a Tratatului privind vecinătatea și cooperarea bună, și nu două, după cum se preconiza inițial. Tratatul de la Haga din 2003, în articolul său 1, descrie linia de graniță dintre cele două părți nu numai pe uscat, ci și pe linia care le separă mările teritoriale "până la punctul 45 ° 05 '21" latitudine nordică și 30 ° 02 "27" longitudine estică, care este punctul de întâlnire al mării teritoriale a Ucrainei în jurul Insulei Serpilor, cu granița de stat a statului român care trece peste limita exterioară a mării sale teritoriale.
Nu a fost atins niciun acord privind delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive din Marea Neagră. Părțile vizate la alineatul (4) litera (h) din acordul adițional că, în astfel de circumstanțe, oricare dintre acestea ar putea solicita Curții să decidă problema delimitării. Hotărârea Curții va înlocui astfel acordul inexistent dintre părți privind delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive și va soluționa toate aspectele care nu au fost soluționate de către părți. În îndeplinirea sarcinilor sale, Curtea va lua în considerare în mod corespunzător acordurile în vigoare între părți cu privire la delimitarea marilor lor teritoriale respective. Curtea nu este competentă să delimiteze marile teritoriale ale părților. Competența sa se referă la delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive. Cu toate acestea, spre deosebire de ceea ce a sugerat Ucraina, nimic nu împiedică exercitarea acestei jurisdicții astfel încât un segment al liniei să poată avea o delimitare între, pe de o parte, zona economică exclusivă și raftul continental al unui stat și , Pe de altă parte, marea teritorială a celuilalt stat la limita sa maritimă. Asadar, Ucraina, nu si-a dorit acest proces intentat de catre Roamnia la Curtea Internationala de la Haga si a incercat sa invoce diverse motive pentru a se ,,descotoroseasca’’ de jurisdictia Curtii.
Curtea notează că articolele 74, paragraful 4 și 83, paragraful 4, din Conventia Natiunilor Unite cu privire la Dreptul Marii sunt relevante pentru România afirmand ca trebuie sa existe o graniță ce sa delimiteze zonele economice exclusive și platforma continentală dincolo de punctul 1, și care se extinde în jurul Șerpilor insulei si care fusese stabilită prin Instrumentele din 1949.
Punctul 4 din articolele 74 și 83 prevede că , în cazul în care există un acord în vigoare între statele interesate, problemele referitoare la delimitarea zonei economice exclusive și a platoului continental „se determină în conformitate cu prevederile acestui acord“.
Cuvântul „înțelegere“ la punctul 4 se referă la un acord delimitând zona economică exclusivă (articolul 74) sau platoul continental (articolul 83) menționată la alineatul 1, practică de stat indică faptul că utilizarea unei limite convenite pentru trasarea unei zone maritime, pentru a delimita o altă zonă, trebuie efectuată printr-un nou acord. Aceasta se întâmplă în mod obișnuit atunci când statele sunt de acord să-și aplice granița în zona economică exclusivă. Acordul dintre Turcia și URSS care aplică granița zonei economice exclusive este un astfel de exemplu. De asemenea, dacă statele intenționează să traseze limita maritimă teritorială convenită mai devreme ar trebui să servească ulterior și ca delimitare a platoului continental și sau a zonelor economice exclusive, acestea ar trebui să încheie un nou acord în acest scop.
Instrumentele din 1949 nu fac referire la zona economică exclusivă sau la platoul continental. Deși în 1949 Proclamația Truman și afirmațiile pe care a început să le stimuleze au fost cunoscute, nici una dintre părți nu a pretins un platou continental în 1949 și nici nu există nicio indicație în dosarul fiecărui caz care se pregătea să facă acest lucru. Comisia pentru Dreptul Internațional (ILC) nu și-a început încă să lucreze la legea mării, care a condus, în cele din urmă, la Convenția din 1958 privind stelajul continental și acceptarea pe scară largă a acestui concept. Conceptul de zonă economică exclusivă în dreptul internațional a rămas încă câțiva ani în urmă.
Singura înțelegere dintre părți care se referă în mod expres la delimitarea zonei economice exclusive și a platoului continental este Acordul adițional din 1997. Nu tabilește o limită, ci mai degrabă un proces de a ajunge la unul. Dispozițiile detaliate privind factorii cares trebuie luați în considerare în timpul negocierilor nu fac trimitere la un acord existent. Nu a existat niciun acord în 1949 ce sa delimiteze zona economică exclusivă sau platoul continental în sensul articolelor 74 și 83 din Convenția Națiunilor Unite pentru Securitate și Cooperare.
URSS a achiziționat Insula Șerpilor în contextul așezării teritoriale generale rezultată în urma celui de al doilea război mondial. Un obiectiv principal URSS a dorit a consolidarea si stabilizarea așezarii teritoriale prin tratatul cu România, inclusiv achiziționarea Insulei Serpilor. Curtea constată că o zonă de 12 mile în jurul Insulei Serpilor ar fi fost în concordanță cu zona de 12 mile a URSS pentru marea sa teritorială.
Această înțelegere a efectului referințelor textuale la arcul din jurul insulei din 1949 este prezentată în articolul 1 din Tratatul regimului frontierei de stat din 2003. Acesta are în vedere în mod expres posibilitatea din viitor de a interveni modificări ale delimitării pentru marea teritorială din cauza unor fenomene naturale care nu sunt legate de activitățile umane, și prevede că „apele teritoriale ale părților contractante măsurate de la liniile de bază trebuie să aibă în permanență, la punctul de întâlnire al limitelor lor exterioare, lățimea de 12 mile maritime “.
Curtea observă în continuare că arcul de 12 mile în jurul Serpilor Island "este afișată pe o hartă care se ocupă cu frontiera de stat; acest lucru sugerează că acest arc reprezintă pur și simplu , limita exterioară a mării teritoriale. Recunoașterea de către URSS în 1949 a instrumentelor prin care granița de stat a urmat limita exterioară a mării teritoriale în jurul insulei nu înseamnă că a renunțat la orice drepturi privind zonele maritime dincolo de acea zonă.
În această etapă a exercițiului de delimitare, Curtea va identifica punctele corespunzătoare de pe părțile de coastă sau a zonelor de coastă , care marchează o schimbare semnificativă în direcția coastei relevante, astfel încât cifra geometrică formată de linia care leagă toate acestea puncte sa reflecte direcția generală a coastelor. Punctele astfel selectate pe fiecare coasta vor avea un efect asupra liniei de echidistanță provizorie , care ține seama de geografie.
Curtea observă că , în acest caz, geografia arată că capacitatea coastelor de a genera titluri de suprapunere indică existența a două domenii: într – un caz, coastele sunt adiacente; în altă parte, ele sunt opuse. În practică, prima concluzie pe care Curtea o trage din aceasta este că, pe litoralul romanesc, punctele semnificative de bază de la care trebuie să fie stabilită linia de echidistanță și linia mediană sunt aceleași. A doua concluzie este că, coasta ucraineană este formata din două porțiuni una adiacenta coastei române, cealaltă opusă pentru punctele de bază care trebuiesc sa fie luate în considerare si trebuie să fie definite separate. A treia concluzie este identificarea unui punct de cotitură pe linia echidistanta. În cele din urmă, Curtea va trebui să ia în considerare relevanța Insulei Serpilor în ceea ce privește alegerea punctelor de bază.
Curtea reamintește ajuns la concluzia că nu există nici un acord în vigoare între părți in privinta delimitării platoului continental și a zonelor economice exclusive ale părților.
În continuare , ea constată că Ucraina nu se întemeiază pe activitățile de stat , în scopul de a dovedi un acord tacit sau modus vivendi între părți pe linia care ar separa zonele lor economice exclusive și platourile continentale. Este mai degrabă se referă la activități de stat , în scopul de a submina linia revendicata de România.
Curtea observă că liniile de delimitare propuse de către părți, în special primele segmente, fiecare în mod semnificativ reduce dreptul celeilalte părți la platoul continental și la zona economică exclusivă. Linia română obstrucționează dreptul Ucrainei generat de coasta adiacentă a României. În același timp, linia ucraineană limitează dreptul României generat de coasta sa, în special în primul său sector între digul Sulina și Peninsula Sacalin.
II. 3. Punctul de vedere al Ucrainei conform memoriului adresat Curtii
După independența Ucrainei la 24 august 1991 și mai ales în ultimii zece ani, Insula Șerpilor a fost administrată de Ucraina ca parte a administrației de stat a Odessa, Guvernul Ucrainei a adoptat o serie de măsuri legislative concepute pentru a promova dezvoltarea și demilitarizarea insulei Șerpilor.
Prin Decretul din 12 iulie 2004, Adunarea de Stat din Odesa a aprobat a Programul de dezvoltare a turismului pe Insula Șerpilor care a identificat principalele tipuri de Turism care ar putea fi dezvoltate sub supravegherea companiei ,,Ostrivne" pe Insulă, ținând seama de vulnerabilitatea ecosistemului său. Tot în 2004, statul a autorizat proiectarea și construirea unui monument care urmează să fie ridicat pe Insula Șerpilor pentru a comemora sanctuarul lui Achille.
La 21 septembrie 2004, Divizia Regională Odesa a Bancii Nationale a Ucrainei a aprobat deschiderea unei sucursale a băncii Aval pe Insula Șerpilor. Ucraina afirma că deschiderea unei noi sucursale a unei bănci nu este ceva care este decis și pus în aplicare peste noapte. În cazul de față, Consiliul de Administrație al Aval Bank a decis deschiderea unui birou regional pe Insula Șerpilor in mai 2004, adică cu mult înainte ca România să depună cererea la CIJ. Deschiderea noii ramuri este o mărturie a nevoilor în creștere ale poporului care traieste pe Insula Șerpilor și a fost pur și simplu o continuare naturală a activităților desfasurate pe insula, afirmau reprezentanții Ucrainei. Fotografiile din anexe arată Sucursala Aval Bank, dana staționară și unele dintre locuințele rezidențiale construite.
De aseamenea, Ucraina afirma faptul că este clar că Insula Șerpilor nu poate fi asimilată unei stânci goale și nefolosite brusc ,,ocupata" de crearea unei activități umane false și artificială: este o insulă care a fost centrul de activitate economică, militară și religioasă de mulți ani. Aceste
activități care includ siguranța navigației, protecția militară, paza de coastă, frontiera
protecția, cercetarea științifică, fac parte din activitatea suverană legitimă a Ucrainei și
provin dintr-o dezvoltare naturala a utilizarii insulei pe termen lung.
Introducerea unei legături de transport maritim pe insulă în 2004 și posibilitatea de a stabili facilități de agrement pe insulă, sunt de asemenea, naturale. O parte din această
dezvoltare reprezintă un comportament al Ucrainei, care nu se desfășoară cu rea credinta și nici un comportament care să constituie un ,,abuz de drept” susținea Ucraina.
Geografia, și mai ales geografia de coastă, a jucat întotdeauna un rol important în elaborarea granițelor maritime internaționale, fie prin delimitare, negocieri sau prin adjudecare. Foarte des, a fost chiar considerată ca unic factor de referință pentru desenarea liniei de delimitare. Semnificativ, in numeroase ocazii în decizia sa din 1977, Curtea de Arbitraj Anglo-Franceză a recurs la formularea ,,geografică și alte circumcumstanțe relevante". Surprinzător, abordarea geografica a României a fost destul de succinta. Cu toate acestea, în
comentariile lungi cu privire la diferitele ,,principii" enumerate la paragrafele din schimbul de scrisori din 1997, România rezumă în mod corect Jurisprudența Curții și a altor tribunale internaționale referitoare la luarea în considerare a circumstanțelor relevante în cazurile de delimitare maritimă. Din păcate, în Memorial, România nu le respectă în mod substanțial cerințele. Memorialul nu ia în considerare cu adevărat diferitele caracteristici ale situației geografice din zona maritimă care face obiectul procedurilor de delimitare prezente, susținea Ucraina.
Nicăieri nu există cea mai mică descriere detaliată a geografiei costiere în zona relevantă. În ceea ce privește delimitările existente sau potențiale cu sau între statele terțe în Vestul Mării Negre, indiferent de relevanța lor, acestea nu constituie un factor geografic vorbind în mod corespunzător și, prin urmare, sunt examinate separat. În această secțiune, scopul Ucrainei constă în prezentarea imaginii reale a configurației geografice în partea de nord-vest a Mării Negre.
În urma reluării independenței Ucrainei în 1991, Ucraina și România au demarat noi negocieri pentru a stabili o bază fermă pentru relațiile lor viitoare, inclusiv soluționarea diferendelor lor în privința delimitării platoului continental.
La 2 iunie 1997, părțile la prezenta procedură au încheiat un tratat privind Relațiile de bună vecinătate și cooperare între România și Ucraina , în Articolul 2 din prezentul tratat sunt de acord să: ,,Rezolve problema delimitării raftului lor continental și a economiei in zone exclusive în Marea Neagră, pe baza principiilor și procedurilor convenite printr-un schimb de scrisori între miniștrii afacerilor externe, care vor semna tratatul. Înțelegerile incluse în acest schimb de scrisori, intră în vigoare simultan cu intrarea in vigoare a prezentului tratat." Tratatul din 2003 confirmă faptul că numai frontiera de stat dintre părți au fost delimitate pentru mările lor teritoriale și că punctul de plecare pentru delimitarea de către Curte a platoului continental și a zonelor economice exclusive între părți este punctul identificat în tratatul din 2003. În temeiul dreptului internațional, principiul de bază al delimitării continentului și zonei economice exclusive este exprimată în ,,principiu echitabil, circumstanțe relevante ", pe care Curtea le-a identificat ca fiind similare cu regula ,,echidistance special circumstancest" aplicabilă in delimitarea mării teritoriale.
Aplicarea acestei reguli, în general și în acest caz, presupune, în esență, patru
pași:
A) În primul rând, este necesar să se stabilească o linie de echidistanță provizorie, care este
calculată strict între valorile de bază pe cotele părților, sau liniile lor de bază, din care limitele lor teritoriale măsoară mările, fără a prejudicia.
B) În al doilea rând, circumstanțele relevante care caracterizează zona care trebuie delimitată
(zona relevantă) trebuie identificate. Aceste circumstanțe sunt în primul rând
de natură geografică, dar poat cuprinde și alte elemente, cum ar fi statul, activitățile întreprinse în domeniul respectiv și prezența unor state terțe la extremitățile acelei zone.
C) În al treilea rând, în lumina circumstanțelor relevante astfel identificate, sunt necesare pentru a stabili dacă și în ce măsură măsura provizorie linia de echidistană necesită o ajustare pentru a reflecta pe deplin informațiile relevante, circumstanțe și pentru a obține un rezultat echitabil.
D) În al patrulea rând, echitatea liniei de delimitare a ajuns la combinarea primelor trei etape si este apoi testată prin referire la elementul de proporționalitate pentru a verifica dacă delimitarea nu este inutilă "Disproporționată" și dacă realizează astfel o soluție echitabilă.
Ucraina susținea contrariul a ceea ce afirmase România: Insula Șerpilor este o insulă cu drepturi depline, o istorie bogată și de lungă durată. A sprijinit oameni considerabili, locuințe și activități economice și de altă natură de mulți ani și continuă sa faca acest lucru în prezent. Toate hărțile introduse de România descriu insula, iar sursele istorice sunt pline de referiri la importanța insulei. În ceea ce privește circumstanțele, starea geografică generală în cadrul căreia trebuie să se efectueze delimitarea constituie cea mai importantă circumstanță relevantă.
Ba mai mult, Ucraina a adus dovezi care doreau să ateste numeroasele activități pe care le-a desfășurat în domenii diverse pe insulă.
II. 4. Echipa României, la Haga
Agentul României pentru procesul de la Haga este Bogdan Aurescu, cu rang de director general în MAE român. Bogdan Aurescu este agent pentru CIJ din 2004, de la sesizarea
Curții. A participat (începând cu 2001 și până la sesizarea CIJ în 2004) ca adjunct al șefului delegației și, respectiv, ca șef de delegație la negocierile desfășurate pentru delimitarea spațiilor maritime cu Ucraina anterior sesizării CIJ. Co-agenți pentru procesul de la Haga sunt Cosmin Dinescu, director general pentru afaceri juridice în MAE român, și Călin Fabian, ambasadorul României la Haga. Cosmin Dinescu a fost implicat din anul 2001 în negocierile desfășurate pentru delimitarea spațiilor maritime cu Ucraina, fiind șeful grupului de experți al părții române în negocierile menționate. Echipa MAE implicată în pregătirea participării la procedurile din fața CIJ este formată din diplomați cu pregătire juridică din cadrul Oficiului pentru Frontiere și Delimitări Maritime, care au fost implicați și în negocierile bilaterale pe aceeași temă. Oficiul a fost creat în anul 2005 în componența Direcției Generale Afaceri Juridice din MAE român, atât pentru gestionarea procesului de la CIJ, cât și a altor aspecte ce țin de dreptul mării în relația cu statele vecine României în Marea Neagră, precum și a problematicii de Drept internațional ce privește frontierele României. Alături de echipa MAE sunt asociați pregătirii procesului un număr de experți ai Ministerului Apărării și Agenției Naționale pentru Resurse Minerale, precum și trei reputați profesori în Drept internațional de la universitățile din Paris, Cambridge și Oxford, care au o expertiză recunoscută în participarea la procesele din fața CIJ, în special în materie de delimitări maritime.
Agentul României la CIJ, Bogdan Aurescu, a susținut, în prima zi a pledoariilor finale la Haga, că Ucraina nu are argumente să-și susțină pretențiile și atunci invocă permanent lungimea coastelor sale la Marea Neagră, el reiterând caracterul incontestabil de stâncă al Insulei Șerpilor.
În runda finală, care marchează încheierea pledoariilor României, reprezentanții Bucureștiului, coordonați de Bogdan Aurescu, demontează argumentele din pledoariile Ucrainei din cursul săptămânii trecute. În prima intervenție în fața Curții, Bogdan Aurescu a subliniat că Ucraina nu are argumente să-și susțină pretențiile și atunci invocă permanent lungimea coastelor sale la Marea Neagră. "Ucraina se străduiește să distragă atenția acestei Curți de la lipsa ei de argumente în susținerea construcției liniei sale spre chestiunea lungimii țărmurilor, care a devenit acum alpha și omega în acest caz, mantra sa", a spus agentul României.
El a susținut că lungimea coastelor nu poate fi considerată nici circumstanță relevantă în delimitare, în contextul geografic specific zonei în dispută, nici o justificare a echității liniei finale, așa cum ar dori Ucraina. De asemenea, potrivit lui Bogdan Aurescu, deși Ucraina susține acum că nu își bazează cazul pe Insula Șerpilor ca element central în delimitare, în metoda pe care o folosește primul pas este să traseze linia de echidistanță chiar între Insula Șerpilor și coasta românească.
Aceasta transformă coasta minusculă, de numai 300 de metri, a unei formațiuni maritime neintegrate în țărmul ucrainean, într-un substitut pentru întreaga coastă relevantă a Ucrainei pentru acest proces de delimitare maritim. Bogdan Aurescu a arătat că singura strategie a Ucrainei în pledoariile sale a fost repetiția acelorași idei nefondate. ,,Unica «regulă» pe care se întemeiază argumentația Ucrainei este «repetiția», regula de aur a publicității. Am numărat nu mai puțin de 68 de situații când reprezentanții Ucrainei au menționat «diferența accentuată a lungimilor coastelor» sau o formulă similară", a spus Bogdan Aurescu, în opinia căruia afirmația Ucrainei potrivit căreia întreaga sa coastă ar trebui luată în considerare în delimitare contrazice atât dreptul, cât și contextul geografic din acest caz. Reprezentanții Ucrainei nu au spus nimic despre justificarea și modul în care deplasează linia de echidistanță provizorie pentru a ajunge la propunerea lor finală. Ucraina nu a explicat cum se ajunge la situația în care linia finală propusă Curții în această delimitare coincide cu linia propusă României în timpul negocierilor, în ciuda faptului că acum Ucraina pretinde să recunoască metoda de delimitare a CIJ, internațional recunoscută, iar atunci trasa linia după o metodă proprie inedită, care nu respecta regulile de delimitare stabilite bilateral în 1997.
Bogdan Aurescu a mai afirmat că soluția de delimitare propusă de România la CIJ este construită în mod corect și rezonabil. Sunt cel puțin trei seturi de argumente juridice care determină traseul liniei de delimitare în vecinătatea Insulei Șerpilor. Toate evidențele, în fapt și în drept, arată că Insula Șerpilor nu are dreptul decât la cel mult 12 mile marine de mare teritorială, deja alocate prin acordul româno-sovietic din 1949. Bogdan Aurescu a mai arătat că frontiera maritimă în jurul Insulei Șerpilor a fost trasată prin procesele-verbale încheiate de România și URSS începând cu 1949, instrumente juridice în vigoare și între România și Ucraina. Existența acordului este demonstrată de numeroase hărți emise chiar de instituții de stat ucrainene.
Insula Șerpilor, după toate dovezile istorice și științifice, române, ucrainene sau internaționale, este o stâncă, în sensul articolului 121, paragraful 3 din Convenția privind dreptul mării. Aceasta o face să fie o formațiune maritimă care nu are drept la platou continental sau zonă economică exclusivă, deoarece caracteristicile sale naturale nu pot susține locuirea umană sau o economie proprie. Ucraina nu a reușit să demonstreze în pledoariile sale contrariul, cu argumente viabile,ceea ce agentii Romaniei la CIJ au facut. "Mai mult, necesitatea unui caracter echitabil al soluției de delimitare maritimă în acest caz implică luarea în considerare a transferului, în condiții legale dubioase, al Insulei Șerpilor în 1948, ca și maniera arbitrară în care a fost determinată frontiera maritimă în 1949", a spus agentul României. Efectele injuste ale acestui fapt istoric nu trebuie perpetuate prin acordarea unei importanțe nemeritate Insulei Șerpilor în prezenta delimitare maritimă.
Bogdan Aurescu a reiterat faptul că procesele-verbale semnate de România și de URSS pentru a stabili frontiera maritimă, în jurul Insulei Șerpilor, sunt în vigoare și în relația bilaterală dintre Ucraina și România. Ele nu sunt, așa cum a pretins Ucraina în pledoariile sale, "tratate mai puțin formale". Deși au un caracter mai degrabă tehnic, aceste documente au fost semnate ca orice alt tratat bilateral. Aceste documente nu au un caracter de acord tacit, cum au afirmat, eronat, reprezentanții Ucrainei, iar textele sunt clare. El a arătat că, în pofida încercărilor Ucrainei de a provoca confuzie prin lectura în fața Curții a unor variante diferite de traducere, ele afirmă același lucru: frontiera maritimă agreată de cele două părți merge pe arcul de cerc de 12 mile marine în jurul Insulei Șerpilor, lăsând formațiunea maritimă de partea URSS și spațiile marine din afara acestui cerc României. Lăsând la o parte frontiera maritimă deja determinată din jurul Insulei Șerpilor, oricum această formațiune maritimă nu poate juca vreun rol în prima etapă a trasării liniei de delimitare maritimă (trasarea liniei provizorii de echidistanță). România a demonstrat în pledoariile sale că, în jurisprudența cazurilor similare, formațiuni maritime cu caracteristici similare Insulei Șerpilor (izolată față de coastă) nu au fost considerate puncte de bază în trasarea liniei de echidistanță.
Nici acțiunile întreprinse de Ucraina pe Insula Șerpilor, comparate de agentul României cu "satul lui Potemkin", nu au reușit să transforme caracteristicile naturale, intrinsece locului, sau statutul juridic al Insulei Șerpilor. Aceste acțiuni nu pot avea incidență în prezentul proces, din toate motivele arătate în pledoariile României de acum două săptămâni. El a spus că, dimpotrivă, ele rămân o recunoaștere împotriva propriilor interese, deoarece prin măsurile ucrainene, motivate de necesitatea de a "crea" condiții de viață pe Insula Șerpilor, Guvenul ucrainean recunoaște că aceste condiții nu există. El a arătat că Ucraina nu a reușit, în pledoariile sale, să conteste numeroasele probe aduse de România pentru a dovedi toate acestea.
În loc să argumenteze fundamentat contra dovezilor aduse de România, Ucraina s-a limitat la discreditarea superficială a probelor din propria presă: articolele scrise de jurnaliști ucraineni, care atestă caracterul de stâncă al Insulei Șerpilor și care au fost folosite de România în pledoariile sale, a arătat agentul României pentru CIJ, adăugând că, mai mult, Ucraina a folosit traduceri diferite ale propriilor documente scrise depuse la Curte, pretinzând că ele au fost greșit traduse în prima fază, de proprii lor experți. Bogdan Aurescu a reiterat caracterul ilegal, contrar Articolului 1 din Tratatul de Pace de la Paris, al Protocolului din 1948 prin care URSS prelua Insula Șerpilor. Efectele inechitabile ale nedreptăților istorice nu trebuie extinse prin acordarea unei importanțe exagerate, în prezenta delimitare maritimă, Insulei Șerpilor. Contrar celor afirmate de agentul Ucrainei, Volodymyr Vassylenko, faptele istorice care sunt relevante pentru că ele contribuie la găsirea unei soluții echitabile.
Tot contrar celor susținute de Volodimir Vassilenko în pledoaria sa, în negocierile care au condus la Tratatul de bază și la Acordul Conex, semnate în 1997, România și Ucraina s-au înțeles asupra unui "pachet de negocieri" prin care Ucraina a acceptat să nu se folosească de această formațiune în delimitarea maritimă. Bogdan Aurescu a arătat că acest "pachet", conform practicii diplomatice, nu putea fi consemnat expres în textul Tratatului, dar el este rezultă din acesta. Textul Acordului Conex din 1997 prevede că Ucraina este de acord cu aplicarea articolului 121 din Convenția privind dreptul mării în delimitarea maritimă. De altfel, reprezentanții Ucrainei au recunoscut în pledoariile lor că poziția României, care susținea că spațiul maritim al Insulei Șerpilor trebuie limitat la cel mult 12 mile marine, era bine cunoscută și înainte de încheierea Tratatului.
,,In echipa pe care am condus-o la procesul de la Haga au existat nu numai juristi si experți in Drept Internațional, ci si cartografi si topografi foarte buni, dar si doi specialisti din Agenția Naționala pentru Resurse Minerale. La momentul in care s-a pronunțat hotararea, aceste informații referitoare la posibilele depozite de hidrocarburi din zona aflata in disputa erau obținute printr-o metoda numita a profilelor seismice, nu prin forari propriu-zise in platoul continental, forari care, de altfel, sunt destul de costisitoare. La momentul in care s-a pronunțat hotararea respectiva, estimarea care se facea atunci pentru toata aceasta zona in disputa, deci pentru toata zona de 9600 de kilometri patrați din cele 12.200 de kilometri patrați, era de aproximativ 70 de miliarde de metri cubi de gaz si 15 milioane de tone de petrol. Constatam recent, prin aceste informații care au aparut public, in special dinspre OMV si Exxon, ca in realitate doar in perimetrul care este concesionat OMV-ului si Exxon-ului exista aproape 84 de miliarde de metri cubi de gaz. Deci, probabil ca. pe toata suprafața castigata la Haga, rezervele reale de hidrocarburi sunt mult mai mari. Chiar zilele trecute am vazut o stire a unui reprezentant al conducerii companiei OMV, care spunea ca prin potențialul descoperirilor de hidrocarburi din Marea Neagra, din platoul continental pe care l-am obținut la Haga, se poate imagina in perioada urmatoare chiar alimentarea cu resurse a conductei Nabucco. Este o veste exceptionala. Din punctul nostru de vedere, al celor care ne-am ocupat de acest proces, fara indoiala ca este o bucurie deosebita sa constatam ca munca depusa in patru ani, patru luni si 18 zile, poate sa dea astfel de rezultate.”
Bogdan Aurescu marturiseste ca nu de putine ori a avut emotii atunci cand s-au stabilit argumentele cu care Romania va merge in fata Curtii Internationale. Iar, la final, pledoariile partii romane au depasit 1700 de pagini depuse. ,,Elaborarea documentelor, a pledoariilor scrise, a pledoariilor orale si toate argumentele pe care le-au conținut acestea a presupus o munca extrem de laborioasa. Au fost examinate diverse variante de argumentație, selecția elementelor de proba s-a facut meticulos, iar intr-un final am ales anumite variante si anumite elemente de proba. Ca sa ilustrez din punct de vedere doar cantitativ ce a insemnat acest efort, numai documentele scrise pe care le-am depus, adica memoriul si cu replica, impreuna cu anexele lor, au insumat 1713 pagini. Iar pledoariile orale din septembrie 2008 au reprezentat, in forma scrisa, peste 400 de pagini. Dincolo de asta au fost foarte multe grafice, foarte multe harți, proiecții si animații, special alese pentru faza orala a procesului. Toate acestea presupun alegerea argumentației, a elementelor de proba, alegerea modului cel mai potrivit de prezentare a acestora si toate au presupus o munca de studiere a jurisprudenței internaționale, a hotararilor pe care le-au adoptat in materie de delimitari maritime instanțele arbitrale, Curtea Internaționala de justiție in principal. Toata aceasta activitate de cercetare a fost facuta tocmai pentru a fundamenta alegerea celei mai bune argumentații”
Agentul României la CIJ Bogdan Aurescu a declarat, că decizia Curții în cazul procesului cu Ucraina acordă României 9700 de kilometri pătrați de zonă economică exclusivă și platou continental, reprezentând 79,34% din totalul suprafeței în dispută. "Hotărârea pe care a pronunțat-o astăzi Curtea recunoaște jurisdicția suverană și drepturile suverane ale României pentru o suprafață de platou continental și zonă economică exclusivă de 9.700 de kmp, adică 79,34 % din zona în dispută cu Ucraina". Zona conține circa 70 de miliarde de metri cubi de gaze și 12 milioane de tone de petrol, potrivit lui Aurescu.
Ucraina in urma pronuntarii deciziei a afiramat ca este satisfăcută de hotărârea dictată de CIJ în procesul privind delimitarea spațiilor maritime din Marea Neagră, la Haga. ,,Suntem mulțumiți de această decizie a CIJ. Putem spune că suntem parte a unei soluții civilizate. De acum înainte între Ucraina și România nu mai există puncte contradictorii”, a spus oficialul ucrainean. Diplomatul de le Kiev a evitat totuși să se pronunțe în legătură cu rezervele de hidrocarburi din zona disputată, precizând că experții vor definitiva detaliile deciziei de marți a Curții de la Haga.
II. 5. Decizia Curții
Bogdan Aurescu: "Hotărârea CIJ admite jurisdicția României pe 79,34% din suprafața disputată cu Ucraina"
Curtea Internațională de Justiție de la Haga (CIJ) a dat dreptate României prin faptul că linia de delimitare nu va fi influențată de Insula Șerpilor, care are dreptul la o mare teritorială de numai 12 mile marine, decizia fiind adoptată în unanimitate de cei 15 judecători ai Curții.
,,Curtea decide că, începând de la Punctul 1, așa cum a fost el stabilit în articolul 1 din Tratatul privind Regimul Frontierei de Stat din 2003, linia unică de demarcare a platoului continental și a zonei economice exclusive ale României și Ucrainei în Marea Neagră vor urmări arcul de 12 mile marine al apelor teritoriale ucrainene în jurul Insulei Șerpilor, până la Punctul 2 (cu coordonatele 45° 03' 18.5" N și 30° 09' 24.6" E), unde arcul se intersectează cu linia mediană a distanței între coastele României și Ucrainei. De la Punctul 2, linia de demarcare va urma linia echidistantă prin Punctul 3 (având coordonatele 44° 46' 38.7" N și 30° 58' 37.3" E) și punctul 4 (având coordonatele 44° 44' 13.4" N și 31° 10' 27.7" E), până în Punctul 5 (având coordonatele 44° 02' 53.0" N și 31° 24' 35.0" E). De la Punctul 5, linia de delimitare continuă de-a lungul liniei care marchează jumătatea distanței între coastele celor 2 țări în direcția sud începând de la azimutul geodezic până la zona în care drepturile unor țări terțe ar putea fi afectate", a apreciat CIJ, în paragraful operativ, cele cinci puncte stabilind, practic, linia de delimitare a platoului continental din Marea Neagră. Coordonatele geografice au fost interpretate de către experți, în urma acestei interpretări rezultând faptul că România a obținut o suprafață de 9.700 kmp de platou continental și zonă economică exclusivă, adică 79,3 % din zona de peste 12.000 kmp aflată în dispută cu Ucraina.
Sentința a inclus de asemenea noua schițe ale zonei. În ceea ce privește "coastele relevante", Curtea a reținut că, din punct de vedere legal, coastele relevante pot juca două roluri în ceea ce privește delimitarea platoului continental și a zonei economice exclusive. "În primul rând, este necesară identificarea coastelor relevante pentru a stabili ce anume constituie într-un context specific o suprapunere a pretențiilor celor două părți. În al doilea rând, coastele relevante trebuie să fie stabilite pentru a verifica, în cel de-al treilea și ultim stadiu al procesului de delimitare, dacă există o disproporționalitate în ceea ce privește lungimea coastelor fiecărui stat și zonele maritime care cad de o parte sau alta a zonei de delimitare". Curtea a apreciat ca relevantă toată lungimea zonei de coastă a României, de aproximativ 248 de kilometri.
În ceea ce privește metodologia de delimitare, Curtea a decis să înceapă prin trasarea unei linii de echidistanță provizorie între coastele adiacente ale României și Ucrainei, care apoi continuă sub forma unei linii mediane între coastele situate vizavi. În cea de-a doua etapă, Curtea va lua în calcul dacă există factori care impun ajustarea sau schimbarea liniei provizorii de echidistanță pentru a ajunge la un rezultat echitabil. În al treilea rând, Curtea va verifica faptul că linia respectivă nu va conduce la un rezultat inechitabil ca urmare a unei disproporții vădite între raportul lungimii coastelor și cel al zonei maritime relevante întrecele două state", se arată în comunicatul Curții.
MAE a precizat, într-un comunicat că hotărârea CIJ permite României începerea demersurilor pentru exploatarea directă a resurselor de hidrocarburi, care până acum erau "blocate", acest lucru constituind o contribuție directă la independența energetică a țării. ,,Hotărârea permite României să înceapă demersurile pentru exploatarea directă a resurselor de hidrocarburi din zona în dispută care au fost alocate de CIJ României, care până acum erau blocate de la exploatare, ceea ce constituie o contribuție directă la consolidarea independenței energetice a României, cu atât mai importantă în actualul context energetic european", se arată în comunicatul MAE. Ministerul de Externe reiterează poziția României de respectare a hotărârii CIJ, care este o obligație ce decurge din Carta ONU pentru ambele părți la diferend. MAE român reamintește că și autoritățile din Ucraina au declarat în repetate rânduri că vor respecta hotărârea Curții, cel mai recent cu prilejul vizitei ministrului Cristian Diaconescu la Kiev, la data de 23 ianuarie. MAE își exprimă speranța că pronunțarea Hotărârii CIJ va permite trecerea la dezvoltarea mai departe a relațiilor bilaterale, spre beneficiul ambelor țări și al cetățenilor lor. MAE reamintește faptul că Hotărârea CIJ este direct aplicabilă, obligatorie, definitivă (nu poate fi atacată) și executorie imediat, nefiind nevoie de demersuri de punere în aplicare a hotărârii nici pe plan intern, nici internațional, în plan bilateral (nu sunt necesare acorduri de aplicare subsecvente la nivel interstatal).
CIJ a fost aleasă pentru că este organul principal judiciar al ONU (unicul organ judiciar dintre cele 6 organe principale ale ONU), având cea mai largă expertiză și cea mai mare autoritate în ceea ce privește soluționarea diferendelor internaționale pe cale jurisdicțională. Până în prezent, CIJ a pronunțat 97 de soluții ale unor diferende (hotărâri în cazuri contencioase). Curtea poate soluționa doar diferende între state (nu și diferende care implică alte subiecte de drept internațional, cum ar fi organizațiile internaționale, sau persoane de drept privat, cum ar fi persoanele fizice, ONG-urile, societățile comerciale etc.). Compoziția CIJ, modul de alegere a judecătorilor, competența profesională și statutul acestora, precum și jurisprudența și influența pe care o au hotărârile CIJ asupra evoluției dreptului internațional sunt garanții serioase pentru soluționarea echitabilă conform dreptului internațional a oricărui diferend internațional supus spre soluționare, inclusiv delimitări ale spațiilor maritime.
CONCLUZII
De secole, statele au căutat să păstreze sau să crească influența politică și puterea lor economică: de-a lungul timpului au luptat pentru pământ, resurse energetice, acces la mare și pentru controlul insulelor. Dacă părțile la astfel de litigii nu reușesc să le soluționeze, ei se pot adresa Curții pentru o decizie obligatorie și definitivă în baza legii, asigurându-le astfel certitudine și stabilitate, atât în ceea ce privește dezvoltarea teritoriilor lor, cât și conduita armonioasă și pașnică a relațiilor lor viitoare. Curtea a fost astfel chemată să soluționeze disputele teritoriale asupra tuturor continentelor.
Decizia de la Haga este importantă din punct de vedere politic si diplomatic pentru România. Bucureștiul rezolvă, prin justiția internațională, o problemă teritorială cu cel mai instabil stat din Europa. Ucraina a fost incapabilă să negocieze cu România în ultimii 12 ani de la semnarea tratatului bilateral. În ultimii ani, Kievul a încercat cu disperare să convingă Occidentul că Insula Șerpilor are viață economică proprie. În mod absurd, regimul Iuscenko a deschis chiar o bancă și o maternitate pe insula. Faptul dovedește primitivismul clasei politice din Ucraiana, un stat creat artificial de fosta URSS, în ultima jumătate de secol, și care nu reușește nici astăzi să-și găsească o cadență în relațiile internaționale.
Din 12.200 kilometri pătrați de mare liberă, 9.700 km pătrați au revenit țării noastre. Decizia Curții pune capăt negocierilor începute acum 42 de ani, in 1967, între România și fosta URSS, prin care Bucureștiul a încercat să explice sovieticilor, și mai târziu ucrainienilor, că dacă s-ar aplica formulele lor de calcul, Brăila și Focșaniul ar deveni zone economice exclusive pentru Kiev. România are posibilitatea să constate că, atunci când se urmarește un obiectiv de interes național vreme de mai mulți ani, există șanse de reușită. Acordul bilateral dintre România și Ucraina fost semnat la 2 iunie 1997, la Neptun, la presiunea Marii Britanii si in preajma Summit-ului de la Madrid, unde Bucureștiul aștepta o invitație în NATO.
Singura soluție reală pentru statul român, după ani și ani de negocieri a fost Haga, Curtea Internațională de Justiție. La Haga s-a judecat delimitarea platoului maritim dintre cele două țări, după șapte ani de negocieri intense.
La 16 septembrie 2004, România a depus o cerere de inițiere a procedurii împotriva Ucrainei în ceea ce privește litigiul de stabilire a unei limite unice maritime
Între cele două state din Marea Neagră, delimitând astfel platoul continental și zona exclusiv economica care ii apartine.
Comportamentul Ucrainei a fost cu atat mai greu de inteles cu cat miza economica este mai degraba mica. Presa a vehiculat cifre conform carora in platoul continental s-ar gasi 100 de miliarde de metri cubi de gaz si 70 de milioane de barili de petrol. 80% din cantitate ar reveni astfel Romaniei.
Curtea Internațională de Justiție de la Haga (CIJ) în mare parte a dat dreptate României prin faptul că linia de delimitare nu va fi influențată de Insula Șerpilor, care are dreptul la o mare teritorială de numai 12 mile marine, decizia fiind adoptată în unanimitate de cei 15 judecători ai Curții. Ucraina în urma pronunțării deciziei a afiramat ca este satisfăcută de hotărârea dictată de CIJ în procesul privind delimitarea spațiilor maritime din Marea Neagră, la Haga: ,,Suntem mulțumiți de această decizie a CIJ. Putem spune că suntem parte a unei soluții civilizate.” Așadar, lucrarea de față a aratat drumul anevoios pe care România a fost nevoită să îl parcurgă pentru a obține ceea ce îi aparținea de drept.
ANEXE
I. Hărți și fotografii din memoriul adresat de către România Curții de la Haga;
II. Hărți și fotografii din memoriul adresat de către Ucraina Curții de la Haga;
III. Harta stabilită de către Curtea Internațională de Justiție;
I
Harți și fotografii din memoriul adresat de către România Curții de la Haga
(Imagini ce demonstrează că
Insula Șerpilor
este doar o stâncă nelocuită)
(Delimitarea dorita de România)
II
Hărți și fotografii din memoriul adresat de către Ucraina Curții de la Haga;
(Imagini ce doresc să demonstreze utilitatea
Insulei Șerpilor în viața economică și socială a Ucrainei)
(Delimitarea dorită de Ucraina)
III
Harta stabilită de către Curtea Internațională de Justiție
(Delimitarea realizată de către Curte)
BIBLIOGRAFIE
I. Izvoare ( Presă/Periodice; Memorii)
BADEA MIRUNA, Aurescu la CIJ, in ,,Mediafax’’ – http://www.mediafax.ro/politic/aurescu-la-cij-ucraina-nu-are-argumente-si-atunci-invoca-lungimea-coastelor-marii-negre-3184945.
II. Lucrări generale si speciale
ANGHEL ION, ANGHEL VIOREL, Răspunderea în dreptul internațional, Ed. Lumina Lex, București, 1998.
AURESCU BOGDAN, NASTASE ADRIAN, JURA C., Drept internațional public, Ed. C.H. Beck, București, 2006.
AURESCU BOGDAN, Sistemul jurisdictiilor internationale. Editia a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bcuresti, 2012.
AURESCU BOGDAN, Romania and the International Court of Justice, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2015.
BELOHLAVEK J. ALEXANDER, RENATA HOTOVA, Expertii in cadrul procedurilor internationale, Ed. C.H. Beck, Bcuresti, 2012.
COMAN FLORIAN, JURA CRISTIAN, NECSULESCU ION, STOLOIESCU GRIGORE, PURDA NICOLAE, Instrumente practice de drept international public, Ed. Pro Universitaria, Bucuresti, 2015.
CĂLINOIU CONSTANȚA, DUCULESCU VICTOR, Drept internațional european, Ed. Lumina Lex, București, 2008.
DRĂGUȚ MARIAN, Drept international, , Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2013.
DUȚU MIRCEA, Dreptul internațional public, Ed. Universul Juridic, București, 2008.
DUȚU MIRCEA, MOCA GHORGHE, Dreptul internațional public vol l, Ed. Universul Juridic, București, 2008.
GALEA ION, Dreptul tratatelor, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2015.
GALEA ION, Aplicarea normelor dreptului international, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2013.
HERCHI STEFA, Drept international public, Ed. Pro Universitaria, Bucuresti, 2017.
HRESTIC MARIA-LUIZA, Interpretarea in dreptul international, Editura Universul Juridic, București , 2016.
JURA CRISTIAN, Securitatea statelor, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2013.
MIGA-BEȘTELIU RALUCA, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Ed. Lumina lex, București, 2008.
NASTASE ADRIAN, ION GALEA, Drept international economic, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2014.
NIEMESCH MIHAIL, Dreptul organizatiilor internationale, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2015.
PREDA AUREL, Tratat de Drept Internațional Public, Ed. Lumina Lex , București, 2007.
ȚARCĂ ȘTEFAN , VELIȘCU VIOREL, Drept internațional public, Ed. SITECH, Craiova, 2010.
III. Surse on-line
Organizații Internaționale – Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.) – http://www.cpcs.ro/articol-oi-onu.php.
Carta Natiunilor Unite – semnata la San Francisco la 26 iunie 1945 la încheierea Conferintei Natiunilor Unite pentru Organizatia internationala – intrata în vigoare la 24 octombrie1945http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_ONU_.pdf.
Questions and answers about the International Court of Justice – Principal judicial organ of the United Nations – http://www.icj-cij.org/70/pdf/24b.pdf.
Cristina Paiusan-Nuica – Insula Serpilor – Un conflict Inghetat? – https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/insula-serpilor-un-conflict-incheiat.
Maritime Delimitation in the Black Sea (Romania v. Ukraine), http://www.icj-cij.org/docket/index.php?p1=3&p2=3&k=95&case=132&code=ru&p3=5
Memoriul adresat Curtii de catre Romania – http://www.icj-cij.org/docket/files/132/14697.pdf.
Memoriul adresat de catre Ucraina in litigiul privind delimitarea maritime, http://www.icj-cij.org/docket/files/132/14699.pdf.
Tratat privind Relațiile de bună vecinătate și cooperare între România și Ucraina https://www.mae.ro/sites/default/files/file/mae_old/pdf/UEDunarea/tratat_rom_ucraina_ro.pdf.
MAE, Echipa României în procesul de la Haga, https://www.mae.ro/node/9855.
Interviu cu Bogdan Aurescu http://www.avocatura.com/stire/6130/bogdan-aurescu-avocatul-care-a-castigat-insula-serpilor-pentru-romania-in-anuld.html#ixzz4kkaOMMhU.
Intrebari si raspunsuri privind procesul de la CIJ, https://www.mae.ro/sites/default/files/file/mae_old/pdf/UEDunarea/2008.07.25_ucraina.pdf.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: PROF. UNIV. DR. FLORI BRAȘOVEANU ABSOLVENT, DUMITRU ANCUȚA-ELENA UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANȚA FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE… [310317] (ID: 310317)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.