Prof. Univ. Dr. Carmen -Silvia Paraschiv ABSOLVENT, Racz Luminița Oana BUCUREȘTI 2020 Universitatea „Titu Maiorescu” București Facultatea de Drept… [624879]

UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU” BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENȚÃ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC,
Prof. Univ. Dr. Carmen -Silvia Paraschiv

ABSOLVENT: [anonimizat]
2020

Universitatea „Titu Maiorescu” București
Facultatea de Drept

LUCRARE DE LI CENȚÃ
Sesizarea organelor de urmãrire penalã.
Aspecte teoretice și practice

Coordonator științific,
Prof. u niv. dr. Carmen -Silvia Paraschiv

Absolvent: [anonimizat]
2020

2 CUPRINS

Abrevieri …………………………………………………. …………………………. ……………………p. 4
Introducere ………………………………………………………………………………………………..p. 5

Capitolul I. Considerații cu caracter introductiv privind plângerea, plângerea prealabilã,
denunțul și sesizarea din oficiu …………. ……………………………………………………………..p. 6
1.1. Considerații generale privind sesizarea organelor de urmãrire penalã ……..p.6
1.2. Oficialitatea – principiu fundamental al procesului penal ………….. …………..p. 8
1.3. Excepții de la principiul oficialitãții procesului penal …………………………….p. 9
1.4. Scurt istoric privind aspectele legislative referitoare la plângere, plângere prealabilã,
denunț și sesizare din o ficiu………………………………………………………………………………p. 10
1.5. Reglementarea actelor de sesizare ȋn noul Cod de procedurã penalã ……….p. 12

Capitol ul al II -lea. Plângerea pena lã……………… ……………. …………………………………p. 13
2.1. Aspecte de ordin introductiv ………………………………………………………………p. 13
2.2. Aspecte de ordin teoretic și de practicã judiciarã privind plângerea, ca mod general de
sesizare ……………………………………………………………………………………………………………p. 13

Capitolul a l III-lea. Plângerea prealabilã ………………………………………………………….p. 19
3.1. Considerații generale ………………………………………………………………………….p. 19
3.2. Condiții de fond și formã ……………………………………………………………………p. 21

3
3.2.1. Titularii plângerii prealabile ……………………. …………………………. …..p. 22
3.2.2. Persoana juridicã – titular al plângerii prealabile ………………….. …….p. 23
3.2.3. Termenul de introducere al plângerii prealabile ………………….. ……..p. 26
3.2.4. Conținutul plângerii prealabile ………………………….. ……………………..p. 31
3.3. Organele judi ciare la care trebuie introdusã plângerea prealabilã și competența
acestora ……………………………………………………………………………………………………….p. 32
3.4. Aspecte speciale privind procedura plângerii prealabile (infracțiuni flagrante, cazurile
de conexitate și indivizibilitate, schimbarea ȋncadrãrii judiciare a faptei) ………. ……p. 32
3.5. Asemãnãri și deosebiri ȋntre plângerea prealabilã ca mod special de sesizare și
modurile generale de sesizare. Instituții derivate plângerii prealabile ……….. …………p. 36

Capitolul al IV -lea. Denunțul ……………………………………………………………………..p. 41
4.1. Considerații de ordin introductiv ……………………………………………………..p. 41
4.2. Aspecte teoretice și de practicã judiciar ã…………………………………………..p. 42

Capitolul al V -lea. Sesizarea din oficiu …………………………………… …………………..p. 48
5.1. Consi derații cu caracter introductiv…………………… ………………. …………….p. 48
5.2. Aspecte teoretice și de practicã judiciarã ……………………………………………p. 49
5.3. Autosesizarea instanțe i și caracterul acesteia…………………………………… …p.53

Concluzii ………………………………………………………………………………………………….p. 56
Bibliografie ……………………………………………………………………………………… ………p. 58

4

Abrevieri

alin. alineatul ;
art. articolul ;
C. pen. Codul penal;
C. proc. pen. Codul de procedurã penalã ;
ed. ediția;
Ed. Editura ;
lit. litera ;
nr. numãrul ;
op. cit. opera citatã ;
p. pagina ;
pp. paginile;
vol. volumul.

5
Introducere

Pentru realizarea justiției penale ȋntr -un stat de drept, ȋn sensul descoperirii infracțiunilor,
identificãrii și prinderii infractorilor, strângerii probelor necesare, ȋn cadrul mecanismului
procesual s -a conturat necesitatea obiectivã ca, ȋnainte de activitatea de judecatã propriu -zisã, sã
existe o activitate prealabilã și diversificatã, reglementatã ȋntr -o etapã pprocesualã separatã,
numitã faza urmãririi penale. Astfel, aceastã fazã obligatorie a procesului penal, urmãrirea
penalã, apare ca esențialã prin prisma necesitãții restabilirii ordinii de drept și sancționarea celor
vinovați pe baza unor probe certe, indubitabile sub aspectul persoanei ce a sãvârșit fapta
prevãz utã de legea penalã și a vinovãției acesteia.
În aceste condiții, reiese cã ȋn aceastã etapã a procesului penal organele de urmãrire penalã au
obligația sã stabileascã adevãrul sub toate aspectele de fapt și de drept, ȋn mod concret și complet
cu priv ire la condițiile ȋn care s -a sãvârșit infracțiunea, atât ȋn defavoarea, cât și ȋn favoarea
ȋnvinuitului sau inculpatului, pentru a pregãti terenul unei legale soluționãri a cauzei de cãtre
instanța de judecatã.
Pe cale de consecințã, activitatea de urmãrire penalã, respectiv d eclanșarea ei nu se poate
realiza decât dupã ȋncunoștințarea organelor de urmãrire penalã. În literatura de specialitate s -a
apreciat cã „mijlocul prin intermediul cãruia este informat organul judiciar despre sãvârșirea unei
infracțiuni poartã denumirea de act de sesizare”.
Astfel, orice persoanã care i s -a cauzat o vãtãmare printr -o infracțiune, sau are cunoștințã de
sãvârșirea unein fapte prevãzute de legea penalã poate sesiza org anele judiciare prin plângere,
denunț sau plângere prealabilã. De asemenea, organele de urmãrire penalã se pot sesiza și din
oficiu când aflã pe orice altã cale cã s -a sãvârșit o infracțiune.
Prin intermediul prezeneti lucrãri de licențã ne propunem sã analizãm din punct de vedere
teoretic dar și practic problematica sesizãrii organelor de urmãrire penalã ca fazã premergãtoare
a judecãții procesului penal, lucrare care se sprijinã ȋn ȋntrgul sãu pe cele mai importante studii
din doctrina juridicã actu alã, legislație dar și jurisprudențã, având ca principal scop formarea
unei viziu ni de ansamblu asupra obiectului cercetãrii științifice ȋn cauzã.

6
Capitolul I. Considerații cu caracter introductiv privind plângerea, plângerea
prealabilã, denunțul și sesiza rea din oficiu

1.1. Considerații generale privind sesizarea organelor de urmãrire penalã
Urmãrirea penalã este o etapã esențialã a procesului penal român, având ȋn vedere cã odatã cu
declanșarea acestei faze orgenele de cercetare penalã iau cunoștințã de ȋncãlcarea unor norme
sociale transpuse la nivelul conținutului constitutiv al infrac țiunilor și declanșeazã procedeul de
activitãți judiciare legate de strângerea probelor necesare cu prvire la existența infracțiunilor, la
identificarea fãptuitorilor și la stabilirea rãspunderii acestora, pentru a se constata dacã este cazul
sau nu sã se dispunã trimiterea ȋn judecatã a persoanelor vinovate de sãvârșirea faptelor cu
caracter antisocial1.
Prin urmare, pentru declanșarea procesului penal trebuie ca organului judiciar competent sã
fie sesizat (ȋncunoștințat) despre sãvârșirea unei infrac țiuni. Sesizarea organelor judiciare
reprezintã punctul de plecare al urmãririi penale, fãrã de care aceasta nu poate ȋncepe, și conține
atât elemente de informare, cât și temeiul legal de desfãșurare a activitãții de cercetare2.
Prin mod de sesizare a organului de urmãrire penalã se ȋnțelege mijlocul prin care acesta ia
cunoștințã, ȋn condițiile legii, despre sãvârșirea unor infracțiuni determinând obligația acestuia de
a se pronunța cu privire la ȋnceperea urmãririi penale referitoare la acea infrac țiune3.
Sesizarea poate fi definitã ca un act procesual prin care subiectul ȋndreptãțit aduce la
cunoștința organelor judiciare penale competente ȋmprejurãri le sãvârșirii unei infracțiuni, ȋn
vederea luãrii mãsurilor procesuale și procedurale prevãzute de lege .

1 A se vedea https://www.legeaz.net/dictionar -juridic/sesizarea -oragnelor -de-urmarire -penala, accesat la data de
29.01.2020.
2 A se vedea Alexandru Pintea, Dan -Cristian Pintea, Alina -Cristina Bãlãnescu, Urmãrirea penalã. Aspecte teoretice
și practice . Modele de acte procesuale și procedurale , Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 85 apud Gh.
Theodoru, op. cit ., p. 204.
3 A se vedea Carmen Silvia Paraschiv (coordonator), Maria -Georgiana Teodorescu, Alin Sorin Nicolescu, Drept
procesual penal. Parte specialã. Note de curs , Ed. Hamangiu, B ucurești, 2017, p. 6.

7
Din conținutul art. 288 alin. (1) C. proc. pen. referitor la modurile de sesizare a organelor de
urmãrire penalã rezultã implicit cã acestea p ot fi ȋmpãrțite ȋn douã mari categorii, și anume:
– moduri generale de sesizare;
– moduri speciale de sesizare.
În conforimitate cu dispozițiile cuprinse ȋn alin. (1) din aricolul mai sus menționat, modurile
generale de sesizare sunt plângere a, denunțul și sesizare din oficiu , care produc efectul de a
ȋncunoștința organul de urmãrire penalã nefiind indispensabile pentru ȋnceperea urmãririi penale
deoarece pot fi ȋnlocuite. Potrivit alin. (2) și (3) din același articol, modurile speciale de sesizare
sunt plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate , sesizarea formulatã de persoana prevãzutã de
lege ori cu autorizarea organului prevãzut de lege care au ca principal efect ȋncunoștințarea
organului de urmãrire penalã, dar, spre deosebire de cele generale, sunt indispensabile pentru
ȋnceperrea urmãririi penale, neputând a fi ȋnlocuite.
În cazul infracțiunilor sãvârșite de militari, sesizarea comandantului este necesarã numai ȋn
ceea ce privește infracțiunile prevãzute la art. 413 -417 C. pen., respectiv infracțiuni contra
capacitãț ii de luptã a forțelor armate.
În raport cu sursa de informare a organelor judiciare, modurile generale de sesizare pot fi
externe (plângere sau denunț) și interne (sesizarea din oficiu).
Privitã prin prisma organului sesizat, informarea organu lui judiciar poate fi primarã (atunci
când cauza este adusã pentru prima oarã la cunoștința organului de urmãrire penalã prin unul din
modurile de sesizare) sau complementarã (ȋn situația ȋn care cauza a trecut anterior prin fața altui
organ de urmãrire pe nalã, spre exemplu ȋn cazul declinãrii de competențã)4.
Efectul imediat al sesizãrii legale a organelor de urmãrire penalã poate consta ȋn: declanșarea
verificãrilor ȋn stadiul actelor premergãtoare ȋnceperii urmãririi penale; ȋnceperea urmãririi
penale, ȋn situația ȋn care existã un minim de date care sã permitã organului de urmãrire penalã sã
ajungã la presupunerea rezonabilã cã s -a sãvârșit o infracțiune și nu rezultã vreunul dintre
cazurile de ȋmpiedicare a punerii ȋn miscare a acțiunii penale; neȋnceperea urmãririi penale, dacã
sunt ȋntrunite condițiil e legale.

4A se vedea Alexandru Pintea, Dan -Cristian Pintea, Alina -Cristina Bãlãnescu, op. cit ., p. 86.

8
1.2. Oficialitatea – principiu fundamental al procesului penal
Conform accepțiunii de origine, termenul de proces provine din latinescul „procedere” , ceea
ce ȋnseamnã a evolua, a avansa, a progresa. Denumirea de proces penal derivã de la sp ecificul
activitãții judiciare, care se desfãșoarã progresiv, ȋncepând cu sesizarea organelor judiciare,
continuând cu descoperirea infracțiunii, a infractorului, asigurarea probațiunii și pânã la punerea
ȋn executare a hotãrârii judecãtorești penale5.
Declanșarea activitã ții organelor de urmãrire penalã este condiționatã, în toate cazurile, de
încunoștințarea acestora despre sãvârș irea unei inf racțiuni. Acest din urmã fapt dã naș tere
raportului juridic de drept su bstanțial care, în conținutul sã u, cuprinde, între altele, dreptul
organelor competente de a trage la rãspundere penalã pe fãptuitor și obligația acestuia din urmã
de a suporta sancțiunea penalã . Altfel spus, statul are dreptul ș i obligația de a realiza pretenția
punitivã, care rezultã din sãvârșirea unei infracțiuni, prin intermediul procesului penal . În
concluzie, de fiecare datã când s -a săvârș it o infracțiune, organele ju diciare au obligația de a
desfãșura activitatea procesualã. Pe acest temei se bazeazã existența principiului of icialit ãții sau
obligativitã ții6.
Principiul oficialitãții este prevãzut la art. 7 din Codul de procedurã penalã sub denumirea de
„obligativitatea punerii ȋn mișcare și a exercitãrii acțiunii penale”.
Oficialitatea procesului penal semnificã acea regul ã potrivit cãreia, din moment ce existã
probe cã s -a sãvârșit o infracțiune și nu existã niciun impediment legal, acțiune penalã având ca
scop tragerea la rãspundere penalã a infractorului trebuie pusã ȋn mișcare și exercitatã ȋn mod
obligatoriu, de cãtre procuror, din propria inițiativã, fãrã a fi necesarã stãruința sau cererea unei
persoane fizice ori juridice. De asemenea, și instanța de judecatã, dupã ce a fost sesizatã cu
judecarea unei cauze penale, ȋndeplinește din oficiu toate actele ce intrã ȋn at ribuțiile ei.
Oficialitat ea procesului penal nu se aplicã ȋn cazul câ nd legea cond itioneaza desfãșurarea
procesului penal de existența plângerii prealabile fã cutã de partea vatamatã (disponibilitatea
acțiunii pena le sau principiul disponibilitãții). Totodatã oficialitate a este știrbitã ȋn privința

5 A se vedea Marius Ciprina Bogea, Sesizarea organelor de urmãrire penalã , Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 8 .
6 Ibidem pp. 8 -9 apud T. Pop, Drept procesual penal , vol. I, Tipografia Naționalã, Cluj, 1946, p. 99; Nicolae
Volonciu, Tratat de procedurã penalã , vol. I, ed. a 4 -a, Ed. Paideea, București, 2003, p. 84.

9
declanșã rii procesului penal, ȋn cazul infracț iunilor pentru care este necesar ã autorizarea
Procurorului General, sesizarea comandantului sau apro barea camerei parlamentare ori ȋn
privința desfãșurãrii proce sului penal dupã ce ace sata a fost pornit din oficiu, ȋn cazul infracț iunii
de viol.

1.3. Excepții de la principiul oficialitãții procesului penal
De la principiul oficialitãții procesului penal legiutorul derogã ȋn anumite situații. Astfel:
a) potrivit art. 7 alin. (2) C. proc. pen., ȋn cazurile și ȋn condițiile prevãzute expres de lege,
procurorul poate renunța la exercitarea acțiunii penale dacã, ȋn raport cu elementele concrete ale
cauzei, nu existã un interes public ȋn realizare a obiectului acesteia. Obiectul acțiunii penale este
reprezentat de tragerea la rãspundere penalã a celor care au sãvârșit infracțiuni. Cu toate cã, de
principiu, infracțiunea lezeazã ȋntreaga societate și aceasta trebuie sã reacționeze, existã situații
concrete ȋn care, din evaluarea modului și a mijloacelor de comitere, a consecințelor produse, a
persoanei fãptuitorului, se constatã cã fapta are o ȋnsemnãtate scãzutã, iar intersul public pentru
urmãrire ei (refelectat ȋn impactul ȋn societate al activitãț ii procesuale, ȋn cheltuielile pe care
aceasta le presupune, etc.) lipsește. În asemenea cazuri, procurorul poate renunța, cu respectarea
anumitor condiții (prevãzute la art. 318 C. proc. pen.) la urmãrirea penalã, ceea ce constituie o
excepție de la regu la obligativitãții exercitãrii acțiunii penale ȋn cazul sãvârșirii oricãrei
infracțiuni;
b) potrivit art. 7 alin. (3) C. proc. pen., ȋn cazurile expres prevãzute de lege, procurorul
pune ȋn mișcare și exercitã acțiunea penalã dupã introducerea pl ângerii prealabile a persoanei
vãtãmate sau dupã obținerea autorizãrii ori sesizãrii organului competent sau dupã ȋndeplinirea
altei condiții prevãzute de lege;
c) existã situații ȋn care, deși acțiunea penalã a fost pusã ȋn mișcare din oficiu, e xercitarea
sa ulterioarã este lãsatã sub semnul disponibilitãții , ȋntrucât persoana vãtãmatã poate sã se
ȋmpace cu fãptuitorul, pentru infracțiunile la care legea prevede ȋn mod expres aceastã
posibilitate, potrivit art. 159 alin. (1) C. pen. (ȋn cazul in fracțiunii de furt sau al infracțiunii de
ȋnșelãciune ori ȋn anumite situații expres prevãzute de lege).

10
În doctrinã, raportat la cele de mai sus, s -a optat pentru urmãtoarea clasificare a cauzleor
penale: de acuzare publicã (atunci când oficialitate a acționeazã neștirbit), de acuzare privatã
(atunci când oficialitatea este ȋnlãturatã atât ȋn privința declanșãrii procesului penal, cât și ȋn
privința continuãri sale) și de acuzare mixtã (atunci când oficialitatea este ȋnlãturatã și ȋn privința
declanșã rii procesului penal, și ȋn privința continuãrii sale)7.

1.4. Scurt istoric privind aspectele legislative referitoare la plângere, plângere
prealabilã, denunț și sesizare din oficiu
Din cele mai vechi timpui, ȋn rândul oricãrei orânduiri sociale au existat legi, norme, ordine
scrise sau nu, a cãror ȋncãlcare a fost sancționatã ȋn funcție de necesitãțile și posibilitãțile acelor
vremuri.
Ca și astãzi, pentru a fi aplicate pedepse , sancțiuni, cei care aveau aceste atribuții trebuiau sã
ia la cunoștințã despre sãvârșirea unor fapte prevãzute de legea penalã, sã fie sesizați sau sã
constate direct neregulile sãvârșite.
În perioada anticã și cea feudalã nu se ȋntâlnesc decât obic ieiuri – victima se putea rãzbuna pe
autor, dar ȋn schimbul unei sume de bani sau bunuri ȋl putea ierta.
În Codul penal de la 1864, sesizarea organelor de urmãrire penalã, ȋn special prin intermeiul
plângerii prealabile se ȋntâlnea doar ȋn cazul a do uã infracțiuni: adulterul și rãpirea prin vicleșug
a unei fete mai mici de 16 ani, neexistând dispoziții speciale ȋn Codul de procedurã penalã.
Ulterior, ȋmpãcarea este introdusã prin legile judecãtorilor de ocol din 1879.
În Codul p enal de la 1936 se reglementeazã situațiile de lipsa plângerii prealabile în art. 161 –
162 din titlul IX intitulat „Condițiile privitoare la incriminarea infracțiunilor supuse plângerii
prealabi le”, și de retragerea ei și împã carea pã rților în art. 174 d in Titlul X „Stinge rea
încriminã rii, exec utãrii pedepsei și a incapacitã ților ce decurg din condamnare”. Acestea au ca
efect imposibilitatea de promovare a acțiunii penale sau stoparea ei pentru toate infracțiunile

7 A se vedea Bogdan Micu, Radu Slãvoiu, Alina -Gabriela Pãun, Procedurã pe nalã. Curs pentru admitere ȋn
magistraturã și avocaturã. Teste -grilã , ed. a 3 -a, Ed. Hamangiu, București, 2017, pp. 11 -13 apud N. Volonciu, op.
cit. p. 67 -68 apud I. Neagu, op. cit ., p. 85.

11
condiționate de existența unei astfel de plângeri, cu anumit e excepții. Infracțiunile din Codul
penal pentru care legea impunea existența plângerii prealabile sunt numai delicte și contravenții,
nu și crime.
Realitatea vieții juridice de dinaintea actualului Cod de procedurã penalã a relevat lipsa de
celeriate a a desfãșurarii proceselor penale ȋn general, neȋncadrarea jusitițiabililor ȋn actul de
justiție, supraȋncãrcarea parchetelor și instanțelor, durata excesivã a procedurilor, tergiversarea
nejustificatã a cauzelor și nefinalizarea dosarelor din motive proc edurale.
Multe din aceste neajunsuri au constituit obiectul mai multor cauze la Curtea Europeanã a
Drepturilor Omului, cauze care s -au soluționat ȋn defavoarea României. Drept urmare, a devenit
evidentã necesitatea de a elimina deficențele care au ge nerat condamnarea României de cãtre
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului ȋn repetate rânduri.
În aceastã situație de fapt, a pãrut iminentã necesitatea gândirii unui sistem modern, a unei
intervenții legislative care sã vizeze reducerea duratei proc eselor și simplificarea procedurilor
juduciare penale, prin introducerea de noi instituții, precum și prin crearea unei jurisprudențe
unitare la nivel național, cu respectarea celor mai exigente standarde internaționale ȋn materie
procesual penalã, respect iv standardele Curții Europene a Drepturilor Omului.
Cu caracter preliminar, modurile de generale de sesizare a organelor de urmãrire penalã sunt
similare cu cele din Codul de procedurã anterior, cu mențiunea cã ȋn art. 288 alin.(1) C. proc.
pen. sun t prevãzute toate modurile generale de sesizare, fațã de legea veche, care ȋn art. 221 alin.
(1) nu fãcea vorbire și despre sesizãrile fãcute de persoanele cu funcții de conducere și de alți
funcționari, acestea fiind regelementate ȋn art. 227 din Codul de procedurã anterior8.
Potrivit regelementãrilor legale ȋn vigoare, actul de sesizare al organelor judicaire (plângere,
plângere prealabilã, denunț) reprezintã o cerințã de strictã legelitate a procesului penal. Acesta
trebuie ȋntocmit cu respectarea formelor prevãzute de l ege, ȋn caz contrar, el nefiind valabil.
Neȋndeplinirea acestei condiții antreneazã lipsa de valabilitate a tuturor actelor procedurale și
procesuale.

8 A se vedea Mihai Olaru, Cãtãlin Marin, Drept procesual penal. P arte specialã , Ed. Universul Juridic, București,
2019, p. 34.

12
Actul de sesizare poate fi ȋntocmit de orice persoanã sau numai de anumite persoane
prevãzute de le ge. El se poate adresa organelor de urmãrire penal ã, situație care are ca efect
principal declanșarea procedurilor preliminare sau, ȋn mod excepțional, direct instanțelor de
judecatã, situație care declanșeazaã procedurile de judecatã ale procesului penal.

1.5. Reglementarea actelor de sesizare ȋn noul Cod de procedurã penalã
Actele de sesizare reglementate de noul Cod de procedurã penalã le regãsim ȋn Partea
specialã, Titlul I „Urmãrirea penalã”, Capitolul II „Sesizarea organelor de urmãrire penalã” dupã
cum urmeazã:
► art. 288 C. proc. pen. „reglementãri generale ȋn materia modurilor de sesizare”;
► art. 289 C. proc. pen., cu privire la pângere;
► art. 290 C. proc. pen., ȋn materia denunțului;
► art. 291 C. proc. pen., ȋn privința sesizãrilor fãcute de persoane cu funcții de conducere
și de alte persoane;
► art. 292 C. proc. pen., ȋn ceea ce privește sesizarea din oficiu a organelor de urmãrire
penalã;
► art. 295 -297 C. proc. pen. care consacrã instituția plângerii prealabile, cadru legislativ
corelat cu dispozițiile art. 289 alin. (1) -(6), respectiv alin. (8) din Codul de procedurã penalã.

13
Capitolul al II -lea. Plângerea penalã

2.1. Aspecte de ordin introductiv
În lumina dispozițiilor art.289 alin. (1) C. proc. pen., „plângerea este ȋncunoștințarea fãcutã de
o persoanã fizicã sau juridicã, referitoare la o vãtãmare ce i s -a cauzat prin infracțiune”.
Plângerea este deci un act de sesizare prin care persoana fizicã sau juridicã vãtãmatã prin
infracțiune aduce la cunoștințã organelor juduciare faptul penal pentru care se plânge și fațã de
care cere efectuarea urmãririi penale și eventual repararea p rejudiciului cauzat prin infracțiune9.
Plângerea, ca mod general de sesizare a organelor de urmãrire penalã, nu se confundã cu
plângerea prealabilã care este ȋn același timp, o condiție de procedibilitate (fãrã de care
procedura nu poate fi desfãșurat ã) și pedepsibilitate (fãrã de care nu poate avea loc tragerea la
rãspundere penalã)10.

2.2. Aspecte de ordin teoretic și de practicã judiciarã privind plângerea, ca mod general de
sesizare
Potrivit art. 289 alin. (2) C. proc. pen., plângerea trebuie sã cuprindã:
– ȋn cazul persoanelor fizice: nume, prenume, cod numeric personal, calitatea și domiciliul
petiționarului;
– ȋn cazul persoanelor juridice: denumirea, sediul, codul unic de ȋnregistrare, codul de
identificare fiscalã, numã rul de ȋnmatriculare ȋn registrul comerțului sau de ȋnscriere ȋn registrul
persoanelor juridice și contul bancar;
– indicarea reprezentantului legal ori convențional;

9 A se vedea Alexandru Pintea, Dan -Cristian Pintea, Alina -Cristina Bãlãnescu, op. cit ., p. 86 apud M. Apetrei, ȋn Gh.
Nistoreanu și col., Drept procesual penal , Ed. Europa Nova, București, 1996, p. 183.
10 A se vedea Carmen Silvia Paraschiv (coordonator), Maria -Georgiana Teodorescu, Alin Sorin Nicolescu, op. cit .,
p. 8; Mihai Olaru, Cãtãlin Marin, op. cit . p. 35.

14
– descrierea faptei care formeazã obiectul plângerii ;
– indicarea fãptuitorului și a mijloacelor de probã, dacã sunt cunoscuute.
Legea prevede cã plângerea poate fi fãcutã ȋn scris, personal sau prin madatar. Dacã este
fãcutã prin mandatar, mandatul trebuie sã fie special, și anume o procurã care se atașeazã la
plângere și se depune odatã cu aceasta la organul sesizat. Mandatul trebuie sã cuprindã numele și
prenumele persoanei pentru care se acționeazã, precum și numele și prenumele persoanei
desemnate sã depunã plângere.
Plângerea fãcutã oral se consem neazã ȋntr -un proces -verbal de cãtre organul care o primește.
În acest caz procesul -verbal trebuie sã cuprindã mențiunile arãtate ȋn art. 289 alin. (2) C. proc.
pen., referitoare la plângerea scrisã.
Ca element de noutate, art. 289 alin. (5) C. proc. pen. prevede cã plângerea poate fi depusã și
ȋn formã electronicã, ȋn conformitate cu prevederile legale.
Titularii plângerii penale sunt:
– persoana vãtãmatã (persoanl sau p rin mandat ar);
– unul dintre soți pentru celãlalt soț sau copilul major pentru pãrinți (ȋn aceastã ipostazã,
persoana vãtãmatã are dreptul sã nu ȋ și ȋnșușeascã plângerea deoarec e plângerea fãcutã ȋn numele
sãu nu produce efectele prevãzute de lege, dat fiind faptul cã persoana vãtãmatã , ca titular al
dreptului de a depune plângere poartã ȋntreaga rãspundere pentru cazul ȋn care aceasta ar fi
neȋntemeiatã);
– reprezentantul legal ȋn cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu – art. 289 alin.
(8) C. proc. pen. (ȋn acest caz, nu este nevoie de acordul persoanei vãtãmate);
– persoana cu capacitate de exercițiu restrânsã poate face plângere numai cu ȋncuviințarea
persoanelor prevãzute de legea civilã (legat de acest aspect, ȋn doc trinã se face precizarea cã
plângerea fãcutã de reprezentantul legal ȋn numele persoanei cu capacitate de exercițiu restrânsã
nu este valabilã, deoarece legea prevede cã reprezentantul legal are dreptul doar sã ȋncuviințeze
introducerea plângerii de cãtre persoana cu capacitate de exercițiu restrânsã, de asemenea, dacã
reprezentantul legal nu confirmã plângerea fãcutã de persoana cu capacitate de exercițiu

15
restrânsã, plângerea celui incapabil poate fi apreciatã ca denunț11. În cazul ȋn care fãptuitorul este
persoana care repreintã legal sau ȋncuviințeazã actele persoanei vãtãmate, sesizarea organelor de
urmãrire penalã se face din oficiu).
Persoana vãtãmatã nu este obligatã sã indice ȋncadrarea judiciarã a faptei ȋn cuprinsul
plângerii. În mãsura ȋn car e a fost menționatã ȋn plângere o anumitã ȋncadrare juridicã a faptei
penale, orgenele de urmãrire penalã nu sunt ținute de aceasta, având posibilitatea de a dispune
ȋnceperea urmãririi penale pentru ȋncadrarea juridicã pe care o apreciazã ca fiind legalã.
De asemenea, conform art. 289 alin. (9) C. proc. pen., plângerea greșit ȋndreptatã la organul
de urmãrire penalã sau la instanța de judecatã se trimite, pe cale administrativã, organului
judiciar competent.
În ipostaza ȋn care plângerea este ȋndreptatã la organul de urmãrire penalã și ȋi lipsește o
condiție esențialã de fond sau de formã (de exemplu, lipsește descrierea faptei), organul judiciar
va dispune clasarea.
În mãsura ȋn care plângerea adresatã organului de urmãrire penalã nu cupr inde condițiile de
formã neesențiale prevãzute de dispozițiile legale (de exemplu, ȋn cazul petentului peroanã fizicã
lipsește codul numeric persoanel, calitatea sau domiciliul) ori când descrierea faptei nu este
completã sau clarã, plângerea urmeazã a fi restituitã pe cale administrativã petiționarului,
indicându -se elementele care lipsesc12.
În cazul ȋn care plângerea este intocmitã de cãtre o persoanã care locuiește pe teritoriul
României, cetãțean român, strãin sau apatrid, și prin aceasta se sesize azã sãvârșirea unei
infracțiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat sã
primeascã plângerea și sã o transmitã organului competent din țarã pe teritoriul cãreia a fost
comisã infracțiunea. Regulile privind co operarea judiciarã se aplicã ȋn mod corespunzãtor – art.
289 alin. (10) C. proc. pen.
Cu caracter de noutate, persoana care nu vorbește sau nu ȋnțelege limba românã poate depune
plângere ȋn limba pe care o ȋnțelege. Odatã cu depunerea plângerii aceas ta poate solicita ca,

11 A se vedea Alexandru Pintea, Dan -Cristian Pint ea, Alina -Cristina Bãlãnescu, op. cit ., p. 87 -88 apud I. Negau, op.
cit., p. 420; V. Dongoroz, op. cit ., p. 162.
12 A se vedea Mihai Olaru, Cãtãlin Marin, op. cit ., p. 35 apud M. Udroiu, op. cit ., pp 20 -21.

16
atunci când este ciatatã, sã primeascã și o traducere a citației, potrivit art. 289 alin. (11) C. proc.
pen.
Aspecte de ordin practic ȋn materia plângerii penale
La data de 10 mai 2011 s -a ȋnregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție secția penalã,
plângerea formulatã de petiționarul A.I. ȋmpotriva rezoluției nr. 231/P/2011 din 14 martie 2011 a
Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmãriri penale și
criminalisticã.
Prin plângerea penalã ȋnregistratã la data de 1 martie 2011, la Parchetul de pe lângã Înalta
Curte de Casație și Justiție, formulatã de A.I. s -a solicitat efectuarea de cercet ãri penale
ȋmpotriva magistraților R, S, T, U, V, W, X, Y, Z – judecãtori la Înalta Curte de Casație și Justiție
și M.C. – procuror judiciar ȋn cadrul Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casație și Justiție
pentru „sãvârșirea infracțiunii de abuz ȋn serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea
infractorilor, fals intelectual, uz de fals, nerespectarea hotãrârilor judecãtorești definitive și
executorii pronunțate prin Sentința civilã nr. 7911/2011 a Tribunalului Arad, ȋncheierea nr.
63/2003 a Înaltei Curte de Casație și Justiție, sentința penalã nr. 1632/2007 și nr. 982/2008 ale
Judecãtoriei Arad și deciziile nr. 226/R/200B nr. 217VR2009 și nr. 485/2009 ale Tribunalului
Arad”.
Totodatã, petiționarul a reclamat sãvârșirea infracțiunii prevãzute de art. 271 C. pen.,
constând ȋn refuzul de a se cerceta tentativa la infracțiunea de omor, „consemnatã ȋn motivarea
Sentinței penale nr. 1632/2007 a Judecãtoriei Arad și prin sesizarea Poliției Municipiului Arad
din data de 9 octombrie 2007, au devenit complici la tentativa de omor”.
Aceastã plângere era copia fidelã a plângerii inițiale formulate de petiționar, ȋnregistratã la
unitatea de parchet susmenționatã la data de 4 februarie 2011 și care ȋi fusese restituitã, conform
art. 289 alin. (2) -(9) C. proc.pen. pentru ca petiționarul sã se conformeze dispozițiilor imperative
prevã zute de lege referitoare la mențiunile obligatorii ale unei plângeri penale.
Petiționarul nu s -a conformat solicitãrilor parchetului, transmițând copia aceleiași plângeri
penale ȋn care suplimentar, a indicat codul sãu numeric personal, fãrã ȋnsã a a duce precizãri și
completãri fațã de plângerea inițialã.

17
Fiind ȋnvestit cu soluționarea plângerii, procurorul de caz a constatat cã petiționarul A.I. este
nemulțumit de modalitatea ȋn care au fost soluționate mai multe cauze penale aflate pe rolul
Completului de 9 Judecãtori al Înaltei Curții de Casație și Justi ție, cauze ȋn care s -au pronunțat
mai multe decizii.
În esențã, petiționarul a susținut cã „au fost emise acte false și abuzive ȋmpotriva actelor
probatorii cu nerespectarea hotãrârilor judecãtorești definitive și executorii refuzând sã se
cerceteze tentativele de omor consemnate ȋn motivarea Sentinței penale nr. 1632/2007 a
Judecãtoriei Arad și prin sesizarea Poliției Municipiului Arad din data de 9 octombrie 2007”.
În urma analizãrii deciziilor susmenționate care au fost depuse la dosarul cauz ei, procurorul
de caz a reținut cã din modalitatea de formulare a plângerii rezultã cã, fãrã a preciza faptele
concrete imputate magistraților , judecãtori la Înalta Curte de Casație și Justiție, petiționarul ȋși
manifestã nemulțumirea fațã de modalitatea d e soluționare a unor cauze penale ȋn care a avut
calitatea de parte vãtãmatã, hotãrâri prin care s -a dispus respingerea, ca nefondate, a recursurilor
declarate de cãtre petiționar.
Dobândind puterea de lucru judecat, aceste hotârâri nu mai pot fi atac ate pe cale ordinarã,
motiv pentru care petiționarul a formulat plângeri penale ȋmpotriva magistraților judecãtori care
au pronunțat hotãrârile menționate.
Astfel, ca urmare a verificãrilor efectuate, procurorul de caz a reținut cã motivele de
nemulțumire ale petiționarului nu costituie premise ale comiterii vreunei infracțiuni ȋn legãturã
cu ȋndeplinirea atribuțiilor de serviciu de cãtre magistrații reclamați care nu au fãcut altceva
decât sã ȋși exercite atribuțiile ȋn limitele competențelor s tabilite de lege, rãspunderea lor juridicã
putând fi atrasã numai ȋ n situația ȋn care s -ar dovedi cã au acționat cu rea -credințã, ori din culpã
gravã, ceea ce nu este cazul ȋn situația de fațã.
În concluzie, procurorul a constatat cã ȋn cauzã nu sunt ȋntrunite elementele constitutive ale
infracțiunilor reclamate, neexistând alte indicii privind ȋntrunirea elementelor constitutive ale
vreunei alte infracțiuni care sã fie reținutã ȋn sarcina persoanelor reclamate.

18
Pentru argumentele prezentate, proc urorul a dispus neȋnceperea urmãririi penale, fațã de
magistrații reclamați sub aspectul sâvârșirii infracțiunilor prevãzute de petiționar ȋn cuprinsul
plângerii penale.
Împotriva acestei rezoluții , petiționarul a formulat plângere la procurorul iera rhic superior,
care a fost respinsã ca neȋntemeiatã.
Nemulțunit de soluțiile obținute la nivelul Ministerului Public, petiționarul a formulat
plângere la instanțã ȋn cuprinsul cãreia a reiterat aceleași aspecte ca și ȋn plângerea penalã
inițialã. Plân gerea formulatã de petiționar ȋmpotriva acestei soluții nu este fondatã, din
examinarea lucrãrilor și actelor dosarului, soluția procurorului dovedindu -se a fi temeinicã și
legalã. Din actele dosarului rezultã cã acesta și -a ȋndeplinit, ȋn mod concret, atr ibuțiile de
serviciu, fãrã a cauza vreo vãtãmare intereselor legale ale petiționarului.
Criticile petiționarului, care se referã la nemulțumirea sa cu privire la soluțiile nefavorabile
pronunțate de cãtre intimații judecãtori, respectiv la concluziile potrivnice formulate de
procurorul judiciar, nu pot constitui un motiv pentru tragerea la rã spundere penalã a magistraților
sub aspectul sãvârșirii infracțiunilor reclamate de petiționar.
Se reține ȋn acest sens cã persoanele care ȋndeplinesc o activitate de jurisdicție ȋși desfãșoarã
activitatea ȋn temeiul legii, avân obligația sã -și ȋndeplineascã atribuțiile ce le revin, prin
pronunțarea unor soluții legale și temeinice, ȋn raport de probele administrate, ce pot fi verificate
și desființate prin intermediul cãilor legale de atac.
Desfãșurarea activitãții de juridicție nu poate fi conceputã fãrã independența și autonomia
acelor care realizeazã sau ȋnfãpuiesc justiția, principiu ȋ nscris ȋn Constituție și ȋn statutul
magistraților. Așa fiind, soluțiile magistraților nu pot fi criticate decât prin intermediul cãilor
legale de atac, acestea neputând fi considerate, prin ele ȋnsele, obiectul unor infracțiuni.
În raport de consider entele expuse se constatã cã rezoluția de neȋncepere a urmãririi penale
atacatã este temeinicã și legalã, motiv pentru care plângerea formulatã de petiționarul A.I. va fi
respinsã, ca nefondatã, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare cãtre stat13.

13 A se vedea Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penalã, Sentința nr. 1418/2011 publicatã pe websiteul
https://legeaz.net/ accesat la data de 30.01.2020.

19
Capitolul al III -lea. Plângerea prealabilã

3.1. Considerații generale
Fațã de Codul de procedurã penalã anterior, ȋn care plângerea prealabilã era prevãzutã ȋn
Capitolul VIII, la sfârșitul fazei de urmãrire penalã, legiutorul a reglementat aceastã instituție ȋn
Codul de procedurã penalã actual ȋn Capitolul al II -lea al urmãririi penale, denumit „Sesizarea
organelor de urmãrire penalã” art. 295 -297.
Instituția plângerii prealabile se ȋnfãțișeazã ca un mod special de sesizare a organelor de
cercetare penalã și a procurorului, reprezentând o excepție de la principiul oficailitãții procesului
penal, constând ȋn opțiunea oferitã de legiutor persoanei vãtãmate de a decide dacã ȋnțelege sau
nu sã sesizeze organele de urmãrire ȋn vederea tragerii la rãspundere penalã a fãptuitorului.
Astfel, putem definii plângerea pr ealabilã ca fiind acel act procesual penal prin care persoana
vãtãmatã pr intr-o infracțiune ȋși manifestã ȋn mod expres voința de a fi tras la rãspundere penalã
fãptuitorul, act procesual fãrã de care nu poate intervenii aplicarea legii penale și, pe cale de
consecințã, nu poate ȋncepe și nici continua urmãrirea penalã14.
În ceea ce privește natura juridicã a plângerii prealabile, ȋn literatura de specialitate s -a
exprimat opinia, unanim acceptatã astãzi, potrivit cãreia aceastã instituție aparține atât dreptului
penal, cât și dreptului procesual penal, natura sa juridicã fiind deci una mixtã, ȋn condițiile ȋn
care se ȋnfãțișeazã atât ca o condiție de pedepsibilitate, cât și ca o condiție de procedib ilitate15.
Prin urmare, pe planul dreptului material, lipsa plângerii prealabile reprezintã o cauzã care
ȋnlãturã rãspunderea penalã (art. 158 C. pen), ȋn timp ce pe planul dreptului procesual penal,
lipsa plângerii prealabile constituie o cauzã care ȋmpiedicã punere a ȋn mișcare sau exercitatrea
acțiunii penale [art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.].

14 A se vedea Carmen -Silvia Paraschiv, Fișe de procedurã penalã pentru admitere ȋn magistraturã și avocaturã , Ed.
Hamangiu, București, 2017, p. 358.
15 A se vedea Mihai Olaru, Cãtãlin Marin, op. cit ., p. 39; Carmen -Silvia Paraschiv (coordonator), Maria -Georgiana
Teodorescu, Alin Sorin Nicolescu, op. cit ., p.14.

20
Dispozițiile legale ȋn vigiare [art. 159 C. pen. și art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.]
reglementeazã, de asemenea, și instituția retragerii plângerii preal abile, aceasta permițând
persoanei vãtãmate sã decidã cu privire la continuarea procesului penal.
Prin dispozițiile art. 158 alin. (4) C. pen., legiutorul a introdus o condiție suplimentarã ȋn
materia retragerii plângerii prealabile ȋn cazul infracțiu nilor pentru care punerea ȋn mișcare a
acțiunii penale este condiționatã de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penalã a
fost pusã ȋn mișcare din oficiu ȋn condițiile legii. În aceste ipoteze, „retragerea plângerii
prealabile nu produce efe cte juridice decât dacã este ȋnsușitã de procuror”; astfel, se restrânge
dreptul de dispoziție al persoanei vãtãmate ȋn scopul unei ocrotiri mai eficiente a acestor
persoane care se gãsesc ȋntr -o poziție vulnerabilã. De menționat cã, retragerea plângerii
prealabile poate interveni pânã la pronunțarea unei hotãrâri definitive, ȋn cazul infracțiunilor
pentru care punerea ȋn mișcare a acțiunii penale este condiționatã de introducerea unei astfel de
plângeri conform art. 158 alin. (1) C. proc. pen.
Cu titlu exepmlificativ, constituie infracțiuni pentru care acțiunea penalã se pune ȋn mișcare la
plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate: lovirea sau alte violențe, vãtãmarea corporalã din
culpã, amenințarea, hãrțuirea, violul ȋn formã simplã, agresiune a sexualã ȋn formã simplã,
hãrțuirea sexualã, violarea sediului profesional, violarea vieții private, violarea secretului
profesional, furtul comis ȋn condițiile art. 231 C. pen., abuzul de ȋncredere, abuzul de ȋncredere
prin fraudarea creditorului, bancru ta simplã, bancruta frauduloasã, gestiunea frauduloasã,
tulburarea de posesie, distrugerea, asistența și reprezentarea neloialã, nerespectarea hotãrârilor
judecãtorești, violarea secretului corespondenței, abandonul de familie, nerespectarea mãsurilor
privind ȋncredințarea minorului, ȋmpiedicarea exercitãrii libertãții religioase.
În doctrinã se apreciazã cã plângerea prealabilã are unele caractere specifice, cum sunt16:
→ caracterul obligatoriu , ȋn sensul cã este obligatorie existența plânger ii prealabile,
pentru a se putea pune ȋn mișcare și exercita acțiunea penalã. Lipsa sau retragerea ei ȋnlãturã
rãspunderea penalã;

16 A se vedea Alexandru Pintea, Dan -Cristian Pintea, Alina -Cristina Bãlãnescu, op. cit ., p. 97.

21
→ caracterul persoanal are ȋn vedere faptul cã dretul de a face plângere prealabilã este
un drept persoanl al perso anei vãtãmate, cu excepțiile prevãzute de lege;
→ caracterul indivizibil privește efectul unitar și indivizibil al rãspunderii penale.
Indivizibilitatea poate fi activã sau pasivã:
– este indivizibilitate activã dacã o faptã a prod us o vãtãmare mai multor persoane,
rãspunderea penalã a fãptuitorului este angajatã chiar dacã plângerea prealabilã provine doar de
la una dintre persoanele vãtãmate17;
– este indivizibilitate pasivã când la sãvârșirea faptei pentru care s -a introdus plângerea
prealabilã au participat mai mulți fãptuitori. Potrivit legii și ȋntr -o asemenea situație fapta atrage
rãspunderea penalã a tuturor participanților la acea infracțiune, chiar dacã plângerea s -a fãcut sau
se menține cu privire numai la un ul dintre ei18;
→ caracter netransmisibil se referã la faptul cã dreptul de a face plângere prealabilã este
personal, adicã aparține numai persoanei prevãzutã de lege și nu poate fi transferat altora prin
acte ȋntre vii, nici prin succesiune.

3.2. Condiții de fond și formã
În ceea ce privește condiții le de fond și de formã pe care trebuie sã le ȋndeplineascã plângerea
prealabilã potrivt dispozițiilor art. 289 alin. (1) -(6) și (8) amintim:
1. Plângerea prealabilã trebuie sã cuprindã (condiții de fond):
– ȋn cazul persoanelor fizice: nume, prenume, cod numeric persoanal, calitatea și
domiciliul petiționarului;
– ȋn cazul persoanelor juridice: denumirea, sediul, codul unic de ȋnregistrare, codul de
identificare fiscalã, numãrul de ȋnmatriculare ȋn registrul comerțului sau de ȋnscriere ȋn registrul
persoanelor juridice și contul bancar;

17 A se vedea Carmen -Silvia Paraschiv (coordonator), Maria -Georgiana Teodorescu, Alin Sorin Nicolescu, op. cit .,
p.14.
18 A se vedea Carmen -Silvia Paraschiv, op. cit ., p. 358.

22
– indicarea reprezentantului legal ori convențional;
– descrierea faptei care formeazã obiectul plângerii (persoana vãtãmatã are obligația sã
facã o expunere cât mai detaliatã ȋn plângerea prealabilã a faptelor și evenimentelor pe care le
reclamã, astfel ca organele de cercetare penalã sã aibã o imagine de ansamblu și s ã poatã da o
corectã ȋncadrare juridicã. Legea nu obligã ȋn acest sens partea vãtãmatã sã indice infracțiunea a
cãrei victimã a fost, obligația stabilirii ȋncadrãrii juridice a faptei revenid ȋn mod exclusiv
organelor de urmãrire penalã);
– indic area fãptuitorului și a mijlacelor de probã, dacã sunt cunoscute (ȋn practica
instanțelor de judecatã s -a statuat cã indicarea greșitã a prenumelui inculpatului ȋn cadrul
plângerii prealabile nu este motiv de nulitate a procedurii actului de sesizare, dacã ȋn fața
instanței inculpatul, citat cu menționarea corectã a premumelui, confirmã cã ele este persoana la
care se referã plângerea prealabilã).
2. Condiții de formã:
– dacã este formulatã ȋn scris trebuie semnatã de persoana vãtãmatã sau d e mandatar
potrivit art. 295 alin. (3) raportat la art. 289 alin. (4) C. proc. pen.;
– dacã este formulatã ȋn formã electronicã trebuie sã fie certificatã prin semnãturã
electronicã, ȋn conformitate cu prevederile legale potrivit art. 295 alin (3 ) raportat la art. 289 alin.
(5) C. proc. pen.;
– dacã este formulatã oral se consemneazã ȋntr -un proces verbal de cãtre organul care o
primește ȋn baza art. 295 alin. (2) raportat la art. 289 alin. (6) C. proc. pen.
3.2.1. Titularii plângerii prealabile
Potrivit legii, plângerea prealabilã poate fi intodusã de persoana vãtãmatã la organul
competent personal sau prin madatar (mandatul trebuie sã fue special, iar procura rãmâne atașatã
plângerii prealabile) – art. 289 alin. (3) C. proc. pen.
Sunt ȋnsã unele situații când plângerea prealabilã poate fi introdusã și de o altã persoanã.
Astfel, ȋn cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercțiu sau cu capacitate restrânsã,

23
plângerea prealabilã poate fi introdusã sau retrasã de reprezentanții lor legali (pãrinți, tutore,
curator).
Atunci când persoana vãtãmatã este un minor cu capacitate restrânsã de exercițiu, plângerea
prealabilã poate fi introdusã de acesta, dar numai cu ȋncuviințarea reprezentantului legal.
Potrivi t dispozițiilor art. 157 alin. (4) C. pen., ȋn cazul ȋn care cel vãtãmat este o persoanã
lipsitã de capacitate de exercițiu, ori cu capacitate de exercițiu restrânsã, sau o persoanã juridicã
ce este reprezentatã de fãptuitor, acțiune penalã se pune ȋn mișc are și din oficiu.
De asemenea, ȋn ipoteza ȋn care persoana vãtãmatã a decedat sau ȋn cazul persoanei ju ridice
aceasta a fost lichidatã, ȋnainte de expirarea termenului prevãzut de lege pentru introducerea
plângerii prealabile, acțiunea penalã poate fi pusã ȋn mișcare din oficiu potrivit art. 157 alin. (5)
C. pen.
În aceași ordine de idei trebuie amintit faptul cã dispozițiile art. 289 alin. (7) C. proc. pen., cu
referire la plângerea care poate fi fãcutã de cãtre un soț pentru celãlalt soț sau de cãtre copilul
major pentru pãrinți, nu sunt aplicabile ȋn cazul plângerii prealabile, deoarece articolul mai sus
menționat reglementeazã plângerea ca mod general de sesizare a organelor de urmãrire penalã, ȋn
timp ce plângerea prealabilã este un mod special de sesizare pus la dispoziția persoanei vãtãmate,
care pentru anumite infracțiuni poate decide singurã dacã sesiseazã sau nu organele competente.
3.2.2. Persoana juridicã – titular al plângerii prealabile
Având în vedere împrejurarea cã în urma sã vârși rii unei infracțiuni persoane vãtã mate pot fi
atât persoa nele fizice, cât și persoanele juridice, în literatura și practica de spec ialitate s -a pus
întrebarea dacã plângerea prealabilã poate fi formulatã de ambele categorii de persoane19.
Opinia unanim acceptatã înainte de modificãrile Codului de procedurã penalã, îmbrãțișatã de
majoritatea teoreticienilor și practicienilor, era în sen sul în care plângerea prealabilã nu poate fi
introdusã decât de persoana fizicã vãtãmatã20.

19 A se vedea https://www.legeaz.net/dictionar -juridic/plangerea -prealabila -penal/ accesat la data de 31.01.2020.
20 Ibidem.

24
În sprijinul acestei opinii, se argumenteazã, de exemplu, cele douã instituții – retragerea
plângerii prealabile și ȋmpãcarea pãrților la baza cãrora stau manifestarea de voințã unilateralã
(ȋn ceea ce privește retragerea plângerii prealabile) și respectiv bilateralã (ȋn cazul ȋmpãcãrii
pãrților) a persoanei fizice. Un alt argument ȋn sprijinul acestei opinii ȋl reprezintã natura
infracțiunilor avute ȋn vedere. Toate infracțiunile pentru care legea prevede necesitatea
introducere unei plângeri prealabile pentru punerea ȋn mișcare a acțiunii penale sunt infracțiuni
ȋndreptate ȋmpotriva persoanelor fizice sau a patrimoniului acestora.
În momentul de fațã, raportat la noile modificã ri ale dispozițiilor procedural penale, atât
literatura, cât și practica de specialitate acceptã posibilitatea formulã rii unei plângeri pr ealabile
(atât de cãtre persoana fizicã , cât și de cãtre persoana j uridicã ), singura condiție ce trebuie
îndeplinitã fiind aceea legatã de faptul cã ambele categorii de subiecte de drept trebuie sã aibã
calitatea de persoane vãtã mate în raportul juridic de conflict.
Prin urmare, poate fi consideratã titular al introducereii plângerii prealabile, persoana juridicã,
ȋn baza urmãtoarelor considerente21:
– cu toare cã, ȋntr -adevãr, reglementarea plângerii penale prealabile vizeazã ȋn principiu,
ocrotirea pe rsoanelor fizice, sunt totuși și unele infracțiuni ce pot fi ȋndreptate și ȋmpotriva
drepturilor patrimoniale ale persoanei juridice (spre exemplu, abuzul de ȋncredere, gestiunea
frauduloasã, distrugerea);
– legiutorul a dorit ca titular al plâng erii prealabile sã fie și persoana juridcã deoarece
atunci când se indicã ȋn textul legii cine poate sã facã plângere prealabilã vorbește ȋn sens larg
fãrã a distinge ȋntre persoana fizicã și persoana juridicã folsoind termenul de „persoanã
vãtãmatã”. Dacã s-ar da acestor texte o interpretare mai restrictivã decât a dorit legiutorul, prin
distingerea ȋn mod limitativ a unor ipoteze exclusive de aplicare a legii pe care legiutorul nu le -a
avut ȋn vedere la edictarea normelor, ar ȋnsemna sã fie eliminatã, ȋn mod nelegal, o categorie a
persoanelor vãtãmate, ce pot deveni, la invira/ȋndeplinirea condițiilor textelor de incriminare
titularele dreptului de a formula plângere prealabilã ;

21 A se vedea D. Soare, Persoana juridicã titularã a plângerii prealabile , ȋn Revista Dreptul nr. 4/2007, p. 224.

25
– de asemenea, dacã s -ar interpreta ȋn mod restrictiv noțiunea de „p ersoanã vãtãmatã” din
conținutul textelor indicate, s -ar ajunge la ȋncãlcarea dreptului liberului acces la justiție, drept ce
aparține și persoanelor juridice și care este garantat de art. 21 din Constituția României, precum
și de art. 6 paragraf 1, teza I din Convenția europeanã pentru apãrarea drepturilor omului și a
libertãților fundamentale, drept care, raportat la substanța lui este un drept de ordin procesual ȋn
ceea ce privește raporturile dintre persoana vãtãmatã și autoritãțile judiciare;
– persoana juridicã având un patrimoniu propriu, distinct de cel al persoanei fizice ce intrã
ȋn conducerea persoanei juridice, apre ca un subiect de sine stãtãtor, având drepturi și obligații
proprii, doar modul de exercitare al acestora fiind diferit fa țã de cel al personelor fizice, deoarece
ȋn cazul persoanelor juridice acestea sunt exercitate prin reprezentanții legali, ȋnsã titularã a
dreptului sau a obligației rãmâne persoana juridicã;
– din moment ce persoana juridicã apare ca subiect pasiv nemijlocit al infracțiunii, fiin
așadar, persoanã vãtãmatã, aceasta poate fi titularã a dreptului de a formula plângere prealabilã,
ȋn cazul ȋn care raportul juridic penal de conflict ȋn ca re aceasta este implicatã ȋn calitate de
subiect pasiv a fost determinat de sãvârșirea unei infracțiuni pentru care legea cere, ca o condiție
de punitate, formularea unei astfel de plângeri ;
– ȋn ceea ce privește aparentele impedimente ce ar pute a interveni cu ocazia ȋmpãcãrii
pãrților sau a retragerii plângerii prealabile, ce ar fi legate de modalitatea de exprimare a voinței
ȋn cazul persoanei juridice, manifestarea voinței acesteia este posibilã prin intermediul
reprezentantului ei. Persoana ju ridicã având o voințã proprie, doar modalitatea de exprimare a
acesteia fiin diferitã de cea a persoanei fizice, ȋntre acestea, ȋn calitate de persoanã vãtãmatã și
autorul infracțiunii poate interveni ȋmpãcarea pãrților. De asemenea, manifestarea de voințã a
persoanei juridice poate fi unilateralã ȋn cadrul raportului juridic procesual penal, materializându –
se prin retragerea plângerii prealabile22.
În concluzie, putem afirma cã persoana juridicã este ȋndreptãțitã sã introducã plângere
prealabilã, ȋn n umele și ȋn interesul acesteia prin intermediul reprezentantului sãu, deoarece atâta
timp cât existã obligații și rãspunderi existã corelativ și drepturi.

22 Ibidem.

26
3.2.3. Termenul de introducere al plângerii prealabile
În legãturã cu termenul de introduc ere al plângerii prealabile, art. 296 alin. (1) C. proc. pen.
precizeazã cã plângerea prealabilã trebuie sã fie introdusã ȋn termen de 3 luni din ziua ȋn care
persoana vãtãmatã a aflat despre sãvârșirea faptei.
Atunci când persoana vãtãmatã este un m inor sau un incapabil, termenul de 3 luni curge de la
data când reprezentantul sãu legal a aflat despre sãvârșirea faptei, iar dacã fãptuitorul este chiar
reprezentantul legal al minorului sau incapabilului termenul de 3 luni curge de la data numirii
unui nou reprezentant legal conform dispozițiilor art. 296 alin. (2) -(3) C. proc. pen.
În cazul infracțiunilor continue sau continuate, termenul de introducere a plângerii prealabile
curge de la data la care cel ȋndreptãțit a aflat despre sãvârșirea faptei , și nu de la m omentul
consumãrii sau al epuizãrii faptei23.
De reținut cã termenul de introducere al plângerii prealabile are un caracter procedural și cã
nerespectarea lui atrage decãderea din exercițiul dreptului de a introducere plângerea și, pe cale
de consecințã, nulitatea acesteia – art. 268 alin. (1) C. proc . pen.
Atunci cân plângerea prealabilã este greșit introdusã, dar este fãcutã ȋn termen, se considerã
valabilã, iar organul la care a fost introdusã este obligat sã o trimitã de ȋndatã organului judiciar
competent – art. 296 alin. (4) -(5) C. proc. pe n.
În ipoteza ȋn care persoana vãtãmatã și ȋndreptãțitã sã introducã plângere prealabilã este
ȋmpiedicatã sã facã acest lucru de o cauzã temeinicã (caz fortuit, forțã majorã), se va face
trimitere la dispozițiile legale care reglementeazã astfel de si tuații și se va acorda persoanei
respective dreptul de a introduce plângere prealabilã.
De asemenea, ȋn situația ȋn care, ȋnainte de expirarea termenului prevãzut de lege pentru
introducerea plângerii prealabile, s -a ȋnceput procedura de mediere, asi stãm la suspendarea
termenului pentru introducerea plângerii prealabile. Suspendarea operând pe tot parcursul
procedurii de mediere pânã la ȋncheierea unui acord (de mediere) ȋn acest sens.

23 A se v edea Carmen -Silvia Paraschiv (coordonator), Maria -Georgiana Teodorescu, Alin Sorin Nicolescu, op. cit .,
p. 15.

27
Un caz ȋntâlnit ȋn practica judiciarã ȋm materia termenului de introducere a plângerii
prealabile este acela potrivit cãruia prin ȋncheierea din 24 mai 2016, pronunțatã de Judecãtoria
Municipiului Câmpina – Secția penalã a fost sesizatã Curtea Constituționalã a României cu
excepția de neconstituționalitate a dispoz ițiilor art. 296 C. proc. pen., excepție ridicatã de X ȋntr –
o cauzã având ca obiect soluționarea unei plângeri formulate ȋmpotriva soluției de clasare (art.
340 C. proc. pen.).
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține cã prevederile legale menționate sunt
neconstituționale, deoarece, ȋn unele situații și ȋmprejurãri , termenul de 3 luni de formulare a
plângerii prealabile este insuficient și, ȋn opinia autorului excepției, acest termen nu trebuie sã
existe, ȋntrucât persoana vãtãmatã t rebuie sã aibã posibilitatea sã depunã plângere pânã la
ȋmplinirea termenului de prescripție a rãspunderii penale.
Se mai aratã cã se creeazã o discriminare ȋntre cetãțeni, ca victime ale unor fapte penale, ȋn
funcție de ȋmprejurarea cã, pentru anumi te infracțiuni, este necesarã formularea unei plângeri
prealabile, iar pentru altele opereazã principiul oficialitãții. Totodatã, se susține cã sunt afectate
normele generale privind claritatea, precizia și previzibilitatea actelor normative.
Judecãt oria Câmpina – Secția penalã opineazã cã excepția de neconstituționalitate este
neȋntemeiatã, ȋntrucât stabilirea de cãtre legiutor a unor termene ȋn care poate fi introdusã
plângerea prealabilã, nu aduce atingere ȋn niciun fel dreptului pãrților la un pro ces echitabil.
Dimpotrivã, instituirea unui asemenea termen este menitã sã asigure soluționarea cauzelor ȋntr –
un termen rezonabil, sã previnã eventualele abuzuri și sã limiteze efectele perturbatoare asupra
securitãții și stabilitãții raporturilor juridice . De altfel, referindu -se la problematica termenelor ȋn
justiție, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a stabilit, ȋn jurisprudența sa, cã statele
contractante se bucurã de o marjã de apreciere atunci când trebuie sã reglementeze dreptul de
acces la justi ție. Instanța mai menționeazã cã noua reglementare procesual penalã a instituției
analizate pune la dispoziție persoanei vãtãmate un termen mai lung pentru a formula plângere
prealabilã, acesta fiind de 3 luni și nu de 2 luni, ca ȋn vechea reglementare.
Curtea, examinând ȋncheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului
Poporului, raportul ȋncheiat de judecãtorul -raportor, susținerile avocatului, concluziile
procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile C onstituției, reține urmãtoarele:

28
Obiectul excepției de necostituționalitate, astfel cum a fost formulat, ȋl constituie dispozițiile
art. 296 C. proc. pen., cu denumirea marginalã „Termenul de introducere al plângerii prealabile”.
Analizând motivele in vocate de autor, Curtea constatã cã acesta este nemulțumit numai de alin.
(1) al art. 296 C. proc. pen. care stabilește termenul de 3 luni pentru formularea unei astfel de
plângeri. Așa fiind, Curtea urmeazã sã restrângã obiectul excepției la acest alineat care are
urmãtorul conținut: „(1) Plângerea prealabilã trebuie sã fie introdusã ȋn termen de 3 luni din ziua
ȋn care persoana vãtãmatã a aaflat despre sãvârșirea faptei”.
Autorul excepției de necosntituționalitate susține cã dispozițiile legale criticate ȋncalcã
prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) referitoare la obligativitatea respectãrii legilor; art.
11 – Dreptul internațional și dreptul intern; art. 16 – Egalitatea ȋn drepturi; art. 20 – Tratatele
internaționale privind drepturile omului; art. 21 – Accesul liber la justiție; art. 53 – Restrângerea
exercițiului unor drepturi sau al unor libertãți, precum și prevederile art. 5 paragraful 2 la dreptul
oricãrui acuzat de a fi informat, art. 6 – Dreptul la un proces echitabil și art. 14 – Interzicerea
discriminãriii din Convenția pentru apãrarea drepturilor omului și a libertãților fundamentale.
Prin Decizia nr. 230 din 3 iunie 2003, publicatã ȋn Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr.
501 din 10 iulie 2003, examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 279 și art.
284 din C. proc. pen din 1968, Curtea a costatat cã ace asta este neȋntemeiatã, deoarece, potrivit
art. 126 alin. (2) din Constituție, competența și procedura de judecatã, deci și procedura plângerii
prealabile, sunt stabilite de lege. Pe de altã parte, instituirea acestei proceduri este determinatã de
rațiuni de politicã penalã. Ea se instituie pentru acele infracțiuni la care persoan vãtãmatã nu
dorește, de cele mai multe ori, aducerea ȋn fața justiției a conflictului de drept creat prin
sãvârșirea infracțiunii, motiv pentru care legea a prevãzut ca acțiunea p enalã, pentru aceste
infracțiuni, sã nu fie pusã ȋn mișcare și exercitatã decât ȋn urma manifestãrii explicite de voințã,
ȋn acest sens, din partea persoanei vãtãmate. În absența acestei manifestãri de voințã, conflictul
de drept penal se stinge fãrã a fi adus ȋn justiție, soluție deopotriv convenabilã persoanei
vãtãmate și societãții, interesatã ȋn soluționarea temeinicã, realã și definitivã a conflictelor
interumane. Procedura plângerii prealabile nu poate fi cotrarã drepturilor persoanei vãtãmate, pe
care, dimpotrivã, le servește pe deplin. De asemenea, reglementarea plângerii prealabile prin
dispozițiile art. 279 și 284 C. proc pen. din 1968 nu aduc atingerea niciunuia dintre principiile
sau dispozițiile constituționale invocate de autorul excepției refe ritore la România ca stat de

29
drept , la unitatea poporului și egalitatea ȋntre cetãțeni, la dreptul internațional și dreptul intern,la
egalitatea ȋn drepturi , la tratatele internaționale privind drepturile omului, la accesul liber la
justiție și la respec tarea Constituției și a legilor.
Totodatã , prin Decizia nr. 381 din 14 octombrie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 836 din 25 noiemb rie 2003, Cur tea Constituționalã a mai statuat cã
dispozițiile legale referitoare la procedura plângerii prealabile exprimã principii de politicã
penalã democratice și umaniste în legãturã cu soluționarea con flictelor de drept penal, fie cã este
vorba de infracțiu nile pentru care este instituitã procedura plângerii prealabile, condițiile și
termenul în care poate fi introdusã plângerea, fie de consecințele pe planul dreptului substanțial
și pe planul dreptului procesual. Curtea a mai reținut cã stabilirea de cã tre legiu itor a unui t ermen
în care poate fi introdusã plângerea prealabilă nu aduce atingere în vr eun fel dreptului pã rților la
un proces echitabil, respectiv la un recurs efectiv în fața une i instanțe naționale. Dimpotrivã ,
instituirea unui asemenea termen este m enitã sã asigure soluționarea cauze lor într -un termen
rezonabil, sã previnã eventualele ab uzuri și sã limiteze efectel e perturbatoare asupra stabilitã ții și
securitã ții raporturilor juridice .
Distinct de aces te argumente, care își păstreazã valabilitatea și în cauza de fațã, Curtea mai
constatã cã textul legal criticat conține elemente de noutate în ceea ce privește te rmenul în care
trebuie introdusã plângerea prealabilã , precum și data de la care acesta curge. Spre deosebire de
legea veche, t ermenul este de 3 luni și cu rge din ziua în care persoana vãtãmatã sau persoana
îndreptățitã a reclama a aflat despre sãvârșirea faptei. Aceastã reglementare reflectã noua v iziune
în materia începerii urmã ririi penale care, într -o primă fazã , se dispune în mod obligatoriu in
rem, motiv pentru care termenul de introducere a plângerii prealabile nu mai curge în nicio
împrejurar e de la data la care persoana vãtămatã sau persoana îndreptã țitã a reclama a știut cine
este fã ptuitorul .
Așa fiind, referitor la prevederile cuprinse în art. 1 alin. (5) și art. 21 din Constituție , și anume
cele care privesc principiul claritã ții și previzibilitã ții legii și dreptul la un proces echitabil și la
soluționarea cauzelor într -un termen rezonabil, Curtea constatã cã textul legal criticat de autorul
excepției nu oprește pã rțile interesate de a apela la instanțele judecãtorești, de a fi apã rate și de a
se prevala de toate garanții le procesuale care condiționeazã un proces echitabil. În acest sens,
legiuitorul a utilizat un limbaj clar, accesibil și previzibil, în așa fel încât orice persoanã

30
interesatã sã uzeze de dispozițiile legale crit icate. De altfel, în concordanțã cu prevederile art. 1
alin. (5) din Constituție în componenta privind calitatea legilor, dispozițiile legale criti cate sunt
clare și neechivoce, întrucât destinatarul normei proced ural penale are posibilitatea sã prevadã
consecințele ce decurg din nerespectarea ei, sens în care își poate a dapta conduita în mod
corespunzã tor. În ac est sens, Curtea Constituționalã a sta tuat în jurisprudența sa (de
exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) cã , de principi u, orice act normativ trebuie sã îndeplineascã
anumite condiții calitative, printre acestea numã rându -se previzibilitatea, ceea ce presupun e cã
acesta trebuie sã fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat; astfel, for mularea cu o
precizie suficientã a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie , la
sfatul unui specialist – sã prevadã într -o mã surã rezonabilã , în circumstanțele speței, consecințele
care pot rezulta dintr -un act determinat.
Astfel, pentru considerentele expuse mai sus, Curtea Constituționalã ȋn numele legii decide:
respinge ca neȋntemeiatã excepția de neconstituționalitate ridicatã de X ȋn Dosarul nr. …./…. al
Judecãtoriei Municipiului Câmpina – Secția penalã și cons tatã cã dispozițiile art. 296 alin. (1) C.
proc. pen. sunt constituționale ȋn raport cu criticile formulate24.

24 A se vedea Curtea Constituționalã a României, Decizia nr. 324 din 9 mai 2017 publicatã ȋn Monitorul Oficial nr.
604 din 26 iulie 2017 accesatã pe websiteul https://www.legislatie.just.ro/ la data de 2.02.2020.

31
3.2.4. Conținutul plângerii prealabile
Așa cum am arãtat, sub aspectul conținutului plângerii prealabile, legiutorul face trimitere la
dispozițiile art. 289 alin. (2) C. proc. pen. care reglementeazã conținutul plângerii ca mod general
de sesizare.
Totuși, pe lângã datele de identificare ale petiționarului și descrierea faptei care face obiectul
plângerii , ȋn cazul plângeriin prealabile considerãm cã indicarea autorului faptei este strict
necesarã având ȋn vedere faptul cã prin introducerea plângerii prealabile persoana vãtãmatã ȋși
exprimã clar dorința ca fãptuitorul sã fie tras la rãspundere penalã.
În ceea c e privește descrierea faptei, de reținut cã, ȋn caz de pluralitate de fapte, fiecare dintre
acestea va fi descrisã separat. Nu este ȋnsã nevoie sã se descrie ȋn mod amãnunțit toate
ȋmprejurãrile ȋn care fapta penalã a fost comisã, esențial fiind ca din exp unerea fãcutã sã poatã fi
determinatã fapta ȋn concret25. De asemenea, nu este necesar ca persoana vãtãmatã sã indice
ȋncadrarea judiciarã a faptei penale, iar dacã aceasta a fost datã nu prezintã importanțã exactitatea
sa.
În situația ȋn care, la pri mirea plângerii prealbile, se constatã cã aceasta nu ȋntrunește
condițiile de formã prevãzute de lege, organul de urmãrire penalã poate dispune restituirea
acesteia pe cale administrativã, indicân elementele care lipsesc. În cazul ȋn care persoana
vãtãmatã completeazã elementele lipsã ulterior expirãrii termenului prevãzut de lege pentru
introducerea plângerii preala bile, organele de urmãrire penalã vo avea ȋn vedrea data depunerii
plângerii prealabile informe, astfel cã aceasta nu va fi consideratã ca fiin d tardiv formulatã26.
Dacã este fãcutã ȋn scris, plângerea trebuie semnatã de persoana vãtãmatã sau de mandatar.
Plângerea formulatã oral se consemneazã ȋntr -un proces -verbal de cãtre organul care o primește.
De asemenea, potrivit art. 295 alin. (3) raportat la art. 289 alin. (5) C. proc. pen., plângerea
prealalabilã ȋn formã electronicã, ȋndeplinește condițiile de formã numai dacã este certificatã prin
semnãturã electronicã, ȋn conformitate cu prevederile legale.

25 A se vedea Mihai Olaru, Cãtãlin Marin, op. cit ., p.42 apud V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N.
Iliescu, R. Stãnoiu, op. cit ., p. 104.
26 Ibidem apud M. Udroiu, op. cit ., p. 25.

32
3.3. Organele judi ciare la care trebuie introdusã plângerea prealabilã și competența acestora
Potrivit art. 295 alin. (2) C. proc. pen., plângerea prealabilã se adreseazã organului de
cercetare penalã sau, dupã caz, procurorului, potrivit legii.
La primirea plângerii prealabile, organul de urmãrire penalã verificã dacã aceasta ȋndeplinește
condițiile de formã și dacã a fost depusã ȋn termenul prevãzut de lege.
În cazul ȋn care constatã cã plângerea prealabilã nu a fost depusã ȋn termen organ ul de
cercetare penalã ȋnainteazã procurorului actele ȋncheiate cu propunerea de clasare.
În vederea asigurãrii celeritãții, plângerea prealabilã greșit ȋndreptatã la organul de urmãrire
penalã necompetent sau la instanța de judecatã se trimite, pe c ale administrativã, organului
judiciar competent [art. 296 alin. (5) C. proc. pen.].
Plângerea prealabilã greșit ȋndreptatã se considerã valabilã, dacã a fost introdusã ȋn termen la
organul judiciar necompetent.

3.4. Aspecte speciale privind proced ura plângerii prealabile (infracțiuni flagrante, cazurile de
conexitate și indivizibilitate, schimbarea ȋncadrãrii judiciare a faptei)
1. Procedura în cazul infracțiunilor flagrante
Infracțiunea flagrantã este definitã ca fiind „acea infracțiune descoperitã în momentul
sãvârșirii sau imediat dupã sãvârșire ori acea al cãrui fãptuitor, imediat dupã sãvârșire, este
urmãrit de organel de ordine publicã și de siguranțã naționalã, de persoana vãtãmatã, de martori
oculari sau de strigãtul public ori pr ezintã urme care justificã suspiciunea rezonabilã cã ar fi
sãvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme,
instrumente sau orice alte obicte de naturã a -l presupune participant la infracțiune” [art. 293 alin.
(1)-(2) C.proc.pen.].
Cu prilejul constatãrii infracțiunii flagrante, organele de ordine publicã și siguranțã naționalã
întocmesc un proces -verbal, în care consemneazã toate aspectele constatate și activitãțile

33
desfãșurate, pe care îl înmâneazã de îndatã organului de urmãrire penalã conform art. 293 alin.
(3) C. proc. pen.
Plângerile și cererile prezentate în scris, corpul delict, precum și obiectele și înscrisurile
ridicate cu ocazia constatãrii infracțiun ii flagrante sunt puse la dispoziția organului de urmãrire
penalã [art. 293 alin. (4) C. proc. pen.].
Potrivit art. 298 alin. (1) C. proc. pen., în cazul ȋn care infracțiunea flagrantã este din
categoria acelor infracțiuni unde legea prevede pentru ȋn ceperea urmãririi penale existența unei
plângeri prealabile, organul de cercetare penalã este obligat sã constate sãvârșirea acelei
infracțiuni chiar și ȋn lipsa plângerii prealabile.
Dupã constatarea infracțiunii flagrante, organul de urmãrire penal ã cheamã persoana vãtãmatã
și, dacã aceasta declarã cã face plângere prealabilã, ȋncepe urmãrirea penalã. În caz contrar,
organul de cercetare penalã ȋnainteazã procurorului actele ȋncheiate și propunerea de clasare a
cauzei [ art. 298 alin. (2) C. proc. p en.].
2. Procedura ȋn cazurile de conexitate și indivizibilitate
Existã indivizibilitate, potrivit dispozițiilor art. 33 C. proc. pen., din 1968 când la sã vârșirea
unei infracțiuni au particip at mai multe persoane, când douã sau mai multe infracțiuni au fost
sãvârșite prin același act, precum și în cazul infracțiunii continuate sa u în orice alte cazuri când
douã sau mai multe acte materiale alcãtuiesc o singurã infracțiune.
Potrivit dispozițiilor art. 34 C. proc. pen. din 1968, conexit atea poate fi întâlnitã în una dintre
urmãtoarele situaț ii:
– când douã sau mai multe infracțiuni sunt sã vârșite prin acte diferite, de una sau mai multe
persoane împreunã , în același timp și în același loc;
– când douã sau mai multe in fracțiuni sunt sã vârșite în timp ori în loc diferit, dupã o
prealabilã înțelegere între infractori;

34
– când o infracțiune este sãvârșitã pentru a pregã ti, a înlesni sau a ascunde comiter ea altei
infracțiuni ori este sãvârșitã pentru a înlesni sa u a asigura sustragerea de la rãspundere penalã a
fãptuitorului altei infracțiuni;
– când în tre douã sau mai multe infracțiuni existã legãturã și reunirea cauzelor se impune
pentru o bunã înfãptuire a justiției.
În cazul conexitãții sau al indivizibilitã ții, legiuitorul român a stabilit că regula o reprezintã
reunirea cauzelor, iar excepția o constituie disju ngerea, cu soluționarea separatã a cauzelor în
acele situații în c are organele judiciare considerã cã aceasta se impune pentru reali zarea
interesului bunei desfășurã ri a procesului penal.
Conexitatea sau indivizibilitatea diferitelor aspecte ale unor cauze penale poate atrage
implicații legat e de sesizarea organelor de urmãrire penalã .
Dispozițiile art. 281 C. proc. pen. din 1968 reglementeazã aceste situații cu privir e la
sesizarea organelor de urmãrire penalã în sensul cã , în caz de conexitate sau de indivizibilitate
între o infracțiune pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabil ã
și o altã infracțiune pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale nu se face la plângerea
prealabilã a persoanei vãtãmate, dacã disju ngerea nu este posibilã, va fi aplicată procedura
prevãzutã de dispozițiile art. 35 C. proc. pen. din 1968.
Dispozițiile art. 35 C. proc. pen. din 1968 reglementeazã competența în caz de conexitate
și în caz de indivizibilitate în situați a în care cauzele penale se aflã spre rezolva re în fața instanței
de judecatã .
3. Procedura plângerii prealabile ȋn ca zul schimbãrii judiciare a faptei
Este posibil ca, ulterior momentului sesizãrii organului de urmãrire penalã, pe parcursul
efectuãrii urmãririi penale, ȋn raport de noile probe ce se descoperã și se administreazã, organele
de urmãrire penalã, ȋn vir tutea obligației legale de a stabili corecta ȋncadrare juridicã a faptei, se
constatã cã ȋn urma cercetãrilor efectuate sã i se dea o altã ȋncadrare judiciarã a faptei, ȋntr -o
infracțiune pentru care este necesarã plângerea prealabilã din partea persoanei vãtãmate, ca act

35
oficial de sesizare al organelor de urmãrire penalã27. În acest caz, organul de urmãrire penalã
cheamã persoana vãtãmatã și o ȋntreabã dacã ȋnțelege sã facã plângere prealabilã. În aceastã
ipotezã, termenul de 3 luni ȋncepe sã curgã de la d ata ȋncunoștințãrii cu privire la schimbarea
ȋncadrãrii judiciare.
În caz afirmativ, organul de urmãrire penalã procedeazã la continuarea cercetãrii. Dacã
persoana vãtãmatã nu dorește sã introducã plângere prealbilã, procurorul va dispune clasarea
cauzei penale. O prevedere similarã existã și pentru cazul ȋn care o astfel de schimbare a
încadrãrii judiciare are loc în cursul fazei de judecatã [art. 386 alin. (2) C. proc. pen.]; astfel, în
situația în care persoana vãtãmatã nu formuleazã plângere pre alabilã, instanța de judecatã va
dispune încetarea procesului penal28.
Fațã de art. 286 din Codul de procedurã anterior, care reglementa procedura numai în cazul
schimbãrii încadrãrii juridice, actuala reglementtare prevede toate situațiile în care or ganele de
urmãrire penalã, sesizate în alt mod, costatã cã este necesarã formularea plângerii prealabile29. În
acest sens, în ipoteza sesizãrii organelor de urmãrire penalã prin plângere sau denunț, pentru
infracțiunea de furt, în mãsura în care în urma efe ctuãrii actelor de urmãrire penalã se ajunge la
concluzia cã fãptuitorul are o calitate dintre cele prevãzute în art. 231 C. pen., chiar dacã nu se
schimbã încadrarea juridicã, pentru tragerea la rãspundere penalã a fãptuitorului este necearã
plângerea pre albilã a persoanei vãtãmate30.
În mãsura în care , ca urmare a schimbãrii încadrãrii juridice a faptei competența revine altui
organ de urmãrire penalã, procurorul procedeazã la declinarea competenței deefectuare a
urmãririi penale cãtre acest organ jud iciar cãruia îi incubã obligația de a chema persoana
vãtãmatã pentru a oîntreba dacã înțelege sã formuleze plângere prealabilã31.

27 A se vedea https://www.legeaz.net/dictionar -juridic/plangerea -prealabila -penal/ accesat la data de 3.02.2020.
28 A se vedea Mihai Olaru, Cãtãlin Marin, op. cit ., p. 45.
29 A se vedea Mihai Olaru, Cãtãlin Marin, op. cit ., p. 45 apud N. Volonciu, A Vasiliu, R. Gheorghe, op. cit ., p. 32.
30 Ibidem.
31 Ibidem.

36
3.5. Asemãnãri și deosebiri ȋntre plângerea prealabilã ca mod special de sesizare și modurile
generale de sesizare. Instituții derivate plângerii prealabile
Ca mod de sesizare a organelor judiciare și excepție de la principiul oficialitãții, plângerea
prealabilã se deosebește substanțial de instituția plângerii (prevãzutã de art. 289 C. proc. pen.)
din urmãtoarele motive:
a) plângerea prealabilã este un mod special de sesizare, în timp ce plângerea este un mod
general de sesizare;
b) plângerea prealabilã este o condiție de pedepsibilitate și de procedibilitate, pe când
plângerea este numai un act de sesizare a organelor de urmãrire penalã;
c) plângerea prealabilã este unicul act de sesizare pentru unele infracțiuni, în tim p ce
plângerea poate fi înlocuitã cu denunțul sau sesizarea din oficiu;
d) plângerea prealabilã poate fi retrasã sau pãrțile se pot împãca, pe când plângerea odatã
introdusã numai poate fi retrasã;
e) plângerea prealabilã nu poate fi fãcutã de cã tre un soț pentru celãlat soț sau de cãtre copilul
major pentru pãrinți, ȋn timp ce ȋn cazul plângerii penale aceste aspecte sunt posibile.
În ceea ce privește asemãnãrile dintre plângerea prealabilã și plângerea penalã amintim:
a) atât plângere a prealabilã cât și plângerea penalã trebuie sã cuprindã numele, prenumele,
codul numeric persoanal, calitatea și domiciliul petiționarului, indicarea reprezentantului legal
ori convențional, descrierea faptei, indicarea fãptuitorului și a mijloacelor de p robã, dacã sunt
cunoscute, ori pentru persoanele juridice denumirea, sediul, codul unic de ȋnregistrare, codul de
identificare fiscalã, contul bancar, numãrul de ȋnmatriculare ȋn registrul comerțului;
b) dacã sunt formulate ȋn scris atât plângerea pre alabilã cât și plângerea penalã trebuie
semnate de persoana vãtãmatã sau de mandatar;
c) atât plângerea prealabilã cât și plângerea penalã formulate sub formã electronicã trebuie sã
fie certificate prin semnãturã electronicã , ȋn conformitate cu preved erile legale;

37
d) dacã sunt formulate oral ambele plângeri se consemneazã ȋntr -un proces verbal de cãtre
organul care le primește;
e) atât plângerea prealabilã cât și plângerea penalã pot fi fãcute de persoana vãtãmatã personal
sau prin mandatar, ȋn cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu prin reprezentantul lor
legal, pentru persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsã cu ȋncuvi ințarea persoanelor
prevãzute de legea civilã iar ȋn cazul ȋn care fãptuitorul este persoana care reprezi ntã legal sau
ȋncuvi ințeazã actele persoanei vãtãmate, sesizarea organelor de urmãrire penalã se face din
oficiu;
f) atât plângerea prealabilã cât și plângerea penalã greșit ȋndreptate la organul de urmãrire
penalã se trimit, pe cale administrativã, o rganului judiciar competent .
În ceea ce privesc deosebirile dintre plângerea prealabilã și denunț constatã m urmãtoarele:
a) plângerea prealabilã este un mod special de sesizare al organelor de urmãrire penalã prin
care persoana vãtãmatã printr -o infracțiune ȋși manifestã ȋn mod expres voința de a fi tras la
rãspundere penalã fãptuitorul ȋn timp ce denunțul este u n mod general de ȋncunoștințare fãcut de
cãtre o persoanã fizicã sau juridicã despre sãvârșirea unei infracțiuni;
b) plângerea preal abilã se poate face și prin mandatar ȋn timp ce denun țul se formuleazã doar
personal.
Asemnãnãrile dintre plângerea prealabilã și denunț au la bazã principalele condiții de fond și
formã pe care le ȋntrunesc majoritatea actelor de sesizare a organelor de urmãrire penalã
analizate anterior.
În ceea ce privesc diferențele dintre plângerea prealabilã ca mod special de s esizare și
sesizarea din oficiu , reținem cã autosesizarea este acea modalitatea de sesizare care co nsntã în
posibilitatea organului de urmãrire penalã de a se sesiza din oficiu, ori de câte ori aflã, pe altã
cale decât prin denunț sau plângere, cã s -a sãvârșit o infracțiune.

38
Jurisprudențã relevantã în materia plângerii prealabile
Înalta Curte de Casație și Justiție a decis, printr -un recurs în interesul legii, cã inculpații care
sunt cercetați penal pentru infracțiunea de violențã în famile nu vor scãpa de proces dacã
persoana vãtãmatã care a depus plângere prealabilã se împacã cu aceștia. Deși împãcarea ar
putea scãp a inculpatul de procesul penal, în anumite cazuri, acest lucru nu se aplicã și aici.
Totuși, persoana cercetatã penal ar putea scãpa prin împãcare de proces (când acel proces
vizeazã actele de violențã în familie), însã numai dacã organele penale s -au sesi zat din oficiu și
nu persoana vãtãmatã a fost cea care a declanșat procesul.
Obiectul recursului în interesul legii îl reprezintã art. 193 „Loviri sau alte violențe” din Codul
penal care stabilește:
„(1) Lovirea sau orice act de violențã ca uzatoare de suferințe fizice se pedesește cu
închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendã.
(2) Fapta prin care se produce leziuni traumatice sau este afectatã sãnãtatea unei persoane,
a cãrei gravitate este evaluatã prin zile de îngrijiri med icale de cel mult 90 de zile, se pedepsește
cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau cu amendã.
(3) Acțiunea penalã se pune în mișcare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate .”
Art. 199 „Violența în familie” alin. (1) din Codul penal:
„(1) Dacã faptele prevãzute în art. 188, art. 189 și art. 193 -195 sunt sãvârșite asupra unui
membru de familie, maximul special al pedepsei prevãzute de lege se majoreazã cu o pãtrime”.
Conform Înaltei Curți de Casație și Justiție (în baza Deciziei nr. 11/2019 publicatã în
Monitorul Oficial nr. 477, din 12 iunie 2019), atunci când victima unui act de violențã în familie
a fãcut plângere p realabilã împotriva agresorului, cel din urmã nu poate scãpa de a fi tras la
rãspundere penalã chiar dacã s-a împãcat cu membrul de familie agresat.
Referitor la chestiunea de drept ce face obiectul sesizãrii și care a fost soluționatã diferit de
instanțele judecãtorești, prin raportul întocmit în cauzã, judecãtorul -raportor a considerat cã
pentru infra cțiunea de loviri sau alte violențe sãvârșitã asupra unui membru de familie, prevãzutã

39
de art. 193 raportat la art. 199 alin. (1) C. pen., atunci când acțiunea penalã a fost pusã în mișcare
la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, încetarea procesului penal poate fi dispusã numai
ca efect al retragerii plângerii prealabile, și nu ca efect al împãcãrii.
În jurisprudența Curții Constituționale au fost idetificate urmãtoarele decizii care prezintã
relevanțã în dezlegarea problemei de drept actuale:
– Decizia nr. 311 din 9 mai 2017;
– Decizia nr. 872/2018 din 11 februarie 2019;
– Decizia nr. 397/2016 din 15 iulie 2016;
– Decizia nr. 702 din 9 septembrie 2016;
– Decizia nr. 182 din 10 martie 2016.
Astfel, în baza celor me nționate prin Decizia nr. 11/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție
(completul RIL) a admis recursul în interesul legii declarat de p rocurorul general al Parchetului
de pe lângã Înalta Curte de Casație și Justiție asupra chestiunilor de drept menționate32.

O altã cauzã recentã prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost se sizatã are la bazã
Decizia nr. 7 /20.01.2020 prin care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penalã a admis sesizarea formulatã deCurtea de A pel Constanța – Secția penalã și pentru
cauze cu minori și de familie, prin care se solicitã pronunțarea unei hotãrâri prealabile pentru
dezlegarea urmãtoarei chestiuni de drept: „Dacã, în cazul infracțiuni de abandon de familie,
prevãzutã în art. 378 alin . (1) lit. c) din Codul penal, prin sintagma „sãvârșira faptei prevãzutã de
dispozițiile art. 296 din Codul de procedurã penalã (relevantã pentru calcularea termenului de
introducere al plângerii prealabil) se înțelege „data încetãrii infracțiunii” (data „ epuizãrii”
infracțiunii de abandon de familie) sau „data consumãrii infracțiunii” (expirarea perioadei de 3
luni pe durata cãreia a rãmas în pasivitate)”.

32 A se vedea Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 11/2019 publicatã în Monitorul Oficial nr. 477 din 12
iunie 2019, accesatã pe websiteul https://www.universuljuridic.ro/ la data d e 5.02.2020.

40
Referitor la chestiunea de drept mai sus ridicatã instanța supremã a stabilit cã:
În cazul infracțiunii de abandon de familie prevãzutã în art. 378 alin. (1) lit. c) din C.pen.,
termenul de introducere al plângerii prealabile prevãzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) din
C. proc.pen., – de 3 luni din ziua în care persoana vãtãmatã sau re prezentantul sãu legal a aflat
despre sãvârșirea faptei – curge dela data la care persoana vãtãmatã ori reprezentantul sãu legal a
cunoscut sãvârșirea faptei.
Termenul de 3 luni prevãzut în conținutul art. 296 ali n. (1) și (2) din C. proc pen. poate sã
curgã din trei momente diferite dupã cum urmeazã:
a) din momentul consumãrii infracțiunii, dacã acest moment este identic cu cel al cunoașterii
faptei;
b) din momentul cunoașterii sãvârșirii faptei, care se poate situa între momentul consumãri i
faptei pânã la momentul epuizãrii și
c) din momentul epuizãrii infracțiunii sau ulterior acestuia, odatã cu cunoașterea sãvârșirii
faptei, caz în care nu trebuie sã fi fost împlinit termenul de prescripție al rãspunderii penale.
Menționãm cã, dupã redactarea considerentelor și semnarea deciziei mai sus menționate,
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7/20.01.2020 va fi publicatã în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
Potrivit art. 477 alin. (3) din C. proc. pen., dezlegar ea datã chestiunilor de drept este
obligatorie pentru instanța care a solicitat dezlegarea de la data pronunțãrii deciziei, iar pentru
celelalte instanțe, de la data publicãrii deciziei în Monitorul Oficial al României Partea I33.

33 A se vedea Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 7/20.01.2020 publicatã pe websiteul
https://www.legestart.ro/ accesat la data de 5.02.2020.

41
Capitolul al IV -lea. Denunțul

4.1. Considerații de ordin introductiv
Împreunã cu plângerea penalã, sesizarea din oficiu și plângerea prealabilã, denunțul reprezintã
unul dintre modurile generale de seziare a organelor de urmãrire penalã care își gãsește
reglementarea în art. 290 din noul Codul de procedurã penalã.
Din punct de vedere etimologic termenul „denunț” provine din latinescul „denuntiare” care
înseamnã semnalare, avertizare, informare cu privire la o anumitã faptã.
Dicționarul explicativ al limbii române definește denunțul ca fiind „informarea adresatã unui
organ de jurisdicție sau de urmãrire penalã cu privire la sãvârșirea unei infracțiuni de cãtre o
persoaonã”.
Din punct de vedere juridic, „denunțul” reprezintã conform p revederilor art. 290 alin. (1) C.
proc. pen., „ încunoștințarea despre sãvârșirea unei infracțiuni fãcutã de cãtre o persoanã fizicã
sau jurdicã, alta decât cea vãtãmatã prin infracțiune”.
Denunțul are caracter facultativ, excepție fãcând cazurile în c are legea prevede cã
nedenunțarea unei infracțiuni atrage rãspunderea penalã a persoanei cãreia îi incubã obligația sã
o facã (de exemplu, nedenunțarea – art. 266 C. pen. sau omisiunea sesizãrii – art. 267 C. pen.).
În anumite cazuri, legea prevede cã formularea denunțului are natura unei cauze de
nepedepsire (mituitorul nu se pedepsește dacã denunțã fapta mai înainte ca organele de urmãrire
penalã sã fi fost sesizate cu privire la aceasta). În alte situații, legea penalã conferã
autodenunțului valoare a unei circumstanțe atenuante (potrivit art. 15 din Legea nr. 143/2000
privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri , persoana care a
sãvârșit una dintre infracțiunile prevãzute la art. 2 -9, iar în timpul urmãririi penale denu nțã și
faciliteazã identificarea și tragerea la rãspundere penalã a altor persoane care au comis infracțiuni
legate de droguri beneficiazã de reducerea la jumãtate a limitelor pedepsei prevãzute de lege)34.

34 A se vedea Mihai Olaru, Cãtãlin Marin, op. cit ., p. 36.

42
4.2. Aspecte teoretice și de practicã judiciarã
Prevederile legale privitoare la conținutul plângerii, forma scrisã, oralã sau electronic ã sub
care poate fi depus actul de sesizare, introducerea plângerii de cãtre o persoanã lipsitã de
capacitate sau cu capacitate de exercițiu restrânsã, precum și la plângerea greșit îndreptatã se
aplicã în mod corespunzãtor și în privința denunțului.
Denunțul anonim (atunci când denunțãtorul nu își dezvãlui identitatea) nu îndeplinește
condițiile legale pentru a reprezenta un act de sesizare a organelor de urmã rire penalã, dar poate
constitui o formã de r ealizare a sesizãri din oficiu (procedând însã cu multã discreție , deoarece s –
ar putea ca denunțul sã nu aibã bazã realã)35.
Organele judiciare pot audia denunțãtorul în calitate de martor în cadrul procesului penal.
Cu caracter de noutate, actualul Cod de procedurã penalã a prevãzut în mod expres cã
denunțul se poate face numai personal. Astfel, denunțul nu mai poate fi introdus prin mandatar
întrucât acesta ar efectua, în realitate, propriul de nunț, el fiind o persoanã care încunoștințeazã
organele de urmãrire penalã cu privire la sãvârșirea unei infracțiuni. Pentru același argument, nu
au aplicabilitate în cazul denunțului nici prevederile referitoare la introducerea sa de cãtre un soț
pentru c elãlat soț sau de cãtre copilul major pentru pãrinte36.
În materia denunțului obligatoriu37, legea procesual penalã face și anumite precizãri
particulare. Astfel, potrivit art. 291 alin. (1) și (2) C. proc. pen., orice persoanã cu funcție de
conducere î n cadrul unei autoritãți a administrației publice sau în cadrul altor autoritãți publice,
instituții publice ori a altor persoane juridice de drept public, precum și orice persoanã cu
atribuții de control, care, în exercitarea atribuțiilor lor, au luat cun oștințã de sãvârșirea unei
infracțiuni pentru care acțiunea penalã se pune în mișcare din oficiu, sunt obligate sã sesizeze de
îndatã organul de urmãrire penalã și sã ia mãsuri pentru ca urmele infracțiunii, corpurile delicte
și orice alte mijloace de prob ã sã nu disparã.

35 Ibidem apud N. Volonciu, op. cit ., p. 57.
36 Ibidem p. 37.
37 Ibidem apud I. Neagu, M. Damaschin, op. cit ., p. 59.

43
Deopotrivã, orice persoanã care exercitã un serviciu de interes public pentru care a fost
învestitã de autoritãțile publice sau care este supusã controlului ori supravegherii acestora cu
privire la îndeplinirea respectivului serviciu de interes public, care în exercitarea atribuțiilor sale
a luat cunoștințã de sãvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penalã se pune în mișcare din
oficiu, este obligatã sã sesizeze de îndatã organul de urmãrire penalã.
Sub aspect practic p rin ȋncheierea din 11 octombrie 2017, pronunțatã de Tribunalul Olt –
Secția penalã – Judecãtorul de camerã preliminarã a sesizat Curtea Constituționalã cu excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 290 C. proc. pen. Excepția a fost ridicatã de societatea
SMR – S.A, prin administrator judiciar Casa de insolvențã GMG – S.P.R.L. din Craiova, petenã
într-o cauzã care are ca obiect plângerea împotriva soluției de clasare dispusã fațã de suspectul X
pentru infracțiunea de evaziune fiscalã, prevãzutã d e art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea aratã cã nu împãrtãșește punctul de
vedere al Înaltei Curți de Casație și Justiție expus ȋn Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011,
conform cãr eia noțiunea de denunțãtor este incompatibilã cu aceea de persoanã vãtãmatã, care ȋn
calitate de subiect pasiv și titular al valorii sociale s -a ȋndreptat presupusul act de conduitã al
fãptuitorului a suferit din fapta penalã reclamatã o vãtãmare fizicã, m oralã sau materialã. Atfel,
dacã legea recunoaște oricãrei persoane dreptul de a sesiza organele de urmãrire penalã atunci
când apreciazã cã s -a comis o infracțiune, nu același lucru se poate afirma și în ceea ce privește
posibilitatea de a contesta în just iție actul prin care procurorul a apreciat cu referire la aspectele
sesizate, deoarece procedura prevãzutã de art. 278 din vechiul Cod de prcedurã penalã are un
caracter privat dedus din cerința unei vãtãmãri suferite de persoana care se adreseazã justiție i în
drepturile sau în interesele sale legitime. Aratã cã nu împãrãșește acestpunct de vedere deoarece
nu înțelege de ce interesul public al denunțãtorului ar trebui sã se limiteze la sesizarea organelor
de urmãrire penalã și nu îi conferã acestuia și drep tul de a sesiza și instanța de judecatã
competentã sã judece plângerea împotriva soluției de netrimitere în judecatã dispuse de procuror,
cu consecința încãlcãrii dispozițiilor art. 126 alin. (1) și ale art. 21 alin. (1) din Constituție.
Tribunalul Ol t – Secția penalã – Judecãtorul de camerã preliminarã apreciazã excepța ca fiind
neîntemeiatã, întrucât denunțãtorul nu are calitatea de subiect pasiv și titular al valorii sociale
împotirva cãreia s -a îndreptat presupusul act de conduitã al fãptuitorului și nu a suferi prin fapta

44
penalã reclamatã o vãtãmare fizicã, moralã sau materialã, deci nu are un interes legitim propriu,
concret și actual în cauzã. Deși legea recunoaște oricãrei persoane dreptul de a sesiza organele de
urmãrire penalã, când apreciazã cã s-a comis o infracțiune, inclusiv denunțãtorului putând face
acest lucru din spirit civic sau pentru cã legea îl obligã la un asemenea demers, ea nu recunoaște
tuturor posibilitatea de a contesta în justiție actul prin care procurorul a apreciat, cu ref erire la
aspectele sesizate, cã nu este cazul sã se înceapã urmãrirea penalã sau sã dispunã trimiterea în
judecatã a persoanei, deoarece procedura plângerii împotriva soluției procurorului are un caracter
privat care rezultã din cerința vãtãmãrii în dreptu rile și interesele sale legitime, suferite de
persoana care se adreseazã justiției. În cazul denunțãtorului, interesul public se limiteazã la a
ajuta organele de urmãrire penalã sã cerceteze faptele penale de care acestea au luat cunoștințã
pe calea denunțului, legea limitând posibilitatea denunțãtorului de a supune cenzurii soluția
procu rorului de neurmãrire penalã sau de netrimitere ȋn judecatã.
Curtea, examinând ȋncheierea de sesizare, raportul ȋntocmit de judecãtorul -raportor,
concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate laprevederile Constituției, reține
urmãtoarele:
Obiectul excepției de neconstituționalitate ȋl constituie dispozițiile art. 290 din C. proc pen.,
care are urmãtorul cuprins:
„(1) Denunțul este ȋncunoștințarea fãcutã de cãtre o persoanã fizicã sau juridicã despre
sãvârșirea unei infracțiuni.
(2) Denunțul se poate face numai personal, dispozițiile art. 289 alin. (2), (4) -(6) și (8) -(10)
aplicându -se ȋn mod corespunzãtor”.
În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin
dispozițiilor constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție, precum și art13 dreptul la
un recurs efectiv din Convenția pentru apãrarea drepturilor omului și a libertãților fundamentale
și art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție.
Critica autoarei excepției vizeazã, ȋn esențã, imposibilitatea denunțãorului de a sesiza instanța
de judecatã competentã sã judece plângerea ȋmpotriva soluției de netrimitere ȋn judecatã dispuse
de procuror, ȋmprejurarea care, ȋn opinia sa, este de n aturã sã -i afecteze accesul liber la justiție.

45
Examinân critica de neconstituționalitate, Curtea reține cã dispozițiile art. 290 C. proc. pen.,
intitulat „Denunțul” prevãd la alin. (1) cã denunțul este ȋncunoștințarea ȋncunoștințarea fãcutã de
cãtre o persoanã fizicã sau juridicã despre sãvârșirea unei infracțiuni, deci o modalitate de
sesizare a organelor de urmãrire penalã. În general orice persoanã poate face un denunț, chiar și o
persoanã lipsitã de capacitate de exercițiu. Singura condiției pentr u cel care face denunț este sã
nu fie persoana vãtãmatã prin infracțiune, fiindcã ȋn aceastã situație sesizarea formulatã ar
constitui o plângere, și nu un denunț. Ceea ce este important de menționat este faptul cã ȋn urma
formulãrii denunțului, persoana d enunțãtoare nu dobândește calitatea de parte ȋn procesul penal
pe care ȋl declanșeazã,
Ca urmare a ȋnvestirii organului de urmãrire penalã, dupã examinarea sesizãrii, când costatã
cã au fost strânse probele necesare potrivit dispozițiilor art. 285, pr ocurorul, la propunerea
organelor de urmãrire penalã sau din oficiu, ȋn temeiul art. 314 C. proc. pen., soluționeazã cauza
prin ordonanțã, dispunând clasarea, când nu exercitã acțiunea penalã ori, dupã caz, stinge
acțiunea penalã exercitatã, ȋntrucât exist ã unul din cazurile prevãzute la art. 16 alin. (1) C. proc.
pen. sau renunțarea la urmãrirea penalã, când nu existã interes public. Împotriva soluției
procurorului, persoana cãreia i s -a adus o vãtãmare intereselor sale legitime poate face plângere.
Astfel , ȋn temeiul art. 336, coroborat cu art. 339 C. proc. pen., plângerea ȋmpotriva mãsurilor
luate sau a actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se
rezolvã, dupã caz, de prim -procurorul parchetului, de procurorul gener al al parchetului de pe
lângâ Curtea de Apel, de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de
Casație și Justiție. Ulterior, persoana a cãrei plângere ȋmpotriva soluției de clasare, dispusã prin
ordonanțã sau rechizitoriu, a fost res pinsã conform art. 339 poate face plângere, ȋn teremn de 20
de zile de la comunicare, la judecãtorul de camerã preliminarã de la instanța cãreia ia revenit,
potrivit legii, competența sã judece cauza ȋn primã instanțã, ȋn temeiul art . 340 alin. (1) C. proc .
pen.
În aceste condiții, cu referire la titularii care, potrivit art. 340 alin. (1) C. proc. pen., pot ataca
soluția de clasare (neurmãrire penalã sau netrimitere ȋn judecatã) dispuse de procuror, se ridicã o
problemã de principiu, și anume aceea d e a stabili ȋn ce mãsurã denunțãtorul se circumscrie
noțiunii de „persoanã cãreia i s -a adus o vãtãmare intereselor sale legitime”, ȋntrebuințatã de
legiutor ȋn cuprinsul art. 336 C. proc. pen.

46
Cu privire la acest aspect, s-a pronunțat prin Decizia n r. 13 din 19 septembrie 2011, Înalta
Curte de Casație și Justiție, care a admis recursul ȋn interesul legii și a stablit cã, ȋn aplicarea
dispozițiilor art. 278 alin. (1) din vechiul C. proc. pen., Agenția Naționalã de Integeritate nu are
calitatea procesu alã de a ataca soluțiile de neurmãrire penalã sau de netrimitere ȋn judecatã
dispuse de procuror, plângerile astfel formulate fiind repinse ca inadmisibile. Instanța supremã a
apreciat cã noțiunea de „denunțãtor” este incompatbilã cu persoana care, ȋn cali tate de subiect
pasiv și titualr al valorii sociale ȋmpotriva cãreia s -a ȋndreptat presupusul act de conduitã al
fãptuitorului, a suferit prin fapta penalã reclamatã o vãtãmare fizicã, moralã sau materialã,
ȋntrucât ȋn cazul acesta vorbim despre o altã mod alitate de sesizare a organelor judiciare
(plângere, iar nu denunț). Delimitând noțiunea de „interes legitim ” prin raportare la conduita
denunțãtorului, care acționeazã fie cã legea ȋl obligã la un asemenea demers (de exemplu, ȋn
cazul infracțiunilor a cãr or nedenunțare sau nesesizare a organelor judiciare constituie ea ȋnsãși o
infracțiune), fie pentru cã spiritul civic sau etic ȋl determinã la o asemenea acțiune, Înalta Curte
de Casație și Justiție a constata cã „ȋn aceste cazuri nu se poate vorbi de un i nteres legitim
propriu, concret și actual, pe care l -ar avea denunțãtorul pentru a depãși demersul inițial, de
ȋncunoștințare a organelor de urmãrire penalã cu privire la presupusa sãvârșire a unei infracțiuni,
indiferent de cauza care l -a determinat ȋn pr imã instanțã sã acționeze (o obligație legalã sau
propria conștințã)”.
Revenid la critica de neconstituționalitate, dincolo de pertinența argumentelor care
fundamneteazã soluția pronunțatã de Înalta Curte de Casației și Justiție cu privire la persoanele
ȋndreptãțite sã formuleze plângere ȋn fața instanței ȋmpotriva soluței de clasare dispuse de
procuror, argumente pe care instanța constituționalã și le ȋnsușește pe deplin, Curtea reține cã ȋn
prezenta cauzã autoarea excepției de neconstituționalitate nu ȋși ȋndreaptã critica spre dispoziția
legalã care stabilește sfera persoan elor ȋndreptãțite la calea de atac (art. 340 coroborat cu art. 336
C. proc. pen.) și care limiteazã implicit dreptul denunțãtorului la formularea plângerii, ci asupra
dispozițiilor legale care consacrã posibilitatea persoanei fizice sau juridice de a ȋncun oștința
organul de urmãrire penalã despre sãvârșirea unei infracțiuni, deci chiar norma ȋn temeiul cãreia
autoarea a dobândit calitatea de denunțãtor. Or, este evident cã aceastã din urmã normã
procesualã nu prezintã niciun viciu de constituționalitate din perspectiva criticii formulate de

47
autoare, obiectul excepției fiind greșit determinat, astfel cã o atare sesizare urmeazã a fi respinsã
ca inadmisibilã de cãtre Curtea Constituționalã a Românei38.

38 A se vedea Curtea Constituționalã a Românei, Decizia nr. 578 din 1 octombrie 2019 publicatã ȋn Monitorul
Oficial nr. 944 din 25 noiembrie 2019, accesatã pe websiteul https://www.ilegis.ro/ la data de 7.02.2020.

48
Capitolul al V -lea. Sesizarea din oficiu

5.1. Considerații cu caracter introductiv
Modalitã țile de sesizare ale organelor de urmãrire penalã sunt variate și alã turi de persoanele
fizice sau juridice, titulare ale actului de sesizare, legiuitorul a pr evãzut și reglementat și
obligaț ia au tosesizãrii/a sesizã rii din oficiu a celor care lucreazã în cadrul autoritã ților publice,
atunci când descoperã încãlcãri sau tentative de încã lcare a legii.
Observãm cã autoritã țile au, pe lângă obligaț ia de a primi și da curs sesizãrilor cetã țenilor sau
organizaț iilor constituit e legal, și obligaț ia autosesizãrii, în cazul în care aflã despre anumite
fapte sãvârș ite sau în curs de sã vârșire.
Așadar, d in categoria modurilor generale de srsizare a organelor de urmãrire penalã face parte
și sesizarea din oficiu.
Acest mod de sesizare dã dreptul organelor de cercetare de a lua cunoștințã despre sãvârșirea
unei infracțiuni și pe altã cale decât plângere sau denunț.
În conformitate cu dispozițiile art. 292 C. proc. pen., organul de urmãrire penalã se sesizeazã
din oficiu dacã aflã cã s -a sãvârșit o infracțiune pe orice altã cale (de pildã, prin intermediul
mijloacelor de comunicare ȋn masã) decât cele prevãzute la art. 289 -291 C. proc. pen. și ȋncheie
un proces -verbal ȋn acest sens.
În situația ȋn care plângerea sau denunțul nu ȋntrunesc condițiile prevãzute de lege și nu pot fi
avute ȋn vedre ca acte de sesizare legal ȋntocmite, organele judiciare au posibilitatea de a da
relevanțã situațiilor fapt ice descrise ȋn cuprinsul acestora, ȋntocmind un proces -verbal de sesizare
din oficiu, inclusiv ȋn care plângerea sau denunțul au fost restituite pe cale administrativã39.

39 A se vedea Mihai Olaru, Cãtãlin Marin, op. cit., p. 37 apud M. Udroiu, op. cit ., p. 28.

49
Nu poate interveni sesizare din oficiu atunci când, deși organele judiciare au luat cunoștințã
cu privire la comiterea unei infracțiuni prin mijloace proprii de informare, este necesarã
plângerea preal abilã a persoanei vãtãmate ori o altã modalitate d e sesizare specialã prevãzutã de
lege40.

5.2. Aspecte teoretice și de practicã judiciarã
Așa cum am vãzut, sesizarea din oficiu se poate realiza ori de câte ori organel de urmãrire
penalã constatã prin mijloce proprii, ȋn mod direct sãvâșirea unei inf racțiuni. Spre deo sebire de
instanțele de judecatã , care nu se pot sesiza din oficiu, pentru cã în cazul acestora opereazã
regula de drept consfinț itã în adagiu l „nemo iudex sine actore ”, organele de urmãrire penalã au
posibilitatea sã se sesizeze din oficiu în situa țiile în care, nefiind sesizate pe calea denunțului sau
a plângerii, iau cunoștințã de sãvârșirea unor fapte prevãzute de legea penalã ș i incriminate de
legiuitor ca infracțiuni41.
Situațiile (ȋmprejurãrile) ȋn urma cãrora organele de urmãrire penalã se pot sesiza din oficiu
sunt multiple, ȋn condițiile ȋn care legea se referã la orice altã cale diferitã de modurile generale
sau cele speciale de sesizare.
Astfel, printre cãile prin care organele de urmãrire penalã p ot lua cunoștițã de sãvârșirea unor
infracțiuni vom aminti, cu titlu de exemplu, câteva situații care nu au carcater limitativ42:
– când organele de cercetare penalã c onstatã infracțiuni flagrante (î n aceste cazuri,
organele de urmãrire penalã au obligația sã încheie un proces -verbal de constatare a infracțiunii
flagrante care, din punct de vedere procedural, reprezintã actul de începere din oficiu a urmãririi
penale;
– sesizarea din oficiu a organelor de urmãrire penalã poate interveni ș i în cazul în care
acestea, descoperã fapte noi, ce constituie infracțiuni , cu ocazia desfãșurãrii urmãririi penale în

40 Ibidem pp. 37 -38.
41 A se vedea https://www.legeaz.net/dictionar -juridic/sesizare -oficiu/ accesat la data de 10. 02.2020.
42 Ibidem.

50
alte cauze sau când sunt constatate infracțiuni de cãtre alte organe decât cele de urmãrire penalã
(comandanții de nave și aeronave, agen ții poliției de frontierã, organele de constatare, etc.);
– în cazul în care sunt formulate denunțuri anonime, scrise sau verbale (telefonice), oragnul
de cercetare penalã se poate sesiza din oficiu cu privire la sãvârșirea infracțiunilor indicat e prin
aceste sesizãei, însã numai dupã o verificare prealabilã a veridicitãții faptelor semnalte, care
trebuie întreprinsã cu multã operativitate, discreție și atenție;
– din mijloace de informare în masã (presa scrisã și vorbitã), care dau publ icitãții aspecte
negative din activitatea unor persoane fizice sau juridice;
– zvonul public reprezintã și el o modalitate care este de naturã sã atragã atenția organelor
de urmãrire penalã cu privire la anumite activitãți sau fapte care sã ascundã infracțiuni;
– când se ia cunoștințã despre sãvârșirea un or infracțiuni prin mijloace proprii de
informare.
Așa cum rezultã din prevederile art. 292 C. proc. pen., ori de câte ori organul de urmãrire
penalã se sesizeazã din oficiu ar e obligația de a întocmi un proces -verbal, act care marcheazã
momentul de la care se produce învestirea legalã a organului de urmãrire penalã și de la care
acesta poate efectua acte valabile de urmãrire penalã în cauz respectivã.
De reținut cã procesul -verbal încheiat în urma sesizãrii din oficiu nu este actul de începere al
urmãririi penale , ci doar actul prin care se constatã cã a intervenit aceastã modalitate de sesizare
a organului de urmãrire penalã43.
Potrivit art. 199 C. proc. pen., procesul -verbal trebuie sã cuprindã:
a) numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;
b) locul unde este încheiat;
c) data la care s -a încheiat procesul -verbal;
d) data și ora la care a început și s -a sfârșit activitatea consemnatã în procesul -verbal;

43 A se vedea A. Zarafiu, Procedurã penalã. Parte generalã și parte specialã , ed. a2 -a, Ed. C.H. Beck, București,
2015, p. 338.

51
e) numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor care au fost prezente
la întocmirea procesului -verbal, cu menționarea calitãți i acestora;
f) descrierea amãnunțitã a celor constaatate , precum și a mãsurilor luate;
g) numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor la care se referã
procesul -verbal, obiecțiile și explicațiile acestora;
h) mențiunile prevãzute de lege pentru cazurile speciale.
Procesul -verbal trebuie semnat pe fiecare paginã și la sfârșit de cel care îl încheie, precum și
de persoanele arãtate la lit. e) și g). Dacã vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuzã s ã
semneze, se face mențiunea despre aceasta, precum și despre motivele imposibilitãții ori
refuzului de a semna [conform art. 199 alin. (2) C. proc. pen.] .
Referitor la acest aspect, exemplificãm cu un caz din practica judiciarã care are la bazã
Sentința penalã nr. 75 din 20 mai 2011 pronunțatã de Secția penalã a Tribunalului Mureș având
ca obiect traficul de droguri – Legea 143/2000 – art. 2, prin care insta nța a hotarât cã lipsa
procesului -verbal de sesizare din oficiu atrage nulitatea absolutã a rechizitoriului, situație în care
se impune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmãrieii penale. Conform dispozițiilor
art. 221 din vechiul Cod de proc edurã penalã, în situația în care organul de urmãrire penalã se
sesizeazã din oficiu, se încheie un proces -verbal în acest sens, rolul acestuia fiind tocmai de a
consemna manifestarea de voințã și de a descrie faptele, respectiv infracțiunile despre sãvârș irea
cãrora a luat cunoștințã organul de urmãrire penalã. Existența acestei sesizaãri din oficiu,
respectiv a procesului verbal în care se materializeazã aceastã manifestare de voințã reprezintã o
condiției sine qua non , pentru începerea urmãririi penale , astfel cum rezultã din prevederile art.
228 alin. (1) vechiul Cod de procedura penalã. În condițiile în care organul de urmãrire penalã nu
este legal sesizat și urmãrirea penalã nu este legal începutã, nici instanța de judecatã nu poate fi
legal sesizatã. Lipsa de sesizare prevãzutã de lege atrage lipsirea de validitate a rezoluției de
începere a urmãririi penale (nulitatea relativã) și, fațã de prevederile art. 263 alin. (1) vechiul
Cod de procedurã penalã, nulitatea absolutã a rechizitoriului, situație î n care unicul remediu
procesual este restituirea cauzei la procuror, în temeiul art. 322 alin. (2) vechiul Cod de
procedurã penalã (nerespectarea dispozițiilor privind sesizarea instanței), pentru refacerea
urmãririi penale (Înalta Curte de Casație și Just iție prin Decizia nr. 219/7 aprilie 2008, completul

52
de 9 judecãtori). O altã soluției nu este posibilã nici din perspectiva mai largã a principiilor care
guverneazã întreg procesul penal, deoarece s -ar înfrânge atât principiul legalitãții, cât și
principiu l oficialitãții.
Constatãm cã sesizarea din oficiu este caracterizatã prin aplicanilitate imediatã și imperativã,
atunci când organele de urmãrire penalã sunt sesizate prin plângere, denunț sau prin alte moduri
speciale de sesizare.
Art. 294 C. proc pen. prezintã oatribuțiile organelor judiciare, dupã sesizarea prin plângere,
denunț sau din oficiu, din lectura acesti articol rezultând obligația acestora de a -și verifica, dupã
momentul sesizãrii, competența, apoi dacã sesizarea es te incompletã sau neclarã, trebuie sã
cheme persoana care a formulat -o ca sã îndrepte neregularitãțile din aceastã sesizare. Potrivit
opiniei autorului Marius -Ciprina Bogea, rezultã cã prevederile art. 294 C. proc pen. se
circumscriu principiului celeritãț ii procesului penal, conținutul acestui articol reprezentând o
garanție oferitã în egalã mãsurã justițiabililor și organelor de urmãrire penalã44.
Concluzionãm prin a spune cã sesizarea din oficiu are caracter imperativ și este de imediatã
aplicabilita te. Reglementarea acestei modalitãți de sesizare, în maniere foarte apropiate timp de
aproximativ o jumãtate de secol, denotã faptul cã nu au existat neconcordanțe, fiin trasate clar
limitele sesizãrii din oficiu, și în același timp fiind prevãzute toate s ituațiile posibile în care
organele de urmãrire penalã se pot autosesiza45.

44 A se vedea Marius -Ciprian Bogea, op. cit ., p. 42.
45 Ibidem.

53
5.3. Autosesizarea instanței și caracterul acesteia
Sesizarea din oficiu a instanței a fost o problemã controversatã , apreciindu -se, de principiu, cã
o instanțã nu se poate sesiza din o ficiu. În vechiul Cod de procedurã penalã , art.335 -337
preved eau cazurile în care era extinsã acțiunea penalã pentru alte acte materiale ș i procesul penal
pentru alte fapte ș i persoane, ia r pro curorul nu participa la judecatã, instanței revenin du-i
atributul de a se autosesiza, prin excepție. Având în vedere faptul cã în practica judiciarã astfel
de cazuri erau practic inex istente, instanța trimițând dosarul în vederea completãrii urmãririi
penale cãtre procuror în baza art. 333 vechiului Cod de procedurã penalã, pânã la abrogarea
acestui a în 2006, noul Cod de procedurã penalã român nu mai prevede aceastã posibilitate46.
Astfel, art.371 din no ul Cod de procedură penală care reglementeazã și fixeazã obiectul
judecãții, prevede cã judecata se mãrginește la faptele și persoanele arã tate în actul de sesizare.
Noua legislație nu mai prevede instituț ia extinderii acțiunii penale în cursul judecãții în cazul
infracț iunii continuate, pentru alte acte materi ale descoperite în cursul judecãții, care intrã în
conținutul infracțiunii pen tru care inculpatul a fost trimis în judecatã , extindere prevăzută de art.
335 alin.(1) din Codul d e procedurã penalã anterior.
Ne raliem opin iei prof. univ. I. G riga, cum cã „Aceastã modificare majorã intervenitã prin
Noul Cod de procedurã penalã referitor la obiectul judecã ții este în acord cu principiile
procesului penal adversial din care au fost preluate unele elemente pentru moderni zarea și
compatibilizarea p rocesu lui penal românesc cu reglementã rile din statele UE”47.
Drept urmare, privitor la cauzele aflate pe rol la in stanța de fond sau în apel și referitor la
situațiile în care asemenea acte au fost considerate, ulter ior, din eroare, ca fiind o altã in fracțiune
distinctã care a fã cut obiectul unui alt dosar penal și al unui nou act de sesizar e, noua
reglementare, de strictã și imediatã aplicare, are urmã toarele efecte48:
1. În cauzele penale a flate pe rol în curs de judecatã la instanța d e fond, în c are obiect al
judecãții este o infracțiune continuatã, chiar dacã se descoperã în cursul judecã ții alte acte

46 A se vedea Alina Ludmila Bãetu, Sesizarea din oficiu – Mod general de sesizare. Studiu comparativ ȋntre vechiul
și noul Cod român de procedurã penalã , ȋn Revista Naționalã de drept, nr. 7/2016, p. 47.
47 Ibidem p. 48 apud Griga I , Noul Cod de procedurã penalã. Modificãri relevante ale obiectului judecãții .
48 Ibidem.

54
materiale care intrã în conținutul ace leiași infracțiuni continuate pentru care incu lpatul a fost
trimis în judecatã, instanța, dupã data de 01.02. 2014, când a intrat în vigoare noul Code de
procedurã penalã , nu mai poate dispune prin încheiere extinderea acțiunii penale cu priv ire la
aceste acte și evident cã, pe cale de consecințã , nu mai poate proceda la judecarea infracțiunii
continuate, în între gul ei, ci numai privi tor la infracțiunea continuatã cu conținutul actelor
componente, avute în vedere și descrise în actul de sesizare.
2. În ipoteza în care cu privire la unele din actele care int rã în conținutul aceleiași infracțiuni
continuate, s -a pronunțat anterior o hotărâre definitivă, instanța, în fața cãreia se descoperã aceste
acte, nu mai poate reuni ca uza cu aceea în c are s -a dat hotărârea definitivã , nu mai poate
desființa hotărârea a nterioarã și pronunța o nouã hotărâre în r aport cu toat e actele care intrã în
conținutul infracțiunii continuate – așa cum prevedea Codul de procedurã penalã anterior în art.
335 alin.(2) – deoarece noul cod nu mai prevede acest mecanism procesual care avea sc opul de a
completa lacunele urmã ririi penale și de a repara erori ale t itularului acțiunii penale de cãtre
instanța de judecatã , în virtutea rolului s ãu activ. Soluția adoptatã de noul Cod de procedurã
penalã prin art.371 este corectã , sub aspe ctul rigorii juridice, pentru cã aceste acte nu reprezintã o
altã infracțiune distinct ã, ci sunt acte care fac parte din conținutul aceleiași unice infracțiuni
privitor la care s -a pronunța t anterior o hotărâre definitivã, astfel cã referi tor la aceste acte sunt
incidente prevederile ar t.16 alin. (1) C. proc.pen. privind autoritatea de l ucru judecat, caz care
împiedicã exercitarea în continuare a acțiunii pena le pentru actele descoperite ulterior .
3. În ipoteza în care ace ste acte descoperite ulterior rãmânerii definitive a hotã rârii
judecã torești care a avu t ca obiect al judecãții o infracțiune continuatã, în conținutul cã reia au
fost cuprinse o parte din aceste acte materiale, au fost cali ficate, din eroare, drept o altã
infracțiune și ele au fã cut obiectul unui alt dosar penal și al unui nou act d e sesizar e, soluția care
se im pune, cu aceeași motivare, este de clasare în temeiul art.16 alin.(1) lit.i) C. proc. pen.
rapor tat la art.17 alin. (1) C. proc. pen .
4. În cazul în care a semenea acte au fost, din eroa re, calificate ca o infr acțiune distinctã , iar
drept urmare s -a pronunțat o soluție de condamnare la instanța de fond, anterior datei de
01.02.2014, iar cauza se aflã în recurs, apel, potrivit art.10 alin.(2) din Le gea nr. 255/2013,
soluția legalã care se impune este de a se constata cã ele nu repre zintã o altã infracțiune distinctã ,

55
ci sunt acte care fac parte din conținutul aceleiași unice infracțiuni privitor la care s -a pronunța t
anterior o hotãrâre definitivã și cã deci sunt incidente prevederi le art.16 alin.( 1) lit.i) C. proc.
pen. cu consecinț a încetã rii procesului penal pot rivit art.396 alin.(6) C.proc.pen.
5. Aceeași concepție avutã în vedere la elaborarea noului Cod de procedurã penalã , de
restrângere a obiectului judecãții la fapta și persoanã arãtatã în actul de se sizare potrivit art .371
C.proc. pen. , a determinat și ren unțarea în noul Cod de procedurã penalã la instituția extinderii
procesului penal pentru alte fap te și pentru alte persoane prevã zute de art.336 și 337 din Codul
anterior de procedurã penalã .
Considerãm cã prin ac eastã nouã reglementare se subliniazã mult mai pronunțat principiul
separã rii funcțiilor procesu ale și al prezumției de nevinovã ție, regã site în limitele învestirii
instanței prin rechizitoriu. În plus, este mai bine determinat rolul procurorului de a exti nde, în
anumite condiții, obiectul judecã ții pentru acte, fapt e și persoane noi, care nu au fã cut obiectul
rechizitoriului49.

49A se vedea Alina Ludmila Bãetu, op. cit ., p. 48.

56
Concluzii

Pentru a fi atins scopul procesului penal așa cum este prevãzut ȋn art. 1 alin. (2) C. proc. pen.
potrivit cãruia „normele de procedurã penalã urmãresc asigurarea exercitãrii eficiente a
atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor pãrți lor și ale celorlalți participanți ȋn
procesul penal astfel ȋncât sã fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale
Uniunii Europene, ale celorlalte reglementãri ale Uniunii Europene ȋn materie procesual penalã,
precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care
România este parte” este necesar ca de fiecare datã când legea este ȋncãlcatã, persoana vinovatã
sã fie trasã la rãspundere, ȋn limitele clar stabilite de legiutor, fãrã a ȋi f i ȋncãlcate drepturile
fundamentale.
Sãvârșirea unei infracțiuni duce la nașterea raportului juridic de drept penal, al cãrui conținut
cuprinde dreptul statului de a trage la rãspunderea penalã persoana vinovatã și obligația
corelativã a acesteia de a suporta consecințele faptelor sale. Statul intervine prin organele
competente sã soluționeze cauzele penale, care sunt organele de urmãrire penalã și instanțele de
judecatã, care ȋnsã nu ȋși pot ȋncepe activitatea necesarã ȋnfãptuirii justiției ȋn lipsa s esizãrii lor ȋn
condițiile prevãzute de lege și de persoanele expres stabilite de legiutor.
Așa cum am analizat pe parcursul prezentei lucrãri, declanșarea activitãții organelor de
urmãrire penalã este condiționatã, ȋn toate cazurile, de ȋncunoștința rea despre sãvârșirea unei
infracțiuni prin intermediul modurilor special reglementate de cãtre lege ȋn acest scop care poartã
denumirea de „acte de sesizare” .
Este important ca persoana care devine victima unei infracțiuni sã cunoascã modul ȋn care
trebuie sã procedeze pentru a anunța organele competente cu privire la aceastã infracțiune.
Sesizarea organelor competente este obligatorie pentru a declanșa urmãrirea penalã a persoanei
responsabile, și pentru a beneficia de protecția prevãzutã de lege pe ntru victima infracțiunii.
Potrivit opiniei profesorului Nicolae Volonciu, „s esizarea constituie, ȋn primul rând, un mijloc
prin care organul de urmãrire penalã ia cunoștințã despre comiterea unei infracțiuni și, totodatã,
dacã este realizatã ȋn modurile prevãzute de lege, reprezintã și un act procesual care are ca efect

57
juridic ob ligația organului de urmãrire penalã de a se pronunța cu privire la declanșarea sau nu a
procesului penal pentru infracțiunea cu care a fost sesizat ”.
În literatura de specialitate aceste moduri de sesizare a organelor de urmãrire penalã se
clasificã dupã mai multe criterii. Astfel, sunt considerate moduri generale de ȋncunoștințare a
organelor judiciare plângerea penalã, denunțul, sesizarea din oficiu, iar din categoria modurilor
speciale de sesizare face parte instituția plângerii prealabile.
De meționat cã, spre deosebire de sesizarea generalã, cea specialã, prin excepție de la
principiul oficialitãții procesului penal, nu poate fi fãcutã decât de persoane cu o anumitã calitate
și pentru anumite infracțiuni, ȋn conformitate cu prevederile legal e ȋn vigoare.
Sesizarea trebuie sã se facã într -un anumit termen, în caz contrar organele judciare nu vor mai
avea posibilitatea legalã de a trage la rãspundere pe fãptuitor (în cazul plângerii prealabile
aceasta se introduce în termen de 3 luni din ziua în care persoana vãtãmatã a aflat despre
sãvârșirea faptei) . De asemenea, reglementãri specifice existã și în privința titularilor. În
principiu, orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul de a se adresa organelor judiciare, însã
dupã cum am vãzut , în anumite cazuri, legiutorul a conferit acest drept doar anumitor persoane
(în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsã ȋn
numele sau cu ȋncuviințarea reprezentantului legal ), tocmai în scopul asigurã rii unei protecții
eficiente anumitor categorii de persoane. Nu ȋn ultimul rând, actele de sesizare pentru ȋntocmirea
lor val abilã trebuie sã ȋndeplineascã anumite condiții specific e de fond și formã instituite de lege.
Nu orice organ de urmãrire penalã este competent sã soluționeze sesizãrile adresate de diferite
persoane. În acest sens, trebuie sã tinem cont de dispozițiile referitoare la competența persoanlã,
materialã și teritorialã. În toate cazurile când organe le de urmãrire penalã se sesizeazã din oficiu
sunt obligate sã ȋnchei un proces -verbal și sã constate faptele comise.
Conchidem prin a afirma cã, actul de sesizare , este actul procesula pe care legea ȋl conferã
oricãrei persoane fizice sau juridice cã reia ȋi este recunoscut accesul liber la justiție, de a se
adresa organelor sau instituțiilor abilitate ca fiind competente ȋn rezolvarea situațiilor care apar ȋn
urma sãvârșirii unei fapte penale sau a pregãtirii pentru sãvârșirea unei asemenea fapte,
învestidu-le cu soluționarea acestora.

58
BIBLIOGARFIE

A. Cursuri, tratate, monografii
1. Alexandru Crișu, Drept procesual penal. Parte specialã , Editura Hamangiu,
București, 2019;
2. Alexandru Pintea, Dan -Cristian Pintea, Alina -Cristina Bãlãnescu, Urmãrirea
penalã. Aspecte teoretice și practice. Modele de acte procesuale și procedurale ,
Editura Universul Juridic, București, 2017;
3. Andrei Zarafiu, Procedurã penalã. Parte genera lã și parte specialã , ediția a2 –
a, Editura C.H. Beck, București, 2015 ;
4. Bogdan Micu, Radu Slãvoiu, Alina -Gabriela Pãun, Procedurã penalã. Curs
pentru admitere ȋn magistraturã și avocaturã. Teste -grilã , ediția a 3 -a, Editura
Hamangiu, București, 2017 ;
5. Carmen -Silvia Paraschiv (coordonator), Maria -Georgiana Teodorescu, Alin
Sorin Nicolescu, Drept procesual penal. Parte specialã. Note de curs , Editura
Hamangiu, București, 2017;
6. Carmen -Silvia Paraschiv, Fișe de procedurã penalã pentru admi tere ȋn
magistraturã și avocaturã , Editura Hamangiu, București, 2017 ;
7. George Coca, Procedurã penalã. Parte specialã , Editura Universul Juridic,
București, 2016;
8. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedurã penalã. Parte specialã ,
ediția a 2-a, Editura Universul Juridic, București, 2018;

59
9. Marius Ciprina Bogea, Sesizarea organelor de urmãrire penalã , Editura
Hamangiu, București, 2012 ;
10. Mihai Olaru, Cãtãlin Marin, Drept procesual penal. Parte specialã , Editura
Universul Jurid ic, București, 2019;
11. Mihail Udroiu, Procedurã penalã. Parte specialã , Editura C.H. Beck,
București, 2015;
12. Nicolae Volonciu (coordonator), Alexandru Vasiliu, Radu Gheorghe, Noul
Cod de procedurã penalã adnotat. Parte specialã. Analizã comp arativã. Noutãți,
explicații, comentarii , Editura Universul Juridic, București, 2016;
13. Nicolae Volonciu, Tratat de procedurã penalã , vol umul . I, ed iția a 4-a,
Editura Paideea, București, 2003 ;
14. T. Pop, Drept procesual penal , volumul I, Tipografia Naționalã, Cluj, 1946 ;
15. Vintilã Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului de procedurã penalã
român , Editura Academiei, București, 1976.

B. Articole ȋn reviste de specialitate
1. Alina Ludmila Bãetu, Sesizarea din oficiu – Mod general de sesizare. Studiu
comparativ ȋntre vechiul și noul Cod român de procedurã penalã , ȋn Revista
Naționalã de drept, nr. 7/2016 ;
2. D. Soare, Persoana juridicã titularã a plângerii prealabile , ȋn Revista
Dreptul nr. 4/2007 .

60
C. Legislație
1. Constituția României revizuitã ȋn 2003;
2. Noul Cod de procedurã penalã ;
3. Noul Cod penal .

D. Jurisprudențã
1. Curtea Constituționalã a Românei, Decizia nr. 578 din 1 octombrie 2019
publicatã ȋn Monitorul Oficial nr. 944 din 25 noiembrie 2019 .
2. Curtea Constituționalã a României, Decizia nr. 324 din 9 mai 2017 publicatã
ȋn Monitorul Oficial nr. 604 din 26 iulie 2017;
3. Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penalã, Sentința nr. 1418/2011;
4. Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 11/2019 publicatã în Monitorul
Oficial nr. 477 din 12 iunie 2019;
5. Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 7/20.01.2020;
6. Sentința penalã nr. 75 din 20 mai 2011 pronunțatã de Secția penalã a
Tribunalului Mureș;

E. Site -uri internet
1. https://www.ilegis.ro/ ;
2. https://www.legeaz.net/ ;
3. https://www.legestart.ro/ ;
4. https://www.legislatie.just.ro/ ;
5. https://www.universuljuridic.ro /.