Prof. Univ. Dr. Daniela Luminita Constantin Capitolul 1 BAZELE TEORETICE ALE ECONOMIEI REGIONALE CUPRINS: 1.1.Obiectul economiei regionale 1.2…. [606442]

UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA
CENTRUL DE STUDII EUROPENE

ECONOMIE SI POLITICI REGIONALE

Prof. Univ. Dr. Daniela Luminita Constantin

Capitolul 1

BAZELE TEORETICE ALE ECONOMIEI REGIONALE

CUPRINS:
1.1.Obiectul economiei regionale
1.2. Definirea și tipologia regiunilor

1.1.Obiectul economiei regionale

Economia regională – disciplină mezoeconomică , axată pe problemele specifice regiunilor :
 factorii care determină rezultatele activității economice, gradul de ocupare într -o regiune;
 cauzele d iferențelor interregionale în privința ritmului creșterii economice, a nivelului de
trai, a ratei șomajului;
 factorii migrației interregionale etc..

Subiecte abordate (în care spațiul exercită o influență nemijlocită):
 localizarea (amplasarea ) obiect ivelor economice;
 echilibrul economic spațial;
 creșterea economică regională;
 substituirea spațială a factorilor de producție și mobilitatea spațială a acestora;
 determinarea ocupării și veniturilor în plan regional;
 eficiența structurilor spația le;
 fundamentarea strategiilor și politicilor regionale ș.a..

Economiile regiunilor și economia națională – asemănări , în special în termenii analizei
rezultatelor activității economice, veniturilor, ocupării etc..

Deosebiri :
 economiile regiunilor s unt mult mai deschise decât economiile naționale cărora le aparțin;
 gradul de mobilitate a forței de muncă și a capitalului este semnificativ mai mare între
regiunile unei țări decât între țări;
 migrația interregională a factorilor de producție este af ectată într -o măsură mult mai mică de
barierele de legislație, limbă, politică etc. decât migrația internațională;
 interdependențele dintre regiuni în cadrul unui anumit stat sunt, ca regulă generală, mult mai
intense decât între țări.

Economia regional ă analizează atât raporturile interregionale cât și raporturile intraregionale ,
existente între economiile locale. Distincție între:  economia regională  economia
localităților.

Economia regională – disciplină fundamentală în cadrul științei regionale , alături de:
planificarea regională prognoza regională  economia urbană planificarea urbană
economia rurală planificarea utilizării terenurilor economia infrastructurii dezvoltarea
durabilă spațială ș.a..

Stiința regională – pronunțat caracter int erdisciplinar (economie, geografie, econometrie,
matematică, sociologie, politologie)

1.2. Definirea și tipologia regiunilor

Regiunea definește o suprafață în cadrul spațiului economic național suficient de cuprinzătoare
din punct de vedere structural pe ntru a funcționa independent, fără a neglija, totuși, faptul că
ea are, în mod inevitabil, strânse legături cu restul economiei.

Metoda clasică de conceptualizare a regiunilor – separarea în trei tipuri :
1. regiuni omogene din punctul de vedere al unor crit erii-cheie, unificatoare (economic,
geografic, social -politic);
2. regiuni nodale (polarizate) – coeziunea este rezultatul fluxurilor interne, al
interdependențelor, relațiilor polarizate în jurul unui centru dominant (nod);

3. regiuni pentru planificare (progra mare) – unitatea este dată de cadrul administrativ –
teritorial și aplicarea unor politici și programe de dezvoltare regional ă destinate spațiului
respectiv.

De cele mai multe ori regiunea este tratată ca o unitate administrativ -teritorială având o
determin are geografică și una administrativă , ce îi conferă o anumită autonomie în raport cu
autoritatea centrală.

Criteriul vecinătății – regiunile sistemului național trebuie să acopere întreaga suprafață, fără a
exista suprapuneri.

Termenul de regiune în spa țiul internațional . Regiunile se pot constitui:
 pe baza legăturilor dintre zonele de frontieră ale unor țări vecine (exemplu: euroregiunile);
 pe baza unor legături intense economice, comerciale, culturale etc. conducând la constituirea
unor regiuni fo rmate din grupuri de țări situate într -un spațiu geografic bine delimitat
(exemple: țările scandinave (Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda)), țările din regiunea
Pacific/Asia de Sud -Est (Coreea de Sud, Hong -Kong, Taiwan, Singapore).
.
Propuneri de struct urare a a regiunilor din diverse spații naționale în unități relativ omogene.
Exemplu: “Nomenclatorul unităților teritoriale pentru statistică” (NUTS), elaborat de Oficiul
de Statistică al Uniunii Europ ene.

In România structura administrativ -teritorială cuprinde un nivel regional (cele 41 de județe și
municipiul București), corespunzător nivelului statistic NUTS 3, și un nivel local (263 de
orașe, din care 84 de municipii și 2688 comune).
Prin Legea 151 / 1998 au fost create opt regiuni de dezvoltare, care constituie “cadrul
de concepere, implementare și evaluare a politicii de dezvoltare regională, precum și de
culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene emise de
EUROSTAT pentru nivelul al doilea de clasificare te ritorială NUTS 2, existent în UE” (cf.
Legii 151/1998). Ele au fost alcătuite prin cooperarea voluntară a județelor, neavând
personalitate juridică și nefiind unități administrativ -teritoriale. Cele opt regiuni, cu județele
componente sunt:

● Regiunea 1 N ord-Est (Bacău, Botoșani, Iași, Neamț, Suceava, Vaslui)
● Regiunea 2 Sud -Est ( Brăila, Buzău, Constanța, Galați, Tulcea, Vrancea)
● Regiunea 3 Sud Muntenia (Argeș, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Prahova,
Teleorman)
● Regiunea 4 Sud -Vest Oltenia ( Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt, Vâlcea)
● Regiunea 5 Vest (Arad, Caraș -Severin, Hunedoara, Timiș)
● Regiunea 6 Nord -Vest (Bihor, Bistrița -năsăud, Cluj, Maramureș, Satu Mare, Sălaj)
● Regiunea 7 Centru (Alba, Brașov, Covasna, Harghita, Mureș, Sibiu)
● Regiunea 8 București -Ilfov (București, Ilfov).

Aceste regiuni au dimensiuni apropiate ca număr de locuitori și, cu excepția regiunii
București -Ilfov, ca suprafață. Astfel, dacă nu se ia în calcul suprafața regiunii București -Ilfov,
suprafața variază între 32.034 km2 (regiunea Sud -Vest Oltenia) și 36.850 km2 (regiunea Nord –
Est). Populatia se situa, la recensământul din
18 martie 2002, între 1.959 mii persoane (regiunea Vest) și 3.647 mii persoane (regiunea
Nord -Est).

Grupările tipologice de regiuni – utilizează caracteristici fundamentale de dezvoltare
economico -socială pentru a reduce la câteva categorii reprezentative marea varietate de
regiuni din cadrul teritoriului unei țări.
Categoriile cu cea mai mare frecvență în cadrul grupărilor tipologice din diferite țări sunt:

● Regiuni agricole în dificultate – caracteristici :
– o poziție periferică din punct de vedere economic în raport cu o regiune centrală;
– suprafețe relativ întinse, cu populație mai puțin numeroasă sau dispersată;
– infrastructură necorespunzătoar e;
– lipsa de resurse, condiții mai puțin favorabile dezvoltării în raport cu alte regiuni;
– nivelul scăzut al venitului pe locuitor, gradul de subocupare și rata șomajului ridicate,
productivitatea muncii scăzută;
– surse sărace de venituri fiscale;
– emigrație importantă;
– ajustare structurală dependentă de sectorul primar, care reduce suplețea în adaptare etc.
● Regiuni industriale în declin sau abandonate – caracteristici :

– scăderea ratei de activitate;
– creșterea lentă a venitului pe locuitor;
– emigrație ridicată ;
– populație activă îmbătrânită;
– utilaje, infeastructuri învechite;
– grad ridicat de poluare;
– climat social nesatisfăcător;
– specializarea întreprinderilor din regiune ramuri “în pierdere de viteză” în raport cu
rezutatele pe plan național sau internațional.

● Regiuni care suportă presiunea unei creșteri rapide – caracteristici :
– exploatarea intensă a resurselor, a infrastructurilor;
– cerere excesivă de forță de muncă;
– congestie demografică, disfuncționalități sociale;
– poluare puternică;
– o creștere economică c e antrenează randamente descrescătoare, în final costurile marginale
devenind superioare avantajelor marginale.

In România , în cadrul strategiei de dezvoltare regională , ca element de susținere a planului
național de dezvoltare (PND) au fost identificate:

● Zone tradițional subdezvoltate:
– rată înaltă a șomajului structural;
– pondere ridicată a populației ocupate în agricultură;
– rată a mortalității infantile mai mare decât media pe țară;
– tendință semnificativă a emigrării, determinată de lipsa locurilor d e muncă;
– infrastructură de bază necorespunzătoare;
– un nivel scăzut al investițiilor directe pe locuitor în raport cu media pe țară.
Exemple: zone din județele Botoșani și Vaslui (în cadrul regiunii de dezvoltare Nord -Est),
Giurgiu și Teleorman (regiunea Sud-Muntenia), Dolj și Olt ( regiunea Sud -Vest Oltenia),
Maramureș și Bistrița -Năsăud (regiunea Nord -Vest) (cf. PND al ANDR).

● Zone în declin industrial : zone în care procesul de tranziție a condus la reducerea
considerabilă a numărului locurilor de munc ă, în special în industria prelucrătoare și minieră.
Totuși, în comparație cu zonele tradițional subdezvoltate, ele au o situație satisfăcătoare a
infrastructurii și un mediu de afaceri relativ favorabil pentru buna funcționare a mecanismelor
pieței. Este însă necesară acordarea unei atenții specialetratării problemelor sociale generate
de restructurarea industrială. Exemple: zone din județele Botoșani și Suceava (regiunea Nord –
Est), Brăila și Buzău (regiunea Sud -Est), Giurgiu, Botoșani, Teleorman, Călăraș i (regiunea
Sud Muntenia), Hunedoara (regiunea Vest), Maramureș și Cluj (regiunea Nord -Vest), Brașov
(regiunea Centru) (cf. PND al ANDR).

● Zone fragile structural : se caracterizează prin dependența populației ocupate de o singură
ramură/subramură a indus triei grele sau chiar de o singură mare întreprindere generatoare de
pierderi în economie. Intensificarea procesului de restructurare, retragerea subvențiilor
acordate de stat fac ca în perioada următoare aceste zone să se transforme în zone în declin
industrial. Exemple: zone din județul Neamț (regiunea Nord_Est), Galați și Brăila (regiunea
Sud-Est), Prahova, Călărași, Teleorman, Dâmbovița (regiunea Sud Muntenia), Gorj (regiunea
Sud-Vest Oltenia), Hunedoara (regiunea Vest), Satu Mare (regiunea Nord -Vest) (cf. PND al
ANDR).

Studiile întreprinse în România au reliefat și existența multor zone vulnerabile (zone în care
factorii ce condiționează dezvoltarea se situează sub anumite praguri critice ).

Criterii folosite:
● criterii geografice ( => condiții dif icile de relief, condiții dificile de climă, resurse de apă
subterană necorespunzătoare, soluri slab productive)
● criterii demografice ( => tendințe de depopulare, spor natural puternic negativ, fenomene de
îmbătrânire demografică, număr mic de persoane p e gospodărie)
● criterii economice ( => număr redus de locuri de muncă raport cu cererea, o slabă
dezvoltare a activităților neagricole)
● criterii sociale ( => disfuncții ale vieții comunitare, insatisfacții privind mediul construit al
localității etc.).
Din cadrul acestora s -a desprins categoria zonelor defavorizate (ZD).

Politica în domeniul ZD vizează revitalizarea lor prin atragerea de investiții, ca urmare a
acordării unor importante facilităti fiscale (scutirea de la plata impozitului pe profit,
scutirea/restituirea de taxe vamale, scutirea de TVA ș.a.) pe o perioadă între trei si zece ani.
Inițial, ZD au fost definite ca arii geografice strict delimitate teritorial, îndeplinind cel
puțin una din următoarele condiții (O.U.G. 24/1998):
1. să aibă stru cturi productive monoindustriale, care, în activitatea zonei, să mobilizeze mai
mult de 50% din populatia salariată;
2. să fie zone miniere unde personalul a fost disponibilizat prin concedieri colective în urma
aplicării programelor de restructurare;
3. în urm a lichidării, restructurării sau privatizării unui/unor agenți economici să apară
concedieri colective care să afecteaze mai mult de 25% din numărul angajaților cu
domiciliul stabil în zona respectivă;
4. rata șomajului să depășească cu 25% rata șomajului la nivel național;
5. să fie lipsite de mijloace de comunicații și infrastructura să fie slab dezvoltată.

Ulterior, constatându -se că au fost declarate deja ZD ariile care respectau aceste
criterii (procesul de restructurare a zonelor monoindustriale și a celo r miniere fiind considerat
încheiat în unele cazuri sau în curs de desfășurare în altele), criteriile au fost revizuite și reduse
la cel puțin una din condițiile (O.U.G. 75/2000):
1. ponderea șomerilor în totalul resurselor de muncă ale zonei să fie de cel pu țin trei ori mai
mare dacât ponderea șomerilor în totalul resurselor de muncă la nivel național în ultimele
trei luni care preced luna întocmirii documentației de declarare a ZD;
2. să fie zone izolate, lipsite de mijloace de comunicare, iar infrastructura să fie slab
dezvoltată.

În prezent, beneficiaz ă de statutul de ZD 35 de zone, 80% dintre ele fiind localizate în
regiunile de Vest, Nord -Vest și Nord -Est.
In ultima perioad ă facilitățile acordate ZD au cunoscut o serie de modificări, impuse de
legislația a doptată recent în privința impozitului pe profit și TVA precum și de negocierile cu
Uniunea Europeană privind concurența și ajutorul de stat.

Politica privind ZD este inclusă în prezent în cadrul mai larg al politicii zonelor asistate ,
lansate în anul 200 0 pentru elaborarea și derularea de programe susținute prin Fondul National

pentru Dezvoltare Regională. Aceste programe de dezvoltare sunt orientate pe domenii de
activitate și/sau comunități locale având ca obiectiv realizarea unei creșteri economice
durabile prin:
● identificarea și punerea în valoare a punctelor forte pe care le prezintă România și
transformarea lor în avantaje comparative pe plan internațional;
● concentrarea eforturilor de dezvoltare pe domenii generatoare de bunăstare (ramuri ale
industriei, servicii, turism ș.a.);
● stimularea procesului investițional în domeniul public și privat .

Exemple: programul « Avantaje », programul « Turism interregional », programul
« Tehnologia secolului XXI », programul « Parcuri industriale », programul « Dezvoltarea
regiunii Nord -Est », programul « Investiții strategice în regiunile Nord -Vest și Vest » ș.a.
Altă măsură: Hot ărârea Guvernului României privind concentrarea fondurilor PHARE 2001 –
componenta coeziune economic ă și social ă – și a fondurilor de cofinan țare de la bugetul de
stat în zone de restructurare industrial ă cu poten țial de cre ștere economic ă („concentr ări
geografice de localit ăți cu întreprinderi aflate în dificultate, nivel ridicat al șomajului,
probleme de poluare a mediului și care a u totodat ă poten țial de cre ștere economic ă“).
Cele 11 zone sunt:
1. Zona industrial ă a Moldovei de Nord -Est;
2. Zona de industrie complex ă a Moldovei Central -Vestice;
3. Zona industrial ă a Subcarpa ților de curbur ă;
4. Zona industrial ă și de servicii a Dun ării de Jos;
5. Zona industrial ă a Subcarpa ților Munteniei;
6. Zona industrial ă a Olteniei Centrale;
7. Zona industrial ă a Podi șului Mehedin ți;
8. Zona industrial ă a Banatului de Sud și a Bazinului Petro șani;
9. Zona industrial -extractiv ă a Mun ților Apuseni;
10. Zona de industrie extrac tivă a Maramure șului și de industrie predominant u șoară a
Transilvaniei de Nord;
11. Zona de industrie complex ă a Transilvaniei Centrale.

Dintre localit ățile apar ținând acestor zone au fost selectate , urmând procedurile
PHARE, proiecte de de investi ții din sec torul public și privat înscri se în priorit ățile Planului
Național de Dezvoltare.

Rezumat
● Economia regională – disciplină mezoeconomică. Prezintă asemănări dar și deosebiri față de
economia națională.
● Tipuri posibile de regiuni: regiuni omogene, regi uni nodale (polarizate), regiuni pentru
planificare sau programare.
● Regiunile se pot constitui și în spa țiul internațional (pe baza legăturilor dintre zonele de
frontieră ale unor țări vecine, pe baza unor legături intense (economice, comerciale, cultu rale
etc.) între țări dintr -un anumit spațiu geografic .
● NUTS – Nomenclatorul Unităților Teritoriale pentru Statistică – structură teritorială pe 3
niveluri pentru toate țările membre .
● In România – regiunile de dezvoltare – NUTS 2; județele – NUTS 3 .
● Politica regională a UE se aplică în mod unitar la nivelul NUTS 2 .
● Grupări tipologice de regiuni pe plan internațional: regiuni agricole în dificultate, regiuni
industriale în declin, regiuni care suportă presiunea unie creșteri rapide .
● Zone cu trăsă turi speciale identificate în România: zone vulnerabile – zone defavorizate –
zone tradițional subdezvoltate, zone industriale în declin, zone fragile structural – zone asistate
– zone de restructurare industrială cu potebțial de creștere economică.

Intrebări recapitulative
1. Explicați în ce constă obiectul economiei regionale.
2. Care sunt asemănările și deosebirile dintre economia unei regiuni și economia
națională ?
3. Care este locul economei regionale în cadrul științei regionale ? In ce constă caracterul
interdisciplinar al acesteia din urmă ?
4. Prezentați conținutul termenilor “regiune”, “arie”, “zonă”.
5. In ce constă metoda clasică de conceptualizare a regiunilor ?
6. In ce consță criteriul vecinătății ?

7. Care este semnificația termenului de regiune în spațiul i nternational ? Exemplificați.
8. Prezentați principiile alcătuirii sistemului NUTS al EUROSTAT.
9. Cum s -au format și care este componența regiunilor de dezvoltare din România ?
10. In ce constau grupările tipologice de regiuni și care sunt categoriile cu cea mai ma re
frecvență ?
11. Caracterizați regiunile agricole în dificultate.
12. Caracterizați regiunile industriale în declin sau abandonate.
13. Caracterizați regiunile care suportă presiunea unei creșteri rapide.
14. Dați exemple de regiuni cu probleme în diferite țări.
15. Care su nt categoriile de regiuni, î n funcție de problemele cu care se confruntă,
identificate în cadrul strategiei de dezvoltare regională a României ? Prezentați
trăsăturile lor principale.
16. Care au fost criteriile utilizate pentru delimitarea zonelor vulnerabil e în România?
17. Care sunt criteriile de selectare a zonelor defavorizate ?
18. Care sunt principalele facilități acordate zonelor defavorizate ?

Capitolul 2

LIMITELE ARIILOR DE ATRACTIE ALE PIETELOR

CUPRINS
2.1. Cazul unei mărfi omogene
2.2. Cazul mărfurilor neomogen e. Legea lui Reilly
2.3. Prețuri f.o.b., prețuri neutre și prețuri de referință

Aria de atracție a unei piețe – suprafața pe care își poate exercita influența producătorul ce
urmărește să își desfacă mărfurile pe acea piață.

2.1. Cazul unei mărfi omogene

Figura 2.1. Metoda grafică de determinare a ariei de atracție a unei piețe (mărfuri omogene).
X,Y, Z – trei producători distribuiți liniar pe piață

XW, YV, ZU – prețurile f.o.b. (la poarta fabricii) ale celor trei producători
Luarea î n considerare a cheltuielilor de transport conduce la dreptele WT – WTl, VL – VH și
UK – UL, reprezentând prețurile f.o.b. plus cheltuielile de transport, direct proporționale cu
distanța.
Rezultă: piața lui X = segmentul M N. In interiorul acestui segment pr ețul f.o.b. plus
cheltuielile de transport pentru marfa produsă de X se situează sub nivelul acestora în cazul lui
Y sau Z.

2.2. Cazul mărfurilor neomogene

In cazul mărfurilor multiple comportamentul descris da modelul mărfurilor individuale
omogene este cons iderat ineficient (implică cheltuieli suplimentare de transport și consum de
timp pentru multiplicarea deplasărilor la cumpărături).

Legea lui Reilly asupra gravitației comerțului cu amănuntul : un centru tinde să atragă
cumpărările unui consumator individ ual situat în zona sa de interes direct proporțional cu
mărimea sa (măsurată, de regulă, prin numărul populației) și invers proporțional cu pătratul
distanței dintre ei.

X,Y = două centre aflate competiție
Z = granița dintre piețele celor două centre
Z se va situa acolo unde atracția relativă dintre cele două centre este egală, adică:

P
dX
XZ2 =
P
dY
YZ2 ( 2.2.1)

Pentru a -l determina pe z (care se pre zintă sub forma distanței până la X) se presupune
că distanța dintre X și Y este r, iar raportul P X / PY = s .
Atunci, relația (2.2.1) poate fi rescrisă sub forma:
s =
22
zrz
 (2.2.2),
de unde rezultã :
z =
s 1s
 r (2.2.3)

Caz particular: dacă s = 1 (adicã X și Y au aceeași mărime), atunci z =
1
2 r (granița
dintre cele două piețe se situează la mijlocul distanței dintre cele două centre).
Aplicație: P X = 270000 locuitori
PY = 30000 locuitori
r = 60 km
Rezultă: z = 45 km (depărtare de X)

2.3. Prețuri f.o.b., prețuri neutre și prețuri de referință

`

Figura 2.2. Prețuri f.o.b., prețuri neutre și prețuri de referință.

AB = piață liniară, cu doi producători, X și Y

 Prețul f.o.b. : XW și YV (prețul la poarta fabricii pentru X, respectiv Y)
Luarea în calcul și a cheltuielilor de transport conduce la dreptele WT – WTl pentru X,
respectiv VL – VH pentru Y.
R

 Prețul neutru : OOl (prețul f.o.b. care maximizează p rofitul plus cheltuielile de transport
medii estimate). In cazul lui X, prin acest sistem de prețuri sunt discriminați cumpărătorii din
interiorul segmentului PPl (aceștia plătesc mai mult decât în sistemul f.o.b.)

 Prețul de referință : este stabilit i ndiferent de situarea reală a producătorului sau de
cheltuielile reale de transport.
Dacă X = punctual de referință, cumpărătorul din Q va plăti QS, chiar dacă cumpără de la Y.
Se observă că QS > QR. RS = “transportul – fantomă” plus diferența de cost de producție
dintre X și Y.

Rezumat

● Aria de atracție a unei piețe – suprafața pe care își poate exercita influența producătorul ce
urmărește să își desfacă mărfurile pe acea piață , ca urmare a practicării unor prețuri mai mici
decât cele ale competitori lor săi .
● Cazul mărfurilor omogene – metoda grafică – pornește de la prețul f.o.b. și cheltuielile de
transport proporționale cu distanța .
● Cazul mărfurilor neomogene – legea lui Reilly : un centru tinde să atragă cumpărările unui
consumator individua l situat în zona sa de interes direct proporțional cu mărimea sa (măsurată,
de regulă, prin numărul populației) și invers proporțional cu pătratul distanței dintre ei. Deci,
cu cât un centru are populația mai mare, cu atât va fi mai mare și aria sa de arta cție.
● Categorii de prețuri ce se manifestă atunci când distanța este luată în considerare în mod
explicit: sitemul de prețuri f.o.b., sistemul de prețuri neutre, sistemul de prețuri de referință.

Intrebări recapitulative

1. Definiți aria de atracție a un ei piețe.
2. Prezentați metoda grafică de determinare a ariei de atracție a unei piețe în cazul
mărfurilor omogene.
3. Prezentați legea lui Reilly privind gravitația comerțului cu amănuntul (aria de atracție a
unei piețe în cazul mărfurilor neomogene).
4. In ce con stă sistemul de prețuri f.o.b. ?
5. Cum se determină prețul neutru ?
6. In ce constă sistemul de prețuri de referință ?

Capitolul 3

TEORIILE LOCALIZARII

CUPRINS :

3.1. Clasificarea sistematică a modelelor spațiale ale producției și
consumului
3.2. Teoriile loca lizării bazate pe costuri (von Thünen, A.
Weber)
3.3. Teoria interdependeței localizărilor (fenomenul
Hotelling)
3.4. Lösch și școala ariei de atracție a unei piețe

3.1. Clasificarea sistematică a modelelor spațiale ale producției și
consumului

La baza clasifică rii sistematice a modelelor spațiale ale producției și consumului stă gradul de
dispersare (sau concentrare) spațială a producătorilor și consumatorilor (vezi tabelul 3.1) .

Producători
Concentrați Dispersați
Consumatori Concentrați I III
Dispersați II IV

Tabelul 3.1. Clasificarea spațială a activităților

Cazul I se referă la consumatorii și producătorii localizați în anumite puncte ale spațiului.
Aceastã ipoteză este considerată implicită în cea mai mare parte a teoriilor locali zării
(exemple: Weber (1909), Predöhl (1925)).

Cazul II poate fi tratat ca un caz referitor la aria de influență a unei piețe: producătorii sunt
concentrați, în timp ce consumatorii se presupun a fi răspândiți în mod regulat în spațiu
(exemple : Christaller (1933), Lösch (1940,194 4)).

Cazul III reprezintã o situație legată de aria ofertei: un set de producători dispersați servesc o
concentrare spațială de consumatori. Un exemplu de acest fel îl constituie dispersarea circulară
a agriculturii în jurul unui oraș (caz studiat de von Thünen (1842)).

Cazul IV este cazul unui “megalopolis”; un megalopolis este o structură urbană difuză într -un
spațiu extensiv. Un caz de acest fel este regiunea Philadelphia – Boston, de -a lungul coastei de
nord-est a S.U.A.

3.2. Teoriile localizării bazate pe costuri

Ipoteza centrală : în alegerea localizării sale o firmă ia în considerare cerința de a satisface o
cerere cunoscută, localizată, la prețuri parametrice. Strategia de maximizare a profitului este
strategia care min imizează costurile totale de producție și transport.

Teoria lui von Thünen

Analizează alocarea terenului agricol între mai multe localizări concurente, știind că produsul
agricol trebuie transportat de la locul producției la cel al consumului.

Puncte de plecare :
● se presupune existența unei câmpii omogene, uniforme, care prezintă aceleași costuri pentru
obținerea unei recolte date pentru toate localizările;
● în acest mod decizia privind localizarea este determinată de diferențele între rentele funciar e
(de poziție) pe care le -ar putea înregistra producătorii concurenți ai diverselor produse;
● produsele urmează să fie transportate pentru consum într -un singur oraș care, pentru
simplificare, este presupus a se situa în centrul câmpiei respective

Soluția grafică a problemei de alocare a două produse: grâu (W) și cartofi (P)

Figura 3.1. Inelele și cheltuielile de transport în teoria lui von Thünen

O = centrul câmpiei X – Xl
OP, OW = costurile unitare de producție pentru cartofi, respectiv grâu
PT și PS = cheluielile de transport pentru cartofi
WN și WM = cheltuielile de transport pentru grâu
Rezultă:
Suprafața alocată pentru cartofi = HL (se observă că în interiorul acestui segment R 1P1 <
R1W1 )
Suprafața alocată pentru grâu = XH și L Xl (se observă că în interiorul acestor segmente R 2W2
< R 2P2 )

Dacă problema este transpusă în spațiul bidimensional, suprafețele alocate diferitelor culturi
se prezintă sub forma unor inele concentrice.

Teoria lui Alfred Weber

Domeniul princi pal de interes: alegerea localizării centrelor industriale.

Ipoteze:
1. Firma care își alege localizarea este subiectul unui coeficient fix, corespunzător unei
tehnologii cu randamente constante de scară.
2. Oferta de inputuri (factori) de producție este nelimi tată, la prețuri independente de
localizare.
3. Aceste inputuri sunt fie ubicui (disponibile oriunde în aria pieței respective), fie puternic
localizate la câteva surse cunoscute.
4. Cererea este concentrată într -un număr de puncte cunoscute și este fixă în fiec are punct.
5. Transportul este posibil în orice direcție, iar costurile de transport pentru fiecare marfă sunt
direct proporționale cu greutatea și distanța pe care este transportată acea marfă.

Formularea problemei:

Se dau:

M1 și M 2 = sursele de materii prime 1 și 2
C = centrul de consum
a1 și a 2 = consumurile unitare din materiile prime 1 și 2
t1 și t 2 = costul de transport pe unitatea greutate și pe unitatea de distanță pentru cele două
materii prime
t = costul de transport pe unitatea de distanță al u nei unități de produs finit.

Se cere să se determine poziția lui P*, reprezentând localizarea optimă a centrului de producție
(în P* cheltuielile totale de transport (pentru materiile prime și produsul finit) trebuie să fie
minime).

Soluția geometrică pro pusă de Alonso problemei de localizare a lui Weber:

Figura 3.2. Decupaj din construcția geometrică realizată de Alonso

In jurul lui M 1 și M 2 au fost construite curbe închise corespunzătoare unor costuri de
aprovizionare egale, iar în jurul lui C curbe închise corespunzătoare unor costuri de livrare
egale. Aceste curbe, numite isotime, sunt, conform ipotezei 5, cercuri centrate în M 1, M 2 și C.
De exemplu, în punctul A din figura 3.2., costul de aprovizionare este de 12$ pentru input ul 1
și 8$ pentru inputul 2. În fiecare caz, costurile de aprovizionare sunt determinate de produsul
aiditi , unde i = 1, 2 iar d i este raza isotimei centrate în M i și care trece prin A. Costul de livrare
al produsului final este de 10$. Astfel, costurile totale de aprovizionare și livrare în punctul A
sunt de 30$.

Totalitatea punctelor cu cheltuieli totale de transport egale generează o serie de isodopane
(curbele îngroșate în figura 3.2.). De exemplu, toate punctele situate pe isodopanul care trece
prin A sunt asociate cu cheltuielile totale de transport egale cu 30$. Tinând seama de ipotezele

15, aceste isodopane vor radia (vor porni) de la o localizare unică, cea mai bună (adică cu
costurile cele mai mici), P*, situată undeva, în triunghiul M 1M2C.
Poziția lui P* va fi determinată de importanța relativă a “poverii” transportului: t 1a1, t2a2 și tc.
Astfel, dacă t 1a1t2a2+tc, localizarea cu costul cel mai redus va fi în apropierea lui M 1, iar dacã
tct1a1+t2a2 localizarea optimã va fi în apropierea lui C.

Domenii în care a fost aplicat modelul lui Weber :
– localizarea industriei încălțămintei și pielăriei, a industriei metalurgice
– optimizarea amplasării fabricilor de ciment, a fabricilor de Coca -Cola, a unităților de
producție ale unor companii multinațion ale (sucursale în țarile cu forță de muncă ieftină)
– localizarea optimă a spitalelor, depozitelor, stațiilor de pompieri, a altor obiective de
interes public.

3.3. Teoria interdependenței localizărilor (fenomenul Hotelling)

O limită importantă a modelului lui Weber: modul în care acesta tratează competiția
(presupune că fiecare producător consideră localizările concurenților săi drept date sau că acel
producător deține monopolul pe piață).
Contribuția esențială a teoriei interdependenței localizărilor: rel axarea acestei ipoteze, luând
în considerare implicațiile spațiale ale oligopolurilor fără înțelegeri între participanți.

Hotelling (1929): modelul de localizare pentru doi vânzători ai unui produs omogen , în
condițiile în care cumpărătorii acelui produs sunt uniform distribuiți pe o piață liniară
limitată .

Se presupune că fiecare client va cumpăra o unitate de produs și va suporta costurile de
transport. Astfel latura cererii este ignorată. Relocalizarea producției se consideră a fi
instantanee, fără a implica nici un fel de costuri.

Cea mai cunoscută ilustrare a acestui model: analiza localizării a doi vânzători de înghețată pe
o plajă – văzută ca o piață liniară, limitată – fiecare consumator presupunându -se că va
cumpăra un cornet de înghețată de l a cel mai apropiat vânzător.

Figura 3.3. Modelul Hotelling

Soluția fundamentală oferită de Hotelling acestei probleme, în care apare un duopol, este
ipoteza că fiecare din cei doi competitori nu intuiește reacțiile rivalului său la o schimbare a
propriei localizãrii. De exemplu, se consideră că inițial vânzătorii se află în punctele A și B
(figura 3.3.a). Vânzătorul A presupune că B nu va reacționa la o schimbare a localizării sale și
se mută către stânga lui B. Dar, atunci, B se va muta și el către A (tactica “jocului de -a
capra”). Aceste relocalizări succesive vor continua până când A și B se vor găsi spate în spate
chiar în centrul pieței (figura 3.3.b).

Concluzie : problemele de localizare în cazul unui duopol tind să conducă la o localizare
concentrată în centrul pieței, cu condiția ca cererea sã fie complet inelastică (aceasta poate fi o
explicație și pentru frecventa juxtapunere spațială a unor competitori în situația de oligopol
sau duopol, cum este cazul, de exemplu, al concen trării birourilor diverselor linii aeriene pe un
bulevard central al unui mare oraș).

Extinderile ulterioare ale modelului lui Hotelling:

● o elasticitate a cererii diferită de zero va influența, în sensul reducerii, apropierea dintre cei
doi competitor i (prețurile diferite influențând comportamentul cumpărătorilor și, deci,
mărimea pieței pentru fiecare vânzãtor).
● dacă analiza este extinsă la mai mult de doi competitori se poate demonstra că vânzatorii vor
tinde să se disperseze pentru a nu fi prinși “la mijloc”. Dispersarea producției va rezulta și în
cazul în care vânzătorii prevăd viitoarele planuri de localizare ale concurenților.

Totuși, modelul lui Hotelling a rămas un punct de pornire important în analiza oligopolului
spațial și non -spațial. El a fost aplicat direct, în maniera sugerată de Hotelling, în știința
politică, fiind folosit, de exemplu, pentru a explica de ce în SUA și Marea Britanie există doar
două partide importante, fiecare din ele luptând pentru un loc în mijloc și sufocând, ca u n
clește, oricare al treilea partid.

3.4. Lösch si școala ariei de atracție a unei piețe

Scoala ariei de atracție a unei piețe plasează competiția cadrul oligopolului spatial cu un
număr mare de producători .

Caracteristicile pieței în modelul lui Lösch :
● există o suprafață omogenă pe care consumatorii sunt uniform distribuiți;
● fiecărui consumator i se atribuie o curbă descrescătoare a cererii pentru orice produs
analizat, latura cererii fiind astfel introdusă în mod explicit;
● toți consumatorii au p referințe și venituri identice;
● costurile de producție sunt aceleași în orice punct al suprafeței analizate.

Obiectivele -ipoteze ale modelului:
1. Localizarea unui producător trebuie să fie cât mai avantajoasă posibil (să -I maximizeze
profitul).
2. Localizări le trebuie să fie atât de numeroase încât să acopere întregul spațiu.
3. In toate activitățile, deschise către orice întreprinzător, profiturile anormale trebuie să
dispară.
4. Suprafețele de aprovizionare, producție si desfacere trebuie să fie cât mai mici posi bil.

5. Consumatorilor de la granițele zonelor economice trebuie să le fie indiferent cărora dintre
localizările (piețele) învecinate le aparțin.

Construcția modelului începe cu determinarea cererii individuale și a cererii aggregate
(figura 3.4.a și 3.4.b) .

Figura 3.4. Cererea individuală (a) și cererea agregată (b) în modelul lui Lösch

Cererea unui consumator individual este d -d (figura 3.4.a). Dacă prețul fixat de fabrică
(prețul f.o.b.) este OP, cererea consumatorilor individuali situați lângă poarta fabricii va fi PQ.
Pentru consumatorii aflați la distanțe mai mari, se adaugă și cheltuielile de transport.
Astfel, cu cheltuielile de transport RP, cererea individualã scade la RS. În sfârșit, la prețul OF
cererea individuală este z ero. Se observă că prețurile OP și OF conduc la raza geografică
maximă ce poate fi aprovizionată la prețul f.o.b. OP, distanța (raza) fiind datã de
OF OP
t ,
unde t este costul unitar de transport.

Cererea agregată la prețul f.o.b. OP este obținu tă prin rotirea ariei PQF în jurul axei PQ,
multiplicată cu densitatea consumatorilor. Se ajunge astfel la curba  (figura 3.4.b). Curba 
reprezintă curba costurilor. Acestea sunt costurile medii pe termen lung, care nu includ

cheltuielile de transport, plătite de consumatori. Atâta timp cât curbele  și  se intersecteazã,
fabricarea produsului este eficientă, prețul fiind cel care maximizează profitul.

Problema centrală a modelului: cum se vor distribui producătorii și care va fi forma
suprafețelor pi ețelor individuale pe termen lung, astfel încât să asigure un echilibru al prifitului
normal ? (figura 3.5)

Figura 3.5. Ariile de atracție ale piețelor pe termen lung în modelul lui Lösch

Faza inițială a analizei generează o arie de atracție circulară și profituri peste cele normale
pentru producător (fig 3.5.a). În consecință, conform ipotezelor 5 și 4, alți producători vor
intra pe piață. La început, producătorii vor fi suficient de dispersați ca să nu -și afecteze
reciproc interese le. Ca efect, curba cererii agregate se va muta în jos și intrările unor noi
producători pe piață vor avea loc până se va ajunge la un profit normal – cu cererea agregată ‟
și prețul f.o.b. OP‟ (figura 3.5.b. și 3.5.d.).

Problema pusă de Lösch: care va fi forma suprafețelor piețelor individuale pe termen lung ,
astfel încât sã asigure un echilibru al profitului normal ? Pe cale intuitivă este sugerat un sistem
de piețe hexagonale . Astfel, un sistem de cercuri ar conduce la soluția optimă, dar
triunghiurile , pătratele și hexagoanele sunt singurele poligoane regulate care acoperă întregul

spațiu. Tinând seama că hexagoanele se apropie cel mai mult de cercuri, se consideră că un
sistem de hexagoane se apropie cel mai mult de soluția optimă.

Mărimea hexagoanel or pentru o anumită industrie este determinată de condițiile generate de
cerere și de producție, adică de acei factori care determină poziția funcției cererii agregate, ,
și a funcției costului mediu, . Deci, este de așteptat ca piețele diferitelor indus trii să fie
caracterizate prin hexagoane de mărimi diferite, având ca echivalent fabrici, uzine de diferite
mărimi. De aceea, pentru fiecare industrie se poate concepe o rețea specifică de hexagoane
care acoperă întreaga suprafață a pieței.

Următoarea faz ă în analiza lui Lösch: suprapunerea acestor rețele hexagonale într -o manieră
ordonată – cu un centru comun și un număr maxim de intersecții cu alte centre de producție,
cu scopul de a minimiza cheltuielile totale de transport. Acest proces generează o i erarhie de
centre de producție.

Ideea fundamentală pusă în evidență de m odel: procesul de suprapunere a rețelelor hexagonale
conduce la apariția unor zone prospere si a altora sărace, cu alte cuvinte la apariția unei
ierarhii a concentrărilor industriale, pe care le -a numit “locuri centrale”.

Concluzii
● Cele mai reprezentative teorii ale localizării bazate pe costuri sunt teoria lui J.H. von
Thünen și teoria lui A. Weber. In cazul ambelor teorii s trategia de maximizare a profitului este
strategia care mi nimizează costurile totale de producție și transport.
● Teoria interdependenței localizărilor, fundamentată de H. Hotelling studiază implicațiile
spațiale ale oligopolurilor făr ă înțelegeri între participanți, modelul de localizare
concentrându -se pe comp ortamentul a doi vânzători ai unui produs omogen, în condițiile în
care cumpărătorii acelui produs sunt uniform distribuiți pe o piață liniară limitată. Principala
concluzie a modelului este că problemele de localizare în cazul unui duopol tind să conducă la
o localizare concentrată în centrul pieței, cu condiția ca cererea sã fie complet inelastică .
● Modelul lui A. L ösch studiază problema localizării în cazul oligopolului spațial cu un număr
mare de producători. P rocesul de suprapunere a rețelelor hexagon ale de diferite mărimi,
corespunzătoare piețelor pentru diferite ramuri ale industriei conduce la apariția unor zone

prospere si a altora sărace, cu alte cuvinte la apariția unei ierarhii a concent rărilor industriale,
pe care L ösch le-a numit “locuri centr ale”.

Intrebări recapitulative

1. Prezentați principalele categorii de modele spațiale în funcție de
concentrarea/dispersarea producătorilor și consumatorilor.
2. Care este ipoteza centrală în teoriile localizării bazate pe costuri ?
3. Prezentați teoria lui von Thünen de alocare a terenurilor agricole între mai multe
localizări concurente.
4. Care sunt ipotezele pe care se bazează teoria lui Alfred Weber privind alegerea
localizării industriale ?
5. Cum se prezintă soluția problemei de localizare a lui A. Weber ?
6. In ce domenii a fost aplicat modelul lui A. Weber ?
7. Prezentați teoria interdependenței localizărilor (fenomenul Hotelling).
8. Care sunt caracteristicile pieței în modelul lui Lösch ?
9. Care sunt obiectivele – ipoteze ale modelului lui Lösch ?
10. Care este rezolvarea p roposă de Lösch problemei ariei de atracție a piețelor în cazul
oligopolului spațial cu un număr mare de producători?
11. Ce sunt “locurile centrale” ?

Capitolul 4

DETERMINAREA OCUPARII SI VENITURILOR LA
NIVEL REGIONAL

CUPRINS:
4.1. Analiza impactului unei in vestiții asupra economiei unei regiuni:
efecte directe, indirecte și induse
4.2. Multiplicatorul regional al ocupării: abordarea bazată pe
potențialul de export
4.3. Multiplicatorul regional al veniturilor: abordarea
keynesiană venituri – cheltuieli
4.4. Aplicații ale analizei bazate pe multiplicatorul regional

4.1. Analiza impactului unei investiții asupra economiei unei
regiuni: efecte directe, indirecte și induse

In centrul tuturor modelelor la nivel regional si local sta notiunea de feed-back intern , realizat
prin leg aturile input -output intre agentii economici (figura 4.1).
Efectul direct : cresterea numarului de locuri de munca si a veniturilor angajatilor in noua
uzina.
Efectele indirecte : se manifesta prin cresterea cererii in ramurile care furnizeaza componente,
materii prime, servicii comerciale, de transport etc. noii uzine, crescând, în co nsecință,
producția, ocuparea și veniturile în aceste ramuri.
Efectele induse : lucratorii angajati in noua uzina cheltuiesc o parte din veniturile lor pentru
cumpararea de bunuri si servicii produse pe plan local, determinand cresterea cererii in ac est
sector. Ca urmare, va avea loc creșterea producției, ocupării și veniturilor în sectorul
menționat.

Alte categorii de impact se petrec ca urmare a efectelor de feed -back (exemplu: creșterea
producției locale de bunuri și servicii pentru populație condu ce și ea la o creștere a cererii în
ramurile care furnizează materii prime etc. acestui sector) .
Procesul de multiplicare continua pana cand injectia initiala de fonduri „isi face loc‟ in
economia locala prin stabilirea unui nou echilibru al fluxurilor in put-output.

Figura 4.1.Efectele unei noi activități de producție asupra ocupării, producției și importurilor
unei regiuni
4.2. Multiplicatorul regional al ocupării: abordarea bazată pe
potențialul de export

Modelul multiplica torului regional al ocupării porneste de la distincția între sectorul de export
și sectorul intern în cadrul economiei unei regiuni.

Ocuparea totală este împărțită între aceste două sectoare astfel:

T = X + D, unde: (4.2.1)

T = populația ocupată (t otal) în regiunea respectivă
X = populația ocupată în sectorul de export
D = populația ocupată în sectorul intern
Se presupune că sectorul intern deservește sectorul de export, relație exprimată prin
ecuația:

D = dX (4.2.2)

unde d este o consta ntã pozitivã.
Substituind (4.2.2) în (4.2.1) se obține:

T = X + dX sau T = (1+d)X (4.2.3)

Considerând diferențele de ordinul 1,  (=distanța, variația între 2 puncte în timp)
rezultă:

T = (1+d)X sau

T
Xd1 (4.2.4)

(1 + d ) = multiplicatorul ocupării – arată că un loc de muncă suplimentar creat în sectorul
de export va conduce la creșterea cu (1 + d ) a ocupării totale.

Neajunsuri ale acestui model: ocuparea în sectorul intern poate fi determinată și de alți
factori, în afara sectorului de export => o nouă relație, mai plauzibilă, leagă ocuparea în
sectorul intern de ocuparea totală în regiune, astfel:

D = d 0 + d 1T (4.2.5)

unde

d0 = alte influențe (exogene) asupra ocupării în sectorul intern (ex.: veni turile obținute
în afara regiunii, dar cheltuite pe bunuri și servicii produse în regiunea respectivă,
creșterea plăților pentru securitatea socială ș.a.)
d1 = legătura dintre ocuparea în sectorul intern și ocuparea totală.

Substituind (4.2.5) în (4.2.1) se obține:

T = X + d 0 + d 1T, ceea ce conduce la

Td
d dX 0
1 111
1 (4.2.6)

Calculând din nou diferențele de ordinul 1, rezultă:


Td
dX 11 sau

T
X d1
11 , (4.2.7)
reprezentând noua formulă a multiplicatorului.

Alte neajunsuri ale multiplicatorului ocupării bazat pe potențialul de export:
– sectorul de export poate fi alcătuit din firme aparținând unor ramuri diferite, cu efecte de
multiplicare diferite;
– este dificil să se distingă între firmele care produc pentru e xport și cele care produc pentru
sectorul intern, de cele mai multe ori ele producând atât pentru piața locală cât și pentru
piața altor regiuni;
– nu se ia în considerare posibilitatea ca o creștere dată a producției de export să se obțină pe
căi diferite, cu efecte de multiplicare diferite (ex.: utilizarea mai intensă a forței de muncă
existente, atragerea șomerilor, atragerea mai multor navetiști)

Altă modalitate de estimare a multiplicatorului regional al ocupării: pe baza coeficientului de
localizare (s pecializare) :

PX Plij ij
ij, ,
,

11
unde:
lP P
P Pijij ij
in
i i
in,, ,


1
1 este coeficientul localizãrii industriei i în regiunea j

PX i,j = populația ocupată în sectorul de export al industriei i în regiunea j
Pi,j = populația ocupată în industria i în regiunea j
Pi = populația ocupată în industria i la nivelul întregii țări.

4.3. Multiplicatorul regional al veniturilor: abordarea keynesiană
venituri – cheltuieli

Modelul pornește de la identitatea : Y = C + I + G+ X – M (4.3.1)
în care:
Y = venitul regional; C = cheltuielile pentru consumul populației la nivelul regiunii;
I = investițiile în regiune; G = cheltuielile guvernamentale în regiune;
X = exporturile regiunii; M = importurile regiunii.
Se presupune că:
– investițiile, cheltuielile guvernamentale și exp orturile sunt determinate autonom
(independent, exogen): I =
I ; G =
G ; X =
X (4.3.2)
– consumul populației și importurile sunt parțial autonome și parțial dependente de
veniturile disponibile, DY ( DY = Y – tY , unde t = rata impozitelor și taxelor):
C =
C +cDY (4.3.3)
M =
M +mDY (4.3.4)

Înlocuind relațiile (4.3.2) (4.3.4) în (4.3.1) se obține:

y=
C +c(1-t)Y+
I +
G+
X-
M-m(1-t)Y=
=
C+
I+
G+
X-
M+[c(1 -t)-m(1-t)]Y (4.3.5)

de unde rezultă:

yCIGXM
tcm
 11( )( )
sau Y=k(
C +
I+
G+
X-
M) (4.3.6)

unde
ktcm1
11( )( ) reprezintă multiplicatorul regional al unei injecții de
cheltuieli . De exemplu, la creștere a investițiilor în regiune cu I venitul regiunii, Y, va crește
cu kI, adicã Y=kI

Variabila esențială în formula lui k este (c – m), adică î nclinația marginală către consumul de
bunuri și servicii produse pe plan local.

Factorii care influențează val oarea lui (c – m):
● mărimea regiunii
● gradul de concentrare/diversificare a structurii industriale a unei regiuni
● localizarea regiunii în raport cu alte piețe regionale ale muncii (fenomenul navetismului)
● localizarea geografică a regiunii

Concluzie : mărimea multiplicatorului regional nu este o valoare unică , ci variază în funcție
de caracteristicile regiunii, ale localității, ale proiectului pentru care se estimează.

4.4. Aplicații ale analizei bazate pe multiplicatorul regional
Exemple:
● estimarea efectelor de multiplicare a cheltuielilor turistice în diferite stațiuni asupra
veniturilor locale
● impactul centralelor nucleare asupra localității și regiunii în care sunt amplasate

●● efectele asistenței financiare din partea adminsitrației locale asu pra veniturilor și
ocupării:

Administrația locală poate sprijini inițiativele de dezvoltare economică din regiunile /
localitățile respective prin:
– furnizarea de sedii sau terenuri pentru viitoarele firme;
– servicii de consultanță pentru IMM -uri și/sau asi stență financiară directă către acestea.

Impactul unei inițiative de dezvoltare asupra economiilor locale variază în funcție de:

– tipul firmei asistate;
– tipul zonei în care își desfășoară activitatea autoritatea locală.
O injecție de cheltuieli influențeaz ă economia unei localități prin:
– salariile plătite lucrătorilor suplimentari;
– inputurile suplimentare de care are nevoie o firmă pentru a -și spori producția.
In cazul marilor firme din industria prelucrătoare multiplicatorii ocupării și veniturilor sunt
mai mici deoarece:
– o mare parte din cheltuielile pentru inputurile materiale (energie, mijloace fixe) se scurg în
afara localității;
– o parte din lucratori sunt recrutati din localitățile învecinate (navetiști), care vor cheltui
foarte puțin din veniturile lo r în localitățile unde lucrează;
– lucrătorii care locuiesc în localitatea unde lucrează pot de asemenea să cheltuiască o parte
din veniturile lor în alte localități, dacă acolo dotările comerciale sunt mai atrăgătoare.
Influența ultimilor doi factori depind e și de izolarea localității.

Concluzii :
1. Scurgerile de cheltuieli spre localitățile învecinate diminuează efectele de multiplicare.
2. Consiliile locale pot influența efectele de multiplicare în cazul unor firme doar prin
furnizarea de condiții atractive pen tru cumpărările de bunuri și servicii în localitatea
respectivă.
3. Pentru maximizarea impactului local al asistenței financiare ar trebui să se stabilească:
– măsura în care firma vizată angajează rezidenți în localitate – mai degrabă decât navetiști;
– măsura î n care ea achiziționează inputurile materiale din interiorul localității.
S-a constatat că micile firme se bazează mai mult pe serviciile locale decât sucursalele unor
firme naționale sau multinaționale.
4. Autoritățile locale trebuie să -si coordoneze poli ticile lor de dezvoltare economică deoarece
beneficiile acestor politici se vor răspândi și în localitățile învecinate.

Rezumat
● In urma efectuării unei investiții în economia unei regiuni se manifestă efecte directe,
indirecte și induse (efecte de multi plicare).

● Efectele de multiplicare în planul ocupării forței de muncă se cuantifică utilizând modelul
bazat pe potențialul de export, care porneste de la distincția între sectorul de export și
sectorul intern în cadrul economiei unei regiuni. In forma sa cea mai simplă multiplicatorul
regional al ocupării arată că un loc de muncă suplimentar creat în sectorul de export va
conduce la creșterea cu (1 + d ) a ocupării totale.
● Efectele de multiplicare în planul veniturilor regiunii se cuantifică pornind d e la abordarea
keynesiană bazată pe echilibrul venituri – cheltuieli, multiplicatorul obținut arătând că, la
creșterea investițiilor în regiune cu I, venitul regiunii, Y, va crește cu k I, adicã Y=kI.
Variabila esențială în formula lui k este (c – m), adică înclinația marginală către consumul
de bunuri și servicii produse pe plan local.
● Factorii care influențează valoarea lui (c – m):
– mărimea regiunii ;
– gradul de concentrare/diversificare a structurii industriale a unei regiuni ;
– localizarea regiu nii în raport cu alte piețe regionale ale muncii (fenomenul navetismului) ;
– localizarea geografică a regiunii .

Intrebări recapitulative

1. In ce constau efectele directe, indirecte și induse asupra economiei unei
localități/regiuni ce apar ca urmare a efec tuării unei investiții ?
2. Care este punctul de plecare al modelului multiplicatorului regional al ocupării forței
de muncă ?
3. Explicați cum se determină multiplicatorul ocupării și ce semnificație are el.
4. Ce neajunsuri prezintă modelul multiplicatorului regi onal al ocupării ? Cum pot fi
(unele din ele) remediate ?
5. Explicați cum poate fi folosit coeficientul localizării (specializării) în determinarea
efectelor de multiplicare a ocupării forței de muncă.
6. Prezentați etapele algoritmului de determinare a multip licatorului regional al
veniturilor în abordarea keynesiană venituri -cheltuieli.
7. Care sunt principalele variabile ce influențează mărimea multiplicatorului regional al
veniturilor (k) ?

8. Enumerați factorii ce determină înclinația marginală către consumul de bunuri și
servicii produse pe plan local (c – m).
9. Este mărimea multiplicatorului regional al veniturilor o valoare unică ? Explicați.
10. Ce aplicații ale analizei bazate pe multiplicatorul regional cunoașteți ?
11. Pe ce căi poate sprijini administrația locală i nițiativele de dezvoltare ale unei
regiuni/localități ? Cum variază impactul unui astfel de sprijin ?
12. Care sunt principalele concluzii rezultate din analiza efectelor asistenței financiare din
partea administrației locale asupra ocupării și veniturilor ?

Capitolul 5

CRESTEREA ECONOMICA REGIONALA

CUPRINS:
5.1.Problematica disparităților în creșterea regională
5.2.Modelele neoclasice:
● modelul neoclasic unisectorial fără progres tehnic
● modelul neoclasic unisectorial cu progres tehnic
● mobilitatea interregiona lă a factorilor de producție
●modelul neoclasic bisectorial
5.3.Modelele axate pe cererea exterioară regiunii
●modelul axat pe rolul sectorului de export
● modelul cauzalității cumulative

5.1. Problematica disparităților în creșterea regională

Moduri de definir e a creșterii regionale:
– creșterea outputului total al unei regiuni (indică creșterea capacității productive a regiunii);
– creșterea outputului pe o persoană ocupată ( indică modificările în competitivitatea
regiunii);
– creșterea outputului pe locuitor (indi că schimbările în bunăstarea economică a regiunii).
Outputul poate fi măsurat prin:
– producția totală (brută) a unei regiuni;
– produsul intern brut al regiunii;
– produsul intern net ș.a.m.d..

Viziuni pe termen lung asupra consecințelor creșterii regionale î n planul disparităților
regionale:

 modelele neoclasice, axate pe rolul ofertei de factori de producție: creșterea regională
conduce la convergență în dezvoltarea economico -socială a regiunilor;
 modelele bazate pe abordările post -keynesiste ale cererii : susțin divergența ca rezultat al
creșterii regionale.

5.2. Modelele neoclasice

Construcția modelelor neoclasice ale creșterii economice se bazează pe o funcție de producție
agregată:
Yt = f(K t, Lt), în care: (5.2.1)

Yt = outputul
Kt = capitalul fix
Lt = forța de muncã
t = timpul

● Modelul neoclasic unisectorial fara progres tehnic
Outputul este determinat în întregime de inputurile de capital (K) și forță de muncă (L).
Formă particulară: funcția de producție Cobb -Douglas.

YAKLt tt1 (5.2.2)

unde  și (1-) reprezintă elasticitatea outputului în raport cu capitalul fix și, respectiv, forța
de muncă (cu cât crește outputul dacă K, respectiv L cresc cu 1%).

Prin logaritmarea relației (5.2.2) și diferențiere în raport cu timpul se obține:

yt = kt+(1-)lt (5.2.3)
în care:
yt = dinamica lui Y (pe scara logaritmică)
kt = dinamica lui K
lt = dinamica lui L
Ecuația (5.2.3) se mai poate scrie:

yt – lt = (kt – lt), (5.2.4)

care arată că outputul pe lucrător poate crește doar dacă creșterea capitalului depășește
creșterea populației ocupate. Cu alte cuvinte, outputul pe lucrător (persoană ocupată) poate

crește doar dacă raportul K/L (înzestrrea tehnică a muncii) crește. Corelația pozitivă între
raportul K/L și Y/L e ste prezentatã în figura 5.1:

Figura 5.1. Relația dintre outputul pe lucrător și capitalul fix pe lucrător

Concluziile modelului:
1. outputul crește nelimitat ca urmare a creșterii capitalului și forței de muncă;
2. outputul pe lucrător crește dacă înzestrarea tehnică a muncii crește;
3. când înzestrarea tehnică a muncii atinge nivelul său de echilibru pe termen lung, nu va mai
exista o creștere suplimentară a outputului marginal pe lucrător.

● Modelul neoclasic unisectorial cu progres tehnic
Ia în considerare în mod explicit influența progresului tehnic asupra outputului regional:
YAeKLtgt
tt 1
(5.2.5)
g = rata progresului tehnic
Urmând același algoritm de liniarizare a func ției de producție și diferențiere în raport cu
timpul se obține următoarea ecuație a cresterii economice:

yt = g + kt + (1-)lt (5.2.6)

Figura 5.2. Influența progresului tehnic asupra outputului pe lucrător

Cauzele disparităților în creșterea regională:
1. variația progresului tehnic de la o regiune la alta;
2. variația capitalului fix de la o regiune la alta;
3. variația forței de muncă de la o regiune la alta.

● Mobilitatea interregională a factorilor de producție
Pe lângă influența exercitată de capitalul fix, forța de muncă și progresul tehnic, migrarea
interregională a factorilor de producție are propria sa influența asupra creșterii regionale.

Potrivit modelului neoclasic, regiunile cu un raport K/L ridicat vor oferi sa larii înalte, în timp
ce investițiile în aceste regiuni vor fi scăzute. Aceasta conduce la predicția că forța de muncă
și capitalul se vor deplasa în două direcții opuse:
 regiunile cu un raport K/L ridicat vor înregistra un influx de forță de muncă;
 în regiunile cu un raport K/L scăzut se va înregistra situația opusă.

In concluzie:
 regiunile în care salariile sunt la un nivel scăzut vor atrage capital și vor pierde forța de
muncă;
 regiunile în care salariile sunt ridicate vor atrage forță de muncă și vor pierde capital.
De regulă capitalul are o mobilitate mai mare decât forța de muncă, ceea ce face ca regiunile
cu salarii mai scăzute să înregistreze cea mai mare creștere a outputului.

In plus: corelație pozitivă între decalajul tehnologic și creșterea pro ductivității muncii.

Așadar, ținând seama de mobilitatea spațială a factorilor de producție și de sensurile fluxurilor
interregionale determinate de disparitățile între regiuni, modelul neoclasic conduce la
concluzia convergenței pe termen lung a dezvoltă rii economice pe plan regional.

● Modelul neoclasic bisectorial
Intr-un sistem de regiuni ale căror economii cuprind mai mult de un sector, creșterea
outputului poate fi determinată și de:
1. o îmbunătățire a alocării resurselor prin deplasări intersectorial e ale capitalului și forței de
muncă în interiorul unei regiuni;
2. deplasări intersectoriale între regiuni.
Exemplu: o regiune cu două sectoare, unul cu o productivitate a muncii scăzută și celălalt cu
productivitatea muncii ridicată (agricultura, industria) .

5.3. Modele axate pe cererea exterioarã regiunii

Aceste modele accentuează contribuția esențială a cererii din exterior pentru outputul unei
regiuni la rata creșterii sale economice. De asemenea, ele scot în evidență modul în care
regiunea reacționeaz ă la schimbările în cererea pentru exporturile sale și influența pe care
aceasta o are asupra ratei creșterii regionale.

● Modelul bazat pe rolul sectorului de export
Influența cererii exterioare asupra creșterii exporturilor unei regiuni depinde de mai m ulți
factori , și anume:
* prețul exporturilor regiunii (P x);
* nivelul veniturilor celorlalte regiuni (Z);
* prețul mărfurilor care pot substitui exporturile în cauză pe piețele externe (P S)
Astfel,
Xd=f(P x, Z, P S) , (5.3.1)

în care Xd este cererea pentru produsele de export ale unei regiuni.

Din punctul de vedere al ofertei, toți factorii cu un efect semnificativ asupra costurilor de
producție vor afecta competitivitatea unei regiuni . Acești factori includ: cheltuielile cu
salariile (W), cu mijloac ele de muncă (P K), cu materiile prime (R), costurile inputurilor
intermediare (C) și nivelul tehnologic (T). Funcția care descrie oferta de export exprimă aceste
influențe astfel:
XS=f(P X, W, P K, R, C, T) (5.3.2)

● Modelul cauzalității cum ulative
Modelul cauzalității cumulative pornește de la modelul creșterii regionale bazate pe
potențialul de export, propus inițial de Kaldor și dezvoltat ulterior de Dixon și Thirlwall.

Kaldor a argumentat că dinamica outputului regional pe locuitor est e dată de măsura în care
regiunile sunt capabile să exploateze economiile de scară și să colecteze beneficiile ce rezultă
dintr -o specializare mai ridicată. Aceste beneficii variază în funcție de tipul activității
productive în care este specializată regiu nea, O consecință a acestei diferențieri sectoriale
conduce la predicția că regiunile specializate în activități ale industriei prelucrătoare vor
înregistra o creștere economică mai rapidă decât cele specializate în activități ale sectorului
primar (datori tă creșterilor de productivitate mai mari pe care primele le înregistrează în raport
cu celelalte). Mai mult, procesul este cumulativ pentru că regiunile aflate în prim -plan vor
câștiga un avantaj în competitivitate. Acesta va întări specializarea regional ă, deoarece
regiunile cu un avantaj în competitivitate își vor extinde sectorul de export (importând mai
mult produse ale sectorului primar din alte regiuni).

Dixon și Thirlwall au aprofundat modelul propus inițial de Kaldor prin luarea în considerare a
modului în care procesul cauzelor cumulative afectează creșterea unei regiuni. Ei au studiat
efectul de feed -back al creșterii regionale asupra competitivității sectorului de export. Se
remarcă faptul că procesul are un caracter cumulativ (figura 5.3):

Figura 5.3. Efectul de feed -back al creșterii regionale asupra competitivității sectorului de
export

Rezumat
● Creșterea economică regională poate fi definită prin creșterea output -ului total al unei
regiuni, creșterea ou tput-ului pe o presoană ocupată și creșterea output -ului pe locuitor.
● In analiza consecințelor creșterii regionale în planul evoluției disparităților regionale pe
termen lung s -au conturat două viziuni și anume:
– modelele neoclasice, axate pe rolul ofertei de factori de producție: creșterea regională
conduce la convergență în dezvoltarea economico -socială a regiunilor;
– modelele bazate pe abordările post -keynesiste ale cererii : susțin divergența ca rezultat al
creșterii regionale.
Cercetările relativ re cente în domeniu și -au propus să nu mai considere aceste viziuni ca fiind
total opuse, ci să le abordeze din unghiul complementarității lor posibile, astfel încât sã ofere
explicații cât mai cuprinzătoare asupra cauzelor care stau la baza ratelor diferite ale creșterii
economice la nivel regional.

Intrebări recapitulative

1. Ce modalități de definire a creșterii regionale cunoașteți ?
2. Cum poate fi măsurat outputul în cadrul creșterii regionale ?
3. Care sunt viziunile pe termen lung asupra consecințelor creșter ii regionale în planul
disparităților regionale ? Ce categorii de modele susțin aceste viziuni ?
4. Care este punctul de plecare al modelelor neoclasice ? Dar al celor bazate pe abordările
post-keynesiene ?

5. Care sunt principalele variante ale modelului neocla sic ?
6. Cum se prezintă funcția de producție Cobb – Douglas în cazul modelului neoclasic
unisectorial fără progres tehnic ? Dar în cazul modelului neoclasic unisectorial cu
progres tehnic ? Precizați semnificația variabilelor și a coeficienților.
7. Ce concluzi i se desprind din analiza modelului neoclasic fără / cu progres tehnic în
privința factorilor creșterii regionale ?
8. Explicați rezultatul mobilității interregionale a factorilor de producție în viziunea
modelului neoclasic.
9. Care sunt elementele suplimentare ce pot determina creșterea regională potrivit
modelului neoclasic bisectorial ?
10. Care sunt factorii ce determină cererea pentru exporturile unei regiuni luați în
considerare de modelul creșterii regionale bazat pe rolul sectorului de export ?
11. Care sunt fac torii care determină competitivitatea unei regiuni în viziunea aceluiași
model ?
12. Care este punctul de plecare al modelului cauzalității cumulative în varianta propusă
inițial de Kaldor ?
13. Explicați în ce constă efectul de feed -back al creșterii regionale as upra competitivității
sectorului de export (varianta Dixon -Thirlwall a modelului cauzalității cumulative).

Capitolul 6
STRATEGII SI POLITICI REGIONALE

CUPRINS:
6.1. Definirea noțiunilor și raportul dintre ele
6.2. Tipologia politicilor regionale: măsur i și instrumente
corespunzătoare
6.3. Strategia și politica regională în România

6.1.Definirea noțiunilor și raportul dintre ele

Strategia : “arta de a combina diferitele operații în vederea atingerii unui obiectiv”.
Etapele elaborării strategiei region ale:
 analiza -diagnostic a situației dezvoltării regionale în perioada de referință, ca punct de
plecare în schițarea variantelor strategice de acțiune;
 fixarea obiectivelor strategice;
 construirea diferitelor variante pentru atingerea obiectivelor strateg ice propuse;
 selectarea uneia dintre aceste variante, pe baza comparării performanțelor și avantajelor pe
care le prezintă.

Politicile regionale : instrumente specifice, operaționale de realizare a obiectivelor strategice,
respectiv modalități de a pune pâ rghiile de intervenție ale statului în serviciul soluționării
problemelor dezvoltării economice regionale.

Imperativele strategiilor și politicilor regionale:
1. realizarea unui anumit echilibru în ceea ce privește nivelul mediu pe locuitor al veniturilor
populației pe plan regional;
2. restrângerea în anumite limite a șomajului pe regiuni;

3. diminuarea riscului scăderii populației unei regiuni ca urmare a emigrării.

Politica regională se transpune în practica economico -socială cu ajutorul planificării
regionale . Prin intermediul acesteia se realizează activarea instrumentelor politicii regionale,
se organizează obiectivele și mijloacele acesteia pe un număr de ani în viitor.

Planificarea regională este definită de două componente principale:

1. componenta economic o-socială , care se referă la obiectivele și masurile de ordin economic
și social menite să asigure o dezvoltare echilibrată, capabilă să amelioreze disparitățile
existente în cadrul fiecărei regiuni pe de o parte și cele existente între regiunile sistemulu i
național pe de altă parte. La rândul său ea are doua dimensiuni:
a. dimensiunea microteritorială (vizează regiunea);
b. dimensiunea macroteritorială (orientată pe relațiile dintre regiuni la scară națională).

2. componenta fizică , ce se referă la problemele ampl asării în teritoriu a edificiilor economice
și social -culturale, rezultând din aplicarea în practică a măsurilor preconizate de prima
componentă.

Activitatea de planificare regională se concretizează în planurile/programele de planificare
regională la cele două niveluri:
 național;
 al fiecărei regiuni în parte.

6.2. Tipologia politicilor regionale: măsuri și instrumente
corespunzătoare

Politicile regionale se pot diferenția în funcție de:

● amploarea intervenției puterilor publice (laisser -faire – dirijism absolut)

 contextul centralizat sau descentralizat de aplicare a politicii regionale (depinde de: etapa
de dezvoltare, problemele ce se cer a fi rezolvate, modul de organizare a administrației
economice din fiecare țară, de sistemul ei politic)

 orientarea macroeconomică sau microeconomică a măsurilor preconizate

Măsuri macroeconomice : politica bugetară, politica monetară, contingentarea
importurilor, asistența temporară acordată unor regiuni, prime pentru producția locală.

Măsurile microecono mice : vizează în mod esențial repartizarea resurselor, fiind capabile
să influențeze direct comportamentul agenților economici. Scop primordial : soluționarea
aspectelor pe care le ridică șomajul structural.
Opțiunile gravitează în jurul problemei redistrib urii: fie a forței de
muncă, fie a capitalului, fie a celor doi factori în același timp. Rezultă
măsuri și politici corespunzatoare unei:
– ajustări (restructurări) interne (introducerea de noi produse, noi
tehnologii etc. astfel încât să asigure continuitat ea forței de muncă în
întreprinderile unde lucrează);
– ajustări externe (redistribuirea capitalului și a forței de muncă între
întreprinderi sau chiar între sectoare de activitate).

● gradul de control exogen (extraregional) al economiei unei regiuni:

– dezvoltare exogenă (susținută prin diverse forme de intervenție a
puterilor
publice la nivel macro și microeconomic, aplicate în special
regiunilor periferice)

– dezvoltare endogenă , prin valorificarea de către economia unei
regiuni în primul

rând a resurse lor proprii . Important: activitatea IMM -urilor,
încadrată într -o rețea teritorială de legături, relații, schimburi;
crearea de noi locuri de muncă prin
inițiative locale .

● modalitățile de raportare la cerințele dezvoltării durabile
(externalitățile sp ațiale, dezvoltarea durabilă interioară / exterioară,
dezvoltarea durabilă puternică /slabă(fragilă)).

Instrumentele de aplicare a politicilor regionale pot fi grupate în două categorii: intervenții
directe și măsuri de stimulare a localizării activitățil or și a dezvoltării locale.

● Intervențiile directe : participarea administrației publice centrale și/sau locale la dezvoltarea
unor elemente de infrastructură economică și socială și parteneriatul public – privat pentru
realizarea unor investiții, destina te în special dezvoltării unor servicii de interes local.

● Măsurilor de stimulare : acordarea unor stimulente financiare și prin adoptarea unor măsuri
de compensare.

Stimulentele financiare : prime și subventii pentru investiții, prime de transfer, acorda rea unor
împrumuturi în condiții avantajoase, acordarea unor facilități pentru achiziționarea sau
închirierea terenurilor, scutirea de la plate taxelor vamale, scutirea sau reducerea unor taxe si
impozite, acordarea de tratamente preferențiale in adjudecar ea unor segmente ale pieței
publice, acordarea unor autorizaTii speciale privind regimul de amortizare.

Măsurile de compensare : eliminarea sau diminuarea unor costuri suplimentare determinate de
localizarea activităților într -un anumit spațiu. Din această grupă de măsuri fac parte: ajutoarele
acordate pentru reducerea cheltuielilor de exploatare, subvenții pentru cheltuielile cu mâna de
lucru, acordarea unor îndemnizații suplimentare lucrătorilor din anumite zone, prime pentru
fiecare loc de muncă direct c reat, subvenții pentru sustinerea unor măsuri de protecție socială,
ajutore acordate pentru sprijinirea mobilității și a reinstalării fortei de muncă, ajutoare pentru
formarea profesională a lucrătorilor, subvenții pentru transport și alte servicii publice .

In legătură cu acordarea ajutoarelor, intervin două aspecte esențiale:

1. delimitarea corectă a zonelor (regiunilor) asistate ( a se vedea, pentru Romania, legislația
privind zonele defavorizate);

2. punerea la punct a mecanismului de acordare a ajutoarelor , care trebuie să cuprindă:
– precizări de ordin tehnico -economic cu privire la problema plafoanelor ajutoarelor;
– condițiile legate de acordarea lor;
– organismul abilitat de a lua deciziile respective;
– caracterul automat sau selectiv de acordare a ajutoarelor ;
– căile pentru urmărirea activității întreprinderilor sau zonelor beneficiare de ajutor.

In final: inițierea unor proceduri de evaluare a rezultatelor (cu caracter global, axate asupra
politicii regionale în ansamblul său și nu asupra unui instrument sau altul luat separat).

6.3. Strategia și politica regională în România

Etape parcurse după 1989:

● 1995: elaborarea Strategiei de dezvoltare a județelor și a municipiului București în
perspectiva anilor 1999 și 2004 și a Strategiei de pregătire a aderăr ii României la UE în
domeniul amenajării teritorilui, urbanismului și lucrărilor publice , ca părți componente ale
Strategiei de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană.

● 1996 – 1998: derularea unui program pentru politica de dezvoltare regio nală inițiat de UE și
Guvernul României în cadrul PHARE. Scop esențial: pregătirea unui set de principii
fundamentale pentru elaborarea politicii regionale în România, prezentat în documentul
“Carta Verde. Politica de dezvoltare regională în România” în an ul 1997.

Obiectivele propuse: “1. pregătirea României pentru integrarea în UE și pentru a deveni
eligibilă în vederea acordării unor ajutoare din fondurile structurale ale acesteia; 2. reducerea
disparităților între diferitele regiuni ale României; 3. in tegrarea activităților din sectorul
public, pentru a realiza un nivel superior de dezvoltare a regiunilor” (cf. Carta Verde).

● 1998: elaborarea și adoptarea Legii 151/1998 privind dezvoltarea regională în România ,
prin care s -a conturat conținutul dezvo ltării regionale, s -a creat suportul legal pentru
constituirea regiunilor de dezvoltare și s -au stabilit structurile teritoriale și naționale pentru
dezvoltarea regională.
Dezvoltarea regională = “ansamblul politicilor autorităților administrației public e
centrale și locale, elaborate în scopul îmbunătățirii performanțelor economice ale unor arii
geografice constituite în „regiuni de dezvoltare‟ și care beneficiază de sprijinul Guvernului, al
Uniunii Europene și al altor instituții și autorități naționale și internaționale interesate”
(Normel e metodologice de aplicare a Legii 151/1998 ).
Inițial, s tructura pentru dezvoltarea regională cuprindea, la nivel național , Consiliul
Național pentru Dezvoltare Regională , ca organ deliberativ, de coordonare și promova re a
politicii naționale de dezvoltare regională și Agenția Națională pentru Dezvoltare Regională ,
ca organ executiv al consiliului național, iar la nivelul fiecărei regiuni , consiliul regional și
agenția regională.
Numeroase modoficări ulterioare (Minist erul Dezvoltării și Prognozei, Ministerul
Integrării Europene).
In prezent : o nouă Lege a dezvoltării regionale , nr. 315/2004.

Strategia națională cât și strategiile regiunilor au la bază obiectivele promovate prin conceptul
dezvoltării regionale , adopta t de CNDR în martie 1999:
● diminuarea dezechilibrelor regionale existente, stimularea dezvoltării echilibrate,
revitalizarea zonelor defavorizate;
● preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;
● corelarea politicilor de dezvoltare regională cu politic ile sectoriale guvernamentale de
dezvoltare;
● stimularea cooperării interregionale interne si internationale care contribuie la dezvoltarea
economică.

In conformitate cu aceste obiective : principiile strategice la nivel național și local .
La nivel național :
● promovarea mecanismelor economiei de piață în toate regiunile țării, în vederea
îmbunătățirii competitivității și realizării unei creșteri economice permanente;

● promovarea unei dezvoltări armonioase a teritoriului și a rețelei de localități;
● cresterea capacității regiunilor (din punct de vedere instituțional, financiar, decizional) de a –
și susține propriul proces de dezvoltare;
● promovarea principiilor dezvoltării durabile;
● crearea șanselor egale în ce priveste accesul la informare, cercetar e-dezvoltare tehnologică,
educație și formare continuă.
La nivel local :
● reducerea disparităților dintre regiuni, județe, mediu urban – mediu rural, zone centrale –
zone periferice etc.;
● preîntâmpinarea apariției unor zone – problemă;
● coordonarea in ițiativelor de dezvoltare regională cu prioritățile naționale și orientările UE ;
● promovarea unor politici diferențiate conform unor particularități zonale (zone
monofuncționale – predominant agricole/miniere, aglomerări urbane, zone naturale și
construit e protejate, zone de graniță, zone cu probleme de mediu etc.).

● Începând cu 1999 a fost elaborat și actualizat Planul național de dezvoltare (PND) pe
perioadele 2000 -2002, 2002 -2005 și 2004 -2006 realizat în parteneriat cu agențiile regionale,
ministerel e, alte agenții și instituții guvernamentale și non -guvernamentale a căror activitate
influențează dezvoltarea regională.
Până la mijlocul anului 2005 urmează să fie elaborat PND 2007 -2013, corespunzător
următorului exercițiu financiar din Uniunea European ă.

PND 2004 -2006 – obiective prioritare naționale :

• Dezvoltarea și modernizarea infrastructurii
• Protejarea și îmbunătățirea calității mediului
• Creșterea ocupării, dezvoltarea resurselor umane și a serviciilor sociale
• Modernizarea agriculturii și dezvoltarea rurală
• Sprijinirea cercetării, inovării tehologice și IT, crearea societății informaționale
• Dezvoltarea sectorului productiv, creșterea competitivității în afaceri și promovarea
sectorului privat.

Conținutul PND reflectă necesitatea c orelării activităților sectoriale și regionale ,
obiectivele prioritare stabilite fiind realizate prin programe operaționale sectoriale și
programul operațional regional (8 subprograme operaționale la nivelul regiunilor).

PND – documentul de programare prin care se fundamentează accesul României la fondurile
de tip structural.

Fonduri de tip structural (țarile candidate) : PHARE, SAPARD, ISPA
Fonduri structurale (țarile membre ale UE) : FEDER (Fondul European pentru Dezvoltare
Regională), FSE (Fondul Soci al European), FEOGA (Fondul European pentru Orientarea și
Garantarea Agriculturii), IFOP /FP (Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului) ; în
plus : Fondul de Coeziune

Obiective prioritare pentru Fondurile Structurale:
• Obiectivul 1 : promovarea dezvoltării și ajustarea structurală a regiunilor rămase în
urmă (în această categorie sunt incluse, în general, regiunile al căror PIB/locuitor este cu cel
puțin 25% sub media UE)

• Obiectivul 2 : sprijinirea reconversiei economice și sociale a zonelor c onfruntate cu
dificultăți de ordin structural (zone industriale și de servicii, zone rurale, zone urbane, zone
dependente de industria pescuitului)

• Obiectivul 3 : sprijinirea politicilor de adaptare și modernizare a educației, instruire si
ocupare a forț ei de muncă.

Fundamentarea finanțărilor privind dezvoltarea regională
în perioada de pre -aderare și cea de post -aderare

PRIORIT ĂȚI DE DEZVOLTARE
FINAȚATE DIN COMPONENTA COEZIUNE
ECONOMICĂ ȘI SOCIALĂ – PHARE 2002

 Îmbunătățirea activtății în sectorul pr oductiv
privat și încurajarea restructurării industriale OBIECTIVE PRIORITARE
FINANȚATE DIN FONDURILE
STRUCTURALE – 2000 -2006

 Asigurarea creșterii economice și a ocupării

 Dezvoltarea resurselor umane prin
sprijinirea creării locurilor de muncă și a
incluziunii sociale

 Îmbunătățirea infrastructurii de afaceri
forței de muncă prin îmbunătățirea
competitivității regionale
 Dezvoltarea resurselor de muncă în
vederea creșterii gradului de ocupare
 Promovarea dezvoltării urbane și rurale în
contextul unei dezv oltări echilibrate a
teritoriului

INSTRUMENTE DE FINANȚARE
Pre-aderare
Instrumente de pre -aderare
 PHARE
 SAPARD
 ISPA Post aderare
Fonduri structurale
 FEDER, FSE
 FEOGA, FP
Fond de coeziune

PRINCIPII ȘI MECANISME DE FINANȚARE
Pre-aderare
Programarea
 Strategie Națională de Dezvoltare,
Programul Economic de Preaderare
Plan Național de Dezvoltare (PND) Post aderare

 Planuri de dezvoltare și reconversie
• Community Support Framework, Single
Programming Document

Comisia Europeană negociază cu statele benefi ciare, stabilindu -se alocările pe tipuri de asistență
Parteneriatul
 Pe parcursul elaborării PND

Adiționalitatea
 Asistență financiară din partea UE și
contribuție națională pentru
programele de investiții
 Contribuții private pentru proiectele
de investiț ii
 Alte surse externe, în afara celor
comunitare
Concentrarea
 Pe domenii de maxim interes și/sau
pe zone geografice
Implementarea, monitorizarea,
evaluarea
 Agenții și autorități de implementare
 Comitate de Coordonare

Efectuarea plătilor
 Agenții de co ntractare și plăți

 Se manifestă în toate etapele derulării programelor

 UE și contribuție națională

• Instituții finaciare internaționale,
contribuții private

 Pe domenii de maxim interes și/sau pe zone
geografice

 Autorități de management
 Comitet e de monitorizare

 Autorități de plată

Rezumat
● Succesiunea corectă a lucrărilor de fundamentare a procesului de dezvoltare regională:
strategie – politică – planuri – programe – proiecte.
● Criterii de diferențiere a măsurilor de politică regională: a mploarea intervenției puterilor
publice ; contextul centralizat sau descentralizat de aplicare a politicii regionale; orientarea
macroeconomică sau microeconomică a măsurilor preconizate; gradul de control exogen
(extraregional) al economiei unei regiuni; modalitățile de raportare la cerințele dezvoltării .

● Instrumentele de aplicare a politicilor regionale pot fi grupate în două categorii: intervenții
directe și măsuri de stimulare a localizării activităților și a dezvoltării locale( acordarea unor
stimu lente financiare și prin adoptarea unor măsuri de compensare).
● Necesitatea inițierii unor proceduri de evaluare a rezultatelor (cu caracter global, axate
asupra politicii regionale în ansamblul său și nu asupra unui instrument sau altul luat separat).
● Politica regională în România după 1990: Carta Verde, Legea dezvoltării regionale
151/1998, urmată de 315/2004
● Cadrul instituțional: instituții cu caracter decizional și executiv la nivel național și la nivelul
fiecărei regiuni în parte.
● Planul Națion al de Dezvoltare: documentul de programare prin care se fundamentează
accesul României la fondurile comunitare. Versiuni ale PND: 2000 -2002, 2002 -2005, 2004 –
2006, 2007 -2013.
● Instrumente de pre -aderare: Phare, SAPARD, ISPA
● Fonduri structurale propriu -zise: FEDER, FSE, FEOGA, FP; în plus: Fondul de Coeziune
● In UE se consideră regiuni rămase în urmă cele al căror PIB/locuitor se află cu cel puțin
25% sub media UE.
● Principii ale finațării dezvoltării regionale: programarea, parteneriatul, cofinanțarea
(adiționalitatea), concentrarea, implemetarea, monitorizarea, evaluarea, efectuarea plăților.

Intrebări recapitulative
1. Enumerați imperativele strategiilor și politicilor regionale.
2. Prezentați etapele elaborării strategiei regionale.
3. Care este raportul dint re strategia și politica regională ?
4. Care este rolul planificării regionale ?
5. Care sunt componentele ce definesc planificarea regională ?
6. La ce niveluri se elaborează planurile / programele de dezvoltare regională ?
7. Enumerați criteriile în funcție de care se pot diferenția politicile regionale.
8. Explicați în ce constau măsurile macroeconomice ale politicii regionale. Dar cele
microeconomice ?
9. Ce înțelegeți prin “dezvoltarea endogenă” ? Care este rolul IMM – urilor în acest
proces ?
10. Care sunt instrumentele po liticii regionale ?

11. In ce constau intervențiile directe ? Dar măsurile de stimulare ?
12. Ce aspecte specifice intervin în legătură cu acordarea ajutoarelor regionale ?
13. Enumerați principalele etape parcurse în elaborarea strategiei și politicii regionale în
România după 1989.
14. Prezentați pe scurt cadrul instituțional al dezvoltării regionale în România.
15. Care sunt prioritățile strategice ale Planului Național de Dezvoltare al României ?
16. Enumerați obiectivele promovate prin conceptul dezvoltării regionale în cadru l
planului național de dezvoltare regională, ca o componentă principală a PND.
17. Care sunt principiile strategice ale dezvoltării regionale la nivel național și local ?