Produse Vegetale cu Continut de Heterozide Cardiotonice

PRODUSE VEGETALE CU CONȚINUT DE HETEROZIDE CARDIOTONICE

III.6.1. Definiție. Heterozidele cardiotonice sunt compuși naturali de origine vegetală, derivații ciclopentanperhirofenantrenei, care conțin în poziția 17 inelul lactonic din 5 sau 6 atomi de carbon și care exercită o acțiune specifică asupra mușchiului cardiac.

Heterozidele cardiotonice nu au echivalenți sintetici, plantele fiind unica sursă de obținere a lor.

III.6.2. Clasificare. În funcție de structura inelului lactonic nesăturat, toate heterozidele cardiotonice naturale se clasifică în două grupe:

– cardenolide, cu lactona nesaturată pentaatomică;

– bufadienolide, cu lactona nesturată hexaatomică.

În funcție de substituentul din poziția 10, cardenolidele se împart în 3 subgrupe:

subgrupa degețelului, din care fac parte heterozidele, agliconii cărora în poziția 10 au grupa metilică (–CH3). Heterozidele din această subgrupă se absorb și se elimină încet din organism, posedă acțiune cumulativă.

subgrupa strofantului include heterozide cardiotonice, agliconii cărora în poziția 10 au grupa aldehidă (–COH). Aceste heterozide se absorb și se elimină repede din organism, nu posedă acțiune cumulativă.

subgrupa heterozidelor cardiotonice, care au în poziția 10 grupa alcoolică (–CH2OH) (helebrigenolul).

Heterozidele cardiotonice pot fi clasificate după numărul de rămășițe zaharice în partea glucidică a moleculei (monozide, biozide, triozide etc.).

III.6.3. Caractere macro- și microscopice

Adonidis vernalis herba – părți aeriene de rușcuță de primăvară

Planta producătoare: Adonis vernalis L. – rușcuța de primăvară

Fam. Ranunculaceae

Caractere macroscopice: tulpini 10–35 cm lungime și 5 mm grosime, slab muchiate, cu ramuri nu prea numeroase lipite de tulpină, de culoare verde-deschiă; frunze alterne, sesile, ovale, 5–penat sectate, până la filiforme, lățimea 0,5–1 mm, lungimea 1–2 cm. În vârful tulpinii – o floare mare (până la 6 cm în diametru) sau un fruct. Florile cu caliciu format din 5 sepale ovale, dințate în vârf și pubescente în exterior, verde-mov, cu nervuri proeminente, longitudinale mai întunecate. Corola formată din 10–12 petale libere, galbene, lucioase. Adroceul din numeroase stamine, gineceul policarpelar, apocarp. Fructele pot fi cu grad diferit de maturizare, fiindcă produsul e colectat de la începutul înfloririi până la căderea fructelor. Fruct multiplu, format din mai multe achene verzi–cenușii cu suprafața reticulată și acoperită cu peri, iar la vârf un rostru recurbat (stilul lignificat).

Gust amar, fără miros.

Caractere microscopice. Preparat superficial al frunzei (fig. 38). Celulele epidermei din ambele părți a frunzei sunt mari, sinuoase (în special pe partea inferioară) și puțin alungite. Celulele epidermei superioare uneori au îngroșări moniliforme. La baza frunzei, epiderma constă din celule puțin sinuoase cu membrane moniliform îngroșate. Cuticula – cu striuri bine determinate, longitudinale. Stomate numai pe partea inferioară, mari, ovale, ușor evidențiate deasupra frunzei, cu ostiola larg deschisă. Ele sunt înconjurate de 4–5 celule ale epidermei, orientate pe lungimea laciniei frunzei. Pe marginea laciniilor și la baza frunzei se întâlnesc uneori peri. Perii sunt unicelulari, de două tipuri: 1 – lungi, în formă de furtun cu vârful rotunjit, la bază ceva mai lărgiți și îngustați chiar în locul de fixare; 2 – scurți, în formă de bulă, îngustată brusc în locul de fixare. Perii sunt acoperiți cu cuticulă spiralat–striată și fixați de o celulă mică, rotundă a epidermei.

Fig. 38. Preparat superficial al frunzei de rușcuță de primăvară. (x280): A – epiderma supe-rioară; B – epiderma inferioară: A1, B1 – segmente de la vârful frunzei, ambele parți; C – epiderma frunzei de la bază; 1 – peri tectori; 2 – peri în formă de bulă; 3 – locul fixării perișo-rului.

Pulberea de rușcuță de primăvară e de culoare verde. La microscop (fig. 39) se observă fragmente de celule epidermice sinuoase ale frunzei și fragmente de frunză în secțiune transversală, în care se distinge cuticula striată pe suprafața epidermei. Se întâlnesc fragmente ale tulpinii – bucăți de fascicule conducătoare, cu vase spiralate și reticulare, fragmente de parenchim al măduvei, ce constă din celule alungite cu pereții celulari îngroșați; grupe de fibre liberiene. Rareori se întâlnesc elemente florale, granule de polen rotund–triunghiulare, fragmente de endocarp al fructului, peri și alte elemente.

Fig. 39. Elementele pulberii din părți aeriene de rușcuță de primăvară (X280): 1 – fragmente de epidermă a frunzei; 2 – fragmentul frunzei în secțuine transversală; 3 – peri; 4 – vârful segmentului frunzei; 5 – polen; 6 – fragmente de țesuturi ale tulpinii; 7 – fragmente de endocarpiu al fructului.

APOCYNI RHIZOMATA ET RADICES – rizomi și rădăcini de apocin

Planta producătoare: Apocynum cannabinum L. – apocin

Fam. Apocynaceae

Caractere macroscopice. Rizomi (diametru 1,5 cm) cu riduri longitudinale, suprafață cafenie; în fractură scoarța este albă-cenușie, lemnul gălbui-deschis (cu lupa), măduva albuie, adesea parțial distrusă. Masa principală a produsului vegetal constă din rădăcini, lungimea 3-15 cm, diametru 0,4- 1,5 cm. În fractura rădăcinii la lupă se observă scoarța și lemnul (la rădăcinile mai bătrâne se observă inelele anuale). Scoarța se desprinde ușor pe linia cambiului de lemn, de aceea în produsul vegetal se întâlnesc bucăți de lemn și fragmente separate de scoarță.

Caractere microscopice. Secțiune transversală a rădăcinii (fig. 40). În toată grosimea scoarței trec numeroase laticifere. În secțiunea transversală a rădăcinii ele se întâlnesc numai în cele mai bătrâne sectoare ale scoarței, sub suber, iar laticiferele sunt tăiate longitudinal, deoarece au ramificații dispuse perpendicular axei longitudinale a rădăcinii. Latexul este incolor, puțin granulos, cu picături separate sau în formă de masă aglutinată, cu sudan III se colorează în roșu-portocaliu; la încălzire, în soluția de bază conținutul laticiferelor devine cenușiu-întunecat. Uneori în scoarța rădăcinii se întâlnesc grupuri mici de celule pietroase, gălbui. Vasele mari în lemn se află în grupuri mici sau solitare. Aici clar se evidențiază razele medulare înguste, monostihe, ce dau lemnului caracter radiar. Parenchimul lemnului e dispus în rânduri radiale. Toate elementele lemnului au membrane lignificate (reacția cu fluoroglucină și acid clorhidric concentrat).

Rizomul diferă prin prezența în centru a măduvei, formate din celule mari, rotunde. În zona perimedulară a măduvei sunt dispuse sectoarele liberului intern. În rizom scoarța este un inel întrerupt de fibre liberiene cu membrane nelignificate și puțin îngroșate. Laticiferele se întâlnesc în scoarță și în măduva rizomului (fig. 41).

Convallariae flores – flori de lăcrămioară

Planta producătoare: Convallaria majalis L. – lăcrămioară; varietățile ei: C. majalis L., var. transcaucasica Utk., C. Keiskei Mig. (C. majalis var. manshurica Kom.)

Fam. Liliaceae (Asparagaceae)

Caractere macroscopice: racem unilateral, format din 5-12 flori albe. Ele sunt bisexuate cu perigon petaloid globulos, campanulat, cu 6 dințișori scurți îndoiți. Stamine scurte în număr de 6; ovarul superior, trilocular. Florile scurte (10–12 mm), pedunculate, la baza fiecărea se află o bractee liniară.

Miros aromat.

Convallariae folia – frunze de lăcrămioară

Caractere macroscopice: frunze eliptice, lung pețiolate, nervuri arcuate, la bază se îngustează, trecând treptat într-o teacă lungă. Frunzele sunt foarte subțiri, fragile, de culoare verde-aprinsă, cu margine întreagă, cu suprafața glabră puțin lucioasă, lungimea 10–20 cm și lățimea 4–8 cm.

Caractere microscopice. Preparat superficial al frunzei (fig. 42). Celulele epidermei din ambele părți ale frunzei sunt extinse pe lungimea frunzei. Stomate pe ambele părți ale frunzei, mici, sferiforme, orientate pe lungimea frunzei și înconjurate, de regulă, de patru celule. Mezofilul diferențiat în țesut palisadic și lacunar. Țesutul palisadic constă din celule lungi, extinse pe lățimea frunzei, paralel cu suprafața frunzei. Țesutul lacunar, din celule de diferită formă, care se află într-un plan paralel cu suprafața frunzei. În mezofilul foliar se găsesc numeroase cristale de oxalat de calciu aciforme mari și grupate în rafide. Pe nervurile frunzei sunt grupuri mari de fibre mecanice.

Fig. 42. Preparat superficial al frunzei de lăcrămioară (X280): A – epiderma superioară, B – epiderma inferioară. 1 – cristale aciforme de oxalat de calciu; 2 – rafide de oxalat de calciu; 3 – țesut palisadic; 4 – țesut lacunar.

Pulberea din părți aeriene de lăcrămioară este de culoare verde-deschisă (fig. 43). În preparat se întâlnesc fragmente de frunze ale preparatului superficial și secțiuni transversale, precum și elemente ale florii și tulpinii florifere. Epiderma corolei constă din celule poligonale, cu pereți subțiri și cuticula fin striată. Se întâlnesc granule de polen sferice, fragmente de fascicule conducătoare cu vase spiralate, grupuri de fibre, fragmente separate, lungi de cristale prismatice.

Fig. 43. Elementele pulberii din părți aeriene de lăcrimioară (X280): 1 – fragmente de epidermă a frunzei; 2 – fragmentul frunzei în secțuine transversală; 3 – rafide de calciu oxalic; 4 – cristale aciforme; 5 – polen; 6 – fragmente de periant; 7 – fragmente de fascicule conducătoare.

Convallariae herba – părți aeriene de lăcrămioară

Caractere macroscopice: tulpini florifere poliedrice, cu o muchie evidențiată sau aproape triedrică, glabră, verde-deschisă, de până la 15–20 cm lungime și 1,5 mm lățime, se termină cu un racem unilateral. Frunze eliptice, lung pețiolate.

Miros aromat.

Digitalis folia – frunze de degețel

Plante producătoare: Digitalis purpurea L. – degețel roșu; Digitalis grandiflora Mill. (D. ambigua Murr.) – degețel galben; Digitalis lanata Ehrh. – degețel lânos; Digitalis ferruginea L. – degețel ruginiu; Digitalis ciliata Trautv. – degețel ciliat

Fam. Scrophulariaceae

Caractere macroscopice

Digitalis purpureae folia: frunze ovat–lanceolate, cele inferioare, de pe tulpina floriferă alungit-ovate, îngustate într-un pețiol aripat. Lungimea frunzei de la 10 până la 30 cm, lățimea 4–15 cm. Frunzele bazilare sunt lung-pețiolate, cele tulpinale scurt pețiolate sau sesile. Marginea frunzei crenat dințată, nervația reticulată. Suprafața frunzei este alveolară, cu nervuri imprimate pe fața superioară și proeminente pe cea inferioară. Partea superioară verde închisă, ușor pubescentă și cea inferioară verde deschisă, puternic pubescentă.

Mirosul este slab, gustul puternic amar. Frunzele proaspete nu au un miros special, dar prin uscare capătă un miros de ceai, foarte plăcut.

Digitalis grandiflorae folia: frunze lanceolate sau alungit–ovate, spre bază treptat se îngustează într-un pețiol scurt, aripat sau fără pețiol. Lungimea frunzei 10–30 cm, lățimea 2–6 cm. Marginea frunzei ascuțită inegal, cu zimți rari. Nervațiunea penată. Frunzele tinere sunt ușor pubescente pe ambele fețe, cele mature – doar pe nervurile mari ale feței inferioare și pe marginea frunzei. Frunzele sunt subțiri, foarte fragile.

Fața superioară a frunzei este de culoare verde, cea inferioară verde-deschisă, miros slab caracteristic, gust puternic amar.

Digitalis lanatae folia: frunze lanceolate sau alungit-lanceolate, vârf acut, baza treptat se îngustează în pețiol; frunzele tulpinale sesile. Marginea frunzei este intreagă sau ușor crenată. Lungimea frunzelor 6–15 cm, lățimea 2–4 cm. Nervațiuna penată. Pe fața inferioară se evidențiază nervura principală și 3–4 nervuri secundare, de culoare brun–gălbui, la bază – roșiatic-mov. Suprafața frunzei este glabră, pe partea superioară cu luciu. Frunzele tulpinale, mai mici în dimensiuni, eliptic-lanceolate, sesile, pubescente la bază și pe margine.

Culoarea frunzei este verde, pe partea inferioară mai deschisă. Miros slab caracteristic.

Digitalis ferrugineae folia. Frunzele sunt mari cu lungimea 7–40 cm, lanceolate și lanceolat-alungite, îngustate treptat spre bază, unde limbul frunzei trece într-un pețiol aripat; frunzele tulpinale de la vârf sunt sesile. Marginea frunzei intreagă sau cu zimți rari. Nervația este penată. Nervura principală este imprimată pe fața superioară și proeminentă pe cea inferioară. Suprafața frunzei este ușor pubescentă.

Fața superioară a frunzelor este de culoare verde-închisă, cea inferioară – mai deschisă. Miros slab caracteristic.

Digitalis ciliatae folia. Frunze subțiri, mici, lungimea 4–7 cm și lățimea 0,5–1,5 cm, lanceolate și îngust–lanceolate, cu vârful ascut, sesile. Marginea frunzei este serat–dințată; dinții înguști și lungi, îndoiți, în formă de cârlig. Nervația este penată. Suprafața frunzei este pubescentă, în deosebi pe epiderma inferioară și pe margine.

Fața superioară a frunzelor este de culoare verde-închisă, cea inferioară – mai deschisă. Miros slab caracteristic.

Caractere microscopice. Toate speciile de degețel se caracterizează prin structură anatomică a frunzelor asemănătoare cu caractere diagnostice principale comune. Structura epidermei, structura și dispoziția perișorilor, marginea frunzei sunt caractere asemănătoare, dar prin alte elemente structurale diferă o specie de alta.

Digitalis purpurea. Preparat superficial al frunzei (fig. 44). Celulele epidermei superioare a frunzei sunt fin sinuoase, celei inferioare cu sinuozitatea mai accentuată. Cuticula pe ambele epiderme este subțire, pe alocuri striată. Stomate ovale, ușor evidențiate, de tip anomocitic, pe partea inferioară numeroase, iar pe cea superioară – mai rare, inconjurate de 3–7 celule anexe. Pe zimții frunzei sunt 2–3 hidatode. Frunza este pubescentă, mai ales pe partea inferioară. Perii sunt tectori și glandulari. Perii tectori (300–500 mkm) constau din 2-8 celule cu pereții foarte subțiri, prevăzuți cu o cuticulă fin verucoasă și cu celula terminală fin prelungită la vârf, în formă de deget de mănușă. Perii glandulari sunt de două tipuri: mici cu glanda bicelulară (rar monocelulară), cu piciorușul scurt, mono-, bicelular, priviți de sus amintesc cifra 8. Alți peri – mici cu glanda monocelulară, sferică sau ovală, pe picioruș lung pluricelular, ce se întâlnesc mai rar.

Fig. 44. Preparat superficial al frunzei de degețel roșu (x280): A – epiderma superioară; B – epiderma inferioară; C – peri; 1 – peri glandulari; 2 – peri tectori; 3 – locul fixării perișorului.

Pulberea frunzelor de Digitalis purpurea (fig. 45), are culoare verde sau verde-cenușie, prezintă fragmente din cele două epiderme, formate din celule poligonale cu pereții drepți sau sinuoși, stomate de tip anomocitic, peri tectori pluricelulari, formați din 2–8 celule, cu pereți prevăzuți cu o cuticulă fin virucoasă și cu celula terminală rotungită la vârf, în formă de deget de mănușă și peri glandulari cu structură specifică. Fragmente separate se întâlnesc în secțiunea transversală; aici se observă că țesutul palisadic constă din 1–2 rânduri de celule; țesutul lacunar este foarte spongios. Se întâlnesc fragmente de fascicule conducătoare din nervurile mai mari.

Fig. 45 Elementele pulberii de degețel roșu (X280): 1 – fragmente ale epidermei; 2 – fragment al frunzei în secțiune transversală; 3 – peri tectori; 4 – peri glandulari; 5 – fragmentele nervurilor.

Digitalis grandiflora. Preparat superficial al frunzei (fig. 46). Celulele epidermei sunt mai mari decât la degețelul roșu. Pe fața superioară celule poligonale sau ușor ondulate, pe margine și pe partea superioară a frunzei sunt mici excrescențe mamelare; pe alocuri membranele celulelor moniliform îngroșate. Celulele epidermei inferioare sunt puternic sinuoase. Stomate ovale, înconjurate de 3–6 celule. Pe zimții frunzei sunt 2–3 hidatode. Prezenți perii tectori și glandulari. Peri tectori foarte mari, până la 1000 mcm, constau din 2–7 celule mari cu suprafața verucoasă. Ei sunt fragili și se întâlnesc rupți sau șifonati, dispuși pe marginea frunzei și pe nervurile mari ale părtii inferioare. Perii glandutari au glanda bicelulară pe picioruș monocelular, se întâlnesc mai des pe nervuri, pe marginea frunzei, foarte rar se întâlnesc peri cu glanda mono- sau bicelulară pe picioruș lung pluricelular.

Fig. 46. Preparat superficial al frunzei de degețel galben (x280): A – epiderma superioară; B – epiderma inferioară; C – epiderma nervurii. 1 – peri glandulari; 2 – peri tectori.

Fig. 47. Elementele pulberii de degețel galben (X280): 1 – fragmentele epidermei; 2 – fragmentul frunzei în secțuine transversală; 3 – peri tectori; 4 – peri glandulari; 5 – fragmentele nervurilor frunzei.

Pulberea frunzelor de Digitalis grandiflora este de culoare verde sau verde-deschisă (fig. 47). În preparatul pulberii însemnătate diagnostică au fragmentele de epidermă și perii rari. În fragmentele frunzei în secțiune transversala – țesut palisadic într-un rând și tesut lacunar, foarte spongios; celulele epidermei superioare au excrescențe nu tare mari, mamelare, rar se întâlnesc fragmente de peri.

Digitalis lanata. Preparat superficial al frunzei (fig. 48). Celulele epidermei superioare sunt mari, poligonale sau slab sinuoase. Pereții celulari au o îngroșare moliniformă pronunțată. Celulele epidermei inferioare sunt foarte sinuoase, cu îngroșare moniliformă a pereților. Sunt caracteristice sinuozități ale conturului celular cu îngroșare puternică a membranei în locurile de curbură. Stomate pe ambele părti, mari, rotunde sau ovale, ușor evidențiate; pe partea inferioara ele sunt mai numeroase. Stomatele sunt înconjurate de 3-5 celule anexe ale epidermei. În jurul stomatelor deseori se observă cuticula striată. Peri numeroși, tectori și glandulari. Gradul și caracterul pubescenței la frunzele bazilare și tulpinale este diferit. La frunzele bazilare pubescența constă în general din peri glandulari pe picioruș mic. Predomină peri cu glanda bicelulară pe picioruș scurt. Des se întâlnesc peri cu alt număr de celule în glandă (3-4).

Fig. 48. Preparat superficial al frunzei de degețel lânos (x280): A – epiderma superioară; B – epiderma inferioară; C – epiderma nervurii. 1 – peri glandulari; 2 – locul fixării perișorului; 3 – peri tectori.

Pe frunzele tulpinale se află peri glandulari pe picioruș foarte lung, pluricelular și peri tectori, ce constau din 6-12 celule foarte mari, șifonați și incâlciți.

Pulberea frunzelor de Digitalis lanata este de culoare verde-deschisă (fig. 49). Elementele caracteristice: fragmente de epidermă cu îngroșarea moniliformă a pereților celulari; fragmente de frunză în secțiune transversală, în care celulele epidermei superioare au excrescențe mamelare și pe pereții laterali – pori de formă ovală; fragmente de mezofil, cu 2-3 rânduri de țesut palisadic; peri și fragmente ale lor.

Fig. 49. Elementele pulberii de degețel lânos (X280): 1 – fragmentele epidermei; 2 – fragmentul frunzei în secțuine transversală; 3 – perișor tector; 4 – peri glandulari; 5 – fragmentele nervurilor.

Digitalis ferruginea. Preparat superficial al frunzei (fig. 50). Epiderma superioară a frunzei constă din celule poligonale sau fin sinuoase, deseori alungite într-un papilar nu prea mare (pe marginea frunzei și la vârf), pereții celulari sunt moniliform îngroșați. Celulele epidermei inferioare sunt foarte sinuoase. Stomate rotunde sau ovale, usor proeminente. Pe zimții frunzei sunt hidatode mari.

Cuticula în jurul stomatelor și în locul fixării perilor adesea formează striuri. Peri glandulari (tipici pentru acest gen) și tectori. Perii glandulari constau din picioruș puțin gomflat, iar celulele glandei cu un conținut gălbui. Cei tectori sunt pluricelulari, cu membrane foarte subțiri, uneori ondulați sau rupți; suprafața lor este netedă sau fin verucoasă. Se întâlnesc în special pe nervuri, la bază și pe marginea frunzei.

Fig. 50. Preparat superficial al frunzei de degețel ruginiu (x280): A – epiderma superioară; B – epiderma inferioară; C – epiderma de deasupra nervurii. 1 – peri glandulari; 2 – perișor tector; 3 – locul fixării perișorului tector.

Pulberea frunzelor de Digitalis ferruginea (fig. 51) este de culoare verde. În preparat la microscop cele mai caraceristice sunt fragmentele de epidermă cu excrescențe mameliforme și perii, întâlniți atât pe fragmentele frunzei, cât și separați.

Digitalis ciliata. Preparat superficial al frunzei (fig. 52). Celulele ambelor epiderme sunt foarte mici, sinuoase; membranele lor moliniform îngroșate, pe marginea frunzei celulele epidermei superioare au excrescențe mamelare. Stomate ovale, înconjurate de 3-5 celule anexe cu pereții celulari ușor îngroșați. Pe zimții frunzei sunt hidatode mari. Perii sunt tectori și glandulari. Perii glandulari sunt caracteristici speciilor de degețel: piciorușul spre bază îngustat, iar glanda deseori este turtită. Perii tectori sunt pluricelulari (3-13 celule), înguști, cu membrane foarte subțiri, suprafața lor este netedă sau fin verucoasă. Perii tectori se întâlnesc deseori pe nervuri și pe marginea frunzei.

Fig. 51. Elementele pulberii de degețel ruginiu (X280): 1 – fragmentele epidermei; 2 – fragmentul frunzei în secțuine transversală; 3 – peri tectori; 4 – peri glandulari; 5 – excrescențe papilariforme ale epidermei.

Fig. 52. Preparat superficial al frunzei de degețel ciliat (x280): A – epiderma superioară; B – epiderma inferioară; C – epiderma deasupra nervurii. 1 – peri glandulari; 2 – peri tectori.

Pulberea frunzelor de Digitalis ciliata (fig. 53) se caracterizeaza prin prezența fragmente1or de epidermă și a perilor; se întâlnesc fragmente din frunze în secțiune transversală; frunza este subțire, mezofilul cu un țesut palisadic dintr-un rând și țesut lacunar cu stații intercelulare mari.

Fig. 53. Elementele pulberii de degețel ciliat (X280): 1 – fragmentele frunzei; 2 – fragmentul frunzei în secțuine transversală; 3 – peri tectori; 4 – peri glandulari.

Erysimi diffusi herba – părti aeriene de mixandre sălbatice

Planta producătoare: Erysimum diffusum Ehrh. (syn. Erysimum canescens Roth.)

Fam. Brassicaceae

Caractere macroscopice: tulpini ramificate, lungimea 30 cm, ușor muchiate și cu caneluri longitudinale. Frunzele tulpinale alungit-lanceolate sau liniar-lanceolate, îngustându-se spre bază ce trec într-un pețiol scurt, pe margine rar dințate sau cu marginea întreagă. Tulpinile și ramurile se termină cu raceme florale de culoare galbenă; în partea inferioară a racemului sunt fructe verzi. Florile sunt caracteristice familiei Brassicaceae: 4 sepale lanceolate de 6-8 mm lungime, 4 ovate, petale galbene de 12-14 mm lungime, 5 stamine și 1 pistil. Fructul păstaie de 50-70 mm lungime, până la 1 mm lățime, tetraedric, puțin turtit. Pedunculul fructelor de 5-7 mm lungime.

Produs vegetal de culoare verde-cenușiu. Fără miros.

Caractere microscopice. Preparat superficial al frunzei (fig. 54). Celulele epidermei foarte mici, cu un contur fin, sinuos. Membranele celulelor epidermei superioare pe alocuri au îngroșări. Stomate mici, ovale, pe ambele părți ale frunzei, mai multe pe partea interioară, înconjurate de trei celule epidermale, dintre care una e cu mult mai mică decât celelalte două (tip anizocitic), caracteristic pentru plantele familiei Brassicaceae. Cuticula pe alocuri striată. Peri tectori numeroși, acoperă frunza din ambele părți. Ei sunt monocelulari, ramificați, bi- și trifurcați, sau stelați. Pe partea superioară a frunzei predomină peri trifurcați, pe cea inferioară, în special pe nervura principală și la baza frunzei, majoritatea perilor sunt bifurcați. Perii au membrană groasă cu suprafața aspru verucoasă.

Fig. 54. Preparat superficial al frunzei de mixandre sălbatice (x280): A – epiderma superioară; B – epiderma inferioară; C – peri.

Pulberea părților aeriene de Erysimi diffusi herba (fig. 55) este de culoare verde-cenușie, are fragmente caracteristice ale epidermei frunzelor, peri și fragmente de frunze în secțiune transversală. Vasele tulpinilor sunt spiralate, celulele epidermei tulpinii întinse, cu pereți laterali drepți; perii pe tulpină sunt bi-trifurcați. Epiderma petalelor are excrescențe mamelare. Perii tectori pe petale, sepale și fructe sunt bi-, tri- sau tetrafurcați.

Fig. 55. Elementele pulberii de părți aeriene de mixandră sălbatică (X280): 1 – fragmentele de epidermă a frunzei; 2 – fragmentul frunzei în secțuine transversală; 3 – peri; 4 – polen; 5 – epiderma tulpinii; 6 – fragmente de țesuturi ale tulpinii.

HELLEBORI RHIZOMATA CUM RADICIBUS – rizomi cu rădăcini de spânz

Plante producătoare: Helleborus caucasicus A. Br. – spânz caucazian. H. purpurascens Waldst. et Kit. – spânz roșiatic

Fam. Ranunculaceae

Caractere macroscopice. Rizomi ramificați, cilindrici formează concrescențe mari, tari, cu numeroase rădăcini lungi. Suprafața rizomului este mărunt-brăzdată cu riduri mășcate, fractura neregulată, granuloasă, cu un inel clar de fascicule conducătoare. Rădăcini numeroase, lungi, în partea inferioară puțin ramificate, cu riduri longitudinale, foarte fragile. Rizomul cu lungimea 3-8 cm, diametru 0,8-1,2 cm; rădăcinile – 20 cm lungime și 1-2 mm în diametru. Produsului vegetal are culoarea cafeniu-închisă, pe fractură cafeniu-deschis,

Miros neplăcut, caracteristic.

PERIPLOCAE CORTEX – scoarță de periplocă

Planta producâtoare: Periploca graeca L. – periplocă

Fam. Asclepiadaceae

Caractere macroscopice. Produsul vegetal constă din scoarță în formă de jgheab sau tubulară, uneori și lăstari tineri. Fragmentele de scoarță au lungimea 10-15 cm, grosimea 2-3,5 cm. Partea externă a scoarței este galbenă-cenușie sau ca-fenie-deschisă, cu riduri longitudinale, lenticele, transversal alungite, evidențiate; interna – netedă sau cu coaste mici, longitudinale, de culoare galbenă-cenușie. Fractura dreaptă, granuloasă, în partea externă este puțin fibroasă; fibrele – mătăsoase, moi.

Caractere microscopice. Secțiune transversală a scoarței (fig. 56). Suberul este format din multe (10-15) straturi de celule. Sub el se află colenchimul, ce constă din celule întinse tangențial. Parenchimul scoarței exterioare e format din celule rotunde sau ovale cu spații intercelulare mari. Razele medulare sunt înguste, monostihe. Însemnătate diagnostică principală o au elementele mecanice, laticiferele și cristalele de oxalat de calciu. Celulele pietroase sunt incolore sau puțin gălbui, cu numeroși pori, ce străpung membrana lignificată groasă (reacția cu soluția de floroglucină și acid clorhidric concentrat), situate în grupuri nu prea mari sau solitar, în partea externă a scoarței; se întâlnesc și în liberul secundar, unde formează împreună cu fibrele liberiene un inel mecanic întrerupt.

Fibrele liberiene cu membrană groasă albă, nelignificată au diametrul diferit. Scoarța este străbătută de o rețea de laticifere de tip nearticulat. În secțiunea transversală laticiferele sunt rotunde, cu membrană destul de groasă, cu conținut uleios și granulos, ce se colorează cu sudan III în roșu-portocaliu. În parenchimul scoarței și în celulele colenchimului se întâlnesc numeroase cristale de oxalat de calciu în formă de prisme.

Granulele de amidon sunt foarte mici.

P u1berea de scoarță e de culoare galbenă-cenușie. În preperat (fig. 57) se întâlnesc straturi de celule ale suberului, fragmente de parenchim și raze medulare cu cristale prismatice și granule de amidon; caracteristice sunt și fragmentele de țesuturi cu laticifere, celulele pietroase și fibrele liberiene.

Strophanthi semina – semințe de strofant

Planta producătoare: Strophanthus Kombe Oliv. – strofant

Fam. Apocynaceae

Caractere macroscopice: semințe de strofant oval-lanceolate sau eliptic ascuțite, turtite, având o față mai convexă decât alta, lungi de 12-22 mm și late de 3-5 mm, de culoare verde cenușie, din cauza perilor deși, mătăsoși și albicioși, orientați de la bază spre vârf.

Miros specific și gust foarte amar.

III.6.4. Analiza chimică

Proprietăți fizico-chimice. Heterozidele cardiotonice în majoritatea cazurilor sunt niște substanțe cristaline, incolore sau albe, uneori cu nuanță gălbuie, fără miros, cu gust amar. Ele se caracterizează printr-un anumit punct de topire și unghi de rotație bine determinat. Multe heterozide cardiotonice posedă fluorescentă specifică la lumina ultravioletă. De exemplu, lanatozidele degețelului lânos au următoarele fluorescențe la lumina UV: lanatozida A – galben-verzuie, lanatozida B – verde-albăstruie, lanatozida C – albastră.

Majoritarea heterozidelor cardiotonice sunt puțin solubile în eter etilic, cloroform, eter de petrol, apă, dar sunt bine solubile în soluții apoase de alcool metilic și etilic. Cu cât e mai lungă catena glucidică, cu atât heterozidele cardiotonice sunt mai solubile. Agliconii heterozidelor cardiotonice mai bine se dizolvă în solvenți organici.

Heterozidele cardiotonice se supun ușor hidrolizei. Hidroliza poate fi acidă, bazică și fermentativă. Cea mai fină descompunere se produce la hidroliza fermentativă. Din heterozidele inițiale, native la hidroliza fermentativă se formează heterozide secundare, care se deosebesc prin lungimea lanțului glucidic. De exemplu, la hidroiiza fermentativă a purpureaheterozidei A mai întâi se formează digitoxina și se desparte molecula de glucoză, apoi se formează digitoxigenina și 3 molecule de digitoxoză. La hidroliza acidică sau bazică are loc descompunerea profundă până la aglicon și componenții glucidici.

Metode de obținere. La extragerea heterozidelor cardiotonice se utilizează solvenți organici (alcool etilic, metilic), care nu hidrolizează heterozidele cardiotonice, iar pentru obținerea heterozidelor secundare, în prealabil, se efectuează hidroliza fermentativă. Dificultatea principală la obținerea heterozidelor cardiotonice constă în faptul că ele prezintă niște compuși foarte labili și chiar cea mai mică nerespectare a regimului de temperatură duce la descompunerea lor.

Izolarea heterozidelor cardiotonice din produsul vegetal se efectuează în următoarele etape:

extragerea heterozidelor cardiotonice din produsul vegetal;

purificarea extractului obținut;

separarea totalului heterozidelor cardiotonice;

recristalizarea și obținerea heterozidelor cardiotonice individuale.

Extragerea heterozidelor cardiotonice din produsul vegetal se efectuează cu alcool metilic sau etilic, în concentrație de 70-80%. Extractul alcoolic obținut, care conține suma de heterozide cardiotonice, se supune purificării. Drept substanțe asociate pot fi pigmenți (clorofila, xantofila, carotenoide), rășine și alte substanțe organice solubile în alcooli.

Pentru purificare extractul alcoolic vaporizat în vid (temperatura 51-52°C) se supune tratării repetate cu solvenți organici, cel mai des cu tetraclorură de carbon până la înlăturarea substanțelor asociate sau se aplică metode sorbționale de purificare, folosind oxidul de aluminiu și filtrele de sticlă.

Separarea totalului glicozidelor cardiotonice se efectuează de cele mai multe ori pe coloane cromatografice umplute cu sorbenți (oxid de aluminiu, silicagel). Ulterior zonele necesare se eluează cu anumiți solvenți. Astfel, pentru heterozidele native din genul Digitalis eluarea se realizează cu amestec de cloroform și alcool izopropilic (3:1). Eluații obținuți se vaporizează în vid până la uscare (temperatura 51-52°C), apoi se recristalizează până la obținerea substanțelor pure.

Pentru stabilirea structurii heterozidelor cardiotonice se folosesc diferite metode fizico-chimice; spectroscopiile UV, IR, RMP etc.

Astfel, în regiunea UV a spectrului inelul lactonic din 5 atomi de carbon determină absorbția intensivă la 215-220 nm, iar regiunea IR se caracterizează prin fâșia de disociere la 1750 cm-1 (grupa C=O).

Lipsa reactivilor strict specifici pentru inelul lactonic din 6 atomi de carbon, necesită înregistrarea spectrului UV pentru aceste substanțe cu zona caracteristică de absorbție la 300 nm. Absorbția în această regiune se folosește și pentru studierea cromatogramei la iradierea cu lumină UV la lungimea de undă 290–360 nm. În regiunea IR a spectrului inelul lactonic cu 6 atomi se caracterizează printr-o zonă intensivă de absorbție la 1730 cm-1 (grupa C=O) și două zone la 1640 și 1540 cm-1 (legăturile C=C conjugate).

Pentru identificarea structurii substanței o deosebită însemnătate are constatarea numărului de grupe alcoolice și a celor dintre ele care se supun acetilării, adică cele primare și secundare. Numărul total de grupe –OH se poate stabili sau prin metoda lui Țerevitinov (determinarea hidrogenului activ), sau cu ajutorul spectroscopiei IR. Însă prima metodă necesită o cantitate însemnată de substanță și de aceea, în fond, se aplică metoda spectroscopiei IR, unde se utilizează 1–2 mg de substanță.

De menționat, că aplicarea acestor metode pentru heterozidele cardiotonice și agliconi e dificilă, deoarece cardenolidele și bufadienoiideie, fiind alcooli macromoleculari poliatomici, dau spectre compuse pentru identificare.

Analiza calitativă

Identificare. Deși lipsesc reacții strict specifice, folosirea următoarelor probe permit determinarea prezenței heterozidelor cardiotonice. Reacțiile caliitative se efectuează sau cu substanțe individuale, sau cu extracte purificate din produsul vegetal. Extractul se evaporă până la uscat pe sticla de ceasornic, iar reziduu uscat se dizolvă în solventul necesar.

Din cauza unor varietăți a structurii chimice, nu există o metodă generală, de aceea se utilizează metode specifice pentru aglicon, sau anumite grupe:

1. reacții la partea glucidică a moleculei (2-dezoxizaharuri) – reacția Keller–Kiliani, reacția cu xanthidrol;

2. reacții la nucleul steroid – reacția Liebermann–Bourchard; reacția Rosenheim etc.;

3. reacții la inelul lactonic nesaturat. Pentru stabilirea prezenței inelului lactonic: a) din 5 atomi de C, se efectuează reacțiile: Legal (cu nitroprusiat de natriu); Raymond-Zimmermann (cu meta-dinitrobenzen); Kedde (cu acidul 3,5-dinitrobenzenic); Baljet (cu acidul picric). Reacțiile se efectuează în mediu bazic. b) din 6 atomi de C: reacția Rocques (cu acid fosforic); reacția Vincent ( hidroxilamina, clorură ferică).

Pregătirea extractului: 5,0 g de frunze mărunțite de Digitalis se acoperă cu 50 ml alcool etilic 80% și se macerează 24 de ore. Alcoolul se distilează în vid, soluția apoasă se spală în pâlnia de separare de 6 ori cu câte 10 ml tetraclorură de carbon. Heterozidele cardiotonice se extrag de 4 ori cu câte 10 ml amestec de cloroform–alcool izo-propilic (3:1). La extractul obținut se adaugă 2 g Na2SO4 anhidru, se lasă pe 3-5 minute, apoi se filtrează prin hârtie de filtru.

Reacții calitative: Reacția Keller-Killiani. Se pregătesc două soluții: 1) acid acetic glacial, care conține urme de Fe2(SO4)3; 2) acid sulfuric concentrat, de asemenea cu urme de Fe2 (SO4)3. Reziduu uscat al extracției purificate se dizolvă în prima soluția și, cu atenție, pe peretele eprubetei se adaugă soluția doi. În prezența dezoxizaharurilor, peste un timp, stratul superior se colorează în albastru.

Reacția Liebermann-Bourchard. Reziduu uscat al extracției purificate se dizolvă în acid acetic glacial și se adaugă amestec de anhidridă acetică și acid sulfuric concentrat (50:1). La prezența heterozidelor cardiotonice, peste un timp, se schimbă culoarea de la roz la verde și albastru.

Reacția Rosenheim. Reziduu uscat al extracției purificate se dizolvă în cloroform, apoi se adaugă soluție apoasă de acid tricloracetic 90%. Apar culori ce alternează de la roz până la violet și albastru intens.

Reacția Legal. Se pregătesc două soluții: 1) soluție de de nitroprusiat de sodiu 5%; 2) soluție de hidroxid de sodiu 10%. Reziduu uscat al extracției purificate se dizolvă în 0,5 ml alcool metilic 100%. Soluția obținută se toarnă în eprubetă, se adaugă 1-2 picături de soluția 1. Apoi, atent, fără a agita, pe peretele eprubetei se toarnă 1-2 picături de soluția 2. La contopirea celor două soluții apare un inel de culoare roșie.

Reacția Raymond-Zimmermann: 1 ml soluție de analizat se evaporă la sec într-o eprubetă; reziduul se reia cu 2-3 picături alcool și se tratează cu 2 picături soluție alcoolică de metadinitrobenzen 1% și 2-3 picături KOH 5%. Reacția este pozitivă dacă soluția se colorează în roșu.

Reacția Kedde: 2 ml soluție de analizat se evaporă la sec într-o eprubetă; reziduul se reia cu 2 ml etanol, se adaugă 1 ml soluție 2% acid 3,5-dinitrobenzoic în etanol și 0,5 ml NaOH 1N. Dacă reacția este pozitivă apare o colorație violacee.

Reacția Baljet: 1-2 ml soluție de analizat se evaporă la sec într-o eprubetă; reziduul se reia cu un amestec format din volume egale soluție de acid picric 1% în alcool și hidroxid de sodiu 10%. În prezența glicozidelor cardiotonice apare o colorație portocalie.

Reacția Rocques: 3-4 ml soluție cloroformică se evaporă la sec pe baia de apă, iar reziduul se dizolvă în 2-3 ml acetonă; 1 ml servește ca martor, iar restul soluției se tratează cu câteva picături acid fosforic (d=1,7 și concentrația minimă 85%); se menține 15 minute la 35°C, apoi se răcește. Apare o colorație galbenă> portocalie >roșie.

Reacția Vincent: 3-4 ml soluție cloroformică se evaporă la sec pe baia de apă, iar reziduul se tratează cu 0,5-1 ml KOH 10% și 2-3 picături hidroxilamină, se încălzește până la ușoară fierbere, se răcește și se adaugă HC1 10% până la reacție acidă; se adaugă 1-2 picături soluție FeCl31%; apare o colorație roșie.

Reacția cu xanthidrol: 2 ml soluție de analizat se evaporă la sec într-o capsulă; reziduul se dizolvă într-o soluție de xanthidrol preparată la necesitate din 0,01 g xanthidrol în 100 ml acid acetic și 1 ml acid clorhidric. Amestecul se încălzește, iar după 3-5 minute în prezența dezoxiozelor apare o colorație roz-roșie.

La identificarea heterozidelor cardiotonice se utilizează pe larg cromatografia în strat subțire.

Identificarea heterozidelor cardiotonice în Digitalis purpureae folia. Cromatografie în strat subțire (F.Eur. ).

La 1,0 g de produs vegetal fragmentat de Degețel roșu se adaugă amestec din 20 ml etanol 50% și 10 ml soluție acetat de plumb. Se fierbe 2 minute, apoi se răcește și centrifugează. Se agită soluția supernatant de două ori, cu câte 15 ml de cloroform, la necesitate separând straturile prin centrifugare. Straturile de cloroform se unesc și se usucă cu sulfat de sodiu anhidru, apoi se filtrează. 10 ml din soluția obținută se evaporă la baia de apă, apoi reziduu uscat se dizolvă în 1 ml amestec format din părți egale de xloroform, alcool etilic și metilic.

Soluție de referință. Se dizolvă: 5 mg de purpureaheterozida A, 2 mg purpureaheterozida B, 5 mg digitoxină și 2 mg gitoxină în amestec din volume egale de cloroform și metanol, apoi se adaugă până la 10 ml cu așelași amestec de solvenți.

Pe linia de start a plăcii cromatografice cu silicagel, cu pipeta cu virful prelungit, se aplică proba și soluțiile de referință în volume de 20 microlitri, în benzi cu lungimea de 20 mm și lățimea de 3 mm. Placa se plasează în cameră și se cromatografiază ascendent 30-35 minute. Distanța de parcurgere a fazei mobile e de cel puțin 10 cm, de la linia startului. În calitate de fază mobilă se folosește: apă-alcool metilic-etilacetat (7,5:10:75). Placa se usucă la aer, până la evaporarea solventului, apoi se tratează cu amestec de 2 volume soluție de cloramină 10 g/l și 8 volume soluție de acid tricloracetic 250 g/l în alcool etilic 96%. Placa se încălzește la temperatura 100-105oC, timp de 10 minute în dulapul de uscare și se examinează în ultraviolet la lungimea de undă 365 nm.

Rezultate. În partea de jos a cromatogramei soluției de referință se obeservă o zonă fluorescentă în culoare albastră deschisă (purpureaheterozida B), puțin mai sus – zonă fluorescență în galben-cafeniu (purpureaheterozida A). La mijlocul cromatogramei se identifică gitoxina ce fluorescează în albastru-deschis și mai sus de ea în spoturi galbene-cafenii fluoriscează digitoxina. Pe cromatograma soluției de analizat se observă zone, care după aranjare, culoare și mărime corespund zonelor de pe cromatograma cu soluția de referință. Pe cromatograma soluției de analizat se pot observa și alte zone fluorescente.

Analiza cantitativă

Determinarea conținutului unei heterozide cardiotonice în prezența alteia, nu e posibilă, reactivii propuși pentru determinarea cantitativă a heterozidelor fiind generale, dar se consideră, cu perspectivă, combinarea cromatografiei cu folosirea ulterioara a fotometriei, potentiometriei, polarografiei, fluorimetriei etc.

Rezultate satisfăcătoare se obțin la cromatografierea pe hârtia îmbibată cu formamidă. În acest caz folosirea sistemelor, benzen–cloroform (9:1); (7:5); (3:7) sau toluol–butanol-n (9:1); (4:1); (2:1); (1:1), amestecuri cu componența acetat de etil–benzen–apă (84:16:50), cloroform–benzen–butanol-n (78:12:5) sau simplu cloroform în calitate de fază mobilă, permit a obține separare clară a diferitelor grupe de heterozide. În calitate de sorbent se pot folosi talcul, silicagelul, chizelgurul etc. Se utilizează aceleași sisteme ca și pentru cromatografia pe hârtie.

Pentru identificarea heterozidelor pe cromatograme se folosesc reactivii care provoacă fluorescență sau colorare. Cel mai des se utilizează amestecul de acid tricloracetic 25% și soluția de cloramină 3% în alcool etilic (15:1). La lumina UV derivații digitoxigeninei manifestă fluorescență clară galben-aurie; gitoxigeninei – albastră; digoxigeninei – gri-deschis.

Pentru determinarea cantitativă cele mai simple și accesibile se consideră metodele fotometrice – fotometria și spectrofotometria heterozidelor cardiotonice și a agliconilor lor în regiunea spectrului vizibil. Aceste metode sunt bazate pe reacțiile colorate ale heterozidelor cardiotonice cu diferiți nitroderivați (picrat de sodiu, 3,5-dinitrobenzen etc.) sau cu xanthidrol. Pentru pregatirea soluției etalon pot fi folosite heterozidele cristalice, dar, fiind dificil a le obține, au fost recomandate și soluțiile bicromatului de potasiu și sulfit de sodiu.

Metodele fluorimetrice se bazează pe capacitatea heterozidelor de a prezenta fluorescență la acțiunea acizilor puternici (sulfuric, fosforic concentrați) și oxidanților (perclorat de fier, fier clorat) după iradiere scurtă cu lumina UV. Aceste metode sunt aplicate numai pentru heterozidele cardiotonice, care în urma deshidratării formează mono- și dihidrocompuși.

La baza melodelor polarografice de determinare a heterozidelor cardiotonice stă capacitatea lor de a se reduce la electrodul cu mercur «în picatură» la potențialele 1,9-2,0 V, formând curenți de difuzie, undele cărora sunt proporționale concentrației heterozidelelor cardiotonice.

În ultimul timp pentru determinarea cantitativă a heterozidelor cardiotonice se foloșeste metoda cromatografică gazofluidă (CGF). Prin aceasta heterozidele cardiotonice se transformă la început în derivați volatili prin sililare și obținerea heptafluorbutiraților, iar apoi se supun analizei.

Documentația analitică de normare (DAN) a produsului vegetal, care conține heterozidele cardiotonice, paralel cu metodele fizico-chimice de determinare cantitativă, propune standardizarea produsului prin metode biologice.

Dozarea heterozidelor cardiotonice în Digitalis purpureae folia (Ph. Eur.). 0,250 g produs vegetal fragmentat (proba exactă) se agită cu 50,0 ml apă distilată timp de o oră, apoi se adaugă 5,0 ml soluție de acetat de plumb 150 g/l, agităm și peste câteva minute se adaugă 7,5 ml soluție de hidrofosfat de sodiu 40 g/l. Soluția se filtrează prin filtru de hârtie plisat. La 50,0 ml soluție filtrată se adaugă 5,0 ml soluție de acid clorhidric 150 g/l și se extrage la baia de apă cu refrigerent ascendent, timp de 1 oră. Conținutul obținut se trece în pâlnia de separare, balonul se spală de 2 ori cu câte 5,0 ml apă, apoi se agită cu cloroform, consecutiv de 3 ori a câte 25 ml, pentru o extragere deplină. Straturile cloroformice se unesc, se usucă cu sulfat de sodiu anhidru, se aduce cu cloroform până la volumul de 100,0 ml. 40,0 ml din soluția obținută se evaporă până la uscare deplină, apoi reziduu se dizolvă în 7,0 ml etanol 50%, se adaugă 2,0 ml soluție de acid dinitrobenzoic și 1,0 ml soluție hidroxid de sodiu 1M.

Soluție de referință: 50,0 mg digitoxină se dizolvă în etanol de 96% și se completează până la 50,0 ml cu același solvent. 5,0 ml din soluția obținută se diluează cu etanol 96% până la volumul de 50,0 ml. La 5,0 ml din soluția obținută se adaugă 25,0 ml apă și 3,0 ml soluție de acid clorhidric 150 g/l, se încălzește timp de 1 oră la baia de apă cu refrigerent ascendent, apoi continuăm similar descrierii mai sus pentru proba de analizat.

Absorbanta celor două soluții se măsoară la 540 nm de mai multe ori în primele 12 minute, până când se ajunge la rezultate maxime, utilizând ca control amestecul din 7 ml etanol 50%, 2,0 ml acid dinitrobenzoic și 1,0 ml soluție hidroxid de sodiu 1M. Conținutul de heterozide cardiotonice se calculează după măsurarea absorbanței și concentrațiilor soluțiilor probă și de referință, în recalcul la digitoxină,%.

Dozarea lanatozidelor A, B, C în Digitalis lanatae folia. Metoda este bazată pe separarea cromatografică a heterozidelor cardiotonice cu determinarea spectrofotometrică ulterioară.

5,0 g de produs vegetal fragmentat (proba exactă), trecut prin sita cu diametrul orificiilor de 1 mm se introduce în balonul de sticlă întunecată cu dop rodat, se adaugă 50 ml de alcool metilic 80% și se macerează 24 de ore. Lichidul se filtrează prin pâlnia Buhner și pentru determinare se i-au 40 ml (corespunde la 4 g de produs vegetal). Extractul se evaporează pe baia de apă în vid la temperatura 50-60°C până la înlăturarea alcoolului. La volumul rămas (3-4 ml) se adaugă 5-7 ml apă și se trec în pâlnia de separare. Soluția apoasă se purifică, adăugând de 5 ori câte 10 ml tetraclorură de carbon. Din soluția apoasă purificată heterozidele se extrag de 4 ori a câte 10 ml de amestec de cloroform și izopropanol. Extractul cloroform-izopropanol se deshidratează cu sulfat de sodiu și se filtrează prin filtru de hârtie. Sulfatul de sodiu, pe filtru, se spală cu 5 ml de amestec deshidratat, care se adaugă la filtrat și se distilează până la uscat în vid pe baia de apă la 50°C. Reziduu uscat cantitativ se trece în picnometru calibrat cu capacitatea 3 ml cu ajutorul amestecului cloroform–alcool metilic (1:1). Soluția obținută se supune cromatografierii.

Cromatograma în strat subțire. Pe linia de start a plăcii cromatografice cu pipeta cu vârful prelungit în capilar se aplică câte 0,01 ml soluție obținută (proba) și soluție de referință (abicină). Placa se plasează în cameră, se cromatografiază ascendent 30-35 minute. Distanța de parcurgere a fazei mobile este 12 cm de la linia de start. În calitate de fază mobilă se utilizează sistemul: cloroform–alcool etilic–benzen–formamida (59:10:30:1). Placa se usucă la aer 5 min și 10 min în dulapul de uscare la 120°C. O jumătate de placă (sol. referință) și un spot al extracției se tratează cu soluție de acid tricloracetic 25% în alcool etilic, adăugând cloramină T 0,2%. După prelucrare placa se ține 10 minute în dulapul de uscare la temperatura 120°C. Lanatozidele se revelează în spoturi de culoare albastră-gri. Limitele se stabilesc la lumina ultravioletă. Lanatozida A posedă fluorescentă galbenă-deschis; B – albastră-verzuie; C – albastră. Pe a doua jumătate de placă (neprelucrată) spoturile lanatozidelor se marchează după fâșia developată și după standard. Rf spoturilor lanatozidelor în acest sistem: A–0,74; B–0,43; C–0,24.

După stabilirea limitelor, spoturile lanatozidelor A, B, C de pe placa neprelucrată (proba), se trec cantitativ pe filtrul de sticlă nr. 4 și se eluează cu 20 ml amestec de cloroform–alcool metilic (1:1). Eluatul se evaporează până la uscat pe baia de apă în vid la temperatura 50–60°C. La reziduu uscat se adaugă 5 ml xanthidrol, se încălzește 5 min pe baia de apă, se răcește 5 min. în apă rece și se menține 15-20 min la temperatura camerei. Apare colorație roz până la zmeuriu. Se determină densitatea optică la spectrofotometru, la lungimea de undă 528–532 nm, cuva cu grosimea 1 cm. În calitate de control servește eluatul de pe sorbentul pur. Graficul de calibrare se construiește după lanatozida C (celanidă), conținutul procentual al lanatozidei în produsul vegetal absolut uscat se calculează după formula:

1,05 ٠a ٠ V1 ٠ 10

X=––––––––– , în care

V2 ٠ m ٠100000

a – cantitatea de substanță identificată după graficul de calibrare; V1– volumul extractului, ml (picnometru); V2 – volumul extractului aplicat pe placă, ml; m – masa probei de produs vegetal absolut uscat, g; 1,05 – coeficientul de corecție.

Pregătirea camerei pentru cromatografiere. În calitate de fază mobilă se folosește sistemul alcool etilic de 95%–benzen–cloroform–formamidă (10:30:59:1). Sistemul se agită 10 min în pâlnia de separare, se stratifică 10 min și se toarnă în cameră astfel, ca stratul de sus de formamidă să nu nimerească în cameră. Saturarea camerei 20-25 min. Pentru o mai bună saturare a camerei pereții se acoperă cu hârtie de filtru. Exteriorul camerei se acopă cu hârtie neagră. Pentru cromatografierea ulterioară sistemul se schimbă.

Pregătirea reactivului xanthidrol. 10 mg de xanthidrol se dizolvă în 99 ml de acid acetic glacial și se adaugă 1 ml de acid clorhidric concentrat. Soluția de de acid tricloracetic 25% cu adaos de cloramină T de 2% se prepară nemijlocit înainte de developare.

Construirea graficului de ca1ibrare. Graficul de calibrare se construiește după soluția standard lanatozidă C (celanidă). 25 mg de celanidă se dizolvă în 25 ml de amestec alcool metilic–cloroform (1:1) în balonul cotat. Soluția se aplică pe placa cromatografică în cantitate de la 0,01 până la 0,08 ml, apoi se procedează ca în cazul extracției de analizat.

Dozarea heterozidelor cardiotonice în Convallariae folia. Metoda este bazată pe separarea cromatografică a heterozidelor cardiotonice cu determinarea spectrofotometrică ulterioară.

În balonul cu fund rotund de 250 ml, unit cu refrigerent ascendent se adaugă 50 ml alcool etilic 70% și se încălzește până la fierbere, apoi se adaugă rapid 5 g frunze de lăcrămioară uscate și fragmentate (sita cu diametru 3 mm) și se fierbe 30 min. Soluția se răcește, se adaugă alcool etilic 70% până la restabilirea masei inițiale. Extractul obținut se filtrează, se iau 27,5 g (corespund la 2,5 g produs vegetal) și se distilează alcoolul în vid la 55–60°C. La extractul cald se adaugă 3 ml soluție acetat de plumb bazic, se amestecă 10 minute, se centrifughează 5 minute, viteza de 5000 rotații/min. Precipitatul se spală de 2 ori, adăugând câte 10 ml apă, cu centrifugare ulterioară. Din extracția apoasă purificată heterozidele cardiotonice se extrag cu amestec de cloroform–alcool metilic (4:1).

Extractul se filtrează prin sulfat de sodiu anhidru, filtrul se spală. Din extract solventul se distilează în vid pe baia de apă până la 3-4 ml, apoi soluția de heterozide șe evaporă până la 1 ml, reziduu se usucă. Reziduu uscat se dizolvă într-un ml amestec de cloroform–alcool metilic (1:l). Se supune cromatografierii pe hârtie prin metoda ascendentă în sistemul acetat de etil – apă (2:1) timp de 20-24 ore. Are loc separarea convalatoxinei de dezglucoxeurotoxină.

La cromatografierea prin metoda descendentă se produce separarea convalozidei, locundezidei și convalatoxolului. Eluarea se efectuează cu soluție saturată de triclorură de stibiu în alcool metilic. Spoturile heterozidelor se colorează în roz-violet. Solventul se distilează în vid. Reziduu se dizolvă în alcool metilic, se adaugă picrat de sodiu, se filtrează și se măsoară densitatea optică. În calitate de martor servește amestecul de aceleași cantități de alcool metilic și picrat de sodiu. Densitatea optică se măsoară la spectrometru, lungimea de undă 494 nm, cuva cu grosimea de 1 cm. Cu ajutorul graficului gradat al convalatoxinei standard se determină conținutul heterozidelor într-un ml de eluat.