. Produsul Turistic Si Rentabilitatea Intreprinderii de Turism

1. TURISMUL ȘI CREȘTEREA ECONOMICĂ

1.1.Creșterea economică și limitele ei

Turismul reprezintă o componentă esențială a conceptului de dezvoltare durabilă. Conceptul de dezvoltare durabilă a fost fundamentat plecându-se de la recunoașterea limitelor creșterii economice. Teoria creșterii economice a fost, în esență, limitată mult timp la științele economice pure, neglijând unele aspecte esențiale ale dezvoltării cum sunt: relațiile om – natură, societate – mediu, om – societate – politică – tehnologie etc.

Necesitatea tratării programelor dezvoltării economice în corelație și în contextul mediului lor natural, tehnologic, social, politic și cultural s-a impus în ultimele decenii ca un deziderat al studiilor referitoare la evoluția Terrei. S-a constatat că diferitele modele de creștere economică pot avea consecințe negative în ceea ce privește satisfacerea nevoilor umane pe termen lung. Tot mai mulți specialiști au atras atenția asupra pericolului unei creșteri economice exponențiale, al aplicării unor tehnici și tehnologii fără grija menținerii echilibrului cu factorii de mediu și implicit a păstrării vieții pe Pământ. Problema a început să preocupe sistematic unele organizații ale O.N.U. încă de la începutul anilor ’70.

În cadrul sesiunii a XXVII – a, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat (decembrie 1972) rezoluția asupra dispozițiilor (instituționale și financiare) privind cooperarea internațională n domeniul mediului înconjurător, hotărând crearea Consiliului de Administrație al Programului Națiunilor Unite pentru Mediu. De asemenea, prin contribuția altor programe O.N.U., precum U.N.E.S.C.O., F.A.O., P.N.U.D. etc., s-a trecut la studierea diferitelor zone ale globului, din perspectiva protecției mediului și a echilibrului dintre ecosisteme.

În 1983 a fost creată Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare, care, la 27 aprilie 1987, a prezentat un raport O.N.U., intitulat „Viitorul nostru al tuturor”, care abordează relația dintre dezvoltarea energiei, industriei, tehnologiei, pe de o parte, și problemele populației, situației alimentare, dispariției speciilor și dereglării ecosistemelor, pe de altă parte.

Problematica dezvoltării interdependente la nivel mondial, ținând seama mai ales, de ritmul de epuizare a resurselor neregenerabile și de deteriorarea echilibrului ecologic a constituit o preocupare constantă a nenumărate studii.

Merită a fi menționate în acest sens Rapoartele Clubului de la Roma. Încă de la prima sa reuniune (în 1968) s-a propus realizarea unui proiect cu privire la situația omenirii, prin luarea în considerare a unor fenomene ca: sărăcia, degradarea mediului înconjurător, expansiunea necontrolată a urbanizării, criza monetară și economică, criza locurilor de muncă etc.

Dintre cele mai importante studii inițiate de Clubul de la Roma amintim unele direct legate de problematica dezvoltării durabile (chiar dacă nu utilizează acest concept). Primul raport al Clubului de la Roma publicat în volumul „Limitele creșterii” (1972), coordonat de profesorul Dennis Meadows, analiza interacțiunea dintre 5 factorii care limitează creșterea: populația, producția agricolă, resursele naturale, producția industrială și poluarea. În esență, autorii extrapolează tendințele de creștere exponențiale a acestor factori și atenționează asupra consecințelor nefaste care decurg din aceasta, propunând de fapt o „creștere zero”, practic o stopare a creșterii.

Al doilea Raport al Clubului de la Roma, intitulat „Omenirea la răspântie”, coordonat de profesorii Mihajlo Mesarovici și Eduart Pestel, amendează primul raport, în special prin introducerea conceptului de „creștere organică”. Este vorba, în esență, de o creștere conform curbei logistice, care numai în prima fază este exponențială, ea tinzând să se realizeze după un plan director, care trebuie elaborat de oameni. În plus, în acest raport se impune și o tratare diferențiată pe zece regiuni geografice (subsisteme interdependente) a principalelor interrelații dintre mai multe straturi: ambiental, tehnologic, demo-economic, sociopolitic și individual.

Al treilea Raport al Clubului de la Roma, coordonat de un laureat al premiului Nobel, pentru economie, Ian Timbergen, pleacă de la premisa necesității stabilirii unei noi ordinii economice internaționale care să permită lumii a treia să realizeze emanciparea lor economică. Soluțiile sunt însă mai mult teoretice.

Al patrulea Raport al Clubului de la Roma, realizat de un grup de specialiști coordonați de Dennis Gabor (premiul Nobel pentru fizică) și Umbreto Colombo, intitulat „Să ieșim din epoca risipei” analizează cu precădere situația resurselor energetice, de materii prime și alimentare. Este examinată gestiunea nerațională a resurselor planetei, evidențiindu-se problemele pe care aceasta le generează, prin intermediul activităților umane, la nivelul mediului, propunând, în final, a exploatare rațională a resurselor naturale.

1.2 Turismul și dezvoltarea durabilă

Conceptul central a studiilor institutului de veghe mondială este cel de viabilitate sau durabilitate (sustainability). El este un concept ecologic deoarece presupune o raportare optimă la mediu (environment) și are indiscutabile consecințe economice. Conceptul presupune crearea unei societăți care-și satisface nevoile fără a diminua perspectivele generației viitoare. Întrebarea este dacă societatea contemporană este în stare să facă față acestei cerințe? Sau, dimpotrivă, Pământul este amenințat de a nu mai fi locuibil. Prin urmare, utilizarea acestui concept presupune recunoașterea dependenței creșterii economice și nivelului de viață de resursele naturale.

Asocierea conceptului de „sustainability” cu cel de dezvoltare, în sintagma din limba română de dezvoltare durabilă, atestă tocmai ideea economisirii resurselor naturale pentru a se evita, pe termen lung, o criză economică mondială sau zonală. Prin urmare, pentru a obține un echilibru pe termen lung al societății este necesar a fi realizate prioritățile actuale în ceea ce privește utilizarea resurselor actuale și a mijloacelor financiare.

Primul pas care se impune este acela al analizei integrate, inter și multidisciplinare, a relațiilor dintre dezvoltarea economică și cea ecologică, respectiv îmbinarea cercetărilor economice cu cercetările ecologice. Aceasta deoarece ecologii caută cu precădere soluții care pot fi susținute pe termen lung, în timp ce economiștii sunt mai interesați de maximizarea profiturilor pe termen scurt. Din acest motiv s-a impus tot mai mult conceptul de capacitate de suport al mediului care în turism are forme proprii de manifestare și de care trebuie să depindă în final dezvoltarea turismului în ansamblul economiei.

Volumul crescând și complexitatea ofertei de servicii turistice au generat dezvoltarea unei adevărate industrii a călătoriilor și turismului, ceea ce justifică tratarea fenomenului turistic ca pe o ramură distinctă a economiei naționale în plină dezvoltare, constituind o componentă a sectorului terțiar. Prin natura sa, fenomenul turistic este deosebit de complex cu adânci implicații sociale, politice, culturale și economice. Întrepătrunderea componentelor sale eterogene dă naștere unui specific unic și original, care nu se identifică cu nici una dintre ramurile tradiționale ale economiilor naționale, justificând pe deplin tratarea sa în mod autonom. Trebuie însă precizat că, spre deosebire de alte sectoare de prestări servicii, industria călătoriilor și turismului rămâne totuși o ramură de consecință, a cărei dezvoltare în fiecare etapă dată va fi permanentă într-o strânsă corelare cu nivelurile și ritmurile de dezvoltare a celorlalte ramuri ale economiei naționale.

Este bine cunoscut faptul că mutațiile social-economice din epoca contemporană au creat și au dezvoltat turismul. La rândul său această ramură stimulează dezvoltarea altor ramuri ale economiei naționale prin obiectul activității sale, cum ar fi industria și agricultura, construcțiile, transporturile, etc.

Din punct de vedere economic, turistul este consumator de bunuri și beneficiază de servicii, din cheltuielile acestuia și, implicit, din mijloace financiare rezultate prin activitatea unităților economice ale industriei turismului, o parte revine direct acestor unități sub formă de profit și de fonduri bănești pentru plata salariilor lucrătorilor ocupați în unitățile respective, altă parte intră în bugetul statului sau cel local sub formă de impozite, taxe etc., iar a treia parte este absorbită direct în alte ramuri ale economiei pentru plata produselor și bunurilor livrate și a serviciilor prestate de aceste sectoare pentru necesitățile industriei.

Interdependența dintre dezvoltarea turismului (internațional și intern) și creșterea economică este evidentă, deoarece antrenează cererea pentru o serie de bunuri și servicii, care altfel nu ar fi fost produse sau prestate. Structura cheltuielilor turistice reflectă impulsul pe care aceste cheltuieli îl dau sectoarelor ce concură la realizarea produsului turistic, procesul de creștere a veniturilor având loc, în primul rând, în aceste sectoare și apoi transmițându-se treptat și în alte sectoare ale economiei naționale, prin intermediul intrărilor succesive ale banilor încasați de la turiști, încasări ce reprezintă veniturile derivate ale acestor sectoare. Asemenea efecte indirecte se înregistrează, în principal, în următoarele sectoare de activitate economică:

– în sectoare care asigură investițiile în baza tehnico-materială a turismului(industria construcțiilor sau finanțarea acestora de către bănci ,trusturi financiare etc.)

– în sectoare care realizează amenajările de infrastructură generală și turistică(rețeaua de drumuri, aeroporturi, aprovizionarea cu apă și energie, lucrări de sistematizare teritorială etc.)

– în sectorul comercial

– în sectorul industriei ușoare și industriilor conexe care produc sortimente de mărfuri solicitate de turiști

în sectorul industriei alimentare care livrează produse agroalimentare, băuturi etc.

în sectoarele de prestări de servicii cu caracter general, de care beneficiază și turiștii

în sectoare cultural-artistice

Efectele economice ale consumului turistic trebuie evaluate și prin prisma veniturilor realizate cu forța de muncă angrenată direct sau indirect în industria turismului: procesul de servire a turiștilor face apel la o forță de muncă numeroasă, cu un profil variat de calificare ale cărei cheltuieli de consum sporesc, de asemenea, ca rezultat al creșterii nivelului de trai, tocmai datorită utilizării mai raționale și mai complexe a forței de muncă pe măsura dezvoltării turismului.

Analizele pentru măsurarea incidențelor globale ale cheltuielilor turiștilor străini asupra unei economii naționale au cuprins acest fenomen sub denumirea de „efectul multiplicator al turismului”.

Eficiența dezvoltării turismului mai rezidă și în faptul că activitățile specifice ale acestuia nu epuizează „materia primă ” pe baza căreia se dezvoltă. Resursele (naturale și antropice ) sunt permanente și nu pot fi valorificate – fără teamă de epuizare – decât prin intermediul turismului.

Pentru a se putea realiza în mod eficient o astfel de folosire a „materiei prime ” speciale care este folosită , este în mod imperios necesară elaborarea proiectelor de valorificare și amenajare turistică. Apar o multitudine de probleme, de rezolvarea cărora depinde în final și rentabilitatea întreprinderii de turism, care pot fi grupate astfel:

generalități care includ aspecte globale de exploatare și acțiune a resurselor din zonele turistice; astfel, în multe țări, problemele cu caracter general sunt incluse în legi specifice – legea muntelui, legea litoralului, a zonelor deltaice și umede;

utilizarea resurselor – natura nu trebuie să se cantoneze doar în sfera zonelor turistice, fiind necesară protecția naturii și peisajelor în mod integrator, ținând cont de gestial, în următoarele sectoare de activitate economică:

– în sectoare care asigură investițiile în baza tehnico-materială a turismului(industria construcțiilor sau finanțarea acestora de către bănci ,trusturi financiare etc.)

– în sectoare care realizează amenajările de infrastructură generală și turistică(rețeaua de drumuri, aeroporturi, aprovizionarea cu apă și energie, lucrări de sistematizare teritorială etc.)

– în sectorul comercial

– în sectorul industriei ușoare și industriilor conexe care produc sortimente de mărfuri solicitate de turiști

în sectorul industriei alimentare care livrează produse agroalimentare, băuturi etc.

în sectoarele de prestări de servicii cu caracter general, de care beneficiază și turiștii

în sectoare cultural-artistice

Efectele economice ale consumului turistic trebuie evaluate și prin prisma veniturilor realizate cu forța de muncă angrenată direct sau indirect în industria turismului: procesul de servire a turiștilor face apel la o forță de muncă numeroasă, cu un profil variat de calificare ale cărei cheltuieli de consum sporesc, de asemenea, ca rezultat al creșterii nivelului de trai, tocmai datorită utilizării mai raționale și mai complexe a forței de muncă pe măsura dezvoltării turismului.

Analizele pentru măsurarea incidențelor globale ale cheltuielilor turiștilor străini asupra unei economii naționale au cuprins acest fenomen sub denumirea de „efectul multiplicator al turismului”.

Eficiența dezvoltării turismului mai rezidă și în faptul că activitățile specifice ale acestuia nu epuizează „materia primă ” pe baza căreia se dezvoltă. Resursele (naturale și antropice ) sunt permanente și nu pot fi valorificate – fără teamă de epuizare – decât prin intermediul turismului.

Pentru a se putea realiza în mod eficient o astfel de folosire a „materiei prime ” speciale care este folosită , este în mod imperios necesară elaborarea proiectelor de valorificare și amenajare turistică. Apar o multitudine de probleme, de rezolvarea cărora depinde în final și rentabilitatea întreprinderii de turism, care pot fi grupate astfel:

generalități care includ aspecte globale de exploatare și acțiune a resurselor din zonele turistice; astfel, în multe țări, problemele cu caracter general sunt incluse în legi specifice – legea muntelui, legea litoralului, a zonelor deltaice și umede;

utilizarea resurselor – natura nu trebuie să se cantoneze doar în sfera zonelor turistice, fiind necesară protecția naturii și peisajelor în mod integrator, ținând cont de gestionarea întregului teritoriu; acest fapt va asigura supraviețuirea unei bune biodiversități;

de la nivelul sectorial la cel transsectorial, fapt ce arată că asigurarea protecției mediului înconjurător nu poate fi considerată u domeniu particular și izolat al statului; acesta trebuie privit global alături de activitățile din transporturi, energie, amenajarea teritoriului, manieră ce va asigura alegerea celor mai bune soluții de dezvoltare;

de la acțiunea locală la planul global prin care activitățile și angajamentele pentru dezvoltarea economică și protecție a mediului trebuie să se sprijine și pe recomandările din strategia paneuropeană a diversității biologice și de peisaj, care nu este un simplu document, ci și un procese dinamic dirijat de Congresul puterilor locale și regionale din Europa, în legătură cu acest subiect;

conservarea resurselor naturale – o prioritate față de tendința administratorilor stațiunilor și localităților turistice care sunt dispuși să accepte inițiative îndrăznețe legate de diferite activități economice, dar care vor trebui să subordoneze aceste cerințe politicii proprii de conservare a mediului ambiant;

soluții naționale pentru probleme locale, unde posibilitățile practice de realizare a unor soluții și proiecte locale depind, în foarte multe cazuri, de importante orientări fixate la nivel național; de exemplu, o singură modificare în politica națională de transporturi va permite administrației unor stațiuni balneare, de litoral, parcuri naționale, să rezolve problema afluxului de mașini la nivel local;

urgența problemelor și demararea soluțiilor se remarcă adesea, mai ales că unii responsabili ai zonelor turistice au alte probleme urgente de rezolvat. Dar mai întâi trebuie reflectat, studiat, negociat, de convins grupurile sau mediile interesate. Lentoarea soluțiilor deși pare a avea un efect negativ, reprezintă de multe ori un mod de a alege mai bine soluțiile pe termen lung. Deși uneori se cer reacții urgente și imediate esențialul este de a împiedica pierderea unor valori naturale de neînlocuit și neregenerabile;

libertățile și constrângerile sunt uneori necesare pentru că turiștii privesc natura ca pe un spațiu de absolută libertate. Dar conservarea și protecția unor obiective deosebite impun elaborarea unor restricții și limite asupra vizitatorilor și activităților turistice. Responsabilii zonelor protejate se găsesc într-o mare dilemă: aceea de a asigura respectul și protecția valorilor naturale, culturale și accesul publicului doritor să se bucure de peisajele naturale și bunuri culturale inedite;

echilibru și ruptură – constituie o mare problemă pentru găsirea celor mai bune soluții între conservarea valorilor naturale față de creșterea presiunilor socio-economice. Astfel, se impune găsirea unui echilibru între ceea ce natura și cultura câștigă și pierd. De multe ori degradarea mediului natural și modificările unor tradiții și obiceiuri, scăderea populației rezidente sunt procese lente dar continue. Ele pot părea pe termen lung acceptabile, dar impacturile care se produc pot conduce la fenomene ireversibile, mai ales când nivelul de viabilitate și toleranță este afectat

Sistemul bipolar: rezolvări clasice – rezolvări noi – presupupune un efort de reflexie și de gândire aprofundat, iar o schimbare a acestora în timp și spațiu poate aduce soluții noi la probleme cunoscute;

Știință și satisfacție sunt două lucruri diferite, dar complementare și necesare pentru a justifica toate acțiunile și motivațiile realizării planurilor de valorificare a zonelor turistice. Existența unor studii, materiale documentare riguros întocmite, însoțite de date concrete, cifre, grafice și de imagini deosebite generează interese și emoții pentru aceste spații și dorințe de a le păstra;

Individual sau de grup – se bazează pe ideea că descoperirea naturii poate fi și o experiență solitară. Cunoașterea unor obiective deosebite se poate face și în grup unde se împărtășesc interese, entuziasm, cunoștințe. Trebuie evitate acele porniri de grup, când o masă umană este compusă din indivizi care nu doresc decât să fie împreună, fără avea dorința reală de a descoperi natura;

Capacitatea de suport este legată de numărul de vizitatori și de folosirea resurselor din zonele turistice, care nu trebuie să depășească un anume prag. Aceasta este un concept interesant, dar foarte greu de pus în practică. Aplicarea unor limite nu sunt indirect vizibile. Astfel se cere mai curând o gestionare prudentă, anticipativă, cu urmărirea atentă a efectelor, pentru a nu atinge pragul de degradare uneori ireversibilă;

Reglementări fixe și utilizări noi sunt necesare pentru că inventivitatea umană nu are limite în exploatarea naturii. De multe ori consecințele asupra mediului nu sunt luate în calcul decât atunci când apar primele efecte negative. În multe situații reglementările în vigoare nu sunt întotdeauna adaptate la noile situații (sau tipuri de comportament).

1.3 Produsul turistic și indicatorii de exprimare a resurselor turistice

Pentru elaborarea proiectelor de valorificare și amenajare turistică, absolut necesare funcționării întreprinderii de turism trebuie folosiți indicatori ai determinării resurselor turistice. Acești indicatori sunt:

a)indicatori pentru determinarea potențialului turistic al reliefului

Dintotdeauna relieful a stat la baza apariției și dezvoltării industriei turistice. Pornind de la varietatea structurilor litologice și mineralogice, a condițiilor deosebite de evoluție geologică, fiind caracteristice pentru multe unități majore de relief, se poate afirma că relieful ne oferă o multitudine de peisaje de mare atractivitate turistică. Având în vedere întreaga tipologie a formelor majore de relief, dintre acestea, munții ne oferă cele ai complexe și atractive peisaje, de multe ori cu valoare de unicat (alpine, munți mijlocii și mici, depresiuni intramontane și culoare de văi, dealuri și podiș, câmpie, lunci și delte, litoral etc.)

În funcție de tipul rocilor, de condițiile de evoluție predominante, climatul existent pentru o anumită unitate de relief, se pot concretiza peisaje cu totul deosebite – carstic, glaciar, deșertic, vulcanic.

Sub raport calitativ este bine de cunoscut gradul de conservare a peisajelor prezente și a intervențiilor antropice din aceste spații naturale de excepție. Cu cât presiunea umană de exploatare a resurselor mineralogice, de roci, lemn, energia apelor, va fi mai mare, cu atât va scădea calitatea peisajelor iar procesul de protejare va fi mai dificil și costisitor. Prezența unor formațiuni geologice deosebite, rezervații naturale, specii floristice și faunistice cu statut de monumente ale naturii face ca valența turistică a unei unități montane să fie mai mare. Principalii indicatori de apreciere a formelor majore de relief sunt dați de:

-altitudinea prin care se diferențiază unitățile de relief în funcție de înălțimea înregistrată față de nivelul 0 m al mării; prin altitudine se departajează tipurile de munți – foarte înalți, înalți, mijlocii, mici, urmați de podișuri, dealuri și câmpii, lunci și delte;

-fragmentarea pe orizontală a reliefului care este în funcție de gradul de eroziune exercitat de rețeaua hidrografică și unii factori climatici. Calcularea acestui indicator se face prin formula:

D= (L/km )/(S/ kmp ) *100

unde: D- densitatea fragmentării

L- lungimea în km a rețelei hidrografice

S- suprafața zonei luate în studiu.

– fragmentarea pe verticală este cea mai importantă, deoarece, prin prezența unor mari diferențe de altitudine se constată o mare varietate de peisaje în funcție de care se stabilesc traseele turistice, drumurile de acces și se realizează pârtiile de schi și instalațiile de transport pe cablu pentru turiști. Practic, acest indicator se calculează conform formulei:

DH = Hmaxim – Hminim

unde :DH- diferența de altitudine

Hmaxim-altitudinea maximă raportată

Hminim- altitudinea minimă raportată

b)Indicatori de determinare a favorabilității climatice pentru turism

Din punct de vedere turistic, clima prin regimul mediu multianual al vremii, caracteristic unei

anumite regiuni, determinat de influența radiației solare directe, condițiilor fizico geografice și circulației atmosferice, influențează direct desfășurarea activităților turistice.

Pe teritoriul României, în funcție de anumite condiții fizico-geografice, există mai multe

tipuri de climat și unde cea mai mare amprentă și-o pune relieful. Astfel, există mai multe tipuri de climate:

– climat de munte

– climat de podișuri și dealuri

– climat de câmpie

– climat de litoral marin

Aceste climate constituie fondul pe care se desfășoară toate activitățile turistice și cele ale organismului uman și care, prin valorile parametrilor meteorologici – temperatură, precipitații, vânturi, alte fenomene atmosferice, se pot dovedi un factor pozitiv sau negativ pentru orice formă de turism. Pe baza unor studii climatice aprofundate au fost determinate mai multe tipuri de bioclimate în strânsă legătură cu reacțiile organismului uman: bioclimat tonic stimulent, bioclimat sedativ de cruțare, bioclimat excitant solicitant.

c)Indicatori pentru determinarea potențialului turistic al hidrografiei

Rețeaua hidrografică, prin toate componentele ele ei, joacă un rol determinant în completarea patrimoniului turistic al unui teritoriu și permite dezvoltarea unor noi forme de turism sau diversificarea activităților turistice existente. Un larg evantai de indicatori caracterizează elementele hidrografice, și anume :

-apele freatice

-apele de suprafață

-lacurile naturale și antropice

-Marea Neagră pe lungimea litoralului românesc se poate caracteriza

prin :

– lungimea și lățimea zonei de litoral, accesibilitate, dinamica apei marine;

– proprietăți fizico-chimice ale apei marine și ale nisipului existent:

-temperatură, turbulență, grad de mineralizare, stare de potabilitate, concentrație bacteriologică, nămoluri, compoziția și granulația nisipului etc.

– configurația și adâncimea platformei litorale submerse, dinamica valurilor și curenților marini;

– valoarea terapeutică a apei marine , nisipului, brizelor marine.

d) Indicatori pentru determinarea potențialului turistic al florei și faunei

Biodiversitatea lumii vii, prin bogăția speciilor floristice și faunistice, a constituit dintotdeauna puncte de atracție turistică. Din cauza supraexploatării acestora sub diverse forme inclusiv prin anumite tipuri de turism s-a ajuns la dispariția unor specii sau punerea în pericol a altora .

Dintre formațiunile vegetale cele mai valoroase pentru turism având valoare peisagistică, estetico-ambientală, recreativă, rămân etajele forestiere care se pot evidenția prin :

poziție, accesibilitate, suprafață, structura pe specii, vârstă;

prezența unor monumente ale naturii;

alternanța spațiilor forestiere cu cele arbustive și ierboase, care multiplică valoarea turistică a unui teritoriu;

numărul și varietatea speciilor faunistice, îndeosebi a celor cu valoare cinegetice, piscicolă, cu statut de monumente ale naturii;

concentrarea speciilor cinegetice și de pescuit în fonduri de vânătoare și piscicole, accesibilitate, suprafața fondurilor, gradul de amenajare pentru practicarea pescuitului și vânătorii sportive.

Flora și fauna unui teritoriu prin prezența lor sunt deosebit de valoroase pentru toate formele turismului – balnear, de litoral, montan , cinegetic, ecologic și științific etc.

e)Indicatori pentru determinarea potențialului turistic al ariilor protejate

Cele mai reprezentative biotopuri care, de-a lungul timpului, au păstrat specii deosebite de floră și faună se bucură de un regim special de protecție și conservare axat pe anumite reglementări juridice. Dintre categoriile de arii protejate, statuate de organismele internaționale – U.N.E.S.C.O., W.W.F. etc. pentru activitățile turistice, numai anumite tipuri sunt pretabile la practicarea turismului, pentru valoarea lor peisagică, științifică și recreativă.

Dintre acestea de un real interes se bucură parcurile naționale și naturale, rezervațiile floristice, forestiere, faunistice, geologice și geomorfologice și mixte. Aceste spații de excepție se pot caracteriza prin:

poziția și accesabilitatea în teritoriu;

suprafața și structura speciilor prezente;

originalitatea, valoarea științifică și gradul de protecție.

Din punct de vedere turistic, aceste arii prezintă cea mai mare atractivitate turistică și suportă cea mai mare presiune din partea factorilor socio-economici.

f) Indicatori pentru determinarea potențialului turistic al factorilor balneari

În cadrul acestei game de factori balneari se includ climatul, apele ,minerale, lacurile naturale, salinele, gazele terapeutice-mofetele, solfatarele, plaja, apa marină, care sunt utilizate prin anume proceduri sau scheme de tratamente în scop terapeutic, profilactic și de recuperare.

f1) Apele minerale naturale provin dintr-o sursă naturală, iar cele terapeutice provin fie dintr-o sursă naturală fie prin forarea artificială care, pentru a fi folosite în scop balnear, trebuie să fie pure din punct de vedere bacteorologic, să aibă acțiuni fundamentale științific și un debit care să merite valorificarea lor economică.

f2) Apele marine și plajele se caracterizează prin:

compoziție chimică, grad de salinitate, stare bacteriologică, turbiditate;

tipuri de plaje (naturale sau artificiale), de nisip, granulație, stare de igienă;

gradul de amenajare turistică.

f3) Nămolurile sunt substanțe care se formează în condiții naturale, fiind amestecuri eterogene în diferite concentrații de substanțe organice și anorganice în stări de agragare și forme structurale variate.

f4) Mofete sunt emanații naturale de CO2 , folosite ca gaze uscate în perimetrele postvulcanice în spații special amenajate – mofetării. Acestea se caracterizează prin:

poziție și accesibilitate;

tipuri de mofete (naturale sau artificiale);

concentrația în CO2 gazos;

capacitatea și gradul de amenajare a mofetei;

perimetrele de protecție geologică, sanitară și ecologică.

f5) Salinele se remarcă printr-un anume microclimat, caracterizat prin temperaturi constante, umiditate, compoziție chimică a aerului care este specifică unei vechi exploatații de sare, având valoare terapeutică. Orice salină se particularizează prin anumiți parametri:

poziție, accesibilitate, adâncime, dimensiune;

valori climatice ale componentelor majore ale microclimatului;

gradul de ionizare și de concentrație a unor gaze și substanțe;

nivelul de încărcare bacteriologică;

gradul de amenajare în scop balnear și turistic.

g)Indicatori pentru determinarea potențialului turistic al resurselor cultural-istorice

Fiecare națiune se individualizează prin forme de cultură și civilizație, care, dincolo de unele elemente cu caracter universal, includ și unele aspecte proprii care îi conferă individualitate și originalitate. La nivelul fiecărei țări există bunuri imobile și mobile care alcătuiesc patrimoniul cultural- istoric și artistic, unele cu valoare deosebită care sunt cele mai solicitate de a fi vizitate de turiști.

În funcție de evoluția politică, istorică, economică., culturală a unui popor s-a format și păstrat, de-a lungul secolelor un propriu tezaur cultural-artistic. Din multitudinea de bunuri care compun un patrimoniu cultural-istoric și artistic doar o parte prezintă și reale valențe turistice. Acestea pot fi puse în valoare prin aplicarea unor indicatori proprii de evaluare , cum ar fi:

tipul de monument :arheologic, de arhitectură, artă plastică, religios, tehnic, comemorativ etc.

poziție și accesibilitate în teritoriu;

natura și specificul, valoarea tipologică a monumentului;

epoca și tehnica de realizare , autorul;

importanța educativă, culturală, științifică, nivelul de înțelegere culturală, comprehensiune;

tipul de proprietate ;

gradul de amenajare pentru turism;

stadiul de valorificare în turism

Alături de monumente în mai toate programele turistice sunt incluse muzeele și casele memoriale, valorile etnografice, instituțiile culturale, manifestările cultural-artistice, gastronomia tradițională. Fiecare dintre aceste obiective turistice își au propriile caracteristici :

a)muzeele și casele memoriale sunt cele mai valoroase componente ale oricărui patrimoniu prin faptul că tezaurizează cele mai importante obiecte și păstrează atmosfera de viață și creație a unor mari personalități.

b)elementele de etnografie și folclor sunt componente de mare valoare care reprezintă memoria culturală și artistică a unei națiuni, fiind expresia unor meșteri și artizani, de cele mai multe ori anonimi. Acestea sunt reprezentate de :

-arhitectură tradițională și tehnică populară, puse în evidență prin:

-case și anexe gospodărești cu arhitectură tradițională

-instalații și unelte casnice de factură populară

– biserici și troițe de lemn, cruci și cimitire tradiționale

-creația artistică și meșteșugurile artizanale care includ un mare număr de obiecte

– manifestări folclorice

c)instituții culturale care sunt reprezentate prin teatre , opere și operete, atenee, case de cultură, săli renumite de spectacole, cinematografice etc.

d)gastronomie tradițională, prin care se valorifică în beneficiul turiștilor preparatele culinare care sunt imaginea unui anume sistem de alimentație și de pregătire a produselor animale și vegetale.

Toate componentele prezentate au puncte comune de identificare și clasificare, ce se traduc prin :

localizare, accesibilitate, grad de importanță;

vechime, aspecte și caracteristici actuale

mod de prezentare, calendarul de desfășurare sau de vizitare, nivelul de cuprindere în programele turistice;

tipul de proprietate și starea de conservare.

1.4 Produsul turistic și experiența turistică

Știința economică este preocupată de realizarea unei utilizări optime a resurselor limitate. Acest principiu funcționează și în cazul unei cereri individuale ce vizează beneficii psihologice de pe urma unei călătorii, sau a unei afaceri ce-și propune drept scop încasarea de profit – prin furnizarea de bunuri substanțiale și servicii către turiști, sau chiar în cazul unei comunități gazdă ce vede turismul în termenii câștigului economic și prosperității zonei pe care o reprezintă. Agenții economici caută să satisfacă dorințe fizice și psihologice. Cum trebuie să fie alocate aceste resurse rar în scopul satisfacerii unei varietăți de nevoi și dorințe? Aceasta este întrebarea căreia teoria și practica economică din domeniul turismului încearcă să-i dea un răspuns cât mai acceptabil.

Din această perspectivă pot fi nominalizate cel puțin trei scopuri importante ale turismului:

maximizarea importanței experienței psihologice pentru turiști

maximizarea profiturilor firmelor ce furnizează bunuri materiale și servicii turiștilor

maximizarea efectelor – primare și secundare – induse de investițiile turistice asupra unei comunități sau scopuri.

Aceste obiective sunt adesea compatibile, maximizând experiența psihologică, se creează o clientelă fericită, ceea ce face să revină, să cheltuiască bani și să satisfacă pe fiecare ofertant din industria turistică și dintr-o regiune oarecare. În unele cazuri însă, aceste scopuri sunt incompatibile. Un obiectiv precum maximizarea profiturilor obținut într-o zonă turistică mică poate cauza dezvoltarea capacităților peste disponibilitățile locului, ceea ce conduce la suprautilizarea și declinul plăcerii psihice.

Optimizarea experienței

Maximizarea experienței turistice este subiect al unui număr de constrângeri și se manifestă în funcționarea cererii. Cererea de experiență turistică este specifică în sensul că produsul nu este ușor de identificat direct și este adesea irezistibil.

Optimizarea structurii economiei locale

De-a lungul perioadei de activitate investițională intensă, cât și după aceea, când investițiile produc, turismul afectează multiplu orice regiune. Efectele propagate sunt dependente de-a lungul lanțului ce leagă unitățile economice.

Exporturile și importurile în turism

În funcție de nivelul la care sunt considerate problemele activității turistice regiunea gazdă poate fi definită ca o țară, un stat sau o națiune, dar și în profil teritorial, ca un județ, oraș sau altă comunitate locală. De aceea, la nivelul unei unități administrativ-teritoriale venitul este considerat a fi de interes patrimonial, pe când guvernul unui stat va admite, ca obiectiv al său, maximizarea venitului obținut din întregul stat și așa mai departe.

Indiferent însă care din sferele regiunii gazdă este considerată, cheltuielile făcute în acea tonă de către turiștii veniți din altă zonă reprezintă „injecții” în economia zonei în cauză.

Acest proces se poate realiza apelând la un exemplu abstract. Pentru cetățenii germani care călătoresc în România, de exemplu, este de presupus că și-au câștigat venitul (sub formă de salarii, profituri, dobânzi sau rente) în Germania. Când aceștia cheltuiesc banii în România, ca turiști, ei „injectează” bani în economia noastră. Astfel, cheltuielile făcute de către străini în țara noastră, cu scopuri de călătorie, reprezintă exportul de turism pentru România. Această apreciere poate fi oarecum confuză, obișnuiți fiind să ne imaginăm, când este vorba de export, ceva ce părăsește țara. Când turiști vin în ceastă țară, ei cumpără experiență de călătorie. Când pleacă ei au această experiență înapoi cu ei. România a exportat astfel experiență de călătorie și a încasat valută.

Figura 1.1 este sugestivă în clarificarea acestui concept. Când turiștii din românia călătoresc în Germania și cheltuiesc bani acolo, această acțiune devine import de turism pentru economia românească. În cazul germanilor, banii cheltuiți de ei în România reprezintă import de turism pentru economia Germaniei.

Figura 1.1Circulația turistică

Fluxul turiștilor

ROMÂNIA GERMANIA

Fluxul plăților

În cazul mărfurilor situația arată astfel:

Fluxul mărfurilor

ROMÂNIA GERMANIA

Fluxul plăților

Figura 1.2Circulația mărfurilor

În exporturile de servicii turistice, fluxurile turiștilor și plăților sunt orientate în același sens, în timp ce, în exporturile de mărfuri, cele două fluxuri au sensuri opuse.

Fluxurile turiștilor este reprezentat în sosirile vizitatorilor străini în România și plecările vizitatorilor români în străinătate prezentate în tabelele 1.1 și 1.2.

Circulația turistică poate fi exprimată cu ajutorul indicatorilor:

a) Preferința relativă

Preferința relativă este un indicator al circulației turistice ce reflectă fluxul de turiști dintre două destinații. Are două modalități de calcul:

Tabelul nr. 1

Anuarul Statistic al României

Tabelul nr. 2

Pe baza datelor cuprinse în tabele 1.1 și 1.2 completate cu alte date necesare se poate determina preferința relativă a turiștilor francezi față de România și a turiștilor români față de Franța, în anul 1998 (este vorba de ambele fluxuri de turiști), în următoarele condiții:

turiștii din Franța spre România: 63 505

populația Franței: 58 841 000

turiștii ce părăsesc Franța: 21 700 000

turiștii din România spre Franța: 49 972

populația României: 22 502 803

turiștii ce părăsesc România: 6 892 000

a1)

0,10% din populația Franței se îndreaptă spre România pentru a practica turismul.

a2)

0,29% din turiștii ce părăsesc Franța se îndreaptă spre România

a3)

0,22% din populația României se îndreaptă spre Franța în scop turistic.

a4)

0,72% din turiștii ce părăsesc România se îndreaptă spre Franța.

Se poate determina și preferința relativă a turiștilor germani față de România și a turiștilor români față de Germania, în anul 1998, pe baza datelor:

turiștii dinspre Germania spre România: 258 980

populația Germaniei: 82 148 000

turiștii ce părăsesc Germania: 77 700 000

turiștii dinspre România spre Germania: 178 107

populația României: 22 502 803

turiștii ce părăsesc România: 6 892 64

Preferința relativă a turiștilor germani față de România și a turiștilor români față de Germania în anul 1998 se prezintă astfel:

a1)

0,31% din populația Germaniei se îndreaptă spre România pentru a practica turismul.

a2)

Preferința relativă înseamnă în această situație faptul că 0,33% din turiștii ce părăsesc Germania se îndreaptă spre România.

a3)

Preferința relativă arată că 0,79% din populația României se îndreaptă spre Germania în scop turistic

a4)

Preferința relativă arată că 2,5% din turiștii care părăsesc România se îndreaptă spre Germania.

b) Densitatea turistică

Densitatea turistică este un indicator care arată cât de solicitate sunt țările de destinație. Are două modalități de calcul:

b1

b2

Densitatea turistică pentru România, în anul 1998, utilizând ambele formule, pe baza datelor existente se prezintă astfel:

turiști sosiți: 4 830 838

populația României: 22 502 803

suprafața României: 238 391 km

b1

La fiecare locuitor îi corespund 0,21 turiști.

b2

La fiecare km2 densitatea turiștilor este de 20,26 turiști.

Analizând rezultatele obținute în ambele variante se poate aprecia faptul că România nu se confruntă cu probleme privind numărul de turiști ce revin fiecărui locuitor în parte, deci, nu apar conflicte sociale între populația locală și turiști. Afirmația este valabilă șui în cel de-al doilea caz, ceea ce implică inexistența unor conflicte de mediu.

Densitatea turistică, pe anul 1998, pentru Franța, în următoarele condiții se prezintă astfel:

turiști sosiți în Franța: 70 000 000

populația Franței: 58 841 000

suprafața Franței: 543 965 km2

La fiecare locuitor al Franței îi corespund 1,20 turiști ceea ce depășește de 5,7 ori densitatea turistică în raport cu populația față de România.

La fiecare km2 suprafața Franței îi corespund 128,7 turiști, de peste 65 ori mai mulți turiști comparativ cu România.

În condițiile unei densității turistice mari țările de destinație sunt foarte solicitate fapt ce determină în aceste țări politici economice concrete care au avut de rezolvat probleme complexe. Pentru noi studierea experienței lor, a modului în care și-au elaborat programele și le-au aplicat este hotărâtoare.

c) Intensitatea turistică

Intensitatea turistică este un indicator care oferă informații cu privire la potențialul piețelor turistice. În acest caz este vorba de trei formule de calcul:

sau

În cazul României, intensitatea turistică, în anul 1998, folosind toate cele trei variante, pe baza datelor:

numărul total al plecărilor în vacanțe: 6 893 000 (în străinătate) + 4 742 000 (intern) = = 11 635 000

populația României: 22 502 803

numărul plecărilor în străinătate: 6 893 000

a fost următoarea:

c1

Ceea ce înseamnă că mai mult de jumătate din populația țării a efectuat o călătorie în scop turistic.

c2

Ceea ce înseamnă că 30,6% din populația României a întreprins o călătorie în străinătate.

c3

Ceea ce înseamnă că 59,2% din cei care au plecat în vacanțe, au plecat în străinătate.

1.5Turismul și capacitatea de primire

Geneza conceptului de dezvoltare durabilă își are rădăcinile în recunoașterea din partea unor științe sociale a necesității punerii problemei dezvoltări „fără limită” în economiile naționale.

Mai apoi, această problemă a fost extinsă și asupra domeniului turismului, unde conceptul de globalizare presupune standardizarea serviciilor turistice. Pentru a evita creșterea necontrolată a structurilor și amenajărilor turistice s-a impus utilizarea conceptului de capacitate de primire pentru a concretiza ideea de „durabilitate”, mai exact acel turism responsabil din punct de vedere social care nu este numai sensibil, față de mediu, ci înțelege că există niște limite ale dezvoltării, într-o lume cu resurse limitate.

Decenii de-a rândul, industria turistică, sectorul terțiar al oricărei economii, a fost considerată ca având repercusiunile cele mai reduse asupra mediului natural și cultural.

Capacitate de primire a unei destinații turistice exprimă efectiv nivelul său de toleranță față de anumiți factori negativi. Orice destinație turistică are propria sa capacitate de absorbție turistică dincolo de care se pot manifesta elementele negative de degradare. Acesta este un indicator specific pentru domeniul turismului, apropiat de cerințele naturii.

Gradul de stabilire a acestei capacități se face prin criterii măsurabile, raportate la elemente cantitative (rate) în balanță cu noțiunile de timp, spațiu, turism.

a) Timpul determină stabilirea a trei tipuri majore de capacitate:

capacitatea maximală, care se referă la număr maxim de persoane care pot fi primite la un momente dat;

capacitatea zilnică / săptămânală, care exprimă numărul maxim de persoane ce pot fi cazate pe zi sau săptămână;

capacitatea anuală, care se axează pe o eventuală planificare pe termen mediu și lung.

b) Spațiul se referă la unitatea de suprafață și lungime, care poate fi folosită în turism. În acest indicator se includ trei elemente esențiale:

unitatea de măsură, care se aplică pentru capacitățile de cazare, alimentație publică, transporturi, servicii;

identificarea zonelor de densitate care relevă numărul de persoane ce pot fi cazate pe suprafața de 1 ha sau folosite pentru plaje, sporturi de iarnă;

nivelul de echipare, care se referă la unitatea de spațiu sau de echipament raportată la un număr de persoane (ex.: un restaurat pentru 200 de turiști, sau 0,2 mp de spații comerciale pentru un turist);

Ratele dezvoltării turistice

Acești indicatori se referă la realizarea unui raport între capacitatea sau exploatarea turistică și populația locală, capacitate de transport, densitate kilometrică, frecvență sezonieră, beneficii economice. Ratele sunt determinate în primul rând de fluxurile turistice înregistrate care pot fi acceptate fără a diminua nivelul satisfacțiilor turiștilor.

Aplicarea capacității de primire turistică vine să armonizeze interesele între grupurile care acced la aceleași resurse.

Cercetătorii au emis mai multe supoziții asupra conceptului de capacitate de primire.

O primă supoziție se referă la faptul că există o balanță „normală” între călătoria turistică și multitudinea de resurse de care este nevoie pentru a satisface atât vizitatorii, cât și zonele de destinație. Această balanță reprezintă de fapt numărul maxim de persoane care pot folosi o zonă fără modificări negative asupra mediului creat în acea zonă, sau asupra produsului însuși.

A doua supoziție este aceea că, într-o activitate turistică foarte dinamică, mai devreme sau mai târziu, limita va fi atinsă – o limită peste care dezvoltarea, utilizarea, creșterea sau schimbarea nu se pot produce sau nu vor putea fi permise. După atingerea acestui prag, destinația nu va mai fi căutată.

A treia supoziție ar fi următoarea: conceptul de capacitate de primire este legat de impactul turismului și viceversa. În acest sens, impactul turismului trebuie să fie unul acceptabil sau „normal” din toate punctele de vedere.

În fine, există și presupunerea conform căreia există o anumită elasticitate a capacității de primire, respectiv pot fi făcute anumite intervenții pentru a elimina impactul negativ al turismului și astfel putând crește capacitatea de primire. De exemplu, poate fi prelungită „durabilitatea” vegetației; educarea și informarea vizitatorilor pot schimba în bine comportamentul acestora; anumite modificări fizice pot fi practicate, astfel încât zona să poată fi transformată din „suprautilizată” într-una „subutilizată”.

Categorii ale capacității de primire turistică

În cele ce urmează vom privi capacitatea de primire turistică prin prisma : ecologiei , protecției mediului , dezvoltării turismului .

a) Capacitatea ecologică

Aceasta se referă la acel nivel de dezvoltare a turismului sau a activității recreaționale ,peste care mediul devine degradat sau compromis . La un anumit nivel al utilizării ,trebuie pusă problema modului în care aceasta afectează întregul ecosistem- de la sol apă , aer, zone fragile sau eroziuni până la plante și animale – și problema costului refacerii ecosistemului. Aici aspectele sunt mai strâns legate de problemele mediului ambiant .

Există și o influență pe care o exercită mediul ambiant prin formele de poluare prezente în diferite zone asupra turismului .astfel în ciuda prezenței unor obiective turistice , acestea nu pot fi puse în valoare din cauza prezenței unor factori poluatori.

b) Capacitatea fizică

Aceasta vizează acel nivel al dezvoltării turistice sau al activităților recreaționale la care facilitățile oferite de teritoriu sunt saturate sau încep să se manifeste deteriorările asupra mediului din cauza unor suprautilizări turistice sau a unei rețele de infrastructură inadecvate , sau prin management defectuos.

Astfel există numeroase exemple privind destinații turistice unde apa este poluată fie din cauza ecosistemelor de canalizare depășite fie din alte motive , ceea c e afectează zonele de plajă , deci satisfacția turiștilor.

Direct sau indirect , stabilirea acestui tip de capacitate se dovedește a fi un lucru foarte dificil , mai ales când este vorba de rezistența siturilor istorice , a clădirilor , a infrastructurii cuprinse în multe destinații turistice , a frumoaselor insule tropicale , a zonelor litorale și umede montane înalte , care prezintă un echilibru ecologic fragil și care pot fi afectate de procese erozionale , factori de risc și destabilizare a habitatelor umane .

Aceste modificări nedorite ale capacității fizice a teritoriului pot fi rectificate prin investiții destul de importante , în scopul protejării elementelor fizice ale teritoriului. Întotdeauna va trebui însă acordată o mare atenție strategiei de dezvoltare a turismului pentru valorificarea resurselor existente și stabilirea contribuției financiare a tuturor partenerilor interesați în exploatarea lor pentru asigurarea unei conservări și protecții adecvate în timp și spațiu ale acestora .

c) Capacitatea social-perceptivă

Aceasta este în strânsă legătură cu stilul de viață al oamenilor , cu obiceiurile și tradițiile păstrate care pot fi influențate negativ de unele activități turistice sau de un flux prea mare de turiști.

Reprezintă acel nivel de saturare a populației locale și de respingere a vizitatorilor , considerând că aceștia distrug mediul , dăunează culturii sau activităților locale .Ea constituie acel grad de toleranță pe care îl manifestă gazdele unei destinații turistice față de vizitatori.

Din punctul de vedere al turiștilor , capacitatea social-perceptivă este depășită atunci când nivelul toleranței populației locale privind prezența și comportamentul turiștilor în zona de destinație nu este agresiv. De multe ori , între turiști și gazde iau naștere relații de prietenie , se fac schimburi de idei și informații care pot avea un impact negativ sau pozitiv asupra turiștilor.

Acest concept demonstrează faptul că nu poate fi determinată capacitatea de primire fără considerarea valorilor umane , în funcție de care putem vorbi de o anumită experiență turistică într-o anumită zonă sau de o anumită limită a capacității de primire.

d)Capacitatea economică de primire

Reprezintă acea capacitate de a absorbi funcțiunile turistice , la nivelul așezărilor umane ,fără apariția unor aspecte nedorite . Astfel, existența unor resurse turistice nu determină și apariția unei funcțiuni turistice de sine stătătoare .

Această abordare este strâns legată de versiunea analizei cost-beneficiu. Care tinde să asocieze o anumită limită a capacității de primire , în funcție de costurile ecologice , sociale culturale și chiar politice .Problema este de a determina balanța optimă între toate costurile și toate beneficiile , ceea ce reprezintă un obiectiv dificil. Din acest punct de vedere , este un lucru naiv să sugerăm că substituirea resurselor și implementarea unor tehnologii noi sunt necesare și suficiente pentru creșterea eficienței și astfel pentru depășirea limitelor capacității de primire.

Oricum , este dificilă susținerea ideii că analiza cost – beneficiu este capabilă să evidențieze multiplele costuri ale activității în turism ; în acest proces , un rol esențial îl are și politica de management aplicată , care trebuie să țină seama de celelalte costuri, pe care să le coreleze cu cele din turism.

e)Capacitatea psihologică de primire

Aceasta e depășită în momentul când turiștii nu se mai simt confortabil în zona de destinație , din cauza atitudinii negative pe care o percep din partea localnicilor , a aglomerărilor sau deteriorării mediului fizic. Alți autori consideră că această capacitate psihologică de primire este un concept managerial care include elemente științifice și empirice și care depinde de obiectivele zonei ; este clar că acest concept apare din experiența practică . Turiștii care vizitează zona simt sau nu , ei înșiși , în funcție de experiențele acumulate în timpul călătoriei , de felul în care au fost primiți de localnici în mediul autohton al acestora.

Aplicarea acestei categorii de primire ține mai mult de domeniul experimental, de modul cum turiștii apreciază ospitalitatea , element care este în funcție de călătoriilor lor turistice anterioare.

Un management atent la problemele , opțiunile și structura comunității locale , o amenajare turistică adecvată vor diminua eventualele tensiuni sau respingeri dintre populația autohtonă și turiști. Grija pentru păstrarea calității resurselor turistice , asigurarea de noi locuri de muncă pe termen lung trebuie să se concretizeze în servicii adecvate , care să releve satisfacția consumatorilor , organizatorilor , și care vor face ca percepția psihologică să fie una pozitivă.

Păstrarea calității resurselor turistice va conduce la asigurarea , pe termen lung , a unui important număr de locuri de muncă , iar serviciile adecvate – calitativ și ecologic – vor crea satisfacție consumatorilor și prestatorilor , materializându-se toate într-o percepție psihologică pozitivă pentru zona turistică în cauză.

2. INDICATORI AI REZULTATELOR ȘI PERFORMANȚELOR ÎNTREPRINDERII

2.1. Determinarea cifrei de afaceri și urmărirea dinamicii și structurii acesteia

Cifra de afaceri constituie indicatorul valoric cel mai reprezentativ pentru evidențierea veniturilor unei întreprinderi.

Analiza cifrei de afaceri permite aprecierea locului întreprinderi în sectorul său de activitate, stabilirea poziției sale pe piață. Analiza acestui indicator oferă o imagine de ansamblu asupra importanței întreprinderii, precum și asupra semnificației raportării rezultatelor sale la cele ale sectorului, orientând astfel luarea deciziilor strategice în consecință.

Conceptul de cifră de afaceri poate fi abordată sub următoarele aspecte: cifră de afaceri totală, cifră de afaceri medie, cifră de afaceri marginală, cifră de afaceri critică.

Cifra de afaceri totală (CA) reprezintă volumul total al afacerilor unei firme, evaluate la prețurile pieței (respectiv încasările totale).

Într-o definiție dată de Ordinul Experților Contabili din Franța se apreciază că cifra de afaceri reprezintă valoarea afacerilor realizate de întreprindere cu terți, prin exercitarea curentă a activității sale profesionale.

Cifra de afaceri medie () constituie încasarea realizată pe unitatea de produs sau serviciu. Se determină ca raport:

în care

= cifra de afaceri medie

CA = cifra de afaceri

Q = producția

Cifra de afaceri marginală (CAm) exprimă variația încasărilor firmei () generată de creșterea sau scăderea cu o unitate a cantităților vândute (). Se exprimă sub forma:

în care

= variația încasărilor firmei

= creșterea sau scăderea cu o unitate a cantităților vândute

Cifra de afaceri critică (CAmin) arată acel nivel al încasărilor la care se asigură acoperirea cheltuielilor, pragul de la care firma începe să producă profit (denumit și prag de rentabilitate – figura 1).

Pr

Ceea ce trece de pragul de rentabilitate constituie profitul agentului economic. Între cifra de afaceri totală și cifra de afaceri marginală există o serie de corelații (fig. 2.1).

CAm = 0 când CAt = maxim

CAm>0 atât timp cât CAt crește

CAm<0 CAt scade

Urmărirea activității unui agent economic și descompunerea acesteia pe tipuri de activități ne oferă posibilitatea determinării cifrei de afaceri la nivelul fiecărei activități. Determinarea cifrei de afaceri în acest caz se face cu ajutorul analizei structurale a acesteia .

2.2 Analiza structurală a cifrei de afaceri în turism

Indicatorii încasărilor în turism

Cifra de afaceri în turism este formată din suma încasărilor, respectiv: încasări din turismul internațional, încasări din turismul intern, desfaceri de mărfuri cu amănuntul, încasări din prestații hoteliere, încasări din alte activități. Indicatorii încasărilor din turism exprimă valoric rezultatele activității turistice desfășurate pe parcursul unei perioade determinate (de regulă un an), la nivel de țară, regiune , zonă sau agent economic.

Indicatorul de volum cel mai reprezentativ îl constituie suma totală a încasărilor (respectiv cifra de afaceri totală), care cuprinde :volumul desfacerilor de mărfuri , volumul încasărilor din prestații, volumul încasărilor valutare și alte încasări din turism.

În vederea evidențierii valorii produselor alimentare vândute prin intermediul unităților de alimentație publică, se utilizează indicatorul desfacerii cu amănuntul de mărfuri alimentare prin unitățile de alimentație publică, care include valoarea vânzărilor de preparate culinare și bufet, produse de cofetărie și patiserie, valoarea băuturilor răcoritoare și alcoolice vândute în unitățile turistice, baruri, cofetării etc., la care se adaugă produsele culinare destinate consumurilor colective din întreprinderi și instituții. Prețul de exprimare a vânzărilor este cel de alimentație publică.

Indicatorii încasărilor în turism

Caracterizarea cifrei de afaceri în turism se realizează și prin folosirea mărimilor derivate :

– încasări raportate la circulația turistică(încasarea medie pe zi-turist, în lei sau valută)

– încasări raportate la baza materială (încasarea medie pe un loc de cazare , pe o cameră, un loc la masă, etc.)

– încasări raportate la număr de personal

încasări raportate la număr de locuitori (respectiv încasarea medie pe locuitor)

Structura veniturilor rezultate din diferite activități turistice( cazare , masă , transport, tratament) se analizează cu ajutorul indicatorilor de structură, ceea ce permite stabilirea ponderii volumului fiecărei activități în parte în totalul încasărilor. În felul acesta se pot formula unele concluzii cu privire la eficiența economică a turismului.

Cu ajutorul analizelor economice se poate stabili rezultatul raportului dintre efectul economic obținut de pe urma unei activități producătoare de venituri și efortul sau cheltuielile făcute pentru obținerea acestor efecte utile.

La nivelul agentului economic din turism efectul economic este sintetizat în următorii indicatori: volumul desfacerilor de mărfuri , volumul încasărilor din prestații , volumul producției culinare, acumulări bănești, profitul etc.

Pe de altă parte , efortul sau cheltuielile făcute pentru obținerea acestor efecte utile se măsoară cu ajutorul indicatorilor: valoarea medie anuală a fondurilor fixe pe întreprindere , unitate , agenție și pe activități turistice, valoarea medie anuală a activelor circulante , totalul cheltuielilor directe și indirecte efectuate pentru prestațiile turistice, fondul de salarii etc.

Rezultatele finale ale activității turistice sunt influențate de un mare număr de factori endogeni și exogeni, direcți sau indirecți, globali sau parțiali, care se regăsesc mai mult sau mai puțin în creșterea volumului activității, ceea ce înseamnă creșterea încasărilor. Atenuarea sezonalității și implicit extinderea sezonului turistic reprezintă metode care permit utilizarea cât mai eficientă a bazei tehnico-materiale, concomitent cu utilizarea rațională a resurselor umane. Astfel, cu aceleași resurse materiale și umane se pot obține rezultate mai bune și o rentabilitate superioară.

Pentru determinarea și analiza eficienței activității din sectorul turistic, se calculează :

indicatorii tehnico-economici de fundamentare a eficienței economice a

investițiilor

indicatorii de eficiență economică a bazei de cazare

indicatorii de eficiență economică a activității din alimentația publică

indicatorii de eficiență economică a activității de agrement și a turismului de tratament balneo-medical

indicatorii de eficiență economică a transporturilor turistice

Structura cifrei de afaceri diferă în funcție de nivelul la care se face analiza .Analiza se detaliază pe fiecare activitate în parte după anumite criterii .

Astfel analiza încasărilor pe forme de cazare și tipuri de unități evidențiază contribuția fiecărei forme de cazare (tip de unitate ) la modificarea rezultatelor globale , modul de explorare a unităților de bază și a celor complementare, corelate cu intensitatea sezonalității circulației turistice și specificul zonei, precum și diversificarea activității de cazare pe tipuri de unități și în raport cu cererea turistică.

Cifra de afaceri din vânzările de mărfuri cu amănuntul se poate structura pe tipuri de unități și categorii de încadrare a acestora .Se recomandă analiza structurată pe producție culinară și mărfuri vândute în starea în care au fost achiziționate .

2.3 Analiza valorii adăugate

Obiectivul oricărei întreprinderi este fie producerea și comercializarea unor bunuri fie numai comercializarea lor. Indiferent de specificul firmei , valoarea adăugată reprezintă surplusul de încasări peste valoarea consumurilor provenind de la terți, profitul crea prin valorificarea resurselor tehnice, umane și financiare ale întreprinderii.

Există două metode de determinare a valorii adăugate :

Metoda sustractivă

Metoda aditivă

a)Conform metodei sustractive , valoarea adăugată se calculează astfel :

a1) VA = Qe – C

Consumurile intermediare includ: materiile prime și materialele (la cost de achiziție ), energie , combustibil, apă, servicii externe. Teoria economică definește valoarea adăugată astfel calculată ca “valoarea adăugată produsă” .

Calculul valorii adăugate realizate se face pornind de la cifra de afaceri:

a2) VA = CA – C

Practic , însă identificarea și aplicarea acestei relații este dificilă, întrucât presupune identificarea acelei părți a consumurilor intermediare ale exercițiului aferente producției vândute (respectiv vânzărilor de mărfuri).

a3) VA = CA – (Cc + ci )

VA = Mc – ci

în care : Cc- costul de cumpărare a mărfurilor vândute

ci – alte consumuri provenite de la terți

Mc- marca comercială

Metoda este specifică întreprinderilor din sfera distribuției . Valoarea adăugată se modifică datorită variației cifrei de afaceri , a marjei comerciale și a consumurilor provenind de la terți.

b)Prin metoda însumării valoarea adăugată se determină prin însumarea elementelor sale componente :salariile și cheltuielile sociale , dobânzile , dividendele , amortizările , impozitele și taxele . Potrivit acestui model, VA înglobează remunerarea :

– muncii , prin cheltuielile cu salariile și cheltuielile sociale

– capitalului propriu , prin dividende

– capitalului tehnic , prin amortizare

– capitalului datorat ,prin dobânzi

– statului , ca generator de infrastructură , prin impozite și taxe

Indiferent de metoda de calcul , valoarea adăugată este un instrument de măsurare complex, care permite aprecierea dimensiunii întreprinderii .

Alături de mărimile absolute ale VA , prezentate mai sus , în analiză se folosesc și mărimile relative (ratele VA) , printre care se numără:

rata varietății valorii adăugate , care oferă informații mai precise asupra creșterii sau regresiei activității, fiind denumită și rata de creștere a întreprinderii:

rata valorii adăugate , care este o expresie a productivității globale , a bogăției create la un anumit nivel de activitate :

După unii autori , această rată constituie un indicator al gradului de integrare economică a întreprinderii, a capacității de a-și asigura ea însăși un anumit număr de faze ale ciclului de exploatare.

ratele de remunerare ale VA , care reprezintă ponderea deținută de fiecare element (ca expresie a remunerărilor diferiților parteneri) în totalul VA. Aceste rate se determină ca raport procentual între elementul respectiv și totalul VA.

Aceste calcule permit sectoriale și inter-exerciții , totodată oferind informații asupra raționalității activității și logisticii comerciale , precum și asupra împărțirii valorii adăugate între factorii de muncă și capital .

În practica economică se operează și cu alte rate ale VA , cum ar fi valoarea adăugată la 1000 lei active imobilizate :

În concluzie , analiza VA prezintă interes pentru orice întreprindere , indiferent de domeniul de activitate , întrucât oferă posibilitatea evaluării performanțelor , a eficienței folosirii factorilor de producție, precum și a politicii comerciale.

3. RENTABILITATEA ÎNTREPRINDERII

3.1. Considerații generale

În economia de piață scopul existenței unei firme este obținerea de profit. Indiciu al raționalității economice, profitul este un venit aleatoriu, fiind, prin natura sa, diferențiat. Întreprinderile care se dovedesc a fi nerentabile sunt supuse falimentului. Profitul se conturează în jocul prețurilor ca urmare a raportului cerere – ofertă și al costurilor, care reflectă modul de utilizare a resurselor consumate. Cererea solvabilă a consumatorilor influențează oferta și, prin mecanismul rentabilității, orientează plasarea capitalurilor și, deci producția.

O întreprindere nu poate supraviețui, respectiv dezvolta, într-o economie liberă și concurențială decât în măsura în care e capabilă să răspundă într-o manieră durabilă nevoilor pieței. Economia de piață plasează întreprinderea, înțeleasă ca o reprezentare obiectivă a întreprinzătorului, în centrul structurilor concentrice și sinergice ale activităților economice. Generatoare de relații pe piață, realizate intercondiționat prin conturarea cererii și ofertei, întreprinderea se constituie preponderent ca origine a ofertei și intermediară a cererii, într-un ansamblu de legături, ordonat pe vectorii nevoilor și intereselor, legături a căror extensiune sunt măsurate monetar și exprimate, din perspectiva întreprinderii financiar.

Rentabilitatea apare astfel ca instrument hotărâtor în mecanismul economiei de piață, în orientarea producției în raport cu cerințele consumatorilor (productivi sau individuali). Pentru ca o întreprindere să fie rentabilă, trebuie să obțină venituri mai mari decât cheltuielile , ca urmare a desfacerii și încasării producției fabricate. Așadar, rentabilitatea reflectă capacitatea firmei de a produce profit , exprimând într-o formă sintetică eficiența întregii activități economice a întreprinderii.

Deși , datorită schimbărilor dinamice care au loc în mediul extern al întreprinderii , chiar și o analiză fundamentală nu poate produce decizii care să conducă investitorul la o reușită sigură privind realizarea unei investiții sau urmarea unei strategii unice , analiza diagnostic reprezintă un instrument de bază al succesului firmei.

Orice analiză diagnostic care urmărește aprecierea rezultatelor și măsurarea performanțelor comerciale ale întreprinderii are la bază investigarea complexă a următorilor indicatori: cifra de afaceri, producția(prestația, marja comercială, valoarea adăugată. Acești indicatori, în special cifra de afaceri, trebuie corelați cu trei elemente esențiale care acționează în mediul extern: rata inflației, poziția firmei pe piață și la politica de prețuri.

Rezultatele și performanțele unei întreprinderi sunt exprimate prin rentabilitate(fig. 3.1). Exprimarea rentabilității se face cu ajutorul a doi indicatori:

profitul

rata rentabilității

Fig. 3.1 Relația :rentabilitate- finanțare – rezultate

INDICATORI DE

REZULTATE INDICATORI DE

RENTABILITATE

*Cifra de afaceri

*Marja comercială * Rezultatul brut al exercițiului

*Producția *Rezultatul exploatării

*Valoarea adăugată * Rezultatul excepțional

*Rezultatul curent înaintea impozitării

*Rezultatul exercițiului

*Capacitatea de autofinanțare

*Autofinanțarea

Mărimea absolută a rentabilității este oglindită în profit , care este un indicator de volum , iar gradul în care capitalul sau folosirea resurselor întreprinderii aduc profit este reflectat în rata rentabilității, care este un indicator al mărimii relative a rentabilității.

Expresia financiară a ansamblului de activități realizate de firmă devine o necesitate intrinsecă acesteia , ca entitate independentă, ca agent al propriilor decizii, ca responsabilă de propriile comportamente privind satisfacerea criteriului eficacității în alocarea și exploatarea potențialului intern-material, uman și financiar .

Legat de corelația dintre rentabilitate și eficiența economică, se impun câteva precizări. Eficiența economică este mai cuprinzătoare decât rentabilitatea .Se poate aprecia că eficiența economică reprezintă cea mai generală categorie care caracterizează rezultatele care decurg din diferite variante preconizate pentru utilizarea(ce include consumul productiv, cel individual și vânzarea ) sau economisirea unor resurse (umane , materiale și financiare )intrate sau nu în circuitul financiar. Sensul general al conceptului de eficiență, care se poate referi la o activitate, persoană sau obiect, este acela de a avea calitatea de a produce efectul util scontat. Ar trebui însă adăugat că raționalitatea oricărei acțiuni umane presupune ca efectul să devanseze efortul(consum de resurse ). Ca urmare , se poate vorbi despre eficiența tehnică, economică, socială, sanitară, culturală, administrativă, în funcție de domeniul la care se referă. Elementul distinctiv al economicului față de celelalte domenii ale activității social- umane îl reprezintă utilizarea etalonului valoare economică, atât pentru măsurarea eforturilor, cât și a efectelor. În esența sa , eficiența economică vizează minimizarea resurselor ce revin pe unitate de efect util.

3.2.Definirea profitului

În sens foarte larg , profitul poate fi privit ca fiind câștigul realizat, în expresie bănească de către cei care inițiază o activitate economică. Problema care se ridică pentru teoreticieni vizează natura și conținutul profitului, iar pentru agenții economici modul de a stabili și raportul în care se găsesc cu celelalte venituri (salariu, dobândă, rentă).

În ceea ce privește conținutul categoriei de profit, se poate afirma că au existat și există mai multe opinii, unele foarte apropiate, altele opuse. Totuși, putem distinge două mari curente teoretice, unul care se referă la aspectele potrivit cărora veniturile (implicit profitul) apar ca o recompensă a factorilor de producție, iar altul vizează părerea conform căreia profitul este munca însușită gratuit de cei care posedă capitalul, pe seama celor care își închiriază (vând) capacitatea de a munci.

Întreprinzătorii pot fi proprietari ai tuturor factorilor de producție antrenați în cadrul activității firmei și deci și ai firmei, sau pot închiria unul sau mai mulți factori de producție. Indiferent de situație, întreprinzătorii sunt cei care organizează și conduc afacerile firmei, deci ei decid ce să producă, în ce cantitate, unde să vândă și cum. De aceea o abordare realistă a rezultatelor întreprinderii presupune delimitarea clară a conceptului de profit:

profitul contabil reprezintă excedentul de venit peste costul contabil (este denumit de unii autori profit oficial, legislativ și statistic). Acest profit poate fi brut (înainte de plata impozitului pe profit) și profit net (după prelevarea impozitelor).

profitul normal – constituie costul oportun al întreprinzătorului, respectiv acel venit pe care l-ar fi adus pregătirea sa și capitalul său în cea mai bună alternativă de utilizare, la care a renunțat în favoarea afacerii;

profitul economic sau pur, este adevăratul profit, excedent peste cel anterior, fiind rezultatul inițiativei, abilității organizatorice a întreprinzătorului.

Relații între formele profitului:

Pb = V – Kt sau Pb = V – (Kf + Kv)

Pn = Pb – Ib

Pn = Pnormal + Peconomic

Dacă Pnormal > Pn, Pnormal nu s-a obținut în întregime

Chiar în condițiile unei prospectări riguroase a piețelor nu pot fi niciodată sigure de legătura cu evoluția piețelor, a prețurilor, a cererii consumatorilor. Într-o economie dinamică, cu piață deschisă, incertitudinile cresc. Riscul în afaceri, așadar, este ceva normal, o componentă a vieții economice care nu surprinde pe nimeni și a cărei dispariție ar cauza derută și comportamente nefirești ale agenților economici. Dispariția riscului în afaceri marchează existența unei situații de dictat, respectiv alți factori decât cei economici, conduc piața și economia, adică o situație nefirească în care economicul este subordonat sau dominat de factorii neeconomici.

Ținând cont de riscurile care există în mediul în care firma își exercită activitatea – incertitudinea privind condițiile pieței, riscul datorat schimburilor în tehnologie și implicit concurenței, celor care au un avans în domeniu, riscul financiar (curs valutar, rata dobânzii etc.), riscul opțional, juridic, politic, informațional, profitul nu poate fi considerat ca o compensație primită datorită presiunii exercitate de aceste riscuri. Așadar, profitul economic apare ca răsplată pentru riscul de a pierde capitalul.

Dacă se are în vedere noțiunea de profit ca un tot nediferențiat, putem afirma că el se cuvine din mai multe motive:

inovația, reflectată atât prin ideile noi ale întreprinzătorului sau managerului societății, dar și prin ideile noi ale altor specialiști, obținute, asimilate și puse în practică;

managementul, respectiv efectul de conducere, care îmbină atât cunoștințe științifice, cât și talentul, arta, priceperea;

speculația comercială, ce se referă la capacitatea întreprinzătorului sau a managerului societății de a organiza o distribuție și o vânzare de succes a bunurilor produse;

asigurarea contra riscurilor

Specialiștii consideră că primele trei motive pun în evidență faptul că profitul este, în primul rând, o răsplată a muncii întreprinzătorului, la fel de firească ca salariul oricărui lucrător, iar în al doilea rând, având în vedere ultimul motiv, profitul este o răsplată a riscului asumat. Cu alte cuvinte, profitul este un venit, care depinde de anumite circumstanțe favorabile, care este prin natura sa, esențialmente aleatoriu, întrucât depinde de rezultate atât de variabile și de precare ale firmei, ale societății, ce suportă în mod permanent impulsurile împrejurărilor schimbătoare ale vieții morale și materiale ale societății. De aceea, în funcție de împrejurări, profitul poate exista sau nu, poate fi mai mare sau mai mic.

Alături de cele două forme mai mari de profit (normal și economic), în practică unele întreprinderi pot obține și alte categorii de profit:

profitul de monopol, cunoscut și sub denumire de supraprofit de monopol, care se obține, de regulă, de către firmele care-și câștigă și își mențin o poziție de monopol pe piață. Prin manipularea prețului, dar ș i a altor factori, câștigul lor este mai mare decât în condiții normale tocmai datorită poziției lor de monopol;

profit neașteptat (windfall profit), a cărei definiție este foarte clară, deși preocupă pe mulți specialiști, mai ales în ultimul timp. El apare ca un câștig nesperat, datorit unor conjuncturi ale vieții economice și politice. Unii consideră acest profit ca necinstit, constituind de fapt, un transfer incorect de bogăție de la cei care plătesc prețul ridicat artificial de producători.

Profitul se diferențiază de celelalte venituri, el reprezentând un excedent al venitului față de cheltuieli. Pentru a putea determina profitul, este necesar a se cunoaște componența veniturilor și a cheltuielilor.

Veniturile sunt formate din: venituri de exploatare, venituri financiare și venituri excepționale.

Veniturile din exploatare au, la rândul lor, în componența lor mai multe elemente:

Vânzările. Se face distincție între vânzările de mărfuri și producția vândută. Vânzările de mărfuri privesc acele firme, societăți care cumpără mărfuri pentru a le vinde fără a le transforma. Producția vândută privește acele societăți, întreprinderi industriale ce achiziționează materii prime, le transform și vând produse. Mărimea vânzărilor este caracterizată prin cifra de afaceri.

Producția stocată. Cuprinde variațiile de stocuri de produse finite și semifabricate.

Producția imobilizată. Reprezintă lucrările făcute de firmă, societate, întreprindere pentru ea însăși și este formată din producția imobilizată corporală, obținută prin producție proprie și în curs și producția imobilizată necorporală, realizată pe cont propriu pentru nevoii proprii și lucrări și proiecte de cercetare pe cont propriu, brevete, licențe;

Subvenții de exploatare. Cuprinde subvențiile primite de unitatea patrimonială pentru acoperirea pierderilor, pentru diferențele de preț la produsele subvenționate;

Alte venituri din exploatare. Sunt formate din venituri din creanțe recuperate de la clienți și debitori diverși, alte venituri.

Venituri din provizioane privind exploatarea. Evidențiază veniturile obținute din reluarea provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli pentru deprecierea imobilizărilor, pentru deprecierea activelor circulante.

Veniturile financiare cuprind, la rândul lor:

venituri din titluri și creanțe imobilizate formate din:

Venituri din participații, adică dividendele încasate de agentul economic pentru participațiile la capitalul altor societăți;

Venituri din imobilizări financiare, respectiv prețul de vânzare al imobilizărilor date;

Venituri din creanțe imobilizate, cuprinzând dobânzile aferente împrumuturilor pe termen lung, mediu și scurt acordate altor societăți comerciale.

Venituri din titluri de plasament cedate – diferența favorabilă dintre valoarea totală a titlurilor de plasament și prețul de cesiune.

Venituri din diferențe de curs valutar, diferențele favorabile de curs valutar rezultate din operațiunile curente efectuate în devize.

Alte venituri financiare ce cuprind:

Venituri din dobânzi pentru disponibilitatea din cont;

Venituri din scontările obținute de unitatea patrimonială de la furnizorii săi;

Alte venituri, ca diferență între valoarea contabilă și valoarea de piață a titlurilor de plasament imediat negociabile.

Veniturile excepționale înregistrează veniturile provenind din:

Operații de gestiune, adică acele venituri care nu sunt legate de activitatea normală, dar se referă la operații de exploatare, cum ar fi: bunuri primite prin donație sau cu titlu gratuit, drepturi de personal neridicate după prescrierea lor, lipsuri la inventar imputate vinovaților.

Operații de capital, ce evidențiază veniturile obținute din cedarea activelor.

Provizioanele – reprezintă veniturile excepționale din reluarea provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli privind deprecierea imobilizărilor.

Cheltuielile, la rândul lor, sunt formate din cheltuieli de exploatare, cheltuieli financiare, cheltuieli excepționale.

Cele de exploatare regrupează toate fluxurile ce privesc exploatarea, activitatea de producție, normală și curentă. În componența lor intră următoarele elemente:

Costul mărfurilor vândute, mărimea lor calculându-se astfel: cumpărări de mărfuri aferente perioadei + variația stocului de mărfuri.

Materii prime și materiale consumabile.

Combustibil, energie, apă.

Alte cheltuieli materiale, ce includ: cheltuieli cu obiecte de inventar, baracamente și amenajări provizorii.

Suma lor formează totalul cheltuielilor materiale.

Lucrările și serviciile executate de terți, unde sunt incluse: cheltuieli cu întreținerea și reparațiile, cheltuieli cu chirii și locații de gestiune, cheltuieli cu studii și cercetări.

Impozite, taxe și vărsăminte asimilate ce cuprind: cheltuieli cu impozitul pe salarii, impozitul pe clădiri.

Cheltuieli cu personalul, formate din: salariile personalului, asigurări și protecție socială, contribuția unității la asigurări sociale și la constituirea fondului pentru ajutor de șomaj.

Alte cheltuieli de exploatare cuprind pierderile de creanțe suportate de societate și alte cheltuieli de exploatare.

Amortizări și provizioane suportate de agentul economic.

Cheltuielile financiare au în componență elementele:

Creanțe imobilizate ce cuprind valoarea pierderilor privind creanțele legate de participații.

Titluri de plasamente ce reprezintă diferența nefavorabilă din vânzarea titlurilor de plasamente calculată ca diferență între valoarea totală a titlurilor de plasamente și prețul de cesiune.

Diferențele de curs valutar evidențiază cheltuielile privind diferențele de curs valutar suportate de agentul economic și cuprind: diferențele nefavorabile de curs valutar rezultate în urma lichidării creanțelor și datoriilor în valută, diferențele nefavorabile de curs valutar aferente disponibilităților bancare în devize sau acelor în devize existente în casă.

Alte cheltuieli financiare ce includ cheltuielile privind dobânzile datorate, cheltuieli privind sconturile acordate clienților sau debitorilor pentru achitarea anticipată.

Amortizările și provizioanele ce includ valoarea provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli ce privesc activitatea financiară, provizioanele pentru deprecierea imobilizărilor financiare.

Cheltuielile excepționale cuprind elementele:

Cheltuieli excepționale privind operațiile de gestiune, cum ar fi: pierderi din calamități la materii prime, materiale, produse finite, semifabricate, debite prescrise sau debitorii insolvabili, scoși din evidență, amenzi și penalități.

Cheltuieli privind operațiile de capital suportate de agenți, cum ar fi: valoarea neamortizată a imobilizărilor corporale sau necorporale create, cheltuieli excepționale privind amortizările și provizoanele suportate de agentul economic ce privesc cheltuieli pentru constituirea provizioanelor reglementate, a celor pentru riscuri și cheltuieli cu caracter excepțional.

Toate aceste venituri și cheltuieli ale unei firme, se regăsesc în contul de „Profit și pierdere” aferent unei perioade și cu ajutorul lor se determină rezultatul exercițiului. Cunoscând aceste venituri și cheltuieli, se poate efectua o judecată de ansamblu asupra gestiunii unității și o sinteză ce pune în evidență rezultatul activității desfășurate.

În concluzie profitul este un element rezidual al activității economice a firmelor. Spre deosebire de salariu, rentă, dobândă, el nu are bază contractuală, depinzând de succesul în afaceri și de norocul întreprinzătorului de a nu întâlni o concurență distrugătoare, disturbări politice sau financiare.

3.3. Maximizarea profitului

Toți întreprinzătorii sunt interesați în a obține profit, și, dacă se poate cât mai mult profit. Cu cât acest profit este mai mare cu atât rentabilitatea, eficiența firmei este mai mare. În cazul firmei se determină volumul profitului obținut într-o anumită perioadă de timp (de regulă anual), numit și masa profitului.

Cunoscând rata profitului precum și structura cifrei de afaceri, întreprinzătorii au posibilitatea de a efectua analize asupra activităților desfășurate, asupra rezultatelor și performanțelor firmei, de a stabili strategii menite să urmărească maximizarea profitului.

Maximizarea profitului constituie un obiectiv predominant al modelelor microeconomice, iar regulile de luare a deciziilor marginale implicate de către obiectiv poate fi util managerului financiar în confruntarea cu anumite probleme. Obiectivul acesta are însă și unele limite.

În primul rând, modelul microeconomic standard al maximizării profitului este static, adică lipsește dimensiunea temporală. În mod concret, obiectivul maximizării profitului nu asigură nici o bază explicită pentru compararea profiturilor pe termen scurt cu cele pe termen lung.

Cea de-a doua limită se referă la definiția profitului. În acest sens, se pune întrebarea: ce anume ar trebui să maximizeze agentul economic – suma reprezentând masa profitului sau rata profitului? Astfel, dacă este aleasă maximizarea ratei profitului, care este atunci rata concretă, specifică care trebuie evidențiată, aceea a profiturilor referitoare la vânzări, total bunuri sau la acțiunile acționarilor? Trebuie clasificată întrebarea care este măsura profiturilor care ar trebui folosită – respectiv, cea mai ușor disponibilă măsură a profiturilor contabile, sau definiția mai largă a profitului pentru economiști, care include (printre altele) costul de oportunitate al fondurilor efectuat de proprietarii unei unități, ca o cheltuială a activității economice?

O a treia problemă care ridică acest obiectiv este că nu oferă nici o cale reală pentru a lua în considerare riscul asociat cu deciziile.

În concluzie, se poate realiza o maximizare a profitului atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.

Din figura 3.2 se constată faptul că firma va obține profit economic la orice producție între punctele A și B, deoarece pentru aceste producții venitul mediu este mai mare decât costul mediu, ce include și profitul normal. Firma poate opta pentru producția care îi asigură profitul maxim, folosind informațiile date de mărimea venitului marginal și a costului marginal. Dacă presupunem că firma își mărește producție cu o unitate suplimentară de produs, se va înregistra atât o creștere a costului marginal, cât și a venitului marginal obținut. Dacă venitul marginal este mai mare decât costul marginal, venitul total va crește mai mult decât costul total (ce include și profitul normal) și deci, creșterea în producție duce la creșterea profitului economic.

Figura 3.2 Maximizarea profituluipe termen scurt

Firma obține profit prin creșterea producției atunci când venitul marginal depășește costul marginal pentru toate creșterile de producție până în punctul C. Dacă firma extinde producția dincolo de punctul C, unde costul marginal depășește venitul marginal, orice unitate de produs adițional va adăuga mai mult la costul total decât la venitul total, ceea ce are ca rezultat diminuarea profitului economic. Ca urmare, maximul de profit economic este atins la acel nivel al producției la care venitul marginal egalează costul marginal. Când producția firmei atinge punctul C, costul mediu este D, iar costul total este dat de CG – OD. Venitul mediu este E, iar venitul total este OC – OE, și profitul economic este (OC – OE) – (CG – OD) adică aria DEGF.

Cu toate acestea formularea de mai sus prin care se exprimă ideea că profitul este maxim atunci când venitul marginal egalează costul marginal nu este suficientă.

După cum se poate observa în figura 3.3, acest lucru se întâmplă atunci când producția atinge punctul X, cât și punctul Y. Dacă producția firmei este în punctul X și firma va produce în continuare o unitate adițională de produs, profitul economic al firmei va crește, deoarece consumul marginal este mai mic decât venitul marginal.

Dacă producția firmei se situează în punctul Y și firma va produce în continuare o unitate suplimentară de produs, profitul ei economic va scădea, deoarece costul marginal va depăși venitul marginal. Z este punctul în care producția maximizează profitul. În concluzie, profitul economic este maximizat atunci când venitul marginal egalează costul marginal, iar curba costului marginal este în creștere. Putem afirma că dimensiunea maximă a profitului economic al firmei, pe perioadă scurtă depinde de mărimea venitului mediu al costului mediu.

Fig. 3.3 – Maximizarea profitului pe termen scurt

Profitul în orizontul de timp mediu și lung: într-o asemenea perspectivă toți factorii pot fi transferați de la o utilizare la alta, ceea ce înseamnă că numărul firmelor care produc un bun oarecare se va mări, dacă firmele respective obțin profit economic.

Dacă firmele care produc un bun oarecare înregistrează pierderi, atunci, treptat, ele vor renunța la producția bunului respectiv, iar numărul lor, tot treptat, va crește. În același timp nu se vor înregistra schimbări în numărul firmelor care produc un bun în condițiile în care profitul este la nivel normal, deoarece pentru aceste firme nu există motivația nici de ieși, nici de a intra în ramură.

Diagnosticul activității pe baza ratei de rentabilitate

Rata rentabilității este o mărime relativă care exprimă gradul în care capitalul în întregul său, capitalul permanent, sau capitalul propriu, aduce profit. În ansamblul indicatorilor economico-financiari, rata rentabilității se situează printre cei mai sintetici indicatori de eficiență a activității întreprinderii.

În profit și rata rentabilității se reflectă rezultatele activității întreprinderii din toate stadiile circuitului economic. Comparativ cu costurile pe produs care reflectă rezultatele din studiul producției, rata rentabilității sintetizează și pe cele din stadiul distribuției.

Indicatorul rata rentabilității, ca indicator de eficiență, poate căpăta forme diferite, după cum se ia în considerare profitul brut sau net la numărător, sau se schimbă baza de rapoarte care exprimă efortul sau cheltuiala (resurse consumate, capitaluri, costul unui factor al procesului de producție sau costul mai multor factori, valoarea producției vândute la preț de vânzare). Diferitele modele utilizate pentru exprimarea ratei rentabilității au putere informativă diferită, oglindind eficiența diferitelor laturi ale activității economice ale întreprinderii. Indicatorii construiți în funcție de capitalul avansat sau ocupat exprimă predominant interesele investitorilor, în timp ce indicatorii construiți pe resurse consumate exprimă preponderent interesele managerilor unității economice.

În cele ce urmează se vor prezenta principalii indicatori prin care se poate analiza rata rentabilității.

a. Rata rentabilității economice – este definită ca raport între rezultatul exercițiului înainte de deducerea sarcinilor financiare, respectiv dobânzilor și impozitelor și capitalul permanent (deci, capital independent de proveniență, respectiv propriu sau împrumutat pe termen mediu și lung).

De menționat, că în lucrările de specialitate rata rentabilității economice se mai întâlnește și sub forma:

în care: Pe – rezultatul exploatării

Ae – activele economice aferente exploatării

în care: Ptb – rezultatul exercițiului înainte de deducerea sarcinilor financiare și impozitelor

Kp – capitalul permanent

Această rată de rentabilitate reflectă performanța economică a întreprinderii, independent de modul de finanțare și de sistemul fiscal.

b. Rata rentabilității financiare – se exprimă prin raportul dintre rezultate (profitul) net și capitalul propriu.

în care: Pn – profit net

Kpr – capital propriu

Rata rentabilității financiare este în funcție de structura capitalurilor permanente, adică de proporția care există între capitalul împrumutat, respectiv datoriile (D) și capitalul propriu (Cpr). Raportul este un coeficient numit și „pârghie financiară” care influențează rata rentabilității financiare.

Costul capitalului împrumutat se măsoară prin rata medie a dobânzilor la capitalul împrumutat, respectiv la datoriile financiare:

în care: Sd – suma dobânzilor (element al cheltuielilor financiare)

D – datorii financiare (împrumuturi și credite bancare)

c. Rata rentabilității resurselor consumate se stabilește ca raport între rezultatul aferent CA a întreprinderii și costul producției vândute:

sau sau

În acest model apar următorii factori ce influențează rata rentabilității:

structura producției vândute;

costurile pe produse;

prețurile de vânzare (exclusiv T.V.A.)

Volumul producției nu are influență directă, pentru că acționând și asupra numitorului și asupra numărătorului în aceeași proporție, influența sa devine nulă asupra ratei rentabilității. Volumul producției are o influență indirectă prin costuri, întrucât în condițiile în care volumul producției crește, costurile se reduc pe unitatea de produs, pe seama cheltuielilor fixe (convențional consumate).

d. Rata rentabilității capitalului avansat sau ocupat se stabilește ca raport între rezultatul curent al exercițiului și capitalul avansat (fix și circulant):

în care: Af – active fixe

Ac – active circulante

În acest model de substituie în primul rând elementele numitorului (Af și Ac) și apoi numărătorul (Rc).

Un asemenea model este asemănător cu rata rentabilității economice, deci reflectă performanța economică a întreprinderii și în consecință interesele investițiilor sunt legate în mod deosebit de un asemenea model.

e. Rata rentabilității comerciale se determină ca raport între rezultatul aferent CA a întreprinderii și CA evaluată în prețuri de vânzare, exclusiv T.V.A.:

sau

În acest model apar ca factori cu influență directă structura producției, costurile și prețurile. Influențele se separă prin metoda substituirilor alternativelor, similar cu ceea ce s-a prezentat la rata resurselor consumate.

f. Rata rentabilității resurselor avansate (ocupate) și consumate:

Raportul reprezintă producția ce se obține la un leu (100 sau 1000 lei) capital avansat, deci eficiența economică a resurselor ocupate (avansate).

Raportul reflectă gradul de realizare a producției marfă fabricate (raportul static dintre producția vândută și cea fabricată). Acest raport permite sesizarea influențelor stocurilor de produse nerealizate.

Raportul exprimă rata rentabilității comerciale.

Acest model prezintă avantajul că îmbină eficiența utilizării capitalului avansat (ocupat) cu gradul de realizare a producției fabricate și a stocurilor cu rata rentabilității comerciale. Șirul posibilităților de a construi modele de analiză a rentabilității nu este încheiat. În general, se poate menționa că atât numitorul, cât și numărătorul raportului din care rezultă rata rentabilității se poate opera cu indicatori care să reflecte întregul efect sau efort sau o parte din el.

Așadar, la numărător se poate opera cu rezultatul exploatării, rezultatul curent, rezultatul exercițiului înaintea impozitării, profitul net sau cu mărimi intermediare (de exemplu, profit net + impozitul pe profit, + cheltuieli financiare).

La numitor, care reflectă efortul, există o gamă largă de posibilități după cum a rezultat din modelele expuse anterior: resurse consumate, avansate, ocupate sau elemente ale acestora care sunt: active imobilizate, active totale, active de exploatare.

4.PRODUSUL TURISTIC – FORMĂ SPECIALĂ A PRODUSULUI TOTAL

Clarificarea conceptelor reprezintă una dintre premisele acțiunii practice, eficiente în orice domeniu al cunoașterii umane și cu atât mai mult în cel economic. Obținerea unui efect maxim cu un efort dat nu se poate realiza decât printr-o pregătire conceptuală adecvată a acțiunii. În cazul de față este necesară clarificarea conceptuală și operațională a produsului în optica pe care marketingul a consacrat-o în domeniul științei economice.

Noțiunea de produs turistic este nouă. Înțelegerea acestei noțiuni presupune în primul rând câteva cuvinte despre conceptul de produs în general. Noțiunea de produs a făcut de-a lungul timpului obiectul unor multiple abordări de valoare, au reprezentat pași notabili în evoluția conceptului analizat.

În perioada contemporană concepția clasică potrivit căreia produsul reprezintă o sumă de atribute și caracteristici tangibile fizice și chimice reunite într-o formă identificabilă este supusă unei modificării structurale. Produsul turistic trebuie considerat în prezent într-o concepție de sistem ce înglobează, alături de substanța materială a bunului întreaga ambianță ce-l înconjoară, formată dintr-o paletă largă de elemente acorporale. Literatura de specialitate definește tot mai frecvent această accepțiune cu caracter integrator prin termenul de produs total.

Extinderea coordonatelor unui produs mult dincolo de conturul său material propriu-zis este cerută de procesul de diversificare și nuanțare a nevoilor de consum. Determinată de progresul tehnico-științific și de creșterea gradului de solvabilitate al cererii, această nuanțare a nevoilor declanșează la rândul ei o selectivitate crescândă în actul cumpărării din partea purtătorilor cererii. Aceștia nu se mai manifestă exclusiv sub impulsul trebuințelor lor intrinseci. Actul de cumpărare intră tot mai mult sub incidența valențelor psihologice la produsului, astfel încât se poate vorbi despre o latură subiectivă a cererii de consum. Intensitatea variabilelor psihologice și sociologice ce declanșează cererea este corelată cu natura produselor și categoria trebuințelor pe care le satisfac. Pe măsură ce se extind posibilitățile de alegere ale consumatorului crește și importanța acestor variabile în luarea deciziei de cumpărare.

La aceste argumente se mai adaugă și faptul că, astăzi, o paletă tot mai largă de nevoi se satisfac „la concurență”, nu cu ajutorul unor produse tangibile ci prin intermediul serviciilor. Deși se caracterizează printr-o suită de trăsături specifice (intangibilitate, perisabilitate, eterogenitate, inseparabilitate de prestatori etc.), serviciile au o serie de trăsături comune cu produsele materiale din punct de vedere al rolului lor în satisfacerea cererii, astfel încât pot considerate într-o accepțiune mai largă tot „produse”. Mai mult decât atât astăzi sunt tot mai puține produse „pure” sau servicii „pure”. Cele mai multe mărfuri indiferent că sunt destinate utilizatorilor industriali sau consumului populației reprezintă o simbioză de produse materiale și servicii, iar separarea celor două componente în procesul vânzării sau al consumului le poate face pe fiecare în parte inutilizabile.

O altă tendință ce determină reconsiderarea serviciilor în economia produsului o reprezintă implicarea, tot mai frecventă, a utilizatorului final în procesul proiectării unei noi mărfi. Acest aspect privește deopotrivă bunurile destinate consumului productiv și pe cele oferite consumului individual. Conlucrarea proiectant – fabricant – utilizator dobândește noi dimensiuni, ducând la extinderea serviciilor de informare, asistență tehnică și consultanță atașată componentelor modulate ale unui produs. Consumatorului modern spre exemplu i se oferă astăzi tot mai multe posibilități să-și asambleze singur un aparat electronic sau electrotehnic, să-și construiască o locuință sau să-și amenajeze cu mobilier și decorațiuni interioare ambianța casnică.

Plecând de la aceste considerente, componentele ce definesc un produs pot fi grupate în felul următor:

componentele corporale

componente acorporale, incluzând elementele ce nu au un corp material nemijlocit, cum sunt: numele și marca, instrucțiunile de folosință (utilizare), protecția legală prin brevet, licență de fabricație sau comercializare, prețul, orice alt serviciu acordat pentru produs (instalarea punerea în funcțiune, termenul de garanție etc.);

comunicațiile privitoare la produs ce cuprind ansamblul informațiilor transmise de producător sau distribuitor cumpărătorului potențial cu scopul de a facilita prezentarea produsului și a întări argumentația emotivă sau rațională ce stă la baza deciziei de cumpărare;

imaginea produsului, semnificând sinteza reprezentărilor mentale de natură cognitivă, afectivă, socială și personală a produsului în rândul cumpărătorilor. Fiind o componentă motivațională de natură subiectivă, ea este rezultatul modului de percepere a unui produs sau a unei mărci de către utilizatori sau consumatori. O imagine clară, pozitivă și diferențiată „scoate” produsul respectiv în evidență, conferindu-i o poziția de sine stătătoare în oferta globală, la fel cum o imagine difuză negativă poate compromite succesul de piață a unei mărfi corespunzătoare calitativ.

Față de această concepție integrată, ce definește un bun prin componentele trecute în revistă mai sus, literatura de specialitate propune și o concepție funcțională, potrivit căreia produsul este „o sumă de funcții parțiale sau de valori de întrebuințare parțiale, distincte între ele, deși nu apar pe piață ca atare”. O astfel de definire grupează funcțiile, după natura lor, în obiective și subiective în raport cu modul în care sunt percepute de beneficiarul produsului.

Caracteristic accepțiunii în care este tratat produsul în optica de marketing este și abordarea statului său schimbător pe piață. Reprezentând un element foarte dinamic, el se află, la un moment dat, la confluența dintre posibilitățile tehnico-economice ale societății și necesitățile purtătorilor cererii. Produsul poate fi astfel astăzi „nou”, pentru ca mâine, raportat la alte componente „de ultimă oră” ale ofertei, să fie deja „vechi”; el poate fi, după caz, o marfă foarte căutată sau greu vandabilă, ieftin sau scump, în raport cu judecățile de valoare ale utilizatorului. Numai confruntat permanent cu piața produsului își poate proba viabilitatea și răspunde astfel unei politici eficiente de marketing.

Cele trei accepțiuni (cea integrată, cea funcțională și cea privind statutul său pe piață) nu sunt opozabile, ci reprezintă doar unghiuri diferite de abordare a aceluiași întreg – produsul total.

Poziționarea produselor turistice în gama produselor firmei

Poziționarea fiecărui produs în cadrul gamei reprezintă, pentru întreprindere, o operațiune premergătoare elaborării strategiei, a întregii sale politici de produs. O poziționare corectă cere luare în considerare nu numai a aportului său în volumul total al beneficiilor, ci și a dinamicii vânzărilor precum și a cotei de piață de care o deține. În raport cu acești trei parametri se întâlnesc, de regulă, patru grupe de produse. În prima grupă se încadrează produsele cu un nivel ridicat de rentabilitate și cu o cotă de piață și un volum al vânzărilor în creștere. Ele sunt „favoritele” gamei și trebuie să se bucure de cea mai mare atenție în cadrul programelor de producție și / sau comercializare. În grupa a doua se includ produsele ce își mențin încă un nivel ridicat al cotei de piață și al rentabilității, dar care prezintă o încetinire al ritmului de creștere al vânzărilor – simptom al intrării în faza de maturitate al ciclului de viață – , revitalizarea și creșterea competitivității lor impunând modificări semnificative în componentele corporale și acorporale. Produsele cu rentabilitate ridicată, o creștere rapidă a vânzărilor dar cu o cotă încă redusă pe piață constituie cea de-a treia grupă; ele pot avea perspective dacă procesul de fabricație și de comercializare se corelează cu cerințele principalelor segmente ale pieței. În sfârșit, în cea de-a patra grupă se cuprind produsele ce înregistrează toți cei trei parametri (rentabilitate, cotă de piață, vânzări) valori în declin, ceea ce atrage după sine decizia scoaterii lor din gamă.

Obiectul cercetărilor privind poziționarea produselor îl reprezintă pe de o parte, determinarea rolului jucat de fiecare componentă a gamei de produse a unei firme în realizările sale economico-financiare, iar pe de altă parte, stabilirea raportului între produsele proprii și cele similare ale concurenților.

Originile conceptului de poziționare trebuie căutate în cercetările economice referitoare la structura piețelor, la poziția unei firme în raport cu concurenții și relațiile de substituire dintre mărfurile destinate satisfacerii aceleași trebuințe. Definirea poziției propriilor produse în raport cu cele ale concurenței devine o cerință strategică pentru întreprinderile ce se adresează unei piețe diferențiate. Departajarea de mărfurile similare se realizează din ce în ce mai greu în condițiile existenței pe piață a unei oferte puternic diversificate și când elementele de diferențiere sunt tot mai dificil de sesizat de consumator.

Înnoirea produselor turistice

Înnoirea produselor și tehnologiilor în acord cu cerințele mediului de piață în care acționează firma, se răsfrânge pozitiv asupra indicatorilor săi economico-financiari, întărind capacitatea sa de adaptare la dinamica social-economică. În ultima instanță gradul de reușită al noilor produse pe piață constituie pentru firmă un indicator revelator în privința calității gestiunii resurselor proprii și a celor atrase.

Introducerea în fabricație a unui nou produs presupune un cadru organizatoric bine stabilit și o concepție clară asupra etapelor ce trebuie parcurse. Succesiunea corectă a acestor etape și încadrarea strictă în timpul destinat fiecăreia este o condiție hotărâtoare pentru lansarea corespunzătoare pe piață a noului produs, pentru succesul său comercial.

5. PRODUSUL TURISTIC ȘI POLITICA FIRMEI

5.1Studierea comportamentului consumatorului contribuție

la creșterea rentabilității produsului turistic

O cale importantă de creștere a rentabilității o reprezintă investigarea comportamentul consumatorului și a mecanismului acestui comportament. În sens restrâns, comportamentul consumatorului reflectă conduita oamenilor în cazul cumpărării și / sau consumului de bunuri materiale și servicii. În sens larg, el cuprinde întreaga conduită a utilizatorului final de bunuri materiale și imateriale, incluzând, spre exemplu, și comportamentul alegătorilor, ai pacienților unui medic sau al enoriașilor față de biserică. Felul în care oamenii se comportă pe plan economic nu reprezintă o însumare de acte repetate mecanic, ci este rezultatul acumulării unei experiențe de viață, aflate sub influența mobilității și plasticității nevoilor acestora. Dacă actele consumatorului sunt relativ ușor de observat și cuantificat, procesele psihofiziologice care au determinat aceste acte sunt incomparabil mai greu de luat în calcul. Și mai dificilă este explicare interdependenței dintre aceste procese. Astfel se motivează de ce cunoașterea comportamentului economic este încă fragmentară și relativ nestructurată. Deși caracterul interdisciplinar al investigaților comportamentului consumatorului este recunoscut, există totuși numeroase puncte de vedere în literatura de specialitate ce pledează pentru autonomizarea acestui domeniu.

Ca domeniu distinct al cunoașterii, primele studii privitoare la comportamentul consumatorului apar la mijlocul anilor ’60. Până atunci, investigarea comportamentului consumatorului fusese considerată un domeniu aplicativ al psihologiei. Un semnificativ impuls internațional a dobândit cercetarea consumatorului prin activitatea depusă Association for Consumer Research, ce cuprindea, în anul 1989, peste 1100 de membri și care organizează anul un congres de rezonanță mondială.

Comportamentul consumatorului este definit ca totalitate a actelor, atitudinilor și deciziilor acestuia privind utilizarea veniturilor sale pentru cumpărării de mărfuri, servicii și pentru economii. Drept consumator poate fi considerat orice subiect economic al cărui comportament este îndreptat spre satisfacerea necesităților individuale sau ale microgrupului de apartenență (familie, gospodărie). Conceptul de consumator nu se referă numai la câmpul existenței bunurilor, ci se prelungește în eul subiectului economic, în principal asupra proceselor cognitivă, adică a premiselor ce duc la conștientizarea actului de cumpărare. Noțiunea de consumator nu poate fi înțeleasă decât privindu-l în relație cu semenii săi, subliniind natura socială a acestei categorii. Împrejurările în care are loc procesul de cumpărare sau de consum implică adesea alte persoane decât consumatorul și poate depinde în mod hotărâtor de comportamentul acestora.

Studiul comportamentului consumatorului s-a dezvoltat în strânsă legătură cu cercetările motivaționale, menite să explice mecanismele deciziilor de cumpărare și de consum. Iar dacă la începutul acestor cercetării accentul se punea pe motivație ca rezultat al resurselor energetice, intelectuale ale omului, treptat ele s-au îndreptat spre cuprinderea componentelor cognitive ale comportamentului uman, reprezentând mai mult decât un simplu mecanism de comandă.

Comportamentul consumatorului poate fi mai bine înțeles făcându-se apel la procesul de decizie. În ultimă instanță, rezultanta comportamentală este hotărârea pe care o ia cumpărătorul privind achiziționarea și consumul anumitor bunuri destinate a-i satisface trebuințele. Ansamblul de acte ale acestui proces, împreună cu legăturile ce se realizează între ele alcătuiesc mecanismul comportamental. Aceste acte pot fi structurate în succesiunea lor cronologică astfel:

percepția stimulilor din mediul ambiant, înregistrarea și catalogarea lor realizată în mod selectiv, în raport cu particularitățile individului, atât pe cale fizică (prin contactul direct cu obiectele mediului), cât și pe cale cognitivă (prin înțelegerea semnificației psihologice atribuită acestora);

informarea, reprezentând ansamblul modalităților omului de a învăța să cunoască produsele și serviciile, de a-și îmbogăți cunoștințele despre acestea, pe baza experienței proprii sau a altora;

atitudinea sau starea mentală de dispoziție, rezultat al experienței exercitând o influență directă și dinamică asupra reacțiilor consumatorului față de situațiile și bunurile materiale cu care este confruntat în vederea satisfacerii trebuințelor și pe care le-a recepționat pe cale cognitivă, afectivă sau conativă;

motivația, proces de gândire în cadrul căruia individul își dirijează energia sa mentală către un anumit scop; aceasta este de fapt o ordonare a trebuințelor;

comportamentul manifest, ca etapă finală, definit prin actul de achiziționare sau respingere, consumare sau utilizare a unui produs.

Comportamentul consumatorului este rezultanta a două grupe de variabile (stimuli): de natură endogenă și exogenă. În rândul celor endogene sunt cuprinse caracteristicile personale ale individului și câmpul personalității sale, reprezentările sale privitoare la bunurile și serviciile menite să-i satisfacă trebuințele, procesele de percepție, învățare și gândire ce au loc la nivel mental. Variabilele exogene cuprind ansamblul factorilor de mediu în care consumatorul trăiește și acționează, respectiv: factorii socio-demografici, veniturile, prețul mărfurilor și tarifele serviciilor, influența grupurilor sociale, ale relațiilor interpersonale, a mijloacelor de comunicare în masă, a inovatorilor și liderilor de opiniei asupra consumatorilor.

Comportamentul consumatorului se compune din două părți relativ distincte, dar între care există o permanentă interacțiune: comportamentul de cumpărare și comportamentul de consum. Înțelegând actul de cumpărare nu ca simplă reacție între venituri și prețuri, se cer determinate toate dimensiunile ce duc la manifestarea unui anumit comportament economic. Între acestea, cele mai importante sunt:

a) motivele de cumpărare sau necumpărare reprezintă ansamblul imboldurilor constituite într-un sistem de impulsuri și stări tensionate de natură să justifice achiziționarea sau respingerea unui anumit produs sau serviciu. Ele nu pot fi întotdeauna departajate clar. Motivația economică, reflectată de gradul de accesibilitate al prețului produsului se îmbină cu elemente ce țin de destinația sa în consum și cu altele legate de personalitatea consumatorului (reflectări ale temperamentului, stării de spirit etc.).

Mobilurile ce stau la baza motivației se pot structura generic în: raționale sau emotive, primare (înnăscute) sau secundare (dobândite). Pe lângă motivațiile generale ce duc la un anumit comportament, acționează și motivații speciale, care ajută la înțelegerea mai clară a comportamentului. Acestea sunt: sentimentul afirmării de sine (declanșator al dorinței de posesie a unui produs deosebit), sentimentul mulțumirii de sine, sentimentul de prețuire și afecțiune, manifestarea spiritului creator (alegerea unui obiect ce poate fi modificat, transformat), sentimentul originii (consumatorii optează deseori pentru produse care le amintesc de legăturile lor cu regiunile din care vin) etc.

b) Preferințele cumpărătorilor reprezintă o motivație pozitivă exprimată prin compatibilitatea afectivă față de o marfă, serviciu. Este vorba nu de o funcție interioară a organismului, ci de o calitate a obiectelor prin care se satisfac trebuințele, calitatea dobândită în cadrul legăturii dintre om și mărfurile care îi satisfac necesitățile. Preferința nu apare decât în condițiile unei puternice motivații.

c) Intențiile de cumpărare reprezintă estimări probabilistice ale comportamentului viitor.

Intenția constituie o dezvoltare a motivației, conturându-se sub forma unei tendințe. Cunoașterea ei este de o importanță aparte în situația pregătirii lansării pe piață a unor produse noi, mai ales în cazul mărfurilor de cerere rară, fermă și cu valoare ridicată. Determinarea intențiilor de cumpărare ridică două probleme metodologice: asigurarea reprezentativității informațiilor privitoare la intențiile viitoare și garantarea statistică a rezultatelor investigațiilor. Pentru acest tip de studii este recomandabilă cercetarea de tip longitudinal, realizată pe baza unui panel de cumpărători, ce permite stabilirea corelației între intensitatea intenției și nivelul de solvabilitate al purtătorilor cererii, precum și determinarea gradului în care intenția s-a transformat în faptă, într-un interval de timp determinat. Studiile de intenționalitate vin să completeze pe cele de acceptare sau preferință a anumitor produse în determinarea dimensiunilor pieții potențiale a acestora.

d) Deprinderile de cumpărare constituie forme de manifestare a comportamentului de achiziționare a mărfurilor și serviciilor, ce au dobândit un caracter de repetabilitate. Ele sunt rodul unor experiențe trecute a consumatorului, dobândită pe parcursul unui proces de învățare. Cunoașterea deprinderilor de cumpărare ale populației oferă informații în fundamentarea deciziilor privitoare la: politica sortimentală, amplasarea și dimensionarea corespunzătore a rețelei comerciale, stimularea sau frânarea migrației cererii, organizarea interioară a magazinelor, stabilirea orarelor de funcționare a acestora, desfășurarea unei politici promoționale adecvate. Un nivel necorespunzător de organizare a activității a comerciale poate determina apariția unor deprinderi de cumpărare neraționale.

Deprinderile de cumpărare se pot structura pe trei direcții: deprinderi temporale, cuprinzând eșalonarea cumpărărilor pe sezoane, pe zile în cursul săptămânii, pe ore în cursul zilei; deprinderi spațiale, respectiv distanța medie parcursă de cumpărători pentru achiziționarea diferitelor mărfuri, tipurile de magazine din care sunt deprinși să-și procure produsele; deprinderi modale cuprinzând formele de vânzare preferate de cumpărători, asocierea produselor în momentul achiziționării, fidelitatea față de o anumită marcă ori formă de prezentare (preambalată sau în vrac) a uni produs, caracterul ferm sau spontan al cererii etc.

Înclinația spre formarea anumitor deprinderi de cumpărare se află în raport cu elementele de personalitate ale individului, cu condițiile sale de muncă și viață și nu în ultimul rând cu natura produselor și serviciilor. Cercetarea este solicitată să măsoare intensitatea deprinderilor, pe segmente distincte de cumpărători. Intensitatea deprinderilor nu este corelată cu numărul lor, iar cauzele formării acestora sunt multiple variind de la individ la individ. Un alt obiect de studiu îl reprezintă mecanismul formării deprinderilor, necesar a fi deslușit pentru a permite intervenția factorilor instituționali, în vederea orientării lor în acord cu principiile mediului de viață al omului modern.

e) Strâns legate de deprinderile de cumpărare și alte în intercondiționare cu acestea sunt obiceiurile de consum reprezentând modalități ce au dobândit constanță în privința unor mărfuri sau servicii. Ele își pun amprenta asupra deprinderilor de cumpărare, modelând în bună măsură comportamentul consumatorului.

f) Tot în rândul dimensiunilor comportamentului consumatorului se încadrează și atitudinile. Ele reunesc influențele exercitate de deprinderi, obiceiuri și motive într-o singură componentă comportamentală cu o stabilitate mai mare pronunțată în timp. Atitudinile sunt rezultatul unor procese afective și de cunoaștere ce creează predispoziția de a acționa pe baza unor convingeri.

g) Un loc aparte în rândul dimensiunilor comportamentului consumatorului îl ocupă imaginea acestuia asupra mărfurilor, serviciilor sau a firmelor ce le fabrică ori le comercializează. Ea este rezultatul felului în care se percep produsele sau mărcile de către consumatorii potențiali.

Imaginea, nefiind o sumă, ci o sinteză a dimensiunilor comportamentului consumatorului, studierea ei dobândește un conținut deosebit de complex. Acestea are în vedere elementele constructive ale imaginii, modul de percepere al fiecăruia dintre acestea în parte, claritatea și intensitatea imaginii. Sunt frecvente situațiile în care o imagine defavorabilă e singura explicației a obținerii masive de la cumpărare, deși produsul respectiv are reale calități. Alteori, succesul de piață al unei mărfii se bazează nu atât pe calitățile intrinseci ale sale, cât pe imaginea sa favorabilă. Moda pantalonilor de blue – jeans, spre exemplu rezistă cu succes datorită nu atât calității lor estetice, cât mai ales imaginii de tinerețe, degajare, necomformism pe care o conferă purtătorilor acestor produse.

Investigarea imaginii pornește de la stabilirea conținutului acesteia. Se determină, cu acest prilej, gradul de cunoaștere a produsului, mărcii, firmei a cărei imagine se cercetează în modul de reprezentare a acesteia în mintea consumatorilor. Cercetarea continuă cu determinarea modului de formare a imaginii în rândul clientelei și a evoluției acesteia. Este evidențiat cu acest prilej aportul fiecărei componente calitative, corporale sau acorporale, la conturarea imaginii. În paralel, se determină dinamica acesteia, dată de posibilele modificării ale reprezentărilor pe care consumatorii și le formează privitor la bunul luat spre analiză. Este necesar a se determina și intensitatea imaginii, măsurată prin claritatea formării acesteia, și prin gradul de preferință manifestat față de produsul analizat. În sfârșit investigația nu trebuie să omită nici specificitatea imaginii, dată de gradul de departajare a acesteia de cele ale unor produse (mărci, firme) apropiate.

5.2 Produsul turistic și politica de prețuri

În sistemul relațiilor concrete ale întreprinderii cu piața , prețul ocupă un loc proeminent. El intră în alcătuirea structurii de mesaje dintre întreprindere și mediul său extern, fiind prezent în ambele fluxuri ale acestor mesaje. Mijloc de măsură a gradului de valorificare a resurselor întreprinderii și a oportunităților exterioare , barometru al capacității de adaptare la cerințele mediului și de influențare a acestuia , instrument al recuperării cheltuielilor efectuate și al apropierii beneficiilor încorporate în produse – prețul se înscrie cu valențe remarcabile în arsenalul politicii firmei.

Prețul se află în strânsă legătură cu produsul , fiind unul dintre elementele acorporale ale produsului. Acesta din urmă poate exista și fără preț dar în absența produsului , prețul , fie el numai imaginar sau potențial , nu are obiect.

Deși componentă a produsului , în accepțiunea de marketing dată acestuia din urmă , prețul constituie totuși un element distinct în mixul de marketing. Explicația rezidă în rolul lui aparte, cât și în modul specific de formare și de manevrare a lui în activitatea întreprinderii. Intervenind în mod direct în dialogul dintre produs și cumpărător, prețul joacă adesea un rol decisiv în opțiunea cumpărătorului , în realizarea actului de vânzare – cumpărare și , prin urmare , în soarta mărfurilor pe piață.

Însoțitor permanent al produsului, prețul nu este o reflectare exclusivă a acestuia. El intervine ca element de contact și de armonizare între produs și mediul căruia i se adresează, între oferta și cererea de mărfuri. Este suficient ca unul dintre acești doi termeni ai relației de piață, între care intervine prețul , să aibă un caracter dinamic, pentru a imprima și prețului trăsături specifice. Iar în realitate ambii temeni posedă această trăsătură caracteristică. De aici pluralitatea formelor și nivelurilor prețului.

Reflectarea în nivelul și structura prețului a condițiilor din interiorul întreprinderii –în general a condițiilor de desfășurare a activităților de producție , transport, comercializare , etc – este o cerință de la sine înțeleasă. Redusă însă doar la atât, complexa problematică a prețului ar risca să fie proiectată într-o viziune mult prea îngustă , o optică exclusiv contabilă . Prețul nu este însă doar un instrument de măsură și calcul , ci și un mijloc de comunicare a întreprinderii cu exteriorul, nu doar un rezultat ci și o premiză , un punct de plecare. În el se vor reflecta, deci , în mod obligatoriu, și condițiile exterioare întreprinderii , acele condiții în cadrul cărora prețul va însoți produsul până la încheierea ciclului său economic.

În rândul condițiilor exterioare întreprinderii , ce intervin în mecanismul formării prețurilor un loc aparte îl ocupă cele care se referă la piață, în general, dar mai ales la piața concretă a fiecărui produs în parte. După caz, aceste condiții intervin spontan sau sunt luate în considerație la stabilirea prețurilor, dobândesc o pondere decisivă , sau una mai redusă , în funcție de natura pieței , de raportul de forțe din cadrul acesteia etc.

Mecanismul formarii și mișcării prețurilor cunoaște o mare varietate de situații particulare în țările cu economie de piață. Aceste situații reflectă , în general, specificul fiecărui tip al economiei de piață, natura și intensitatea concurenței dintre ofertanți, gradul de implicare a statului în mecanismul pieței etc. Alături de raportul de forțe și competiția dintre ofertanți, asupra formării prețurilor pot influența totodată și cumpărătorii – numărul lor, gradul de concentrare și organizare, puterea lor de cumpărare etc. Într-un fel se va exercita presiunea cumpărătorilor asupra prețurilor când aceștia reprezintă o masă largă , eterogenă, neorganizată , alcătuită din persoane particulare, și cu totul altfel se prezintă lucrurile în condițiile de “oligopson” sau de “monopson”, respectiv când firmele ofertante se confruntă numai cu câțiva cumpărători sau cu un singur cumpărător(Căile Ferate, Societatea de Telefoane , Forțele Armate etc)

Reflectând ansamblul unor asemenea condiții, funcționând deci ca un canal de legătură al întreprinderii cu exteriorul, prețul poate deveni un util instrument de acțiune , un punct de sprijin al acestuia . Pentru a-i fructifica aceste valențe întreprinderea trebuie să dovedească receptivitate și să posede capacitatea de adaptare necesară comunicării cu mediul uneori extrem de dinamic. Totodată, acțiunile sale în domeniul prețurilor vor fi concepute nu doar ca reacții spontane la cerințele pieței, ci vor fi integrate într-o viziune mai largă și puse în slujba unor obiective de perspectivă.

De fapt , strategia de piață constituie punctul de plecare pentru întregul mix de marketing, pentru toate componentele acestuia. În cazul politicii de preț, aceasta nu are sens decât proiectată pe fundalul unei atitudini globale a unei întreprinderi față de piață și raportată la obiectivele strategiei de piață.

Este adevărat că, la o privire superficială, acțiunile vizând prețul par simple tactici impuse de schimbările intervenite în fizionomia pieței. Ele chiar rămân efectiv doar la această condiție în absența unei strategii de piață. Dar efectul lor poate servi în cel mai înalt grad interesele întreprinderii doar atunci când sunt în consonanță cu coordonatele strategiei de piață. O modificare de preț, decisă de o firmă pe o piață anume , poate rezolva o situație de moment; de exemplu, ea poate salva o tranzacție pe cale de a eșua sau poate rectifica o conjunctură efemeră. Pe termen lung însă, este posibil ca efectul unei asemenea decizii să aibă cu totul altă semnificație și anume, să compromită anumite obiective ale firmei pe piața respectivă( îndepărtarea unor categorii de cumpărători , zdruncinarea prestigiului calității produselor turistice etc.

Legătura între politica de preț și strategia de piață nu este însă doar una de dependență. La rândul ei , strategia de piață se sprijină încă din start , din procesul elaborării și adoptării ei , pe posibilitățile și limitele mânuirii de către întreprindere a instrumentului preț. Iar în procesul promovării ei practice , prețul va fi adesea folosit prioritar, date fiind anumite caracteristici ale utilizării lui, în care , operativitatea modificării nivelului , posibilitatea obținerii unui efect imediat etc.

O largă categorie de practici comerciale se bazează pe resorturile psihologice ale cumpărătorilor, pe sensibilitatea lor diferită față de prețurile produselor, pe componente raționale și iraționale ale comportamentului de cumpărare .Lor le sunt specifice, mai ales în cazul bunurilor de consum, o mare varietate de prețuri, între care : prețuri de “prestigiu”, prețuri”lider”,prețuri “momeală”(bite prices), prețuri “magice” și încă multe altele , cunoscute sub denumirea globală de prețuri “psihologice”, prețuri diferențiate în funcție de cantitățile de mărfuri cumpărate , de locul și momentul cumpărării, de momentul efectuării plății etc.; Prețuri fixe , prețuri negociabile , prețuri unice pentru o mare varietate de produse , prețuri cu bonificații sau stimulente și multe altele.

Manevrarea prețului se face uneori de o manieră care să ducă nu la rentabilizarea fiecărui produs ori serviciu oferit de firmă , ci la optimizarea globală, pe termen lung , a activității sale , la lărgirea clientelei stabile , la consolidarea pieței. Astfel, unele firme, în profilul cărora intră ansambluri de produse și servicii, legate strâns între ele prin destinația comună, recurg la sistemul gratuităților ;prețurile și tarifele practicate vor încorpora , desigur , și echivalentul produselor sau serviciilor puse la dispoziția cumpărătorului în mod gratuit. De adăugat , tot în acest cadru practicarea unor prețuri încărcate deliberat cu cote de rentabilitate substanțial diferite pentru componentele ansamblurilor de produse oferite, cum ar fi raporturile de prețuri dintre elementele de hard și cele de soft în cazul firmelor producătoare de computere ,dintre autovehicole și piese de schimb.

Opțiuni strategice privind politica de prețuri ale produselor turistice. Această strategie are în vedere:

a. Nivelul prețurilor, de care depinde aderența produselor (serviciilor) la piață, accesibilitatea lor la consumator, poate fin considerat criteriul dominant al strategiei. Orice invocare a prețului privește în primul rând nivelul acestuia. În precizarea atitudinii strategice față de acest parametru esențial al prețului se pornește deopotrivă de la produsul și de la segementul de piață căruia i se adresează. În cazul unei piețe stratificate după nivelul veniturilor, se poate avea în vedere, prin nivelul prețurilor practicate, fie consumatorul mediu, fie cel cu venituri ridicate ori cu venituri modeste. O întreprindere turistică, bunăoară, poate lansa pe piață o nouă unitate la o categorie de preț (tarif) tocmai în funcție de clientele avută în vedere.

Întreprinderea poare avea deci în vedere o strategie a prețurilor înalte, a prețurilor moderate sau prețurilor joase. Întreprinderea poate alege – față de același produs pe care-l adresează pieței – oricare dintre cele trei tipuri de strategii, în funcție de obiectivele mai largi pe care le urmărește (pătrunderea pe o piață, fructificarea avantajelor noutății produselor etc.).

– Orientarea după costuri a prețului (cost-plus pricing) pare a fi cea mai rațională. Se pleacă de la premisa că prețul trebuie să acopere integral costurile și să permită obținerea unui beneficiu net. Adaosul la costuri – din care, după recuperarea cheltuielilor de distribuție, se obține acest beneficiu – poate fi unic sau variabil, în funcție de cantitatea de produse vândute, pe piața pe care se face tranzacția sau de alte condiții. De aici rezultă că orientarea după costuri se poate solda cu practicarea a unui nivel unic, fie a unor niveluri diferențiate de prețuri.

Așezarea costurilor (dintre care unele sunt fixe, independente de volumul producției, iar altele variabile) la temelia prețurilor presupune însă garantarea unui anumit nivel minim al vânzărilor, sub care prețul ar neacoperitor; după cum , un volum de desfaceri mai mare decât cel luat în calcul inițial, ar pute permite reducerea nivelului final al prețului și , prin aceasta , stimularea suplimentară a vânzării. Aplicată în forma sa simplă , metoda orientării după costuri se poate dovedi periculoasă, tocmai datorită schimbării relative a componentelor prețului pe unitate de produs. De aici necesitatea calculării costurilor marginale , a pragului de rentabilitate și anticipării volumului vânzărilor . Dificultatea acestor operațiuni, alături de o serie de restricții impuse de piață, limitează însă posibilitățile aplicării practice a acestei strategii .

– Orientarea după concurență a prețurilor (competitive pricing) este un alt tip de strategie având frecvența cea mai mare în practica firmelor care acționează în economiile de piață. Într-o piață dominată de concurență , nici nu este practic posibilă (fără asumarea unui imens risc ) ignorarea prețurilor care rezultă din confruntarea competitorilor . Dar modul particular de raportare la concurență, de implicare a ei în precizarea strategiei de preț va fi determinat de poziția întreprinderii pe piață, de obiectivele și perspectivele cotei sale de piață. Pe aceste considerente are loc delimitarea mai multor caracterizate prin orientarea după concurență

– Orientarea după cerere , ca variantă a strategiei de prețuri (value –oriented sau customer- oriented pricing ), intervine în cazurile – mai rare – în care raporturile la piață dintre ofertă și cerere prevalează asupra celor dintre ofertanți. Când concurența lipsește ori se manifestă pașnic , ca urmare a unei relative stabilități în delimitarea potențialului pieței între competitori, prețurile pot interveni ca instrument de echilibrare (dinamică) a cererii cum oferta . Criteriul aplicat de astă dată este acela al forțării nivelului prețului “atât cât suportă piața”. Firma determină și aplică acele combinații cantități –prețuri care îi asigură maximizarea profitului.

b. Gradul de mobilitate a prețului , durabilitatea lui în timp reprezintă un alt criteriu care diferențiază strategiile firmelor. Este vorba de cazurile și de măsura în care stabilitatea ori mobilitatea prețurilor pot fi decise sau măcar influențate de firmele în cauză ;astfel, ne găsim în prezența nu am unor strategii conștient adoptate ci a unor condiții ori restricții exterioare , la care firmele urmează a se adapta .

Tot mai mult câștigă teren strategiile care iau în considerare necesitatea modificării prețului în funcție de traiectoria ciclului de viață al produsului, de oscilațiile sezoniere și de modificarea condițiilor de piață.

Coroborată cu politica pe produs , o astfel de strategie poate viza forțarea ciclului de viață al produsului, în sensul lungirii ori reducerii acestuia .Asociată unei politici promoționale , ea poate forța pătrunderea produsului pe noi segmente de piață, sporirea utilizărilor în consum, intensificarea consumului etc.

6. PROGRAM DE ORGANIZARE ȘI COMERCIALIZARE A PRODUSULUI TURISTIC CU TEMA:

“Descoperiți frumusețea tainică a Munților Apuseni ”

1. Titlul ales pentru acest proiect , anume ” Descoperiți frumusețea tainică a Munților Apuseni”, este unul semnificativ pentru o zonă atât de puțin cunoscută de români .

Marea varietate de forme și roci face ca pe teritoriul Munților Apuseni să se găsească toate o mare densitate de rezervații și monumente ale naturii raportate la suprafață. Putem aminti , de exemplu , faptul că în rezervația naturală “Cheile Întregalde” crește floarea de colț la cea mai joasă altitudine din Europa ( 580-600 m), și arealul descris devine mai interesant și atractiv, justificându-se în acest fel alegerea făcută .

Cheile și defileurile întâlnite în acești munți constituie elementul cel mai spectaculos și senzațional prin verticalitate, măreția ansamblului , coloritul variat , sălbăticia și inaccesibilitatea .

Numărul mare al unor asemenea curiozități ale naturii este explicabil prin structura de cetate a acestor munți , un castel de apă din care aproape toate râurile își croiesc drum de eliberare prin defileuri strâmte și chei spectaculoase.

Am ales acest traseu pentru că locurile descrise îmi sunt foarte dragi, multe dintre ele nefiind exploatate în circuitul turistic intern.

2.Indicarea traseului cu prezentarea localităților și a obiectivelor vizitate

Traseul ales pentru a fi străbătut este următorul :Timișoara – Alba-Iulia (catedrala Romano-Catolică) – Întregalde – (Cheile Întregaldelor , Cheile Galdiței , Cheile Turcului) – Râmeț(Cheile Râmețului , Cheile Mânăstirii , Mânăstirea Râmeț) – Aiud – (Muzeul de Istorie , Muzeul de Stiințe Naturale , Cetatea ) – Cheile Turzii – Sălciua (Peștera Hudu lui Papară , Mânăstirea din cătunul Sub –Piatră, Vidalm(rezervație floristică)) – Buru – Moldovenești – Alba-Iulia( Muzeul Unirii , vestigiile castrului roman , Cetatea ) – Timișoara

3.Elemente de prezentare generală:

– număr de turiști : 16

– număr de ghizi : 1

– număr de șoferi : 2

– mijloc de transport folosit :microbuz

– număr de km parcurși în total 782 km

– număr de zile : 6 , 5 nopți

– perioada de desfășurare . 15-20 august

– condiții de participare :bocanci , eventual sac de dormit

– preț informativ: 950 .000 lei

Descrierea traseului pe zile

Ziua I

– ora și locul de plecare: 900 , din Timișoara

– obiective vizitate : Catedrala romano- catolică (monument de arhitectură de mare valoare din secolul XIII-XVII ) mormintele lui Iancu de Hunedoara , Ioan Sigismund , Isabella din Alba-Iulia.

– servicii oferite : – cazarea la Hotel Parc (2 stele)

– cina la restaurantul hotelului

– ghid

– ora și locul de sosire : 1600 la Alba -Iulia

Ziua a II-a :

– ora și locul de plecare: 900 , din Timișoara din Alba -Iulia

– obiective vizitate: Cheile Întregaldelor , Cheile Galdiței , Cheile Turcului ,

Cheile Râmețului , Cheile Mânăstirii , Mânăstire Râmeț + edificată , după

ultimele cercetări , în sec. X-XI.

– servicii oferite :

– cazare la cabana Râmeț

– demipensiune

– ghid

– ora și locul de sosire : 1500 , în localitatea Râmeț

Ziua a III-a :

– ora și locul de plecare: 900 , Cabana Râmeț

– obiective vizitate: Aiud , Muzeul de Istorie , clădire declarată monument de arhitectură datînd din secolul XVII, Muzeul de Științe Naturale, una dintre cele mai vechi instituții de acest gen din țară, care în prezent deține în patrimoniu peste 35000 de piese , Cetatea , sec. XV-XVII, se conservă zidurile de incintă , înalte de 10 m cu grosimea de 1,2 m si prevăzute cu 8 turnuri, Cheile Turzii , cu zona înconjurătoare care de asemenea au fost declarate , din 1938, rezervație naturală; aici se pot organiza și urmări numeroase trasee ,de asemenea ființând și o școală de cățărare .

– servicii oferite :

– cazare la Cabana Cheile Turzii

– demipensiune

– ghid

– ora și locul de sosire : 1600 , la cabana Cheile Turzii

Ziua a IV –a

– ora și locul de plecare: 900 , Cabana Cheile Turzii

– obiective vizitate: Peștera Huda lui Papură (se situează pe primul

loc în Munții Trascăului în ceea ce privește lungimeași amploarea golului subteran – galerii de 4-5 m lățime și de 30-35 m înălțime , cel mai mare depozit de guano neexploatat ; impresionează și prin cascadele sale și lacurile de la baza acestora .Sunt bogat reprezentate speleotemele , stalactite aberante dezvoltate oblic , stalagmite , draperii gururi de peșteră , dar și alte forme de coroziune – eroziune :lingurițe , septe pedunculi , meandre , ce populează Sala virgină sau Sala Tăcerii, Mânăstire din cătunul Sub Piatră, laricetul de la Vidalm, declarat rezervație floristică și care se întinde pe o suprafață de peste 9 ha, Depresiunea Buru .

– servicii oferite :

– cazare la cabana Buru

– demipensiune

– ghid

– ora și locul de sosire : 1800 , la cabana Buru

Ziua a V –a

– ora și locul de plecare: 900 , cabana Buru

– obiective vizitate: Moldovenești , așezare unde s-au descoperit vestigii din Epoca Bronzului , așezare ulterior locuită de romani, care au lăsat în urmă o cetate întărită cu valuri de pamânt și piatră. În epoca Medievală , pe Dealul Cetății , a fost construită una dintre cele mai vechi fortificații din Transilvania(sec. X-XIII) . Aceasta figurează într-un înscris de la 1075 ca și cetate românească;Alba –Iulia – Muzeul Unirii (unul din cele mai vechi și bogate din Transilvania , fiind înființat în 1887 ) ; vestigiile castrului roman (sec. II-III î.e.n.);Cetatea (fragmente ale cetății medievale și cetatea modernă, din secolul XVIII)

– servicii oferite :

– cazare la Hotel Parc(două stele)

– demipensiune la restaurantul hotelului

– ghid

– ora și locul de sosire : 1400 , la Alba -Iulia

Ziua a VI –a

– ora și locul de plecare: 900 , Alba-Iulia

– obiective vizitate :–

– servicii oferite :mic dejun la restaurantul hotelului Parc

– ora și locul de sosire : 1700 , Timișoara

5. Analiza de preț

Denumirea acțiunii turistice –“Descoperiți frumusețea tainică a Munților

Apuseni

Perioada de desfășurare – 15 –20 August

Grup minim – 10 persoane

Extras din program – Timișoara – Alba-Iulia – Timișoara

Beneficiar – grup de 16 studenți

Organizator grup – Marin Iadranca – telefon :127595

Tabelul 6.1 Calculația prețului de vânzare (P.V.) :

Condiții de comercializare :

– segmentul de turiști căruia se adresează produsul turistic: studenți

– modalități de plată : integral , cu trei zile înaintea plecării

– eventualele reduceri acordate : –

Pliant traseu* :

În calculația prețului de vânzare al produsului turistic se procedează astfel:

se determină cheltuielile directe

formate din : – a) cheltuieli cu transportul

– b) cheltuieli cu alimentație

– c) cheltuieli cu cazarea

– d) cheltuieli cu șoferul

-e) cheltuieli culturale

a)Cheltuielile cu transportul. Transportul se asigură de firma de transport pe baza distanțelor prevăzute a fi parcurse pe zile și pe total conform programului stabilit. Se stabilește un anumit nivel al cheltuielilor cu transportul care cuprinde combustibilul, amortizarea etc.

S-a convenit ca transportul cu autocarul să fie de o anumită mărime care să se exprime în dolari. Astfel , cheltuielile cu transportul cu autocarul sunt de 0,52$/km . La aceasta se adaugă cota de T.V.A. care se include și ea în costul transportului. În cazul grupului dat cheltuielile cu transportul sunt de 12.199.200 lei și reprezintă 64% din totalul cheltuielilor directe și 53% din prețul de vânzare

b) Cheltuielile cu alimentația sunt diferite în funcție de programul turistic ales , de la 3$ la 15$ .Ele reprezintă 18% din prețul de vânzare al produsului turistic oferit

c) Cheltuieli cu cazarea .Pentru programele turistice din țară , cheltuielile cu cazarea sunt în principal stabilite în funcție de numărul de stele al fiecărei variante de cazare . Cheltuielile de cazare (orientative) sunt :

– unitate cazare : 2 stele –– 5 –12$/ zi / pers

3 stele –– 8-14$/ zi / pers.

4 stele––- 70 $/ zi / pers.

Pentru litoral și munte sunt și majorări la unele servicii în vârf de sezon , între 15- 20 august.

De asemenea există majorări de prețuri și tarife în perioada sărbotorilor de iarnă ( Crăciun și Revelion) pentru toate destinațiile (munte , stațiuni balneare , mare zone agro-turistice )

În cazul nostru , cheltuielile cu cazarea reprezintă 16% din prețul de vânzare al produsului turistic.

d) Cheltuielile cu șoferul /ajutor șofer: sunt cuprinse între 45 $-76$ /grup

e) Cheltuielile cu ghidul: sunt cuprinse între 24$-30 $ / grup

2. La cheltuielile directe firma adaugă un comision care în medie este cuprins între 15-20% și se calculează în raport cu cheltuielile directe ale calculației. Față de acest comision obținut , firma de turism este obligată la plata TVA , care este de 19 % din comisionul perceput de firmă și care este vărsat statului.

3. În totalul costului mai intră și contribuția la Fondul de Promovare a Turismului(CFPDTR) care reprezintă 3% din comision.În programul nostru s-au înscris un număr de 16 studenți și încasările firmei pentru programul grupului sunt de 15.265.000 de lei /grup.

Firma de turism este capabilă ca pe baza cererii turistice să organizeze un număr de 20 de programe într-un interval de 20 de săptămâni , devenind un produs curent care va asigura încasări importante.

Tabel nr.6.1 Repartizarea programului

“Descoperiți frumusețea tainică a Munților Apuseni”

Pe baza realizării celor 20 de programe turistice firma va avea următoarea situație financiară :

Tabel nr.6.2 Situația financiară a firmei în perioada mai-septembrie 2001

În cele cinci luni de sezon programul turistic stabilit a adus firmei încasări de 477712960 lei din care îi rămân ca venit sub formă de comision 57837600 lei ceea ce reprezintă 15% din cheltuielile directe. Din acest comision cea mai mare parte , aproximativ 80% se poate considera că este profitul firmei ceea ce reprezintă aproximativ 46271800 lei: Comparativ cu cheltuielile totale ale firmei , acest profit asigură o rentabilitate de 12%.

Concluzii

Din prezenta lucrare se desprind importante concluzii dintre care subliniem următoarele:

a. pentru țara noastră turismul reprezintă o ramură esențială determinată de următoarele:

condiții naturale favorabile , clima , aer , sol etc.

nivelul scăzut la care se află

investițiile care se cer în acest domeniu nu sunt atât de mari ca în alte sectoare

imposibilitatea integrării eficiente cu produsele altor sectoare ale economiei

b. produsul turistic trebuie regândit. La fel cum în sectorul industrial , produsul industrial este rodul proiectării lui , precum și al transformării unor materii prime folosind tehnologii specifice, tot astfel și produsul turistic trebuie proiectat constant.

c. produsul turistic nu poate fi creat întâmplător , el trebuie să fie atât rezultat al cererii pieței , cât și al iscusinței proiectantului lui

d. produsul turistic este doar virtual și prima formă când e proiectat , mai mult pentru cumpărător , el este un “vis” , dar de acest “vis” trebuie să se ocupe profesioniștii care să-l transpună pas cu pas în realitate

e. relizarea produsului turistic presupune o bază puternică de date care să permită combinarea variantelor cerute de piață.

Toată această activitate de elaborare a produsului turistic are ca și călăuzitor permanent obținerea profitului. Începând cu elaborarea produsului turistic și încheind cu modul cum se realizează în practică programul , întreprinderea turistică poate să-și stabilească un profit standard pe fiecare produs care să aibe ca și corespondent anumite costuri standard .

f. obținerea profitului și a rentabilității presupune nu numai vânzarea imediată a produsului , ci presupune nu în ultimul rând realizarea unei educații privind practicarea turismului sub cele mai inteligente și atractive forme , începând cu elevii din primele clase și continuând cu celelalte categorii de vârstă. Dacă cei din grădinițe și școli vor iubi turismul numai , vom avea peste 20 de ani tineri care vor cheltui mulți bani în turism , iar peste 60 , cea mai mare parte a pensionarilor vor fi mari consumatori de produse turistice , iar în toți acești ani cei mai mari beneficiari vor fi firmele de turism.

BIBLIOGRAFIE

F. Bran , S. Tamara , P. Nistorescu , “Ecoturismul” , București ed. Economică 2000

Ion Cosmescu “Turismul , fenomen complex contemporan”, București Ed. Economică , 1998

C. Dobre și C. Negruț ,”Marketing ” , Reșița , Editura Intergraf 1997

F. Foltean , L. Lădar , coord C. Dobre , Gh. Ionescu , C. Negruț ”Marketing ” , Timi;oara , Ed. Brumar 2001

I. Ionescu “Turismul , fenomen social , economic și cultural” , București , Ed. Oscar Print 2000

I. Istrate , F. Bran , G. Roșu “Economia turismului și mediul înconjurător”, București , 1996

A. Jivan “Economia turismului , economie de ramură”, Timișoara ,

Ed. Nero 1999

A. Jivan “Serviciile moderne ” Timișoara , Ed. Mirton 1996

Ph.Kottler “Managementul marketingului” , București , Ed. Teora , 2000

N. Neacșu “Turismul și dezvoltarea durabilă” , București , Ed. Expert, 1999

N. Neacșu , A. Cernescu ”Economia turismului , studii de caz , reglementări” , București , Ed.Uranus 2002

C. Negruț , C. Dobre , C. Negruț “Inițiere în marketing”, Timișoara, Ed. Augusta 1997

D. Morariu “Comportamentul consumatorului ” , Deva , Ed. Bibliofor 2001

E. Putz , F. Pârjol “Economia turismului” , Timișoara Ed . Mirton1996

O. Snak , P. Barbon , N. Neacșu “Economia turismului” , București , Ed. Expert 2001

=== Anexe 1 ===

CATEDRALA INCORONARII ( ALBA IULIA)

POARTA MARE A CETATII MEDIEVALE –ALBA IULIA

CHEILE RAMETULUI SI IMPREJURIMILE SALE

PL. BEDELEU ( jos )

PLATOUL PADES CETATUILE PONORULUI

VIDALM AIUD

INTRAREA IN PESTERA MEZIAD

PIATRA CETII

=== Anexe 3 ===

Tabelul nr. 1

Anuarul Statistic al României

Tabelul nr. 2