Productia Si Costurile pe Termen Scurt

LUCRARE DE LICENȚĂ

Producția și costurile pe termen scurt

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Evoluția activităților economice în timp

1.1. Principalele etape ale evoluției activității economice

1.2. Principalele curente de gândire economică

Capitolul II. Producția, factorii de producție și funcțiile de producție

2.1. Activitatea economică și corelația dintre nevoile umane și resursele economice

2.2. Factorii de producție

2.3. Combinarea factorilor de producție și funcțiile de producție

Capitolul III. Costul de producție și tipurile de costuri

3.1. Teoria obiectivă a valorii și teoria subiectivă a valorii

3.2. Noțiunea de cost de producție

3.3. Tipurile de costuri

3.4. Curbele izoprodusului și izocostului

3.5. Costul pe termen lung

Capitolul IV. Studiul de caz- Corelația dintre valorile producției și costurilor pe 8 ani la firma S.C. Global Alliance S.R.L.

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

Această lucrare are în vedere principalele aspecte teoretice, dar și practice legate de producție, costuri și corelația dintre cele două. Totodată are rolul de a oferi informații despre activitatea desfășurată de o întreprindere privind evoluția producției și costurilor și performanțele economico-financiare.

Conținutul lucrării prezintă detalii despre creșterea eficienței și diminuarea costurilor, în vederea obținerii unei producții optime. Mulți întreprinzători înregistrează pierderi anual, deoarece nu acordă o atenție deosebită cheltuielilor ce sunt atribuite activității desfășurate, prin urmare costului de producție. Este esențial ca firma să calculeze corect și în timp util costurile de producție, pentru a deține un control asupra nivelului acestora și pentru a reuși prin metode specifice reducerea lor, fără a diminua calitatea produselor.

Lucrarea este structurată pe patru capitole. Primul capitol face o introducere în evoluția activităților economice în timp, având în vedere principalele etape ale evoluției și curentele de gândire economică.

În al doilea capitol se prezintă elemente de bază: producția, factorii de producție tradiționali (munca, pământul și capitalul) și funcțiile producției, făcându-se totodată o corelație între nevoile umane și resursele economice.

Capitolul trei abordează noțiunea de cost de producție și detaliază tipurile de costuri, având diverse grafice care să susțină explicațiile. Curbele izoprodusului și izocostului sunt de asemenea prezentate în acest capitol.

Ultimul capitol, al patrulea, denumit „Corelația dintre valorile producției și costurilor pe 8 ani la firma S.C. Global Alliance S.R.L.” întregește această lucrare prin punerea în practică a informațiilor prezentate până la acest capitol. În prim plan se găsește eficiența în funcție de factorii de producție, de rentabilitatea întreprinderii și de nivelul costurilor de producție. Astfel, prin calcule amănunțite se demonstrează că firma S.C. Global Alliance S.R.L. este una prosperă, eficientă economic, fiind printre importantele întreprinderi din regiune, conform site-ului Business Class.

Capitolul I. Evoluția activităților economice în timp

1.1. Principalele etape ale evoluției activității economice

Știința denumită pentru prima dată de către Xenofon (430-355 î. Hr.) și anume, „economia”, a parcurs un drum îndelungat și complex până în perioada actuală. Acest drum a fost necesar pentru a ajunge la concluzia că oamenii și societatea sunt intr-o interdependență, nu pot exista decât în condițiile în care își produc cele necesare traiului.

Originea noțiunii de economie este grecească, cuvântul „oikonomos” însemnând administrator. Prima parte a cuvântului, oikos înseamnă casă, gospodărie, iar cea de-a doua, nomos – normă, lege. Astfel, economia studiează preocupările oamenilor în ceea ce privește producerea și asigurarea varietăților de bunuri și servicii necesare.

„Economia ca știință are menirea de a analiza și de a face cunoscut, înainte de toate, cum se realizează aceste procese hotărâtoare și, totodată, complexe de producere, distribuire și schimb al bunurilor necesare, într-o lume în care resursele devin tot mai rare, iar trebuințele tot mai mari și mai diverse”.

Având ca obiect de studiu activitatea umană, economia este o știință socială.

Economia contemporană se deosebește de cea din Antichitate, deoarece atunci nivelul producției era restrâns, comerțul cuprinzând doar o parte din bunurile economice, restul consumându-se în gospodăriile unde s-au creat.

În Evul Mediu activitatea economică evoluează lent, diferențiindu-se de la o zonă la alta. Aceasta rămâne în strânsă legatură cu perceptele moralei religioase, mai ales cu găsirea mântuirii.

În perioada renascentistă s-au dezvoltat atât comerțul cât și manufacturile, iar revoluția industrială din Europa a accentuat producția de bunuri și evoluția comerțului atât pe plan intern cât și între popoare.

Procesul de formare a științei economice a fost marcat de alcătuirea unor curente de gândire economică și totodată de apariția tratatului “Economie politică”, publicat în 1615 de Antoine de Montchréstien.

În această perioadă s-a simțit acut contribuția școlii fiziocrate și de asemenea cea a gândirii clasice engleze, din care rezultă câteva direcții de mișcare.

Perioada 1870- 1930 s-a caracterizat prin manifestarea marxismului, afirmarea școlilor de gândire neoclasică, trei la număr și prin formarea școlilor istorice germane și a teoriei protecționismului. Odată cu acestea, pe lângă economia politică încep să se formeze noi domenii cum ar fi: economia agrară, economia industriei, istoria economică, statistica economică, finanțele etc.

O mare parte din secolul XX a fost marcată de J. M. Keynes, care a pus bazele unei noi orientări de gândire și de acțiune economică. Tot în aceeași perioadă s-a adăugat pe lângă domeniile deja cunoscute și econometria, știința economică dezvoltându-se mult.

În jurul anului 1980 au început să apară în număr mare dezechilibre economico- sociale, știința economică actuală aflându-se în fața unei „a treia revoluții în gândirea economică” bazată pe o nouă paradigmă și anume sinteza dintre cele doua școli: cea clasică (bazată pe teoria echilibrului general) și cea modernă (bazată pe dezechilibru).

1.2. Principalele curente de gândire economică

Concomitent cu intensificarea procesului de dezvoltare economică s-a dezvoltat și gândirea economică, acest lucru dând viață unor doctrine economice.

Mercantilismul (secolele XV- XVIII), o politică economică, se baza pe ideea că puterea unei țări poate fi amplificată atunci când exporturile depășesc importurile. Această denumire a curentului a fost folosită pentru prima oară de francezul Mirabeau și a fost răspândită ulterior de către Adam Smith prin cartea „Avuția națiunilor”.

Doctrina mercantilistă avea ca și concept faptul că aurul și argintul „reprezintă prima bogăție, atât pentru indivizi cât și pentru state”. Astfel s-au întemeiat școli naționale care pledau pentru metoda prin care statul reușea să obțină cât mai mult din cele două metale prețioase. Se cunosc următoarele curente:

Mercantilismul spaniol cunoscut și sub denumirea de bulionism și având ca autori pe Ortiz, Olivares și Mariana. Ei susțineau ideea creșterii exportului pentru intrarea de metale prețioase în stat.

Mercantilismul francez numit și colbertism sau mercantilismul industrial îl are ca actor principal pe Jean Baptiste Colbert, ce a introdus măsuri protecționiste în vederea dezvoltării industriei și comerțului, acesta fiind controlorul general al finanțelor Franței. Prin aceaste metode acesta ajuta țara să exporte mai mult și de asemenea să achiziționeze metale prețioase. Se pune accentul pe comerț, dar pe comerțul cu produse meșteșugărești, industriale, alături de sfera schimbului fiind importantă și cea a producției.

Mai există, desigur, alți susținători ai mercantilismului francez, cum ar fi: Olivier de Serres și Sully, Jean Bodin, Barthelemz de Laffemas și Antoine de Montchréstien.

În țări ca Anglia și Olanda, mercantilismul a fost cunoscut sub denumirea de comercialism, deoarece acolo curentul a pus accentul pe „excelența comercială” acest lucru realizându-se printr-un comerț exterior abundent. Mercantiliști englezi precum J. Child, William Petty, Thomas Mun, Gregory King au dat viață unor idei ce vor fi preluate ulterior de către keynesism.

Politicile comerciale și financiare susținute de Colbert și de continuatorii lui devin tot mai incapabile de a susține prosperitatea și bunăstarea Franței la mijlocul secolului al XVIII- lea. Astfel, pe masură ce mercantilismul încerca să se adapteze la noile vremuri, curentul opus acestuia, fiziocrația, începea să se dezvolte. În această perioadă apare opera lui William Petty și anume „Political Arithmetic”, care, conform lui M.C. Barbu, subliniază faptul că centrul de cercetare economică din sfera comerțului exterior se mută în sfera producției de metale prețioase.

Monica Dudian susține ideea că odată cu apariția fiziocrației putem începe să vorbim despre știința economiei. „Fiziocrații au fost primii care s-au preocupat de descoperirea esenței fenomenelor economice, a regularităților din economie, a unui sistem logic al lucrurilor economice”.

Termenul provine din cuvintele grecești physis care înseamnă natură și kratos care înseamnă putere. Astfel, susținătorii acestui curent au încercat să găsească legătura dintre economie si natură. Aceștia afirmau faptul că natura este cea care creează, omul doar transformă bunurile și le multiplică, iar prin mecasnimul prețurilor se produce autoreglarea economiei, astfel politica economică fiind cea a liberului schimb sau a liberei concurențe.

Cel mai semnificativ reprezentant este François Quesnay care a elaborat „tabloul economic” reprezentând fluxurile economice dintre clasele sociale: clasa fermierilor, cea a proprietarilor funciari și nu în ultimul rând clasa sterilă, accentul fiind pus pe producția agricolă ca element de bază pentru creșterea avuției naționale.

Ideile de bază ale fiziocrației sunt libertatea schimbului de mărfuri și respectul proprietății private, iar în completarea teoriei vine crearea unui impozit unic pe produsul net de la proprietarii funciari.

Odată cu apariția acestor idei se dezvoltă o nouă doctrină economică: liberalismul economic. Concretizarea acestuia se realizează în Școala economică clasică, avându-i ca reprezentanți pe francezii J-B Say și Fr. Bastiat și pe britanicii A. Smith, J. S. Mill, D. Ricardo, T. R. Malthus.

Considerată biblia liberalismului, cartea lui A. Smith „Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei” (1776) este fundamentul liberei concurențe, autorul respingând sistemul mercantil. De asemenea, diferit și de fiziocrați acesta cercetează natura bogățiilor naționale și descoperă apartenența acestora în munca omului și nu în pământ, rămânând esențială producția, dar cea industrială. Această lucrare a lui A. Smith susține concepția liberului schimb în relațiile cu alte țări (pentru că prin aceasta se naște echilibrul și organizarea economică) și analizează larg diviziunea socială a muncii.

În categoria economiștilor clasici pesimiști sunt incluși D. Ricardo, Thomas Robert Malthus si J. S. Mill.

David Ricardo a dezvoltat ideile lui A. Smith si ale fiziocraților prin lucrarea sa „Principiile economiei politice și ale impunerii” din 1817 efectuând studii în ceea ce privește natura ratei economice, comerțul internațional, însă contribuția lui cea mai fundamentală a fost în analiza repartiției veniturilor și teoria costurilor comparative.

Cunoscut în special pentru lucrarea „Eseu asupra principiului populației” 1798, Thomas Robert Malthus afirmă faptul că sărăcia din acea vreme este din cauza suprapopulației, acesta abordând și problemele precum renta, liberalismul economic și crizele de subconsum în cartea „Principiile economiei politice”. Malthus recomanda limitarea nașterilor, acest lucru fiind necesar pentru ca oamenii să nu mai decedeze din motive precum foametea sau epidemiile.

Un alti sunt incluși D. Ricardo, Thomas Robert Malthus si J. S. Mill.

David Ricardo a dezvoltat ideile lui A. Smith si ale fiziocraților prin lucrarea sa „Principiile economiei politice și ale impunerii” din 1817 efectuând studii în ceea ce privește natura ratei economice, comerțul internațional, însă contribuția lui cea mai fundamentală a fost în analiza repartiției veniturilor și teoria costurilor comparative.

Cunoscut în special pentru lucrarea „Eseu asupra principiului populației” 1798, Thomas Robert Malthus afirmă faptul că sărăcia din acea vreme este din cauza suprapopulației, acesta abordând și problemele precum renta, liberalismul economic și crizele de subconsum în cartea „Principiile economiei politice”. Malthus recomanda limitarea nașterilor, acest lucru fiind necesar pentru ca oamenii să nu mai decedeze din motive precum foametea sau epidemiile.

Un alt economist, de data aceasta aparținând optimismului clasic, este Jean Baptiste Say conform căruia „produsele se cumpără contra produse și, ca urmare, orice ofertă își creează propria cerere” acest lucru împiedicând supraproducția și crizele.

În opoziție cu liberul schimb se găsește protecționismul, care susține faptul că schimburile economice dintre țări nu sunt supuse controlului statului, comerțul și industria unei țări fiind apărate de către concurența străină prin ordin vamal și nevamal.

Părintele protecționismului este Frederic List, autorul lucrării „Sistem național de economie politică” (1841), susține dezvoltarea producției naționale și consideră că liberalismul economic avantajează doar țările avansate industrial și le dezavantajează pe cele rămase în urmă, practicarea acestuia la scară largă ducând la supremația industrială a Angliei.

Pe durata secolului al XIX-lea au apărut noi moduri de organizare a raporturilor sociale, această viziune economică fondată pe organizarea societății fiind denumită „socialistă”. Reprezentanții sunt Saint-Simon, Chales Fourier și Proudhon.

Din analiza gândirii economice clasice, Gilbert Abraham-Frois, ca de altfel și alți economiști, desprinde două filiațiuni. Prima este cea a lui K. Marx, care preia și modifică teoria obiectivă a valorii în producție (de la clasici), iar cea de-a doua filiațiune este cea reprezentată de gândirea neoclasică și de marginalism.

Doctrina socialismul științific este enunțat în lucrarea „Capitalul”, opera lui Marx, unde acesta face o critică a capitalismului pentru că reprezintă o exploatare a omului de către om. Marx a dezvoltat teoria valorii- muncă, valoarea semnificând cantitatea de muncă necesară pentru a efectua o marfă. Plus-valoarea permite acumularea de capitaluri și remunerații bănești, această sumă face posibilă dezvoltarea producției și angajarea mai multor muncitori, adică „de a face bani din bani”. Capitalismul se confruntă cu o supraproducție, deoarece muncitorii produc bunuri pe care nu și le permit din cauza salariului inferior valorii reale, aceasta reprezentând condiția existenței plus-valorii.

Astfel, după un secol de evoluție economică, se constituie economia politică neoclasică, instrumentele analizei clasice a vieții economice fiind insuficiente.

Stabilirea acestui curent de gândire are trei fondatori: englezul William Stanley Jevons ce a publicat „Teoria economiei politice”, austriacul Carl Menger cu lucrarea „Fundamentele economiei politice” și francezul Leon Walras care a publicat trei ani mai târziu „Elemente de economie politică pură”.

Gândirea neoclasică și marginalismul au luat naștere și au evoluat în cadrul a trei școli de gândire.

Școala de la Viena fondată de Carl Menger respinge teoria valorii- muncă și pune bazele teoriei subiectivist- marginalistă a valorii, ce se bazează pe utilitatea bunurilor.

Școala de la Lausanne constituită de Leon Walras și Vilfredo Pareto este cunoscută pentru teoria echilibrului general ce este fundamentat pe interdependența generală a prețurilor.

Școala de la Cambridge sau Școala echilibrului parțial, îl are drept reprezentant pe Alfred Marshall care a studiat condițiile și implicațiile echilibrului parțial.

Realizând o comparație între gândirea clasică și cea neoclasică, vom putea identifica faptul că susținătorii celei din urmă sunt adversari ai teoriei valorii-muncă, aceștia susținând că „nu munca este cea care determină valoarea ei, ci utilitatea marginală a ultimei unități”. Astfel, neoclasicii consideră că prețul bunurilor de consum este proporțional cu valoarea lor marginală.

Un alt aspect pe care au pus accentul neoclasicii este calcului marginal și analiza microeconomică. Având ca scop atingerea nivelului maxim de satisfacție, alegerile raționale întreprinse de individ sunt reprezentate de obiectul de cercetare a economiei.

Trebuie să avem în vedere diferența dintre neoclasicism și marginalism. Neoclasicimul este un curent teoretic ce atribuie un rol deosebit calculului în termeni de utilitate în vederea realizării echilibrului economic. Marginalismul este o tehnică de analiză și o metodă de raționament care presupune că valoarea unui bun este măsurată prin utilitatea ultimei unități disponibile.

Această mărime are o înclinație spre scădere, astfel valoarea pe care o deține oricare din unitățile din seria respectivă este determinată de aprecierea pe care o acordă individul ultimei unități. Marginaliștii susțin ideea conform căreia posesorului îi este recomandat să vândă marfa „la un preț care să reprezinte expresia în bani a acestei unități finale”. Aceste rezultate ale analizelor neoclasice fac referire și la consumator și la producător.

Un alt curent de gândire este keynesismul realizat în secolul XX, deceniul IV. A fost fundamentat în lucrarea „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor” (publicată în 1936) de către Maynard Keynes.

Scriitorul indentifică o altă explicație a funcționării economiei unei țări. Keynes realizează o critică în ceea ce privește ideile lui J. B. Say, „care susține că supraproducția este imposibilă, respingând, totodată, ipoteza ajustării automate a ofertei și cererii la un nivel care să asigure ocuparea deplină a forței de muncă”. Ideea de bază a lucrării este șomajul: cauze și mijloace de remediere.

Keynes a scris lucrarea în perioada marii crize economice din anii 1929-1933 având ca scop combaterea ei. Acesta consideră că nivelul investițiilor și cheltuielile de consum sunt relevante pentru nivelul ocupării forței de muncă. Conceptul pe care se bazează teoria keynesistă este cererea efectivă, „cererea anticipată de întreprinzători, ceea ce permite stabilirea unui nivel al investițiilor” de asemenea și cel al ocupării. Statul acționează direct asupra acestei cereri prin modificarea propriilor cheltuieli.

Cea mai mare contribuție a lui Keynes este la nivel macroeconomic, în ceea ce privește venitul, economisirea, investițiile, consumul, cererea și oferta globală. Când cererea și oferta se echilibrează, adică venitul național este egal cu cheltuielile pentru consum și investițiile sunt egale cu economiile, atunci toate economiile sunt investite și se stabilește echilibrul și în rândul forței de muncă.

Acest echilibru nu se realizează de la sine, factori precum subocuparea forței de muncă putând crea dezechilibre. În acest sens, Keynes a demonstrat că legea debușeelor a lui J. B. Say (care susținea că orice ofertă își creează altă ofertă) a fost construită pe superficialitatea unor presupoziții. Astfel, statul poate să intervină direct asupra cererii, politicii bugetare și monetare influențând în acest fel consumul și investițiile.

În acest context s-a dezvoltat curentul neokeynesist de gândire economică. Reprezentanți ai acestuia sunt Roy Harrod, Joan Robinson, Piero Sraffa, S. Morris, Jean Marchal, ș.a. Aceștia puneau pe prin plan, spre deosebire de Keynes, investițiile și împrumuturile de stat, controlul asupra salariilor și prețurilor, astfel bugetul de stat fiind considerat un stabilizator al economiei.

Capitolul II. Producția, factorii de producție și funcțiile de producție

2.1. Activitatea economică și corelația dintre nevoile umane și resursele economice

Odată cu progresul științific și cel tehnic s-a dezvoltat continuu și activitatea umană, ce a căpătat forme multiple, variate și o arie amplă. Societatea omenească prin activitatea ei transformă natura realizând tot ce are nevoie pentru trai, având în vedere interesele și scopurile proprii, acest fapt reprezentând un proces complex între om și natură.

Relația om-natură este pusă în evidență de activitatea practică. Aceasta face posibilă realizarea de bunuri și servicii, ce au ca scop satisfacerea nevoilor oamenilor.

Oamenii acționează și se implică în activitatea practică doar din dorința satisfacerii nevoilor de consum proprii, acestea fiind cunoscute sub denumirea de interese economice.

Activitățile economice sunt atât de diversificate încât se pot grupa în funcție de specificul lor în activitatea de producție, de repartiție, de consum, de schimb etc. Toate acestea au la bază în primul rând satisfacerea nevoilor oamenilor.

Nevoile sau trebuințele umane reprezintă impulsul fiecărei activități umane. Acestea semnifică o infinitate de dorințe necesare vieții umane și ale dezvoltării purtătorilor lor. Nevoile apar continuu, se intensifică și se diversifică pe măsură ce cresc posibilitățile satisfacerii lor.

„Nevoile declanșează, așadar, acțiunea umană, care, pentru a avea finalitate, presupune atragerea resurselor și transformarea lor în bunuri și servicii, respectiv utilități”.

Resursele sunt acele elemente necesare omului pentru obținerea de bunuri și servicii ce îi satisfac nevoile. Acestea dețin o caracteristică importantă și anume faptul că sunt limitate. În contrast cu această caracteristică, nevoile umane tind să fie nelimitate și cu o tendință de creștere rapidă (N ˃ R).

Între nevoi și resurse trebuie să existe o corelație care să permită evoluția normală a vieții. Din cauza caracterului limitat pe care îl posedă resursele, intervine marea problemă a societății umane: egalizarea nevoilor și resurselor. Corelația dintre producție și consum este cea pe care se structurează egalizarea celor două elemente.

Consumul se referă la nevoile umane potrivite cu realitatea materială și stimulează activitatea economică, având un rol important în vederea reglării permanente, calitative și cantitative a producției.

La rândul ei, producția exprimă gradul de atragere și de folosire a resurselor. Astfel, între consum și producție se dezvoltă un proces de dependență și multiple raporturi ce se reflectă în corelația dintre cerere și ofertă.

Resursele folosite în producție sunt transformate în factori de producție, în vederea realizării bunurilor și serviciilor.

2.2. Factorii de producție

Factorii de producție sunt constituiți din totalitatea resurselor ce sunt folosite în producerea de bunuri și servicii. Aceștia sunt în număr mare și sunt variați. De aceea, factorii tradiționali se împart în: factori originari sau primari (munca și pământul) și factori derivați (capitalul).

Odată cu progresul tehnicii și tehnologiei, factorii de producție evoluează cantitativ și calitativ. Pe lângă factorii de producție clasici (prezentați mai sus), specialiștii stabilesc o nouă serie de factori de producție și anume, neofactorii: întreprinzătorul, informația, tehnologiile, activitatea de management și marketing etc.

Datorită evoluției factorilor de producție se remarcă o creștere cantitativă a acestora și totodată una calitativă, proces ce evidențiază creșterea eficienței utilizării lor.

Dacă producția crește printr-un număr mai mare de factori de producție se numește extensivă, însă atunci când crește calitatea factorilor de producție și eficiența lor, atunci creșterea producției este de tip intensiv.

Economistul Michel Didier afirma faptul că „munca este numitorul comun al tuturor produselor”, astfel producția nu poate exista fără muncă.

Multe din bunurile pe care oamenii le consumă nu se găsesc de-a gata în natură. Pentru aceasta, factorul muncă intervine, iar oamenii trebuie să muncească pentru a produce toate cele necesare traiului. Practic, munca reprezintă activitatea prin care omul transformă factorii materiali ai producției în bunuri și servicii, cu sprijinul instrumentelor de muncă.

Munca este atât fizică, cât și intelectuală. Prin munca fizică se înțelege consumul de energie fizică și capacitatea de efort. Trebuie totuși să avem în vedere faptul că nu orice activitate fizică este considerată un factor de producție. Facem o diferență între activitatea unui tâmplar și activitatea unui sportiv (acesta doar își execută antrenamentul).

Forța de muncă înseamnă totalitatea aptitudinilor fizice și intelectuale peste care se adaugă experiența acumulată într-o activitate, toate acestea contribuind la realizarea bunurilor și serviciilor necesare vieții.

Factorul muncă reprezintă „factorul determinant și activ al producției”, deoarece doar prin prisma acestuia sunt folosiți și ceilalți factori, având ca scop final producția.

Sunt cunoscute două probleme ale asigurării factorului muncă: latura cantitativă și cea calitativă. Cea din urmă se referă la nivelul de pregătire și de calificare profesională, de volumul de cunoștințe și pregătirea purtătorilor acestui factor. Calificarea este un element important care pune în evidență intensificarea capacității de muncă a resurselor de muncă. Prin urmare, aceasta este condiția ce stă la baza eficienței muncii.

Latura cantitativă în schimb, este în strânsă legătură cu resursele de muncă existente în societate și cu durata muncii. Resursele de muncă fac referire la populația unei țări, acestea fiind împărțite in grupe, și anume:

Populația adultă se determină prin diferența dintre populația totală a unei țări și populația tânără și populația în vârstă.

Populația activă este formată din diferența dintre populația adultă și adulții inapți de muncă.

Populația activă disponibilă este formată din toate persoanele care rămân după ce se scad din populația activă persoanele casnice, elevii și studenții de la cursurile de zi (cu vârsta legală de muncă) și cei care satisfac serviciul militar obligatoriu.

Populația ocupată se calculează ca diferența dintre populația activă disponibilă și numărul șomerilor.

Populația ocupată salariată este formată din cei care rezultă eliminând din populația ocupată pe cei care lucrează în unitățile și gospodăriile proprii.

În schimb, durata muncii se exprimă prin numărul săptămânal de ore lucrate, de acest lucru depinzând volumul de muncă de care dispune o țară.

Putem concluziona prin a spune că munca este cel mai important factor de producție, având un rol activ în activitatea și progresul economiei și a societății omenești.

Cel de-al doilea factor de producție este pământul (natura) care reprezintă un factor primar al producției și care este alcătuit din toate elementele brute de care are omul nevoie pentru a le transforma prin muncă în bunuri și servicii utile. Denumirea de pământ a fost dată factorului, deoarece acesta este componenta principală, pe parcurs apărând și alte elemente din natură care participă la procesul de producție.

„Forma de existență a factorului natural al producției este una materială, de tipul substanței și al energiei”.

Chiar dacă știința a evoluat mult de-a lungul timpului, elementele factorului pământ nu se pot produce artificial, acesta are un caracter limitat determinând acest lucru în rândul celorlalți factori de producție. Raritatea resurselor, majoritatea fiind epuizabile, iar cele ce sunt regenerabile au un proces de refacere mult mai lent în comparație cu nevoia de consum a oamenilor, scot în evidență acest caracter limitat al factorului pământ.

Astfel, este necesar ca oamenii să fie cât mai raționali și să folosească cât mai eficient pământul, această acțiune fiind determinată și de „legea randamentelor neproporționale, conform căreia rezultatul marginal (producția obținută la fiecare cantitate de factori adăugați), de la un anumit punct descrește, se diminuează”.

La fel ca și în cazul factorului muncă, pământul deține două dimensiuni: dimensiunea cantitativă și dimensiunea calitativă. Cea din urmă face referire la atributele intrinseci ale unei resurse primare, pe când dimensiunea cantitativă vizează volumul de resurse ce sunt atrase în circuitul economic.

Realizând o comparație între muncă și pământ, chiar și capital (deși acesta nu a fost prezentat încă) putem observa cu ușurință că acest factor de producție este cea mai importantă resursă incluzând și apa, reprezintă locul unde se desfășoară activitatea umană, este un element ce nu poate fi înlocuit în ceea ce privește energia oferită, este un factor principal de obținere a bunurilor economice.

Al treilea factor de producție, capitalul este un factor derivat. Capitalul ca factor de producție este reprezentat de bunurile economice eterogene și reproductibile folosite în producția, distribuția și comercializarea bunurilor și serviciilor în scopul obținerii de profit.

În funcție de sens, termenul capital are următoarele denumiri: capital real, capital natural, capital juridic, capital social, capital uman, capital bănesc, capital nominal, capital financiar etc. Cel care este factor de producție este doar capitalul real, denumit și capital fizic, tehnic sau productiv.

Acesta este compus din construcții de natură diferită (mine, căi ferate, fabrici, poduri), echipamente de orice fel, stocuri de materii prime și produse semifinite, tehnică electronică, licențe etc. Aceste elemente se mai numesc și active fizice, adică totalitatea drepturilor de proprietate pe care le deține cel ce le achiziționează. Dreptul le revine proprietarilor prin hârtiile de valoare ce sunt denumite active financiare. Activele financiare „sunt imaginea din oglinda pieței sau fotografia bănească a proprietății asupra activelor reale”.

Însă, odată ce banii sunt stocați iar capitalul devine inactiv, acesta își pierde calitatea de factor de producție, devenind un potențial factor de producție. Un factor care influențează eficiența unui întreprinzător este viteza de rotație a capitalului. Astfel, capitalul real se împarte în capital fix și capital circulant.

Capitalul fix are ca elemente de bază bunurile de lungă durată, cum ar fi: clădirile și construcțiile speciale, echipamente, mijloace de transport, licențe. Acestea participă la mai multe cicluri de producție, se consumă treptat, iar înlocuirea lor se realizează după mulți ani de utilizare. Astfel, capitalul se deteriorează treptat, capacitatea lui scade intervenind uzura, care este de două tipuri: fizică și morală.

Uzura fizică este reprezentată de pierderea proprietăților de funcționare a capitalului fix, valoarea acestuia fiind depreciată. Deprecierea este inclusă în costul de producție în vederea recuperării treptate a capitalului și poartă denumirea de amortizare. Astfel, amortizarea semnifică acțiunea de recuperare a cheltuielilor făcute de cumpărarea capitalului fix.

, unde:

A- suma anuală a amortizării

– valoarea capitalului fix

T- timpul total de funcționare a capitalului fix

– rata anuală de amortizare

Uzura morală este tot o depreciere a capitalului fix, cauza principală fiind progresul tehnic, adică apariția unor echipamente de producție mai performante, superioare celor existente, ce oferă randamente mai bune și mai puțin costisitoare.

Capitalul circulant este acea parte a capitalului real format din materii prime, materiale, combustibili, furaje, semifabricate etc. Aceste elemente participă la un singur ciclu de producție, consumându-se în întregime și fiind înlocuite la fiecare ciclu. Dat fiind acest fapt, capitalul circulant se găsește în costul de producție integral.

Capitalul îmbracă următoarele forme: bani (capital lichid), bunuri-capital (producția) și marfa. Capitalul lichid se schimbă în capital productiv și împreună cu ceilalți factori de producție rezultă bunurile destinate vânzarii, adică marfa. Ulterior, capitalul din forma marfă se transformă din nou în capital lichid, însă în acest circuit capătă un adaos și anume, valoarea adăugată.

Acest circuit care se reia permanent reprezintă rotația capitalului, timpul necesar fiind durata de rotație a capitalului. Cu cât timpul de rotație este mai scurt, cu atât viteza de rotație crește, mărindu-se totodată capitalul, valoarea adăugată fiind mai frecventă.

Procesul de formare a capitalului are loc prin investiții de capital, aceste cheltuieli fiind pentru crearea de noi capitaluri fixe, îmbunătățirea celor existente sau înnoirea lor, dar și pentru creșterea stocurilor de capital circulant.

Investițiile sunt formate din investiții brute de capital și nete de capital. Cele brute sunt formate din investițiile nete și amortizarea. În schimb, investițiile nete sunt reprezentate de resursele bănești destinate creșterii capitalului fix și stocurilor de capital circulant.

Pe lângă acești factori de producție tradiționali apar noi elemente pe care specialiștii îi numesc neofactori de producție și sunt reprezentați de întreprindere în interiorul căreia se dezvoltă spiritul antreprenorial, asumarea riscului de către întreprinzător, capacitatea acestuia de a utiliza eficient resursele etc. Totodată mai sunt considerați neofactori de producție stocul de informații din societate, cunoștințele oamenilor și capacitatea creativă.

2.3. Combinarea factorilor de producție și funcțiile de producție

În producerea de bunuri și servicii sunt folosiți factorii de producție, însă se dorește ca îmbinarea acestora să crească eficiența și să diminueze costurile, în vederea obținerii unei producții optime.

Pentru a putea identifica combinarea factorilor de producție se utilizează funcțiile de producție.

Funcțiile de producție sunt reprezentate de legătura funcțională dintre rezultatul unei activități de producție (ieșirile sau output-ul) și factorii combinați care o determină pe aceasta (intrările sau input-ul). Astfel, funcțiile de producție evidențiază dependența reciprocă a produsului muncă și a factorilor de producție.

Acestea au fost introduse în anul 1894 de către economistul Wicksteed și puse în aplicare de abia în 1928, de economiștii Charles Cobb și Paul Douglas. Funcția de producție Cobb-Dougals reprezintă relația dintre intrările și ieșirile realizate de o întreprindere.

În 1928 Charles Cobb și Paul Douglas au publicat un studiu ce avea în vedere creșterea economică a Americii în timpul perioadei 1899-1922. Cei doi au avut o viziune simplificată a economiei, care susținea faptul că producția finală este determinată de cantitatea de muncă implicată și valoarea capitalului investit. Chiar dacă au existat mulți alți factori care să afecteze performanța economiei, modelul lor s-a dovedit a fi incredibil de exact.

Astfel, ei au formulat producția în funcție de doi factori: munca și capitalul. În ceea ce privește notațiile, L (labor = muncă) este simbolul pentru muncă, iar K pentru capitalul.

Formula funcției de producție Cobb-Douglas este următoarea:

Q= A · Lα · Kβ, unde:

Q- cantitatea de bunuri produse

L- cantitatea de muncă folosită

K- bunurile de capital utilizate

A, α, β- parametrii care exprimă influența evoluției tehnologice asupra volumului producției

α + β = 1- constituie elasticitatea factorilor de producție

0 < α, iar β < 1

Această funcție are la bază o cantitate de produse Q(P), care sunt obținute prin trei metode și alternative diferite:

Q (P) = f (2L + 3K)

Q (P) = f (3L + 2K)

Q (P) = f (4L + 2K)

Fiecare alternativă este diferită, deoarece există un raport diferit între cei doi factori de producție, prima având o pondere mai mare de capital, iar ultima un consum mai mare de muncă.

Raportul dintre capital si muncă (K/L) constituie intensitatea capitalului, adică volumul capitalului ce revine pe un lucrător. Dacă structura capitalului este alcătuită din mașini, utilaje, atunci raportul se numește înzestrarea tehnică , factor de care depinde productivitatea muncii.

Figura 1: Combinarea factorilor de producție

Sursa: Gheorghe Crețoiu, Viorel Cornescu, Ion Bucur, Economie, Ed. ALL Beck, București, 2003, p. 102.

În figura de mai sus, tangenta α= NP/ON simbolizează intensitatea capitalului. Pune în evidență relația celor doi factori, iar punctul de producție efectiv este în funcție de prețul relativ al muncii formulat în capital.

Varianta optimă a producției are în vedere combinarea factorilor de producție, care este sprijinită de divizibilitatea și adaptabilitatea factorilor de producție.

Divizibilitatea constă în fragmentarea unui factor de producție în părți mai mici, dar omogene fara să i se afecteze calitatea.

Adaptabilitatea este reprezentată de posibilitatea factorilor de a se asocia.

Dacă factorii de producție sunt descriși în același timp ambele forme prezentate mai sus, apar două procese simultane: complementaritatea (prin care se constată raportul calitativ, cantitativ și structural) și substituibilitatea (reprezintă înlocuirea unei cantități dintr-un factor de producție cu un alt factor de producție, în vederea producerii unei cantități de producție).

Capitolul III. Costul de producție și tipurile de costuri

3.1. Teoria obiectivă a valorii și teoria subiectivă a valorii

Teoria obiectivă a valorii mai este denumită și teoria valorii-muncă, bazelei ei fiind puse de gânditorii economici englezi, la începutul epocii capitaliste. Reprezentanții care au fundamentat această teorie sunt Adam Smith, David Ricardo și J. S. Mill, continuată ulterior de Karl Marx.

Poartă denumirea de teorie obiectivă pentru că are la bază caracteristicile obiective ale bunurilor, iar ca model al valorii- munca omenească. La începutul lucrării „Avuția Națiunilor”, Adam Smith evidenția: „Munca anuală a unei națiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizionează cu toate bunurile necesare și de înlesnit a traiului”.

Munca este considerată adevăratul etalon al valorii, deoarece niciodată nu variază în ceea ce privește valoarea ei, mărfurile pot fi comparate oriunde și oricând, munca fiind prețul lor real, iar banii cel nominal.

În economiile avansate, A. Smith afirmă faptul că atunci când profitul capitalului și renta funciară sunt incluse în preț nu mai există o delimitare precisă între prețurile naturale ale mărfurilor și costul lor în muncă.

Afirmația lui Smith este reluată de David Ricardo care consideră că valoarea relativă a bunurilor este dată de cantitatea de muncă ce este folosită pentru producerea lor. Ricardo nu este de acord cu teoria muncii comandate și afirmă că baza valorii în bunurile-marfă este munca încorporată, astfel dimensiunea valorii depinde de cantitatea de muncă. De asemenea, acesta încadrează bunurile în două categorii: cele reproductibile care sunt reprezentate de majoritatea bunurilor și bunurile nereproductibile formate din operele de artă, vinuri rare etc.

Cel care a continuat teoria valorii-muncă este Karl Marx, însă a aprofundat-o ajungând la concluzia că valoarea de schimb este reprezentată de raportul cantitativ, adică schimbul de valori de întrebuințare de un fel, pe altele diferite. Mărimea acestei valori constă în timpul de muncă necesar pentru realizarea bunurilor-marfă.

Dacă cererea pe piață a mărfii este mai mică decât oferta, atunci perioada de timp cheltuită pentru realizarea acelei mărfi se pierde, iar aceasta va fi vândută la o valoare mai mică. În schimb, dacă oferta este mai mică decât cererea, atunci marfa se va vinde la valoarea ei de piață.

Valoarea economică a unui bun are două componente: valoarea mijloacelor de producție și valoarea nou creată de muncă curentă, denumită și vie sau vizibilă, care este îndeplinită de lucrători. De asemenea, aceasta din urmă deține două componente: valoarea produsului necesar și valoarea plus produsului.

Teoria subiectivă a valorii mai este denumită și teoria valorii-utilitate, iar precursorii acesteia sunt filosoful francez Condillac și Turgot. În timpul în care A. Smith scria „Avuția Națiunilor” și vorbea despre teoria valorii-muncă, Cadillac susținea că „valoarea este mai puțin în lucruri, decât în stima pe care ne-o facem noi despre ele și această stimă este relativă: crește și se micșorează după cum nevoia noatră crește și se micșorează”. Fondatorii teoriei sunt reprezentanții gândirii neoclasice cum ar fi: W. St. Jevons, Carl Menger, Leon Walras.

Carl Menger consideră că valoarea nu este o caracteristică esențială a mărfurilor, ci importanța pe care o dobândesc bunurile pentru subiecții economici. Astfel, în mod obiectiv există doar bunuri, valoarea acestora fiind dată independent de părerea pe care o au oamenii în ceea ce privește importanța lor. Mărimea valorii depinde de dorința de satisfacere a nevoilor, din punct de vedere subiectiv și de dreptul de a dispune de un bun necesar, din punct de vedere obiectiv.

Primul moment, cel subiectiv, exprimă grade diferite de satisfacere pentru fiecare trebuință în parte. În consecință, gradul de utilitate al bunului scade pe măsură ce se consumă. Meneger stabilește o scară numerică ce este relevantă acestui moment. A numerotat 10 produse diferite de la I la X, într-o ordine descrescătoare în ceea ce privește trebuința pentru acestea. De asemenea, fixează o scală descrescătoare ce are în vedere gradul de satisfacere a nevoilor pentru produse.

Sursa: Gheorghe Crețoiu, Viorel Cornescu, Ion Bucur, Economie, Ed. ALL Beck, București, 2003, p. 176.

Astfel, pentru a ajunge de exemplu la coloana 6 individul trebuie să își fi satisfăcut toate nevoile pana acolo pentru a simți nevoia să își îndeplinească trebuința 6. Pe măsură ce acestea sunt satisfăcute următoarele cantități din aceleași trebuințe se diminuează. Fiecare individ deține tabelul lui de trebuințe.

Cel de-al doilea moment, cel obiectiv, este caracterizat de inexistența unei legături univoce între necesități și bunuri. Dacă ar exista o astfel de legătură, adică fiecare necesitate să aibă corespondent doar un anumit bun ar fi mai simplu, însă indivizii dețin un complex de nevoi, iar satisfacerea acestora se realizează cu mai multe obiecte, nu doar cu unul.

Dacă un obiect ar fi în cantități mari, care să satisfacă toate nevoile și să mai și rămână, atunci nu ar avea valoare, în schimb dacă se găsește în cantități limitate nu poate satisface toată gama de trebuințe de la 10 la 1. Astfel, în cazul în care cantitatea pe care o are un individ îi satisface nevoile descrescătoare doar până la gradul 7, atunci importanța cantităților pe care le-a consumat este notată cu cifra 7. În schimb, dacă deține o cantitate mai mare din acel produs care satisface nevoile până la cifra 4, atunci aceasta este valoarea pe care o acordă produsului respectiv.

„Utilitatea, combinată cu abundența sau raritatea unui obiect, nu reprezintă numai condiția ca acest obiect să aibă valoare de schimb, ci ea este identică cu valoarea de schimb”. Astfel, valoarea este subiectivă atât în esența ei, cât și ca mărime.

Menger, împreună cu adepții marginalismului nu fac deosebire între valoare și preț. Prețurile sunt variabile pentru că raritatea obiectelor și utilitatea lor variază și nu din cauza muncii depuse. Așadar, valoarea este dată atât de utilitatea finală (partea subiectivă), cât și de raritate bunurilor care îi stau la dispoziție individului pentru a-și satisface nevoile (partea obiectivă).

Am discutat doar despre valoarea bunurilor de consum personale, însă, Menger, găsește o soluție și pentru valoarea mijloacelor de producție. Cu ajutorul acestora se pot realiza mai multe produse, valoarea fiind determinată de utilitatea finală a produselor ce sunt cel mai puțin importante în acoperirea nevoilor de consum.

Astfel, valoarea oricărui bun este dată de mărimea utilității sale marginale. Prețul de pe piață se formează ca urmare a impactului dintre aprecierile personale ale vânzătorilor și cele ale cumpărătorilor. Prețul propus de vânzători este la nivelul inferior, în schimb, prețul cumpărătorului atinge nivelul cel mai mare care va fi plătit de aceștia. De asemenea, cumpărătorii sunt cei care au prioritate în ceea ce privește fixarea nivelului prețului, chiar dacă vânzătorii au păreri diferite. Totuși, acest nivel al prețului ajunge într-un punct în care se apropie părerile celor două tabere, definindu-se prețul final. Toate acestea sunt posibile prin formarea perechii marginale, adică perechile de vânzători și cumpărători ale căror păreri se apropie cel mai mult. Schimbul se realizează între perechile unde aprecierea cumpărătorului este superioară vânzătorului.

Acest raționament a fost fundamentat de către Böhm-Bawerk, care consideră că valoarea subiectivă este stabilită de intensitatea nevoilor individului și de stocul de bunuri și nu de preț, în schimb valoarea obiectivă are în vedere aprecierile personale legate de preț. Nivelul maxim al prețului este reprezentat de intensitatea cererii, iar cel minim de dimensiunea ofertei. Astfel, teoria utilității marginale are la bază legea cererii și a ofertei.

Prin urmare, valoarea este dată de utilitatea marginală și nu de cea totală, adică de utilitatea ultimei părți, ultimei nevoi satisfăcute dintr-un bun, delimitând astfel și utilitatea celorlalte unități.

Așasar, teoria obiectivă are la bază producția, pe când cea subiectivă are în vedere economia de schimb, creșterea veniturilor totodată cu cea a nevoilor, problema vânzării devenind dominantă, atât pe plac teoretic, cât și în cel practic.

3.2. Noțiunea de cost de producție

Oamenii, producători sau consumatori, folosesc resursele relativ limitate, pentru a-și satisface nevoile și dorințele. Pentru realizarea acestor bunuri de care au nevoie oamenii, costul poate fi în expresie directă, cost de producție, fiind reprezentat de toate cheltuielile pentru realizarea bunului respectiv și în expresie indirectă, cost de oportunitate, adică la ce se renunță dintr-un bun pentru realizarea altui bun.

Costul de producție reflectă totalitatea cheltuielilor pe care le face un întreprinzător și consumul de factori de producție ce este necesar pentru producerea bunurilor și serviciilor ce vor fi în final oferite pe piață.

Costul de producție, ca formă de exprimare are două forme: costul real reprezentat prin bunurile fizice (materii prime, materiale auxiliare etc) și munca depusă pentru realizarea produselor și costul monetar, adică prețurile de achiziție ale factorilor materiali și salariile muncitorilor.

În ceea ce privește conținutul, modul și locul de calcul remarcăm: costul contabil care se referă la totalul cheltuielilor trecute în contabilitate și costul de oportunitate care este de fapt alternativa sacrificată. Totuși, costul de oportunitate deține două semnificații și anume pierderea suferită de un investitor care alocă banii în cel mai profitabil activ și profitul maxim care s-ar fi câștigat dacă factorii de producție ar fi fost folosiți în alt mod (denumit cost ocazional).

Costul de oportunitate se calculează ca suma dintre costul explicit (plățile pentru factorii de producție) și costul implicit (estimare a întreprinzătorului în ceea ce privește contribuția factorilor proprii de producție).

Tot două forme se cunosc și atunci când vorbim de momentul determinării sau calculării costului de producție. Costul istoric ce este reprezentat de prețul de achiziție efectiv și costul ajustat sau actual, stabilit după achiziție, ținându-se cont de inflație.

Pentru realizarea acestor calcule trebuie avut în vedere principiile costului:

principiul integralității- toate cheltuielile care au fost făcute pe parcursul realizării produsului trebuie trecute în calcul, omiterea uneia/unora încălcând principiul;

principiul cauzalității- dacă o cheltuială nu a participat la realizarea produsului nu trebuie să fie adăugată în cost;

principiul omogenizării- toate cheltuielile care au format costul trebuie aduse la un numitor comun (același grad de intensitate, complexitate etc.);

principiul actualizării- toate cheltuielile incluse în cost trebuie aduse la același moment de referință. Este important acest principiu pentru că banii nu au aceeași valoare economică în momente diferite.

Un alt aspect important este modul în care sunt consumați factorii de producție în proces. Consumul factorului muncă se exprimă fizic (timpul de muncă) și valoric (salariul lucrătorilor). Cel al factorului natură se exprimă doar valoric, adică suma plătită pentru utilizarea acestuia. Consumul factorului capital este împărțit în consumul capitalului fix ce este exprimat valoric prin amortizare și consumul factorului capitalului circulant ce „presupune includerea totală, în formă materială și/sau bănească, în rezultatele producției, în cadrul fiecărui ciclu de fabricație”.

3.3. Tipurile de costuri

Dimensiunea costului se calculează pe totalul producției firmei și pe unitatea de produs. Structura acestuia este determinată de elementele ce îl compun și de ponderea acestora în costul total. Pe termen scurt, tipologia costurilor are la bază mai multe criterii.

După natura costurilor există costuri materiale (fiind reprezentate de cheltuielile cu materii prime, materiale, combustibili, amortizarea capitalului fix), costuri salariale (compuse din salariile directe și indirecte, contribuția la asigurările sociale) și costurile generale ale unității economice (dobânzi, impozite, chirii, penalități).

După modificarea lor în raport cu volumul producției, costurile sunt împărțite în costuri variabile, care se modifică în funcție de volumul fizic al producției și costurile fixe, care sunt independente de cantitatea de producție.

După modul cum se repartizează pe unitatea de produs: costuri directe, adică cele repartizate direct pe unitatea de produs și costuri indirecte, care se împart indirect pe unitatea de produs.

În economie se lucrează cu trei indicatori de costuri, aceștia fiind: costul global, costul mediu și costul marginal.

A. Costul global al producției (CG) cuprinde cheltuielile ce sunt necesare pentru obținerea volumului de producție dat. Este împărțit în trei: fix, variabil și total.

Costul fix (CF) este format din cheltuielile ce nu depind de volumul producției, adică dobânzi, chirii, amortizarea capitalului fix, salariile indirecte (ale personalului administrativ).

Costul variabil (CV) cuprinde acele cheltuieli care se modifică în raport cu volumul producției. Sunt incluse cheltuieli precum: cheltuielile cu materiile prime, combustibili, salariile personalului direct productiv, apa, energia combustibilul etc.

Costul total (CT) este compus din suma costurilor fixe și cele variabile, la acestea

fiind adăugate costurile de producție (P) și cele de desfacere (D).

Formula: CT= CF (CFP + CFD) + CV (CVP + CVD)

Figura 2: Evoluția costului total, fix și variabil

Sursa: www.scrigroup.com, accesat la 01.06.2014, ora 12:34

B. Costul mediu (unitar) este reprezentat de costurile globale pe unitatea de produs. Este constituit din costul fix mediu și costul variabil mediu.

Costul fix mediu (CFM) se exprimă ca raport între costurile fixe globale și producția obținută. Între costul mediu fix și volumul producției există o relație inversă, adică atunci când Q (volumul producției) scade, CMF crește și invers.

Formula:

Costul variabil mediu (CVM) se determină ca raport între costurile variabile globale și producția obținută. Acest cost depinde direct proporțional de costul variabil global și indirect de producție.

Formula:

Costul total mediu (CTM) se stabilește ca raport între costurile totale și producția obținută.

Formula:

C. Costul marginal (Cmg) este constituit din sporul de cheltuieli totale determinat de dezvoltarea producției cu o unitate.

Formula: , în care:

CT- costul total

Q- volumul producției

Δ- creșterea corespunzătoare

Pe termen scurt, costurile fixe sunt constante, adică egale cu zero. Astfel, atunci când CF= 0, . De asemenea, atunci când Q, volumul producției este egal cu 1, .

Figura 3: Relația dintre costurile medii și costul marginal

Sursa: Coordonator Monica Dudian, Economie, ediția a II-a, Ed. C. H.Beck, București, 2008, p. 56.

Curba costului fix mediu este descrescătoare, explicația fiind faptul că odată cu creșterea cantității, pe fiecare unitate costul fix se diminuează. Atunci când producția (Q) tinde către infinit, costul fix se apropie de 0.

Curba costului marginal este reprezentată de forma literei U, având o traiectorie de scădere mai evidențiată decât cea a costului mediu total. Atunci când costul marginal este mai mic decât cel mediu, cel din urmă scade atunci când producția crește (reprezintă randamentul factorial crescător). În schimb, când costul marginal este egal cu cel mediu, costul total mediu este minim, productivitatea medie devenind maximă. Însă, atunci când costul marginal este mai mare decât cel mediu, costul total mediu crește atunci când producția crește (reprezintă randament factorial descrecător).

Relația dintre costul mediu și costul marginal are în vedere următoarele:

Dacă Cmg < CTM, atunci diferența celor două este negativă, iar CTM scade.

Dacă Cmg > CTM, de data aceasta diferența acestora este pozitivă și CTM crește. În cazul acestei variante producția nu este eficientă, întrucât costul producției crește și determină la rândul său o creștere pe unitatea de produs, ceea ce diminuează profitul.

Dacă Cmg = CTM, diferența celor două este zero, iar CTM devine constant. Este denumit și timpul economic al costului, adică perioada de timp în care se obține producția optimă, iar profitul este maxim.

Curba costului variabil mediu este și aceasta la rândul ei în forma literei U, iar aceasta scade și apoi crește concomitent cu creșterea nivelului producției.

Este important să înțelegem felul în care se dezvoltă costul marginl și costul mediu total, deoarece astfel putem stabili nivelul optim al producției, ce ne aduce un profit maxim. De asemenea, calcularea costului mediu total ne ajută să realizăm nivelul cheltuielilor și să le diminuăm.

3.4. Curbele izoprodusului și izocostului

În timp îndelungat, factorii de producție devin variabili, iar combinarea lor se va realiza prin înlocuirea unei cantități dintr-un factor cu o cantitate determinată dintr-un alt factor, ca în consecință producția să rămână la fel.

Reprezentarea grafică a funcției de producție scoate în evidență dependența dintre volumul de producție și utilizarea factorilor de producție. Astfel, sistemul cu trei dimensiuni, prezentat în figura 1, a fost numit de către specialiști curba izoprodusului sau izocuanta.

Izocuanta constă în totalitatea combinațiilor factorilor de producție realizate prin substituire și care îngăduie obținerea aceluiași volum de producție. În capitolul II. 3., am observat că producția rezultă fie prin mai puțină muncă, dar mai multă tehnică sau capital, fie invers. Deci, izocuanta este realizată prin programe de producție care au același efect în ceea ce privește producția totală.

Figura 4: Curbele izoprodusului și dreapta bugetului

Sursa: http://feaa.ucv.ro/cm/images/stories/docs/Licenta2012/Manual%20Licenta%20EGCE%202012.pdf, accesat la data de 02.06.2014, ora 14:53

Producătorul deține un număr nelimitat de variante de producție și tot atâtea curbe ale izoprodusului. Aceste curbe au anumite particularități, cum ar fi: cunt convexe la origini, nu se intersectează, iar înclinarea acestora este dată de rata marginală de substituție a factorilor de producție.

Deși curbele izoprodusului pot fi nenumărate, producătorul le alege pe cele care îi oferă raționalitate economică, iar pentru determinarea acestora se calculează eficiența cu ajutorul următorilor indicatori:

Productivitatea marginală a unui factor ce constă în sporul de producție care rezultă prin utilizarea unei unități suplimentare dintr-un factor și, restul factorilor fiind constanți.

Formula: , unde:

ΔQ- sporul de producție

Δ- creșterea cu o unitate i a factorului respectiv

Rata marginală de substituție înseamnă cantitatea dintr-un anumit factor de producție (Δx) de care este nevoie pentru a înlocui reducerea unui alt factor (-Δy), încât producția să rămână neschimbată.

Formula:

De asemenea, pentru a putea stabili cu exactitate combinația optimă a celor doi factori de producție, producătorul trebuie să aibă în vedere și constrângerea bugetară, adică nivelul bugetului care poate fi acordat fiecărui factor de producție în parte pentru cumpărarea acestora la prețurile curente.

Ecuația bugetului are formula: B= L · Pl + K · Pk, unde:

B- bugetul alocat

Pl, Pk- prețurile unităților factorilor de producție

O primă condiție care asigură producătorului echilibrul este ca suma produselor să fie mai mică sau egală cu bugetul alocat: L · Pl + K · Pk ≤ B.

Combinarea optimă a factorilor de producție are loc atunci când se obține cel mai înalt nivel al producției în relație cu bugetul disponibil și prețurile factorilor de producție.

Totodată, microeconomia consideră optimă acea combinare a factorilor de producție care au în vedere că raportul dintre productivitatea marginală și prețul unitar este același în condițiile disponibilităților bănești sau egalitatea raporturilor dintre productivitatea marginală a factorilor de producție și raporturile dintre prețurile unitare, adică:

Figura 5: Alegerea optimă a producătorului

Sursa: http://www.stiucum.com/economie/microeconomie-si-macroeconomie/Teoria-productiei-comportament22987.php, accesat la data de 02.06.2014, ora 16:05

Reprezentând grafic, putem observa că alegerea optimă a producătorului este exprimată prin acea combinare la care dreapta bugetului, adică izocostul, este tangentă la izocuantă. Acest echilibru are un caracter dinamic, depinzând de modificarea bugetului disponibil, adică atunci când bugetul crește izocostul se deplasează spre dreapta și invers și de asemenea acest echilibru mai ține cont de variațiile prețurilor factorilor de producție.

3.5. Costul pe termen lung

Pe termen lung, dispare diferența dintre costurile fixe si cele variabile, deoarece toate costurile devin variabile. Așa cum am observat până acum, optimul producătorului susține faptul că firma își reduce costurile pe termen scurt, prin ajustări succesive și prin înlocuirea factorilor de producție cu preț mai mare cu alții mai ieftini. Întreprinderea își poate mări productivitatea fie prin randamentele de scară, adică prin creșterea factorilor de producție în aceleași proporții, raportul K/L fiind neschimbat, fie prin randamentele de substituție, prin schimbarea modului tehnologic și schimbarea proporției de combinare a factorilor de producție.

Randamentele de substituție reprezintă productivitatea obținută de o firma prin înlocuirea unul factor de producție, cu un altul. Spre deosebire de randamentele de scare, ce sunt realizate pe baza raportului K/L, randamentele de substituție sunt obținute printr-o modificare a raportului.

În cazul în care o întreprindere reușește să mențină un nivel minim al costului mediu pe o perioadă lungă de timp, aceasta dorește să caute randamente de substituție crescătoare. Acest fapt corespunde randamentelor de scară constante, de unde deducem că atât randamentele de scară cât și cele de substituție sunt legate de cele mai multe ori între ele.

„Cu alte cuvinte, prin ajustări succesive și prin substituirea continuă a factorilor de producție mai scumpi cu factori mai ieftini, firma reușește să atingă, pentru fiecare nivel de producție, minimul costului mediu pe termen scurt”. Astfel, curba costului mediu pe termen lung are o formă de „învelitoare” pentru punctele de minim ale costului mediu pe termen scurt.

Figura 6: Costul mediu pe termen lung

Sursa: www.feaa.ucv.ro, accesat la 04.06.2014, ora 18:22

Legea randamentelor de scară descrescătoare reprezintă legătura dintre creșterea consumului de factori de producție și accelerarea ritmului producției. Cele trei etape prezentate în graficul de mai sus sunt:

Zona I: zona randamentelor de scară crescătoare sau a economiilor de scară

Zona II: zona randamentelor de scară constante

Zona III: zona randamentelor de scară descrescătoare sau a dezeconomiilor de scară

În ceea ce privește prima etapă, crește randamentul utilizării factorilor de producție și scade costul mediu pe termen lung. Acest lucru se întâmplă atunci când producătorii își extind producția. Totodată, o producție mai mare se realizează prin aprofundarea specializărilor și cu ajutor de natură tehnică sau financiară. Economiile de scară sunt active doar în întreprinderi mari, cu producție sportiă, prețurile de achiziție diminuându-se, acest lucru influențând nivelul costurilor. Diminuarea costurilor nu trebuie să dețină efecte negative precum calitatea proastă a produselor, ci să îi ofere clientului satisfacția dorită. Totuși această creștere a producției nu poate fi infinită, costurile la un moment dat începând să crească mai repede decât cantitatea produsă, iar locul economiilor de scară fiind ocupat de dezeconomiile de scară.

Efectul dezeconomiilor de scară se referă la creșterea costului mediu total concomitent cu creșterea producției, acest lucru fiind declanșat de mai mulți factori. Personalul administrativ necesită anumite cheltuieli pentru a putea fi verificat și menținut la un standard de performanță, crește dezvoltarea infrastructurii productive, fiind o întreprindere mare este mai dificil să se adapteze la schimbările pieței, astfel crește dificultatea cu aprovizionarea și implicit se mărește costul mediu total.

Etapa a doua este favorabilă și bineînțeles că toate firmele își doresc să o atingă. În acest caz, costul mediu total este minim, profitul atinge pragul maxim, iar în cazul aparițiilor pierderilor, acestea sunt minime.

Este important ca pe termen lung costul mediu total să fie cât mai mic, deoarece atunci când acesta depășește limitele, iar producția este relativ scăzută, întreprinderea/ firma devine necompetitivă cu cele mici. Totodată, dacă nivelul costului crește concomitent cu cel al producției, atunci firmele din acel domeniu vor avea mari dimensiuni. În ceea ce privește a doua etapă, pe piață pot coexista firme mari și firme mici niciuna din ele neavând avantaje de cost.

Capitolul IV. Studiul de caz- Corelația dintre valorile producției și costurilor pe 8 ani la firma S.C. Global Alliance S.R.L.

S.C. Global Alliance S.R.L. Iași, este o firmă ce produce și distribuie apă distilată folosită pentru uz tehnic, apă demineralizată folosită pentru uz alimentar și soluții dejivrante, cum ar fi acetat de potasiu, clorură de calciu soluție și clorură de magneziu soluție pentru aeroporturi și autostrăzi.

Firma este înființată în anul 2005 fiind de aproape 9 ani activă pe piață. Deține standardele pentru asigurarea îndeplinirii condițiilor de calitate ale bunurilor și serviciilor, ISO 9001 și 14001 și standardul internațional privind Sistemul de Management al Sănătății și Securității Ocupaționale.

Având o desfășurare neîntreruptă a activității economice, firma deține un consum continuu de factori de producție în vederea realizării cantităților de bunuri propuse și combinarea factorilor de producție ce are ca scop maximizarea profitului. Acest nivel al profitului se atinge printr-o reducere a costurilor.

Vom face o analiză a costurilor de producție în corelație cu producția realizată.

În primul an, amenajarea fabricii a durat aproximativ 8 luni de zile, deoarece utilajele au fost importate din China, iar instalarea și verificarea lor a însemnat un proces îndelungat. Fiind primul an, investiția a fost minoră, în ceea ce privește materia primă, de aceea întreprinzătorul a preferat să realizeze doar un produs și anume apa distilată. În patru luni de zile, s-a obținut o producție de 35200 de peturi de 5 litri, încasându-se suma de 161200 lei. Profitul în anul întâi nu a atins nici măcar pragul de rentabilitate, deoarece investiția a fost mult mai mare decât încasările, însă acest lucru este normal pentru o fabrică ce a fost realizată de la bază. Valoarea profitului net este negativă,

– 257325 lei.

Anul al doilea antreprenorul decide să realizeze încă un produs, acetatul de potasiu, crescând evident și costurile pentru materia primă și costurile cu angajații, deoarece mai este nevoie de încă doi muncitori pentru realizarea acestui produs. Se obține o producție de 105600 de peturi de apă distilată și 50000 de pachete de 1kg de acetat de potasiu. Valoarea încasată pe aceste produse este de 856276, profitul net fiind de 355021 lei.

Având în vedere că vânzările au mers foarte bine în anul precedent, în anul al treilea se dubleze producția de acetat de potasiu. Pentru realizarea acestui fapt a fost necesar mărirea personalului cu încă doi muncitori. S-a realizat o producție de 105600 peturi de apă distilată și 100000 de pechete de 1kg de acetat de potasiu, valoarea încasată fiind de 1131776 lei. Profitul net în anul al treilea este de 528271 lei.

În anul patru, se păstrează același nivel al producției, deoarece antreprenorul dorește să dubleze producția de acetat de potasiu în anul care urmează, având nevoie de resurse financiare pentru achiziționare de materie primă și încă un utilaj. Costul de producție se diminuează cu câteva unități, deoarece se folosește metoda mai ieftină pentru producerea acetatului de potasiu, singurul dezavantaj în acest caz fiind procesul lent de producție. Totuși acest lucru nu afectează vânzările, pentru că fiind un produs dejivrant este folosit în anotimpul de iarna, iar procesele chimice încep cu un sezon mai devreme pentru a putea fi gata la timp. Valoarea încasată pentru producția din anul patru este de 1147776 lei, profitul net fiind de 555271 lei.

În anul cinci se păstrează producția de apă distilată, aceasta fiind suficientă, având în vedere cererea de pe piață și se dublează producția de acetat de potasiu la 200000 de pachete de 1kg. Valoarea încasată este de 1891776 lei, profitul net în acest an fiind de 1038171 lei, aproape dublu decât cel din anul precedent, prin urmare fabrica utilizează eficient resursele.

Mărindu-se volumul producției, procesul lent de realizare a acetatului de potasiu nu este tocmai eficient, astfel că, în anul șase fabrica achiziționează materie primă trecută prin procesele de reacție, cu un cost mai ridicat, dar cu un randament mai mare. Așadar, rămânem la același volum de producție, dar realizat în timp util pentru satisfacerea nevoilor clienților. Valoarea încasată în acest an este de 2119776 lei, profitul net fiind în valoare de 1093271 lei.

În anul șapte întreprinzătorul decide să păstreze același volum de producție, având în plan introducerea unui nou produs anul următor, astfel încât acesta nu mai investește în materie primă pentru realizarea de mai multă producție deja existentă, ci economisește pentru achiziționarea de utilaje și materie primă în vederea realizării clorurii de calciu. Valoarea încasată în acest an este de 2193776 lei, iar profitul net 1166571 lei.

În anul opt fabrica produce și clorură de calciu, pe lângă acetat de potasiu și apă distilată. Pentru ca nivelul costurilor să nu crească foarte mult, antreprenorul hotărăște ca în acest an să se producă acetatul de potasiu prin procedeul vechi, cel care este mai putin costisitor dar care se realizează într-o perioadă mai lungă de timp. Valoarea încasată este de 2493776 lei, iar profitul net este de 1431871 lei.

Mai sus am prezentat pe scurt creșterile și scăderile în ceea ce privește producția și costurile de producție. Acum însă, cu ajutorul variației cantității de producție și valorii costului de producție, a indicelui mediu și a ritmului mediu vom demonstra toate aceste fluctuații valorice.

bucăți

Producția medie pe cei opt ani este de 202350 de bucăți.

Indicele producției ne demonstrează cu cât a crescut producția de la un an la altul.

Variația cantității de producție scoate în evidență cu cât a crescut sau a scăzut producția de la un an la altul sau daca aceasta a rămas neschimbată. Astfel:

În primul an s-au pus bazele fabricii, prin urmare producția a fost mică, însă în anul al doilea aceasta a crescut considerabil cu 120400 de bucăți, introducându-se pe lângă apa distilată și acetatul de potasiu.

bucăți

În anul al treilea a crescut producția de acetat de potasiu cu 50000 de bucăți.

bucăți

În al patrulea an, fabrica a produs aceeași cantitate de bunuri ca în anul precedent, antreprenorul achiziționând în acel an noi utilaje și materie primă pentru mărirea producției de acetat de potasiu.

bucăți

În anul cinci se dublează producția acetatului de potasiu, variația cantității de producție fiind de 100000 de bucăți.

bucăți

bucăți

În următorii doi ani, anul șase și șapte se păstrează aceeași cantitate de bunuri.

bucăți

Iar în anul opt, firma mai fabrică un produs, clorura de calciu, mărindu-și producția cu 100000 de bucăți în comparație cu anii trecuți.

Graficul următor prezintă evoluția volumul de producție:

În anul doi producția a crescut cu 200% față de cea din anul întâi.

În anul trei producția a crescut cu 32,13% față de cea din anul anterior.

În anul patru producția a răman la același nivel cu cea din anul trei.

Anul cinci a avut o creștere a producției de 48,64%, în comparație cu anul anterior.

Anii șase și șapte au avut același volum de producție cu anul cinci.

În anul opt producția a crescut cu 32,72%.

Indicele mediu al producției ne arată de câte ori s-a modificat în medie producția în cei opt ani.

=

= = 134,15

Ritmul mediu al producției ne demonstrează cu câte procente s-a modificat în medie producția în cei opt ani de zile.

=

lei

Costul mediu pe cei opt ani este de 747545 lei.

Variația costului de producție scoate în evidență cu cât a crescut sau a scăzut acesta de la un an la altul. Astfel:

Costul de producție în al doilea an a crescut cu 197380 lei față de anul întâi.

lei

În anul trei producția se mărește. crește costul însă cu mai puțin decât în anul doi.

lei

În anul patru se menține aceeași cantitate de producție, iar costul de producție scade cu 1000 de lei față de anul anterior, deoarece antreprenorul decide să folosească o metodă eficientă de producere a acetatului de potasiu.

lei

Costul de producție în anul cinci crește considerabil, acest lucru fiind determinat de dublarea producției acetatului de potasiu.

lei

În anul șase costul producției crește cu 172900 lei în comparație cu anul cinci.

lei

Costul producție în anul șapte creștet doar cu 700 de lei față de anul anterior.

lei

În ultimul an costul crește cu 34700 de lei în comparație cu anul anterior.

Graficul următor prezintă evoluția costurilor:

Indicele costului ne demonstrează cu cât a crescut costul producției de la un an la altul.

În anul al doilea costul producției a crescut cu 64,95% față de cel din anul anterior.

În anul trei costul producției a crescut cu 20,40% față de cel din anul al doilea.

Anul patru prezintă o diminuare a costului de producție de 0,17% față de anul anterior.

În anul cinci nivelul costului de producție a crescut cu 41,68% în comparație cu anul patru.

În anul șase valoarea costului de producție a crescut cu 20,26%.

Anul șapte prezintă o creștere mică a costului de producție în comparație cu anul anterior de doar 0,07%.

De asemenea, în ultimul an valoarea costului de producție are o creștere de doar 3,38%.

Indicele mediu al costului de producție ne arată de câte ori s-a modificat în medie costul în cei opt ani.

=

=

Ritmul mediu al costului de producție ne demonstrează cu câte procente s-a modificat în medie costul în cei opt ani de zile.

Putem observa că este o firmă ce și-a sporit volumul producției de la an la an, iar atunci când nu a făcut acest lucru, a diminuat din costurile de producție pentru a putea investi în anul următor în noi produse care să îi crească cifra de afaceri și totodată profitul net.

În vederea obținerii unei producții optime factorii de producție trebuie combinați corespunzător, astfel încât să crească eficiența, iar costurile de producție să fie diminuate. Varianta optimă pe care S.C. Global Alliance S.R.L. o abordează este substituibilitatea factorilor, în vederea reducerii costurilor. Totodată, eficiența mai poate fi dobândită și prin alte mijloace și anume: reducerea costurilor la utilaje și diminuarea costurilor în ceea ce privește forța de muncă. Astfel, pentru a putea obține eficiența prin diminuarea acestor costuri este necesar ca antreprenorul să achiziționeze utilaje de ultimă generație, ce nu necesită reparare, ci doar întreținere. Totul fiind tehnologizat, întreprinderea nu are nevoie de personal numeros, astfel reducându-se costurile cu salariile angajaților.

S.C. Global Alliance S.R.L. a achiziționat în primul an aparatura necesară producerii apei distilate, care utilizează într-un singur ansamblu următoarele tehnologii: filtrarea mecanică a apei cu cărbune și cuartz după care folosind pompe de presurizare se utilizează tehnologia de osmoză inversă prin care se înlătură orice impuritate cât și orice element natural pe care apa îl conține. O altă proprietate care este necesară produsului finit este ionizarea apei. Tehnologia a avansat doar în ultimii ani pentru a putea efectua această operațiune prin electrodeionizarea moleculelor, ceea ce face ca în acest moment să nu mai existe costuri suplimentare și nici efort din partea personalului, aducând un aport considerabil al calității produsului finit. Totodată utilajul mai folosește, spre deosebire de alte tehnologii mai vechi, un filtru cu lampă UV care înlătură orice tip de microbacterie. Toate aceste elemente se află într-un singur utilaj în corelație cu un soft creat strict pentru acest ansamblu de tehnologii reușește să producă până la 1,5 tone/oră de apă distilată ultra-pură.

Sursa: S.C. Global Alliance S.R.L., Iași

Îmbutelierea apei distilate se efectuează cu utilaje 100% automate, nefiind nici aici nevoie de personal, astfel costurile pentru forța de muncă fiind minime. Utilajele conțin fiecare câte cinci capete de umplere și benzi transportatoare cu senzori automați, astfel că eficiența la ambalare fiind ridicată.

Sursa: S.C. Global Alliance S.R.L., Iași

Tot utilaje performante, de ultimă generație, care minimizează costurile de poducție sunt folosite și pentru producerea acetatului de potasiu și clorurii de calciu.

În ceea ce privește demonstrarea eficienței am calculat mai sus indicele mediu al producției și al costului și de asemenea ritmul mediu al acestora. Astfel, eficiența economică reprezintă corelarea între rezultatelor obținute în urma investiției și legătura dintre cauză și efect. Un alt factor al eficienței îl constituie rentabilitatea producției și se determină prin calcularea ratei profitului.

Astfel, cu excepția anului întâi, putem deduce cu ușurință că fabrica este una prosperă, fiind eficientă economic, generând între 41,46 și 57,42 bani profit pentru fiecare RON vâzări.

Cifra de afaceri din ultimul an a înregistrat o creștere în mărime absolută în comparație cu cifra de afaceri din anul întâi de 2332576 lei. O asemenea situație este apreciată ca fiind una favorabilă, cifra de afaceri fiind un indicator de efect de exprimare valorică a activității unei firme. Un alt indicator de efect este producția fabricată destinată vânzării care s-a dezvoltat și aceasta contribuind la creșterea cifrei de afaceri și implicit a profitului net.

Numărul mediu de salariați (indicator de efort) are o valoare mică, acest lucru se datorează gradului de dotare tehnică, fabrica beneficiind de cele mai noi și avansate utilaje.

Între indicatorii de efect și indicatorii de efort se respectă corelația de echilibru și eficiență, ceea ce înseamnă că întreprinderea se desfășoară în condiții de normalitate.

Site-ul Business Class din Iași a clasat firma S.C.Global Alliance S.R.L. Iași în topul celor mai importante firme din regiune. A avut în vedere cifra de afaceri, datoriile, profitul și eficiența utilizării resurselor.

Concluzii

Pe parcursul acestei lucrări am analizat, pe rând și în corelație producția și costurile producției pe termen scurt, menționând și evoluția lor pe termen lung.

Având în vedere că oamenii și societatea sunt într-o interdependență și nu pot exista decât în condițiile în care își produc cele necesare traiului, economia studiază preocupările oamenilor în ceea ce privește producerea și asigurarea varietăților de bunuri și servicii necesare.

În Antichitate economia naturală era baza activității umane, însă de atunci și până în prezent, economia a evoluat foarte mult, așa cum era de așteptat. Procesul de formare a științei economice a fost marcat de alcătuirea unor curente de gândire economică odată cu apariția tratatului „Economie politică” din 1615.

Odată cu progresul științific și cel tehnic s-a dezvoltat continuu și activitatea umană, ce a căpătat forme multiple, variate și o arie amplă. Toate activitățile au la bază satisfacerea nevoilor umane, care sunt nelimitate și se diversifică pe măsură ce cresc posibilitățile satisfacerii lor. Toate acestea pot fi posibile cu ajutorul resurselor, care din nefericire sunt limitate în comparație cu nevoile. Corelația dintre producție și consum este cea pe care se structurează egalizarea celor două elemente. Astfel, între consum și producție se dezvoltă un proces de dependență și multiple raporturi ce se reflectă în corelația dintre cerere și ofertă, resursele folosite transformându-se în factori de producție.

Pe parcursul lucrării, am descris factorii de producție tradiționali, munca, pământul și capitalul. În producerea de bunuri și servicii sunt folosiți factorii de producție, însă se dorește ca îmbinarea acestora să crească eficiența și să diminueze costurile, în vederea obținerii unei producții optime. Astfel, funcțiile de producție evidențiază dependența reciprocă a produsului muncă și a factorilor de producție. Varianta optimă a producției are în vedere combinarea factorilor de producție, care este sprijinită de divizibilitatea și adaptabilitatea factorilor de producție.

Pentru realizarea acestor bunuri de care au nevoie oamenii se produc cheltuieli pe care un întreprinzător și le asumă, in vederea obținerii de bunuri și servicii ce vor fi oferite pe piață. Totalitatea acestor cheltuieli, în expresie directă, poartă numele de cost de producție, în expresie indirectă, cost de oportunitate, adică la ce se renunță dintr-un bun pentru realizarea altui bun.

Pe termen scurt aceste costuri sunt constante, însă pe termen lung ele variază, iar combinarea lor se va realiza prin înlocuirea unei cantități dintr-un factor cu o cantitate determinată dintr-un alt factor, ca în consecință producția să rămână la fel, însă costurile să se reducă.

Următoarea parte a lucrării evidențiază faptul că întreprinderea își poate mări productivitatea fie prin creșterea factorilor de producție în aceleași proporții, raportul K/L fiind neschimbat (randamente de scară), fie prin schimbarea modului tehnologic și schimbarea proporției de combinare a factorilor de producție (randamente de substituție).

O parte importantă a acestei lucrări este corelația dintre producția și costurile de producție de la firma S.C. Global Alliance S.R.L. Întreprinderea deține un consum continuu de factori de producție în vederea realizării cantităților de bunuri propuse, iar combinarea factorilor de producție are ca scop maximizarea profitului. Detalierea eficienței firmei este realizată prin calculele variației cantității de producție și valorii costului de producție, a indicelui mediu și a ritmului mediu vom demonstra toate aceste fluctuații valorice. Toate acestea au demonstrat eficiența economică, adică cu cât a crescut producția și cu cât s-a diminuat costul de producție, prin combinarea optimă a factorilor de producție. La toate acestea se adaugă aparatura de ultimă generație, astfel încât firma are nevoie de foarte puțini angajați, totul fiind mecanizat, costurile cu salariile acestora fiind diminuate. Între indicatorii de efect (cifra de afaceri, producția destinată vânzării) și indicatorii de efort (numărul mediu de salariați) se respectă corelația de echilibru și eficiență, ceea ce înseamnă că întreprinderea se desfășoară în condiții de normalitate.

În urma a ceea ce am analizat pe parcursul studiului de caz pot aprecia că situația firmei este una favorabilă, cifra de afaceri evoluând doar crescător, împreuna cu profitul, iar costurile de producție fiind diminuate de la an la an.

Bibliografie

Cărți:

Abraham-Frois Gilbert, Economie politique. Quatrième edition, Ed. Economica, Paris, 1980, (lucrarea este tradusă în l. Română la Ed. Humanitas, 1994)

Barbu Marian Cristian, Economie. Microeconomie-Macroeconomie, Ed. Universitară, București, 2010

Crețoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, Economie, Ed. ALL Beck, București, 2003

Dobrotă Niță, Economie politică, Ed. Economică, 1997

Dudian Monica (coordonator), Economie, ediția a II-a, Ed. C. H.Beck, București, 2008

Rugină N. Anghel, Principia economica, Ed. Academiei Române, 1993

Surse web:

http://www.globalalliance.ro/

http://docentes.fe.unl.pt/~jamador/Macro/cobb-douglas.pdf

www.scrigroup.com

http://feaa.ucv.ro/cm/images/stories/docs/Licenta2012/Manual%20Licenta%20EGCE%202012.pdf

http://www.stiucum.com/economie/microeconomie-si-macroeconomie/Teoria-productiei-comportament22987.php

Anexe

Anexa 1: Organigrama firmei

Anexa 2: Certificări

Sursa: http://www.globalalliance.ro/

Anexa 3 : Agrement tehnic eliberat în vederea utilizării soluțiilor pe pistele de aeroport

Anexa 4 : Agrement tehnic eliberat în vederea utilizării soluțiilor pe pistele de aeroport

Anexa 5: Buletin de analiză de microbiologie pentru apa distilată

Anexa 6: Locație S.C. Global Alliance S.R.L.

Sursa: https://www.google.ro/maps

Bibliografie

Cărți:

Abraham-Frois Gilbert, Economie politique. Quatrième edition, Ed. Economica, Paris, 1980, (lucrarea este tradusă în l. Română la Ed. Humanitas, 1994)

Barbu Marian Cristian, Economie. Microeconomie-Macroeconomie, Ed. Universitară, București, 2010

Crețoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, Economie, Ed. ALL Beck, București, 2003

Dobrotă Niță, Economie politică, Ed. Economică, 1997

Dudian Monica (coordonator), Economie, ediția a II-a, Ed. C. H.Beck, București, 2008

Rugină N. Anghel, Principia economica, Ed. Academiei Române, 1993

Surse web:

http://www.globalalliance.ro/

http://docentes.fe.unl.pt/~jamador/Macro/cobb-douglas.pdf

www.scrigroup.com

http://feaa.ucv.ro/cm/images/stories/docs/Licenta2012/Manual%20Licenta%20EGCE%202012.pdf

http://www.stiucum.com/economie/microeconomie-si-macroeconomie/Teoria-productiei-comportament22987.php

Anexe

Anexa 1: Organigrama firmei

Anexa 2: Certificări

Sursa: http://www.globalalliance.ro/

Anexa 3 : Agrement tehnic eliberat în vederea utilizării soluțiilor pe pistele de aeroport

Anexa 4 : Agrement tehnic eliberat în vederea utilizării soluțiilor pe pistele de aeroport

Anexa 5: Buletin de analiză de microbiologie pentru apa distilată

Anexa 6: Locație S.C. Global Alliance S.R.L.

Sursa: https://www.google.ro/maps