Produsele farmaceutice pot proveni din patru surse principale: vegetale, animale, minerale sau [625978]

Introducere
Produsele farmaceutice pot proveni din patru surse principale: vegetale, animale, minerale sau
sintetice (dezvoltate în laboratoare prin reacții chimice sau tehnici de inginerie genetică).
Încă din cele mai vechi timpuri, animalele au constituit o resursă terapeutică atât în medicina
tradițională, cât și în cea alopată [1].
Medicina bazată pe preparate naturale se situează în ultimele decenii pe un loc secundar față
de cea alopată datorită importantelor progrese făcute în biologia moleculară și tehnicile
moderne de dezvoltare de medicamente, dar în prezent pare a suscita din nou un interes mai
mare. Concentrarea pe preparatele de sinteză începând cu secolul al 20-lea se însoțește și de
scăderea numărului de medicamente noi [2].
Definiție
Un produs natural este definit ca ”un termen generic ce poate fi un organism întreg (plantă,
animal, microorganism), o parte a organismului (glandă), un extract, un exudat, un preparat
parțial fracționat, sau componente izolate pure” [5, pag 8].
Preparatele de origine animală includ medicamente, vaccinuri și seruri care sunt produse
utilizându-se diferite componente animale: fluide, glande, țesuturi, organe, produse de
metabolism, pornind de la premisa că anumite substanțe chimice prezente în organismul uman
în mod natural se regăsesc și în animale. În această categorie, sunt incluse și produsele
farmaceutice derivate din surse umane [1,3,4].
Scurt istoric
Informații despre efectele terapeutice ale resurselor naturale datează din antichitate. Studii
paleoantropologice din Irak sugerează că în urmă cu aproximativ 60.000 ani în urmă,
Neandertalienii cunoșteau proprietățile medicinale ale anumitor plante. De-a lungul istoriei
umanității, derivatele naturale din plante, minerale sau animale au avut un impact curativ și de
menținere a stării de sănătate important [2].
Primele date despre utilizarea medicală a produselor naturale datează din Mesopotamia.
În China, utilitatea terapeutică a anumitor organisme animale precum râma este cunoscută de
aproximativ 4000 ani; în secolul al 16-lea, Schizhen scria Compendium Materia Medica în
care erau descrise și beneficiile râmelor: antipiretic, diuretic, antispasmodic, anihipertensiv,
antialergic.

În India, peste 500 de insecte și păianjeni sunt folosite ca medicamente, estimându-se că 15-
20% din medicina Ayurvedică este bazată pe produse farmaceutice de origine animală. În
Caraha Samhita, cea mai veche carte de medicină Ayurvedică clasică, sunt menționate 380 de
tipuri de substanțe animale.
Descrieri ale utilizării produselor naturale în medicină aparțin și grecilor, respectiv romanilor
și egiptenilor încă din Antichitate.
Populațiile din America de Sud utilizează diferite organisme marine în cadrul medicinei
tradiționale, dintre care pot fi amintite: pești, reptile, moluște, crustacee, echinoderme și
mamifere.
Interesantă este observația că Occidentul și Orientul folosesc aceleași tipuri de substanțe, dar
din surse diferite [1,2].
Surse animale
Sursele animale pentru preparatele farmaceutice variază de la nevertebrate până la mamifere.
Din cadrul nevertebratelor, lipitorile (Hirudo medicinalis) sunt utilizate de sine stătătoare, dar
se extrag mai multe tipuri de substanțe din saliva lor; aceste substanțe au proprietăți
anticoagulante, de anestezic local, vasodilatatoare și antibiotice. Comparativ cu heparina, are
o dimensiune mai mică și implicit o mai bună penetrabilitate la nivelul cheagului; de
asemenea, are un mecanism de acțiune directă asupra anumitor pași din cascada coagulării,
deci mai rapid față de heparina care necesită legarea de antitrombina III.
Insectele conțin o gamă largă de substanțe incluzând terpenoide, polioli, proteine, zaharuri,
mucilagii, saponine, glicozide și alcaloizi; astfel, reprezintă o sursă de produse farmaceutice
datorită efectelor lor imunomodulatoare, antibiotice, diuretice, antireumatice, analgezice.
Primul peptid antimicrobial a fost izolat din larve de insecte de de. Hans Boman. S-a
demonstrat și efectul antitumoral al substanțelor izolate din aripile Catopsilia crocale,
respectiv picioarele Allomyrina dichotomus.
Insectele conțin și o substanță numită chitosan, derivat din chitină, care s-a constatat a avea proprietăți
hipolesterolemiante si anticoagulante.
Melitina, un polimer din veninul de albină, prezintă efecte antiinflamatorii și antiartritice.

În mediul marin, numeroase viețuitoare conțin substanțe utile din punct de vedere medical.
Monoalida este produsă de un burete – Luffariella variabilis – și este un antiinflamator potent,
cu rol de inhibare a fosfolipazei A2. Discodermolidul este o substanță cu important efect
imunosupresiv, produsă de buretele Discoderma sp. Au fost efectuate studii multiple legate
de proprietățile antitumorale ale extractelor din bureții marini și astfel au fost puse în evidență
halicondrina B și spongistatinele.
Din veninul șarpelui Bothrops jararaca, a fost izolat un inhibitor al conversiei enzimei de
conversie, important medicament pentru sistemul cardiovascular. Veninul anumitor specii de
șerpi poate fi utilizat pentru obținerea de anti-veninuri.
Peștii grași precum codul, somonul, heringul sunt o importantă sursă de grăsimi polinesaturate
Omega 3. Din somonul de Atlantic se extrage și o substanță asemănătoare proteinei C umane,
având, similar, proprietăți anticoagulante.
Amfibienii conțin substanțe ce pot avea un beneficiu terapeutic. Astfel, din Phyllomedusa
bicolor este extras un peptid utilizat în tratamentul depresiei, bolii Alzheimer, epilepsiei. În
glandele granulare sunt produse cantități semnificative de steroizi, amine biogene, alcaloizi
[1, 5].
Din rândul organismelor superioare, animalele ale căror produse sunt folosite pentru
dezvoltarea de medicamente sunt: porcinele, bovinele, murine (șoarecii), cabalinele, ovinele,
hamsterii, păsările, rechinii sau chiar omul [4,6].
Preparatele farmaceutice din regnul animal
1. Vaccinurile
Două dintre vaccinurile care sunt derivate din regn animal sunt vaccinul pentru rotavirus și cel
pentru picornavirus (boala gură-mână).
Virusul bolii gură-mână face parte din genul Aphtovirus a familiei Picornaviridae; prezintă
variabilitate antigenică, existând trei serotipuri – A, O, C. Existența serotipurilor a fost
observată pe animalele convalescente care nu se reinfectau cu tulpina inițial incriminată, dar
erau susceptibile la infecția cu o altă tulpină.
Vaccinurile bazate pe produse de la animale infectate au fost inițial introduse în anii 1930 și
se bazau pe inactivarea toxinelor cu formalină. Animalele vii (bovine) erau inoculate la nivel

lingual cu virusul bolii mână-gură, apoi sacrificate la două zile și epiteliul infectat era
colectat,pentru a fi ulterior inactivat cu soluții bazate pe formaldehidă; ulterior, era formulat
vaccinul folosindu-se adjuvant pe bază de hidroxid de aluminiu. De la un singur animal, doar
200 doze de vaccin puteau fi produse, astfel că pentru producția comercială, erau organizate
ferme lângă abatoare și carnea de la animalele sacrificate era vândută; această procedură era
grevată de riscul unor epidemii de boală gură-mână. Ineficiența economică, necesitatea de a
sacrifica animale ce fuseseră inoculate vii cu un virus lși prezența unui număr semnificativ de
antigene bovine în vaccin au dus la limitarea utilizării acestui tip de vaccin și studiul unor
metode alternative de a obține vaccinul.
Următorul pas în dezvoltarea de vaccinuri a fost realizarea vaccinurilor inactivate rezultate
din culturi celulare. Metoda de cultivare a virusului pe epiteliu lingual a lui Frenkel. Vaccinul
se baza pe culturi celulare; de la vaci proaspăt sacrificate, era preluat epitelul lingual, mărunțit
și pus în bulion nutritiv, apoi la fermentat, virusurile astfel crescutefiind apoi inactivate cu
formaldehidă.
În deceniile următoare, tehnologia producerii de vaccinuri a avansat semnificativ și s-a trecut
la utilizarea culturilor de celule renale bovine embrionare sau celule renale de la pui de
hamster.
Un motiv de îngrijorare legat de aceste vaccinuri îl consituia observația că inactivarea cu
formaldehidă era perfectibilă, căci exista o infectivitate reziduală și riscul unor epidemii. Au
fost dezvoltate vaccinuri vii atenuate folosind pui de șoareci, dar nici la acestea inactivarea nu
era completă.
A doua generație de vaccinuri pentru boala gură-mână a apărut din necesitatea de a avea un
vaccin eficient și sigur din punctul de vedere al infectivității reziduale. Prin tehnici de
inginerie genetică, au fost dezvoltate vaccinuri vii atenuate sau inactivate [7].

Bibliografie
1. Costa-Neto E.M., Animal-based medicines: biological prospection and the sustainable use
of zootherapeutic resources , An Acad Bras Cienc , 2005, vol 77, nr. 1, pag 33-40
2. Ji H-F., Li X-J, Zhang H-Y, Natural products and drug discovery , EMBO , 2009, vol 10,
nr, 3, pag 194-199
3. Wiedrehold R., Dosages and Calculations , Jones & Bartlett Publishers , 2009, pag 11-13
4. Junge T., Practical Pharmacology for the Surgical Technologist , Cengage Learning ,
2016, pag 46-50
5. McCreath S.B., Delgoda R., Pharmacognosy: Fundamentals, Applications and Strategies,
Academic Press , 2017, pag 8-10
6. https://www.health.qld.gov.au/__data/assets/pdf_file/0024/147507/qh-gdl-954.pdf
7. Barett A., Stanberry L., Vaccines for Biodefense and Emerging and Neglected Diseases ,
Academic Press , 2009, pag 340-35-