Produse ale Jurnalismului Social

5. 1. Forme de expresie ale produselor jurnalistice pe domeniul social

Masivului informațional potențial include, între altele, evenimente, situații, întâmplări, fenomene și probleme cu o valoare sociale deosebită, care, fiind transformate în informație mediatică, exercită un anumit impact asupra consumatorului de produse mediatice și generează variate efecte în societate și asupra ei. Abordându-le, jurnalismul social se manifestă ca un fenomen dinamic, marcat deopotrivă de tendințe intramediatice stabile de dezvoltare, dar și de tendințe extramediatice foarte variabile – inovații conceptuale și pragmatice ale realității sociale.

Procesul de mediatizare a realității sociale începe cu realizarea și punerea în circuit a materialelor cu caracter informativ care au menirea să disemineze informații generale și să contureze, într-un final, dimensiunile reale ale evenimentelor, fenomenelor, problemelor etc. Informarea pluridimensională și amplă a auditoriului se face în scopul reducerii vidului informațional și incertitudinii cunoașterii problemelor și fenomenelor existente, or, în lipsa informației suficiente pot apărea diverse zvonuri, deseori neîntemeiate, care pot urgenta alterarea situației de moment. Dar pentru ca un eveniment sa fie materializat într-o formă de expresie specifică genurilor informative, el trebuie să aibă caracter de noutate. Noutatea, ca dimensiune de bază a genurilor informative, se regăsește în faptul ziaristic care poate fi redat prin constatări în formă textuală sau prin informații factologice. Nu orice eveniment public, însă, poate constitui subiect pentru un eventual material de presă, or, pentru a ajunge în vizorul jurnalistului și, ulterior, în materialul jurnalistic, evenimentul trebuie să întrunească anumite caracteristici, valori, să corespundă unor anumite criterii. J. Galtung și M. Holmboe Ruge identifică o matrice a predictibilității evenimentelor și problemelor care pot deveni potențiale subiecte de reflecție a presei grație a 12 factori: frecvența, pragul de pornire, claritatea, însemnătatea, consonanța, impredictibilitatea, continuitatea, compoziția, referirea la națiuni de elită, referirea la persoane de elită, referirea la persoane, referirea la lucruri negative.

Fenomenele, evenimentele sau întâmplările nu se materializează în materiale de presă îndată ce se produc. Ele trebuie apreciate și din perspectiva gradului lor de încadrare în problematica instituției mass-media, dar și din perspectiva caracterului de compatibilitate a lor cu materialele anterioare pe acest subiect, care, de asemenea, pot deveni criterii de evaluare a valorii informaționale a evenimentului. S. Niblock susține că „aceste valori sunt caracteristicile proprii ale unui eveniment sau ale unei situații care prezintă interes pentru vederile generale și valorile culturale în care se situează cititorii” și propune drept criterii intrinsece de evaluare a evenimentelor următoarele caracteristici: impactul, actualitatea, exclusivitatea, oamenii neobișnuiți, conflictul, neprevăzutul, subiectele zilei, apropierea geografică sau de domeniu, accesibilitatea. La acestea cercetătoarea mai adaugă criteriile extrinsece care se referă mai mult la modul în care jurnalistul efectuează procesul de selecție: identitatea de marcă, concurența, valorile de producție.

Un model mai general de evaluare a informației sociale este propus de A. Kientz, care cuprinde doar patru caracteristici de bază sau patru criterii de analiză: originalitatea evenimentului, gradul de inteligibilitate a acestuia, profunzimea psihologică și gradul de implicare a publicului. Iar cea mai succintă abordare a acestui subiect o găsim la belgianul R. Clausse, care consideră că cele mai relevante valori ale unui eveniment sunt calitățile lui sociale.

În scopul determinării priorității și a utilității lor pentru public, evenimentele cu valoare informativă, înseși, intră în competiție unele cu altele. Valorile evenimentelor nu sunt nici naturale, nici neutre, pentru că ele redau realitatea într-un mod particular, dar, luate împreună, formează un fel de tipar de prezentare a acesteia. Valorile oferă o imagine destul de exactă asupra tipului de eveniment care va avea prioritate în raport cu altele, pentru că ele formează așa-numitul cod ideologic, care este hotărâtor în procesul de selectare a subiectelor. Importanța evenimentului este direct proporțională cu numărul calităților pe care acesta le întrunește. Așadar, valorile materialelor informative “joacă un rol crucial în selectarea paradigmatică a evenimentelor, ele nu se bucură de o egală importanță în construcția sintagmatică a acestor evenimente” in materialele de presă.

În modelele de predictibilitate a evenimentelor și a problemelor care pot deveni potențiale subiecte de reflecție ale jurnalismului social, propuse de cercetători, oricât de extinse sau din contra, reduse ar fi ele, asemănările între criteriile de evaluare a evenimentelor sunt evidente, pentru că un potențial eveniment întotdeauna pune în corelație două mari entități: noutatea ca atribut fundamental al evenimentului și interesul publicului ca o condiție de bază pentru asimilarea acestuia.

În jurnalismul de informare „practica obiectivității, aplicată în căutarea adevărului, a încercat să desprindă reporterul, corespondentul, naratorul, de propriul mediu, de propriile convingeri, de propriile simpatii și antipatii și să-l transforme într-o oglindă și chiar într-o lupă sub care se petrec evenimente, tragedii, schimbări mai mari sau mai mărunte”. Mai mult, informația de presă trebuie să aibă și o formă de expresie corespunzătoare, care este selectată de jurnaliști în funcție de diverși factori, între care: tipul de eveniment, amploarea, consistența, gravitatea, impactul și efectele pe care el le generează, gradul de recunoaștere a problemei de către societate, percepțiile sociale în raport cu aceasta etc.

Forma de expresie a produsului mediatic despre problemele sociale este la fel de importantă ca și conținutul acestuia. Așa cum am remarcat mai sus, alegerea genului și speciei jurnalistice este determinată de caracterul și de amploarea evenimentului. Evenimentele și situațiile cu caracter de noutate, care sunt în plină desfășurare ori s-au produs recent, solicită acele forme de expresie, prin care se realizează procesul de informare: știrea, interviul, reportajul, relatarea etc. Dacă evenimentul este extins în timp și in spațiu, iar dimensiunile lui sunt impunătoare, se trece la abordare analitică a acestuia, care se realizează prin articole, editoriale, comentarii. Acompanierea mediatică prin materiale interpretative și de opinie se admite și în cazul în care evenimentul implică, direct sau tangențial, un număr mare de cetățeni, iar importanța acestuia este deosebită.

La o primă etapă de mediatizare a unui fenomen sau a unei probleme sociale, genurile informative sunt formele optimale de comunicare mediatică, iar materialele cu caracter informativ sunt puse în circuit ori de câte ori apar situații noi, evenimente, decizii, acțiuni privitoare sau/și în raport cu subiectul de reflecție al mass-media. Specificitatea acțiunilor în jurnalismul de informare rezidă în scopul lui de a evalua masivului informațional potențial, de a identifica și selecta problema și de a o reproduce, descrie și a o transmite maselor largi. Mediul în care acționează jurnalistul este multidimensional, dinamic, infinit, parțial observabil, stochastic, secvențial, de aceea impune activități riguroase de documentare, observare directă, intervievare (în baza regulilor de conduită morală și profesională, a normelor legale, a principii deontologice, etc.). În rezultatul acestor activități apar materialele cu caracter informativ care diseminează informațiile mediatice și formează sau modifică cunoștințele, opiniile și atitudinile publicului. Evenimentele și fenomenele reflectate prin intermediul jurnalismul de informare “au o importanță de moment, la scara istoriei fiind efemere sau/și accidentale. Aceste trăsături, însă, nu diminuează rostul lor în istorie, căci evenimentele nu sunt, de regulă, singulare. Nici izolate nu sunt. Ele sunt relaționate. Șirul lor formează istoria scrisă de ziarist. Astfel a apărut și s-a dezvoltat jurnalismul de informare. Acesta, parafrazându-l pe Camus, reprezintă clipa istoriei și istoria clipei.”

În jurnalismul de informare calitatea înaltă a produsului mediatic poate fi asigurată dacă jurnalistul se axează, în special, pe elementele constitutive ale evenimentului și pe percepțiile lui curente în raport cu evenimentul propriu-zis. Pentru fiecare secvență de percepții, jurnaliștii selectează acțiunea care va maximiza valoarea evenimentului, luând în calcul performanța informațiilor factologice de la eveniment, dar și datele statistice existente. Prin urmare, producerea materialelor jurnalistice cu caracter informativ reprezintă procesul de mediatizare – sub forma noțiunilor și constatărilor – a evenimentelor, problemelor și fenomenelor, în general, și a însușirilor acestora, în particular.

Din perspectiva genurilor informative, reflectarea mediatică a realității sociale impune instituțiilor mass-media operativitate maximală. Rapiditatea de reacție este un factor decisiv în abordarea problemelor sociale, or ea oferă posibilități de a reacționa prompt și de a cataliza atât societatea, cât și factorii de decizie să se implice cât mai curând posibil și să urgenteze soluționarea acestora. A reacționa rapid este un scop în sine al reporterului, dar cu condiția, că rapiditatea nu subminează calitatea produselor jurnalistice. În nici un fel nu pot fi justificate situațiile când, din lipsă de timp, jurnaliștii pun în circuit informații neverificate, care parțial sau în genere nu corespund realității. Pentru că buna intenție a jurnalistului de a fi printre cei care primii transmit informația necesară poate avea efecte distructive, or, o informație eronată poate amplifica problema socială și poate genera noi conflicte.

Rolul genurilor jurnalistice de informare este de a oferi o viziune, o perspectivă pentru public, de a reda fenomenele, or, nici un comentariu nu poate să fie mai puternic decât faptele din spatele acestuia. B. Zelizer, citându-l pe Stephens, susține că genurile informative „… se referă la informații noi despre un subiect cu un interes public oarecare, ce sunt împărtășite unei anumite părți din public, reflectând o anumită cultură sau societateˮ. Excluzând caracteristica de noutate, putem sesiza că autorul subliniază importanța portretului psiho-social al audienței în procesul de realizare a produsului mediatic în faza de triere a informațiilor culese din masivul informațional potențial și de selectare a acelor cu valoare de atracție pentru consumatori, totodată subliniind și ponderea contextului în care se realizează întreg ciclul activității actorilor mediatici. Domeniul social, mai bine-zis, caracteristicile fiecărei societăți variază prin valorile, principiile, tradițiile, riturile pe care le adaptează la ideologia comună. Cultura este și ea influențată de mediul în care evoluează pe parcursul diacroniei. Aceste două elemente structurale ale unei comunități își exercită presiunea asupra contextului materialelor cu caracter informativ care apar într-o regiune sau alta – moment sesizat de către B. Zelizer și expus în varianta enunțată anterior.

O altă abordare a subiectului a fost expusă de F. Vasas și A. Brăduț-Ulmanu: „Știrile nu sunt… sinonime cu evenimentul, ci cu relatarea acestora, scrisă pentru cei ce nu au fost de fațăˮ.” Cu alte cuvinte, autorii mizează pe procesul de transformare a datelor, faptelor culese de la locul de desfășurare a unui eveniment în narațiunea despre acesta din urmă pentru a ilustra cât mai detaliat și în culori cât mai vii tabloul acțiunii ce se va proiecta la nivel de conștiință a cititorului, făcând posibilă transcendența acestuia spre zona ce servește în calitate de spațiu al evenimentului. Astfel nu se pune semnul egalității între evenimentul produs și forma lui de expresie, discutat la nivel de termen de specialitate din domeniul jurnalismului, deoarece primul este sursa ce determină geneza celei de-a doua, iar cea de-a doua poate relata despre primul în condiții de respectare a anumitor reguli sau principii.

Jurnalismul social explorează foarte eficient știrea, și aceasta pentru că, conform lui C. D. MacDougall, știrile comprimă toate activitățile curente care au un interes uman general, iar cea mai bună știre este aceea care îi interesează pe cei mai mulți oameni. Această abordare revalorifică ipoteza despre satisfacerea necesităților informaționale ale audienței și acoperirea ariei de interes a unei părți semnificative din contingentul publicului. Calitatea știrii este testată după numărul de indivizi care au apelat la subiectul tratat pentru a se informa. Caracterul social al știrilor, resursele cărora sunt direcționate spre educarea cititorului, având scopul final de a forma comportamentele individuale și pe cele colective, dar și de a impulsiona dezvoltarea opiniei publice, oferă posibilitatea de a constata, după același autor, că știrea se referă la tot ce privește bunăstarea publică, la tot ce interesează sau instruiește un individ în relațiile, activitățile, opiniile, calitățile sau comportamentele sale. Ceea ce se impune pregnant, este faptul că oricum ar fi definită știrea, elementul ei fundamental este noutatea, fapt care și justifică interesul continuu al jurnalismului social pentru știre ca gen jurnalistic.

Știrea reprezintă un „text succint de agenție, de radio sau de tv, care reprezintă o primă avertizare a unui fapt socialmente semnificativ”. Observăm că în această abordare nu se regăsește presa tipărită ca suport mediatic pentru știre ca gen jurnalistic. Acest fapt reiese din ideea că odată cu evoluția mijloacelor de informare în masă, presa scrisă a făcut un salt cantitativ, dar și calitativ, de la aspectul informativ al spre cel analitic, iar rolul actual al publicațiilor periodice este să explice, să analizeze și să comenteze. Din acest punct de vedere rezultă că știrea nu ar trebui să se regăsească pe paginile ziarelor, că este o reminiscență cu funcții insesizabile în comparație cu rolul genului analitic, dar realitatea mediatică este de altă natură. Știrea în presa scrisă nu poate să dispară definitiv și subit de pe paginile unui ziar, pentru că, în fond, este cea mai operativă formă de diseminare a informației, dar și cea mai comodă formă de asimilare a acesteia. Știrea în presa scrisă s-a adaptat la specificul actual al acesteia, or, menținându-și propriile elemente conceptuale, ea a cooptat elemente specifice relatării.

Interviul, un alt gen informativ prin care se pun în circuit anumite viziuni sociale, de asemenea, este pe larg utilizat în jurnalismul social. Cercetătorul român D. Cosma susține: “Dintre toate formele intervenției ziaristice, interviul răspunde în cea mai mare măsură dorinței individului de a comunica. Apărut sub zodia dialogului, interviul constituie una din cele mai eficiente modalități de asigurare a comunicării: individ cu alt individ, individ cu grupul social pe care-l reprezintă, grup social cu alt grup social, societate cu factorii de decizie, comunitate socială cu altă comunitate socială”. Această definiție aduce un surplus de informație care clarifică scopul interviului și esența sa și care ar corespunde fiecărui grad de înțelegere.

În noile condiții, în care jurnalismul social s-a afirmat ca un nou model de jurnalism, „tocmai interviul, mai mult poate decât alte genuri, ilustrează oportunitățile ce țin de afirmarea reală a liberului schimb de opinii, de degajarea stilului scrierilor jurnalistice, extinderea ariilor problematice abordate, libertatea în alegerea conținutului și formei scrierilor jurnalistice.” În sens restrâns, interviul nu reprezintă altceva decât o atitudine, un mod de reflectare a „grijilor și nevoilor populației”, de aceea interviul trebuie realizat prin prisma grijilor cotidiene ale cetățenilor, o atenție prioritară acordându-i-se dimensiunii sociale a realității. În jurnalismul social „interviul este cel mai popular gen”, pentru că diseminând informații, idei și experiențe sociale și reliefând portrete și practice sociale, el asigură condiția de bază a unei democrații – pluralismul de opinii. Interviul oferă posibilitatea de a aborda realitatea prin prisma diverșilor indivizi sociali – exponenți ai diverselor categorii sociale, dar și de a aborda interlocutorul ca individualitate sau ca parte constitutivă a unui grup social. Interviul îi permite jurnalistului să contureze portrete sociale individuale și colective. „Interviul poate fi construit pentru a reliefa un portret, sau poate fi interesant prin opinii, idei, lămurirea unei atitudini, aceasta fiind cu adevărat misiunea unui interviu”.

Așadar, interviul este genul care dispune de resurse considerabile în promovarea ființei umane ca valoare, în asigurarea unei cunoașteri între toți membrii comunității, cunoașterea și comunicarea dintre indivizii unei societăți constituind, de fapt, unul din câmpurile socialului în care se face simțită pătrunderea tot mai activă a mass-media.

Reportajul este unul dintre cele mai eficiente genuri jurnalistice, prin intermediul căruia este valorizat masivul informațional potențial, iar reportajul social, prin definiție, este genul informativ prin care se relatează despre un eveniment concret, înregistrat și perceput de ziarist, martor ocular sau participant la evenimentul. Reportajul este „specie publicistică, apelând adesea la modalități literare de expresie, care informează asupra unor situații, evenimente de interes general sau ocazional, realități geografice, etnografice, economice etc., culese de obicei la fața locului”. Spre deosebire de știre, care reflectă evenimentele succint, reportajul le reprezintă integrat, or, scopul acestui gen este de a face claritate și de a pune în corelație succesivitatea etapelor, proceselor, actorilor implicați în eveniment, să transfere cititorul în momentul și la fața locului desfășurării evenimentului.

Calitatea supremă a reportajului social este, evident, fidelitatea (veridicitatea), astfel că însuși evenimentul și suprapunerea relatării despre el trebuie să prezinte o imagine exactă fără alte linii netrasate sau în plus. Un reportaj bine realizat trebuie să conțină nu doar expunerea ca atare, ci și un dialog vioi, pentru a prezenta descrierea detaliată a unor episoade, portrete și caracterizări ale personajelor. Semnificativă în acest sens este și formula propusă de M. Voilor, conform căreia „regula de aur într-un reportaj este rigoarea informației, iar scopul redactării unui reportaj este acela de a-i face pe cititori să vadă să audă și să simtă ceea ce jurnalistul însuși a văzut, a auzit și a simțit” – toate aceste particularități înarmând reportajul cu o deosebită forță a convingerii.

Menirea reportajului social întotdeauna a fost cea de a-l prezenta în prim plan pe om, în acest fel și articolul scris capătă un aspect umanizat. În reportajele jurnaliștilor moldoveni, întotdeauna s-au reflectat cele mai actuale probleme cu care se confruntă individul social, la nivele filozofice și social-psihologice fiind abordate destinele oamenilor în particular și, în general, destinele diverselor pături sociale.

Specificul acțiunilor jurnalistului în procesul de creare a produselor jurnalistice cu caracter informativ depinde nu doar din tipul de eveniment care urmează a fi reflectat, dar și de forma de expresie pe care și-a ales-o jurnalistul pentru a mediatiza acest eveniment. Deși în itinerarul de creație se conțin și activități, mai mult sau mai puțin, asemănătoare, cele mai multe dintre ele, însă, se deosebesc. Similitudinile și disimilitudinile acțiunilor jurnalistice în raport cu diverse genuri informative sunt expuse în tabelul de mai jos.

Caracterul neobișnuit, inedit și original al unui eveniment imediat îl plasează în atenția jurnaliștilor sporindu-i considerabil șansele de a ajunge pe agenda presei și de a deveni public. Or, un material care reflectă o problemă socială, care poartă o sarcină de fapte ieșite din comun apelează la curiozitatea publicului. Psihologia unui cititor este construită pe ideea de predilecție față de acțiunile ieșite din comun, față de situațiile și elementele nestandarde, față de comportamentele diferite, netradiționale, chiar deviante etc., deoarece astfel este ilustrată o situație care înglobează și noutatea prin faptul că e o experiență unică, irepetabilă, distanțată de exemplele clasice. S. Preda încadrează genurile informative în tipologia „genurilor de teren”, stabilind rolul textului jurnalistic cu caracter informativ drept fundament de la care trebuie să demareze orice disimulare teoretică a materialelor de presă.

Constatările de mai sus oferă o imagine de ansamblu despre materialele cu caracter informativ, care reflectă problemele sociale, resursele cărora sunt direcționate spre diseminarea informațiilor despre aceste probleme și socializarea cititorului, având scopul final de a forma comportamentele individuale și pe cele colective, dar și de a impulsiona dezvoltarea opiniei publice.

Jurnalismul social are rolul de a reda evenimentele, dar și de a le analiza. Alături de componența de informare, o importanță majoră în jurnalismul social o are și componenta analitică, or, tocmai prin analiză și interpretare se reușește argumentarea problemelor, înlesnirea procesului de percepere a formei mediatizate a acestora, convingerea publicului și înțelegerea de către public a realității sociale. “Jurnalismul, prin vocația sa socială este nu doar mesagerul clipei istoriei, ci și primul ei comentator. Jurnalistul, pe cât îi permite vâltoarea vieții sociale și activitatea lui profesională, încearcă să depene fapte, date și evenimente, pentru a le interconecta, a identifica legătura lor internă, a le determina cauza și efectul și, în acest temei, oferă prima interpretare a clipei istoriei, iar, într-un sens mai larg, a însăși istoriei curente. […] Oricum, interpretarea istoriei în derulare a devenit o preocupare inerentă a jurnalismului. Astfel a apărut și s-a dezvoltat jurnalismul comentativ.” Jurnalismul de opinie și interpretare, în opinia lui P. Bogatu, nu relatează informația, ci o explică și o comentează. Nu se pune problema de a da în vileag faptele, ci de a le face înțelese.

Primele materiale analitice despre un fenomen sau o problemă socială, se referă, de obicei, la contextul și la factorii care le-au genera, la motivele acestora, iar de o importanță majoră sunt analizele sociale ale acestora. Jurnaliștii au misiunea să analizeze situația creată, să prezinte opinii diverse, să interpreteze faptele și activitățile întreprinse, să aprecieze deciziile etc., iar pentru aceasta, ei trebuie să cunoască profund subiectul lor de reflecție. Or, pentru ca un articol analitic să aibă efectul scontat, nu este îndeajuns doar confruntarea faptelor și a factorilor, ci și punerea lor într-un context adecvat, iar pentru aceasta, jurnalistul trebuie să facă distincție între informația valoroasă și cea de mâna a doua, între cea actuală și cea secundară. Mai mult, sistematizarea și ierarhizarea corectă a informației, descrierea ei clară, laconică și pe interesul auditoriului, explicarea și prognozarea evoluției evenimentelor – toate luate împreună asigură calitatea mediatizării analitice a realității sociale.

Potențialul analitic al jurnalismului social este de natură să asigure explicarea, comentarea, interpretarea, evaluarea și prognozarea realității sociale. Activitatea de explicare a fenomenelor și tendințelor sociale este o misiune a jurnalismului social, care ia amploare în raport cu manifestările cu caracter de masă și prin care acesta se manifestă ca o “călăuză în multe probleme și fenomene noi”. Materialele jurnalistice, ce înglobează unele recomandări, povețe, fiind receptate și analizate de publicul cititor, duc la crearea unei anumite poziții, opinii, care, la rândul lor, condiționează adoptarea diverselor hotărâri administrative în problemele de reașezare a stărilor de lucru în societate. Astfel, grație potențialului său analitic, jurnalismul social se manifestă ca un participant activ în elaborarea diverselor hotărâri sociale. Implicându-se în reflectarea realității, jurnalismul social o analizează, inclusiv, din perspectiva prognozelor evoluției acesteia. “Rar material analitic cu caracter generalizator, scrie M. Mezențev, care nu aplică metoda prognozării publicistice ca instrument de influență nu numai asupra opiniei publice, ci și asupra activităților concrete ale guvernului, partidelor și persoanelor cu funcții de răspundere”.

Activitatea mass-media dintotdeauna a avut ca o caracteristică interpretarea și judecata de valoare a proceselor și fenomenelor care se produc în realitatea pluriformă. Interpretând, implicit sau explicit, mass-media le dă o anumită semnificație și le pune într-un context anume. Ea creează, astfel, „o realitate mediatică „tratată” profesionist, lipsită de ambiguitate și investită cu sens, o realitate care să-i fie apropiată publicului și care să-l ajute, prin coerență, să se simtă în siguranță, solidar cu lumea înconjurătoare. Prin analize și interpretări, jurnalismul social încearcă să coreleze răspunsuri informațiilor identificate și selectate – obiectiv care poate fi realizat prin forme proprii de exprimare analitico-comentativă, dar și prin retorica iconografică a lor.

Interpretarea, punerea în context și comentarea evenimentelor constituie activități directe și asumate ale jurnaliștilor, care se materializează în forme proprii de exprimare analitico-comentativă. Expresii ale funcției de interpretate sunt așa-numitele genuri de opinie: editorialul, comentariul, cronica, pamfletul, analiza, documentarul, caricatura, sinteza, dar, întru realizarea obiectivului identificat, jurnalismul social deseori corelează și alte forme de exprimare, așa precum: campaniile de presă sau paginile sau rubricile consacrate opiniilor publicului. „Prin toate aceste forme, mass-media transmit un punct de vedere asupra realului, oferind oamenilor ocazia să-și clarifice anumite probleme (urmărind modul în care ele sunt dezbătute) și să-și confrunte opinia lor personală cu alte opinii.”

Interpretarea jurnalistică se manifestă la diverse niveluri ale actului de creație. O primă treaptă de interpretare este însăși decizia jurnalistului de a selecta pentru publicare sau de a trece cu vederea un eveniment, decizie, care implică judecăți de valoare. Or, interpretarea realității se face în baza ansamblului de principii, norme, simboluri, reprezentări pe care le are jurnalistul și care variază de la o persoană la alta. Cea de-a doua treaptă este stabilirea priorităților. Selecția informației pe care jurnalistul o realizează în baza anumitor criterii profesionale și care este, în sine, un act de interpretare, se amplifică prin deciziile editorilor de a pune informația într-un anumit context publicistic, pe o anumită pagină, într-un anumit loc al paginii, într-un anumit context grafic, a-i da un anumit titlu etc. Aceste acte de interpretare, directe și implicite, întotdeauna rezultă din specificitatea instituției mediatice și se face în concordanță cu politica ei editorială.

Jurnalismul a devenit în perioada modernă o adevărată industrie, fapt ce a modificat substanțial strategiile mediatice, ierarhia obiectivelor și scopurilor acestora. Tendința de a se concentra pe evenimente „fierbinți”, de a da cât mai multe subiecte noi, goana după senzațional, inedit, a redus considerabil timpul destinat analizelor, comentariilor și meditațiilor, subminând, astfel, potențialul analitic al instituțiilor audiovizuale. Totodată, analizele mediatice și comentariile și-au întărit poziția în presa scrisă, ele s-au extins și au obținut conotații noi, devenind un obiectiv primordial al presei scrise. Actualmente puterea presei este predominant comentativă, fapt, ce se realizează atât prin materiale analitice, cât și prin întreaga structură a publicației. „Ziarul, în asemenea circumstanțe, este în totalitatea lui expresia unui anume punct de vedere, este interpretarea coerentă a realității. Funcția comentativă se dezvăluie chiar în publicarea informațiilor. La baza unui asemenea gest publicistic se află, însă un produs de selecție, de ierarhizare, care se desfășoară ghidat de anumite criterii. Publicarea numai a anumitor informații și într-o anumită ordine și într-un anumit context publicistic este un act de comentare, de interpretare propriu-zisă.”

Interpretarea presupune o sumă de explicații, conexiuni, analize, comparații, disocieri, nuanțări care evidențiază caracteristicile unui fenomen, valoarea unor fapte, rezultatul unor activități, implicațiile acestora la diferite niveluri, intențiile pe care le exprimă sau le trădează. Din punct de vedere al tradiției hermeneutice “interpretarea nu este o activitate lipsită de presupoziții: ea este un proces activ, creativ, în care interpretul aduce un set de presupoziții și de așteptări pentru a fundamenta mesajul pe care caută sa-l înțeleagă,” iar din punct de vedere jurnalistic, interpretarea este aceeași activitate care implică presupoziții: ea este un proces activ, creativ, în care jurnalistul aduce un set de presupoziții și de așteptări pentru a fundamenta mesajul pe care îl transmite publicului cititor și a face inteligibilă problema abordată. Vedem că diferența rezidă, întâi de toate, în destinatarul produsului rezultat din procesul de interpretare. În primul caz interpretarea are un caracter personal și este realizată de individul social pentru a-și fundamenta propriile cunoștințe și a-și fortifica poziția proprie în raport cu o anumită problemă. În cel de-al doilea caz, interpretarea, de asemenea, are un caracter personal (ea este realizată de jurnalist), dar este transmisă altor indivizi sociali pentru a le schimba viziunile, a le extinde cunoștințele, a fortifica convingerile. În al doilea rând, diferite sunt scopurile celor două tipuri de interpretări: din punctul de vedere al hermeneuticii, interpretarea se face în scopul autodeterminării, din punctul de vedere al jurnalismului, interpretarea se face în scopul determinării altor persoane să acționeze într-un anumit mod.

Pentru a interpreta faptele, susține C. D. MacDougall, este necesară înțelegerea lor, iar înțelegerea înseamnă mai mult decât traducerea limbajelor. Ea înseamnă recunoașterea evenimentului particular ca unul dintr-o serie, toate având o cauză și un efect. M. Melnicov este de aceeași părere când afirmă că “jurnalistul poate reflecta evenimentul ca pe ceva independent și izolat, dar îl poate reflecta și ca pe o parte a unui tot întreg, ca pe un element al unui fenomen complex.” Interpretarea jurnalistică în aceste cazuri va fi diferită, iar auditoriul mass-media va primi produse jurnalistice ce vor reflecta realitatea în mod diferit. Interpretarea este un element esențial necesar explicării nu doar a situațiilor, întâmplărilor și stărilor sociale, ci și a celor personale, or succesele înregistrate în soluționarea unor probleme concrete, de ordin personal, pot asigura soluționarea problemelor la nivel social.

L. Markel, extinde viziunea lui C. D. MacDougall asupra demersului interpretative, care pune în corelație particularul și generalul, și o completează cu relația obiectiv – subiectiv. El susține că “interpretarea […] este cel mai profund sens al informării. Interpretarea plasează un eveniment particular într-un flux mai larg de evenimente. Ea este culoarea, atmosfera, elementul uman care dă sens unui fapt. Este, pe scurt, decor, secvență și, mai presus de toate, semnificație.” După L. Markel, interpretarea este o judecată obiectivă bazată pe cunoașterea contextului unei situații, pe evaluarea evenimentului, iar judecata editorialistului este o judecată subiectivă, or, include o evaluare a faptelor prin implicații emoționale – element distinctiv al demersului interpretative. Interpretarea este mai mult decât un material de completare. Este o adăugare în prezentarea faptelor pertinente, prezente și trecute, un efort de a distinge sensul acelor fapte.

Jurnalismul social interpretează, analizează și explică evenimentele și problemele, propune noi indicii, viziuni, face prognoze și prospecțiuni, prin această activitate promovând, de rând cu valorile teoretice fundamentale, și valorile sociale existente într-un sistem. Există câteva direcții conceptuale în jurnalismul analitic, între care:

elucidarea cauzelor care au generat evenimentul;

stabilirea interconexiunilor interne între diferite întâmplări sau fapte ziaristice ce desemnează evenimentul și a celor externe;

interpretarea evenimentului din perspectiva semnificației, relevanței și utilității acestuia;

formularea pronosticurilor prin prefigurarea posibilelor desfășurări ale evenimentului și a consecințelor potențiale pe care le poate implica acesta.

Jurnalismul social transmite anumite opinii, atitudini sau puncte de vedere asupra realității sociale, iar prin aceasta – creează condiții și oferă posibilități ca publicul să se clarifice în această realitate și să-și confrunte viziunile proprii cu alte viziuni. Punerea în circuit a mesajelor orientative (tematic) și directive (conceptual), cu un conținut sporit de analiză și date operative, precum și cu un caracter complex analitic duce, în mod inevitabil, la formarea atitudinii publicului cititor față de problema pusă în discuție. Prin potențialul său analitic, jurnalismul social influențează fiecare persoană în parte, conturând, astfel, premise pentru formarea sau modificarea opiniei individuale, opiniei de grup, de colectiv și, în fine, a opiniei publice.

Stabilirea unui hotar cert dintre informații și comentarii este un imperativ strategic, moral și deontologic al mass-media contemporane. Întru realizarea acestuia, presa scrisă rezervează rubrici sau chiar pagini speciale de opinii, iar cea audiovizuală – tot mai multe emisiuni specializate, unde experții pot opina și comenta evenimentele și faptele.

Un rol aparte în comunicarea jurnalistică privitor la problemele sociale îi revine comentariului, care, spre deosebire de articolele de analiză, prezintă doar un singur punct de vedere, o singură poziție. Nu este vorba de abordarea unilaterală a situației și prezentarea viziunii doar a unuia dintre actorii implicați în problemă, ci de prezentarea opiniei unor persoane competente în domeniu și reprezintă interpretări și semnificații de profunzime. Este viziunea proprie a cuiva asupra situației luate în discuție, iar argumentele, presupoziții și concluziile sunt personale, “adică proprii doar unui individ particular, din a cărui destin ele se ivesc”. Comentariile sunt subiective, iar responsabilitatea pentru mesajul comentariului îi revine, în exclusivitate autorului.

Comentariul reprezintă opinia, viziunea și poziția personală a autorului în raport cu problema mediatizată. El se axează pe chestiuni de interes general sau local, care, direct sau indirect, vizează cititorul și reprezintă unul din multiplele puncte de vedere care definesc o anumită problemă. Comentariile oferă publicului numeroase argumente, păreri, care, ulterior devin idei ale discuțiilor, dezbaterilor și confruntărilor publice. În comentariile deschise – polemice sau subiective – important e să primeze responsabilitatea autorului pentru cele afirmate, iar pentru a exclude incertitudinile și pentru ca atribuirea să nu comporte anumite ezitări, semnarea comentariilor este obligatorie.

„O taxonomie practică a comentariilor include următoarele categorii, fiecare cu propria rațiune: constituirea unei comunități; avantajul comercial; consolidarea unei elite sau mesajul părtinitor; punctul de vedere advers; răspândirea neoficială a ideologiei predominante.”. Aceste categorii, determinate de scopurile pe care le urmărește jurnalistul, a diversificat tipologia comentariilor, astfel, putem identifica comentarii deschise, mascate, accidentale, polemice etc. Unii jurnaliști susțin că este permis orice tip de comentariu, inclusiv cel subiectiv, polemic ori chiar partizan, important, în opinia lor, să existe semnătura autorului, prin care se realizează atribuirea și, respectiv, asumarea responsabilității pentru cele afirmate. Nu putem fi de acord întru totul cu această afirmație, or, comentariile partizane intră în conflict direct cu principiile morale și cu normele deontologice ale jurnalismului.

Un alt gen comentativ, adesea utilizat în explicarea realității sociale este editorialul, numit adesea articol de fond, care exprimă punctul de vedere al publicației într-o anumită problemă. „În cazul în care jurnalistul reprezintă poziția redacției, el semnează un editorial în care, punând cap la cap mai multe fapte, caută nu doar să explice, ci și să convingă, să apere sau să respingă o cauză, sa sprijine sau să dezaprobe o autoritate”.

Spre deosebire de comentariu, care pune în circuit presupoziții de ordin strict personal asupra unei probleme, editorialul se axează pe presupoziții cu caracter social și istoric. “Ele sunt presupozițiile și așteptările comune, împărtășite de un grup de indivizi care au, în linii mari, origini sociale și traiectorii similare. Ele constituie un tip de cunoaștere implicită fundamentală pe care indivizii o dobândesc printr-un proces gradual de inculcare, și care le asigură un cadru pentru interpretarea și asimilarea a ceea ce este nou.” Dacă extindem viziunea lui J. B. Tompson și asupra grupurilor profesionale, atunci putem susține că lucrând împreună, jurnaliștii se află pe aceeași undă valorică, or, inculcă aceleași valori profesionale și sociale care le formează viziuni, mai mult sau mai puțin, comune asupra realității, fapt care justifică enunțarea de către un singur jurnalist a presupozițiilor împărtășite de întreg colectivul redacțional. În același timp, jurnaliștii sunt pe aceeași undă valorică cu publicul său, de aceea își concept și își structurează presupozițiile în funcție de așteptările acestuia. „Deoarece este un comentariu, o reflectare a punctului de vedere a autorului pentru care redacția își asumă responsabilitatea, editorialul nu apare ca un articol fundamentat și argumentat științific, ci ca o convingere. Întregul articol se dezvoltă de fapt în urma unei convingeri inițiale, informația propriu-zisă apărând doar prin luarea unei poziții argumentate. Pe lângă o perspectivă originală, inedită editorialul trebuie să conțină suficiente elemente de context și analiză, pentru a fi înțeles de cei care nu au citit articolul sau articolele de la care s-a pornit.”

“Articolele de fond reprezintă vocea unei publicații,” ele conferă ziarului individualitate și caracter propriu, de aceea, în cele mai dese cazuri, sunt așezate pe prima pagină. „Editorialele, consideră P. Greenberg, conferă unui ziar un caracter propriu, distinct față de știrile pe care le relatează. Ele permit ziarului să stabilească o relație cu comunitatea căreia i se adresează, uneori spunând ceea ce numai un prieten sau nu vecin pot să spună.” Actualmente se atestă tendința de extindere a spațiului rezervat editorialelor, astfel că în unele publicații există pagini editoriale, plasate în interiorul acestora. „Ceea ce face ca pagina editorială să fie diferită de toate celelalte este opinia. Este la fel de important să nu se înlocuiască opinia din editorial cu știri, pe cât este de important să nu se exprime păreri în coloanele de știri. Un editorial trebuie să spună ceva. Trebuie să adopte o anumită linie. De preferință o linie distinctă, care să fie în acord cu specificul ziarului, chiar cu conștiința.” În Republica Moldova, majoritatea ziarelor care publică editoriale le așează pe prima pagină, iar acestea sunt semnate.

Cercetătoarea M. Cvasnîi Cătănescu susține că “În repertoriul eterogen al textelor publicistice, editorialul are o poziție singulară; în calitatea sa de articol de opinie și de atitudine oficială (a ziarului), dar și personală (a jurnalistului) constituie „coloana vertebrală” a gazetei, exercitând funcții socio-culturale specifice pentru presă în particular și pentru mass-media în ansamblu: funcțiile de informare și de persuasiune sau funcția critică, instructivă, de liant social, eventual și cea ludică se susțin și se subordonează reciproc.”

Editorialele oferă publicului numeroase argumente și puncte de vedere, permit confruntarea de idei și contribuie la optimizarea dezbaterilor de interes public și susținerea sau dezvoltarea dialogului social. „Prin editoriale oamenii au acces la poziția, de obicei consecventă, a unei grupări de presă, putând astfel înțelege mai bine fenomenele pe care le înfruntă sau ideile, programele pentru care trebuie să opteze prin vot. Dar, pentru ca această funcție democratică să fie reală, este necesar ca editorialul să nu devină nici monopolul unei singure voci, și nici amvonul de unde se predică o poziție dogmatică, partizană și limitată.” Jurnalismul de expresie, mai mult decât oricare altul, impune respectarea cu strictețe a principiilor etice, care prevăd separarea prezentării informației factologice de opiniile personale ale celor ce mediatizează evenimentul. Acest lucru, de fapt, și este garantul bunului mers și formula succesului jurnalismului de calitate.

Domeniul social reprezintă oportunități pentru jurnaliști, în sensul că el oferă posibilități reale de a diversifica diapazonul de specii și genuri jurnalistice utilizate. Astfel, în afară de editoriale și comentarii, în paginile ziarelor și în emisiunile radiotelevizate frecvent apare și analiza – un alt gen care explică problemele de actualitate. Autorul “unei analize propune una sau mai multe interpretări ale evenimentului produs, îi evaluează semnificația și consecințele posibile”. Analiza “face apel la documente și la cunoștințele redactorului, ca principală sursă de informare, aspect ce incumbă o mare competență din partea realizatorului. Problema tratată este pusă sub reflectoare din punct de vedere istoric, geografic, politic, economic, cultural, religios, tradițional – în funcție de natura subiectului. Insistând cu precădere asupra documentării și intenționând să explice semnificația evenimentelor și contextul lor, analiza nu ajunge niciodată la concluzii provizorii sau polemice, în ciuda caracterului său subiectiv. Misiunea sa, explicit formulată, se rezumă la disecarea faptelor, a temelor, a problemelor și consecințelor lor, în dorința de a oferi o explicație la ceea ce se întâmplă în prezent sau se preconizează a se petrece în viitor.”

Analizele apar în urma evenimentelor care formează problema socială în sine și au un potențial real de a influența sau de a schimba situația. Ele însă pot fi realizate, anticipând lucrurile, și, astfel, oferind pronosticuri asupra evoluției, impactului, efectelor și a consecințelor potențiale ale problemei. Jurnalistul armean Mark Grigoryan susține că autorul de articole analitice trebuie să realizeze următoarele obiective:

Elucidarea cauzelor și a consecințelor unui eveniment (de ce s-a produs și ce va urma în cel mai apropiat timp);

Stabilirea interconexiunilor dintre diferite evenimente (în ce mod și cum se manifestă problema);

Interpretarea evenimentului (determinarea semnificației și importanței evenimentelor în contextul general al problemei);

Formularea unui pronostic (prefigurarea posibilelor evoluții ale evenimentelor (diverse variante de desfășurare) și consecințele pe care le implică pentru situația de problemă.

Specificul acțiunilor jurnalistului în procesul de creare a produselor jurnalistice cu caracter analitic depinde nu doar din tipul de problemă/fenomen care urmează a fi reflectat dar și de forma de expresie pe care și-a ales-o jurnalistul pentru a mediatiza acest eveniment. Deși în itinerarul de creație se conțin și activități, mai mult sau mai puțin, asemănătoare, cele mai multe dintre ele, însă, se deosebesc. Similitudinile și disimilitudinile acțiunilor jurnalistice în raport cu diverse genuri analitice sunt expuse în tabelul de mai jos.

În jurnalismul de opinie și comentativ, pentru redarea complexă și multidimensională a evenimentului, pentru completarea informațiilor parțiale, unilaterale sau incorecte și/sau circumstanțelor schimbătoare, jurnalistul trebuie să se bazeze pe cunoștințele anterioare, dar și să se documenteze, să analizeze mediul prin prisma parametrilor variabili, spațiali și temporali. Informațiile utilizate în analiza mediatică a realității trebuie mereu actualizate pentru a reflecta schimbările, tendințele, percepțiile etc. În jurnalismul de opinie calitatea înaltă a produsului mediatic poate fi asigurată daca jurnalistul stabilește toate acțiunile posibile ca răspuns la fiecare secvența de percepții posibile ale evenimentului. Raționalitatea are nevoie de o componentă de documentare – este necesar să știm cât mai mult posibil despre mediu înainte de a lua o decizie rațională, dar și de o componență analitică – pentru a identifica logica existențială a evenimentului și a da aprecieri argumentate și judecăți de valoare corecte. Prin urmare, interpretarea și comentarea în jurnalismul social reprezintă procesul de mediatizare a problemelor sociale – sub forma judecăților și raționamentelor – a evenimentelor și fenomenelor, a însușirilor acestora, a relațiilor legice și cauzale dintre ele. Jurnalismul analitic impune jurnaliștii să desprindă dincolo de întâmplare, să pătrundă în esență, să înțeleagă semnificația și să prognozeze consecințele problemelor. Implicarea lor în problemă, la nivel de cercetare a ei și de concluzii, este evidentă.

Jurnalismul social apare ca un intermediar între realitățile din lumea înconjurătoare și populație. Inițial, prin potențialul său informațional, el se impune ca un producător de secvențe din realitate, determinând gradul de informare și viziunile cititorilor. Prin potențialul său analitic, însă, jurnalismul se manifestă ca un evaluator al realității, iar prin aceasta, contribuie la formarea sau schimbarea opiniei publice și a comportamentului social al auditoriului față de problemele luate în discuție. Importanța funcției de interpretare se datorează, întâi de toate, impactului și efectelor pe care le produce ea în societate. Acest lucru implică o mare responsabilitate socială, or, acțiunile sociale sunt determinate, de rând cu alți factori, și de interpretarea mediatică a realității.

Jurnalismul social nu este o simplă colecție de știri, interviuri, reportaje, editoriale, comentarii etc. – forme de expresii complet diferite ale produselor mediatice care nu au nimic comun între ele. Ceea ce le unește, în primul rând, este însăși problematica socială, care impune: anumite funcții și roluri, o anumită forme de abordare a subiectelor de reflecție a jurnalismului social, care solicită un anumit unghi de tratare, un anumit limbaj și un anumit stil de expunere, fapt care conferă produselor mediatice pe acest domeniu un fel de unicitate. În al doilea rând, unicitatea este determinată și de interferențele de genuri și specii în care sunt realizate materialele jurnalistice și care se accentuează tot mai mult în ultima perioadă. „În fond, în jurnalismul actual rareori se întâlnesc genuri „pure”, mai întotdeauna sunt necesare diverse combinații de gen. Această flexibilitate a formelor publicistice este oarecum similară aceleia din domeniul literaturii, unde cercetătorii au consemnat, de-a lungul timpului, numeroase suprapuneri sau întrepătrunderi dintre genurile literare, care au condus la apariția așa-numitelor genuri de graniță sau de frontieră”. Forma de expresie sau genul de presă “nu este un simplu nume, deoarece convenția estetică în care se încadrează o operă îi modelează caracterul.”

Actualele realități social-politice și economice au dezvoltat noi raporturi interumane, care, fiind mediatizate prin intermediul jurnalismului social, au condus la afirmarea unor stări de tranziție ale formelor de expresie, fapt care a generat produse mediatice ce nu pot fi atribuite exact unor genuri tradițional existente în teoria și practica presei, or, acestea cumulează elemente specifice mai multor genuri jurnalistice. Și deși fiecare gen de presă își are specificul său care reiese din obiectivele propuse, mijloacele utilizate și structura produsului mediatic, astăzi se face din ce în ce mai resimțită tendința de cooptare a unor elemente compozițional-structurale specifice unui gen de către alte genuri. „Transformările sistemului de genuri ziaristice în ultimii ani sunt evidente și unanim recunoscute. Modificările produse vizează caracteristicile stilistice, tipologice, funcționale ale genurilor, fiind determinate, într-o mare măsură, de contextul schimbărilor sociale. Condițiile de generare și de existență a textului jurnalistic implică, în mod inerent, producerea anumitor schimbări – limbajul, și nu numai limbajul, reacționează la procesul de democratizare a vieții, conducând la modificarea formei textelor jurnalistice, diluarea hotarelor dintre genuri.”

Interferențele sunt determinate, pe de o parte, de complexitatea și caracterul pluridimensional al problemelor sociale, care nu pot fi abordate prin simpla expunere a faptelor, ci implică, în mod obligatoriu, analize și interpretări, iar pe de altă parte, de evoluția propriu-zisă a genurilor de presă, care comportă modificări și la nivel conceptual, dar și la cel funcțional.

Interferențele sunt determinate și de stilul autorilor materialelor jurnalistice, or, formele de expresie comportă modificări în funcție de stilul jurnalistic care este specific fiecărui jurnalist în parte. În jurnalism genurile pot fi calificate drept imperative profesionale care exercită constrângeri asupra jurnalistului, dar care, la rândul lor, suportă constrângeri din partea acestuia. Un jurnalist, prin platitudinea gândirii sau a stilului său, poate selecta anumite fapte, le poate corela într-un anumit fel sau poate anula semnificația unui fapt. Alt jurnalist, din potrivă, poate transforma un detaliu al evenimentului în elementul central al scriiturii sale, un fapt aparent cotidian în argument forte, o idee în simbol etc., dar, indiferent de produsul mediatic pe care urmează să-l realizeze, el va avea aceeași modalitate de abordare a situației, care reiese din felul lui de a fi și care se va manifesta la fel într-o știre, într-un reportaj sau într-o relatare.

Un bun jurnalist “se conformează în parte genului așa cum există, și în parte îl lărgește” sau îl îngustează, or, o formă șablonată și foarte des repetată plictisește cititorul. Dar dacă acceptăm opiniile savanților R. Wellek și A. Warren, precum că genul reprezintă o sumă de procedee estetice aflate la dispoziția autorului și care sunt inteligibile pentru cititor, o formă complet nouă de expunerea a faptelor și de mediatizare a situațiilor ar fi neinteligibilă și ar reduce semnificativ impactul și efectele scriiturii de presă. De aceea, orice încercare de a include în textul jurnalistic de un anumit gen unele elemente specifice altui gen trebuie să fie justificată, riscurile și responsabilitatea pentru reacțiile cititorilor în raport cu aceste metamorfoze revenind jurnalistului, în particular, și instituției de presă, în general. Interferențele între textele jurnalistice devin mai accentuate și mai perceptibile nu atât datorită conținutului, ci mai degrabă grație formei de expunere a informației. În acest context putem menționa că unele genuri tradițional informative tot mai frecvent cumulează elemente analitice, astfel că, de rând cu relatarea, interviul, reportajul, sondajul – toate aparținând familiei de genuri informative – în paginile publicațiilor periodice apare relatări analitice, interviuri analitice, reportaje analitice, sondaje analitice etc.

În opinia lui A. A. Tertâcinâi, în catеgoria genurilor de opinie și comentative ca specii autonome se includ: relatarea analitică, corespondența analitică, interviul analitic, sondajul analitic, dialogul, investigația jurnalistică, revista presei, cronica analitică, prognoza, versiunea, experimentul, scrisoarea, mărturisirea, recomandarea, comunicatele de presă analitice. Acest autor susține că în rezultatul unor interferențe s-au produs metamorfoze care au modificat categoriile tradiționale de genuri, astfel că actualmente se înregistrează tendința de afirmarea și de conceptualizare a unor specii jurnalistice noi ale jurnalismului de opinie și comentativ, între care: rezumatul sociologic, ancheta, monitoring-ul, raiting-ul. R. Wellek și A. Warren susțin că genurile trebuie concepute ca o grupare de opere, bazată, teoretic, atât pe forma externă, cât și pe forma internă: atitudinea, tonul, scopul în general, subiectul și publicul cărora ele se adresează.

De menționat faptul că genurile se pot modifica și genera specii noi și datorită unor factori extramediatici de natură tehnică. De exemplu, noile tehnologii de informare care au s-au afirmat la finele secolului trecut, au modificat substanțial metodele de producere și de transmitere a informației de presă. Ele au generat, pe de o parte, convergenta elementelor clasice ale sistemului mass-media, iar pe de altă parte, au contribuit la afirmarea unui tip de jurnalism nou – jurnalismul care a impus niște reguli de activitate și de producere a textelor jurnalistice pe principii noi, care au solicitat și noi forme de expunere a lor. Astfel, în lucrările teoretice pe domeniul genurilor jurnalistice, care au apărut în ultimul timp se fac tot mai frecvente opiniile cercetătorilor, adepți ai noilor genurilor de presă, specifice jurnalismului on-line.

Interferențele de genuri se pot manifesta și la nivel de prezentare a semnelor comune. Un element care asigură apropierea genurilor de presă este relatarea. A relata, conform Dicționarului explicativ al limbii române, înseamnă “a povesti ceva amănunțit, detaliat; a expune, a istorisi. Cercetătorii definesc relatarea ca gen jurnalistic reieșind din caracterul polivalent al acesteia. În opinia D. Rusti: „relatarea propune o expunere a faptelor, fără intenția de a le dezvolta într-un subiect și cu scopul precis de a informa”, iar după R. Bâlbâie: „relatarea este o narațiune de mai mare întindere decât știrea, scrisă la persoana a III-a, referitoare la fapte absolute reale”.

Datorită faptului că înmatriculează elemente specifice și altor genuri de informare, relatarea se situează la confluența dintre aceste genuri, moment identificat de S. Preda care califică relatarea drept „un amestec de procedee jurnalistice, intersecție de genuri: știre, opinie, reportaj sau, mai rar, interviu.” Cercetătorul susține că relatarea este un “amestec de știre și reportaj, care conține rigorile și libertatea de expresie ale ambelor genuri. Amestec de emoțional și intențional, relatarea nu se îndepărtează niciodată de evocare și expresiv. Prezența eu-lui este strict limitată”. Aceeași idee o găsim și la C. F. Popescu care definește relatarea drept „gen jurnalistic specific presei tipărite, și numai ei, aflat la întretăierea mai multor drumuri care pornesc de la știre către interviu, reportaj, grand reportaj, anchetă, jurnalism de interpretare.” Dacă pentru M. Voirol relatarea este „mărturia” unui ziarist aflat la fața locului,” pentru C. D. MacDougall este o poveste „de a doua zi,” iar pentru C. F. Popescu – un loc geometric al genurilor de informare.

Relatarea, ca povestire descriptivă, așa cum au numit-o M. Brandl–Gherga și S. Petrișor, se regăsește printre textele presei scrise din diferite câmpuri evenimențiale. În cazul relatării, evenimentul nu devine povestire, adică unitățile narative nu se încheagă într-o intrigă. Ele se articulează în text, uneori prin enumerare, înlocuind narațiunea, uneori chiar și descrierea.” Cercetătorii mai adaugă că alteori, relatarea reconstituie evenimentul prin secvențe descriptive, deci, ea este „o povestire descriptivă, unde se întâlnesc fericit narațiunea și descrierea, o sinteză jurnalistică a celor două principii estetice, mimesis și diegesis”.

Un alt element care asigură apropierea genurilor de presă este interviul. Interviul, într-o formă mai extinsă sau mai comprimată, se regăsește și în alte genuri așa, precum: reportajele, sondajele, dialogul analitic. Și aceasta datorită faptului că interviul este nu doar gen jurnalistic autonom, dar și o metodă de colectare a informațiilor.

Sondajul, de asemenea evidențiază apropierile între structura genurilor. La fel ca și interviul, sondajele pot fi și gen autonom, dar și o metoda de colectare a informațiilor. Sondajele reprezintă o formă de stimulare directa a ideilor, utilizată ca argument în realizarea reportajelor, articolelor sau a analizelor.

Portretul – specia care scoate în prim plan identitatea clară a omului – asigură și el interferențele de genuri. „Cele mai interesante portrete sunt considerate cele având în centrul atenției personalitatea indivizilor importanți” din realitatea cotidiană, care, deși se atribuie unui mediu anumit de trai sau aparțin unui grup social, se deosebesc prin ceva de toți ceilalți. Portretul nu este o simplă descriere a biografiei unui individ, dar nici o interpretare a informațiilor obținute despre acesta, ci mai degrabă reprezintă o expunere a informațiilor care conturează imaginea socială a unui anumit personaj. Deși există și ca specie autonomă, portretele se regăsesc ca elemente constitutive ale reportajului descriptiv, interviului biografic, schiței, anchetelor de personalitate etc. De remarcat faptul că există portrete ale unor indivizi sociali și portrete de grup, ultimele prezentându-se deosebit de valoroase pentru jurnalismul social. M. Grigoryan consideră că „acest gen reprezintă, de fapt, o scurtă biografie, care pune în evidență unul sau mai multe episoade interesante, relevante, momente cruciale din viața eroului. Articolele în care sunt prezentați oameni, contemporanii noștri, sunt deosebit de interesante și atrăgătoare pentru cititori.”

Narațiunea, de asemenea, este un element care generează interferențele între genuri. Narațiunea este un element constitutiv și al reportajului, și al foiletonului, și al comentariului. Dar, dacă în reportaj narațiunea este o formă descriptivă a evenimentului în dinamica dezvoltării sale, in cazul foiletonului ea este utilizată pentru expunerea asocierilor, iar în comentariu – pentru redarea argumentului logic și promovarea unui punct de vedere asupra problemei. Mai mult, în comentariu vorbește propria persoană a jurnalistului; în reportaj jurnalistul expune faptele, de pe o parte, în nume său personal, iar pe de altă parte, le expune prin vorbirea directă a personajelor evenimentului; pe când in interviu, jurnalistul dispare în umbra intervievatului. Astăzi în jurnalismul social întâlnim mai multe tipuri de narațiune, între care: narațiunea directă, narațiunea mixtă și narațiunea prin dialog.

Interpretarea, la fel, se încadrează în categoria elementelor care generează interferențele genurilor de presă. Interpretarea, ca spirit și ca metodă, se regăsește, concomitent în majoritatea genurilor de opinie și comentative: editoriale, articole, comentarii. Un articol, chiar dacă încearcă să afișeze o oarecare „neutralitate“ față de faptele relatate, oricum pune în circuit interpretări sub formă de explicații și argumente. Editorialul, care exprimă o viziunea comună unui grup profesional, de asemenea, face interpretări de grup, iar comentariului, prin interpretare, promovează deschis și explicit poziția jurnalistului în raport cu problema abordată. Folosind interpretarea asociațiilor și disociațiilor de fapte și idei, aceste genuri facilitează cititorului perceperea și desprinderea în mod mult mai pregnant a concluziilor, atitudinilor și a gesturilor de angajare socială a jurnalistului. Diferența între articol, editorial și comentariu este certă, dar elementul care asigură unicitatea dintre ele este interpretarea faptelor, ca metodă de abordare, de argumentare sau de expunere a unei probleme. În acest context, trebuie să menționăm că nu sunt deloc rare cazurile când și în textele realizate în genuri neutre, se strecoară anumite interpretări sau opinii ale autorului care se prezintă ca un adaos la conținutul informațiilor de bază. Și aceasta pentru că delimitarea strictă a informației de interpretare este foarte dificilă datorită faptului că însăși natura umană este subiectivă.

Interferențele sunt determinate și de metodele ce cercetare a subiectului de reflecție. Abordarea realității sociale în jurnalism impune utilizarea diverselor metode de cercetare întru cunoașterea tuturor evenimentelor și fenomenelor care o formează. „Specificitatea cunoașterii jurnalistice rezidă, prin însăși natura sa, în caracterul sintetic al acesteia, care rezultă din interacțiunea dintre modalitățile științifice, literare și empirice, pe care se bazează procesul de cunoaștere a lumii sociale. În activitatea jurnalistică, ca și în cea teoretico-științifică, de o importanță majoră este abilitatea de utilizare a metodelor general-teoreticee de cunoaștere, care includ analiza și sinteza, abstractizarea și concretizarea, modelarea, inducția și deducția, comparația și analogia etc.”

Analiză presupune dezmembrarea mentală a unor situații sau fenomene, descompunerea lor în părți sau elemente constitutive. Această metodă permite disecarea și înțelegerea problemelor sociale majore, a situațiilor de criză care pot afecta un domeniu sau chiar întreg sistemul social. În contrariu, sinteza reprezintă conexiunea mentală de elemente individuale și reconstruirea viziunii de ansamblu asupra unor situații sau fenomene. Sinteza permite trecerea de la particular la general, de la simplu la compus, pentru a ajunge la generalizări și la reconstruirea integrală a evenimentelor.

Totodată, în jurnalismul social se utilizează pe larg abstractizarea și concretizarea situațiilor. Abstractizarea constă în identificarea și desprinderea unor caracteristici ale evenimentului și a unor relații care s-au stabilit între actorii implicați în eveniment. Abstractizarea este o “operație a gândirii prin care se desprind și se rețin unele dintre caracteristicile și relațiile esențiale ale obiectului cercetării,” Operațiunea inversă a abstractizării este concretizarea, care constă în legarea generalului de experiența senzorială și presupune trecerea de la general la particular.

Modelarea este o altă metodă pe care jurnaliștii o aplică pe larg în reflectarea realității sociale și care constă în reproducerea schematică a unui obiect sau a unui sistem sub forma unui sistem similar sau analog în scopul studierii proprietăților și transformărilor sistemului original. Modelarea este operația de înlocuire, în procesul de abordare mediatică, a unor situații și probleme concrete cu altele analogice, dar mai simple ca formă și conținut, pentru a putea oferi interpretări, explicații și argumente asupra unor tendințe sau stări de lucruri și a putea contura și deduce unele perspective de evaluare a acestora. La fel de importante pentru cunoașterea realității sociale se prezintă a fi metoda deducției și cea a inducției. Deducția presupune tranziția în procesul de abordare a realității sociale de la general la particular și individual, iar inducție, în contrariu, este tranziție de la particular la general.

Aceste metode formează, în opinia cercetătorilor ruși V. M. Gorohov, E. P. Prohorov, I. M. Dzialoșinskii ș. a. un „sistem de tehnici de cunoaștere a fenomenelor realității, prin aplicarea cărora jurnalistul înțelege particularitățile și caracteristicile esențiale ale fenomenului, dezvăluie natura acestuia, legitățile lui de funcționare și dezvoltare, de comunicare și relaționare cu alte fenomene”. Ei susțin că jurnalistul evaluează fenomenul, aplicând metodele de cunoaștere, dar percepțiile lui în raport cu fenomenul abordat se formează prin prisma idealurilor sale, care influențează și determină procesul de elaborare a unor anumite propuneri și recomandări, a unor anumite căi și mijloace necesare pentru realizarea obiectivului propus. Metodele de cunoaștere sunt instrumente de acumulare a cunoștințelor generale în care se conțin toate informațiile necesare pentru reflectarea evenimentelor, fenomenelor și proceselor care devin subiect de reflecție al jurnalistului. Cu alte cuvinte, metodele de cunoaștere echipează jurnalistul cu suficiente cunoștințe necesare abordării mediatice a realității sociale.

Se merită, în acest context, să acordăm atenție și investigației de presă – un tip de scriitură care cumulează elemente și tehnici atât din jurnalismul de informare cât și din cel analitic, or solicitând un mod analitic de abordare a problemei, ea utilizează tehnicile de redactare specifice jurnalismului de informare. „Jurnalismul de investigație, în virtutea preocupărilor specifice, dispune la ora actuală de propria identitate ce-l deosebește de jurnalismul de informare și de сel comentativ. În această practică profesională se încadrează un număr din ce în ce mai mare de jurnaliști și de medii de informare din lume.”

În termenii cei mai simpli, investigația de presă este o descoperire a unui adevăr ascuns. Ea poate fi inițiată în cazul în care a fost identificată o problemă pe care jurnalistul trebuie s-o demonstreze că există, într-adevăr, prin a explica publicului și a răspunde la întrebarea „de ce?” există acea problemă și cine sunt vinovații. Din perspectiva atribuirii ei la o anumită familie de genuri, investigația creează unele dificultăți, or în timp ce unii cercetători o califică drept gen de informare, iar alții, din contra, îi demonstrează caracterul ei analitic, iar o altă parte din cercetători o califică drept „tip nou de jurnalism”, care se deosebește de alte tipuri de presă, întâi de toate, prin modul de abordare a informației. Jurnalistul P. Bogatu menționează: „Reportajul se centrează pe întrebarea „ce?” și pe actorii evenimentului („cine?”) în cazul în care aceștia nu și-au ascuns identitatea. În schimb, o investigație jurnalistică, fără a neglija contextual („unde?”, „când?”, „cum?”), va căuta răspunsul în primul rând la întrebarea „de ce?”.”. Pentru a-i demonstra identitatea, cercetătorul face o paralelă între ancheta de presă și jurnalismul de opinie și specifică că, deși ambele tipuri stăruie asupra aceleiași întrebări “de ce?”, diferența este substanțială. Or, „un comentator sau un editorialist, ca să scrie articolul, are nevoie nu atât de dovezi, în sens strict juridic, cât de argumente. Fie acestea și de ordin teoretic. Însă autorul unei anchete jurnalistice nu se poate mulțumi cu așa ceva. El are nevoie de mărturii și acte doveditoare indubitabile. Cu alte cuvinte, jurnalismul de opinie se bazează pe logică, cel factual – pe fapte, pe când cel de investigație – exclusiv pe probe.” De aceeași părere este și cercetătorul M. Voirol care susține: „Dacă reportajul arată, ancheta demonstrează. Subiectul reportajului este un spectacol. Subiectul anchetei este o problemă.”

În presa națională investigațiile de presă au revenit după ‘90 încoace, fiind orientate, în special, spre investigarea celor mai ascunse subtilități ale lucrurilor și ale activității omului, fapt care, din start, le-a conferit un caracter profund social. Diversificarea și amploarea noilor problemelor sociale a dezvoltat o nouă direcție de activitate a jurnalismului social – investigația socială care, impunând o abordare critică a realității sociale, cumulează caracteristici specifice unor profesii din domeniul dreptului.

Așadar, teoria genurilor de presă ridică probleme esențiale pentru conceptualizarea jurnalismului social și pentru raporturile dintre diverse practici operaționale pe care acesta le generează și le aplică.

Analiza de conținut pe genuri