Prof. MARIN DRĂCEA [310610]

Cuprins

Motto

“… Pădurea nu este o [anonimizat], [anonimizat] o îndelungată răbdare și o [anonimizat], potolește puterea distructivă a [anonimizat] a trăi…”

Prof. [anonimizat] o componentă esențială a [anonimizat] a [anonimizat] a țării. [anonimizat], a tuturor indiferent dacă am conservat-o, creat-o sau dezvoltat-o. [anonimizat] 1937 Marin Drăcea "[anonimizat]…"

Binefacerile pe care pădurea le aduce omului sunt existențiale. Cerințele omului față de pădure au sporit exponențial cu trecerea timpului. Inițial omul a [anonimizat] a realizat excepționala valoare ecologică a acesteia. Pentru a-[anonimizat] s-a [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat] (arbori, arbuști, lumea animală etc.).

Se știe că elementele componente ale pădurii sunt într-o permanentă interdependență. Datorită interacțiunilor dintre elementele componente pădurea are o [anonimizat] o capacitate sporită de contracarare a acțiunilor perturbante ale factorilor de mediu.

[anonimizat], [anonimizat], din țară.

Dispunerea unităților de relief în amfiteatru este o caracteristică ce se regăsește la diferite nivele ale țării noastre și în mod special la nivelul județului Neamț. [anonimizat], ca o consecință directă a variației altitudinale și/sau latitudinale. [anonimizat]. Această consecință este în fapt unul din obiectele de studiu a biodiversității.

Cunoașterea amănunțită a condițiilor staționale ([anonimizat]): geologice, geomorfologice, hidrologice, climatice, pedologice cât și aplicarea corectă a acestora în gospodărirea pădurilor (sisteme de lucrări silvotehnice) [anonimizat], [anonimizat] o fundamentare stațională riguroasă.

O [anonimizat], studiul întregului complex compozițional ce constituie pădurea în ansamblu. Prezența dominantă a unei anumite specii lemnoase care se află în optimul său ecologic nu poate fi sensibilizată de un anumit factor de mediu, decât atunci când acesta intervine în forță în intimitatea ecosistemului forestier. La celălalt pol se află speciile nedominante, care, prin participarea la crearea arboretului, pot oferi detalii privitoare la starea și evoluția pădurii, precum și la felul în care factorii ecologici permit apariția acestor specii lemnoase.

Motivația a fost pusă pe seama determinării, pe cât posibil, a interdependenței dintre variația reprezentării în cadrul arboretelor a speciilor forestiere lemnoase arborescente, ca o consecință a manifestării factorilor staționali, naturali sau sintetici (ex. tip de stațiune, tipul natural fundamental de pădure), atât pe ocoale silvice, cât și pe total județ.

Așadar aceste intervenții silvotehnice trebuie să contribuie cât mai performant la protecția și ameliorarea solurilor forestiere, a rețelei hidrografice, a climatului, a florei, a faunei și în general, să asigure conservarea și ameliorarea durabilă a diversității biologice, precum și a multelor funcții protective și productive impuse de dezvoltarea societății și de mediul său de existență.

Cap. I. Stațiunea forestieră. Particularități

1.1. Stațiunea ca sistem. Elemente componente

Ca orice sistem biologic, ecosistemul forestier este alcătuit din:

Componentă abiotică, anorganică – BIOTOP sau STAȚIUNE

Componentă organică – BIOCENOZĂ

Stațiunea forestieră este considerată o unitate ecologică, ale cărei elemente componente au rolul de determinanți și factori ecologici. (Chiriță C., 1977, Târziu D.R., 1997).

Stațiunea forestieră, locul de viață pentru biocenoză, este deci alcătuită din elemente de relief, sol, climă, rocă. Ea este în același timp unitate fizică-geografică, sau geotop și o unitate ecologică, sau ecotop (Târziu D.R., 2006).

Ca unitate fizico-geografică (geotop), stațiunea forestieră este un areal cu particularități fizico-geografice proprii, caracterizat printr-o anumită situație geografică (așezare în zonalitatea bioclimatică și în spațiul geografic local), anumite condiții de relief (altitudine, expoziție, pantă), substrat litologic, sol (grosime, succesiune de orizonturi).

Ca unitate ecologică (ecotop), stațiunea forestieră reprezintă un complex de factori climatici dar și edafici ce acționează asupra organismelor vegetale și animale, având regimuri caracteristice (ceea ce determină un anumit specific ecologic).

Elementele componente sunt:

lumina și căldura componente ale energiei radiante a soarelui;

umiditatea din sol și atmosferă manifestată sub formă de precipitații, umiditate atmosferică, apa din sol, ape subterane și supraterane;

componentele aerului atmosferic, N2, O2, CO2 și alte gaze;

mișcarea aerului atmosferic sub formă de vânturi;

macroelemente și microelemente din sol sau substanțe nutritive;

substanțe organice fiziologic active cu caracter de stimulatori de creștere sau cu caracter inhibitiv;

aciditatea sau alcalinitatea soluției solului (reacția solului exprimată în valori de pH);

consistența solului;

regimul de căldură și aerisire etc (Târziu D.R., 2006).

Geotopul este reprezentat de condiții staționale cu acțiune indirectă asupra biocenozei deci cadrul stabil al stațiunii iar ecotopul este reprezentat de factori ecologici, deci cadrul variabil al stațiunii.

Factorii fizico-geografici sunt cei care determină modificări ale factorilor climatici și edafici. Cea mai importantă poziție dintre elementele menționate este ocupată de cele climatice și cele edafice, ele fiind cele care determină gradul de favorabilitate al stațiunii.

În cazul stațiunilor forestiere o importanță deosebită o prezintă relațiile ce se stabilesc între factorii fizico-geografici, climatici și edafici (Chiriță C., 1977).

1.2. Conexiunile interne și externe dintre elementele componente ale stațiunii

Pornind de la definiția "sistemului" care reprezintă un ansamblu de elemente identice sau diferite, aflate în interacțiune, cu un schimb permanent de materie și energie între ele și legate prin conexiuni într-un întreg, ajungem la a doua caracteristică esențială a oricărui sistem biologic.

Conexiunile pot fi:

interne stabilite între elementele componente ale stațiunii;

externe stabilite între elementele componente ale stațiunii și ale biocenozei.

Factorii staționali acționează diferit asupra plantelor (figura 1.2.1):

– direct: lumina, căldura, conținutul de bioxid de carbon și de oxigen, apa, elementele nutritive, biostimulatorii ș.a., având între anumite limite o influență pozitivă asupra creșterilor, fapt pentru care au fost numiți și factori de creștere. Alți factori care acționează tot direct cum sunt vânturile (vânturile reci sau calde-uscate), consistența solului peste mijlocie, aciditatea sau alcalinitatea ridicată, conținutul ridicat de ioni de Al, Na, Mn, unele gaze toxice, unele secreții ale rădăcinilor ș.a. au fost numiți factori negativi, depresivi sau toxici. Toți factorii cu acțiune directă asupra plantelor au fost numiți factori ecologici (propriu-ziși).

– indirect: relieful, substratul litologic, mineralele din sol, materia organică, textura și structura solului, porozitatea, permeabilitatea, scheletul ș.a., fapt pentru care au fost numiți factori ecologici indirecți (Chiriță C., 1955) sau determinanți ecologici ai stațiunii (Chiriță C., 1974).

Unii factori ecologici cum sunt: volumul edafic util, lungimea perioadei de vegetație, condiționează ansamblul tuturor factorilor ecologici. Din aceste motive ei au fost numiți factori – condiție ai solului.

O grupă aparte de factori ecologici o formează factorii antropici, cu efecte pozitive sau negative deseori hotărâtoare asupra biocenozelor și chiar asupra unor factori staționali.

În zona temperată, perioada de vegetație reprezintă factorul de timp al stațiunii iar factorul de spațiu este volumul de pământ fin în care plantele își înfig rădăcinile (volumul edafic util).

Factorii ecologici, staționali nu acționează asupra plantelor în mod izolat. Variația unui factor stațional are ca efect modificarea și a celorlalți factori deci a întregul sistem de factori din cuprinsul unei stațiuni.

De exemplu, mărirea cantității de apă din sol peste anumite limite modifică factorul aer din sol. Aerul din sol știm că este important în respirația plantelor dar și pentru microflora solului (bacterii, ciuperci). Microflora este cea răspunzătoare de procesul de descompunere a resturilor organice, humificare. În această situație aerul poate deveni insuficient pentru respirația rădăcinilor și pentru activitatea bacteriilor aerobe. Activitatea bacteriilor aerobe fiind perturbată, procesul de mineralizare a substanțelor organice din sol și procesele de amonificare și nitrificare devin slabe și astfel nutriția plantelor este influențată negativ.

Stațiunea va fi considerată ca o unitate naturală în care toate elementele ei se află în interdependență, condiționare a valorilor lor, fie însumare fie compensare a acțiunilor lor asupra plantelor.(figura 1.2.1.)

Figura.1.2.1 Prezentarea schematică a interrelațiilor dintr-un ecosistem (dintre factorii ecologici și respectiv determinanții ecologici și biocenoză) (după Chiriță C., 1977)

1.3. Caracterele fundamentale ale stațiunii

Specificul ecologic al stațiunii;

Amplitudine fitocenotică;

Potențial productiv (bonitate).

Cele trei caractere sunt exprimate în denumirea oricărei stațiunii.

Specificul ecologic este dat de rezultanta asocierii elementelor fizico-geografice și ecologice ale stațiunii.

Amplitudinea fitocenotică reprezintă posibilitatea stațiunii de a întreține un anumit tip de vegetație.

Potențialul productiv reprezintă productivitatea arboretelor în cazul stațiunilor forestiere. Se mai numește și bonitate și poate fi folosit numai în funcție de prezența și gradul de concentrare a elementelor stațiunii. El reflectă rezultanta complexului ecologic al acesteia, în ceea ce privește natura și energia de creștere a asociației vegetale forestiere, respectiv a vegetației lemnoase și a păturii erbacee (Chiriță și colab., 1964).

După Rucăreanu, bonitatea reprezintă calitatea unei stațiuni de a fi mai favorabilă sau mai puțin favorabilă dezvoltării plantelor sau producției de lemn.

1.4. Analiza componentelor stațiunii

1.4.1. Roca (substrat litologic)

Structura geologică și natura petrografică a substratului litologic determină caractere ale reliefului și solului.

Roca este de fapt baza materială directă pentru formarea solului, bază pe care se vor așeza formele de relief.

Rocile scoarței terestre sunt foarte diferite mineralogic și petrografic, având o serie de proprietăți chimico-mineralogice care le fac să se comporte diferit sub acțiunea factorilor externi, prin urmare și formele de relief rezultate sunt diferite.

Raportul dintre rocă și relief (după Coteț P., 1969)

Tabelul 1.4.1.1.

Formele de relief generate de substratul litologic depind de rezistența acestora la eroziune denumită și rezistență geomorfologică. Această rezistență este în strânsă legătură cu duritatea, grosimea și poziția stratelor, solubilitatea, permeabilitatea, etc.

După permeabilitate, rocile se clasifică în:

impermeabile, cele argiloase, marnoase, etc;

permeabile, cele macrogranulare-nisipuri, pietrișuri, conglomerate, etc.

Grosimea stratelor de roci este cea care determină procese de eroziune, strate groase de relief dau forme de relief impunător, strate subțiri dau forme de relief uniforme.

Grosimea stratului de rocă dezagregată influențează grosimea, profunzimea stratului de sol. Astfel roci compacte vor da naștere la soluri scheletice, superficiale, roci parțial fărâmițate (roci sedimentare necoezive, moderat coezive) vor da naștere la soluri cu grosime mare, profunde.

După duritate, rocile se clasifică în:

roci dure;

roci moi.

Întotdeauna pe roci dure se vor lua naștere forme de relief impunătoare, văi înguste iar pe roci moi forme de relief domoale, fără denivelări importante.

Deci forme pozitive în primul caz, negative în cel de-al doilea.

Vârsta rocilor ne furnizează informații legate de transformările suferite de acestea, inclusiv cimentarea lor. Rocile având vârstă mică, sunt în general mai moi și mai ușor de erodat.

După chimismul global, rocile au fost grupate în următoarele categorii:

roci extrem de acide (hiperacide);

roci acide;

roci intermediare (intermediare);

roci bazice;

roci ultrabazice;

roci salifere.

Astfel, pe roci acide (granite, granodiorite, cuarțite, etc.) cu duritate ridicată se formează soluri superficiale, adeseori litice, cu un conținut ridicat de schelet, cu textură de obicei grosieră sau mijlocie spre grosieră, toate acestea conturând imaginea unei stațiuni de bonitate inferioară sau cel mult mijlocie (indiferent de specia forestieră).

Pe când pe roci mai puțin dure, intermediare și bazice (de tipul marnelor, gresiilor calcaroase, gresiilor argiloase etc.) rezultă de obicei soluri profunde, eubazice sau cel puțin mezobazice, stațiunile având o bonitate, productivitate ridicată.

1.4.2. Relieful – determinant ecologic fundamental al stațiunii

Relieful constituie un factor fizico-geografic fundamental al stațiunii întrucât poate determina modificări importante în ansamblul celorlalte componente ale stațiunii forestiere prin expoziție, înclinare, marea unitate de relief.

Influențele reliefului pot fi de natură:

climatică (topoclimatică);

edafică (în caracterele solurilor;

biologică (în vegetație).

Relieful se caracterizează prin altitudine, pantă, vârstă, evoluție, geneză.

După altitudine apar trei categorii de relief:

câmpii de la 0 la 200 m;

podiș, coline, deal, muncei de la 200 la 800 m;

munți propriu-ziși cu altitudini de peste 800 m, cu treptele de tranziție subcarpați și piemonturi, dealuri joase și câmpii înalte.

Denivelarea (energie de relief, altitudinea relativă) reprezintă diferența de altitudine dintre punctele cele mai înalte și cele mai joase.

În privința genezei, relieful actual al țării este rezultatul acțiunii factorilor interni (endogeni) și externi (exogeni) asupra scoarței terestre.

Factorii interni pot influențează modelarea reliefului prin mișcări tectonice ale scoarței terestre, vulcanism.

Factorii externi (apele râurilor, apele de șiroire din precipitații, vântul ș.a.) care acționează continuu asupra scoarței tind să anihileze influențele factorilor interni. În condițiile climatice din țara apele curgătoare au avut un rol esențial în modelarea reliefului.

După înclinare, versanții pot fi cu:

fără pantă sub 00;

pantă ușoară sub 60, soluri sunt bine păstrate, fără procese de spălare;

cu pantă moderată, 6-150, solurile pot fi spălate fără existența pădurii;

pantă repede, 16-250, solurile pot fi spălate în adâncime fără existența pădurii;

pantă foarte repede, 26-450, frecvent cu roca la zi, cu intense procese de dezagregare-alterare, rostogoliri, fără existența pădurii (sub pădure solurile sunt superficiale, scheletice);

cu pantă abruptă, peste 45°, cu procese gravitaționale frecvente;

După expoziție, versanții pot fi:

versanți însoriți, cu orientare spre sud, sud-vest, deci mai calzi și mai uscați;

versanți umbriți, cu orientate spre nord, nord-estică sau în umbra unui masiv vecin, deci mai reci și mai umezi;

versanți parțial însoriți, cu orientare vestică sau sud-estică;

versanți parțial umbriți, cu orientare estică sau nord-vestică.

Modificările pe care relieful le aduce însușirilor solurilor sunt:

grosimea solurilor;

acumularea humusului în profilul de sol;

acumularea și reținerea apei în sol

toate depind de panta terenului.

1.4.3. Climatul

Climatul acționează asupra stațiunii forestiere pe trei căi:

– la nivel macro, prin intermediul zonalității climatice (în funcție de altitudine);

Latitudinea și altitudinea determină împărțirea suprafeței globului terestru în zone și subzone climatice. Zonalitatea climatică are la bază principiul etajării altitudinale.

– la nivel regional (în funcție de poziția geografică față de arcul carpatic);

– la nivel local sau topoclimatul (datorat diverselor forme exogene de relief ce modifică regimul factorilor climatici).

Elementele componente ale climei sunt lumina și căldura, compoziția și mișcarea aerului atmosferic, apa. Variația acestor elemente climatice pot determina evoluția climatului de la favorabil, tolerant, mai puțin favorabil la dăunător.

Cantitatea de căldură influențează răspândirea speciilor forestiere. Astfel, existența pădurii la latitudinea țării noastre este dată de cele peste 60 de zile de temperaturi peste 100C. Înghețurile și precipitațiile reduse cantitativ pot fi factori limitativi pentru răspândirea unor specii forestiere.

Molidul și molidișurile apar acolo unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 4 și 60 C iar precipitațiile depășesc 1000 mm.

Făgetele apar în regiuni cu temperaturi medii anuale cuprinse între 6 și 90 C iar precipitațiile depășesc 700 mm.

Gorunetele apar în regiuni cu temperaturi medii anuale cuprinse între 7 și 90 C iar precipitațiile depășesc 600 mm.

Stejăretele apar în regiuni cu temperaturi medii anuale ce depășesc 80 C și precipitații peste 500 mm.

1.4.4. Solul, component complex al stațiunii forestiere

Solul, subsistem al stațiunii, asigură pe de o parte spațiul teran pentru dezvoltarea sistemului de rădăcini al plantelor, iar pe de altă parte este singura sursă de aprovizionare cu apă și substanțe nutritive necesare existenței și productivității fitocenozelor forestiere.

Deci, solul este totodată un constituent de natură fizico-geografică dar și ecologică.

Apa, elementele nutritive, aerul, căldura din sol, deoarece acționează direct asupra plantelor au caracter de factori ecologici și determină fertilitatea solurilor.

Însușirile morfologice ale solurilor, care determină și condiționează acești factori ecologici și regimurile lor, acționează ca factori indirecți sau determinanți ecologici (grosimea morfologică a stratului de sol, grosimea fiziologic utilă, volumul edafic, textura, consistența, structura, porozitatea, humus, natura materialului parental, stadiul genetic al solului).

Grosimea fiziologic utilă a solului reprezintă după Chiriță, grosimea morfologică a solului în care se dezvoltă 90% din sistemul de rădăcini al speciei cu înrădăcinarea cea mai profundă.

Din acest punct de vedere solurile se clasifică în:

soluri foarte superficiale (cu grosime mai mică de 15 cm);

superficiale (15-30 cm);

mijlociu profunde (30-60 cm);

profunde (60-90 cm);

foarte profunde (cu grosime mai mare de 90 cm).

Volumul edafic util (Ve) reprezintă volumul de pământ fin care există la unitatea de suprafață, exprimat în m3/m2. Se calculează acest indicator deoarece în multe cazuri solul este profund dar conținutul de schelet fiind mare, clasa de producție va fi și ea scăzută.

Se calculează pe orizonturi apoi se însumează. Se apreciază pe peretele profilului suprafața ocupată de schelet.

Se deosebesc următoarele categorii de volum edafic:

0,15 m3/m2 nul până la minim – clasa de mărime 0…..m

0,15 – 0,30 m3/m2 mic – clasa de mărime I

0,30 – 0,45 m3/m2 submijlociu – clasa de mărime II

0,45 – 0,60 m3/m2 mijlociu – clasa de mărime III

0,60 – 0,90 m3/m2 mare – clasa de mărime IV

peste 0,90 m3/m2 foarte mare – clasa de mărime V

Pentru speciile forestiere este important să se cunoască pe ce grosime se realizează acest volum edafic util.

Textura solului, indicator de caracterizare stațională care acționează indirect asupra potențialului stațional.

După textură solurile se împart în:

nisipoase (textură ușoară), fără particule de natură prăfoasă sau argiloasă;

nisipo-lutoase, (conținut în argilă 6-12%);

luto-nisipoase, predomină fracțiunea nisipoasă (conținut în argilă 13-20%);

lutoase (textură mijlocie), în care fracțiunile nisip, praf, argilă sunt prezente în proporții destul de echilibrate;

luto-argiloase, (conținut de argilă de 33-44%);

soluri argiloase (textură grea), (conținut de argilă peste 45%).

Structura solului este o caracteristică importantă în caracterizarea fertilității solurilor influențând porozitatea și aerația, reținerea și circulația apei în sol, activitatea microorganismelor ș.a. Factorii principali care contribuie la formarea structurii solurilor sunt: conținutul de materie organică, textura, prezența ionilor de Ca și Mg, a hidroxizilor amorfi de fier, activitatea mezofaunei și a florei interioare a solului, acțiunea rădăcinilor, activitatea omului ș.a.

Figura 1.4.4.1. Schema tipurilor de structură (după Baden și colab.)

Humusul (materia organică specifică solului), este un indicator de bază în caracterizarea solurilor și a stațiunilor, fiind exprimat prin:

tipul de humus

intensitatea acumulării humusului (conținutul de humus).

Tipul de humus depinde de tipul vegetației din care se formează litiera, respectiv de compoziția substanțelor organice (raportul C/N), dar și de mediul în care are loc procesul de transformare.

Principalele tipuri și subtipuri de humus existente se pot clasifica astfel (după Chiriță C., 1970, Duchaufour Ph., 1970):

– mull, caracterizat prin humificare optimă, cu următoarele subtipuri:

– mull calcic (eumull carbonatic),cu raport C/N sub 10;

– mull forestier slab acid eutrof (eumull), cu raport C/N cuprins între 10 și 15;

– mull forestier moderat acid (mesomull), cu raport C/N cuprins între 15 și 17;

– mull forestier acid (dysmull), oligotrof, cu raport C/N cuprins între 16 și 18;

– mull hidromorf (hidromull), formă de humus eutrof format în mediu umed

-moder, tip de humus imperfect, cu următoarele subtipuri:

– moder forestier tipic (mezotrofic), cu raport C/N între 18 și 21;

– moder forestier oligotrofic (dysmoder), cu raport C/N între 21 și 25;

– moder calcic (rendzinic), dezvoltat pe calcare;

– moder alpin și subalpin, cu raport C/N între 23 și 25;

– moder hidromorf (hidromoderul), specific solurilor pseudogleice și gleice.

– mor (humus brut), puternic acid, sărac în azot (raport C/N între 26 și 40), cu subtipurile:

– humus brut tipic;

– humus brut bogat în humus fin;

– humus brut sărac în humus fin;

– humus brut xeric (xeromorf);

– humus brut hidromorf (hidromor);

– humus brut calcic cu mull.

– turbele, aglomerări de materie organică nedescompusă sau slab descompusă, cu următoarele subtipuri:

– turbă eutrofă (calcică) cu raport C/N mai mic de 30;

– turbă mezotrofă, cu raport C/N între 30 și 40;

– turbă oligotrofă (acidă), cu raport C/N peste 40;

– turba-moder semimlăștinoasă (anmor).

După conținutul de humus (H), solurile pot fi:

– extrem de slab humifere (H sub 0,5 %);

– foarte slab humifere (H = 0,6÷1,5%);

– slab humifere (H = 1,6÷3,5 %);

– moderat humifere (H = 3,6÷5,5 %);

– intens humifere (H = 5,6÷8,0 %);

– foarte intens humifere (H = 8,1÷13,0 %);

– excesiv humifere (H peste 13 %).

Regimul de umiditate și capacitatea de aprovizionare cu apă.

Gradul de umiditate a solului se poate determina în laborator pe cale analitică sau mai ușor în teren pe cale organoleptică.

Termenii utilizați în desemnarea conținutului momentan de apă din sol sunt:

U0 – uscat

U1 – uscat-reavăn

U2 – reavăn,

U3 – reavăn-jilav

U4 – jilav

U5 – jilav-umed

U6 – umed

U7 – umed-ud

U8 – ud-saturat

U9 – parțial submers

U10 – complet submers.

La noi în țară, pentru caracterizarea stațiunilor forestiere se folosesc anumite intervale de umidități:

– intervalul umidității vernale Uv (înaintea înfrunzirii arboretelor de foioase sau primele două săptămâni după topirea zăpezilor);

– intervalele umidității estivale Ue (iulie-septembrie) cu următoarele subîmpărțiri:

– estival timpuriu (prima sau a doua decadă a lunii iulie)

– estival mijlociu (în luna august)

– estival târziu (în luna septembrie).

Pentru capacități estivale de aprovizionare cu apă se folosesc următoarele expresii:

H0÷Hm – extrem oligohidric;

HI – oligohidric;

HII – oligomezohidric;

HIII – mezohidric;

HIV – euhidric;

HV – megahidric;

H(E) – excesiv moderat;

HE – excesiv.

Raportul dintre umiditatea solului și capacitatea lui de aprovizionare cu apă (Chiriță C.,1977)

Tabelul 1.4.4.1.

Troficitatea solului reprezintă capacitatea de a aproviziona plantele cu substanțe nutritive. Poate fi:

potențială, ca fiind fondul nutritiv ce poate fi folosit de către plante;

efectivă, ca fiind fondul efectiv accesibil plantelor în perioada bună de asigurare cu apă disponibilă pentru plante.

Poate fi identificată atât:

– direct (prin tip de humus, proporție de humus);

– indirect (cu ajutorul vegetației).

Pentru ecosistemele naturale nedegradate, troficitatea se poate exprima printr-un indice sintetic, denumit după Chiriță, indice de troficitate potențială globală.

Tp=0,1 H d V rv Da în care:

H – procent de humus raportat la volum;

D – grosimea orizontului în dm;

V – grad de saturație în baze la pH=8,3;

rv – raportul dintre volumul pământului fin și volumul total al solului;

Da – densitatea aparentă.

În raport cu acest indice solurile se împart astfel:

T0 soluri extrem oligotrofice Tp sub 10

TI soluri oligotrofice Tp = 10-30

TII soluri oligomezotrofice Tp = 30-50

TII soluri mezotrofice Tp = 50-80

TIV soluri eutrofice Tp = 80-140

TV soluri megatrofice Tp peste 14

Cap. II. Caracteristicile stațiunilor forestiere în județul Neamț

2.1. Localizare geografică și administrativă

Județul Neamț ocupă o poziție central-estică în ansamblul teritorial național și se suprapune, parțial, Carpaților Orientali, Subcarpaților Moldovenești și Podișului Moldovenesc. Ca județ face parte din categoria unităților administrativ-teritoriale cu o suprafață medie, având 5896 km2, adică 2,5% din teritoriul țării.

Din punct de vedere geografic, județul Neamț este situat între 46040’ și 47020’ latitudine nordică și 25043’ și 27015’ longitudine estică.

Județul Neamț are ca vecini: județul Suceava, Harghita, Bacău, Vaslui și Iași.

2.2. Relieful și substratul geologic

Se poate spune că, pe fondul principalelor structuri geologice, s-au conturat marile unități de relief, cuprinzând munții, Subcarpații și podișul.

Județul Neamț ocupă un teritoriu cu condiții naturale variate, cuprinzând zone muntoase cu înălțimi de la 700-800 m până la aproape 2.000 m, dealuri și depresiuni subcarpatice, coline și șesuri larg desfășurate ținând de Podișul Moldovenesc. Privit în ansamblu, relieful județului apare ca un imens amfiteatru, ale cărui trepte se etajează din lunca joasă a Siretului și Moldovei, trecând peste spinările domoale și apoi peste culmile montane, până la platourile înalte ale Ceahlăului sau vârfurile semețe ale Grințieșului și Tarcăului.

Dispunerea în altitudine a reliefului condiționează individualizarea de tipuri de peisaje cu trăsături particulare, integrate spațiului montan și extramontan. Relieful este dispus în trepte, cu înălțimi ce descresc de la 1907 m în vârful Ocolașu Mare, la 169 m în Lunca Siretului. Etajarea reliefului s-a impus cu pregnanță în trăsăturile principalelor componente ale cadrului natural al județului: o diferențiere climatică, cu nuanțe de la climatul mai blând de podiș la climatul montan și subalpin, cu trăsături mai aspre pe masivele înalte; dispunerea vegetației pe etaje, de la pajiștile subalpine la codri de rășinoase, continuând spre baza munților cu păduri de foioase, ce se extind în zona dealurilor extra-montane.

Relieful muntos este format din culmi, platouri și vârfuri izolate, puternic fărâmițate de văi adânci, orientate transversal, longitudinal sau diagonal. Dispunerea în trepte care cad de la vest către est prezintă și unele excepții acestea datorându-se variațiilor de facies petrografic, rocile cu duritate mare conservând un relief mai înalt, așa cum apare pe conglomeratele de Ceahlău sau pe gresiile de Tarcău din partea central-vestică a regiunii muntoase. În mod obișnuit, rocile puțin rezistente la eroziune și denudație dau un relief șters, cu altitudini mai scăzute, cum este cazul culmilor joase dezvoltate pe marne și argile sau a depresiunilor intramontane de eroziune diferențială. O altă consecință a variațiilor de facies petrografic sunt contrastele mari de relief, întâlnite mai ales între munții cristalino-mezozoici și munții flișului. Regiunea muntoasă de pe teritoriul județului Neamț face parte din grupa Munților Bistriței moldovenești, care reprezintă compartimentul central-estic al Carpaților Orientali (Mihăilescu V., 1963).

în decursul îndelungatei evoluții, în cadrul regiunii montane s-au conturat următoarele unități de relief: Munții Budacului, Munții Hășmașului, Munții Ceahlău, Munții Tarcăului, Munții Stânișoarei.

Munții Budacului pătrund pe teritoriul județului Neamț cu partea lor estică, delimitată spre nord-est de valea Bistriței, spre sud-est de valea Bistricioarei, iar spre nord-vest de limita cu județele Harghita și Suceava. Această masă muntoasă se suprapune aproape în întregime Muntelui Grințieș, constituit în jumătatea estică din depozite de fliș cretacic, iar în vest din șisturi cristaline.

Munții Hășmaș se suprapun aproape în întregime părții sudice a unității structurale cristalino-mezozoice a Carpaților Orientali. Situați la obârșia unor mari râuri carpatice, cum sunt: Oltul, Mureșul, Trotușul, Bicazul, Bistricioara, Munții Hășmaș constituie un adevărat nod oro-hidrografic din Carpați.

Masivul Ceahlău constituie o individualitate, morfologică bine conturată și clar delimitată față de unitățile de relief din jur. Din toate părțile este înconjurat de văi adânci care contribuie la sublinierea „personalității” sale ca masiv izolat.

Munții Tarcăului ocupă o suprafață importantă, din teritoriul județului Neamț, dispunându-se la sud de sectoarele transversale ale văilor Bistrița și Bicaz.

Munții Stânișoarei constituie o altă unitate de relief bine individualizată în cadrul regiunii muntoase a județului Neamț. La vest și sud se sprijină pe valea Bistriței, cu lacurile Izvorul Muntelui, Pângărați, Vaduri și Bâtca Doamnei, la est domină Subcarpații, iar la nord se întind până în valea Moldovei (Ichim I., 1973).

Văile principale din regiunea montană a județului Neamț care constituie limite morfologice între unitățile de relief amintite sunt Bistrița și Bicazul. Bistrița și-a săpat o vale veche și adâncă, intracarpatică, în lungul acestui râu din regiunea montană a județului păstrându-se un număr de 14 trepte de terasă cu dezvoltare fragmentară. Valea Bicazului are o direcție transversală în raport cu principalele structuri geologice ale Carpaților Orientali. Este interesant faptul că direcția transversală a Bicazului se înscrie în continuarea sectorului transversal al Bistriței dintre Tarcău și Piatra Neamț. Ca și Bistrița, Bicazul și-a sculptat valea formând o succesiune de bazine largi și sectoare de defileu (Apăvăloaie M.,)

Subcarpații. La est de regiunea montană se desfășoară o unitate morfostructurală cutată larg, cu relief de dealuri și depresiuni, alcătuind unitatea subcarpatică a județului Neamț, începând de la nord, din dreptul văii Râșca, Subcarpații ocupă o fâșie continuă, care se lățește progresiv spre sud, atingând 15 km lărgime pe latitudinea localității Roznov. Dacă marginea internă a Subcarpaților apare foarte clar în relief (urmărind baza abruptului morfotectonic al munților flișului extern), marginea estică nu se înfățișează peste tot la fel de clar. Din punct de vedere structural, limita externă este dată de falia pericarpatică. După criteriul morfologic, limita externă a Subcarpaților este dată de masive deluroase care domină atât depresiunile din partea de vest, cât și rama Podișului Moldovenesc din partea de est.

Regiunea subcarpatică cuprinde următoarele subunități de relief: Depresiunea Neamț, Depresiunea Cracău-Bistrița și o mică parte din Depresiunea Tazlăului. Depresiunea Neamț este clar delimitată la vest și nord prin înălțimi proeminente, în timp ce spre sud și est prezintă deschideri către valea Cracăului și valea Moldovei, în partea de sud, deschiderea spre Depresiunea Cracăului se face printr-o curmătură largă, terminată cu un prag de joasă altitudine (538 m), peste care trece șoseaua de la Bălțătești la Crăcăoani. Depresiunea Cracău-Bistrița se dezvoltă pe un spațiu mult mai întins decât depresiunea precedentă. în partea de vest, pe cei aproape 50 km cât se desfășoară depresiunea, limita este deosebit de clară, ea suprapunându-se abruptului estic al munților Stânișoarei și Tarcăului. Denivelarea dintre culmile estice ale flișului și vatra depresiunii este în mod constant de 300-400 m. Contactul morfologic între Subcarpați și munții flișului corespunde, în general, unui contact structural. Compartimentul sudic sau Depresiunea Roznovului este aproape în întregime domeniul activității fluviatile a Bistriței și Cracăului inferior. Pe teritoriul județului Neamț intră și o mică porțiune din capătul nordic al Depresiunii subcarpatice a Tazlăului. Aici, relieful este reprezentat prin dealuri și coline, fragmentate de afluenții din cursul superior al Tazlăului Mare.

În partea de est a județului se desfășoară cea de a treia unitate mare de relief, și anume Podișul Moldovenesc. Dacă județele vecine, Iași și Vaslui, sunt situate în întregime în podiș, teritoriul județului Neamț se suprapune cu circa 1/5 din suprafața sa peste această unitate de relief. Caracterul tipic de podiș, cu suprafețe structurale și cueste, nu se întâlnește decât la est de Șiret, unde județul Neamț ocupă o mică porțiune din bazinul superior al Bârladului.

La vest de râurile Siret și Moldova, Podișul Moldovenesc nu mai apare cu aspectele sale morfologice caracteristice decât pe porțiuni foarte restrânse. Ca subunități principale de relief din cadrul podișului menționăm: dealurile de pe stânga Siretului (Podișul Bârladului), dealurile piemontane pericarpatice, culoarul văilor Moldova-Siret. Subunitatea deluroasă de pe stânga Siretului se detașează clar printr-un abrupt vestic, care marchează o denivelare de peste 200 m față de lunca acestui râu. Spinarea dealurilor celor mai înalte, atinge frecvent 450 m, în timp ce lunca Siretului,în aval de Roman, are altitudinea absolută de 180 m. Dealurile piemontane pericarpatice formează o subunitate desfășurată la est de depresiunile subcarpatice Neamț și Cracău-Bistrița.

Formele de relief caracteristice pentru culoarul Moldova-Siret sunt terasele. Luncile Moldovei și Siretului apar sub forma unor șesuri largi de 2-5 km, alcătuite din prundișuri, nisipuri și luturi cu grosimi care depășesc 15 m. Suprafața luncilor este brăzdată de numeroase brațe active și părăsite ale râurilor principale și afluenților.

2.3. Clima județului Neamț

Sub aspect climatic, județul Neamț ocupă o poziție comparabilă cu a județelor situate la sud (Bacău) și nord (Suceava), în sensul că teritoriul său aparține la două mari provincii climatice: provincia climatului de munte, în vest, și provincia de climat continental, în est. În toate cele trei județe, prezența reliefului înalt determină pe cea mai mare parte montană un climat de versanți adăpostiți; existența marii văi a Siretului în regiunea de podiș a celor trei județe constituie un veritabil culoar de circulație atmosferică. Față de județele situate la est (Vaslui și Iași) și vest (Harghita), condițiile climatice se deosebesc mult, cele din est fiind situate în aria unui climat cu un accentuat grad de continentalizare, iar județul Harghita se află în întregime în aria climatului de munte.

Regimul elementelor meteorologice (temperatura aerului, precipitațiile) de pe teritoriul județului Neamț arată că, pe fondul condițiilor climatice zonale și regionale, o serie de factori locali își pun amprenta asupra stărilor de vreme și duc la o nuanțare a climei. între acești factori menționăm în primul rând relieful, care, prin dispunerea în trepte mari, de la 200 m în valea Siretului, la aproape 2.000 m în Masivul Ceahlău, introduce o evidentă zonalitate verticală (de la golurile alpine și întinsele masive păduroase în care domină pădurile amestecate, la mari suprafețe ocupate de culturi agricole, specifice regiunii extracarpatice), ceea ce contribuie la mărirea deosebirilor existente de la o regiune la alta în regimul caloric.

După mersul izotermelor, temperatura aerului din regiunea extracarpatică, cu excepția câtorva mici areale situate pe rama estică a depresiunilor subcarpatice, este cuprinsă între izotermele anuale de 90C (traseul acesteia nu pătrunde pe teritoriul județului) și de 80C, al cărei traseu urmărește aproape fidel contactul dintre munte și Subcarpați. Regiunea montană este situată între izotermele anuale de 8 și 20C; facem însă mențiunea că izoterma de 20C închide areale foarte mici, și anume în partea înaltă a Ceahlăului și Munților Hășmaș, pe Culmea Bivolu-Hălăuca și Grințieș.

în regimul precipitațiilor se constată de asemenea o strânsă legătură cu relieful. Astfel, în regiunea montană precipitațiile medii anuale ajung la peste 1000 mm (în zona înaltă a Ceahlăului). Totuși, din cauza situației de „versant adăpostit" (clina estică a Carpaților Orientali) față de direcția de deplasare a maselor de aer umed din vest, această cantitate de precipitații este cu mult mai mică decât cea din regiuni montane cu înălțimi comparabile, dar situate în partea vestică a Carpaților Orientali. Cele mai mici cantități de precipitații sunt în Podișul Moldovenesc, și anume în bazinul superior al Bârladului, unde cantitățile medii anuale coboară sub 500 mm.

Influența factorilor locali (relieful, natura suprafeței subiacente etc.) se resimte și în regimul altor elemente climatice. Aceasta face ca pe teritoriul județului să se deosebească mai multe nuanțe climatice, care se înscriu pe fondul celor două mari provincii climatice: provincia climatică montană și provincia de climat continental. În cadrul acestor provincii se disting: climatul zonei montane, climatul zonei subcarpatice, climatul zonei de podiș și climatul șesurilor și luncilor.

Climatul zonei montane se caracterizează prin temperaturi medii anuale cuprinse între 2 și 70C și o amplitudine medie anuală de 20—230C. Inversiunile termice constituie un alt aspect caracteristic al climatului montan, fenomenul fiind condiționat de fragmentarea și de energia mare a reliefului, și explică înregistrarea minimei absolute în aria depresionară a Hangului. Frecvența mare a cețurilor dimineața, pe fundul văilor, ca și umezeala relativă mai mică (iarna) pe culmile muntoase decât în văi și arii depresionare sunt urmarea acestor inversiuni. Repartiția precipitațiilor este în directă dependență de altitudinea reliefului. Astfel, pe culmile muntoase ale Ceahlăului, Budacului, Hășmașului, Stânișoarei, mediile multianuale ajung la peste 1.000 mm, iar la periferia zonei montane și pe fundul principalelor văi precipitațiile depășesc în medie 600-700 mm.

Climatul zonei subcarpatice se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 7 și 80C la contactul cu zona muntoasă și de peste 80C în rest. Amplitudinea medie anuală este de circa 240C. Umiditatea și nebulozitatea sunt cauzate de fenomenul de foehnizare a aerului ce coboară pe clina estică a munților. Din același motiv, cantitatea de precipitații este și ea mai scăzută, variind în medie între 550 și 700 mm/an.

Clima regiunii de podiș se integrează în marea provincie climatică continentală din partea de est a țării. Deasupra Podișului Moldovenesc, atât în anotimpul rece, cât și în cel cald, își fac simțită prezența masele de aer puternic continentalizate. Aceasta se resimte în regimul termic, în cel al umidității și al precipitațiilor. Temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 7 și 9°C, cantitatea medie de precipitații variază între 550 și 700 mm/an, iar luna cea mai ploioasă este iunie, când cad în medie peste 80 mm.

Climatul șesurilor și luncilor este caracteristic văilor Șiretului, Moldovei și Bistriței, aceasta din urmă în cadrul sectorului extracarpatic. Numeroasele brațe active, vegetația arborescentă și de tufișuri, precum și întinsele zone prunduite sunt elemente care dau notă locală microclimatică, bine diferențiată de a zonelor vecine.

2.4. Solurile județului Neamț

Complexitatea condițiilor naturale ale județului este reflectată pregnant în varietatea mare a solurilor care s-au format în această parte a țării, de la cernoziomuri levigate, specifice condițiilor de silvostepă, la solurile de pajiște alpină (Bajoi I., Ichim I., 1974).

După Harta solurilor din R.S.R., 1/500.000 (1970-1971) se poate aprecia că peste 50% din suprafața județului aparține provinciei montane, restul teritoriului făcând parte din provincia carpato-moldavă.

Dintre solurile cu importanță pentru agricultură, Clasa Cernisoluri, și anume cernoziomurile sunt întâlnite în zona terasată a Bistriței, între Roznov și Piatra Neamț, interfluviul Moldova-Siret, Valea Moldovei.

În provincia montană, o mai mare răspândire o au solurile din Clasa Cambisoluri și anume Eutricambosoluri (sol brun eumezobazic) și Districambosoluri (sol brun acid, în spacial în regiunea flișului).

Clasa Luvisoluri, și anume Preluvosoluri (sol brun argiloiluvial) ocupă suprafață cea mai mare din județ, și anume în regiunea de podiș, bazinul superior al Bârladului, regiunea subcarpatică, Depresiunea Neamțului.

În lungul marilor râuri de pe cuprinsul județului (Siret, Bistrița. Moldova) apar pe suprafețe largi soluri aluviale.

Din categoria solurilor de pajiște alpină apar pe suprafețe mici în bazinul superior al râului Borca, în Masivul Ceahlău, în bazinul superior al râului Dămuc.

Cap. III. Pădurile nemțene

3.1. Pădurile județului Neamț în context economico-social

Pădurile au o importanță majoră în viața, peisajul și economia județului Neamț, aceasta fiind sursă de venituri, viață, liniște și contemplație. De altfel, simbolul muntelui, al pădurilor și al bogățiilor lor este evocat și în blazonul județului, ocupând două din cele patru laitmotive ale zonei.

Figura 3.1.1.Stema județului Neamț

Profilul economic al județului Neamț, a fost determinat atât de armonia formelor de relief, cât și de diversitatea resurselor naturale a acestui ținut. Potențialul energetic al râurilor, întinsele suprafețe de păduri, pășuni și fânețe naturale, bogăția și diversitatea materialelor de construcții din zona montană, terenurile bune pentru agricultura din partea estică a județului, cât și factorul uman cu străvechi tradiții în diferite domenii de activitate, constituie surse importante puse în valoare și au concurat la crearea unei structuri economice armonioase.

În ceea ce privește ponderea pădurilor la nivel de județ, conform unei statistici emise de Consiliul Județean Neamț, din cele 589.615 hectare, 261.330 hectare sunt acoperite cu pădure.

Suprafața județului Neamț pe categorii de folosință

Tabelul 3.1.1.

Aproape jumătate din suprafața județului este acoperită cu pădure (44%), ceea ce poziționează această parte a țării în primele 5 județe cu procent de împădurire.

Zona include o largă paletă de valori naturale, culturale și istorice; în consecință, obiectivele administrației forestiere sunt diverse, legate de specificul local, în acord cu principiile general valabile ale managementului silvic. Existența tuturor acestor valori și importanța integrării armonioase a rezultatelor activității umane cu mediul înconjurător, necesită strategii pe termen scurt, mediu și lung care să fie conforme cu principiile dezvoltării durabile (Comisia Brundtland, 1987).

Figura 3.1.2. Repartiția suprafeței județului Neamț pe categorii de folosință

În acest mod se poate urmări îndeplinirea obiectivelor majore propuse, respectiv conservarea biodiversității, în cadrul unei strategii adecvate, prin măsuri cu caracter unitar, care să permită cunoașterea cât mai detaliată a situației existente și stabilirea unor obiective realiste.

Administrația județului Neamț, prin programele de management activ la nivel de peisaj sau de fond forestier, a arătat un interes deosebit în ceea ce privește conservarea biodiversității. Acest aspect este ilustrat și în rezervațiile forestiere create pe raza teritoriului.

Pe teritoriul județului Neamț există un număr de 31 de arii naturale protejate și monumente ale naturii cu o suprafață totală de 44.196,92 hectare, reprezentând 7,49% din suprafața județului, clasificate conform I.U.C.N. în următoarele categorii:

Categoria II: 2

Categoria III: 7

Categoria IV: 19

Categoria V: 1

Parcuri Naționale

Cheile Bicazului-Hășmaș – 3.315,82 ha aflat pe teritoriul Județului Neamț, 3.621,27 ha pe teritoriul județului Harghita

Este situat pe unitatea ecologică a Munților Hășmaș din grupa centrală a Carpaților Orientali, pe cursul superior al râului Bicaz. Vârfurile cele mai reprezentative sunt Piatra Ascuțită – 1.767 m, Hășmașul Negru – 1.772 m, Hășmașul Mare 1.792 m.

Cheie Bicazului, cu o lungime de 8 km, s-au format în urma adâncirii Râului Bicaz în calcare și conglomerate. Valea Bicazului are pe anumite porțiuni aspectul unui canion veritabil.

Lacul Roșu, denumit așa datorită culorii generată de trecerea apelor prin roci feruginoase-magneziene este prin geneza sa unic în România – lac de baraj natural. Compoziția generală a pădurii din parc este dominată de rășinoase (molid 88%, brad 4%), fagul și celelalte specii având o pondere modestă (8%). Dintre speciile vechi care vegetau anterior în țara noastră amintim cetina de negi (Juniperus sabina) relict al perioadei uscate postglaciare și a ecotipului de pin care ocupă stânci abrupte (calcare).

Flora și fauna sunt extrem de variate, specii rare, endemice, relicte terțiare sau glaciare, peisaje rare, unicat – Cheile Bicazului, Lacul Roșu.

Ceahlău – 7.742,5 ha, aflat doar pe teritoriul județului Neamț 26,7% din suprafața Masivului.

Este situat în partea centrală a Muntelui Ceahlău, zona central-nordică a Carpaților Orientali, partea vestică a județului Neamț, extremitatea de sud a munților Bistriței.

Ceahlăul este cel mai reprezentativ munte al Carpaților Orientali, denumirea provine de la cuvântul grecesc Koghian, care înseamnă „muntele sacru al Daciei antice”. Relieful este etajat pe două trepte principale: una joasă la 1.000-1.300 m altitudine și una înaltă în zona centrală, care se ridică cu 600-700 m deasupra treptei joase și ajunge la altitudini de 1.800-1.900 m (Ocolașul Mare – 1.907 m, Toaca – 1.904 m, Bâtca lui Ghedeon – 1.844 m, Lespezi – 1.802 m). Originalitatea este dată de văi abrupturi înclinate până la 900, coloane (Panaghia, Dochia, Piatra cu Apă, Clăile lui Miron, Căciula Dorobanțului, Detunata), forme structurale (Toaca, Polița cu Crini, Piatra Lată, Lespezi), cascade (Duruitoarea din pârâul Rupturilor, cu o cădere de apă de 30 m), bazinete depresionare (Valea Schitului, Izvorul Muntelui), văi dispuse radiar cu chei în conglomerate (Bistra Mică, Bistra Mare).

Valoarea științifică a Munților Ceahlău este dată de plante și animale rare, endemice monumente ale naturii (floarea de colț, sângele voinicului, papucul doamnei, tisa, larice, capra neagră, cocoș de munte).

În Ceahlău există cele mai valoroase arborete naturale de larice (înălțimi de 33 m, diametre de până la 90 cm).

Parcuri naturale

Vânători-Neamț – 30.818 ha, aflat pe teritoriul județului Neamț.

A fost declarat în anul 1999 parc forestier și a beneficiat de cofinanțare externă (asistență financiară nerambursabilă) de la Banca Mondială alături de Parcul Național Retezat și Piatra Craiului. Unul dintre cele mai importante obiective ale acestei finanțări era reintroducerea zimbrului în arealul lui natural.

Din punct de vedere fizico-geografic este situat în zona de S-E a Munților Stânișoarei, Subdiviziunea Munților Neamțului, Carpații Orientali cu unele extensii în zona deluroasă de la extremitatea Depresiunii Subcarpatice Ozana-Topolița din cadrul Subcarpaților Moldovei, altitudinal de la 365 m la 1231 m Vf. Buhalnița (Iorgu O., Toader T., 2004).

Interes special prezintă zimbrul (Bison bonasus) care a dispărut din România la începutul secolului al XIX-lea. Prezentând interes deosebit pentru silvicultori el este crescut în rezervații Hațeg 1958, Dragoș-Vodă din Vânători Neamț 1970, Neagra Bucșanilor-Dâmbovița.

Cadrul natural este optim pentru creșterea zimbrilor în libertate, păduri naturale de foioase (fag, stejar, carpen) și rășinoase, pajiști și poieni de deal și montane, ape curgătoare, iazuri. Sunt păduri speciale de protecție în jurul lăcașelor mănăstirești de cult în care s-a realizat un habitat natural pentru conservarea biodiversității și reintroducerea zimbrului în semilibertate și libertate.

Rezervații forestiere

Dobreni – Comuna Dobreni, 37 ha

Este cunoscută și ca Pădurea de Argint, site Natura 2000 constituit pentru protejarea arboretelor naturale de mesteacăn.

Pângărați – Comuna Pângărați, 2 ha

Rezervație situată în Munții Stânișoarei, altitudine 700 m într-o zonă cu alunecări de teren. Este o zonă împădurită, pentru stabilizarea versanților predispuși la alunecare cu molid, carpen, brad, pin, scopul final fiind de protecție a tisei (Taxus baccata). Sunt aproximativ 500 de exemplare, unele cu vârste de peste 90 ani. La nivel național există trei astfel de rezervații.

Codrul Secular Runc – localitatea Bahna, 58 ha

Este o pădure de fag de 150 ani, unică în țară prin dimensiuni. Aici s-a descoperit îngemănarea a două specii de fag (Fagus orientalis și Fagus taurica), specii relicte. Tulpina comună măsoară peste 3 m circumferință.

Secu – Localitatea Secu, 776,7 ha

Este o arie protejată constituită în anul 2004, destinată conservării moștenirii naturale a zonei, gospodăririi durabile a pădurilor, conservării peisajului și încurajării turismului bazat pe aceste valori.

Rezervația Naturală Secu este situată în partea exterioară a Carpaților Orientali, bazinul mijlociu al râului Bistrița, în zona munților interiori din masivul muntos Ceahlău, pe versantul drept al lacului de acumulare Izvorul Muntelui.

Goșman – Comuna Tarcău, 175 ha

Altitudinal este situată între 742-1141 m între Vârful Goșmanului (1310 m) și pârâul Goșman, versantul stâng al pârâului Goșman.

Este o pădure seculară formată din molid, brad și fag, neinfluențată de om, virgină, arborii variind ca vârstă, înălțime și dimensiuni de la arbori de bătrâni 140-260 ani, ce ating înălțimea de peste 60 m cu diametru la bază de 150 cm până la puieți mici, abia instalați.

Polița cu Crini – Comuna Ceahlău, 370 ha; în cadrul Parcului Național Ceahlău

Este constituită din arborete în care vegetează natural laricele pe versanți însoriți din punctele Polița cu Crini, Polița din Piatra cu Apă, Piatra Detunata, Piciorul Scurt, Poiana Maicilor. Originalitatea rezervației este dată și de asocierea laricelui cu molid și jneapăn, diferită de cea din Munții Retezat prin prezența laricelui și de cea din Munții Bucegi prin prezența molidului.

Codrii de Aramă – Comuna Agapia, 7 ha; în cadrul Parcului Natural Vânători

Este situată pe dealul Filiorul, 550-650 m altitudine și constituită majoritar din gorun (Quercus petraea) cu vârstă de peste 150 ani, înălțimi de 30m, diametre de 60-80 m.

Codrii de Argint – Comuna Agapia, 2 ha; în cadrul Parcului Natural Vânători.

Este situată pe dealul Filiorul la altitudinea de 510m. Este constituită majoritar din mesteacăn (Betula verrucosa), cu vârste de peste 100 ani și dimensiuni impresionante (27 m înălțime, diametre de peste 50 cm)

3.2. Zonalitatea altitudinală a vegetației lemnoase în județul Neamț

Pe teritoriul județului Neamț principala zonă de vegetație aparține etajului forestier (Enculescu P.). Pe suprafețe mici, în masivele Ceahlău, Hășmaș, Budacu și în unele goluri montane din munții Tarcău și Stânișoara, este o vegetație de tip subalpin, iar în extremitatea estică a județului pătrund, sub forma unei enclave, elemente ale silvostepei (Bajoi I., Ichim I., 1974).

Etajul alpin are o întindere redusă în subetajul subalpin, care poate fi observat în Ceahlău, Hășmaș, Budacu și Bivolu deasupra cotei de 1.400-1.500 m. În Masivul Ceahlău se întâlnesc plante cu caracter xerofil caracteristice subetajului alpin, dar aici este reprezentativă vegetația de arbuști și anume tufișurile de jnepeni (Pinus mugo), merișor și afin (Vaccinium uliginosum, V. vitis idaea, V. myrtillus).

Etajul molidului sau etajul boreal are o extindere maximă în partea de vest a județului, în munții Hășmaș, Ceahlău, Tarcău și Budacu. De asemenea, o prezență masivă a molidului se observă în bazinele superioare ale râurilor Farcașa, Sabasa, Ozana, Largu etc. În afară de molid (Picea abies), în acest etaj mai apar paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), mesteacănul (Betula pendula), bradul (Abies alba) etc. Dintre arbuști se întâlnesc mai des: jneapănul (Pinus mugo), aninul alb (Alnus incana), afinul și merișorul (Vaccinium myrtillus, V. vitis-idaea), cununița (Spiraea ulmifolia) etc.

Etajul pădurilor de foioase sau etajul nemoral, decelat pe subetaje, după cum urmează:

Subetajul pădurilor amestecate de rășinoase și fag ocupă cea mai mare suprafață din județ, limita acestui subetaj ajungând în unele locuri (Munții Tarcău) până la 1500 m, iar limita inferioară coboară spre regiunea subcarpatică sub 500 m (bazinele Cracău, Ozana). În cadrul acestui subetaj apar frecvent arborete pure de fag, molid sau brad, care nu se dispun însă într-o etajare normală (apar inversiuni termice) în subetajul pădurilor amestecate se întâlnesc și alte specii de arbori, cum sunt: ulmul de munte (Ulmus montana), paltinul de cîmp (Acer platanoides), frasinul (Fraxinus excelsior), plopul tremurător (Populus tremula) etc. Un loc aparte în acest subetaj îl ocupă plantațiile de pin din bazinul Bistriței, plantații executate cu ocazia amenajării hidrotehnice a acestui râu.

Subetajul fagului este caracteristic regiunilor de deal. Din cauza unor condiții naturale specifice, făgetele de pe flancul estic al Carpaților Orientali nu se constituie într-un subetaj specific, dar apar totuși masive mari în plină regiune montană (de exemplu codrul de fag din bazinul mijlociu al Ozanei). în Subcarpați. În alcătuirea pădurilor de fag se mai întâlnesc și alte specii de foioase, cum sunt: gorunul (Quercus petraea), carpenul (Carpinus betulus), jugastrul (Acer campestre) ș.a.

Subetajul pădurilor de fag cu gorun este cel mai bine reprezentat pe latura internă a depresiunilor subcarpatice, unde acesta vine în contact cu pădurile de amestec de fag cu rășinoase; de multe ori pădurile de fag cu gorun iau forma „șleaurilor de deal”, în care speciile dominante mai cuprind carpenul, teiul, paltinul, jugastrul, frasinul.

Subetajul gorunului ocupă aproape 80% din regiunea extracarpatică. Cu toate acestea, pădurile de gorun nu se constituie în masive forestiere decât foarte rar. Masivele forestiere mai importante se găsesc pe latura depresiunilor subcarpatice și în bazinul superior al Bârladului. În rest, o mare răspândire o au șleaurile de deal, în care alături de gorun se mai găsesc specii lemnoase ca stejarul pedunculat (Quercus robur), cerul (Quercus cerris), jugastrul, frasinul etc. Stratul arbustiv este mai bine dezvoltat, cuprinzând păducelul (Crataegus monogyna), sângerul și cornul (Cornus sanguinea, C. mas), măceșul (Rosa canina).

Luncile sunt dezvoltate pe suprafețe apreciabile în lungul marilor râuri (Siret, Moldova și Bistrița), dar și pe unii din afluenții mai importanți ai acestora (Cracău, Ozana). Pădurile ocupă suprafețe mai întinse în luncile Siretului și Moldovei, elementele dominante ce le alcătuiesc fiind speciile de salcie (Salix sp.), plop (Populus sp.) și anin (Alnus sp.). Foarte rar (în lunca Siretului) se găsesc și păduri de gorun.

Corespondențele între unitățile de clasificare zonală a vegetației în țara noastră

Tabel 4.2.1.

3.3. Pădurile nemțene în ultimii 50 de ani

Analiza structurii pe specii sau grupe de specii a pădurilor județului Neamț pune în evidență trei aspecte, toate trei contribuind la diversitatea ecosistemelor forestiere de maximă importanță pentru peisajul, economia și populația regiunii analizate:

primul aspect este legat de valoarea ecologică intrinsecă a fiecărei specii în parte,

al doilea aspect este legat de dinamica naturală sau indusă a ecosistemelor forestiere zonale,

al treilea aspect este legat de factorul antropic, în principal de politica de promovare a speciilor forestiere lemnoase, dar și de modul de gospodărire al arboretelor.

3.3.1. În anul 1975

De la o primă analiză a structurii pădurilor județului Neamț se observă că molidul, bradul și fagul întrunesc împreună majoritatea absolută (87%), ceea ce depășește 200.000 hectare. Tradus în procente, aceste suprafețe reprezintă 35% molid, 23% brad și 29% fag.

Per total fond forestier județul Neamț dispunea la acea dată de 261.588 hectare.

Figura 1.3.1.1. Structura pe specii principale a pădurilor din județul Neamț în anul 1975

Cvercineele (stejar pedunculat și gorun) ocupă peste 10.000 hectare din pădurea nemțeană, ceea ce reprezintă 4% din total suprafață, aceasta fiind concentrată în partea estică a județului în zona de deal-câmpie. Tot în această zonă sunt identificate și majoritatea foioaselor luate în calcul la întocmirea situației din 1975: frasin, tei pucios, paltini, salcâm. Acesta din urmă intră într-o perioadă de ascensiune, deoarece începe să fie asociat cu terenurile degradate din zonă, în doar 5 ani, el practic își dublează suprafața. Ca urmare a existenței celor trei mari râuri pe teritoriul județului Neamț, Siret, Moldova și Bistrița, speciile de salcie și de plop dețin o suprafață ocupată considerabilă (2.850 hectare).

3.3.2. În anul 1985

La nivelul anului 1985 rășinoasele ocupau 147.000 hectare ceea ce reprezenta la acea vreme, mai mult de jumătate din suprafața pădurilor nemțene, adică 57%. Este perioada când statisticile forestiere devin mai elaborate, fiind astfel posibilă o evaluare a diversității compoziției arboretelor existente. Ca urmare a lansării în execuție a „Programului național de conservare și dezvoltare a fondului forestier românesc pe perioada 1976-2010” în care se prevedea o creștere considerabilă a suprafeței ocupate de rășinoase scoase în afara arealului pentru culturi specializate, după aproape 10 ani încep să apară urmările acestei politici de promovare a speciilor lemnoase. Cu excepția bradului și molidului care își păstrează o pondere semnificativă de 35% (molid 90.158 hectare) și 21% (brad 53.500 hectare), aproape toate celelalte rășinoase, în 10 ani, și-au dublat suprafața de reprezentare: larice, pin negru, pin silvestru. Ba mai mult, apare în compoziția arboretelor județului Neamț o specie nord-americană foarte apreciată în țara de origine și anume duglasul (Pseudotsuga menziesii), pe o suprafață de aproape 50 hectare, fiind înființate, în cazul acestei specii, culturi pure.

Fagul, prin cele 72.333 hectare își păstrează proporția de participare de 29% în cadrul pădurilor nemțene, chiar dacă suprafața ocupată de această specie suferă o serie de fluctuații.

Cvercineele își sporesc suprafața de ocupare în teritoriu, de la 10.000 hectare la peste 11.000 hectare, adică cu circa 10%, gorunul fiind specia ce are o pondere mai mare și care a devenit mai bine reprezentat.

Celelalte foioase sunt prezente în peisajul forestier nemțean într-o pondere discretă, dar care au un rol semnificativ în biodiversitatea pădurilor, constituindu-se în specii de amestec sau de ajutor, după caz, de o certă valoare silviculturală. Dată fiind aplicarea atentă a măsurilor și normelor tehnice din acea perioadă, ponderea și reprezentarea speciilor principale ce alcătuiesc pădurile județului Neamț au rămas neschimbate în raport cu anul 1975. Chiar dacă rășinoasele, fie cele scoase în afara arealului, fie cele introduse (exotice) au căpătat o pondere mai mare, situația de fond a rămas aceeași.

Figura 3.3.2.1.. Structura pe specii principale a pădurilor din județul Neamț în anul 1985

3.3.3. În anul 1995

Anul 1995 a însemnat un an de referință pentru pădurea românească în general, și pentru pădurea județului Neamț în particular. Este anul când, după o perioadă de cinci ani s-a trecut la un nou mod de administrare, o viziune adaptată la o economie de piață. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, mai exact în februarie 1990 a fost abrogată legea de funcționare a „Programului național de conservare și dezvoltare a fondului forestier românesc pe perioada 1976-2010”, astfel încât promovarea speciilor a ajuns într-un oarecare impas. Acesta a fost surmontat prin redefinirea și reactualizarea principiilor de amenajarea a pădurilor, principiul continuității fiind respectat în continuare, iar funcțiile multiple ale pădurilor au fost reconsiderate. Pădurile cu rol special de producție, constituite în culturi specializate au căzut în desuetudine, urmând ca ele să fie supuse unor refaceri sau substituiri masive, uneori acestea fiind asociate cu mari pierderi.

Rășinoasele, ca de altfel mai toate speciile și-au diminuat suprafețele, ca urmare a exploatărilor abuzive, nejustificate, dar și a schimbării de proprietate. Cu toate acestea, în mare proporția speciilor a rămas aceeași, diversitatea revenind în canevasul general al legii de aur a provenienței locale, speciile exotice diminuându-și drastic suprafața. Așa spre exemplu, la nivelul anului 1995, fie ca urmare a dificultăților de adaptare, fie ca urmare a renunțării extinderii suprafeței, duglasul a ajuns să fie reprezentat în peisajul pădurilor județului Neamț pe doar 7 hectare.

Molidul prin cele 89.103 hectare ocupă un procent de 36%, bradul, prezent pe aproape 52.000 hectare ocupă 21%, iar fagul, inventariat în cadrul celor trei etaje – amestecuri, făgete montane și făgete de deal – ocupă în total 28%. Acesta din urmă a suferit cele mai mari pierderi în suprafață, dar mai ales în reprezentarea procentuală în cadrul arboretelor, în cei 10 ani trecuți, suferind o diminuare cu 8%.

Speciile de pin sunt singurele specii care și-au majorat suprafața față de 1985, ceea ce demonstrează păstrarea oarecum integră a conștiinței silvice, în grija pentru împădurirea terenurilor cu dificultăți de acceptare a acestui tip de vegetație.

Înainte însă de orice constatare cu nuanță negativă la adresa eforturilor și presiunilor la care a fost supus fondul forestier, se poate spune că diversitatea pădurilor județului Neamț nu a avut foarte mult de suferit. Au fost afectate suprafețele, a fost afectat fondul forestier pe ansamblu, dar proporțiile s-au modificat nesemnificativ, cele mai afectate fiind speciile ce au fost scoase în afara arealului. Cu alte cuvinte, fazele adaptării au fost insurmontabile sau selecția naturală a fost decisivă. Și ca o observație de natură economică, ceea ce nu a putut să accepte sau să înglobeze ecosistemul forestier, piața lemnului a selectat indubitabil.

Figura 3.3.3.1.. Structura pe specii principale a pădurilor din județul Neamț în anul 1995

3.3.4. În anul 2005

Anul 2005 aduce o scădere a suprafeței pădurilor administrate de către stat prin intermediul Regiei Naționale a Pădurilor sub pragul de 250.000 hectare. Acest fapt incumbă o scădere a nivelului suprafețelor pentru toate speciile luate în considerare în aprecierea diversității specifice a ecosistemelor forestiere din județul Neamț.

Figura 3.3.4.1. Structura pe specii principale a pădurilor din județul Neamț în anul 2005

Tradus în procente la nivel de direcție silvică, situația mai sus ilustrată este următoarea: molid 35%, brad 21%, fag 29%.

3.3.5. În anul 2015

Anul 2015 aduce o scădere a suprafeței fondului forestier (proprietate publică și privată) administrată prin Regia Națională a Pădurilor la 210.472 hectare. Acest fapt incumbă o scădere a nivelului suprafețelor pentru toate speciile luate în considerare în aprecierea diversității specifice a ecosistemelor forestiere din județul Neamț. Astfel molidul ocupă 69.873 hectare, bradul 41.461 hectare, fagul 62.995 hectare.

Figura 3.3 5.1. Structura pe specii principale a pădurilor din județul Neamț în anul 2015

Astfel, după 50 ani se poate spune că raportul dintre marile specii ce dau nota dominantă a pădurilor județului Neamț, raport identificat la nivelul anului 1975 s-a modificat semnificativ, suprafața fondului forestier administrat prin R.N.P. este în scădere an de an, deci 261.588 hectare în 1975, 210.472 hectare în anul 2015, diferența găsindu-se în administrarea ocoalelor particulare (Ocol Particular R.A. Ghimeș-Făget, Ocolul Mănăstiresc Târgu Neamț, etc). Dacă luăm în calcul că începând cu anii 70 s-a derulat un program intens de înrășinare a fondului forestier național, plantații cu molid în afara arealului natural constatăm că diminuarea procentuală este mult mai mare la molid. Deci, în anul 1975 aveam 35% molid, 23% brad și 29% fag iar în 2015 33 % molid, 20% brad, 29% fag.

Amestecurile de fag și rășinoase din etajul FM2 au valoare productivă și protectoare foarte ridicată, fagul are aici un potențial productiv mai redus, cel puțin o clasă de producție mai puțin decât rășinoasele, deci ponderea celor două specii de rășinoase nu trebuie scăzută pentru a nu micșora productivitatea arboretelor. În aceste condiții, nu se recomandă aplicarea de tratamente cu perioadă scurtă de regenerare, gen tăieri succesive total neadaptate ecologiei bradului. Dacă se aplică acest tratament bradul nu se mai poate regenera natural, prin urmare va fi înlocuit cu fag sau cu molid introdus prin plantare. Prin lucrările de îngrijire aplicate necorespunzător (punerea în lumină a bradului, brusc, prin extragerea foioaselor de amestec) pot apărea arborete pure de brad cu rate înalte ale eliminării naturale.

La nivelul județului Neamț, procentul deținut de brad este de 20%, media la nivel național fiind de 5%. Această reducere fiind cel mai înfricoșător efect al greșelilor de cultură din ultimele secole. Amintim aici tratamente cu perioadă scurtă de regenerare, extinderea culturilor pure de molid, pin negru și silvestru, politica de înrășinare din deceniile șapte-opt ale secolului trecut, încercarea de introducere și extindere în cultură a speciilor exotice (duglas verde, pin).

3.4. Concluzii

Pe baza analizei aspectelor staționale la tema de față, pentru județul Neamț se pot desprinde următoarele concluzii generale:

În decursul timpului, compoziția pădurilor naturale în țara noastră, implicit în județul Neamț s-a modificat, modificare accelerată mai ales în ultimele secole, în special datorită creșterii gradului de intervenție antropică în ecosistemele forestiere.

La nivelul județului Neamț avem 44% pădure, ceea ce poziționează această parte a țării în primele 5 județe cu procent de împădurire.

Pe teritoriul județului Neamț există un număr de 31 de arii naturale protejate și monumente ale naturii reprezentând 7,49% din suprafața județului amintind aici Parcul Național Ceahlău, Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, Parcul Natural Vânători – Neamț.

Pe teritoriul județului Neamț principala zonă de vegetație aparține etajului forestier. Pe suprafețe mici, în masivele Ceahlău, Hășmaș, Budacu și în unele goluri montane din munții Tarcău și Stânișoara, este o vegetație de tip subalpin, iar în extremitatea estică a județului pătrund, sub forma unei enclave, elemente ale silvostepei.

Analiza structurii pe specii sau grupe de specii a pădurilor județului Neamț în ultimii 50 de ani pune în evidență trei aspecte, toate trei contribuind la diversitatea ecosistemelor forestiere de maximă importanță pentru peisajul, economia și populația regiunii analizate:

primul aspect este legat de valoarea ecologică intrinsecă a fiecărei specii în parte;

al doilea aspect este legat de dinamica naturală sau indusă a ecosistemelor forestiere zonale;

al treilea aspect este legat de factorul antropic, în principal de politica de promovare a speciilor forestiere lemnoase, dar și de modul de gospodărire al arboretelor.

Astfel, după 50 ani se poate spune că raportul dintre marile specii ce dau nota dominantă a pădurilor județului Neamț, raport identificat la nivelul anului 1975 s-a modificat semnificativ, deci un procent de 5% în minus la rășinoase, suprafața fondului forestier administrat prin R.N.P. este în scădere an de an, deci 261.588 hectare în 1975, 210.472 hectare în anul 2015, diferența găsindu-se în administrarea ocoalelor particulare (Ocol Particular R.A. Ghimeș-Făget, etc). Deci, în anul 1975 aveam 35% molid, 23% brad și 29% fag iar în 2015 33 % molid, 20% brad, 29% fag.

Dacă luăm în calcul că începând cu anii 70 s-a derulat un program intens de înrășinare a fondului forestier național, plantații cu molid în afara arealului natural se constată că diminuarea procentuală este mult mai mare la molid.

Amestecurile de fag și rășinoase din etajul FM2 au valoare productivă și protectoare foarte ridicată, fagul are aici un potențial productiv mai redus, cel puțin o clasă de producție mai puțin decât rășinoasele, deci ponderea celor două specii de rășinoase nu trebuie scăzută pentru a nu micșora productivitatea arboretelor.

În aceste condiții, nu se recomandă aplicarea de tratamente cu perioadă scurtă de regenerare, gen tăieri succesive total neadaptate ecologiei bradului. Dacă se aplică acest tratament bradul nu se mai poate regenera natural, prin urmare va fi înlocuit cu fag sau cu molid introdus prin plantare. Prin lucrările de îngrijire aplicate necorespunzător (punerea în lumină a bradului, brusc, prin extragerea foioaselor de amestec) pot apărea arborete pure de brad cu rate înalte ale eliminării naturale.

Cap. IV. Studiu de caz – Analiza fundamentării staționale a lucrărilor silvotehnice în O.S. Tarcău, U.P.VIII Bătrâna

4.1 Așezare geografică

Din punct de vedere geografic, teritoriul studiat face parte din marea Unitate Geografică a Carpaților Orientali și anume din Munții Trotușului, subunitatea Munților Tarcău. Teritorial acești munți cuprind Munții Tarcău, Munții Goșman, Munții Berzunț, Munții Ciucului, Munții Nemirei, Culoarul Trotușului, Depresiunea Plăieși, fiind situați între văile Bistriței și Bicazului la nord, Oituzului la sud, depresiunile Brașov și Ciuc continuate de cursul superior al Trotușului și valea Dămucului la vest, iar spre est Subcarpații Moldovei. (fig.4.1.1.)

Figura 4.1.1. Subunitățile Munților Trotușului (Geografia României, vol.3)

Administrativ teritoriul analizat este situat în raza Ocolului Silvic Tarcău, Unitatea de Producție U.P.VIII Bătrâna.

Unitatea de producție U.P.VIII Bătrâna, este administrată de Regia Națională a Pădurilor prin Direcția Silvică Piatra Neamț, Ocolul Silvic Tarcău având o suprafață de 3397,90 ha.

Teritoriul unității de protecție și producție este situat în Carpații Orientali, în bazinul hidrografic al pârâului Tarcău, afluent de dreapta al râului Bistrița, pe versantul stâng tehnic al acestui pârâu.

4.2. Elemente privind cadrul natural, specifice unității de producție și protecție

4.2.1. Condiții geologice

Din punct de vedere geologic, după Geografia României volumul I, teritoriul luat în studiu se încadrează în Marea Unitate de Orogen Carpatic, Unitatea Carpatică Muntoasă, subunitatea flișului cretacic-paleogen din Carpații Orientali, cu caractere de pânze de șariaj compuse din una sau mai multe roci sedimentare orientate pe direcția est-vest.

Repartizarea procentuală în funcție de suprafața care o ocupă se prezintă astfel:

gresii de Fusaru în procent de 31,1%

gresii de Tarcău 48,7%

șisturi negre și argiloase 11,3%

gresii calcaroase și marnoase 8,9%.

Straturile de gresii care aici au grosimi variabile (10-18 m) fiind separate de intercalații de șisturi argiloase cenușii sau verzi, gresii șistoase sau micacee, gresii calcaroase, ocupă cca. 75% din suprafața unității. Rocile de solificare au rezultat în urma alterării materialelor parentale. Materialul parental fiind constituit din roci relativ moi, ușor dezagregabile, a favorizat formarea unor soluri mijlociu profunde și profunde, cu volum edafic mijlociu-mare, slab scheletice sau semischeletice. În general, materialul parental a avut o influență pozitivă asupra procesului de solificare. Solurile din cuprinsul zonei studiate sunt eutricambosoluri, districambosoluri și podzoluri.

Figura 4.2.1.1 Harta geologică a județului Neamț

4.2.2. Condiții geomorfologice

După „Monografia Geografică a R.P.R.”, suprafața în cauză se încadrează în Subprovincia Carpatică, ținutul Carpaților Orientali de Nord, Munții Trotușului cu subunitatea Munții Tarcău, districtul marginal estic, subținutul munților flișului, grupa districtelor de munți mijlocii din zona mediană a flișului.

Zona luată în studiu se încadrează din punct de vedere morfologic în categoria munților mici și mijlocii de tipul Tarcău, dezvoltați în zona mediană a flișului, caracterizată prin culmi adânc fragmentate cu profile de coastă larg vălurite de masive izolate.

Limitele între care variază altitudinea sunt 400 m (u.a. 35C) și 1500 m (u.a. 29B).

Principalele vârfuri din zonă sunt: vârful Bâtca Cireșului – 1150 m, vârful Bâtca Neagră – 1440 m, vârful Bâtca Tarniței – 1140 m.

Formele de relief cele mai des întâlnite sunt versații cu înclinări rapide. Pantele cele mai accentuate se găsesc în general în zona din aval a unității. Configurația terenului este în general ondulată, dar sunt multe zone unde configurația este frământată.

Sub raportul desfășurării altitudinale, situația se prezintă astfel:

Repartiția suprafețelor pe unități geomorfologice

Tabel 4.2.2.1.

Se observă că peste 90% din suprafața unității este cuprinsă, ca altitudine, între 601 m și 1200 m beneficiind de condiții climatice favorabile principalelor specii din zonă (molid, brad, fag).

Repartiția suprafețelor în raport cu înclinarea

Tabel 4.2.2.2.

Se observă că înclinarea versanților este foarte repede (70%), fiind cuprinsă între 31-400 și repede 28%.

Repartiția suprafețelor în raport cu expoziția

Tabel 4.2.2.3

Expoziția versaților determină variații ale regimului termic, variații ce se răsfrâng asupra umidității și proceselor complexe din sol și deci indirect asupra vegetației forestiere.

Expoziția generală este estică și este determinată de cursul pârâului Tarcău, care străbate unitatea de producție de la sud la nord, expozițiile de detaliu fiind foarte variate.

În afară de aceasta, în cadrul unității, se întâlnesc toate celelalte tipuri de expoziții în funcție de direcția de curgere a pâraielor secundare.

Factorii geomorfologici din cuprinsul unității de protecție și producție precum unitatea de relief, altitudinea, panta și expoziția au avut și au o influență pozitivă asupra topoclimatului și implicit asupra ecosistemelor forestiere.

4.2.3. Condiții hidrologice

Principalele pâraie din această unitate de producție sunt pâraiele Cheia și Bătrâna ce se varsă în râul Tarcău și pâraiele Potoci și Crasna ce se varsă în râul Bistrița. Densitatea rețelei hidrografice este de 1,2 km/km2.

Debitele acestor pâraie sunt variabile în cursul anului, mai reduse vara în perioadele secetoase și mai mari primăvara la topirea zăpezilor sau după ploile torențiale, când capătă un caracter torențial.

Regimul hidrologic al solurilor este acela de aprovizionare cu apă din precipitații, care percolează normal profilul lor până la roca mamă și mai rar din pânza freatică.

Regimul de umiditate al solurilor e strâns legat de regimul climatic și cel hidrologic, având variații în cursul anului de la jilav-reavăn jilav la reavăn-reavăn jilav, care este foarte favorabil creșterii și dezvoltării vegetației forestiere.

Alimentarea apelor din rețeaua hidrografică este predominant pluvială, iar regimul hidrologic al rețelei hidrografice este de tipul D, caracterizat prin:

absența viiturilor de iarnă;

apele mari de primăvara încep în martie și țin până în mai;

existența viiturilor în perioada iulie – august;

alimentarea din ploi este predominantă în scurgerea superficială, iar cea subterană, mai mare de 30% ajungând la 40% în zona muntoasă.

Referitor la apele freatice, în raport cu raionarea acestora teritoriul acestei unități de producție aparțin zonei cu umiditate bogată (raportul dintre evapotranspirație și precipitațiile atmosferice este mai mic de 0,8), raioanele apelor freatice localizate în gresii și marne având următoarele caracteristici:

– cedare relativ rapidă a rezervelor de ape freatice;

– apele freatice din depozitele deluviale reprezintă resursele cele mai bogate, având totodată un regim variabil;

– apele freatice sunt situate de obicei deasupra nivelului albiilor fluviatile, ceea ce creează condiții favorabile de drenaj și de alimentare a râurilor;

– mineralizarea totală a apelor freatice se ridică la 100-500 mg/l.

4.2.4. Condiții climatice

Sub aspect climatic, după „Monografia Geograficã a R.P.R.”, teritoriul unității de gospodărire este situat atât în sectorul de climă de munte – Clima munților mijlocii, favorabilă pădurilor (IV.C), caracterizat printr-un regim mai moderat al oscilațiilor temperaturii aerului, umiditate relativă ridicată în timpul verii și precipitații abundente, repartizate însă diferit pe pantele opuse ale munților.

În sistemul Köppen (1918), suprafața studiată este încadrată în tipul Dfbk: boreal, cu păduri și zăpadă, cu anotimpurile de iarnă și vară bine definite (D), precipitații suficiente în toate lunile (f), cu temperatura medie a lunii celei mai calde sub 220C, dar cel puțin 4 luni cu temperatura medie peste 100C (b), cu ierni reci și temperatura medie anuală mai mică de 180C dar și temperatura celei mai calde luni tot mai mică de 180C. (Otetelișanu E., 1928)

Încadrarea climatică după Köppen, are un caracter general, aceasta necaracterizând în totalitate particularitățile locale ale regimului climatic.

Pentru caracterizarea regimului climatic specific acestei zone au fost prelucrate și studiate datele climatice preluate de la stația meteo Pângărați.

După harta Regionării Climatice și a Topoclimatelor din Geografia României (1983), teritoriul luat în studiu se încadrează în:

– zona: climă temperat continentală;

– sectorul: climă cu influență oceanică;

– ținutul: climă de munți joși cu altitudine de la 800-1900 m;

– subținutul Carpații Orientali;

– districtul de pădure și pajiști montane;

– topoclimatul complex – M. Tarcău-Nemira;

– topoclimatul elementar – de versanți cu expunere: nordică, sudică, vestică și estică;

– de văi înguste;

– de culmi muntoase principale și secundare;

– de piemonturi.

4.2.4.1. Regimul termic

Pentru caracterizarea regimului termic s-a utilizat fondul de date de la Stația meteorologică Pângărați (500 m altitudine) pentru perioada 1896-2012, iar pentru altitudini peste 500 m s-au folosit gradienți termici calculați pentru aceeași perioadă pentru zona respectivă. Scăderea temperaturii cu înălțimea are loc după un gradient termic vertical mediu de 0,60C/100 m, valabil pentru toate zonele pământului.

Temperatura aerului – medii lunare și media anuală în grade Celsius.

Tabel 4.2.4.1.1.

După cum rezultă din tabelul 4.2.4.1.1., regimul termic este moderat, variațiile lunare ale temperaturilor medii au un mers normal, cu valori ce cresc începând din luna întâia până în luna a șaptea, apoi acestea scăzând.

Temperatura maximă absolută s-a înregistrat la data de 17.08.1952, aceasta fiind de 38,60C la stația meteorologică Piatra Neamț – 360 m altitudine, calculată cu gradienți termici este 38,10C la 600 m, 37,60C la 800 m și 37,10C la 1000 m.

Temperatura minim absolută s-a înregistrat la data de 25.01.1954, aceasta fiind de -28,60 C la stația meteorologică Piatra Neamț la 360 m altitudine, calculată la 600 m -29,10C, la 800 m -29,60C și la1000 m -31,10C.

Începutul perioadei bioactive pentru 400 m altitudine este 7-10 martie, sfârșitul perioadei bioactive 3 decembrie, durata medie a perioadei bioactive este de 272 zile, iar cu temperaturi sub 00C este de 93 de zile, suma temperaturilor medii diurne cu valori >00C în perioada bioactivă: 32520C, începutul perioadei de vegetație 29 aprilie, sfârșitul perioadei de vegetație: 9 septembrie, suma temperaturilor medii diurne >100C, în perioada de vegetație: 27840C, numărul de zile cu temperatura medie peste 100C este de 152 zile determinând o perioadă de vegetație lungă.

Durata medie a primului îngheț este 19 octombrie și a ultimului îngheț 21 aprilie.

4.2.4.2. Regimul pluviometric

Pentru studiul regimului precipitațiilor în zona studiată s-au folosit date extrase din studiul regimului precipitațiilor pentru versantul estic al Carpaților Orientali de la Stația de Cercetări Stejaru precum și Atlasul Climatologic.

Regimul precipitațiilor atmosferice se caracterizează printr-o medie anuală de 630,5 mm. Repartiția precipitațiilor în timpul anului este neuniformă, cele mai mari cantități înregistrându-se în lunile mai, iunie și iulie, iar cele mai mici în lunile decembrie, ianuarie și februarie.

Precipitații – medii lunare și media anuală în l/m2

Tabel 4.2.4.2.1.

Din tabelul 4.2.4.2.1. se observă o creștere cu altitudinea a cantității de precipitații, de 10 mm la 200 m altitudine. Cele mai mari cantități de precipitații se înregistrează în sezonul cald, cu un maxim in luna iunie.

Evapotranspirația potențială

Tabel 4.2.4.2.2.

Bilanțul total făcut între precipitațiile medii anuale și evapotranspirația potențială scoate în evidență o acumulare de 57 mm pentru altitudinea de 400 m.

Indicele de ariditate Emm. De Martonne exprimă relația dintre vegetație și climă pornind de la resursele termice și umiditate și este redat în tabelul 4.2.4.2.3.

Indicele de ariditate lunar de Martonne (Ia) s-a determinat cu ajutorul relației:

Ia = P/ T+10 (anual), unde: P – precipitații medii lunare – mm

T – temperaturi medii lunare – 0C

Ia = Px12/T+10 (lunar),

Ia = PX4/T+10 (anotimp).

Indici de ariditate de Martonne, lunari și anuali

Tabel 4.2.4.2.3.

Indicele de ariditate cu valori peste 30 este caracteristic regiunilor de pădure cu rețea hidrografică alohtonă, cu scurgere permanentă (Marcu M., 1983).

Atât indicatorii sintetici ai datelor climatice cât și topoclimatele locale arată că pădurile acestei unități de producție au condiții favorabile dezvoltării acestora mai ales a molidișurilor și amestecurilor de brad cu fag. Având în vedere că primul îngheț (19 octombrie) se produce după sfârșitul perioadei de vegetație (9 septembrie), iar ultimul îngheț (21 aprilie) înaintea începerii perioadei de vegetație (29 aprilie), este redus pericolul degerării sau deșosării puieților.

Indicele anual de ariditate are valoarea de 34,7 și indică faptul că în zona luată în studiu este favorabilă vegetației forestiere, existând un excedent de apă în sol din precipitații față de evapotranspirația potențială. Vânturile dominante sunt cele din nord-vest și vest. Deoarece bazinul pârâului Tarcău are o formă închisă cu orientare NS și cu forme de relief pronunțate în mod obișnuit se dezvoltă puternice turbulențe dinamice care fac ca vântul să aibă direcții foarte diferite și variabile. Canalizarea lui se face în general în axial în funcție de relief iar viteza este diminuată astfel că pericolul doborâturilor de vânt nu este foarte mare.

4.2.4.3. Regimul eolian

Vântul modifică valorile temperaturii, umidității din atmosferă dar și evapotranspirația. Vânturile dominante sunt cele din sectorul nord-vestic în lunile iunie, iulie și august. Aceste vânturi au viteze diferite și sunt influențate de condițiile orografice.

Viteza medie a vânturilor în m/s

Tabel 4.2.4.3.1.

4.2.4.4. Favorabilitatea factorilor și determinanților climatici pentru principalele specii forestiere

Gospodărirea durabilă a pădurilor presupune cunoașterea perfectă a relațiilor dintre pădure și factorii de mediu. Sub raport climatic, fiecare specie manifestă exigențe diferite față de factorii climatici. Favorabilitatea factorilor și a determinanților climatici pentru principalele specii forestiere din cuprinsul unității de gospodărire este prezentată în tabelul următor:

Favorabilitatea factorilor climatici pentru principalele specii forestiere

Tabel 4.2.4.5.1.

Pădurile unității de gospodărire, din punct de vedere fitoclimatic fac parte din următoarele etaje fitoclimatice:

etajul montan de amestecuri, FM2 (3305,73 ha – 98%);

etajul montan – premontan de făgete, FM1+FD4 (60,6 ha –2%);

Conform datelor prezentate în tabelul de mai sus se constată următoarele:

– pentru molid, regimul climatic este mijlociu favorabil în etajul montan de amestecuri. În etajul montan-premontan de făgete, molidul din compoziția arboretelor provine din regenerări artificiale și suferă din lipsă de precipitații și temperaturi ridicate. Arboretele în cauză prezintă o stare de vegetație precară, regenerarea naturală a molidului în arboretele exploatabile fiind practic nulă.

– pentru brad, regimul climatic este foarte favorabil din punct de vedere al temperaturilor precum și a sumei temperaturilor, iar ceilalți factori determină o favorabilitate medie pentru această specie.

– regimul climatic este în general mijlociu favorabil pentru fag în zona studiată.

Conform celor prezentate anterior se poate spune că regimul climatic este mijlociu favorabil creșterii și dezvoltării vegetației forestiere.

Având în vedere caracteristicile climatului și exigențele ecologice ale speciilor forestiere din zonă, cred că vor fi stabilite măsuri prin care se va urmări creșterea ponderii bradului.

4.3. Solul component al ecotopului – Edafotopul

Condițiile geologice, geomorfologice și climatice, precum și cele de vegetație au condus la formarea unei game restrânse de soluri, cele mai răspândite fiind eutricambosolurile (50% din suprafață), urmate îndeaproape de districambosoluri (48%).

Evidența și răspândirea teritorială a tipurilor de sol

Tabel 4.3.1.

Eutricambosolul tipic (brun eumezobazic)

Fertilitatea acestui sol depinde de expoziția versanților și volumul edafic. Dacă solul este profund, bine structurat, bogat în substanțe nutritive și cu o capacitate mare de apă utilă este un sol cu fertilitate ridicată pentru făgete montane și premontane, amestecuri de rășinoase cu fag unde realizează clasa I-a și a II-a de producție. Eutricambisolurile cu procent mare de schelet și textură nisipoasă, situate pe versanți cu înclinare mare și expoziție însorită, întrețin arborete din clase inferioare de producție (Spârchez Ghe., 2011).

Districambosolul (brun acid)

Deoarece pH-ul solului este de la puternic acid la moderat acid, iar gradul de saturație în baze este mai mic de 55% aceste soluri au rezerve mici de elemente nutritive iar activitatea microbiologică este scăzută. Dacă aceste soluri sunt profunde iar volumul edafic este mijlociu spre mare ele sunt fertile pentru rășinoase precum și amestecuri de fag cu rășinoase.

Sunt în general soluri de fertilitate mijlocie pentru făgete, brădete și molidișuri dacă volumul edafic este mijlociu și de fertilitate ridicată dacă volumul edafic este mare sau foarte mare.

Prepodzol tipic (brun feriiluvial) sunt soluri cu reacție foarte puternic acidă, oligobazice, V˂30%. Pentru arboretele de molid, puțin pretențioase sunt de fertilitate mijlocie spre ridicată. (Ghe. Spârchez, 2011).

4.4. Stațiuni forestiere în Munții Tarcăului

Latitudinal vegetația din Munții Tarcăului face parte din etajul nemoral (al pădurilor de foioase), subetajul pădurilor de fag și amestecurilor de fag cu rășinoase.

Subetajul amestecurilor de rășinoase cu fag este situat între limita superioară a fagului și limita inferioară a molidului. Pădurile de fag și brad se caracterizează printr-o stabilitate bioecologică și valoare productivă și protectoare ridicată fapt ce le recomandă în toate stațiunile favorabile din arealul lor natural. Vegetația forestieră din pădurea analizată se diferențiază altitudinal în două etaje fitoclimatice:

• Etajul montan de amestecuri, FM2 – 98% din suprafața unității;

• Etajul montan – premontan de făgete, FM1+FD4 – 2% din suprafața unității;

Răspândirea teritorială a tipurilor de stațiune

Tabel 4.4.1.

Din studierea datelor incluse în tabelul 4.4.1. reiese că cele mai întâlnite stațiuni sunt:

• Montan de amestecuri Bs, eutricambosol, edafic mare cu Asperula-Dentaria – 47%.

• Montan de amestecuri Bm, cambisol, edafic mijlociu cu Asperula-Dentaria – 49%.

Celelalte tipuri de stațiuni ocupă suprafețe mici sub 5%.

În cuprinsul unității de producție, pe 47% din suprafață sunt stațiuni sunt de bonitate superioară și pe 53% sunt stațiuni de bonitate mijlocie.

4.4.1. Montan de amestecuri Bs, eutricambosol, edafic mare cu Asperula–Dentaria

– eu- și megatrofic, eu- și megahidric, estival jilav-reavăn-jilav –

FM2. Bs.TIV-V.HIV-V. Ue4-3

4.4.1.1. Răspândire. Caractere fizico-geografice

Acest tip de stațiune este bine reprezentat în teritoriul analizat ocupând 47% din suprafață. Apare la altitudini medii cuprinse între 500 și 750 de metri, în subetajul amestecurilor, pe versanți înclinați dar și la baza versanților.

Substratul litologic este format din depozite de suprafață cu origine din flișul marno-grezos, conglomerate, grohotișuri. Solurile dominante fac parte din clasa cambisoluri, eutricambosoluri sau districambosoluri, profunde la foarte profunde, rar mijlociu profunde, cu textură lutoasă, fără schelet sau slab scheletice în primii 50-60 de centimetri sau pe întreg profilul. Volumul edafic este mare, iar profunzimea fiziologică corespunde celei morfologice datorită folosirii etajata intensiva a solului de către rădăcinile molidului, bradului, fagului.

4.4.1.2. Caractere ecologice

Condițiile climatice sunt caracteristice subetajului inferior al amestecurilor, cu temperaturi medii anuale cuprinse între 40C-80C, precipitații 600-1000 mm anual, sezon de vegetație lung cuprins între 130 și 140 de zile, neexpuse la extreme termice și hidrice în sezonul de vegetație, iernile sunt mai friguroase iar gradienții termici verticali au valori de 0,3-0,40C la 100 de metri, frecvent apărând inversiuni termice.

Condițiile edafice sunt foarte favorabile pentru dezvoltarea molidului, fagului și bradului.

Troficitatea solului este foarte favorabilă datorită valorilor ridicate ale indicatorilor ei: grosimea solului morfologică și fiziologică mare, conținutul de humus ridicat, baze schimbabile abundente, V% ridicat, activitate biologică intensă.

Solurile au capacitatea potențială dar și efectivă de a fi eutrofice spre megatrofice rar mezotrofice. Aciditatea actuală este slabă până la moderată, pH 6,5-5,5.

Pentru regimul de umiditate, acesta este echilibrat, umiditatea estivală menținându-se la nivelul reavăn, reavăn-jilav aproape pe întreg profilul. Capacitatea de aprovizionare cu apă este foarte bună, solurile fiind euhidrice la megahidrice.

Regimul de aerisire și căldură este foarte favorabil datorită texturii, structurii și porozității chiar și în solurile cu procese de pseudogleizare. Regimul de consistență este de asemenea favorabil pentru cele trei specii, consistența estivală menținându-se la nivel favorabil pentru vegetația existentă. Lungimea perioadei bioactive este favorabilă pentru cele trei specii amintite.

În tabelul 4.4.1.1. este prezentată fișa ecologică a tipului de stațiune. Pentru realizarea fișei ecologice, principalii factori ecologici sunt repartizați pe clase de mărime expuse în prima parte a tabelului, iar în ea de-a doua parte a tabelului factorii ecologici sunt reprezentați pe clase de favorabilitate pentru cele trei specii.

4.4.1.3. Pătura erbacee

Este de tipul Asperula–Dentaria, cu grad de acoperire variabil. Frecvent numai floră de primăvară, înainte de înfrunzirea fagului (geofitele vernale, ca Isopyrum thalictroides, Dentaria bulbifera, D.glandulosa (Cardamine glanduligera), Asperula odorata (Galium odoratum), Anemone nemorosa (Chiriță C., 1977).

Tipul de stațiune prezentat poate prezenta un facies tipic în care bonitatea este superioară pentru cele trei specii, un facies de bonitate mijlocie pentru fag, precum și unele microfaciesuri locale de suprafață mică: faciesul cu surplus de umiditate în sezonul estival, cu specii mezohigrofite Cardamine impatiens, Circaea lutețiana, Dryopteris carthusiana (D. spinulosa), Paris quadrifolia, Rubus hirtus, Sanicula europaea, Stellaria media, Symphytum cordatum, faciesul cu pseudogleizări în orizontul Bv și cu Allium ursinum dominantă, faciesul cu mull moder și floră de tipul Asperula-Oxalis pe districambosoluri, faciesul cu moder, cu covor de Oxalis acetosella.

Fișă ecologică a tipului de stațiune FM2

Tabel 4.4.1.1.

⁎ Simbol pentru specia brad □ Simbol pentru specia fag ș Simbol pentru specia molid

4.4.1.4. Aptitudini forestiere. Bonitate.

Acest tip de stațiune de bonitate superioară pentru molid, brad, fag prezintă importanță economică ridicată datorită prezenței unor arborete divers amestecate de clasa de producție a II-a superioară.

Succesiuni. Prin deschiderea arboretelor, după dispariția speciilor de umbră apare un prim stadiu de buruieniș, format din specii din arboretul mai înainte închis, care suportă lumina: Senecio fuchsii, Stachys sylvatica, Scrophularia scopolii etc, și din specii nou-apărute Epilobium angustifolium, Urtica dioica, Galeopsis speciosa, Senecio sylvaticus, Atropa belladonna; evoluția rapidă a acestui stadiu către unul de lungă durată, cu arbuști: Rubus ideaus, Sambucus nigra, Sambucus racemosa, Salix silesiaca (Beldie A., Chiriță C., 1967).

Recomandări. Având în vedere productivitatea ridicată a bradului în aceste stațiuni se recomandă creșterea proporției sale dar și a molidului până la 70-80%. Se recomandă menținerea speciilor de foioase diseminate ca frasin, paltin, ulm, larice și chiar duglas și pin strob, cu rol decorativ, în situația concretă din teren, respectiv arborete situate în grupa I.

O grijă deosebită trebuie acordată tăierilor de însămânțare sau deschidere a ochiurilor care să se execute numai în anul de fructificație și cu o intensitate mai redusă pentru a împiedica instalarea buruienilor și a speciilor caracteristice tăierilor (Florescu Gh., Abrudan I.V., 2003).

4.4.2. Montan de amestecuri Bm, cambisol, edafic mijlociu, cu Asperula – Dentaria

Oligomezo- și mezotrofic, mezohidric, estival reavăn-jilav-reavăn-

FM2. Bm.TII-III.HIII. Ue3-2

4.4.2.1. Răspândire. Caractere fizico-geografice

Tipul de stațiune Montan de amestecuri Bm, cambisol, edafic mijlociu, cu Asperula–Dentaria, din seria ecologică mezofită este tipul de stațiune ca ponderea cea mai mare în zona studiată (49%). Apare la altitudini medii cuprinse 400 și 800 de metri, în subetajul amestecurilor, pe versanți cu pantă mare, cu expoziții variate. Substratul litologic este format din depozite de suprafață provenite din flișul extern marno-grezos sau substrate bogate în minerale calcice și feromagneziene.

Solurile cele mai frecvente sunt eutricambosolurile profunde cu textură nisipo–lutoasă și luto-nisipoasă și semischeletice. Volumul edafic este predominant mijlociu.

4.4.2.2. Caractere ecologice

Condițiile climatice sunt ca ale tipului precedent, caracteristic pădurilor de amestec de rășinoase. Condițiile edafice sunt favorabile pentru vegetația bradului și fagului.

Troficitatea solurilor, atât cea minerală cât și cea azotată, este favorabilă datorită valorilor mijlocii ale determinaților ei. Solurile sunt potențial și efectiv mezotrofice și eutrofice, foarte rar oligomezotrofice. Aciditatea solurilor variază de la acid la suprafață la slab acid în profunzime pH 4,4-6,0.

Troficitatea solurilor este mijlocie (oligomezo sau mezotrofice), aprovizionarea cu apă de asemenea, se menține la nivelul mezohidric, umiditatea estivală, frecvent cu deficit de apă, în special pe expoziții însorite.

4.4.2.3. Pătura erbacee

Aparține tipului Asperula–Dentaria cu grad de acoperire ridicat. Tipul de stațiune poate prezenta un facies tipic de subetaj inferior, cu condiții climato-edafice favorabile amestecurilor celor trei specii, un facies de subetaj superior mai răcoros, cu fag de clasa inferioară de producție, precum și unele microfaciesuri locale de suprafață mică.

Recomandări

Bonitatea este mijlocie pentru amestecuri de rășinoase cu fag. Există pericolul de evoluție spre eroziune și al doborâturilor de vânt.

Acolo unde predomină molidul, pentru a preîntâmpina doborâturile de vânt, se recomandă introducerea în amestec a bradului, fagului, laricelui. În brădete se limitează proporția fagului și a altor foioase la 30%.

Figura 4.4.1. Evidența și răspândirea teritorială a tipurilor de stațiune

4.5. Tipuri de pădure

În cadrul celor două etaje fitoclimatice din cuprinsul unității de gospodărire s-au identificat un număr de 11 tipuri de pădure, încadrate într-un număr de 4 stațiuni dintre care cele mai importante sunt:

• Amestec de rășinoase cu fag este cel mai bine reprezentată, ocupă 49% din suprafață;

• Formația molideto-brădetelor, ocupă 21% din suprafață;

• Formația brădeto-făget, ocupă 24% din suprafața studiată.

4.6. Caracterizarea arboretelor din punct de vedere al structurii

Voi urmări caracterizarea arboretelor din zona studiată sub aspectul compoziției, consistenței, vârstei, clasei de producție, informații ce vor fi detaliate în tabelul 4.6.1.

Principalele caracteristici structurale ale fondului de producție și protecție

Tabel 4.6.1.

Condițiile staționale (climatice și edafice) sunt favorabile pentru molid, brad și fag în suprafața studiată, prezența celorlalte specii indică un proces lent de modificare a compoziției datorită intervenției omului sau lipsei acesteia (specii pioniere) în viața pădurii, specia cea mai sensibilă fiind bradul în primii ani de viață.

Din tabelul 4.6.1. se remarcă ponderea aproximativ egală a celor trei specii molid, fag, brad, specii ce realizează arborete de productivitate superioară și mijlocie. Menționez că în Amenajamentul întocmit în 1971 molidul avea o pondere de 25%, brad 30% iar fag 33%, în acea perioadă erau planificate lucrări de împădurire în mare parte cu molid (40-60%).

Din acea perioada proporția de participare a molidului a crescut an de an ajungând în anii 2000 la 35% din suprafața studiată. Extinderea molidului s-a făcut începând cu anii 70 prin Programului național de conservare și dezvoltare a fondului forestier românesc pe perioada 1976-2010” în care se prevedea o creștere considerabilă a suprafeței ocupate de rășinoase scoase în afara arealului.

Consistența în suprafața studiată este aproape plină, putem spune că arboretele se dezvoltă normal și valorifică eficient potențialul stațiunii.

Clasa de producție este caracteristica de ordin calitativ cea mai importantă pentru exprimarea productivității stațiunii. Majoritare sunt arboretele de clasa a II-a de producție.

Analizând vârsta arboretelor din S.U.P.A se observă că sunt pluriene și există un excedent de arborete în clasa a VI-a față de mărimea unei clase de vârstă normale (16,74%).

4.7. Suprafața fondului forestier pe categorii de folosință și specii la nivel de U.P.

La nivelul anului 2012, pentru unitatea de producție luată în studiu exista următoarea repartizare pe categorii de folosință:

fond forestier total 3397,90 ha

suprafața pădurilor 3365,79 ha

terenuri neproductive 0,37 ha

terenuri care servesc nevoilor de administrație forestieră 15,92 ha

terenuri care servesc nevoilor de protecție silvică 15,82 ha.

Din suprafața totală a pădurilor din U.P.:

rășinoase 2000,90 ha – molid 1054,43 ha; 32%

– brad 931,81 ha; 28%

– larice 12,39 ha;

foioase 1364,89 ha – fag 973,50 ha; 29%

– diverse specii tari 310,64;

– paltin 76,05 ha;

diverse specii moi 80,75 ha; 2%

– plop 15,09 ha;

– salcie 3,04.

Ca și factori destabilizatori pentru această unitate de producție s-au identificat:

uscare 51,44 ha

atacuri de dăunători 51,67 ha

alunecări 3,15 ha

rocă la suprafață 2963,48 ha.

Figura 4.7.1. Evidența și răspândirea teritorială a principalelor specii sau categorii de specii

4.8. Funcțiile pădurii încadrate în această U.P.

Toate pădurile încadrate în acest U.P. au funcții de protecție, 887,02 ha sunt păduri cu funcții de protecție și producție iar 2478,77 ha sunt – păduri cu funcții speciale de protecție.

Evidența și răspândirea teritorială a grupelor, subgrupelor și categoriilor funcționale

Tabel 4.8.1.

4.9. Constituirea subunităților de protecție și producție la nivelul U. P.

În cadrul acestui U.P. pădurile sunt gospodărite în două subunități de producție și protecție.

Evidența și răspândirea teritorială a grupelor și categoriilor funcționale

Tabel 4.9.1

În subunitatea de codru regulat (S.U.P.A) sunt încadrate toate arboretele cu funcții de protecție și producție din tipul de categorii funcționale T-IV, destinate să producă arbori groși de calitate superioara pentru lemn de cherestea.

În S.U.P. M – păduri supuse regimului de conservare deosebita, au fost încadrate toate arboretele cu funcții de protecție a apelor și solurilor.

4.10. Compoziția țel

Pentru arboretele din această unitate de producție s-a adoptat regimul codrului, ținând cont de obiectivele economico-sociale, de necesitatea folosirii cât mai corespunzătoare a capacității de producție și de protecție a pădurilor, de cerințele ecologice ale speciilor corespunzătoare tipurilor naturale fundamentale de pădure, de compoziția actuală și de perspectivă de evoluție a arboretelor, precum și de faptul că arboretele pot fi conduse la vârste când se pot regenera din sămânță.

În cadrul acestei unități de producție, compoziția țel s-a stabilit pentru arboretele încadrate în fiecare subunitate de producție și protecție, astfel:

* pentru arboretele din subunitatea de codru regulat s-a stabilit o compoziție – țel la exploatabilitate și una de regenerare.

Compoziția – țel la exploatabilitate reprezintă cea mai favorabilă compoziție la care ajung arboretele la vârsta exploatabilitatii în raport cu compoziția lor actuala și cu posibilitatea de modificare a ei, prin intervențiile ce se fac în direcția compoziției optime.

Compoziția tel de regenerare s-a stabilit numai pentru arboretele exploatabile în prezent și cele care devin exploatabile în cursul primei perioade de amenajament, ținându-se seama de compoziția-tel finala și de sistemul de cultura adoptat.

* pentru arboretele încadrate în S.U.P. M, compoziția țel a fost stabilită pornind de la compoziția actuală și de la posibilitățile de modificare a acesteia prin intervențiile ce se fac în viața arboretelor, iar acolo unde a fost cazul și de compoziția semințișului utilizabil și de posibilitățile de regenerare ale speciilor ce le compun.

S-a urmărit de asemenea promovarea speciilor valoroase și evitarea monoculturilor.

Analiza compoziției țel

Tabel 4.10.1.

Se observă că compoziția actuală a arboretelor este diferită de cea optimă. Dezechilibrul apare la brad, fag, paltin, carpen, mesteacăn, larice, diverse tari și la diverse moi, în sensul că fagul, carpenul, mesteacănul, diversele tari și diversele moi sunt mult mai des întâlnite decât bradul, paltinul și laricele.

Posibilitatea de produse principale în S.U.P. A se realizează prin aplicarea tratamentului tăierilor progresive. Conform „Normelor tehnice privind alegerea și aplicarea tratamentelor” tăierilor progresive are ca scop principal declanșarea și apoi dezvoltarea pe suprafețe cât mai mari (minim 70%) a regenerării naturale a speciilor autohtone valoroase (Br, Fa, Mo). Tăierile se vor executa repetat, în medie trei-patru tăieri pe o perioadă de regenerare de 25-30 ani, la intervale variabile în funcție de anii de fructificație și gradul de instalare și dezvoltare a semințișului.

Aplicarea tratamentului constă în deschiderea de ochiuri de regenerare la primele tăieri de însămânțare, amplasate ca număr și mărime potrivit instrucțiunilor silvice în vigoare, ochiuri care vor fi lărgite la următoarele tăieri (tăieri de punere în lumină a semințișului instalat), până la racordarea totală a ochiurilor (ultima tăiere) când regenerarea naturală va ocupa minim 70% din suprafață. Intensitatea tăierilor, alegerea semincerilor și a arborilor de extras, precum și gradul de diminuare a consistenței arboretelor se vor face, de asemenea, cu respectarea instrucțiunilor silvice. Este tratamentul cel mai indicat în amestecuri de rășinoase cu fag dar este un tratament complex, pretențios și costisitor. Ținând cont de faptul că panta este accentuată (între 31-40 grade pe 70% din suprafață), acesta este un dezavantaj în aplicarea tratamentului.

Arboretele din S.U.P. M fiind excluse de la reglementarea procesului de producție, vor fi parcurse numai cu lucrări speciale de conservare, urmărindu-se prin aceasta asigurarea permanenței arboretelor, inclusiv regenerarea lor prin metode adecvate.

4.11. Concluzii generale

1. Sub raport geologic și litologic, stațiunile forestiere din teritoriul cercetat se caracterizează prin frecvența formațiunilor sedimentare alcătuite din gresii, marne, argile marnoase, alternanțe de gresii și marne, local conglomerate. Pe aceste substrate litologice a luat naștere un relief accidentat sub forma unor versanți cu înclinări și expoziții variabile, predominând înclinarea peste 310 și expoziție estică. Altitudinal stațiunile forestiere coboară la altitudini caracteristice zonelor de dealuri 400 m și urcă până la 1500 de metri. Prin așezarea sa geografică, prezintă un climat caracteristic munților mici și mijlocii cu temperaturi medii anuale cuprinse între 4 și 70C și o cantitate medie anuală de precipitații medii anuale de 600-1000 mm. Acești factori favorizează prezența stațiunilor apte pentru amestecuri de rășinoase cu fag, elementele lor climatice și edafice satisfăcând la nivel optim exigențele ecologice atât ale molidului, bradului și fagului.

Pe lângă capacitatea lor sporită de aprovizionare cu apă, stațiunile forestiere din această zonă se caracterizează prin prezența unor soluri din clasa Cambisoluri, dominante fiind eutricambosolurile și districambosolurile. Dacă în aceste soluri avem volum edafic mare, sunt profunde, bine structurate, bogate în substanțe nutritive și cu o capacitate mare de apă utilă atunci sunt de fertilitate ridicată pentru amestecuri de rășinoase cu fag unde realizează clasa I-a și a II-a de producție.

Deși expoziția generală este cea estică, regimul termic este mai moderat fapt ce permite existența molidului, bradului și a fagului.

2. Unul dintre tipurile de stațiune dominant, care ocupă 47% din suprafața teritoriului luat în studiu, este Montan de amestecuri Bs, eutricambosol, edafic mare cu Asperula-Dentaria. Acesta apare la altitudini medii cuprinse între 500 și 750 de metri, pe versanți înclinați, pe locuri așezate la baza versanților pe depozite de fliș cu soluri eubazice la mezobazice, cu mull, cu textură mijlocie, profunde, cu volum edafic mare la foarte mare.

Deși el apare la altitudini joase, datorită precipitațiilor abundente cuprinse între 650 și 1000 mm anual și a solurilor cu regim hidric echilibrat și cu o mare capacitate de aprovizionare cu apă, prin specificul său ecologic satisface la nivel optim exigențele ecologice ale bradului, molidului și fagului.

3. Tipul de stațiune Montan de amestec Bm, cambisol, edafic mijlociu cu Asperula–Dentaria ocupă aproape 49% din suprafața teritoriului luat în studiu. Bonitatea este mijlocie pentru amestecuri de rășinoase cu fag. Ca factori destabilizatori există pericolul de evoluție spre eroziune și al doborâturilor de vânt.

4. În ceea ce privește funcțiile atribuite acestor păduri, ținând cont de configurația terenului (pantă mare), rocă la suprafață acestea sunt încadrate în grupa I-a funcțională, pe 73% se execută doar lucrări de conservare iar pe 27% tăieri progresive cu perioadă mare de regenerare (25-30 ani).

5. Referitor la compoziția arboretelor 60% sunt rășinoase, bradul fiind specia care beneficiază de cele mai favorabile condiții climatice și edafice. Procentual 23% pentru brad înseamnă că tratamentul și lucrările de conservare aplicate valorifică la nivel optim potențialul stațiunii în ceea ce privește instalarea și dezvoltarea în cele mai favorabile condiții a acestei specii. Fagul în această zonă a amestecurilor este cu cel puțin o clasă de producție în urma bradului. Molidul beneficiază de condiții la nivel mediu de dezvoltare în stațiunile de bonitate superioară. În cele de bonitate mijlocie se constată atacuri de dăunători implicit fenomene uscare în masă și putrezirea trunchiului.

6. Concluzionând putem afirma că prin studierea amănunțită a condițiilor staționale cât și folosirea corectă a acestora în gospodărirea pădurilor vor conduce la arborete sănătoase, stabile, înalt productive, de lungă perenitete și cu polifuncționalitate.

Cap.V. Aspecte generale asupra procesului de instruire și educație în învățământul liceal

5.1. Noțiuni generale

În cadrul științelor educației s-a fixat termenul de metodică, definit ca parte a didacticii care studiază principiile, metodele și formele de predare-învățare a unei discipline școlare, ținând seama de specificul acesteia. Metodica are în vedere atât teoria cât și practica procesului didactic, pe care urmărește să-l optimizeze organizându-l pe baze științifice.

Conform etimologiei (din grecescul ”methodos”, cu metha=spre și odos=cale), metoda ar fi „calea de urmat” în vederea atingerii unui scop, sau maniera de a zice, a face, a învăța ceva, urmând niște principii și o anumită ordine în acțiune; metoda se poate considera și ca mod sistematic de cercetare, de cunoaștere, de transformare a realității.

Educația este ansamblul de acțiuni și influențe intenționate, conștiente, exercitate de un om sau de un grup uman asupra altui om sau grup uman, spre a-l forma, a-l dezvolta.

În istoria civilizației, preocupări științifice asupra procesului instructiv-educativ apar abia în perioada Renașterii, când modificările esențiale tehnico-economice și cultural-științifice pun societatea în fața necesității organizării activității școlare eficiente. A apărut astfel didactica-știința de a-i învăța pe alții-ramură a pedagogiei constituită ca teorie generală a procesului de învățământ. Termenul „didactică” a fost introdus în sec. al XVII-lea de Jan Amos Komenski (Comenius).

A educa înseamnă a influența în mod constant și sistematic, dezvoltarea intelectuală și fizică a elevului. El va interacționa cu lumea adevărată cu propriile lui mâini și simțuri, întrebuințând metode științifice și propria experiență pentru a folosi instrumentele.

În studierea procesului de învățământ, didactica operează analiza lui ca sistem, îi precizează scopurile și obiectivele instructiv-educative, evidențiind metodele și mijloacele de a-l realiza. Didactica stabilește conținutul învățământului, componenta esențială a procesului didactic, precizând criteriile de selecție utilizate. Un loc important în preocupările didacticii îl deține elaborarea principiilor de organizare și de desfășurare a procesului de învățământ, în prezent dispunându-se de o gamă largă de metode didactice.

Mijloacele de învățământ, rolul și funcțiile acestora în condiționarea reușitei demersului didactic, formele de organizare a procesului de învățământ, evaluarea randamentului școlar, sunt tot atâtea preocupări majore ale didacticii, care nu omite rolul profesorului din perspectiva educației sau relațiile profesor-elev, elevi-elevi, etc.

Procesul de învățământ este un ansamblu de acțiuni exercitate în mod conștient și sistematic de către educatori asupra celor pe care îi educă, într-un cadru instituționalizat, în vederea formării personalității lor corespunzător cerințelor idealului educațional. Aspectele definitorii ale procesului de învățământ sunt caracterul formativ și cel informativ. Primul vizează conturarea unor trăsături de caracter, convingeri și concepții, pe când caracterul instructiv are în vedere asimilarea cunoștințelor, acestea reflectându-se în conștiința elevului ca imagini, noțiuni, principii, legi, exteriorizare sub formă de cunoștințe intelectuale și deprinderi practice.

Instruirea și educația au loc concomitent, procesul de învățământ fiind instructiv-educativ, sau formativ-informativ. Tot caracter de simultaneitate au și cele două laturi ale procesului, anume cel de predare (acțiunea profesorului) și cel de învățare (acțiunea elevului). În procesul de predare-învățare cuplul profesor-elev este condus de către profesor, dar elevul este participant activ și beneficiar.

Activitatea de instruire și educație desfășurată în școală pune numeroase probleme: cele referitoare la scopul, obiectivele procesului instructiv-educativ, la conținutul celor predate, la procesul predării, la strategie, metodele și mijloacele folosite.

Procesul de învățământ este un ansamblu proiectat și structurat pentru finalizarea obiectivelor instructiv-educative, iar componentele sale și modul lor de interacțiune asigură funcționarea integrală a acestei entități specifice. El este structurat pe diferite nivele de complexitate, de la poziția extrem superioară de macrosistem, până la nivelul situațiilor practice ale clasei de elevi, unde procesul de învățământ devine microsistem. Macrosistemul de instruire este alcătuit din totalitatea microsistemelor de tipul lecției, lucrărilor de laborator sau al altor activități didactice organizate.

Sistemul de instruire are ca elemente funcționale obiectivele și rezultatele, iar ca elemente structurale resursele umane (elevii și profesorii) și materiale (conținuturi, mijloace și materiale, timp didactic, spațiu de învățământ). În plan operațional sau acționar intervin strategiile de predare-învățare, metodele de evaluare și conexiunea inversă ca element de autoreglare.

Analiza sistematică a procesului didactic permite în general controlul variabilelor de care depinde calitatea instruirii, printre care gradul de prelucrare pedagogică a conținuturilor, structura logică de prezentare, susținerea argumentării cu explicații suplimentare, valorizarea prin transfer a cunoștințelor. De asemenea se pot combina convenabil metodele și procedeele didactice și se poate alege succesiunea secvențelor care să optimizeze procesul. Unele variabile sunt greu sau imposibil de controlat sau modificat, aici putând fi citate: inteligența elevului, aptitudinile sale, nivelul general de pregătire, stadiul dezvoltării intelectuale, unii factori de personalitate.

Cu toate aceste neajunsuri, abordarea sistematică a problematicii procesului de învățământ oferă posibilitatea unei planificări raționale a acestuia și o analiză debarasată în mare parte de subiectivism, oferind criterii de evaluare mai precise. Analiza implică cunoașterea sistemului, formularea precisă a obiectivelor, o evaluare corectă și posibilitatea de a aprecia ponderea reală a acțiunii sistemului asupra rezultatelor, care pot fi afectate și de factori exteriori sistemului (aportul unor meditatori, ajutorul părinților, etc.). Această abordare sistematică reprezintă maniera rațională de conducere a activității didactice, pe care o ridică de la stadiul de meșteșug la cel de activitate științifică elaborată și controlată, permițând luarea unor decizii prompte, clare și corecte, ce se impun pe parcursul desfășurării procesului de instruire.

Optimizarea activității didactice trebuie să pornească de la cunoașterea principalelor condiții interne și externe ce pot influența pozitiv sau negativ procesul, ca și a elementelor din sistem afectate, pentru a se putea interveni corespunzător. Printre condițiile externe care acționează constant, de manieră previzibilă și de care trebuie să se țină seama în reglarea sistemului de învățământ, se pot enumera:

uzura morală rapidă a tehnologiilor și produselor, ce implică introducerea urgentă a noilor cuceriri științifice și tehnice în producție și reclamă pentru absolvenții școlii o pregătire adecvată, care să le permită acomodarea rapidă cu aceste noutăți;

perimarea rapidă a competențelor profesionale, de unde necesitatea recalificării forței de muncă;

tendința de intelectualizare a procesului de producție, prin automatizare și informatizare, de unde necesitatea unui nivel ridicat de cultură generală științifică și tehnică.

Deși aceste aspecte țin în mare măsură de conținuturi, deci de cei care le selectează la nivel central, rolul profesorului de la catedră nu este mai puțin important, deoarece el este cel care dă viață procesului, cel care pune în valoare conținuturile și cel care imprimă linia corectă pe toată durata școlarizării.

Principalele aspecte ale sistemului metodico-organizatoric al educației sunt: principiile educației, metodele educației, modurile și formele de organizare a educației.

Principiile de învățământ sunt cerințe generale care trebuie respectate în organizarea și desfășurarea procesului de învățământ, în vederea realizării scopului educației. Respectarea lor asigură obținerea de rezultate bune în toate laturile educației. Respectarea următoarelor principii didactice acoperă buna organizare și conducere a procesului de învățământ, sub toate aspectele lor:

principiul învățământului activ – exprimă cerința ca însușirea cunoștințelor noi, formarea priceperilor și deprinderilor, în toate laturile educației, să fie un rezultat al efortului propriu al elevilor.

principiul învățământului conștient – învățământul este conștient dacă elevul înțelege tot ceea ce învață. Numai cunoștințele asimilate în acest fel sunt temeinice și îl ajută pe elev să se folosească de ele cu succes.

principiul învățământului intuitiv – exprimă cerința ca generalizările (noțiuni, definiții, teoreme etc.) pe care și le însușesc elevii în procesul de învățământ, să aibă la bază perceperea obiectivelor și fenomenelor. Acest principiu îl constrânge pe elev să gândească, să interpreteze, să-și pună probleme, să emită ipoteze.

principiul învățământului continuu – are aplicare nu numai în însușirea cunoștințelor, ci și în formarea priceperilor și deprinderilor Pentru a obține rezultate bune se cere ca în sistemul educativ cunoștințele, priceperile și deprinderile noi să constituie o continuare a celor însușite anterior, să decurgă logic din acestea.

principiul învățământului sistematic – învățământul este sistematic când cunoștințele sunt însușite de elevi în succesiunea lor logică. Elevul este ajutat să găsească ușor cunoștințele de care are nevoie în viață. Acest învățământ contribuie și la înțelegerea mai adâncă a cunoștințelor și la păstrarea mai trainică a acestora.

principiul învățământului temeinic – calea principală de a preveni uitarea este repetarea cunoștințelor. Dacă elevul își însușește cunoștințele prin efort propriu, conștient, sistematic, continuu, însușirea devine și temeinică.

principiul legăturii teoriei cu practica – cere ca toți elevii să aplice în practică toate cunoștințele însușite la diferite discipline școlare. Legarea teoriei cu practica se realizează sub aspecte diferite, în funcție de specificul obiectului de învățământ, de vârsta elevilor, de latura educației.

Între principiile didactice există o strânsă legătură, o interdependență. Respectarea unuia din ele atrage și respectarea altora.

5.2. Metode de învățământ

Metoda de învățământ este calea urmată de elev și de profesor, cu scopul ca elevul să se formeze, atât prin activitatea îndrumată de profesor cât și prin cea desfășurată în mod independent. Metodele de învățământ sunt alese de profesor, pentru a îndruma activitatea instructivă și educativă a elevilor, pentru ai ajuta pe aceștia să se formeze. Putem clasifica metodele de învățământ după scopul urmărit în:

metode de asimilare (însușirea cunoștințelor, formarea deprinderilor și priceperilor)

Sub denumirea de metode de asimilare includem căile care-i ajută pe elevi să-și însușească cunoștințe noi, să le fixeze și să-și formeze priceperi și deprinderi, deci să le înțeleagă, să le prelucreze și să le aplice în practică. La realizarea lor ajută atât:

metode verbale – expunerea (povestirea, explicația, prelegerea)

– conversația (conversația euristică, conversația examinatoare)

– problematizarea

– munca elevului cu manualul și alte cărți

metode intuitive – demonstrația

– modelarea

– observațiile independente

metode active – exercițiile

– lucrările practice

– algoritmizarea

– lucrările de laborator

metode de control

Controlul are funcția de a constata ce a făcut bine elevul, ce a făcut rău și ce-ar mai trebui făcut, spre a se ști cum să fie îndrumată activitatea lui viitoare. Controlul efectuat de profesor, sau condus de el vizează și formarea la elevi a deprinderii de autocontrol: elevul să descopere singur greșelile pe care le-a făcut și să știe să le corecteze.

Principalele metode ce control sunt:

observarea

chestionarea orală

lucrările scrise

lucrările practice

metode de apreciere

Principalele funcții ale aprecierii sunt stimularea elevilor spre a-și îmbunătăți activitatea, clasificarea lor după rang în cadrul grupului din care fac parte și formarea și dezvoltarea capacității lor de apreciere și autoapreciere obiectivă.

Uneori aprecierea se face prin calificative verbale neînsoțite de note, alteori cu ajutorul notelor. Pentru realizarea unei evaluări mai obiective și mai analitice se recomandă folosirea testelor, a ghidurilor de notare și a scărilor obiective de apreciere.

5.3. Moduri și forme de organizare a procesului de învățământ

După numărul de elevi pe care profesorul își propune să-i instruiască și să-i educe concomitent, învățământul poate fi individual și colectiv. În modul de învățământ individual profesorul de ocupă într-o anumită unitate de timp cu un singur elev; în modul colectiv el instruiește și educă concomitent mai mulți elevi.

Forma cea mai utilizată, cu o tradiție de sute de ani, este lecția. Lecția, formă de organizare și desfășurare a activității mai comodă pentru profesor (Cucoș, C., 1998), este activitatea desfășurată de elevi sub conducerea profesorului, prin care își însușesc o temă din programa școlară, într-un timp limitat. Profesorul alege materia de asimilat de către elevi, stabilește durata activității, alege metodele de care se vor servi elevii în muncă, hotărăște structura (etapele) acestei activități și conținutul fiecărei etape, asigură unitatea instrucției cu educația. Scopul unei lecții exprimă esența instructiv-educativă a acesteia. Într-o lecție se urmăresc de obicei mai multe scopuri, dar unul este dominant, celelalte sunt subordonatele sale. Pentru a realiza o lecție bună profesorul trebuie să aleagă pentru fiecare parte a lecției materialul cel mai potrivit, care să asigure atingerea scopului urmărit. O lecție este metodic organizată când toate activitățile desfășurate constituie un tot unitar, servesc la atingerea scopului urmărit.

Astfel putem avea următoarele tipuri de lecții:

lecția combinată

lecția de asimilare de cunoștințe noi

lecția de recapitulare sistematizare (după un plan, pe bază de exerciții, de sinteză, referat)

lecția de formare a priceperilor și deprinderilor

lecția de verificare a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor

Cap.VI. Considerații metodico-științifice privind predarea lecțiilor la disciplinele silvice de specialitate

6.1. Noțiuni generale

Silvicultura și cunoștințele ei de bază fac parte dintr-o cultura de specialitate a omului. Ca știință și ramura de producție ea a apărut din grija omului pentru natură, pădure și din dorința de a o gospodări cât mai judicios. Denumirea de silvicultură vine din lat. silva-ae =pădure și cultura-ae=cultivare. Obiectul de studiu pentru silvicultură îl reprezintă pădurea, acesta derivând din lat. palus-udis= mlaștină acoperită cu arbori.

Selectarea conținutului are în vedere în mod deosebit următoarele caracteristicii:

Corectitudine și rigurozitate științifică;

Corelare optimă între pregătirea teoretică și cea aplicativă;

Realizarea prin aceste cunoștințe, a bazei pentru pregătirea de specialitate;

Accesibilitate, obținută prin corelarea dificultății conținutului cu particularitățile de vârstă ale elevilor;

Valoarea practic educativă, de formare și informare, obținută prin selectarea convenabilă a conținutului;

Profesorul este cel care trebuie să înarmeze elevul cu motivații pentru învățătură, cu tehnici de învățare și cu metode de utilizare a noțiunilor însușite.

Predarea lecțiilor de specialitate presupune nu numai funcția de comunicare-prezentare a materiei, a cunoștințelor, a definițiilor și a formulelor, ci și cea de a dezvălui experiențe practice, aspecte mai importante din viața unor mari silvicultori, domeniile de aplicare ale silviculturii.

Predarea silviculturii contribuie la formarea culturii generale a elevilor prin acel minim de cunoștințe potrivit gradului de înțelegere al lor, cunoștințe care se referă la o serie de fenomene ce se petrec în natură.

Scopul fundamental propus este formarea unei gândiri științifice a elevilor, descoperirea și aprofundarea puterii de gândire și de sinteză, dar mai ales, realizarea unei strânse legături a cunoștințelor dobândite cu practica. De aceea, profesorul este dator să urmărească transmiterea și însușirea conștientă și pe cât posibil tehnică a cunoștințelor.

Deoarece în predare dispunem de numeroase variante de metode și procedee, profesorul trebuie să aleagă pe acelea care să asigure înțelegerea cu ușurință, reducând la minimum munca și timpul necesar studiului.

Conținutul concret al disciplinelor de specialitate – Silvicultură – este stabilit de programele școlare respective, care prin temele abordate urmăresc să asigure realizarea obiectivelor fundamentale propuse:

formarea unui bagaj de cunoștințe cu largi aplicații;

lămurirea elevilor, însușirea și aprofundarea de către aceștia a informațiilor recepționate, fenomenelor din natură studiate;

realizarea unei legături continue între teorie și practică, fapt care permite motivarea pentru studiu și învățare a elevilor;

crearea deprinderii de a gândi și a sintetiza toate cunoștințele dobândite de către elevi;

verificarea aparatului matematic pe care-l dețin elevii, absolut necesar;

utilizarea determinatoarelor, atlaselor, aparatelor și instrumentelor de măsură.

În procesul de predare-învățare am urmărit, în vederea obținerii unor rezultate bune și foarte bune, următoarele elemente distinctive:

precizarea corectă și clară a obiectivelor operaționale;

utilizarea unor întrebări-problemă pentru a face trecerea la lecția nouă;

aleg metode activ-participative (pentru a antrena aproape întreaga clasă);

selectez mijloacele de învățământ cele mai adecvate.

A lucra cu toată clasa înseamnă a crea climatul ca toți elevii să gândească împreună cu cei care-și exprimă gândurile. Dar apare necesitatea ca elevii să fie tratați diferențiat, chiar în condițiile activităților desfășurate cu întreaga clasă, fiecare dintre ei fiind ajutat să ajungă la adevăr pe calea cea mai accesibilă (unii prin experiența de viață, alții prin asocierea cu noțiunile studiate la alte discipline, sau prin alte surse de informare).

Ca profesor, în activitatea didactică urmăresc:

elevii să rețină aspectele cele mai importante;

să știe să explice un fenomen, să sesizeze legături, să interpreteze;

să folosească cunoștințele de specialitate în diferite situații la alte obiecte;

să analizeze faptele, relațiile;

să elaboreze concluzii pe baza celor observate, să generalizeze;

să deducă cunoștințe noi din cele vechi, să propună soluții noi de rezolvare a problemelor;

să înregistreze indicațiile aparatelor de măsură în tabele și să prelucreze datele obținute;

în lucrările practice de teren sau de laborator, să respecte normele de protecție a muncii.

În realizarea obiectivelor propuse, trebuie să țin cont de timpul afectat activității didactice, viteza de asimilare a cunoștințelor și experiența anterioară a elevilor, materialul didactic.

Metodele de predare învățare le stabilesc în raport de scop și posibilitate. Condiția principală o constituie principiul activismului, pornind de la întrebarea „Cum să procedez ca să-i fac pe elevi să participe permanent la elaborarea definițiilor sau la exersarea deprinderilor?” Încerc să creez la elevi stări afective privind curiozitatea științifică sau să trezesc atitudini pozitive față de natură și pădure în special.

Indiferent de tipul de lecție și de metoda la care se recurge, organizarea acesteia presupune respectarea unor cerințe și anume:

formularea clară a obiectivelor operaționale;

asigurarea conținutului științific și practic al lecțiilor;

folosirea metodelor și mijloacelor de învățământ care să asigure o succesiune judicioasă a materiei, o verificare maximă a timpului și un randament ridicat la fiecare elev în însușirea de noi cunoștințe;

evaluarea randamentului școlar, pentru a cunoaște dacă obiectivele propuse au fost realizate.

6.2. Activități didactice pentru dobândirea cunoștințelor

Lecție de dobândire a cunoștințelor prin descoperire – în care am urmărit:

cunoștințele și tehnicile de lucru de care dispun elevii pentru a-mi adapta sistemul de predare la nivelul capacităților existente în clasă;

modul de lucru independent de materialul sau lecția nouă, insistând asupra observațiilor, concluziilor și soluțiilor găsite de elevi;

dezbaterea pe marginea noțiunilor studiate și verificarea corectitudinii cu care elevii au completat fișa de lucru sau tabelul;

capacitatea elevilor de a desprinde concluzii pe baza celor observate.

Dacă o serie de elevi au terminat mai repede, le-am pregătit fișe cu teme mai dificile, în vederea adâncirii cunoștințelor. În aceste lecții folosesc metoda pe baza activității independente a elevilor sau grupelor de elevi, fișele de lucru putând constitui teste de evaluare.

Lecția de dobândire a cunoștințelor prin lucrări de laborator. În funcție de instrumentele de lucru, experimentele pot fi: frontale, pe grupe sau individuale. În toate cazurile, elevii trebuie familiarizați cu procedeul de lucru. Am în vedere:

introducerea noilor cunoștințe pe baza activității independente a elevilor;

formarea și dezvoltarea la elevi a capacității de investigare științifică;

îndemânarea elevilor;

felul în care elevii își notează observațiile pe caiete, cum stabilesc relații, cum explică fenomenul observat și cum desprind concluziile parțiale sau finale;

respectarea normelor de protecție a muncii;

Experimentele le dau timpul necesar să se gândească și să se concentreze.

6.3. Activități didactice de fixare și consolidare a cunoștințelor și deprinderilor

Lecție de fixare și consolidare prin dialog – dezbatere în care se anunță dinainte planul de studiu, sistemul de întrebări sau situații problemă, referitoare la volumul de cunoștințe ce trebuie consolidat.

Pentru clarificarea și fixarea cunoștințelor se folosește metoda dialogului. Cu ajutorul elevilor, se alcătuiesc la tablă scheme grafice. Prin acest tip de lecție urmăresc:

înțelegerea de către elevi a noilor cunoștințe predate;

demonstrarea și observarea fenomenelor și proceselor respective;

sesizarea asemănărilor și deosebirilor, a elementelor principale și secundare, a cauzelor și efectelor;

stabilirea aspectelor esențiale.

Profesorul poate să completeze aceste cunoștințe cu anumite explicații suplimentare, căutând să mențină și să sporească interesul elevilor prin dezvăluirea importanței practice.

Lecția de consolidare a cunoștințelor prin muncă independentă – se realizează prin rezolvări de probleme, teste, lucrări de laborator în care urmăresc:

familiarizarea elevilor cu exercițiile-problemă și cu tehnicile de învățare;

reamintirea definițiilor de bază asupra cărora se vor face aplicațiile;

capacitatea elevului de a gândi independent, de a opera cu noțiunile însușite în condiții variate;

discuții de încheiere, concluzii, generalizări.

Activitatea independentă a elevului acasă își păstrează caracterul educativ numai dacă se sprijină pe un material clar, asimilat în clasă.

Efectuarea temelor date pentru acasă trebuie realizată în mod independent, iar ajutorul pe care-l solicită colegilor, părinților să se limiteze doar la indicații privind modul cum se poate rezolva problema; să dea lucrării (temei) o formă îngrijită, adecvată conținutului, să-și formeze treptat deprinderea autocontrolului.

Verificarea și aprecierea temelor stimulează interesul și capacitatea de muncă ale elevului. În timpul muncii independente, elevii primesc teme diferențiate, potrivit capacităților de învățare ale fiecăruia.

6.4. Activități didactice pentru recapitularea și sistematizarea cunoștințelor

Repetarea și sistematizarea cunoștințelor elevilor se face sumar, în orice lecție. Dar se efectuează pe teme și capitole mai mari, în special la sfârșitul semestrului sau al anului școlar.

Repetarea sistematică a cunoștințelor cu valoare de generalizare, legate de fapte tipice și caracteristice, asigură o temeinică înțelegere a celor învățate. Folosind metoda conversației, urmăresc:

măsura în care elevii pot să aplice cunoștințele dobândite în situații diferite;

să explice un fenomen;

să alcătuiască scheme, tabele de valori;

să rezolve exerciții și probleme.

Prin repetare, elevii nu se limitează la reproducerea materialului cunoscut, ci pătrund în esența faptelor, descoperind noi aspecte ale materialului studiat, spre a-și clarifica în felul acesta noțiunile, raționamentele.

Recapitularea se poate face fie după un plan dat (schemă), fie pe bază de rezolvări de probleme.

Fiecare punct al planului este dezbătut de întreaga clasă, insistând asupra definițiilor pentru ca apoi să se rezolve fișă de lucru fie la tablă, fie prin muncă independentă. După analiza și verificarea cunoștințelor elevilor, apreciez rezultatele fiecăruia ținând cont de dificultatea întrebărilor rezolvate și de cunoștințele teoretice însușite.

6.5. Activități didactice pentru verificarea și aprecierea cunoștințelor

Verificarea (controlul) cunoștințelor are ca scop nu numai stabilirea nivelului de pregătire al elevilor, ci să favorizeze în același timp asimilarea mai temeinică a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor de către toți elevii clasei.

Verificarea poate fi: orală (ascultarea unui anumit număr de elevi după un plan sistematic care să cuprindă întreaga materie a capitolului sau temei de verificat), sau scrisă (elevii sunt puși în condiții egale, rezolvând independent problemele propuse de profesor în teste sau lucrări de control).

Prin verificare și control urmăresc:

cum participă elevii la dezbaterea colectivă și cum își rezolvă sarcinile muncii individuale;

modul de redactare a lucrărilor, rapiditatea și exactitatea răspunsurilor;

cunoștințele, priceperile și deprinderile însușite de elevi la capitolul respectiv, precum și erorile tipice.

6.6. Activități extrașcolare

Activități de genul excursie didactică, vizită la muzee sau grădini dendrologice, investigații sau experimente pot fi realizate cu scopul de fixare și consolidare a cunoștințelor dar în afara orelor de la clasă.

Excursiile didactice se pot clasifica după mai multe criterii:

– după scop: – introductive (efectuate înainte de a se începe studiul unei discipline);

– finale sau recapitulative (efectuate la încheierea unui capitol sau modul).

– după durată: – scurte (3-4 ore, pentru aprofundarea ecosistemelor locale);

– lungi (2-3 zile, pentru explorarea mai multor obiective).

– după locul unde se desfășoară: în regiuni de câmpie, de deal, de munte, Delta Dunării, etc.

– după problemele studiate: geologice și geomorfologice, climatice, hidrografice, botanice, zoologice, pedologice.

Metodologia de organizare a unei excursii cuprinde mai multe etape (Iordache I., Leu Ulpia Maria, 2004):

– vizitarea în prealabil a zonei, pentru a inspecta cadrul natural și facilitățile existente;

– listarea echipamentului necesar, a restricțiilor a zonelor cu periculozitate.

– planificarea excursiei – justificarea excursiei din punct de vedere al programului educațional și al obiectivelor educative;

– documentarea bibliografică referitoare la zona care va fi vizitată;

– pregătirea elevilor: anunțarea obiectivelor excursiei, organizarea lor pe grupe, prelucrarea normelor de disciplină și conduită în timpul excursiei, precizarea echipamentului care trebuie luat, prelucrarea protocoalelor de colectare, observare, conservarea materialului care va fi colectat: materialele care sunt necesare pentru aplicațiile practice în excursii diferă de la caz la caz: aparate foto, cameră video, reportofon, borcane entomologice, binocluri, determinatoare, lupe, ph-metre, săculeți de pânză, etc.

– excursia propriu-zisă – trebuie să țină tot grupul unit.

Rezultatele observațiilor se trec în fișe sau caietele de observații.

De reținut: pe parcursul unei singure excursii nu se pot face prea multe, important este contactul permanent cu elevii și intervenția profesorului când este cazul.

O excursie reușită nu se termină la sosirea acasă, ci continuă la școală prin: schimb de idei și experiențe, pregătirea/conservarea materialelor pentru o eventuală expoziție, întocmirea de postere, referate, ierbare, insectare.

Elevii trebuie să știe ce au voie să colecteze și ce este protejat prin lege.

Cap. VII. Metode moderne aplicate în predarea-învățarea-evaluarea aspectelor legate de fundamentarea stațională a lucrărilor silvotehnice

7.1. Metode și procedee didactice moderne aplicate la clasă

Cercetări efectuate în ultimii ani arată că pasivitatea din clasă (înțeleasă ca rezultat al predării tradiționale, în care profesorul ține o prelegere, eventual face o demonstrație, iar elevii îl urmăresc) nu produce învățare decât în foarte mică măsură.

Învățând să colaboreze între ei în vederea rezolvării unor probleme, elevii vor constata că scopurile personale pot fi realizate printr-o muncă în echipă, iar succesul grupului depinde de contribuția fiecărui participant. Astfel elevii care de regulă învățau de unii singuri, acum învață împreună, se ajută unii pe alții realizându-se astfel competiție în cadrul membrilor grupului dar și între grupuri.

Aceste metode se caracterizează prin faptul că:

sunt concentrate pe elev și pe activitate;

pun accent pe dezvoltarea gândirii, formarea aptitudinilor și a deprinderilor;

încurajează participarea elevilor, creativitatea, inițiativele;

determină un parteneriat profesor–elev;

au un puternic accent formativ, nu informativ;

presupun folosirea unui limbaj simplu, accesibil;

adaptează metodele de lucru la nivelul clasei.

Dezvoltarea gândirii critice a elevilor este unul dintre conceptele metodelor și tehnicilor activ-participative unde se urmărește stimularea și funcționarea minții, explorare și descoperire, analiză și sinteză, raționare și evaluare.

Gândirea critică este cea care face ca elevii să emită judecăți proprii, de a accepta părerile celor din jur, făcându-i responsabili de greșelile proprii, de a le corecta, a fi capabili de a primi ajutorul și de a oferi ajutorul celor care au nevoie de el.

Profesorul este cel care încurajează inițiativa elevilor, ei nu trebuie să se simtă izolați, să aibă teamă față de reacțiile celor din jur, trebuie să aibă încredere în puterea lor de analiză și reflexie și siguranța că sunt ascultați și părerea lor contează.

Dintre metodele active și interactive utilizate în disciplinele tehnice amintim:

Știu/vreau să știu/am învățat;

Eseul de cinci minute;

Tehnica 6/3/5;

Jurnalul cu dublă intrare;

Mozaicul;

Cubul;

Cine știe câștigă – joc de întrebări și răspunsuri;

Ciorchinele;

Metoda lucrărilor practice;

Turul galeriei;

Acvariul.

În cele ce urmează voi prezenta doar câteva din aceste metode pe care le-am folosit în lecțiile unității de învățare “Dendrologie, pedologie și climatologie forestieră”.

7.1.1. Metoda ciorchinelui

Este o tehnică de predare-învățare care-i încurajează pe elevi să gândească liber, creativ și deschis. Este un „Brainstorming necesar” prin care se stimulează evidențierea legăturilor, conexiunilor dintre idei; o modalitate de a realiză asociații noi de idei sau de a releva noi sensuri ale ideilor (Lazăr, V., Căprărin, Daniela, 2008).

Este o metodă care poate fi utilizată atât individual cât și în grup cu rolul de a stimula gândirea de tip divergent și de a face conexiunile dintre idei, construirea de noi idei, sensuri și semnificații.

Această metodă este caracterizată de următoarele etape:

– scrierea unui cuvânt – cheie în mijlocul tablei sau a unei foi de hârtie;

– identificarea și scrierea altor cuvinte care vă vin în minte legate de cuvântul–cheie;

– realizarea de conexiuni între cuvinte, prin linii sau săgeți;

– prezentarea și discutarea “ciorchinelui”.

Regulile pe care profesorul trebuie să le anunțe:

notați pe hârtie tot ce vă trece prin minte, nu vă impuneți limite în formularea ideilor;

nu se va lua în considerare aspectul caligrafic;

valorificați timpul avut la dispoziție cu cât mai multe idei;

lăsați să apară cât mai multe conexiuni, nu limitați fluxul acestora.

Profesorul are rolul de a îndruma elevii să noteze ideile care au legătură directă cu cuvântul-cheie, realizându-se astfel cât mai multe conexiuni între idei, fără a se face judecăți de valoare.

În cazul în care elevii nu au idei, profesorul v-a indica o serie de informații care au rolul de ai dirija pe elevi, realizându-se astfel un “ciorchine semidirijat”.

Ciorchinele este considerat o strategie flexibilă. În cazul în care se aplică individual le permite întregului colectiv de elevi, nu doar cei care sunt tot timpul cu mâna pe sus, să se pună în evidență, să se implice activ în procesul de gândire.

Am aplicat această metodă cu succes la lecția de recapitulare SOLUL- SUPORT ȘI MEDIU DE HRANĂ PENTRU VEGETAȚIE, scriind pe tablă cuvântul-cheie (SOL), lăsându-le timp elevilor pentru a-și nota elevii în caiete cuvintele, ideile ce le veneau în minte, despre acest cuvânt, în 10 minute, după care am trecut la completarea ciorchinelui realizând astfel conexiuni între cuvinte prin linii obținându-se ciorchinele final.

Fig. 7.1.1.1. Reprezentarea schematică a metodei ciorchinelui

7.1.2. Metoda predării/învățării reciproce

Această metodă este centrată pe patru strategii de învățare între care există o înlănțuire logică: rezumarea, punerea de întrebări, clarificarea datelor, prognosticarea. (Lazăr, V., Căprărin, D., 2008)

Metoda predării/ învățării reciproce se poate desfășura pe grupe sau frontal.

Rezumarea înseamnă expunerea a ceea ce este mai important din ceea ce s-a citit. Elevii sunt organizați pe grupe, vor face rezumatul textului, timp de 5-7 minute. Fiecare lider de grup va expune întregii clase rezumatul textului.

Punerea de întrebări se referă la listarea unei serii de întrebări despre informațiile citite; cel care pune întrebările trebuie să cunoască bineînțeles și răspunsul.

Clarificarea datelor presupune discutarea termenilor necunoscuți, mai greu de înțeles. Se poate apela la diverse surse lămuritoare pentru soluționarea neînțelegerilor. Clarificatorii se pot folosi de diverse material didactice, putând solicita sprijinul profesorului. Profesorul orientează grupul spre esențialul problemei.

Prognosticarea se referă la exprimarea a ceea ce cred elevii că se va întâmpla în continuare, bazându-se pe ceea ce au citit.

Metoda este potrivită pentru studierea textelor științifice.

ETAPELE:

1. Explicarea scopului și descrierea metodei și a celor patru strategii;

2. Împărțirea rolurilor elevilor. (Explicați elevilor că vor fi pe rând profesori);

3. Organizarea pe grupe. (Se alcătuiesc grupe de câte 3 elevi);

4. Lucrul pe text. (Se oferă fiecărui elev, copii ale textului. Textul poate fi împărțit în pasaje logice sau pe paragrafe. Toți elevii citesc primul pasaj în liniște);

5. Realizarea învățării reciproce.

După ce au citit pasajul, primul elev din grup care joacă rolul de profesor:

a) rezumă ceea ce s-a citit;

b) se gândește la o întrebare pe marginea textului și le cere altor elevi să răspundă;

c) clarifică problemele sau conduce discuții, pentru a clarifica problemele pe care le pun alți elevi;

d) anticipează ceea ce se va scrie în pasajul următor.

6. Aprecieri, completări, comentarii.

Metoda predării/ învățării reciproce are două variante de utilizare:

– în prima variantă, clasa primește același text de studiat și este împărțită în patru grupuri, în fiecare dintre acestea elevii având același rol: primul grup este format din rezumatori, al doilea din întrebători, al treilea din clarificatori, iar al patrulea de prezicători.

În final, după lucrul pe text, fiecare grup își exercită rolul în fața celorlalte grupuri.

– în a doua variantă, după ce se împarte textul în părți logice, clasa este divizată în atâtea grupe câte părți are textul respectiv; în fiecare grupă există câte patru elevi: rezumator, un întrebător, un clarificator și un prezicător. După lucru pe text, fiecare grupă află de la cealaltă despre ce a citit, apoi fiecare membru al fiecărei echipe îi învață pe colegii din alte grupe ceea ce a lucrat

Avantajele metodei predării/învățării reciproce: (Lazăr, V., Căprărin, D., 2008)

− este o strategie de învățare în grup, care stimulează și motivează;

− ajută elevii în învățarea metodelor și tehnicilor de lucru cu textul, tehnici de muncă intelectuală pe care le poate folosi apoi și în mod independent;

− dezvoltă capacitatea de exprimare, atenția, gândirea cu operațiile ei (analiza, sinteza, concretizarea, generalizarea, abstractizarea) și capacitatea de ascultare activă;

− stimulează capacitatea de concentrare asupra textului de citit și priceperea de a de a selecționa esențialul;

Dezavantajele metodei (Lazăr, V., Căprărin, D., 2008):

– obișnuirea elevilor cu un anumit rol și, implicit, dificultatea lor de a se acomoda cu un altul;

– după lucrul în grup, elevul poate obosi și nu se mai concentrează suficient atunci când un coleg îi predă.

Exemplificare – Clasa a IX-a, M I, lecția Picea abies

Lecția se realizează aplicând metoda predării-învățării reciproce centrată pe cele 4 strategii de învățare: rezumarea, punerea de întrebări, clarificarea datelor, prognosticarea, elevii fiind organizați în 4 grupe eterogene.

În acest scop, cu o oră înainte, profesorul a informat elevii despre modul de desfășurare al activității: explicarea scopului și descrierea metodei, prezentarea textului de studio, gruparea elevilor, împărțirea sarcinilor de lucru.

Profesorul:

– cere elevilor să observe și să analizeze materialele distribuite pe mesele de lucru: manual, dicționar, imagini cu viețuitoare din diferite ecosisteme, atlas ecologic, fișe de lucru.

– explică sarcinile elevilor;

– monitorizează activitatea elevilor;

– explică și dă informații suplimentare;

– valorifică observațiile elevilor;

– face aprecieri, completări, comentarii.

Elevii sunt organizați în 4 grupuri corespunzătoare pentru 4 roluri, fiecare grup primește o fișă de lucru, membrii fiecărei echipe cooperează în realizarea rolului după cum urmează:

Grupa 1. este responsabilă cu rezumarea textului.

Cerință: Citiți cu atenție textul de mai jos. Expuneți ceea ce credeți că este mai important din ceea ce ați citit. (rezumatul)

Picea abies – molid, molift, brad roșu (Șofletea, N., Curtu, L., 2003)

Arbore de mărimea I, frecvent de 30-40 m înălțime, uneori până la 50-60 m.

Înrădăcinarea – trasantă.

Tulpina cilindrică, cu scoarța în tinerețe netedă, brună deschis, formează ritidom brun-roșcat, dar uneori chiar cenușiu sau violaceu, solzii ritidomului poligonali sau rotunjiți, uneori cu marginile desprinse.

Coroana îngust piramidală sau columnară, cu vârful ascuțit și la vârste înaintate, cu verticile evidente, dar apar ramuri și între verticile. Elagajul este greoi, mai ales în arboretele la mare altitudine, de orice vârstă, precum și în cele tinere de la orice nivel altitudinal.

Frunzele aciculare, de 1-2 (2,5) cm lungime, verzi-închis cu vârful brusc îngustat și terminat într-un mucron, sunt rigide, înțepătoare, dispuse spiralat și stau în perie pe fața superioară a lujerului. Cad repede după tăierea arborilor. Au stomate pe toate fețele. Acele se schimbă, în medie, la 5-7 ani, fiind mai puțin persistente ca la brad.

Florile mascule în amenți roșii-purpurii sau gălbui-roșcați, de circa 1,5-2 cm lungime, dispuși în toată coroana; cele femele galbene-verzui până la roșii-purpurii, alungit cilindrice, de circa 4-5,5 cm lungime, preponderent formate pe ramurile de la vârful coroanei; pot să apară și în restul coroanei, pe ramurile expuse la lumină.

Conurile sunt cilindrice, de 10-15cm lungime (mai scurte la altitudini mai mari) și 4-5 cm diametru, pendente; până în luna august sunt verzi până la roșii-violacee, la maturitate brune-gălbui, cu solzii rigizi, persistenți, rombici, acuminați sau rotunjiți la partea superioară, cu vârful denticulat, trunchiat sau știrbit. Bracteele sunt mici, ascunse între solzi, alungite, alipite de aceștia. După diseminarea semințelor conurile rămân în coroană până anul următor.

Semințele sunt de 4-5 mm lungime, brune-închis, cu aripa brună-deschis, de circa 10 mm lungime, rotunjită la marginea superioară, lipsite de rășină în tegument.

Plantula are 5-10 cotiledoane fin dințate, dispuse în rozetă.

Grupa 2. face o listă de întrebări pe care le va adresa la final tuturor colegilor.

Cerință: Citiți cu atenție textul. Formulați apoi o serie de întrebări despre informațiile citite.

Plecând de la înrădăcinarea trasantă a puieților de molid, cum pot fi ei afectați de fluctuațiile de îngheț-dezgheț?

Epitetul de arbore de lac, în cazul molidului, cum îl puteți explica?

Deoarece acele la molid se schimbă mai des ca la brad, care dintre cele două specii rezistă mai bine la vătămările provocate de poluanții care se depun pe frunze?

Deoarece conurile de molid sunt pendente, credeți că pentru diseminare este necesară desfacerea solzilor conului ca la brad?

Pentru că semințele de molid nu au rășină în tegument ca cele de brad, care credeți că au putere germinativă mai mare?

Grupa 3. are în vedere clarificarea termenilor noi.

Cerință: Citiți cu atenție textul. Găsiți răspunsurile pentru întrebările formulate plecând de la textul citit și informațiile recepționate de voi despre brad.

Fluctuațiile de îngheț-dezgheț pot provoca dezrădăcinarea totală sau parțială a puieților și plantulelor.

Este denumit arbore de lac datorită cerințelor sale mari față de umiditatea din sol dar nu în exces.

Acele mai puțin persistente în timp, la molid, îi dă o mai mare rezistență în zonele expuse la poluare.

Poziția orientată în jos a conurilor de molid îi permite o diseminare a semințelor fără desfacerea conului.

Deoarece nu există rășină în tegumentul semințelor de molid, puterea germinativă este mai mare, regenerarea molidului se face foarte ușor pe cale naturală.

Grupa 4. dezvoltă predicții.

Cerință: Citiți cu atenție textul. Analizați în grup imaginea din fișa de lucru (molid situat în zonă de câmpie). Formulați o serie de predicții referitoare la aplicațiile temei în practică.

O astfel de situație ipotetică nu este posibilă deoarece molidul are nevoie de cantități mari de umiditate atmosferică 800-1200 mm, este o specie de ținuturi reci, umede, cu nebulozitate mărită. S-ar putea să găsim exemplare izolare în parcuri, grădini, scuaruri, doar cu scop decorativ și nu productiv.

Echipele lucrează pe text, fiecare membru concentrându-se asupra rolului primit.

7.1.3. Explozia stelară

Este o metodă de dezvoltare a creativității, similară brainstormingului. Explozia stelară mai poartă denumirea de metoda starbursting (eng. “star” = stea; eng. ”burst” = a exploda), este o metodă care urmărește dezvoltarea creativității, asemănătoare metodei brainstormingului, ea își are începutul în centrul conceptului și se împrăștie întrebări, asemenea exploziei solare.

Se notează ideea pe tablă sau pe o foaie de hârtie și se scriu cât mai multe întrebări ce au legătură cu aceasta, de tipul: Ce?, De ce?, Unde?, Cine?, Când?. Întrebările inițiale pot duce spre altele, neașteptate care cer mai mare concentrare.

Scopul metodei constă în a se formula cât mai multe întrebări, conexiuni sau concepte și antrenează participarea întregului colectiv, stimulând creativitatea individual cât și cea de grup. Etapele desfășurării metodei sunt (Lazăr, V., Căprărin, D., 2008):

propunerea unei probleme;

organizarea grupelor de lucru, stabilindu-se rolul fiecăruia: lider, secretar(cu rolul de a nota datele) în grupuri preferențiale;

comunicarea rezultatelor muncii de grup;

sunt consemnate și apreciate cele mai interesante întrebări;

se emit răspunsurile de către elevi cu ajutorul profesorului.

Avantajele metodei: costuri minime, poate fi aplicată pentru elevi de orice vârstă și în orice specialitate, fiind considerată o modalitate de relaxare și o sursă de noi descoperiri.

Am aplicat această metodă cu succes la finalul unei ore de predare: clasa a IX-a M I, FORMAREA SOLULUI.

1. Am așezat elevii în semicerc;

2. Am prezentat imagini PowerPoint cu Formarea solului;

3. Am discutat cu elevii și am formulat ideea centrală pe care am expus-o pe steluța cea mare din centru: Explicați procesul complex de formare a solului;

4. Am selectat 5 elevi care au extras o steluță pe care este scrisă una din întrebările: CE? CINE? UNDE? CARE? CUM?

5. Am format echipele de elevi;

6. Fiecare grupă a citit întrebarea extrasă, a analizat imaginile, a formulat întrebări în concordanță cu situațiile problemă descoperite de grup;

7. După expirarea timpului de lucru elevii au revenit în semicerc și fiecare lider de grup a prezentat răspunsurile formulate. Elevii celorlalte echipe răspund la întrebări sau formulează alte întrebări;

8. Întrebările se scriu pe câte o steluță care se fixează în jurul steluței centrale.

Fig. 7.1.3.1.. Reprezentarea schematică a exploziei solare

Care sunt principale procese care au dus la transformarea rocilor de pe suprafața pământului?

(Î1) – Ce se înțelege prin proces de solificare?

(Î2) –Care sunt principale procese care au dus la transformarea rocilor de pe suprafața pământului?

(Î3) – De unde provine materia organică din sol?

(Î4) – Cine are rol determinant în formarea și evoluția solului?

(Î5) – Cum influențează clima formarea solului?

Pe tablă se vor nota răspunsurile cât mai complete cu ajutorul profesorului.

(R1) – Procesul de solificare are ca rezultat formarea unui anumit sol prin procese de natură fizică, biologică și chimică.

(R2) – Principalele procese prin care rocile de la suprafața pământului se transformă în sol sunt dezagregarea și alterarea.

(R3) – Materia organică din sol provine din organisme (floră și faună) moarte-litieră, aflată în diferite stadii de descompunere.

(R4) – Rolul determinant în formarea și evoluția solului îl au organismele vegetale și animale.

(R5) – Clima influențează procesul de solificare prin:

lumină și căldură;

precipitații,

vânt.

7.1.4. Știu/Vreau să știu/Am învățat

Este metoda prin care se inventariază ceea ce știu elevii despre o anumită temă și apoi se formulează de către elevi întrebări la care se așteaptă găsirea răspunsurilor în lecție.

Etapele aplicării metodei (Lazăr, V., Căprărin, D., 2008):

– organizarea elevilor în perechi;

– elevii sunt rugați să facă o listă cu tot ceea ce știu despre tema aleasă;

– în timp ce elevii alcătuiesc lista, profesorul face la tablă un tabel cu următoarele coloane: Știu / Vreau să știu / Am învățat;

– se notează în prima coloană – Știu – informațiile notate de elevi după discutarea acestora cu întreaga clasă;

– elevii elaborează o listă cu întrebări cu ceea ce ar dori să cunoască despre tema abordată;

– profesorul completează coloana a doua – Vreau să știu – a tabelului cu întrebările identificate de elevi. Aceste întrebări sugerează nevoile de învățare ale elevilor cu privire la tema abordată;

– se citește lecția din manual sau un text legat de subiect prin lectură individuală sau frontală;

– după lectura textului se revine asupra întrebărilor formulate în coloana a doua și se identifică cele la care s-au găsi răspunsurile în text. Acestea se trec în coloana a treia – Am învățat;

– elevii compară ceea ce știau despre subiect cu ceea ce au învățat din noua lecție (coloanele 1 și 3 din tabel);

– se precizează alte surse de informare pentru răspunsul la toate întrebările expuse în coloana a doua; întrebările din coloana a doua pot fi folosite pentru investigații suplimentare prin muncă individuală și realizarea unui eseu sau studiu de caz.

Avantajele utilizării metodei:

facilitează integrarea informațiilor dobândite de elevi pe parcursul învățării și completarea cu altele noi;

exersează gândirea liberă a elevilor asupra unei teme;

contribuie la organizarea reprezentărilor;

exersează capacitatea elevilor de a înțelege un nou conținut.

Aplicație – în lecția Precipitațiile atmosferice clasa a IX-a, Modulul I. Dendrologie, pedologie și climatologie forestieră.

Etapele metodei:

1. La început se cere elevilor să formeze perechi și să alcătuiască o listă cu tot ce știu despre umiditate atmosferică;

2. În timp ce elevii realizează lista, profesorul construiește la tablă un tabel de forma:

3. Profesorul cere perechilor să spună ce au scris și notează în prima coloană informațiile cu care tot grupul este de acord (pădurea rezervor și consumator de apă, ploi torențiale, precipitații atmosferice, pluviometru, seceta, grindina și zăpada abundentă, exces de umiditate în sol)

4. Folosind aceeași metodă elevii vor elabora o listă de întrebări care vor fi notate în coloana a doua, acestea evidențiind nevoile de învățare ale acestora în legătură cu tema abordată: Care sunt exigențele speciilor lemnoase față de umiditate?, Cum influențează pădurea circuitul apei în natură?.

5. Elevii observă materialele indicate de profesor (prezentare powerpoint,). Profesorul oferă explicații cu privire la umiditatea aerului.

6. Se poartă discuții. Se găsesc răspunsurile la întrebări.

7. Răspunsurile se trec în coloana AM ÎNVĂȚAT.

8. Informațiile din coloana a treia se organizează sub forma unei scheme.

7.1.5. Metoda cubului

Este folosită atunci când se dorește analizarea unei probleme din mai multe perspective. Ea presupune (Lazăr, V., Căprărin, D., 2008):

utilizarea unui cub din lemn sau carton pe fețele căruia se notează cuvintele: DESCRIE, COMPARĂ, ANALIZEAZĂ, ASOCIAZĂ, APLICĂ, ARGUMENTEAZĂ;

se anunță tema ce va fi abordată;

se împarte clasa de elevi în 6 grupe, fiecare grup urmând să examineze tema pusă în discuție din perspectiva cerinței de pe una din fețele cubului, astfel:

descrie: culorile, formele, mărimile;

compară: Cu ce se aseamănă? Cu ce nu se aseamănă?

asociază: La cete face să te gândești? De ce îți amintește? Ce asociații poți face?

analizează: Spune cum este făcut? Din ce este alcătuit? Ce asociații poți face?

aplicați: Cum poate fi folosit? Din ce se compune? În ce se descompune?

argumentați pro sau contra: Enumeră o serie de motive care vin în sprijinul afirmației tale.

Forma finală este împărtășită întregului grup

În cadrul orelor de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor, metoda cubului este frecvent utilizată, putând aborda subiectul mai complex și familiar, fiind considerată o metodă de succes.

Se anunță tema de dezbătut, se împarte clasa în șase grupe cărora li se vor trasa sarcini precise astfel încât fiecare știe ce are de făcut. Se confecționează un cub pe fețele căruia se notează sarcinile de lucru (descrie, compară, asociază, analizează, aplică, argumentează), după care un elev din fiecare grupă aruncă cubul care are. Fiecare grupă va fi dotată cu un o fișă de lucru cu cerințele corespunzătoare. Elevilor li se pune la dispoziție cca. 20 min., vor lucra în echipă, iar profesorul va avea rol de îndrumător, mediator.

La sfârșitul timpului acordat câte un reprezentant din fiecare grupă va citi răspunsurile pe care și le-au notat pe fișă, profesorul va nota răspunsurile corecte pe tablă sau pe un poster aducând completări acolo unde trebuie, definindu-se astfel forma finală a fiecărei fișe de lucru. În momentul rezolvării fișei de lucru se observă un brainstorming iar rezultatul sarcinii de lucru trebuie afișat fie pe tablă sau pe câte un poster care se lipește pe cele șase fețe ale cubului.

Am aplicat această metodă la recapitulare lecției “SOLURI DIN CLASA CERNISOLURI” vizând modul de recunoaștere a principalelor soluri din această clasă.

Profesorul anunță tema și metoda, lucrul pe echipe sub forma unui concurs în care se urmărește aprofundarea și investigația operației de secționare. Rolul pe care îl va avea profesorul de această dată este de moderator și arbitru al activității, iar elevii trebuie să parcurgă următoarele etape:

se formează grupurile de 6 elevi;

se alege un lider în fiecare grupă care are rolul de a conduce și controla activitatea;

se dă câte o sarcină fiecărui elev al grupului;

se dă câte o foaie pătrată care reprezintă o față a cubului pe care este scrisă sarcina de lucru;

fiecare elev rezolvă sarcina, consultându-se cu ceilalți membri și liderul;

după rezolvarea sarcinii se trece la construirea cubului;

forma finală v-a fi scrisă la tablă de liderul fiecărui grup.

Rezolvarea cubului:

Flora specifică de mull Asperula –Dentaria, Asarum- Stellaria.

Structură glomerulară, orizont Am de 40-60 cm, negricios, activitate microbiologică foarte intensă, bună capacitate pentru aer și apă, bine aprovizionate cu elemente nutritive.

S-au format pe roci sedimentare: loess, nisip, depozite argiloase și aluviale.

Se formează pe suprafețe slab înclinate chiar orizontale, predomină acumularea unei cantități mari de materie organică, humusul format are caracter acid, factor limitativ – deficitul de umiditate.

Expeditiv pe teren, prin încercări organoleptice ținând cont de următoarele criterii:

senzația la frecarea materialului în stare umedă între degete;

plasticitatea și lipiciozitatea;

modelarea în stare umedă.

pH-ul solului se determină cu ajutorul pH-metrului Hellige.

7.1.6. Tehnica Lotus (floarea de nufăr)

Metoda presupune deducerea de conexiuni între idei, concepte, pornind de la o temă centrală. Problema sau tema centrală determină cele 8 idei secundare care se construiesc în jurul celei principale, asemeni petalelor florii de nufăr.

Cele 8 idei secundare sunt trecute în jurul temei centrale, urmând ca apoi ele să devină la rândul lor teme principale, pentru alte 8 flori de nufăr. Pentru fiecare din aceste noi teme centrale se vor construi câte alte noi 8 idei secundare. Astfel, pornind de la o temă centrală, sunt generate noi teme de studiu pentru care trebuiesc dezvoltate conexiuni noi și noi concepte.

ETAPELE TEHNICII FLORII DE NUFĂR (Lazăr, V., Căprărin, D., 2008):

1. Construirea diagramei, conform figurii prezentate;

2. Scrierea temei centrale în centrul diagramei;

3. Participanții se gândesc la ideile sau aplicațiile legate de tema centrală.

Acestea se trec în cele 8 „petale” (cercuri) ce înconjoară tema centrală, de la A la H, în sensul acelor de ceasornic.

4. Folosirea celor 8 idei deduse, drept noi teme centrale pentru celelalte 8 cadrane. („flori de nufăr”)

5. Etapa construirii de noi conexiuni pentru cele 8 noi teme centrale și consemnarea lor în diagramă. Se completează în acest mod cât mai multe cadrane. („flori de nufăr”)

6. Etapa evaluării ideilor. Se analizează diagramele și se apreciază rezultatele din punct de vedere calitativ și cantitativ. Ideile emise se pot folosi ca sursă de noi aplicații și teme de studiu în lecțiile viitoare.

Lotus de grup, etape (Lazăr, V., Căprărin, D., 2008):

1. profesorul anunță tema centrală.

2. elevii au câteva minute de gândire în mod individual, după care se va proceda la completarea orală a celor 8 idei secundare ale temei centrale, pe baza dialogului și consensului desfășurat între elevi și profesor. Ideile secundare se trec în diagramă.

3. colectivul se împarte apoi în 8 grupe de câte 3, 4 sau 5 elevi fiecare, în funcție de numărul de elevi din clasă. Acolo unde un grup este deficitar din punct de vedere al numărului de elevi, cadrul didactic va participa ca membru al acelui grup.

4. ideile secundare devin teme centrale pentru fiecare din cele 8 grupuri constituite. Astfel, fiecare grup lucrează independent, la dezvoltarea uneia dintre ele, exercițiu creator la care participă toți membrii grupului.

De exemplu: – grupul A are de găsit 8 idei pentru tema A;

– grupul B are de găsit 8 idei pentru tema B, etc;

5. prezentarea în fața colectivului a rezultatelor fiecărui grup în parte. Completarea diagramei pe baza ideilor expuse de fiecare grup și a discuțiilor purtate între membrii grupurilor în scopul clarificării și corectării.

6. evaluarea muncii colaborative în grup, aprecierea participării și folosirea rezultatelor obținute în activitățile următoare.

Tehnica Lotus stimulează munca colaborativă în echipă și efortul creativ al fiecărui membru al grupului în soluționarea sarcinii date. Există și o oarecare competiție între grupe, în sensul găsirii celei mai potrivite idei (care poate fi supusă discuției în etapa nr. 5), în rapiditatea cu care lucrează un grup față de altul, cu toate că acestea nu se înscriu în dezideratele metodei. Scopul central este participare tuturor elevilor la un exercițiu creator și, în unele cazuri, la găsirea unei soluții la o problemă dată. Elevii lucrează cu plăcere în cadrul acestei tehnici, mai ales dacă grupurile au fost alese preferențial.

Colectivul clasei de elevi poate fi aranjat în forma florii de nufăr; astfel fiecare grup poate ocupa locul unei petale de nufăr în jurul temei centrale.

Aplicație – În lecția Factori de pedogeneză, clasa a IX-a, Modulul I, Dendrologie, pedologie și climatologie am utilizat metoda Lotus.

1. Am notat în centrul tablei termenul pedogeneză și am solicitat elevilor să se gândească la idei legate de tema centrală.

2. Am notat ideile elevilor în cele 8 petale de la A la H în sensul acelor de ceasornic. Cele 8 idei deduse vor deveni noi teme centrale pentru câte 8 petale;

3. Am folosit exemplele prezentate de elevi în tehnica Lotus, din diferite ecosisteme.

4. Am explicat elevilor noțiunile de humificare, deflație, coraziune, sedimentare, roci consolidate și neconsolidate.

7.1.7. Metoda cadranelor

Este o modalitate de rezumare și sintetizare a unui conținut informațional prin participarea și implicarea elevilor în înțelegerea lui adecvată. Această metodă poate fi folosită în etapa de reflecție. Activitatea se poate desfășura pe grupe sau ca activitate independentă. Metoda cadranelor presupune trasarea a două axe perpendiculare, operațiune în urma căreia rezultă patru cadrane.

Elevii vor fi grupați în 4 grupe, la mesele de lucru. Fiecare grup va avea o fișă de lucru pe care va construi propriul cadran. Participarea la completarea fișei comune va fi dirijată de profesor, care trebuie să încurajeze activitatea tuturor elevilor din grupurile constituite. La finalul activității se va comenta și se va completa întreaga structură cu explicațiile de rigoare.

Metoda poate fi folosită cu succes la evaluarea unei unități de învățare dar și în vederea consolidării cunoștințelor făcându-se apel la cunoștințele dobândite anterior.

Aplicație – în lecția Lucrări speciale de îngrijire și conducere a arboretelor clasa a X-a, Modulul II.;

Demers didactic:

1. organizarea clasei pe grupe de lucru a câte 6 elevi

2. fiecare grupă a primit o fișă de lucru pe care a construit propriul cadran

3. pe mijlocul tablei am trasat 2 axe perpendiculare (una orizontală și una verticală) rezultând astfel 4 cadrane

4. după ce fiecare grupă a constituit propriul cadran, am solicitat prezentarea acestuia;

5. la finalul exercițiului am dirijat participarea elevilor la completarea întregii structuri;

6. am dat elevilor explicațiile necesare.

7.1.8. Eseul de cinci minute

Este o metodă care se aplică de regulă la sfârșitul lecției, pentru a veni în ajutorul elevilor în a-și sintetiza cunoștințele prezentate la oră, pentru ca profesorul să facă legătura cu informațiile anterioare și să realizeze dacă elevii au înțeles materialul prezentat. Sarcina de lucru a elevilor constă în conceperea unui eseu scurt de cinci minute în legătură cu tema nouă prezentată de profesor și de a formula o întrebare referitoare la aceasta.

La final profesorul strânge eseurile și le folosește pentru a-și pregăti planul lecției următoare unde pune accentul exact pe ceea ce nu au înțeles elevii.

Diagrama Venn a asemănărilor și deosebirilor este reprezentată grafic prin intersecția a două sau mai multe cercuri în care în primul cerc se notează caracteristicile unui concept, în cel de-al doilea caracteristicile altui concept iar în intersecția celor două cercuri se notează caracteristicile comune ale celor două cercuri.

În practică am aplicat această metodă la lecția de predare a speciei lemnoase brad unde elevii au fost informați ca la realizarea eseului să aibă în vedere următoarele:

precizarea a patru caracteristici comune celor două specii;

precizarea a patru deosebiri dintre cele două specii.

Diagrama Venn este alcătuită din două cercuri mari care se suprapun unde se prezintă asemănările dintre două idei sau concepte. De exemplu elevii pot compara două specii lemnoase importante în fondul nostru forestier, Picea abies și Abies alba.

Fig. 7.2.8.1. Reprezentarea schematică a diagramei Venn

Dintre avantajele utilizării diagramei Venn amintim:

stimulează cunoașterea, cercetarea individuală;

formularea de reflecții, observații, constatări;

implică funcțiile superioare ale gândirii;

invită la asociere, sintetizare, analogie.

7.1.9. Turul galeriei

Este o metodă interactivă bazată pe colaborarea între elevi, pe care o aplicăm cu succes în cadrul orelor de laborator tehnologic și instruire practică, prin care elevii sunt puși să găsească rezolvarea unor probleme și executarea unor operații.

În cadrul acestor ore elevii au posibilitatea să coopereze între ei și să-și exprime opiniile proprii, să-și dezvolte creativitatea, gândirea critică, gândirea individuală și colectivă, dezvoltându-se astfel capacitățile sociale ale participanților de intercomunicare și toleranță reciprocă.

La aplicarea metodei trebuie să se parcurgă următorii pași:

elevii trebuie împărțiți pe grupe de 4-5 în funcție de numărul elevilor din clasă;

profesorul prezintă tema și sarcina de lucru;

fiecare grupă va realiza produsul stabilit ca temă, lucrările vor fi expuse în clasă ca o mică galerie;

secretarul fiecărui grup prezintă lucrarea întregii clase;

la semnalul profesorului grupurile trec prin fața lucrărilor pentru analizarea fiecărei lucrări în parte;

după turul galeriei, grupurile își reexaminează produsul muncii lor în comparație cu celelalte.

Elevii trebuie învățați să asculte, să înțeleagă, să accepte sau să respingă ideile celorlalți, având posibilitatea să-și exprime puncte de vedere personale prin exprimarea valabilității celor susținute.

Metoda prezintă și unele dezavantaje:

tendința unora dintre elevi de a se remarca drept lideri;

marginalizarea elevilor cu păreri diferite;

neimplicarea unor elevi în sarcinile de lucru și eventual apariție a unor conflicte minore.

Metoda am aplicat-o cu succes în cadrul orelor de laborator tehnologic, clasa a IX-a, M I, Executarea profilelor de sol. Am împărțit elevii în 4 grupe de 5 elevi, scopul lucrării practice fiind completarea fișei profilului de sol.

Materialele necesare – cazmale, lopeți, ruletă, șpaclu, pungi de hârtie, pH-metru Hellige.

Elevii sunt instruiți în legătură cu regulile ce trebuie respectate la stabilirea amplasamentelor profilului:

în pădure profilul va fi amplasat pe terenul care este reprezentativ din punct de vedere geomorfologic (culme, versant, terasă, luncă);

profilul va fi amplasat la o distanță de 1m față de un arbore;

peretele din față va fi orientat spre sud, pentru a avea lumină suficientă identificării orizonturilor;

adâncimea profilului, la munte, va fi până la materialul parental / roca mamă;

lățimea profilului va fi de 60-70 cm;

pământul scos va fi aruncat numai în lateral la o distanță care să nu permită revenirea acestuia odată cu adâncirea gropii.

Elevii vor realiza profilul de sol, vor completa fișa profilului de sol. Individual toți elevii vor stabili caracteristicile solului (pH-ul, săruri solubile, carbonați).

La finalizarea lucrului grupele vor trece prin fața lucrărilor pentru analizarea fiecărei lucrări în parte în parte. După turul galeriei elevii își reexaminează produsul muncii lor (profil și fișa) în comparație cu a celorlalți.

FIȘA PROFILULUI DE SOL

LOCUL AMPLASĂRII ……………… UNITATEA GEOMORFOLOGICĂ ……………

CARACTERISTICILE TERENULUI: ALTITUDINEA ……. ÎNCLINAREA ……. EXPOZIȚIA …………………

GROSIMEA MORFOLOGICĂ A PROFILULUI …….. GROSIMEA FIZIOLOGICĂ ……

VOLUMUL EDAFIC UTIL ……… TIPUL DE SOL ……. VEGETAȚIA ……………..

7.1.10. Acvariul

Este o metodă activă, pentru a se putea realiza feedback-ul asupra unei activități desfășurate. Modul de organizare a clasei de elevi este următorul: unui grup de elevi cu un număr restrâns i se trasează o sarcină de lucru (material de studiat) și este plasat în centrul unui grup mai mare astfel încât grupul concentric exterior să poată observa, analiza comportamentul fiecărui membru al grupului din interior. După rezolvarea sarcinii grupul interior prezintă rezolvarea proprie, iar grupul exterior pune întrebări fiind creat un feed-back între cele două grupuri.

Fig. 7.2.10.1. Acvariul

7.1.11. Tehnica 6/3/5

Tehnica 6/3/5 este asemănătoare brainstorming-ului. Ideile noi însă se scriu pe foile de hârtie care circulă între participanți.

Tehnica se numește 6/3/5 pentru că există: 6 membri în grupul de lucru, care notează pe o foaie de hârtie câte 3 soluții fiecare, la o problemă dată, timp de 5 minute.

Etapele metodei 6/3/5:

1. împărțirea clasei în grupe a câte 6 membri fiecare;

2. formularea problemei și explicarea modalității de lucru. Elevii primesc fiecare câte o foaie de hârtie împărțită în trei coloane;

3. desfășurarea activității în grup;

În această etapă are loc o îmbinare a activității individuale cu cea colectivă. Pentru problema dată, fiecare dintre cei 6 participanți, are de notat pe o foaie, 3 soluții în tabelul cu 3 coloane, într-un timp maxim de 5 minute. Foile migrează apoi de la stânga spre dreapta până ajung la posesorul inițial. Cel care a primit foaia colegului din stânga, citește soluțiile deja notate și încearcă să le modifice în sens creativ, prin formulări noi, adaptându-le, îmbunătățindu-le și reconstruindu-le continuu.

4. analiza soluțiilor și reținerea celor mai bune. Se centralizează datele obținute, se discută și se apreciază rezultatele;

Avantajele aplicării tehnicii 6/3/5 sunt următoarele:

oferă elevilor mai puțin comunicativi posibilitatea de a se exprima;

similar brainstorming-ului, stimulează construcția de „idei pe idei”;

încurajează solidaritatea în grup și competiția între grupuri, îmbinând munca individuală cu cea de echipă;

are caracter formativ-educativ, dezvoltând atât spiritul de echipă cât și gândirea, imaginația, creativitatea. (Lazăr, V., Căprărin, Daniela 2008)

Dezavantajul rezultă din constrângerea participanților de a răspunde într-un timp fix.

Aplicație: În lecția Influența factorilor climatici asupra arborilor și pădurii, Modulul II, clasa a X-a;

1. am împărțit clasa în grupe a câte 6 membri;

2. am realizat o fișă de lucru ce conține în trei coloane următoarele probleme la care elevii trebuie să ofere răspunsuri: factori ecologici cu care pădurea realizează interrelații, efecte negative ale acestor factori asupra arborilor și pădurii în general, exigența speciilor lemnoase față de factorii ecologici studiați;

3. fiecare grupă a primit o fișă de lucru și fiecare component al grupei notează pe fișă 3 soluții în tabelul cu trei coloane, într-un timp de 5 minute

4. după expirarea timpului de lucru elevii prezintă răspunsurile la cerințele primite care sunt discutate la nivelul clasei. Se vor trage concluzii referitoare la exigențele principalelor specii lemnoase din fondul forestier.

Molid- specie oligotrofă (hrănire micotrofă), pretenții medii față de umiditate (preferă versanți umbriți cu climat mai umed), exigențe mici față de temperatură, temperament de semiumbră.

Brad- specie mezotrofă, pretenții medii față de umiditate (spre limita altitudinală a arealului său ocupă versanții umbriți și mai umezi), exigențe medii față de temperatură, temperament de umbră.

Fag- specie mezotrofă, pretenții medii față de umiditate (spre limita altitudinală a arealului său ocupă versanții umbriți și mai umezi), exigențe medii față de temperatură, temperament de umbră.

7.2. Propunere de disciplină (modul) – CDL

”FUNDAMENTAREA STAȚIONALĂ A LUCRĂRILOR SILVOTEHNICE”

CDL – instruire practică

7.2.1.Notă de prezentare

Acest opțional a fost conceput din necesitatea cunoașterii în detaliu a ecosistemului pădure sub aspectul părții abiotice, acțiune absolut necesară pentru o fundamentare riguroasă a intervențiilor silvotehnice cât și a tratamentelor ce urmează a fi aplicate în conducerea și gospodărirea arboretelor.

Pădurea este o componentă esențială a mediului și un element principial în asigurarea echilibrului ecologic, ea a fost și rămâne în continuare puternic afectată de evoluția social-economică a țării. Pădurea reprezintă una dintre cele mai importante bogății, care prin funcțiile ei are un rol extrem de important în viața noastră, a tuturor indiferent dacă am conservat-o, creat-o sau dezvoltat-o. Pădurile sunt, așa cum arăta în 1937 Marin Drăcea „liniștea pământului, scutul agriculturii și garanția că viața se va putea desfășura normal…”

Binefacerile pe care pădurea le aduce omului sunt existențiale. Cerințele omului față de pădure au sporit exponențial cu trecerea timpului. Inițial omul a conștientizat valoarea socială și economică, ulterior a realizat excepționala valoare ecologică a acesteia. Pentru a-și satisface cerințele din ce în ce mai mari față de pădure, atitudinea omului s-a schimbat trecându-se de la pădure naturală la pădure cultivată.

Se știe că elementele componente ale pădurii ca ecosistem sunt într-o permanentă interdependență. Datorită interacțiunilor dintre elementele componente pădurea are o avansată integritate structurală și funcțională fiind capabilă de autoreglare, autoorganizare și autoregenerare și dispune de o capacitate sporită de contracarare a acțiunilor perturbante ale factorilor de mediu.

Modulul poate fi studiat la nivelul de pregătire – învățământ liceal, filieră tehnologică, calificare – tehnician în silvicultură și exploatări forestiere, profil Resurse naturale și protecția mediului, nivel 4 fiindu-i alocat 30 ore pe săptămână timp de 3 săptămâni.

Scopul CDL-ului este cunoașterea amănunțită a condițiilor staționale (mediul de viață pentru factorii biotici – plante și animale): geologice, geomorfologice, hidrologice, climatice, pedologice cât și aplicarea corectă a acestora în gospodărirea pădurilor (sisteme de lucrări silvotehnice). Cunoscând aceste elemente de bază vom gestiona arborete sănătoase, stabile, înalt productive, de lungă perenitete și cu polifuncționalitate.

Rolul CDL-ului în pregătirea de specialitate a elevilor este de a dezvolta capacitătea de explorare (investigare) a realității, formarea unor atitudini pozitive față de mediul înconjurător și față de societate, dezvoltarea vocabularului de specialitate în cadrul comunicărilor orale și scrise.

Situații de învățare care răspund nevoilor de formare identificate împreună cu agentul economic sunt:

Activități de documentare, consultare cărți de specialitate

Elaborarea de referate, proiecte

Vizionări de materiale video

Activități practice de lucru în echipă

Investigație științifică pornind de la realitatea observată pe teren

Nevoi de formare cărora le răspunde CDL-ul și a rezultatelor învățării propuse a fi dobândite sunt:

intrarea în contact cu personalul silvic în cadrul vizitelor efectuate pe teren, dobândirea conștiinței silvice;

familiarizarea cu termeni de specialitate și cu materiale necesare efectuării unor determinări;

dobândirea și cultivarea respectului față de natură și implicit pădure;

exersarea gândirii critice și a intuiției;

autoevaluarea comportamentului în pădure, nevoie în strânsă legătură cu liniștea necesară vânatului.

Tabel de corelare între rezultatele învățării și conținuturile învățării

Cap. 1 Ecosistemul pădure – părți componente (biocenoza și biotopul) – 25 ore

Plante lemnoase (specii de valoare din pădurile noastre)

Plante erbacee (floră indicatoare)

Microflora (ciuperci xilofage) și zoofauna

Insecte

Cap.2 Stațiunea forestieră – 10 ore

Stațiunea ca sistem. Elemente componente

Analiza componentelor stațiunii (rocă, relief, climat, sol)

Cap.3 Caracteristicile stațiunilor forestiere din județul Neamț – 20 ore

Localizare geografică și administrativă

Relieful și substratul geologic

Clima județului Neamț

Solurile județului Neamț

Cap. 4 Pădurile nemțene – 10 ore

Pădurile județului Neamț în context economico-social

Zonalitatea altitudinală a vegetației lemnoase în județul Neamț

Parcuri naționale, naturale și rezervații forestiere din cuprinsul județului

Cap. 5 Studiu de caz – analiza fundamentării staționale a lucrărilor silvotehnice în O.S. – 25 ore

Așezarea geografică

Elemente privind cadrul natural, specifice unității de producție

Solul component al ecotopului

Tipul de stațiune

Tipuri de pădure

Caracterizarea arboretelor din punct de vedere al structurii

Funcțiile pădurilor încadrate în această U.P.

Lucrări silvotehnice adecvate stadiului de dezvoltare

Tratamente aplicate

Concluzii generale

Lista minimă de resurse materiale necesare dobândirii rezultatelor învățării

Albume, postere, referate, reviste, casete video, planșe, calculator;

Atlas botanic

Determinatoare

Aparate și instrumente (pentru determinarea elementelor climatice și edafice: termometre, anemometre, pH-metre)

Instrumente pentru determinarea dimensiunilor și vârstei arborilor

Fișe de lucru individuale

Portofoliul elevului

Sugestii metodologice

Prin concepție și realizare, programa oferă profesorului care o aplică, competențele specifice și conținuturile care contribuie la realizarea obiectivelor învățării dar și criteriile de evaluare a realizării obiectivelor și metodologia adecvată.

Aplicarea acestei programe are în vedere posibilitatea construirii unor parcursuri individuale de învățare, printr-o ofertă adaptată profilului de formare, precum și promovarea unor strategii didactice active, care plasează elevul în centrul procesului didactic.

Programa școlară reprezintă elementul central al proiectării didactice. Proiectarea didactică presupune:

lectura personalizată a programei,

planificarea calendaristică,

proiectarea secvențială a unităților de învățare și, implicit, a lecțiilor.

Elaborarea documentelor de proiectare didactică necesită asocierea, într-un mod personalizat, a elementelor programei – competențe specifice și conținuturi – cu resurse metodologice, temporale, materiale.

Planificarea calendaristică, ca instrument de interpretare personalizată a programei, se racordează la individualitatea clasei. Pentru realizarea acesteia se recomandă parcurgerea următoarelor etape:

studierea programei,

împărțirea pe unități de învățare,

stabilirea succesiunii unităților de învățare,

alocarea timpului necesar pentru fiecare unitate de învățare în concordanță cu: competențele specifice vizate, conținuturile alocate, individualitatea fiecărei clase.

STRUCTURA PLANIFICĂRII CALENDARISTICE

Proiectarea unei unități de învățare necesită aplicarea unei metodologii care constă într-o succesiune de etape înlănțuite logic, ce conduc la detalierea conținuturilor și care contribuie la formarea și/sau dezvoltarea competențelor specifice.

Etapele proiectării, aceleași pentru orice unitate de învățare, se regăsesc în următoarea rubricație:

Proiectarea unității de învățare

COLEGIUL TEHNIC FORESTIER

Nr. ore/săpt.: 30 ore/săpt.

Disciplina: „Fundamentarea stațională a lucrărilor silvotehnice”

Unitatea de învățare: Ecosistemul pădure-părți componente.

Durata: 25 ore

Competențe generale:

Cunoașterea și utilizarea adecvată a noțiunilor specifice disciplinei.

Explicarea și interpretarea factorilor abiotici ce intervin în existențe ecosistemului pădure.

Dezvoltarea vocabularului de specialitate în cadrul comunicării orale și scrise.

Cunoașterea componentelor stațiunii.

Formarea unor atitudini pozitive față de mediul înconjurător și față de societate.

Dezvoltarea capacităților de explorare (investigare) a realității și de experimentare

Formarea unor valori și atitudini privind impactul cunoașterii ecosistemului pădure asupra naturii și societății

Utilizarea informațiilor provenite din surse mas – media, inclusiv a celor provenite de pe internet.

Indiferent de tipul de achiziție urmărit – fie o unitate cu grad ridicat de specificitate a unei deprinderi sau a unei cunoștințe, fie o schemă amplă de rezolvare a unei probleme complexe – dezvoltarea unei cunoașteri profunde a unui domeniu necesită timp și focalizare pe oportunitățile de exersare și feedback. Ținând cont de aspectele menționate, este necesar ca educabililor să li se dea posibilitatea de a-și manifesta inițiativa, să lucreze în grup pentru soluționarea unor sarcini de viață, să li se permită alegerea dintr-o diversitate de metode, să utilizeze tehnologia avansată și să aibă posibilitatea de a persevera până ce ating standardele corespunzătoare.

Având în vedere complexitatea abordării interdisciplinare a conținuturilor se recomandă ca metode didactice: proiectul, dezbaterea, investigația, experimentul, demonstrația, ancheta științifică dar și metode moderne centrate pe elev.

Metoda ciorchinelui

Este o tehnică de predare-învățare care-i încurajează pe elevi să gândească liber, creativ și deschis. Este un „Brainstorming necesar” prin care se stimulează evidențierea legăturilor, conexiunilor dintre idei; o modalitate de a realiză asociații noi de idei sau de a releva noi sensuri ale ideilor .

Este o metodă care poate fi utilizată atât individual cât și în grup cu rolul de a stimula gândirea de tip divergent și de a face conexiunile dintre idei, construirea de noi idei, sensuri și semnificații.

Această metodă este caracterizată de următoarele etape:

– scrierea unui cuvânt – cheie în mijlocul tablei sau a unei foi de hârtie;

– identificarea și scrierea altor cuvinte care vă vin în minte legate de cuvântul–cheie;

– realizarea de conexiuni între cuvinte, prin linii sau săgeți;

– prezentarea și discutarea “ciorchinelui”.

Regulile pe care profesorul trebuie să le anunțe:

notați pe hârtie tot ce vă trece prin minte, nu vă impuneți limite în formularea ideilor;

nu se va lua în considerare aspectul caligrafic;

valorificați timpul avut la dispoziție cu cât mai multe idei;

lăsați să apară cât mai multe conexiuni, nu limitați fluxul acestora.

Profesorul are rolul de a îndruma elevii să noteze ideile care au legătură directă cu cuvântul-cheie, realizându-se astfel cât mai multe conexiuni între idei, fără a se face judecăți de valoare.

În cazul în care elevii nu au idei, profesorul v-a indica o serie de informații care au rolul de ai dirija pe elevi, realizându-se astfel un “ciorchine semidirijat”.

Ciorchinele este considerat o strategie flexibilă. În cazul în care se aplică individual le permite întregului colectiv de elevi, nu doar cei care sunt tot timpul cu mâna pe sus, să se pună în evidență, să se implice activ în procesul de gândire.

Se poate aplica cu succes la lecția de recapitulare SOLUL- SUPORT ȘI MEDIU DE HRANĂ PENTRU VEGETAȚIE, scriind pe tablă cuvântul-cheie (SOL), lăsându-le timp elevilor pentru a-și nota elevii în caiete cuvintele, ideile ce le veneau în minte, despre acest cuvânt, în 10 minute, după care am trecut la completarea ciorchinelui realizând astfel conexiuni între cuvinte prin linii obținându-se ciorchinele final.

Fig. Reprezentarea schematică a metodei ciorchinelui

Metoda predării/învățării reciproce

Această metodă este centrată pe patru strategii de învățare între care există o înlănțuire logică: rezumarea, punerea de întrebări, clarificarea datelor, prognosticarea.

Metoda predării/ învățării reciproce se poate desfășura pe grupe sau frontal.

Rezumarea înseamnă expunerea a ceea ce este mai important din ceea ce s-a citit. Elevii sunt organizați pe grupe, vor face rezumatul textului, timp de 5-7 minute. Fiecare lider de grup va expune întregii clase rezumatul textului.

Punerea de întrebări se referă la listarea unei serii de întrebări despre informațiile citite; cel care pune întrebările trebuie să cunoască bineînțeles și răspunsul.

Clarificarea datelor presupune discutarea termenilor necunoscuți, mai greu de înțeles. Se poate apela la diverse surse lămuritoare pentru soluționarea neînțelegerilor. Clarificatorii se pot folosi de diverse material didactice, putând solicita sprijinul profesorului. Profesorul orientează grupul spre esențialul problemei.

Prognosticarea se referă la exprimarea a ceea ce cred elevii că se va întâmpla în continuare, bazându-se pe ceea ce au citit.

Metoda este potrivită pentru studierea textelor științifice.

ETAPELE:

1. Explicarea scopului și descrierea metodei și a celor patru strategii;

2. Împărțirea rolurilor elevilor. (Explicați elevilor că vor fi pe rând profesori);

3. Organizarea pe grupe. (Se alcătuiesc grupe de câte 3 elevi);

4. Lucrul pe text. (Se oferă fiecărui elev, copii ale textului. Textul poate fi împărțit în pasaje logice sau pe paragrafe. Toți elevii citesc primul pasaj în liniște);

5. Realizarea învățării reciproce.

După ce au citit pasajul, primul elev din grup care joacă rolul de profesor:

a) rezumă ceea ce s-a citit;

b) se gândește la o întrebare pe marginea textului și le cere altor elevi să răspundă;

c) clarifică problemele sau conduce discuții, pentru a clarifica problemele pe care le pun alți elevi;

d) anticipează ceea ce se va scrie în pasajul următor.

6. Aprecieri, completări, comentarii.

Avantajele metodei predării/învățării reciproce

− este o strategie de învățare în grup, care stimulează și motivează;

− ajută elevii în învățarea metodelor și tehnicilor de lucru cu textul, tehnici de muncă intelectuală pe care le poate folosi apoi și în mod independent;

− dezvoltă capacitatea de exprimare, atenția, gândirea cu operațiile ei (analiza, sinteza, concretizarea, generalizarea, abstractizarea) și capacitatea de ascultare activă;

− stimulează capacitatea de concentrare asupra textului de citit și priceperea de a de a selecționa esențialul;

Exemplificare – lecția Picea abies

Lecția se realizează aplicând metoda predării-învățării reciproce centrată pe cele 4 strategii de învățare: rezumarea, punerea de întrebări, clarificarea datelor, prognosticarea, elevii fiind organizați în 4 grupe eterogene.

În acest scop, cu o oră înainte, profesorul a informat elevii despre modul de desfășurare al activității: explicarea scopului și descrierea metodei, prezentarea textului de studio, gruparea elevilor, împărțirea sarcinilor de lucru.

Profesorul:

– cere elevilor să observe și să analizeze materialele distribuite pe mesele de lucru: manual, dicționar, imagini cu viețuitoare din diferite ecosisteme, atlas ecologic, fișe de lucru.

– explică sarcinile elevilor;

– monitorizează activitatea elevilor;

– explică și dă informații suplimentare;

– valorifică observațiile elevilor;

– face aprecieri, completări, comentarii.

Elevii sunt organizați în 4 grupuri corespunzătoare pentru 4 roluri, fiecare grup primește o fișă de lucru, membrii fiecărei echipe cooperează în realizarea rolului după cum urmează:

Grupa 1. este responsabilă cu rezumarea textului.

Cerință: Citiți cu atenție textul de mai jos. Expuneți ceea ce credeți că este mai important din ceea ce ați citit. (rezumatul)

Picea abies – molid, molift, brad roșu

Arbore de mărimea I, frecvent de 30-40 m înălțime, uneori până la 50-60 m.

Înrădăcinarea – trasantă.

Tulpina cilindrică, cu scoarța în tinerețe netedă, brună deschis, formează ritidom brun-roșcat, dar uneori chiar cenușiu sau violaceu, solzii ritidomului poligonali sau rotunjiți, uneori cu marginile desprinse.

Coroana îngust piramidală sau columnară, cu vârful ascuțit și la vârste înaintate, cu verticile evidente, dar apar ramuri și între verticile. Elagajul este greoi, mai ales în arboretele la mare altitudine, de orice vârstă, precum și în cele tinere de la orice nivel altitudinal.

Frunzele aciculare, de 1-2 (2,5) cm lungime, verzi-închis cu vârful brusc îngustat și terminat într-un mucron, sunt rigide, înțepătoare, dispuse spiralat și stau în perie pe fața superioară a lujerului. Cad repede după tăierea arborilor. Au stomate pe toate fețele. Acele se schimbă, în medie, la 5-7 ani, fiind mai puțin persistente ca la brad.

Florile mascule în amenți roșii-purpurii sau gălbui-roșcați, de circa 1,5-2 cm lungime, dispuși în toată coroana; cele femele galbene-verzui până la roșii-purpurii, alungit cilindrice, de circa 4-5,5 cm lungime, preponderent formate pe ramurile de la vârful coroanei; pot să apară și în restul coroanei, pe ramurile expuse la lumină.

Conurile sunt cilindrice, de 10-15cm lungime (mai scurte la altitudini mai mari) și 4-5 cm diametru, pendente; până în luna august sunt verzi până la roșii-violacee, la maturitate brune-gălbui, cu solzii rigizi, persistenți, rombici, acuminați sau rotunjiți la partea superioară, cu vârful denticulat, trunchiat sau știrbit. Bracteele sunt mici, ascunse între solzi, alungite, alipite de aceștia. După diseminarea semințelor conurile rămân în coroană până anul următor.

Semințele sunt de 4-5 mm lungime, brune-închis, cu aripa brună-deschis, de circa 10 mm lungime, rotunjită la marginea superioară, lipsite de rășină în tegument.

Plantula are 5-10 cotiledoane fin dințate, dispuse în rozetă.

Grupa 2. face o listă de întrebări pe care le va adresa la final tuturor colegilor.

Cerință: Citiți cu atenție textul. Formulați apoi o serie de întrebări despre informațiile citite.

Plecând de la înrădăcinarea trasantă a puieților de molid, cum pot fi ei afectați de fluctuațiile de îngheț-dezgheț?

Epitetul de arbore de lac, în cazul molidului, cum îl puteți explica?

Deoarece acele la molid se schimbă mai des ca la brad, care dintre cele două specii rezistă mai bine la vătămările provocate de poluanții care se depun pe frunze?

Deoarece conurile de molid sunt pendente, credeți că pentru diseminare este necesară desfacerea solzilor conului ca la brad?

Pentru că semințele de molid nu au rășină în tegument ca cele de brad, care credeți că au putere germinativă mai mare?

Grupa 3. are în vedere clarificarea termenilor noi.

Cerință: Citiți cu atenție textul. Găsiți răspunsurile pentru întrebările formulate plecând de la textul citit și informațiile recepționate de voi despre brad.

Fluctuațiile de îngheț-dezgheț pot provoca dezrădăcinarea totală sau parțială a puieților și plantulelor.

Este denumit arbore de lac datorită cerințelor sale mari față de umiditatea din sol dar nu în exces.

Acele mai puțin persistente în timp, la molid, îi dă o mai mare rezistență în zonele expuse la poluare.

Poziția orientată în jos a conurilor de molid îi permite o diseminare a semințelor fără desfacerea conului.

Deoarece nu există rășină în tegumentul semințelor de molid, puterea germinativă este mai mare, regenerarea molidului se face foarte ușor pe cale naturală.

Grupa 4. dezvoltă predicții.

Cerință: Citiți cu atenție textul. Analizați în grup imaginea din fișa de lucru (molid situat în zonă de câmpie). Formulați o serie de predicții referitoare la aplicațiile temei în practică.

O astfel de situație ipotetică nu este posibilă deoarece molidul are nevoie de cantități mari de umiditate atmosferică 800-1200 mm, este o specie de ținuturi reci, umede, cu nebulozitate mărită. S-ar putea să găsim exemplare izolare în parcuri, grădini, scuaruri, doar cu scop decorativ și nu productiv.

Echipele lucrează pe text, fiecare membru concentrându-se asupra rolului primit.

Explozia stelară

Este o metodă de dezvoltare a creativității, similară brainstormingului. Se notează ideea pe tablă sau pe o foaie de hârtie și se scriu cât mai multe întrebări ce au legătură cu aceasta, de tipul: Ce?, De ce?, Unde?, Cine?, Când?. Întrebările inițiale pot duce spre altele, neașteptate care cer mai mare concentrare.

Etapele desfășurării metodei sunt :

propunerea unei probleme;

organizarea grupelor de lucru, stabilindu-se rolul fiecăruia: lider, secretar(cu rolul de a nota datele) în grupuri preferențiale;

comunicarea rezultatelor muncii de grup;

sunt consemnate și apreciate cele mai interesante întrebări;

se emit răspunsurile de către elevi cu ajutorul profesorului.

Avantajele metodei: costuri minime, poate fi aplicată pentru elevi de orice vârstă și în orice specialitate, fiind considerată o modalitate de relaxare și o sursă de noi descoperiri.

Această metodă se poate aplica cu succes la lecția FORMAREA SOLULUI.

Fig. Reprezentarea schematică a exploziei solare

Care sunt principale procese care au dus la transformarea rocilor de pe suprafața pământului?

(Î1) – Ce se înțelege prin proces de solificare?

(Î2) –Care sunt principale procese care au dus la transformarea rocilor de pe suprafața pământului?

(Î3) – De unde provine materia organică din sol?

(Î4) – Cine are rol determinant în formarea și evoluția solului?

(Î5) – Cum influențează clima formarea solului?

Pe tablă se vor nota răspunsurile cât mai complete cu ajutorul profesorului.

(R1) – Procesul de solificare are ca rezultat formarea unui anumit sol prin procese de natură fizică, biologică și chimică.

(R2) – Principalele procese prin care rocile de la suprafața pământului se transformă în sol sunt dezagregarea și alterarea.

(R3) – Materia organică din sol provine din organisme (floră și faună) moarte-litieră, aflată în diferite stadii de descompunere.

(R4) – Rolul determinant în formarea și evoluția solului îl au organismele vegetale și animale.

(R5) – Clima influențează procesul de solificare prin:

lumină și căldură;

precipitații,

vânt.

Sugestii privind evaluarea

Întreg demersul didactic depus de profesor în procesul de predare-învățare, trebuie să fie centrat pe formarea competențelor cheie și a competențelor tehnice generale cerute de calificarea tehnician în silvicultură și expoatări forestiere.

Probele de evaluare și autoevaluare pot fi concepute sub formă de fișe de observație, fișe de autoevaluare, teste cu cele trei tipuri de itemi ( obiectivi, semi-obiectivi, subiectivi ).

Exemplu:

1. Itemi obiectivi

Itemi cu alegere duală

Încercuiți litera A dacă afirmația este adevărată și litera F dacă afirmația este falsă.

A F 1. Curentele „proînrezinare” existente de-a lungul timpului au fost doar câteva dintre motivele pentru care molidul a fost extins în afara arealului natural.

A F 2. Fluctuațiile de îngheț-dezgheț pot provoca „deșosarea” plantulelor și puieților de brad.

A F 3. Fagul are temperamentul cel mai pronunțat de umbră dintre toate foioasele arborescente de la noi.

A F.4. Molidul, „arborele de lac”, transpiră mai mult decât toate celelalte conifere.

Itemi de tip pereche

Stabiliți corespondențe între noțiunile din cele două coloane:

A. B.

1. degajări a. biogrupe

2. curățiri b. grămezi de crăci

3. depresaje c. după constituirea stării de masiv

4. rărituri d. regenerări naturale excesiv de dese

Itemi cu alegere multiplă

Încercuiți litera corespunzătoare răspunsului corect:

1. „Codrii de argint” sunt:

a. formați din arborete de fag; b. localizați în Parcul Natural Vânători – Neamț;

c. formați din arborete de stejar; d. localizați în Parcul Cheile Bicazului – Hășmaș.

2. Solul:

a. se formează în perioade scurte de timp (zeci de ani);

b. se formează pe seama rocilor;

c. este format din schelet (nisip, praf, argilă, pietriș, pietre, bolovani);

d. cantitatea de aer din sol se află în raport direct cu cea de apă.

3. Textura solului poate fi:

a. lutoasă adică mijlocie;

b. nisipoasă adică grea;

c. argiloasă adică ușoară;

d. în general speciile lemnoase preferă o textură ușoară.

4. Componenta abiotică a ecosistemului pădure se numește:

a. biocenoză; b. stratificare; c. așezare; d. biotop.

5. Prin tasarea unui sol cu structură glomerulară rezultă într-o primă etapă un sol cu structură:

a. lamelară; b. columnară; c. grăunțoasă; d. prismatică.

2. Itemi semi-obiectivi

Itemi cu răspuns scurt:

Maturația conurilor la pinul strob se produce în anul al…………

Itemi de completare

Completați spațiile libere din textul de mai jos:

a. Viermii de pământ sunt principalii creatori de structură …(1.)… în soluri.

b. Pământul fin sau solul propriu-zis este format din nisip, praf și …(2)…

c. …(3)… se determină cu ajutorul atlasului Munsell..

d. …(4)… presupune extragerea elementelor nutritive din sol, sub acțiunea organismelor vegetale, iar pe de altă parte acumularea și descompunerea resturilor organice.

e. Argila are capacitatea de …(5)… și contragere.

Întrebări structurate

Observați cu atenție eșantioanele prezentate și răspundeți la următoarele întrebări:

Ce reprezintă acestea?

Identificați speciile de rășinoase cărora le aparțin.

Precizați speciile de rășinoase la care conurile stau așezate grupat .

( se vor prezenta elevilor eșantioane de lujeri cu ace și conuri)

Itemi subiectivi

Eseu structurat

Precizați diferențele dintre semințele aparținând speciilor din genul Pinus.

Eseu liber

Analizați florile mascule și femele la brad și molid după inflorescență,culoare și poziție.

Evaluarea va viza:

aspecte practice:

însușirea metodei de lucru;

parcurgerea corectă a etapelor experimentului;

formularea corectă a ipotezelor;

modul de întocmire și de susținere a referatului de laborator;

aspecte metodice:

proiectarea unei activități didactice care să vizeze o lucrare de laborator sau integrarea experimentului în lecție;

coordonarea efectivă a unei activități de laborator – în cadrul jocului de rol;

formularea observațiilor referitoare la o activitate asistată.

În ceea ce privește evaluarea prin intermediul proiectului, aceasta se poate realiza pentru tehnica de lucru folosită, pentru modul de prezentare și/sau produsul realizat. Cele patru dimensiuni utilizate în evaluare sunt:

operarea cu fapte, concepte, deprinderi dobândite prin învățare;

calitatea produsului – creativitatea, imaginația, tehnica estetică, execuția, realizarea;

reflecția – capacitatea de a se distanța de propria lucrare, având permanent în vedere propriile obiective, de a evalua progresul făcut și de a face modificările necesare;

comunicarea – atât pe durata realizării, cât și a prezentării acestuia.

Bibliografie

Apăvăloaie, M., 2005 – Piatra Neamț, studiu monografic, Editura Cetatea Doamnei.

Bajoi, I., Ichim, I., 1974 – Județul Neamț, Editura Academiei R.S.R.

Beldie, A., Chiriță, C., 1964 – Flora indicatoare din pădurile noastre. Editura Agrosilvică, București.

Chiriță, C., 1955 – Pedologie generală, Editura Agrosilvică, București.

Ciocârlan, V.,2000 – Flora ilustrată a României, Editura Ceres.

Coteț, P., 1969 – Geomorfologie cu elemente de geologie, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Florescu, Gh., Abrudan, I. V., 2003 – Împăduriri, semințe și pepiniere, Editura Universității Transilvania, Brașov.

Florescu, I., 2004-Silvicultură, Editura Universitatea de Vest Vasile Goldiș, Arad.

Ichim, I., 1973 – Munții flișului dintre valea Moldovei și valea Bistriței. Studiu geomorfologic (teză de doctorat).

Lazăr, V., Căprărin, D., 2008 – Metode didactice utilizate în predarea biologiei, Editura Arves, București.

Marcu, M., 1983- Meteorologie și climatologie forestieră. Editura Ceres, București.

Mihăilescu, V., 1963 – Carpații sud-estici, Editura Științifică, București.

Nicolescu, N. V., 2009-Silvicultură, Editura Aldus, Brașov.

Otetelișanu, E., 1928 – Regiunile climatice ale României, Buletin lunar al observatorului meteo sr. II, vol. IX, nr. 8, IMCH, București.

Pașcovschi, S., Leandru, V., 1958 – Tipuri de pădure, Editura Agro-Silvică de Stat, București.

Stănescu, V., Șofletea, N., 1997 – Dendrologie, Editura Didactică și Pedagogică București.

Stoenescu, St., 1958 – Clima României, vol. I., INMH, București.

Șofletea, N., Curtu, L., 2003 – Dendrologie, Editura „Pentru viață”, Brașov.

Târziu, D. R., 2006:- Pedologie și stațiuni forestiere, Editura Silvodel, Brașov

7.3. Proiecte de lecții

Lecția 1.

MODUL III-CDL – Fundamentarea stațională a lucrărilor silvotehnice

TIPUL LECȚIEI: Lecție de transmitere și însușire de noi cunoștințe

UNITATEA DE ÎNVAȚARE: Ecosistemul pădure -părți componente

TITLUL LECȚIEI: Familia Pinaceae

PROIECT DE TEHNOLOGIE DIDACTICĂ

Bibliografie:

V. Postolache, I. Iancu, I. Preoteasa, Dendrologie – Manual pentru clasa a IX-a, București, 1990.

Lecția 2.

MODUL III-CDL- Fundamentarea stațională a lucrărilor silvotehnice

TIPUL LECȚIEI: Lecție de formare de priceperi și deprinderi practice

UNITATEA DE ÎNVAȚARE: Stațiunea forestieră

TITLUL LECȚIEI: Determinarea organoleptică a texturii solului prin mijloace expeditive de teren

PROIECT DE TEHNOLOGIE DIDACTICĂ

Bibliografie:

Târziu, D. R., 1997: Pedologie și stațiuni forestiere, Editura Ceres, București.

Lecția 3.

MODUL III-CDL – Fundamentarea stațională a lucrărilor silvotehnice

TIPUL LECȚIEI: Lecție de recapitulare

UNITATEA DE ÎNVAȚARE: Ecosistemul pădure –părți componente

TITLUL LECȚIEI: Insecte defoliatoare

Bibliografie:

– A. Simionescu, Ghe. Mihalache – Protecția pădurilor, Regia Națională a Pădurilor, București, 2000.

7.4. Teste de evaluare

7.4.1. Test de evaluare inițială

Testul inițial va avea ca obiective:

Identificarea elementelor componente ale unui ecosistem- ecosistemul pădure;

Identificarea influențelor pe care stațiunea le are biocenozei;

Identificarea ariilor naturale protejate din cuprinsul județului;

Prezentarea speciilor de plante lemnoase reprezentative la nivel de județ.

Asocierea între caracteristicile stațiunii și lucrările silvotehnice din ecosistem.

Anul școlar 2017-2018

Clasa a X-a C

Numele și prenumele elevului:………………………………..

Data susținerii testului:…………

Pentru rezolvarea corectă a tuturor cerințelor se acordă 90 de puncte. Din oficiu se acordă 10 puncte. Timpul efectiv de lucru este de 50 de minute.

Subiectul I (40 puncte)

I.1. Încercuiți răspunsul corect în enunțurile de mai jos: 15 puncte

1. Ecosistemul pădure este format din două părți componente biotopul și biocenoza. Termenul de biotop este denumit în silvicultură și:

a) mediu biotic;

b) stațiune;

c) lizieră.

2. Pentru formarea solului, factorul esențial este:

roca;

relief;

climă.

3. Ceahlăul este:

a) Parc Natural;

b) Rezervație Științifică;

c) Parc Național.

4. La Vânători-Neamț, s-a reușit introducerea în semilibertate și libertate a:

a) bizonului;

b) zimbrului;

c) bou-moscatului.

5. Limita altitudinală de 1907 m este atinsă in județul Neamț în munții:

a) Hășmașului;

b) Ceahlău;

c) Stânișoarei.

I.2. Pentru fiecare din afirmațiile de mai jos, încercuiți litera A, dacă apreciați că afirmația este corectă, sau litera F, dacă apreciați că nu este corect. 16 puncte

1. A. F. Ponderea pădurilor la nivelul județului este de 65%.

2. A. F. În etajul alpin reprezentativă este vegetația formată din zâmbru.

3. A. F. Molidul este specia cea mai bine reprezentată în pădurile județului Neamț.

4. A. F. Suprafața fondului forestier administrat prin R.N.P. este în scădere an de an.

5. A.F. Versanții însoriți au expoziție nordică.

I.3. În tabelul de mai jos în coloana A sunt enumerate cele trei specii de bază din pădurile județului nostru, iar în coloana B este precizat temperamentul acestor specii. Scrieți asocierile prin săgeți dintre speciile din coloana A și termenii din coloana B.

9 puncte

SUBIECTUL II (50 puncte)

II.1.Completează spațiile libere cu acele cuvinte care lipsesc din frazele de mai jos: 30 puncte

Solul asigură spațiul teran pentru dezvoltarea …(1)…iar pe de altă parte este singura sursă de aprovizionare cu …(2)… și …(3)…necesare existenței și productivității fitocenozelor forestiere.

În Munții Ceahlău există cele mai valoroase arborete naturale de…(4)…

Constituirea Rezervației Științifice de la Pângărați are ca scop protecția…(5)…, aici există aproximativ 500 exemplare, unele cu vârste de peste 90 ani.

Materia organică specifică solului este…(6)….

Relieful județului Neamț este dispus în trepte cu înălțimi ce descresc de la 1907 m în Vârful…(7)…, la 169 m în Lunca Siretului.

Lucrările de elegaj artificial urmăresc tăierea și îndepărtarea …(8)…, …(9)… sau …(10)… pe o anumită porțiune de la tulpina arborilor de viitor;

II.2. Răspundeți corect la următoarele cerințe: 12 puncte

a. enumerați 2 parcuri naționale situate pe teritoriul județului nostru;

b. enumerați 2 rezervații științifice situate pe teritoriul județului nostru..

II. 3. Identificați instrumentul din figura de mai jos și precizați la ce se utilizează: 8 puncte

Barem de evaluare și notare

Subiectul I (40 puncte)

I.1. 15 puncte

– se acordă câte 3 pct. pentru fiecare asociere corectă (1b, 2a, 3a, 4b, 5b) 5 x 3p. = 12 puncte

I.2. 16 puncte

– se acordă 2p. pentru fiecare răspuns corect (1F, 2F, 3A, 4A, 5F) 5 x 2p. = 10 puncte

– se acordă 3p. pentru fiecare modificare corectă a afirmațiilor false 3 x 2p. =6 puncte

I.3. 15 puncte

– se acordă câte 3p. pentru fiecare răspuns corect (1c; 2a; 3a) 3 x 3p. = 9 puncte

Subiectul II (50 puncte)

II.1. 30 puncte

– se acordă 3p. pentru fiecare noțiune corectă: 1 – sistem de rădăcini; 2 – apă, 3 – substanțe nutritive, 4 – larice, 5 – tisei, 6 – humusul, 7 – Ocolașul Mare, 8 – uscate, 9 – în curs de uscare, 10 – verzi. 10 x 3p. = 30 puncte

II.2 12 puncte

a) enumerarea a 2 parcuri naționale 2 x 3p. = 6 puncte

b) enumerarea a 2 rezervații științifice 2 x 3p. = 6 puncte

II.3. 8 puncte

– pentru identificare se acordă 2 puncte.

– pentru coerența textului, în alcătuirea căruia fiecare noțiune este folosită corect, în corelație cu celelalte noțiuni se acordă 6 puncte

7.4.2. Test de evaluare finală

Obiective:

Caracterizarea elementelor stațiunii forestiere.

Identificarea stadiilor și etapelor de dezvoltare din viața pădurii.

Enumerarea principalelor lucrări executate în pădurile cultivate.

Asocierea între favorabilitatea factorilor climatici, edafici – răspândirea speciilor forestiere – lucrările silvotehnice executate.

Anul școlar 2017-2018

Clasa a X-a C

Numele și prenumele elevului:………………………………..

Data susținerii testului:…………

Pentru rezolvarea corectă a tuturor cerințelor se acordă 90 de puncte. Din oficiu se acordă 10 puncte. Timpul efectiv de lucru este de 45 de minute.

Subiectul I (45 puncte)

I.1. Coloana A cuprinde tipuri de lucrări, iar coloana B particularități ale acestora. Scrieți, asocierile corecte dintre fiecare cifră din coloana A și litera corespunzătoare din coloana B. (12 puncte)

A. B.

1. degajări a. biogrupe

2. curățiri b. grămezi de crăci

3. depresaje c. după constituirea stării de masiv

4. rărituri d. regenerări naturale excesiv de dese

I.2. Dacă apreciați că afirmația este adevărată, scrieți, în spațiul din dreptul cifrei corespunzătoare afirmației, litera A. Dacă apreciați că afirmația este falsă, scrieți, în spațiul din dreptul cifrei corespunzătoare afirmației, litera F și modificați parțial afirmația pentru ca aceasta să devină adevărată. (18 puncte)

1. Curentele „proînrezinare” existente de-a lungul timpului au fost doar câteva dintre motivele pentru care molidul a fost extins în afara arealului natural.

2. Fluctuațiile de îngheț-dezgheț pot provoca „deșosarea” plantulelor și puieților de brad.

3. Fagul are temperamentul cel mai pronunțat de umbră dintre toate foioasele arborescente de la noi.

4. Molidul, „arborele de lac”, transpiră mai mult decât toate celelalte conifere.

I.3. Alegeți litera corespunzătoare răspunsului corect. Este corectă o singură variantă de răspuns. (15 puncte)

1. „Codrii de argint” sunt:

a. formați din arborete de fag; b. localizați în Parcul Natural Vânători – Neamț;

c. formați din arborete de stejar; d. localizați în Parcul Cheile Bicazului – Hășmaș.

2. Solul:

a. se formează în perioade scurte de timp (zeci de ani);

b. se formează pe seama rocilor;

c. este format din schelet (nisip, praf, argilă, pietriș, pietre, bolovani);

d. cantitatea de aer din sol se află în raport direct cu cea de apă.

3. Textura solului poate fi:

a. lutoasă adică mijlocie;

b. nisipoasă adică grea;

c. argiloasă adică ușoară;

d. în general speciile lemnoase preferă o textură ușoară.

4. Componenta abiotică a ecosistemului pădure se numește:

a. biocenoză; b. stratificare; c. așezare; d. biotop.

5. Prin tasarea unui sol cu structură glomerulară rezultă într-o primă etapă un sol cu structură:

a. lamelară; b. columnară; c. grăunțoasă; d. prismatică.

Subiectul II (45 puncte)

II.1. Scrieți informația corectă care completează spațiile libere.(15 puncte)

a. Viermii de pământ sunt principalii creatori de structură …(1.)… în soluri.

b. Pământul fin sau solul propriu-zis este format din nisip, praf și …(2)…

c. …(3)… se determină cu ajutorul atlasului Munsell..

d. …(4)… presupune extragerea elementelor nutritive din sol, sub acțiunea organismelor vegetale, iar pe de altă parte acumularea și descompunerea resturilor organice.

e. Argila are capacitatea de …(5)… și contragere.

II.2. Definiți următoarele noțiuni și dați câte două exemple pentru fiecare (12p)

a. lucrări de îngrijire cu caracter sistematic;

b. lucrări de îngrijire cu caracter special.

II.3. Alcătuiți un minieseu cu tema: influența pădurii asupra vântului și invers: (18 puncte)

Enumerați 4 efecte pozitive și negative;

alcătuiți un text coerent format din 5-6 fraze, folosind corect și în corelație noțiunile enumerate.

Barem de evaluare și notare

Subiectul I (45 puncte)

I.1. 12 puncte

– se acordă câte 3 pct. pentru fiecare asociere corectă (1c, 2b, 3d, 4a) 4 x 3p. = 12 puncte

I.2. 18 puncte

– se acordă 3p. pentru fiecare răspuns corect (1A, 2F, 3A, 4F) 4 x 3p. = 12 puncte

– se acordă 3p. pentru fiecare modificare corectă a afirmațiilor false 2 x 3p. = 6 puncte

I.3. 15 puncte

– se acordă câte 3p. pentru fiecare răspuns corect (1b; 2b; 3a; 4d, 5c) 5 x 3p. = 15 puncte

Subiectul II (45 puncte)

II.1. 15 puncte

– se acordă 3p. pentru fiecare noțiune corectă: 1- glomerulară; 2 – argila, 3 – culoarea solului, 4 – acumularea biologică, 5 – gonflare 5 x 3p. = 15 puncte

II.2 12 puncte

a) Definirea lucrărilor de îngrijire cu caracter sistematic 4 puncte

2 exemple 2 x 1p. = 2 puncte

b) Definirea lucrărilor de îngrijire cu caracter special 4 puncte

2 exemple 2 x 1p. = 2 puncte

II.3. 18 puncte

– pentru fiecare noțiune enumerată se acordă 1p. 4 x 2p. =8 puncte

– pentru coerența textului, în alcătuirea căruia fiecare noțiune este folosită corect, în corelație cu celelalte noțiuni se acordă 10 puncte

7.5. Cercul de silvicultură

Între activitățile întreprinse cu elevii în afara orelor de clasă, activitățile cercului capătă o pondere tot mai mare în formarea elevilor, prin deprinderile practice și teoretice pe care și le însușesc aceștia.

Prin activitatea cercurilor de elevi se urmărește lărgirea și consolidarea cunoștințelor asimilate la orele de curs, dezvoltarea înclinațiilor și aptitudinilor tehnice, matematice, a capacității de invenție și inovație, a receptivității față de nou, a inteligenței creative.

Planificarea cuprinde tematica cercului, activitățile teoretice și practice, precum și materialele necesare realizării temelor propuse. Temele nu trebuie să repete programa, ci să aibă un nivel superior oferind elevilor posibilitatea lărgirii orizontului de cunoștințe, aplicarea și aprofundarea acestora, formarea de priceperi și deprinderi tehnice de lucru. Elevilor participanți la cerc li se cere rezolvarea unor teme mai largi:

întocmirea unor referate științifice;

citirea unor scheme, desene sau proiecte tehnice;

efectuarea unor măsurători, experimente mai complexe;

formularea și rezolvarea unor probleme teoretice și practice, cu soluții noi.

Munca în cercuri trebuie să aibă un caracter activ, să promoveze interesul elevilor pentru știință, să dezvolte activitatea lor independentă, inițiativa și spiritul creator, să-i învețe să folosească literatura științifică, să le dezvolte acestora calități intelectuale și morale, să contribuie la formarea spiritului de muncă în echipă, să conducă la formarea unor deprinderi teoretice și practice necesare cercetării, formarea concepției științifice despre lume și viață.

Membrii cercului vor căuta informații legate de:

Biocenoza ecosistemului pădure (plante erbacee, plante lemnoase)

Biotopul ecosistemului pădure (sol, relief, climă, rocă).

Tema 1 – (semestrul 1).

Excursie tematică în împrejurimile orașului Piatra Neamț, dealul Cozla, Cârloman, Cernegura, Pietricica.

Tema 2 – (semestrul 1)

Excursie tematică în Masivul Ceahlău, la stația de meteorologie unde vor avea prilejul de a vedea cum se culeg și se prelucrează datele referitoare la parametri mediului înconjurător, beneficiind și de explicațiile profesionale ale meteorologilor ce deservesc stația.

Tema 3 – culegere de date (semestrul 2)

Excursie tematică la Parcul Dendrologic Hemeiuș unde elevii vor avea prilejul de a vedea și identifica specii lemnoase exotice dar și indigene.

Tema 4 – (semestrul 2)

Excursie tematică la Parcul Natural Vânători Neamț.

Datele culese vor fi organizate într-o prezentare Power Point ce va constitui baza conceperii unui simpozion având ca temă „Bogățiile județului Neamț” la care pot fi antrenați elevii liceului nostru.

7.6. Concluzii generale

Procesul de realizare a educației este unul complex și dinamic, pe parcursul studierii disciplinelor silvice de specialitate am urmărit să desfășor întregul circuit al învățării: însușirea de noi cunoștințe, consolidarea și sistematizarea (formarea de priceperi și deprinderi, exersarea abilităților, evaluarea cunoștințelor, a deprinderilor și priceperilor). Menționez că în practica la catedră folosesc lecții de transmitere și însușire a noilor cunoștințe, lecția de formare a priceperilor și deprinderilor, lecția de recapitulare, sistematizare și consolidare a cunoștințelor, lecția mixtă dar și lecția de verificare, evaluare și notare.

Odată cu indicarea sarcinilor de lucru am urmărit stabilirea metodelor/procedeelor implicate în rezolvarea acestora (din care unele tradiționale: demonstrația, explicația, conversația, observația, modelarea iar altele moderne: metoda ciorchinelui, a cubului, tehnica lotus, a bulgărelui de zăpadă, mozaic etc. sau metodele complementare de evaluare-portofoliul) a mijloacelor de învățare (atlase, manuale, fișe de lucru, planșe, fotografii). În general, am optat pentru aplicarea unor metode și tehnici de lucru interactive, deoarece consider că metodologia centrată pe elev, metodele participativ-active și interactive, implică învățarea prin cooperare și favorizează dezvoltarea gândirii critice. Nu am abandonat nici metodele tradiționale care stau la baza celor moderne și care trebuie alternate. Dacă metodele individualizate pun mai bine în lumină personalitatea elevului și valorifică potențialul acestuia, metodele de grup contribuie la intensificarea relațiilor create în clasă, la crearea unui mediu social prielnic conștientizării proceselor și operațiilor mentale pe care elevul se sprijină în actul învățării.

BIBLIOGRAFIE

Apăvăloaie, M., 2005 – Piatra Neamț, studiu monografic, Editura Cetatea Doamnei.

Apostol, L., 1996 – Precipitații atmosferice în Subcarpaților Moldovei, Editura Universității Suceava.

Apostol, L., 2004 – Clima Subcarpaților Moldovei, Editura Universității Suceava.

Bajoi, I., Ichim, I., 1974 – Județul Neamț, Editura Academiei R.S.R.

Beldie, A., Chiriță, C., 1964 – Flora indicatoare din pădurile noastre. Editura Agrosilvică, București.

Cerghit, I., 2006- Metode de învățământ, Ediția a IV-a Iași, Editura Polirom.

Cerghit, I.,2008 – Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri, strategii. Ediția nouă. Iași, Editura Polirom.

Chiriță, C., 1938 – Studiul solurilor forestiere după tipurile naturale de arborete, Analele ICAS, vol. IV.

Chiriță, C., 1955 – Pedologie generală, Editura Agrosilvică, București.

Chiriță, C., și colab., 1964 – Fundamentele naturalistice și metodologice ale tipologiei și cercetării staționale forestiere, Editura Academiei R.S.R., București.

Chirița, C., 1974- Ecopedologie cu baze de pedologie generală, Editura Ceres, București.

Chiriță, C., și colab., 1977- Stațiuni forestiere, vol. II, Editura Academiei R.S.R., București.

Chiriță, C., 1981- Pădurile României (Studiu monografic), Editura Academiei R. S. România, București.

Ciocârlan, V.,2000 – Flora ilustrată a României, Editura Ceres.

Coteț, P., 1969 – Geomorfologie cu elemente de geologie, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Cucoș, C., 2002 – Pedagogie, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Iași, Editura Polirom.

Doniță, N., Chiriță, C., Stănescu, V., 1990 – Tipuri de ecosisteme forestiere din România, ICAS Redacția de propagandă agricolă, București.

Florescu, Gh., Abrudan, I. V., 2003 – Împăduriri, semințe și pepiniere, Editura Universității Transilvania, Brașov.

Florescu, I., 2004-Silvicultură, Editura Universitatea de Vest Vasile Goldiș, Arad.

Ichim, I., 1973 – Munții flișului dintre valea Moldovei și valea Bistriței. Studiu geomorfologic (teză de doctorat).

Iordache, I., Ulpia Maria Leu, 2004 – Metodica predării-învățării biologiei, Iași.

Lazăr, V., Căprărin, D., 2008 – Metode didactice utilizate în predarea biologiei, Editura Arves, București.

Leahu, I., 1994 – Dendrometrie, Editura didactică și pedagogică, București.

Leahu, I., 2001 – Amenajarea pădurilor, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Marcu, M., 1983- Meteorologie și climatologie forestieră. Editura Ceres, București.

Mihăilescu, V., 1963 – Carpații sud-estici, Editura Științifică, București.

Negulescu, E., Stănescu, I., Florescu, I., Târziu, D., – Silvicultură, Editura Ceres, București.

Nicolescu, N. V., 2002 – Silvicultură, Editura Universității Transilvania, Brașov.

Nicolescu, N. V., 2009-Silvicultură, Editura Aldus, Brașov.

Otetelișanu, E., 1928 – Regiunile climatice ale României, Buletin lunar al observatorului meteo sr. II, vol. IX, nr. 8, IMCH, București.

Pașcovschi, S., Leandru, V., 1958 – Tipuri de pădure, Editura Agro-Silvică de Stat, București.

Spârchez, Gh., 2011 – Cartarea și bonitarea terenurilor agricole și silvice, Editura Universitatea Transilvania Brașov.

Stănescu, V., 1965 – Cercetări tipologice privind brădetele și brădetele amestec din Carpați, Editura Academiei R.S.R., București.

Stănescu, V., Șofletea, N., 1997 – Dendrologie, Editura Didactică și Pedagogică București.

Stoenescu, St., 1958 – Clima României, vol. I., INMH, București.

Șofletea, N., Curtu, L., 2000 – Dendrologie vol I, Editura „Pentru viață”, Brașov.

Șofletea, N., Curtu, L., 2001 – Dendrologie vol II, Editura „Pentru viață”, Brașov.

Șofletea, N., Curtu, L., 2003 – Dendrologie, Editura „Pentru viață”, Brașov.

Târziu, D. R., Spârchez, Gh., 1987 – Pedologie – Îndrumar pentru lucrări practice, Reprografia Universității Brașov.

Târziu, D. R., 1997 – Pedologie și stațiuni forestiere, Editura Ceres, București.

Târziu, D. R., Spârchez, Gh., Dincă, L., 2002 – Solurile României, Editura „Pentru Viață”, Brașov.

Târziu, D. R., Spârchez, Gh., Dincă, L., 2004 – Pedologie cu elemente de geologie, Editura Silvodel, Brașov.

Târziu, D. R., 2006:- Pedologie și stațiuni forestiere, Editura Silvodel, Brașov.

***, 1961, 1971, 1982, 1992, 2002, 2012 – Amenajament Ocolul Silvic Tarcău, I.C.A.S. Hemeiuș.

***, 1966 – Clima Republicii Socialiste România, II, Date climatologice, I.M. București, ediția a II-a.

***, 1966 – Atlasul climatologic al R.S.R., C.S.A., I.M. București.

***, 1983 – Geografia României, vol. I, Editura Academiei R.S.R., București.

***, 1987 – Geografia României, vol. III, Editura Academiei R.S.R., București.

***, 1975, 1985, 1995, 2005, 2015 – SILV 1, Direcția Silvică Neamț.

*** (coord. Cucoș C.), 1998 – Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, București.

***, 2000 – Norme tehnice privind alegerea și aplicarea tratamentelor, Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, București.

***, 2000 – Norme tehnice privind îngrijirea și conducerea arboretelor, Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, București.

***, 2000 – Norme tehnice privind amenajarea pădurilor, Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, București.

***, 2001 – Starea de sănătate a pădurilor din România în intervalul 1986-2000, RNP.

***, 2004 -Pădurile României. Parcuri naționale și parcuri naturale, RNP.

***, 2005 – Amenajarea pădurilor la începutul mileniului al III-lea, Silvologie vol. III b, sub redacția Giurgiu, V., Seceleanu, I., Editura Academiei Române.

***, 2005 – Compoziții optime pentru pădurile României, sub redacția Giurgiu, V., Editura Ceres, București.