Producerea Materialului Saditor LA Speciile Petunia Hybrida Si Pelargonium Peltatum

Diverse2

Producerea Materialului Saditor LA Speciile Petunia Hybrida Si Pelargonium Peltatum

Byadmin ianuarie 1, 2024

PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR LA SPECIILE PETUNIA HYBRIDA ȘI PELARGONIUM PELTATUM

Cuprins

Lista figurilor

Lista tabelelor

Introducere

CAPITOLUL 1 STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR

1.1 Particularitățile biologice și ecologice ale genurilor studiate

1.1.1. Genul Petunia, familia Solanaceae

1.1.2. Genul Pelargonium, Familia Geraniaceae

1.2 Tehnologia de cultură a plantelor floricole studiate

1.2.1. Producerea materialului săditor floricol

1.2.1.1. Înmulțirea prin semințe

1.2.1.2. Înmulțirea vegetativă

1.2.1.3. Înmulțirea „in vitro”

1.2.2. Lucrări de întreținere aplicate culturilor floricole din câmp

CAPITOLUL 2 CARACTERIZAREA CADRULUI NATURAL AL ORAȘULUI ONEȘTI

2.1. Așezarea geografică și relieful zonei

2.2. Studiul pedologic

2.3. Condițiile climatice

CAPITOLUL 3 SCOPUL ȘI OBIECTIVELE LUCRĂRII. MATERIALUL ȘI METODA DE CERCETARE

3.1. Scopul si obiectivele lucrării

3.2. Materialul și metoda de cerctare

3.2.1. Materialul de cercetare

3.2.2. Metoda de cercetare

CAPITOLUL 4 REZULTATE OBȚINUTE

4.1. Aspecte privind producerea materialului săditor la Petunia hybrida și Pelargonium peltatum

CAPITOLUL 5 UTILIZAREA PLANTELOR FLORICOLE PENTRU AMENAJĂRI PESAGISTICE

Concluzii

Bibliografie

Lista figurilor

Fig. 1.1. Petunia (www.parkswholesaleplants.com) ………………………………..……….….. 8

Fig. 2.1. Harta orașului Onești (sursa:http://www.croco.ro/contacten.htm) …….…………..… 21

Fig. 3.1. Petunia hybrida (original) ………………………………………………………….… 29

Fig. 3.2. Pelargonium peltatum(www.parkswholesaleplants.com) ………………………….… 31

Fig. 3.3. Răsaduri de Petunia hybrida (original) ………………………………………………. 32

Fig. 3.4. Semănături de Petunia hybrida (original) ………………………………………..…… 32

Fig. 3.5. Cofecționarea butașilor de Pelargonium peltatum (original) ………………………… 33

Fig. 3.6. Plantarea butașilor de Pelargonium peltatum pentru înrădăcinat (original) …………. 33

Fig. 3.7. Lucrări de întreținere aplicate butașilor de pelargonium (original) ….………………. 34

Fig. 3.8. Plante mature de pelargonium (original) ….…………….…………….……………… 34

Fig. 4.1 Procentul de răsăririre Petunia hybrida ….…………….…………….……………..… 36

Fig. 4.2 Procentul de răsăririre Pelargonium peltatum ….…………….……………………….. 36

Fig. 4.3 Procentul de înrădăcinare la Petunia hybrida ….…………….…………….………….. 37

Fig. 4.4 Procentul de înrădăcinare la Pelargonium peltatum ….…………….…………………. 37

Fig. 4.5 Dinamica înrădăcinării butașilor de Petunia hybrida ……………………………………….. 38

Fig. 4.6 Dinamica înrădăcinării butașilor de Pelargonium peltatum ………………………………… 38

Fig. 4.7 Procentul de înrădăcinare a butașilor de Petunia hybrida ……………………………………39

Fig.4.8 Procentul de înradacinare a butașilor de Pelargonium peltatum ……………………………….39

Fig. 5.1 Grupurile (www.parkswholesaleplants.com) ….…………….…………….………….. 41

Fig. 5.2.Borduri cu Petunia (www.parkswholesaleplants.com) ….…………….…………..….. 41

Fig. 5.3 Vase decorative cu Pelargonium peltatum (original) ….…………….…………….….. 42

Fig. 5.4 Ornarea cu petunia a Primăriei Onești (original) ….……………………….………….. 43

Fig. 5.5 Jardiniere cu petunia în mun. Onești (original) ….……………..………….………….. 44

Fig. 5.6 Jardiniera cu pelargonium în mun. Onești (original) ….…………….…….………….. 44

Lista tabelelor

Tabelul 2.1 Temperaturii medii lunare și anuale ….…………….…….…………………..…… 26

Tabelul 2.2 Precipitațiile atmosferice – 2012 ….…………….…….……………….…….….… 26

Tabelul 2.3 Frecvența(%) și viteza( m/s ) medie anuală a vântului ….……………………..….. 27

Tabelul 2.4 Date referitoare la fenomenul de îngheț ….……………..….……………………… 27

Tabelul 3.1 Schema de experimentare I ….……………..….……………………………….…. 32

Tabelul 3.2 Schema de experimentare II….……………..….……………………………….…. 33

Tabelul 4.1 Dinamica germinației semințelor …..……………………………………….……… 35

Tabelul 4.2 Dinamica înrădăcinării butașilor ….……………..….………………………….… 36

Tabelul 4.3 Dinamica de creștere a răsadului ….……………..….………………..……….…. 38

„Dacă pe acest pământ ar fi

atâtea flori câte poate cuprinde

ochiul unui copil, ne-ar fi teamă

să mai purtăm atâtea războaie.”

GOETHE

INTRODUCERE

Floarea și omul și-au împletit existența de-a lungul mileniilor. Omul a îndrăgit-o pentru frumusețea ei, pentru parfumul ce-l emană, dar și pentru leacurile ce i le oferea. De altfel, dacă ne gândim bine, însăși existența omului a fost și este legată de floare. Ea poate să-i încânte privirea, dar ea și numai ea este capabilă să-i ofere principala hrană zilnica — pâinea și fructele — pentru că plantele ce nu fac flori nu fac nici fructe.

Desigur, există în minunata lume vegetală plante cu flori atrăgătoare, dar și plante a căror înflorire trece neobservată. Grâul, vița de vie, de exemplu, înfloresc, dar florile lor nu atrag atenția. În schimb, garoafa, laleaua, zambila, gladiola, trandafirul — ca să amintim doar câteva binecunoscute — sensibilizează orice privitor, prin culoare și parfum.

Primele raze de soare care se furișează hoțește, printre ramurile încărcate cu frunze ale pomilor, năvălesc în odăile cu ferestre deschisei Stânjeneii de culoarea cerului, cîrciumâreșele cu petalele parcă rujate, regina nopții cu fond alb, trandafirii desfrânați în puterea parfumului delicat, ca și verdeața multă din jurul casei, aduc mereu o notă de prospețime.

Floarea — simbol al purității, al recunoștinței, al admirației — însoțește omul întreaga viață. Nu întâmplător se dau flori celor dragi; nu întâmplător, la felurite ocazii buchetul de flori este nelipsit.

Este de notorietate că floarea participă la toate rostirile artei. Iar folclorul are predilecție pentru ea. O întâlnimin în cântece, în balade, în legende. Arta populară este de neînchipuit fără floare. Formele și culorile ei abundă pe fote, pe cămăși și sumane, pe ștergare și basmale, în bătătura covoarelor, pe ceramica măiestrit înflorată. Și în sculptura populară abundă motivele florale. Ele apar pe cele mai diverse obiecte: pe linguri, pe furci, pe porțile monumentale, pe căpriorii caselor, dovedind trainica legătură om-floare.

Element de multiplă inspirație, floarea a trecut și preocupările artelor culte. Motivul floral este întâlnit în arhitectură, în pictură, în grafică, în plastică și chiar în design-ul industrial. În pictură floarea a fost element inspirație pentru maeștrii renumiți, precum: Luchian, Petrașcu, Țuculescu. Poeții le-au admirat în stihuri meșteșugit aduse. În poezia lui Dimitrie Anghel florile sunt motive predilecte. Volumul „În grădină" înmănunchează poezii în care florile sunt cântate cu delicată simțire. Poezia "Moartea Narcisului" din volumul „Fantesii" este „tipică pentru delicatețea cu care se stabilește corespondența între ofilirea florii și iubirea care moare". Iubitorul naturii înflorite a creat adevărate poeme florale, poeme ale miresmelor. Nu întâmplător N. Iorga avea să-l supranumească „poet al florilor", căci Dimitrie Anghel a slăvit, alături de trandafiri, garoafe, crizanteme, și mai modestele flori de câmp, precum: viorelele, toporașii, stânjeneii, măgheranul. „Viorele și toporași, lacrimi de senin și frânturi de azur, vor înveseli și la anul, desigur, veștedul înveliș ce se va strânge împrejurul tulpinilor stejarilor bătrâni din dumbravă …"

Și prozatorii au luai florile motive de inspirație. Amintiți-vă numai de „Dama cu camelii" a lui Alexandre Dumas fiul (după care marele Verdi a creat Traviata), ori de „Laleaua neagră" scrisă de tatăl său. Așadar, destinul omului s-a împletit și se împletește cu cel al florilor (Băltărețu A., 1980, Constantinescu Viorica, 1992).

Lumea florilor constituie și o importantă sursă de materii prime pentru industria farmaceutică (salvia, gălbenelele, macul, nalba, crăițele etc). De asemenea, lumea florilor oferă nenumărate exemple de specii folosite în alimentație, proaspete sau prelucrate (vanilia, ananasul, dafinul, trandafirul, busuiocul). Industria cosmetică, la rândul ei, se bazează pe utilizarea numeroaselor plante floricole. Parfumurile și unele produse cosmetice se obțin din florile de trandafir, crini, lăcrămioare, levănțică, tuberoze, garoafe, gardenii, orhidee etc.

Speciile floricole constituie o sursă importantă de materie primă pentru extragerea coloranților. Se folosesc în acest scop florile de calendula, crocus, dahlia, rudbechia.

Pe plan mondial, cultura fiorilor a căpătat o amploare deosebită, cu atât mai mult cu cât cultivarea florilor a devenit industrie. Comercializarea florilor reprezintă în lume o importantă sursă de venituri, mai ales în țările cu tradiție în creșterea și cultivarea florilor și care, în timp, au devenit mari exportatoare de flori dar și de material săditor floricol. Dintre acestea menționăm Olanda, cel mai mare producător european de plante ornamentale. Producțiile anuale realizate de această țară se ridică la aproximativ 5,5 miliarde fire flori tăiate, 300 milioane plante la ghivece și 8,5 miliarde bulbi. Alte țări cu tradiție sunt Italia, Spania, Anglia, Belgia precum și China și Japonia (Bătărețu A., 1980).

CAPITOLUL 1

STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR

1.1. Particularitățile biologice și ecologice ale genurilor studiate

1.1.1. Genul Petunia, familia Solanaceae

Origine. Gen originar din Argentina și Brazilia

Descriere. Cuprinde cca. 26 de specii erbacee până la semilemnoase, vivace, cultivate ca anuale, glandulos-păroase, tulpini ramificate, înalte sau pitice, erecte sau pendule. Flori divers colorate, cu miros plăcut, involte sau simple, cu o înflorire bogată și persistentă, pierind din câmp odată cu primele brume de toamnă. Caliciul este 5- foliat, foliolele stipelate, corola infundibuliformă, cu tubul floral lung, cilindric sau lărgit spre vârf, limbul plicat, marginea îndepărtată, pliată, lacinii scurte și late, deseori puțin neregulate, cu vârf ușor bilobat; 5 stamine inegale, intercalate la mijlocul tubului floral sau mai jos, nu ies din floare, a 5-a stamină cu mult mai mică, stigmat globulos. Frunze ovate, sesile sau scurt-pețiolate (Sonea V. și colab. 1979; Cireașă Elena, 1993; Băla Maria, 2007; Șelaru Elena, 2007; Cantor Maria, 2009; Toma Fl., 2009).

Specii ale genului Petunia:

Petunia axillaris. Specie care înflorește în iunie-octombrie. Flori solitare, mari, albe, plăcut mirositoare, în vârful pedunculilor axilari, corolă mare, infundibuliformă, limbul întins cu 5 striuri și 5 lobi, 5 stamine inegale, nu ies din tubul corolei. Frunze alterne, sesile sau cu pețiolul scurt, alungit-eliptice, cele din partea superioară oval-cordiforme, sesile.

Fig. 1.1. Petunia (www.parkswholesaleplants.com)

Plantă anuală sau perenă, glandulos-păroasă, cu tulpina de cea 65 cm înălțime, ramificată de jos. (Milițiu Amalia și colab. 1962; Cireașă Elena, 1993; Șelaru Elena, 2007).

Petunia x hybrida. Hibrid obținut din încrucișarea speciilor P. axillaris și P. violacea. Are un număr foarte mare și variat de forme și soiuri. înflorește vara, flori divers colorate: roz, albe, roșii, cărămizii, galbene, albastre și violacee. Se seamănă în sere, în februarie, și se plantează în mai, în aer liber. Frunze ovate, glanduloase. (Milițiu Amalia și colab. 1962; Cireașă Elena, 1993; Draghia Lucia, Chelariu Liliana, 2001; Șelaru Elena, 2007; Cantor Maria, 2009; Draghia Lucia, Chelariu Liliana, 2011).

Petunia violacea. Specie ce înflorește în mai-octombrie. Flori violet-roșietice, catifelate, cu corolă infundibuliformă sau campanulată, tubul și limbul cu lobi scurți și obtuzi, de aceeași lungime cu diviziunile caliciului. Frunzele pețiolate, ovate. Plante anuale sau perene, tulpini ramificate spre vârf. (Milițiu Amalia și colab. 1962; Cireașă Elena, 1993; Șelaru Elena, 2007).

Particularități ecologice ale plantelor din genul Petunia

Preferă terenuri bine lucrate, drenate, cu expoziție însorită. Pretențiile față de sol și climă variază pe grupe de soiuri. Astfel, petuniile din grupa „multifiora" sunt mai puțin pretențioase, au o rezistență mai mare atât la secetă, cât și la umezobținut din încrucișarea speciilor P. axillaris și P. violacea. Are un număr foarte mare și variat de forme și soiuri. înflorește vara, flori divers colorate: roz, albe, roșii, cărămizii, galbene, albastre și violacee. Se seamănă în sere, în februarie, și se plantează în mai, în aer liber. Frunze ovate, glanduloase. (Milițiu Amalia și colab. 1962; Cireașă Elena, 1993; Draghia Lucia, Chelariu Liliana, 2001; Șelaru Elena, 2007; Cantor Maria, 2009; Draghia Lucia, Chelariu Liliana, 2011).

Petunia violacea. Specie ce înflorește în mai-octombrie. Flori violet-roșietice, catifelate, cu corolă infundibuliformă sau campanulată, tubul și limbul cu lobi scurți și obtuzi, de aceeași lungime cu diviziunile caliciului. Frunzele pețiolate, ovate. Plante anuale sau perene, tulpini ramificate spre vârf. (Milițiu Amalia și colab. 1962; Cireașă Elena, 1993; Șelaru Elena, 2007).

Particularități ecologice ale plantelor din genul Petunia

Preferă terenuri bine lucrate, drenate, cu expoziție însorită. Pretențiile față de sol și climă variază pe grupe de soiuri. Astfel, petuniile din grupa „multifiora" sunt mai puțin pretențioase, au o rezistență mai mare atât la secetă, cât și la umezeală. Această grupă de soiuri reușește bine pe soluri fertile și înfloresc după cea 70-75 zile de la semănat. Petuniile din celelalte grupe sunt mai sensibile, mai pretențioase față de lumină și căldură și înfloresc după cca. 85-90 de zile de la semănat (Milițiu Amalia și colab. 1962; Cireașă Elena, 1993; Șelaru Elena, 2007).

Utilizare. Sunt plante apreciate pentru parcuri și grădini, plantate în ronduri și rabate, singure sau în combinație cu alte plante și ca plante de bordură. Varietățile și soiurile cu flori involte, mari sau fimbriate, se folosesc la decorarea apartamentelor și balcoanelor, în special ca plante de ghivece. Culorile pure ale soiurilor permit alegerea nuanței necesare pentru armonizarea culorilor clădirilor. Foarte frumoase ca plante la ghivece sunt soiurile pitice, cu creștere compactă, fie cu flori mici sau mari, fie simple sau duble.

1.1.2. Genul Pelargonium L’Heri, familia Geraniaceae

Origine. Din Africa de Sud (Capul Bunei Speranțe), mușcata se face cunoscută în Europa pe la sfârșitul secolului XVIII și este răspândită cu mare ușurință.

Descriere. Cuprinde 250-300 soiuri ,muscata este o plantă perenă, erbacee, pubescentă, cu tulpini si frunze suculente. Frunzele lung petiolate, reniforme, dințate pe margini sunt de culoare verde închis, uneori cu zone de altă culoare. Florile, dispuse în umbele la capătul unor tije lungi, sunt de culori și nuante diferite, uneori maculate, strălucitoare și de lungă durată. Plantele înfloresc atât vara cât și iarna.

Dintre speciile genului, frecvent cultivate sunt:

Pelargonium zonale Ait. – înălțimea medie a plantei este de 40-60 cm. Tulpina prezintă ramificații laterale groase, pubescente și ușor lemnificate la bază. Frunzele sunt lung pețiolate, rotund-reniforme lobate (5—7 lobi mai mult sau mai puțin pronunțași), pubescente și marcate spre mijlocul limbului de o zonă verde – maronie. Pedunculii florali poartă în vârf 15—40 flori așezate în inflorescențe de tip umbelă. Florile pot fi simple sau involte, colorate în alb sau în diferite nuanțe de roz, roșu, violet. (Sonea V., și colab., 1979; Cireașă Elena, 1993; Băla Maria, 2007; Șelaru Elena, 2007; Cantor Maria, 2009; Draghia Lucia, Chelariu Liliana, 2011).

Pelargonium grandiflorum Willd. Plantele ating frecvent înălțimea de 80 – 100cm Tulpina este puternic ramificată, iar lăstarii au un grad mai mare de lemnificare la bază. Frunzele au limbul ușor gofrat, pronunțat rotund – condiform, pubescent și aspru la pipăit. Marginea are dințatură regulată. Florile sunt mari până la 5—7 cm în diametru așezate în umbele nu prea voluminoase. Culorile mai întâlnite sunt alb, roz, roșu cu pete mari, catifelate, în nuanțe închise de roșu până la negru la bază petalelor (Sonea V., și colab., 1979; Cireașă Elena, 1993; Băla Maria, 2007; Șelaru Elena, 2007; Cantor Maria, 2009; Draghia Lucia, Chelariu Liliana, 2011).

Pelargonium peltatum Ait. Lăstarii sunt de 50—100 cm, cu articulații pronunțate, pot avea poziție pendentă sau erectă dacă sunt tutorați. Frunzele peltate, ușor ondulate pe margini, la cele mai multe soiuri sunt coriacee, închise la culoare și sensibil suculente. În jurul punctului de convergență a nervurilor prezintă un cerc bruniu. Inflorescența este susținută de un peduncul lung terminat cu o coleretă de foliole ovale la baza pedicelelor, florale. Florile, cu diametrul corolei de 4-5cm alcătuiesc umbele bogate. Pot fi simple sau involte, diferit colorate. Această specie are lăstari lungi, pendenți, ce formează ghirlande elegante, abundent garnisite cu flori. Este folosită în special la decorarea vaselor din balcoane, la ferestre ori în grădini (Sonea V., și colab., 1979; Cireașă Elena, 1993; Șelaru Elena, 2007; Draghia Lucia, Chelariu Liliana, 2011).

Pelargonium odoratissimum Ait. Se distinge prin frunzele adânc lobate (7—11 lobi) și marginile dințate. Limbul de culoare verde – albăstrui prezintă o pubescență fină. Florile sunt mici, mai puțin decorative. Întreaga plantă este puternic odorată. (Sonea V., și colab., 1979; Cireașă Elena, 1993; Băla Maria, 2007; Șelaru E., 2007; Cantor Maria, 2009; Draghia Lucia, Chelariu Liliana, 2011).

Particularități ecologice ale plantelor din genul Pelargonium

Mușcatele sunt plante cu vegetație și înflorire continuă. Iarna pot fi trecute printr-o perioadă de repaus, când plantele își mențin sau își pierd frunzele, în funcție de condițiile de care dispun. În întreprinderile mari se refac anual din butași. Plantele, pe măsură ce avansează în vârstă, ramifică mai slab și se degarnisesc de frunze și flori la bază.

Ele ridică pretenții diferite față de lumină. Astfel dacă Pelargonium zonale și Pelargonium grandiflorum suportă în oarecare măsură acțiunea directa a soarelui, celelalte două specii vor beneficia de lumină difuză. În raport cu temperatura nu exprimă cerințe deosebite. Pelargonium grandiflorum și Pelargonium peltatum preferă sere mai calde (18°C), pe când Pelargonium zonale și Pelargonium odoratissimum pot fi ținute iarna și la 5—10°C. Toate speciile de mușcate nu suportă excesul de umezeală. Udatul se va face moderat, fără ca apa să stagneze în vasele de scurgere în care stau ghivecele. Locurile aerisite și bine ventilate sunt preferate de mușcate. Vegetează bine în soluri ușoare și chiar mai grele, dar cu un bun drenaj. Răspund favorabil substraturilor bogate în humus cu pH-ul ușor acid (Cireașă Elena, 1993; Draghia Lucia, Chelariu Liliana, 2001; Băla Maria, 2007; Șelaru Elena, 2007; Cantor Maria, 2009; Draghia Lucia, Chelariu Liliana, 2011).

Utilizare. Speciile genului Pelargonium, cunoscute sub numele de mușcate, fac parte din cadrul speciilor perene care pot fi utilizate atât în decorul interioarelor, balcoanelor, ferestrelor, cât și al grădinilor. Ele mai sunt cunoscute și sub numele de "geranium". Datorită foliajului abundent, întotdeauna foarte frumos, a înfloririi continue și susținute, mușcatele sunt flori foarte populare și mult îndrăgite și cultivate.

Mușcata este floarea specifică ferestrelor. De asemenea, este mult folosită în ornamentarea balcoanelor, teraselor și scărilor. Pentru perioada de vară se poate planta și direct în solul grădinilor și parcurilor.

1.2. Tehnologia de cultură a plantelor floricole studiate

1.2.1. Producerea materialului săditor floricol

1.2.1.1. Înmulțirea prin semințe

Înmulțirea pe cale sexuată, bazată pe utilizarea semințelor ca material biologic, are o largă utilizare în practica floricolă, cu precădere la speciile cultivate în câmp, din grupa anualelor și bienalelor, uneori și perene, care fructifică și produc semințe viabile.

Semănatul

Locul și epoca de semănat se stabilesc diferențiat, în funcție de particularitățile biologice și ecologice ale plantelor, de tehnologia folosită la înființarea culturilor și de data planificată pentru înflorirea sau valorificarea plantelor obținute. Semănatul se poate face în câmp sau în spații protejate.

Semănatul în câmp se poate efectua (Draghia Lucia, Chelariu Liliana, 2001, 2011):

– direct la loc definitiv, la plantele care nu suportă transplantarea, care au o perioadă scurtă de vegetație și la plantele mai puțin pretențioase la căldură (Gypshophila, Nigella, Lathyrus odoratus, Tagetes, Calendula officinalis).

– pe straturi (pentru obținerea de răsaduri), folosit pentru speciile bienale și a unor perene, care se seamănă la sfârșitul primăverii și vara (Viola x hybrida, Bellis perennis, Rudbeckia).

Semănatul în spații protejate (sere, solarii, răsadnițe) este folosit în scopul obținerii de răsaduri la speciile cu o perioadă lungă de vegetație, la speciile pretențioase la căldură, la unele specii de seră care se înmulțesc prin semințe (Begonia, Lobelia, Petunia x hybrida, Asparagus, Pelargonium).

Epoci de semănat (Draghia Lucia, Chelariu Liliana, 2001, 2011)

Iarna (XII-I), semănat în sere:

– plante anuale: Dianthus caryophyllus, Begonia semperflorens etc.

– plante cultivate la ghivece: Begonia x tuberhybrida

– plante cultivate în solul serei: Lathyrus odoratus (pentru culturi forțate).

Primăvara (II), semănat în sere:

-plante anuale: Petunia hybrida, Salvia.

Primăvara (III), semănat în sere, răsadnițe încălzite:

– plante anuale: Alyssum maritimum, Celosia sp., Gazania splendens etc.

– plante perene: Pelargonium, Cineraria maritima, Rudbeckia sp, Statice sp. etc.

Primăvara (IV-V), semănat în răsadnițe reci:

– plante perene: Campanula carpatica etc.

Primăvara (IV-V), semănat în câmp (la loc definitiv):

– plante anuale: Calendula officinalis, Dahlia variabilis etc.

– plante perene: Lupinus spolyphylus etc.

Vara (VI-VII), semănat în răsadnițe, straturi în câmp:

– plante bienale: Bellis perennis, Myosotis alpestris etc.

Toamna (IX-X), semănat în câmp (direct):

– plante anuale: Calendula officinalis, Nigella damascena etc.

– plante perene: Delphinium hybridum, Papaver orientale etc.

Lucrări premergătoare semănatului (Draghia Lucia, Chelariu Liliana, 2001, 2011):

a) pregătirea recipientelor (lădițe, ghivece, cutii de plastic etc.) – recipientele se dezinfectează prin scufundare 10-24 de ore în soluție de sulfat de cupru (2-3 %).

b) pregătirea substratului:

– prepararea amestecurilor formate din pământ de frunze, turbă și nisip;

– dezinfectarea chimică sau termică a amestecului;

– așezarea amestecului în recipientele pregătite;

– marcarea rândurilor (când se seamănă în rânduri).

Lucrări efectuate în câmp

a) pregătirea terenului (curățirea solului, nivelarea, mobilizarea, mărunțirea, fertilizarea, erbicidare, modelare conform tehnologiei de cultură a speciei respective);

b) amenajarea straturilor (necesară atunci când se seamănă pentru producerea răsadurilor).

Metode de semănat

Semănatul diferă în funcție de particularitățile semințelor și locul unde se seamănă. Se execută manual și foarte rar mecanic. Semănatul manual poate fi făcut în mai multe moduri:

– prin împrăștiere, se seamănă semințele mici și foarte mici, la lădițe, în ghivece sau în răsadnițe (Begonia semperflorens, Lobelia erinus, Cineraria hybrida etc).

– în rânduri, se seamănă semințele mici și mijlocii, prin distribuirea lor în șănțulețe paralele și echidistante. Se folosește atât pentru semănături în spații protejate cât și în câmp (Cyclamen persicum, Zinnia elegans, Petunia hybrida, Pelargonium sp. etc.).

– în cuiburi, practicat la speciile cu semințele mari și foarte mari, care nu suportă transplantarea și se seamănă în câmp, la loc definitiv sau la ghivece (câte 1-3 semințe), atunci când se intenționează producerea de răsad fără repicare (Tropaeolum majus, Ipomaea sp.).

Norme de semănat

Cantitatea de sămânță folosită la unitatea de suprafață este dependentă de valoarea culturală a semințelor, de locul și metoda de semănat, de mărimea semințelor, de epoca de semănat. Se ține cont, de asemenea, dacă răsadurile se repică sau nu.

Pentru semințe mici și foarte mici (Begonia, Petunia, Pelargonium) se folosesc cca. 3-4 g/m2; pentru semințe mijlocii (Dianthus, Matthiola) sunt necesare cca. 15-20 g/m2; pentru semințe mari (Zinnia, Tagetes) la semănăturile făcute în câmp, cantitatea de sămânță se suplimentează cu 20-30 % (Șelaru Elena, 2007; Cantor Maria, 2009).

Adâncimea de semănat se stabilește în corelație directă cu mărimea și fotosensibilitatea semințelor. Ca regulă generală, se consideră că adâncimea de semănat, trebuie să fie de 2-3 ori diametrul semințelor. Semințele foarte mici și cele care germinează la lumină (Begonia) se seamănă la suprafață. În câmp, adâncimile de semănat vor fi mai mari decât cele din spații protejate. După semănat, semințele se acoperă cu pământ cernut fin, se tasează ușor pentru a asigura contactul semințelor cu substratul și se etichetează, notându-se specia, soiul și data semănatului (Draghia Lucia, Chelariu Liliana, 2001, 2011).

Îngrijirea semănăturilor

Cuprinde un ansamblu de lucrări efectuate cu scopul asigurării unei bune răsăriri și dezvoltări a tinerelor plante: menținerea substratului permanent umed, prin pulverizări cu apă călduță; acoperirea (până la începerea răsăririi) cu sticlă, folie, hârtie, care să păstreze umiditatea constantă la suprafața substratului; îndepărtarea condensului de pe materialele acoperitoare; asigurarea temperaturii optime la nivelul substratului și în atmosferă; plivirea buruienilor; tratamente fitosanitare; rărirea răsadurilor; repicarea (Cantor Maria, 2009; Draghia Lucia, Chelariu Liliana, 2011; Șelaru Elena, 2007).

Petuniile se înmulțesc prin semințe, semănate în răsadniță în luna martie-aprilie sau in ladițe, într-un amestec de pământ de frunze și nisip sau pământ de grădină și nisip. În faza de răsad petuniile și în mod special cele din din grupa”Superbissima” sunt foarte sensibile la temperaturi scăzute, mai ales la excesul de umiditate din sol și din atmosferă.

La mușcate, semințele se seamănă primăvara în lădițe în pământ ușor, la o adâncime de 1-2 cm la o temperatură de 22° C. Plantele răsar la 20-25 zile apoi se replică. Când au 3-4 frunze se repică la ghivece și se asigură lucrările de întreținere corespunzătoare.

Dezavantajele înmulțirii prin semințe sunt durata mare de obținere a materialului săditor (cel puțin 5 luni), nu se transmit identic caracterele plantei-mamă, volumul mare de muncă.

1.2.1.2. Înmulțirea vegetativă

Înmulțirea prin butași

Este o metodă cu largă utilizare în înmulțirea plantelor floricole, deoarece este ușor de aplicat, se poate executa tot timpul anului, nu impune o tehnică deosebită la confecționarea și înrădăcinarea butașilor și dă rezultate foarte bune la un număr mare de specii (Băla Maria, 2007; Cantor Maria, 2009;Draghia Lucia, Chelariu Liliana, 2011; Șelaru Elena, 2007; Toma Fl., 2009).

Butășirea presupune utilizarea unor porțiuni de plantă (tulpini, lăstari, frunze, rădăcini), fasonate într-un anumit mod și puse la înrădăcinat în condiții optime de lumină, temperatură, umiditate, în scopul regenerării de plante noi.

Alegerea și pregătirea plantelor mamă

Se aleg plantele mature, sănătoase, viguroase, tipice speciei (soiului) și cu calități decorative deosebite. Capacitatea de înmulțire a plantei mamă este cu atât mai mare cu cât este mai tânără, este crescută la intensitate luminoasă corespunzătoare cerințelor speciei și este corect fertilizată. La speciile floricole cultivate în câmp, butașii se recoltează în perioada de vegetație, direct de la plantele din cultură.

Recoltarea și confecționarea butașilor

În practica floricolă se întâlnesc diferite tipuri de butași (Băla Maria, 2007; Cantor Maria, 2009; Draghia Lucia, Chelariu Liliana, 2011; Șelaru Elena, 2007; Toma Fl., 2009):

a) după organul din care provin:

-butași de tulpini (de lăstari), confecționați atât din porțiunea de vârf (Dianthus sp., Fuchsia x hybrida, Petunia), cât și din tronsoane de tulpină (Ficus sp., Pelargonium sp.);

-butași de frunze, reprezentați de frunze întregi (Crassula arhorescens etc.) sau fragmente de frunze (Begonia x rex);

-butași de rădăcină, rezultați din fragmentarea rădăcinilor la speciile care au proprietatea de a forma muguri pe rădăcini (Syringa vulgaris).

b) după gradul de maturare a țesuturilor:

-butași erbacei (la majoritatea speciilor floricole);

-butași semilignificați (butași de vară), utilizați mai mult la speciile arbustive (Ficus elastica);

-butași lignificați (Clerodendron).

Înrădăcinarea butașilor

Plantarea butașilor în vederea înrădăcinării se face în spații cu posibilități de dirijare a factorilor de mediu. Se preferă serele înmulțitor prevăzute cu instalații speciale de încălzire, udare, reglare a luminii etc. Se pot folosi însă și răsadnițele, atunci când speciile butășite sunt mai putin pretențioase.

Butășirea mușcatelor

Calea practică de înmulțire a mușcatei este butășirea. Fiind o plantă cu vegetație continuă, butașii se pot face în tot cursul anului. Există însă două perioade de vârf: începutul toamnei pentru a se obține plante cu înflorire de iarnă sau care vor servi ca plante mamă pentru loturile anului viitor și primăvara (II – IV) când se obțin plante care vor înflorii abundent vara. Butașii se execută din vârfurile lăstarilor și din fragmente de lăstari cu 2-4 noduri. Plantarea în vederea înrădăcinării se va face în răsadnițe (toamna) sau în sere calde, pe parapete, într-un substrat de nisip sau nisip cu turbă sau chiar pământ de frunze. Butașii se plantează adânc, la 3-4 cm, se pulverizează des pe frunze, se umbresc câteva zile, iar temperatura se menține constant la 18—20°C. Durata călusării și creșterii rădăcinilor este de 15—20 zile. După prindere, butașii cu rădăcini se plantează în ghivece (diametrul 7-8 cm) cu pământ. Rezultate bune se obțin folosind amestecul: pământ de grădină sau țelină (2 părți) + mraniță (1 parte) + turbă roșie (1 parte) + nisip (1 parte). Pe măsură ce plantele cresc, se schimbă ghiveciul ori de câte ori este nevoie. Pentru a stimula ramificarea, vârfurile lăstarilor se ciupesc de 1-2 ori deasupra a 3-4 frunze de la punctele de inserție. (Sonea V., și colab., 1979; Șelaru Elena, 2006; Cantor Maria, 2009)

La această cultură se obțin rezultate foarte bune când se aplică tratamente cu Cycocel. Astfel, pe baza experimentărilor făcute se recomandă 4 tratamente cu CCC, la intervale de 10—12 zile, primul tratament aplicându-se la două săptămâni după plantarea în ghivece a butașilor. Cycocelul se administrează sub formă de soluție în concentrație de 0,5—l°/o, revenind fiecărei plante câte 100—200 ml soluție. Se asigură astfel o bună lăstărire a plantei, un număr mai mare de flori și o avansare a înfloririi cu 2—3 săptămâni, în cazul concentrațiilor mai scăzute. Prin mărirea concentrației la 1,5—2o/o se produce nanizarea plantelor și o întârziere a înfloririi (Sonea V., și colab., 1979; Șelaru Elena 2006; Toma Fl., 2009).

Ca lucrări curente de îngrijire pot fi: udatul cu regularitate, plivitul buruienilor, afânarea solului, aplicarea îngrășămintelor chimice de două ori pe lună (numai vara), sub formă de soluție în concentrație de 0,3—0,4%, îndepărtarea frunzelor și florilor trecute (Sonea V., și colab., 1979; Șelaru Elena 2006; Cantor Maria, 2009; Toma Fl., 2009).

1.2.1.3. Înmulțirea „in vitro”

Spre deosebire de înmulțirea clasică, bazată pe utilizarea semințelor sau a diferitelor porțiuni de plantă (marcote, butuși), la multiplicarea „in vitro” se folosesc explante mici, de ordinul milimetrilor sau chiar microscopice, explante care în condiții normale de cultură nu ar avea rezistență din diferite motive (cel mai adesea datorită prezenței factorilor patogeni).

Partea vegetală de la care se desprinde explantul trebuie să cuprindă țesuturi care se înmulțesc (celula vegetală prezintă potențialul de a produce indivizi identici cu planta-mamă de la care s-a prelevat).

Referitor la înmulțirea „in vitro” a petuniilor și mușcatelor s-au efectuat diferite studii.

Înflorirea in vitro la petunia (Tsuda S., 2012) Scopul acestui studiu a fost o încercare de a determina influența auxinelor, citochinine și acidul giberelic, asupra înfloririi și morfogenezei petuniei “Flash Red” și Atkinsiana D. Don „in vitro”. Cele mai bune rezultate în etapa de propagare au fost obținute într-un mediu MS, suplimentat cu 0,5 mg dm³ GA3. Plantele de petunia propagate în aceste condiții au dezvoltat muguri principali mari și un numar mare de frunze și lăstari. Plantele cu cel mai dezvoltat sistem de rădăcini au fost regenerate într-un mediu MS, suplimentat cu 0,5 si 1,0 mg dmˉ³ IAA. Inițierea înfloririi trebuie să fie efectuată folosind un mediu MS, suplimentat cu 0,5 mg dmˉ³ KIN (Department of Horticulture Plant Breeding, West-Pomeranien University of Technology, 2012, Poland – publicație online )

Înrădăcinarea și aclimatizarea plantelor de Pelargonium zonale (Aldrufeu A., 1987). Problema rădăcinilor nefuncționale de obicei apare în procesul fertilizării „in vitro” în agar-agar. Pentru a evita câteva dintre efectele negative prezente în fertilizarea „in vitro” autorul a studiat efectul diferitelor substraturi ca suport pentru mediu de cultură. La plantele de Pelargonium zonale varietatea ‚Rubin’, pentru înmulțirea „in vitro” au fost transferate și plantate într-un mediu de înrădăcinare cu sau fără zaharoză, folosind ca suport: agar-agar, celuloză, nisip, perlit, vermiculit, turbă, Florotorf și TNSI. În general, procentajul plantelor înrădăcinate depășește 90%. Adăugarea de 20g/L zaharoză în mediu a determinat atât creșterea numărului de plante înrădăcinate, cât și numărul de rădăcini pe plantă. Toate plantele vii au fost transferate în același substrat: vermiculit, 1 TNS – turbă. Cele mai bune rezultate (peste 95%) au fost obținute la plantele transferate în perlit, independent de faptul dacă au avut s-au nu zaharoză.

Cultura „in vitro” la Pelargonium. În anul 1973 Centrul Federal Internațional de Cercetare din Elveția a început să producă mușcate libere de Xanthomonas pelargonii la culturi „in vitro”. În 1975 R. Theler, a utilizat următoarele medii de cultură pentru înmulțirea „in vitro” a mușcatelor:

– mediul 1: s-au folosit micro și macroelemente de către Murashige și Skoog (1962) fără fier, ce a fost adăugat ca NaFeEDTA 20 ppm, vitamin de Linsmeier și Skoog (1965); 0,1% casein hydrolysate, 3% zaharoză, 1,0 ppm acid indoilbutiric (IBA) și 0,2 ppm 6 benzilaminopurine (BA). ph-ul a fost ajustat de la 5,6 până la 5,8;

– mediul 2: BA a fost înlocuit cu zeatină;

– mediul 3: zeatina a fost în adăugată la o concentrație de 1,0 ppm, în timp ce ceilalți compuși au rămas neschimbați.

Explantele au avut 1,0 la 1,5 mm lungime la toate soiurile și speciile de Pelargonium studiate. Creșterea acestora a fost foarte bună pe mediul 1 și 2 și puteau fi plantate în ghivece jiffy după 2 sau 6 luni. Unele soiuri a trebuit să fie cultivate timp de 3 până la 4 săptămâni în mediul 3, iar apoi au fost transferate în mediul 2. Soiurile de Pelargonium zonale au răspuns diferit la mediile de cultură utilizate. În schimb, toate soiurile de Pelargonium peltatum au produs în mod semnificativ mai mult într-un mediu care conține numai BA, în comparație cu mediul complet. Vârfurile și frunzele formate au fost puternic reduse. Butașii au fost examinați pentru determinarea Xanthomonas pelargonii. Toți brutașii s-au dovedit a fi liberi de Xanthomonas pelargonii.

1.2.2. Lucrări de întreținere aplicate culturilor floricole din câmp

După înființarea culturilor floricole în câmp este necesară asigurarea condițiilor optime de creștere și dezvoltare, prin aplicarea unui complex de lucrări de întreținere care diferă în funcție de specie. Principalele lucrări de îngrijire care vizează culturile floricole sunt (Draghia L., 2004; Șelaru Elena 2006; Cantor Maria, 2009; Toma Fl., 2009):

Completarea golurilor – scopul lucrării este asigurarea densității de cultură corespunzătoare. Se execută la culturile înființate prin semănat direct în câmp și se fac reînsămânțări pe suprafețele unde nu au răsărit semințele. La culturile înființate prin răsad, se înlocuiesc golurile cu material din același soi, de aceiași vârstă și calitate.

Prășitul – scopul lucrării este acela de a sparge crusta, mobilizarea solului, distrugerea buruienilor. Se execută de 3-6 ori într-un sezon de vegetație ( funcție de structura solului, gradului de îmburuienare, frecvența udărilor, sau a precipitațiilor). Adâncimea variază de la 3-5 cm la începutul vegetației plantelor, până la 8-10 cm mai târziu. Se execută manual sau mecanizat.

Plivitul – are drept scop îndepărtarea buruienilor. Este indicat să se execute înaintea prașilelor. Pământul trebuie să fie reavăn și buruienile mici, pentru a putea fi smulse cu rădăcină.

Combaterea chimică a buruienilor – această lucrare are drept scop distrugerea semințelor de buruieni și a buruienilor aflate în vegetație. In practica floricolă se utilizează mai mult efectul preemergent al erbicidelor. Se poate folosi Triflurom 48 EC, aplicat cu 10-14 zile înainte de înființarea culturilor, în doze de 2 l/ha.

Irigarea – se face cu scopul îmbunătățirii regimului de apă din sol. Se execută când în sol și în atmosferă există un deficit de umiditate. Se udă pe brazde, prin aspersiune, cu furtunul, prin picurare. Norma de udare și modul de administrare se stabilesc în funcție de destinația culturii, de specie, de fenofază, de textura solului etc. Se administrează aproximativ 10-30 1 apă/m2. Se recomandă să se ude dimineața, seara sau noaptea, deoarece cantitatea de apă care se evaporă este mai mică. Vara se udă zilnic sau la 2-3 zile; toamna sau primăvara de 1-2 ori pe săptămână.

Fertilizarea fazială – această lucrare este foarte importantă deoarece asigură echilibrul nutritiv din sol. Se utilizează îngrășăminte organice sau minerale ușor asimilabile. îngrășămintele organice se administrează sub formă de must de bălegar diluat cu apă (1:5 sau 1:7) sau de macerat de gunoi de păsări diluat 1:20 sau 1:25. îngrășămintele chimice se administrează prin împrăștierea pe sol și apoi sunt încorporate odată cu lucrările solului, sau se folosesc sub formă de soluții nutritive.

Răritul – se face cu scopul de a îndepărta surplusul de plante și asigurarea densității optime de plante la hectar. Se execută la culturile înființate prin semănat direct, la care nu s-a putut respecta la semănat distanța dintre plante. La speciile care suportă transplantarea, plantele eliminate se pot folosi la completarea golurilor.

Ciupitul – scopul acestei lucrări este: stimularea ramificării, uniformizarea înălțimii plantelor, înflorire uniformă. Lucrarea constă în îndepărtarea vârfului de creștere imediat după plantare. Se poate repeta de 2-3 ori într-o perioadă de vegetație, dar nu mai târziu de sfârșitul lunii iunie pentru plantele decorative prin flori.

Copilitul – are drept scop dirijarea unei singure tije florifere și determinarea înfloririi mai timpurii. Lucrarea constă în îndepărtarea lăstarilor secundari (copiii) care se dezvoltă pe tulpina principala, la axila frunzelor. Lucrarea se execută obligatoriu când lăstarii sunt în stare erbacee și se desprind ușor.

Combaterea bolilor și dăunătorilor – principalul obiectiv urmărit cu această lucrare este menținerea stării de sănătate a plantelor. Principalele boli și dăunători care atacă plantele floricole în câmp sunt (Draghia Lucia, Chelariu Liliana, 2001; Iacob Viorica, 2006; Șelaru Elena 2006; Cantor Maria, 2009; Toma Fl., 2009):

Pătarea frunzelor (Heterosporium pruneti) – boala se manifestă prin apariția pe frunze a unor pete alungite, izolate sau confluente, inițial gălbui, apoi brune cu fructificațiile ciupercii de culoare neagră, pulverulentă. Câteva substanțe folosite la combaterea acestei boli sunt: Orthocid 50 sau Merpan 0,25%, Dithane M 45 sau Vandozeb 0,2%.

Pătarea cenușie a frunzelor (Septoria antirrhini) -boala se manifestă prin apariția pe frunze a unor pete mici, bine conturate, de culoare cenușie albicioasă, cu bordură violacee. Măsuri de combatere: Tratament cu zeama bordoleză 0,75%, Zineb 0,3%, Captan 0,2%.

Rugina (Puccinia antirrhinî) – boala se manifestă prin apariția pe partea inferioară a frunzelor a unor pustule brune sau negre, pulverulente. Fiecare pustulă este înconjurată de o zonă galbenă. La atac puternic frunzele se veștejesc, iar în final se poate ajunge la uscarea plantelor. Metode de prevenire și combatere: Eliminarea și arderea plantelor bolnave, udarea și îngrășarea echilibrată, tratamente cu Poliram combi 0,2%, Maneb 0,2%, Dithane M45 0,2%, Zineb 0,2% etc.

Făinarea ( Sphaerotheca fulișineă) – boala se manifestă atât pe frunze cât și pe tulpini, prin apariția unor pete de diferite mărimi, sub forma unor pâsle fine, albicioase-cenișii. Plantele atacate mor prematur. Metode de prevenire și combatere: Tratament cu sulf muiabil 0,4%, Morestan 0,03, Karathane 0,06%.

Viermele rădăcinilor (Hederodera sp. Meloidogyne sp.) – acest dăunător este un vierme de sol foarte periculos pentru plantele floricole. Plantele atacate au culoarea verde palid, iar frunzele se îngălbenesc. Pe rădăcini se găsesc umflături ce pot depăși 6 cm în diametru.

Musculița albă de seară – Trialeurodes vaporarioum Westw. Este o insectă poligfafă care atacă numeroase specii de plante. Se întâlnește în toate zonele, pe plantele ornamentale din sere, solarii, iar ăn timp călduros și în câmp. Femela are 1,46-1,53mm, iar masculul 1,15-1,43mm. Este de culoare galben-pal. Masuri de prevenire: distrugerea florei spontane din jurul serelor și solariilor care contribuie la perpetuarea focarelor de infectie; dezinfectare prin stropiri cu produse organofosforice sau carbamice sau prin fumigari. Se vor efectua tratamente chimice la apariția focarelor de infecție: Actellic 50 EC-0,1%, Lannate 90 WS-0,5%, Decis 2,5 CE-0,05%, Fastac 10 EC-0,02%, Karate 2,5 CE-0,04% și tratarea solului înainte de plantare cu 4 săptămâni cu Nemagon 7001/ha, Dazomet 450 Kg/ha în decursul vegetației Tenik 80 Kg/ha, Vydate 120 Kg/ha.

Limaxul cenușiu (Deroceros ogresti) – atacă foarte mult speciile floricole, hrănindu-se cu țesuturile organelor subterane și aeriene ale plantelor. In timpul zilei melcii fără cochilie stau ascunși în locuri răcoroase, umede, sub frunze. Combatere: Escartox 20 Kg/ha, Helocid 20 Kg/ha.

Coropișnița (Gryllotalpa gryllotalpd) – dăunător polifag, periculos, ce trăiește în soluri ușoare. Adulții și larvele rod părțile subterane ale plantelor, de asemenea săpând galerii, dezrădăcinează plantele, dislocă semințele. Combatere: folosirea momelilor otrăvitoare.

Nematodul galicol al plantelor floricole (Meloidogyne arenaria) – dăunător polifag, atacă rădăcinile plantelor, pe care apar gale gale mici mai ales pe rădăcinile laterale, de forma unor șiraguri de mărgele sau pot determina deformarea rădăcinilor. La atacuri puternice, rădăcinile plantelor putrezesc, iar plantele se usucă. Prevenire și combatere: folosirea de material biologic pentru înmulțire sănătos, dezinfectarea solului cu vapori de apă la temperatura de 90-100 °C timp de 2-3 ore, tratamente chimice cuNemogon 80-1001/ha, Bazamid 600 Kg/ha etc.

Puricii negri de pământ (Phyllotreta sp) – acest dăunător atacă în anii secetoși un număr foarte mare de specii floricole. Atacă în stadiu de larvă și adult. Larvele pătrund sub epiderma rădăcinilor tinere consumând conținutul acestora, iar adulții atacă frunzele pe care le distrug perforându-le (ciuruirea frunzelor). Combarere: Tratament cu Sinoratox 35 în concentrație de 0,15%, Carbetox 37, în concentrație de 0,4% etc.

CAPITOLUL 2

CARACTERIZAREA CADRULUI NATURAL

AL ORAȘULUI ONEȘTI

2.1. Așezarea geografică și relieful zonei

La poalele Carpaților Moldovei, în bazinul inferior al râului Trotuș, se întinde Depresiunea Tazlău – Cașin, sau Depresiunea Oneștilor. Municipiul Onești este situat în partea sudică a depresiunii Tazlău – Cașin, la o altitudine de 200m, la punctul de întretăiere a văilor Cașinului, Oituzului și Tazlăului cu Trotușul și la întretăiere a două drumuri comerciale: Adjud – Ghimeț și Bacău – Oituz – Brașov. Coordonatele geogrfice ale municipiului Onești sunt: 26º, 47' longitudine estică și 46º, 13' latitudine nordică față de nivelul mării (fig. 2.1). Altitudinea cea mai coborata, de 180 metri, se înregistrează în partea de sud – est a orașului, pe valea Trotușului, iar cea mai ridicată, de 240 metri, în sud-est, la poalele dealului Cuciur.

Depresiunea subcarpatică Tazlău – Cașin, cea mai extinsă depresiune din Subcarpații Moldovei, este situată în estul Carpaților Orientali, reprezentați aici prin aliniamentul munților Goșmanu – Berzunți – Cașin, delimitată fiind de Podișul Moldovenesc prin aliniamentul culmilor subcarpatice Pietricica Bacăului – Oușorul. Ea reprezintă cea mai sudică depresiune din șirul depresiunilor Subcarpaților Moldovei, fiind continuată spre nord de Depresiunea Cracău-Bistrița, de care se desparte prin Șeaua Nechitului. La sud se învecinează cu Depresiunea Soveja, prima dintre depresiunile Subcarpaților de Curbură, de care se separă prin culmea interfluvială care desparte bazinul Cașinului de al Șușiței.

Depresiunea are o extindere nord-sud de 77 km și o lățime maximă de 27 km. Ocupă 132 580 ha, din care suprafața studiată, reprezentată doar de terenurile agricole, este de 77 163 ha. (Lupașcu Gh. și colab, 1998)

Fig. 2.1. Harta orașului Onești (sursa:http://www.croco.ro/contacten.htm)

Relieful

Ceea ce impresionează și diferențiază Subcarpații Moldovei de celelalte grupe din Subcarpați, imprimându-le o caracteristică distinctă, este simplitatea alcătuirii orografice.

Se disting în vest un șir de depresiuni cu structură cutată, iar la est un aliniament de dealuri (unele axate pe cute anticlinale, dar cele mai multe aparținând unei structuri ușor monoclinale – rest dintr-un piemont sarmațian sau pliocen, construit de râurile carpatice).

Altitudinile cele mai ridicate se înșiră pe aceste dealuri și ating cele mai mari valori în nord, în culmea Pleșu (911 metri), și în sud, în culmea Pietricica (740 metri). Valorile minime aparțin luncilor marilor râuri – Bistrița și Trotuș, situându-se în intervalul 150-200 metri; cea mai mare parte a spațiului subcarpatic se desfășoară între 250 – 400 metri, acestui interval altimetric aparținându-i atât depresiunile, cât și majoritatea versanților și dealurilor joase. (Lupașcu Gh. și colab, 1998)

2.2. Studiul pedologic

Depresiunea Tazlău – Cașin are o scoarță de alterare alcătuită aproape în exclusivitate din materiale neconsolidate. Dintre proprietățile acestor materiale, pentru geneza solurilor mai importante sunt granulometria materialului și conținutul în carbonat de calciu. Totodată tipul de material parental a impus un anumit ritm proceselor de pedogeneză.

Pe argile și marne, roci cu permeabilitate scăzută și bogate în cationi bazici, s-au format soluri mai puțin profunde (cu orizontul de carbonați cuprins între 51 și 150 cm ), mai bogate în humus și mai puțin debazificate decât solurile formate pe luturi sau materiale loessoide. Pe astfel de roci s-au format soluri litomorfe sau cu caracter litomorf precum pseudorenzina (2158,6 ha), subtipuri de sol pseudorendzinice (20155,1 ha) și vertisolul sau soluri vertice (5290,3 ha).

Solurile aparțin predominant clasei molisolurilor la care, pe suprafețe restrânse,se adaugă cambisolurile. Distribuția lor este în strânsă legatură cu condițiile de relief și climă. În depresiuni, pe terasele largi ale Neamțului, Cracăului și Tazlăului se întâlnesc solurile cernoziomice, iar acolo unde marnele calcaroase precumpănesc apar pseudorendzine. Pe versanții dealurilor mai joase, sub pădure de foioase, se întinde arealul solurilor brune (argilo – iluviale), iar pe cei ai culmilor Pietricica și Pleșu cu înălțime mare și umiditate ridicată există soluri brune luvice. Producerea de alunecări și ravenări intense a facilitat dezvoltarea erodisolurilor (Brânduș C., 1981, 2003).

2.3. Condițiile climatice

Factorii genetici

Subcarpații se desfășoară în zona climatului temperat continental, iar prin poziția geografică într-un climat al dealurilor și podișurilor de la exteriorul Carpaților.

Radiația solară. Valorile radiației globale anuale impuse de condițiile locale asigură un număr mai mare de ore de strălucire a Soarelui, deci și un timp senin mai lung. De asemenea, valoarea mai redusă în raza așezărilor urbane (110 – 113 kcal/cm2) cu industrie poluantă (Piatra Neamț – Săvinești; Onești), pentru că la răsărit de ele, în centrul depresiunilor Cracău și Tazlău (115 kcal/m2) sau pe culmile limitrofe unde se resimt efectele föehnale determinate de descendența aerului, aceasta sa crească.

Bilanțul radiativ anual va avea valori între 40 – 45 kcal/m2 la nord, peste 50 kcal/cm2 în sud, fiind lunar pozitiv între martie și aprilie și negativ din decembrie până în februarie (nebulozitate mare).

Masele de aer provenite din estul continentului sunt în general uscate, iarna determinând scăderi de temperatură și secete prelungite.

Structura orografică, caracterizată prin alternanțe de bazinete depresionare și depresiuni întinse cu șiruri de dealuri cu înălțimi mari (500 – 1000 m) și desfășurarea lor aproape paralel cu Carpații, prezintă o însemnătate deosebită în variația caracteristicilor locale ale vremii facilitând topoclimate specifice de depresiuni și de culme.

Ca urmare, masele de aer ce vin, fie din Carpați , fie din exteriorul Subcarpaților se vor dirija rapid și dominant prin culoare de vale și depresiuni.

Desfășurarea culmilor impune versanți cu orientări diferite, în Subcarpații Moldovei dominant spre E, SE, V și NV.

Subcarpații reprezintă o unitate geografică cu multe așezări în unele existând industrii cu rol important în modificarea locală a modului de manifestare a elementelor climatice, îndeosebi pe valea Trotușului în sectorul Onești-Borzești. Deci, pe fondul climatului temperat de dealuri cu altitudine medie diferențierile regionale sunt create de circulația maselor de aer, iar cele locale de caracteristicile fizice ale suprafeței active și de gradul de implicare a acțiunilor antropice.

Potențialul termic: elementele climatice au o importanță esențială pentru formarea învelișului de soluri, întrucât, alături de factorul biologic, determină intensitatea proceselor fizice, chimice și biologice specifice pedogenezei. Totodată, capacitatea productivă a terenurilor, materializată prin producții vegetale, este optim realizată dacă sunt asigurate condiții climatice favorabile.

De aceea, cunoașterea climatului actual este necesară atât la aprecierea capacității productive a terenurilor cât și pentru folosirea judicioasă a fondului funciar. Pentru cunoașterea elementelor și fenomenelor meteorologice din Depresiunea Tazlău-Cașin, s-au folosit datele stațiilor meteorologice Tg. Ocna, Piatra Neamț și Bacău, de valorile consemnate în Atlasul climatologic al României.

Toate aceste date evidențiază faptul că Depresiunea Tazlău-Cașin beneficiază de un climat moderat și de oarecare adăpostire față de unitățile cu care se învecinează la vest și est.

Temperatura aerului

Temperatura este elementul climatic care reflectă cel mai evident, indiferent de mărimea subunității geografice, influența (regională, locală) a factorilor de mediu.

Temperatura medie anuală este de 9 -11,5ºC între Prahova și Trotuș. Aceste valori reprezintă o consecință directă a diferențierii regionale a frecvenței maselor de aer cu calități deosebite (tab. 2.1).

Amplitudinea absolută este în jur de 70ºC la vest de Olt, între 65 – 68ºC între Olt și Prahova, 68-69ºC în Subcarpații Buzăului și 68-70ºC în Subcarpații Moldovei.

Primăvara este ceva mai timpurie la vest de Olt (activitatea ciclonică mediteraneană) și în Subcarpații de Curbură (föehnizare) și târzie în Subcarpații Moldovei (persistă încă invaziile de aer rece polar sau din estul continentului).

În aceleași sectoare în iunie fața de mai, ele cresc cu circa 3ºC, în iulie atingând maximum 17-18ºC în Subcarpații Moldovei.

Ianuarie și februarie sunt luni reci , cu temperaturi negative (cele mai scăzute medii sunt în Subcarpații Moldovei -3,5 -1,5ºC în februarie.

Iarna, în depresiuni și pe culoarele de vale, aerul rece stagnează producându-se scăderi importante de temperatură și inversiuni termice în raport cu dealurile limitrofe.

De asemenea, orașele principale și mai ales sectoarele cu industrie constituie nuclee termice în care aproape lunar diferențele termice în raport cu regiunile vecine sunt cu 0,5-1ºC mai ridicate. Prima zi cu temperaturi medii de 0ºC se înregistrează la începutul lui martie în Subcarpații Moldovei și pe dealurile înalte de lângă munte în rest.

Regimul anual și sezonier al zilelor cu temperaturi caracteristice ce definesc un anumit specific termic reflectă influența föehnizării, a frecvenței maselor de aer din sud-vest și est. De ele se leagă în mare masură producerea fenomenelor de îngheț, de uscăciune și seceta în Subcarpații Moldovei se diferențiază: 30-40 zile de iarnă, peste 115 zile cu ingheț, 75-80 zile de vară și 15-20 zile tropicale. (Stația meteo Tg.-Ocna)

Nebulozitatea

Este strâns legată de circulația maselor de aer valorile medii oscilând în general între 5 și 6 zecimi. Ele cresc spre vest (5,5 – 6) datorită frecvenței mai mari a activității ciclonilor mediteraneeni, dar și în Subcarpații Moldovei (circulația nordică și nord estică). Nebulozitatea maximă, în jur de 7, se produce în lunile de iarnă, îndeosebi în decembrie, iar cea minimă la finele verii și toamna (septembrie) cu valori în jur de 4 zecimi în Subcarpații Moldovei și cu un număr de 40 de zile senine iar zilele complet acoperite cu nori având un număr de peste 130.

Precipitațiile

Cantitățile medii anuale ating valori de 600 – 650 mm în cea mai mare parte în Subcarpații Moldovei, dar sunt și ani secetoși în care se înregistrează valori mai scăzute de 450 mm (tab. 2.2). Tot în această zonă, cantități mai ridicate se produc în intervalul aprilie-august (70-75%) cu maxima în iunie (16-18 %); în sezonul rece (octombrie-martie) cad doar 170-200 mm, (25-30%), cea mai mică valoare fiind în februarie (3,5-4%). iar numărul de zile cu precipitații este de circa 100 zile (tab. 2.2).

Tabelul 2.1

Temperaturii medii lunare și anuale

(Statia meteo Tg.- Ocna – 2012)

Tabelul 2.2

Precipitațiile atmosferice – 2012

(Stația meteo Tg.-Ocna)

Vânturile

Pe fondul general al dinamicii maselor de aer, structura orografică impune numeroase aspecte în desfășurarea circulației locale a acestora (tab. 2.3). În Subcarpații Moldovei, alături de direcțiile principale din vest și est, se adaugă cea realizată prin culoarele depresionare (de la nord și sud); în lunile decembrie și iulie vânturile sunt deosebit de frecvente și intense; calmul este legat de instalarea maselor anciclonale fiind prezent mai ales iarna (în ianuarie 40% ).

Tabelul 2.3

Frecvența(%) și viteza( m/s ) medie anuală a vântului

(Statia meteo Tg.-Ocna – 2012)

Fenomene meteorologice caracteristice

Înghețul este posibil la finele toamnei-mai timpuriu (începutul lui octombrie) lângă munte, în Subcarpații Moldovei (la nord de Bistrița) și pe pantele nordice ale dealurilor înalte. Intervalul fără îngheț crește în același sens, de la 160-170 zile (lângă munte și la nord de Trotuș, dar și în depresiunile bine închise), la peste 190 zile în partea nordică (tab. 2.4).

Tabelul 2.4

Date referitoare la fenomenul de îngheț

(Statia meteo Tg.-Ocna – 2012)

Regionarea climatică

O încercare de regionare în subunități climatice, ne conduce la separarea culoarelor văilor principale( temperaturi medii de 9-9,5ºC, precipitații medii sub 600 mm, vânturi canalizate longitudinal, inversiuni termice în sezonul rece și o mai mare frecvență a brumelor și cețurilor) de subunitatea ariilor deluroase (cu temperaturii medii mai frecvent între 7,5 -8,5ºC, precipitații medii de 600-700 mm și cu variații topoclimatice în funcție de altitudinea, orientarea și expoziția culmilor și versanților față de radiația solară și circulația maselor de aer, situații care nu pot fi precizate cantitativ din cauza rarității sau absenței stațiilor care să le înregistreze.

CAPITOLUL 3

SCOPUL ȘI OBIECTIVELE LUCRĂRII.

MATERIALUL ȘI METODA DE CERCETARE

3.1. SCOPUL ȘI OBIECTIVELE LUCRĂRII

Plantele au devenit un important element de decor care aduc o fărâmă din natură în centrele urbane. Plantele floricole care colorează ambientul înconjurător, contribuie la crearea unui mediu favorabil și tonic stării de sănătate a omului.

Prezența florilor în diferite ipostaze în amenajările pe care le facem în preajma locuințelor și a locurilor de muncă, sau în locuri publice, aduce un plus de culoare, de eleganță și de rafinament.

Adeseori condițiile de mediu ale spațiilor ce urmează a fi amenajate pot constitui bariere în folosirea diferitelor specii de plante. Sunt cunoscute multe specii ornamentale care pot reprezenta sortimentul de bază în astfel de situații.

Este important faptul că pe lângă alegerea judicioasă a plantelor, în concordanță cu cerințele lor și cu condițiile de mediu, să știm să le valorificăm superior însușirile decorative și să le încadrăm în ansamblul decorativ cât mai eficient.

Florile, alături de vegetația din parcuri, grădini, scuaruri, balcoane etc., influențează pozitiv microclimatul centrelor populate. Sunt atenuate zgomotele, umiditatea atmosferică este menținută la valori mai ridicate, sau diminuate oscilațiile de temperatură, sunt reținute mari cantități de praf, contribuind în felul acesta la purificarea aerului din mediul în care ne desfășurăm activitatea.

Scopul acestei lucrări este de a stabili, prin variantele de lucru alese, influența substratului asupra producerii materilaului săditor pe cale generativă, cât și vegetativă la speciile floricole Petunia hybrida și Pelargonium peltatum, în condițiile serei dendrofloricole din Borzești.

De asemenea, studiul se referă și la modul de utilizare și încadrare în ansamblul decorativ în spațiile verzi ale municipiului Onești.

Obiectivele lucrării:

– analiza influenței substratului de cultură asupra germinației semințelor și a înrădădcinării butașilor la speciile Petunia hybrida și Pelargonium zonale ;

– utilizarea speciilor Petunia hybrida și Pelargonium zonale în amenajările peisagere.

3.2. MATERIALUL ȘI METODA DE CERCETARE

3.2.1. Materialul de cercetare

Experiențele propuse au fost înființate în sera dendrofloricolă Borzești, județul Bacău, în anul 2012.

Pentru realizarea lucrării a fost ales un sortiment de plante floricole cunoscute ca fiind plante iubitoare de lumină: Petunia hybrida și Pelargonium peltatum. Astfel de specii pot fi folosite cu succes în amenajarea grădinilor, teraselor, balcoanelor cu expoziție sudică.

Descrierea speciilor luate in studiu

1. Petunia hybrida.

Este numele unei specii obținute prin încrucișarea speciilor Petunia axillaris (cu tulpină înaltă de 50-80 cm, ramificată de la bază, cu frunzele alterne, obtuze sau oblong ovale, scurt pețiolate sau sesile, florile de culoare albă, foarte irositoare, de forma unor pâlniuțe vâscoase) și Petunia violacea (cu tulpini mai mici, ramificate numai în partea superioară, frunze pețiolat oval lanceolate sau oval ascuțite, flori puțin odorante, numai seara, purpuriu violete și catifelate, corola în formă de pâlnie). (Draghia Lucia 2004; Șelaru Elena 2006; Cantor Maria, 2009; Toma Fl., 2009)

Fig. 3.1. Petunia hybrida (original)

Grupe și soiuri ale specii Petunia hybrida, care se remarcă în mod deosebit:

Nana compacta – are tufe compacte, cu talie mică de 20-30 cm înălțime și flori simple. Cultivaruri: „Commanche”, flori roșu aprins; „Cramoisie”, cu flori roz carmin; „Rforbia”, cu flori roz strălucitor și cu mijlocul alb; „Red Satin”, roșu intens.

Pendula – cu soiuri caracterizate prin ramuri lungi de 75-80 cm, târâtoare, destinate mai ales jardinierelor. Cultivaruri: „Alba”, flori colorate alb clar; „Blau”, cu flori de culoare albastru închis cu steluțe albe; „Purpurea”, flori de culoare roșu închis; „Rosea”, cu flori roz.

Grandiflora – cuprinde plante de talie mare, circa 50 cm, cu flori mari, simple, cu marginile corolei întregi și ușor ondulate. Cultivaruri: „Alba”, cu flori de culoare albă; „Blaue”, cu flori albastre; „Maculata”, cu flori de culoare purpur alb pătat; „Purpurea”, cu flori de culoare purpur catifelat.

Grandiflora nana – cuprinde forme ale căror plante au tufe înalte de 20-25 cm, cu florile divers colorate. Cultivaruri: „Blaue Wolke”, flori de culoare albastru închis catifelat; „Briliant”, cu flori de culoare roz strălucitor; „Karminrosa”, cu flori de culoare roșu deschis etc.

Frimbiata – înaltă de 80 cm, cu flori mari, simple și marginile petalelor fimbriate. Se disting soiurile: „Alba”, flori de culoare albă; „Brillantrosa”, cu flori de culoare roz strălucitor; -„Miranda”, carmin închis strălucitor etc.

La înmulțirea prin semințe s-au folosit semințe de la soiurile Nana compacta, achiziționate de la societatea Pro-Green. Iar la înmulțirea prin butași s-au recoltat butași de la cultivarul Pendula, existenți la plantele mama, la sera Borzești.

2. Pelargonium peltatum (mușcatele curgătoare)

Mușcatele sunt plante perene cu vegetație și înflorire continuă. Ele ridică pretenții diferite față de lumină dar de temperatură nu exprimă cerințe deosebite. Toate speciile de mușcate nu suportă excesul de umezeală, udatul se face moderat fără ca apa să stagneze în vasele de scurgere în care stau ghivecele. Vegetează bine în solurile ușoare și chiar mai grele, cu un bun drenaj, răspund favorabil substraturilor bogate în humus, cu pH-ul ușor acid.

Materialul săditor la mușcate se poate obține atât pe cale generativă (prin semințe), cât și pe cale vegetativă (butășire), culturi „in vitro”.

Pelargonium peltatum. Lăstarii sunt lungi de 50-100 cm cu articulații pronunțate. Pot avea poziție pendentă sau erectă dacă sunt tutorați. Frunzele peltate, ușor ondulate pe margini la cele mai multe soiuri coriacee, închise la culoare și sensibil suculente. În jurul punctului de convergența a nervilor prezintă un cerc bruniu. Inflorescența este susținută de un penduncul lung terminat cu o colereta de foliole ovale la baza pedicelelor florale. Florile, cu diametrul corolei de 4-5 cm, alcătuiesc umbele bogate. Pot fi simple sau involte, diferit colorate. Această specie are lăstari lungi pendenți, ce formează ghirlande elgante, abundent garnisite cu flori. (Șelaru Elena 2006; Cantor Maria, 2009)

Cultivaruri:

„King Edward” — roz- violet, flori involte.

„Trotling Hill” — roz-violet, flori involte.

„Claret Crouse” — roșu-bordo, flori simple.

Pentru înmulțirea speciei Pelargonium peltatum s-au folosit semințe și butași de la plantele mamă existente la sera Borzești.

Fig. 3.2. Pelargonium peltatum (www.parkswholesaleplants.com)

Prezentarea serelor dendrofloricole din Borzești

Locația în care s-au desfășurat cercetările cuprinde:

-corpul administrativ care are în componență o fundație, zidărie din cărămidă cu pereți din lemn, acoperiș tip șarmantă cu învelitoare din tablă zincată; suprafața cladirii este de 244 m pătrați cu terasa ce are suprafața de 115 metri pătrați; încălzirea se face cu centrală pe gaz, este iluminată electric și dotată cu apă curentă

-sera are o suprafată de 240 metri pătrați; aici se cultivă speciile floricole la ghivece și jardiniere (de exemplu: Petunia, Pelargonium) și pe sol (Tagetes și Salvia).

Materialul floricol obținut în seră și câmp este folosit la amenajarea spațiilor verzi din municipiul Onești.

3.2.2. Metoda de cercetare

În lucrare sunt prezentate tehnologiile de obținere a materialului săditor ale speciilor care fac obiectul acestui studiu, completate de variante ale posibilităților de utilizare ale acestor plante.

Pentru producerea materialului săditor, variantele experimentale au fost diferențiate în funcție de substratul utilizat la semănat sau la înrădăcinarea butașilor, astfel încât să se evidențieze influența substratului asupra germinației semințelor și înrădăcinării butașilor.

În cazul înmulțirii prin semințe, s-au utilizat două tipuri de substrat pentru germinația semințelor (tab. 3.1.):

– 2 părți pământ de grădină + 1 parte perlit (V1);

– 2 părți pământ de frunze + 1 parte perlit (V2).

Tabelul 3.1

Schema de experimentare I (înmulțirea prin semințe)

Semănatul s-a făcut primăvara, în 15-20 februarie 2012. În acest scop, au fost pregătite lădițele (au fost curățate, dezinfectate prin scufundare 12 ore în soluție de sulfat de cupru 2-3 %), apoi a fost pregătit amestecul conform rețetelor stabilite pentru cele două variante. Semănatul s-a făcut prin împrăștiere, iar îngrijirea semănăturilor s-a făcut conform tehnologiei cadru.

Fig. 3.3. Răsaduri de Petunia hybrida Fig. 3.4. Semănături de Petunia hybrida

(original) (original)

În cazul înmulțirii vegetative prin butași experiențele s-au efectuat, pentru fiecare specie în parte, pe două variante de lucru, diferențiate după substratul utilizat la înrădăcinarea butașilor.

Pentru variantele de la fiecare specie s-a folosit material biologic (butași) cât mai uniform în ceea ce privește mărimea, respectiv gradul de dezvoltare a porțiunii de plantă utilizată. Butașii confecționați de la cele două specii au fost pudrați cu cărbune vegetal pe porțiunile secționate sau rănite și puși la înrădăcinat în lădițe, în substratul stabilit prin variatele experimentale, cu grosimea de 7-8 cm.

Ca plante mamă s-au ales plante mature cultivate la ghiveci, sănătoase, viguroase, tipice speciei și cu calități decorative deosebite.

Schema de experimentare este prezentată în tabelul 3.2.

Tabelul 3.2

Schema de experimentare II (înmulțirea prin butași)

Variantele de utilizare ale plantelor studiate sunt prezentate pe categorii (vase ornamentale, jardiniere, stâncării, ministâncării etc.) și cu sortiment de plante adecvat. Aceste amenajări sunt completate de imagini și schițe originale de amenajare.

Experiențele și variantele de amenajare se bazează pe efectuarea a numeroase observații determinări și măsurători, prezentate în tabelele de sinteză și pe reprezentări grafice.

Fig. 3.5. Cofecționarea butașilor de Pelargonium peltatum (original)

Fig. 3.6. Plantarea butașilor de Pelargonium peltatum pentru înrădăcinat (original)

Fig. 3.7. Lucrări de întreținere aplicate butaților de mușcate (original)

Fig. 3.8. Plante mature de mușcate (original)

CAPITOLUL 4

REZULTATE OBȚINUTE

4.1. Aspecte privind producerea materialului săditor la Petunia hybrida și Pelargonium peltatum

În conformitate cu schema de experimentare I, în tabelul 4.1 sunt prezentate rezultatele privind influența substratului asupra procentului de germinație a semințelor.

Tabelul 4.1

Dinamica germinației semințelor

Analizând datele înregistrate în tabelul 4.1 se poate observa o influență redusă asupra procentului de răsărire a compoziției diferite a substratului. De asemenea, s-a putut constata că diferențele apărute au fost mai evidente în prima parte a perioadei de germinație. Observațiile s-au făcut după 7 zile de la semănat, până la 35 de zile.

La Petunia hybrida semințele au germinat în procent de 9 % la varianta V1 și de 19 % la varianta V2 după 7 zile de la semănat, iar la ultimele observații, după 35 de zile, procentul era 68% la varianta V1 și de 75 % la varianta V2 (tab. 4.1, fig. 4.1).

Fig.4.1 Procentul de germinație Petunia hybrida

Semințele de Pelargonium peltatum au germinat după 15 zile de la semănat. Procentul de răsărire a fost diferit la cele două variante de lucru și anume: 11% la varianta V1, și 19% la varianta V2. Ultimele observații s-au făcut după 35 de zile, iar procentul era de 43% la varianta V1 și 56% la varianta V2. (tab. 4.1, fig. 4.2)

Fig.4.2 Procentul de germinație Pelargonium peltatum

În tabelul 4.2 sunt înregistrate rezultatele preliminarii la plantele răsărite; observațiile s-au făcut pentru determinarea înălțimii medii a plantelor și a numărului mediu de frunze de pe plante.

La specia Petunia hybrida, înălțimea medie a plantelor a variat la varianta V1 de 0,8 cm la primele observații, până la 10,2 cm la ultimile măsurători. La varianta V2 înălțimea plantelor a variat de la 1,1 cm până la 11,1 cm. Numărul de frunze a variat de la 2,1 la 4,9 bucăți la varianta V1 și de la 2,5 – 5,2 bucăți la varianta V2.(tab 4.2, fig. 4.3)

La Pelargonium peltatum înalțimea medie a răsadurilor a variat de la 0,5 cm la 2,9 cm în cazul variantei Vı, și între 0,8 cm și 3,4 cm la varianta V2 (tab.4.2, fig. 4.4).

Tabelul 4.2

Dinamica de creștere a răsadurilor

Fig.4.3 Dinamica de creștere a răsadurilor de Petunia hybrida

Fig.4.4 Dinamica de creștere a răsadurilor de Pelargonium peltatum

Conform schemei de experimentare II s-a urmărit influența substratului asupra procentului de înrădăcinare a butașilor la cele două specii luate în studiu Petunia hybrida și Pelargonium peltatum (tab. 4.3, fig. 4.5, fig. 4.6).

Tabelul 4.3

Dinamica înrădăcinării butașilor

Fig.4.5 Dinamica înrădăcinării butașilor de Petunia hybrida

Fig.4.6 Dinamica înrădăcinării butașilor de Pelargonium peltatum

Procentul de înrădăcinare la Petunia hybrida, după primele 15 zile, este de 15 % la varianta V1 și de 21 % la varianta V2, iar la ultimele observații după 45 de zile procentul era 72% la varianta V1 și de 84% la varianta V2 (fig.4.7).

Fig.4.7 Procentul de înrădăcinare a butașilor de Petunia hybrida

Pentru Pelargonium peltatum procentul de înrădăcinăre înregistrat la 15 zile a fost de 18% la varianta V1 și de 29% la suta la varianta V2, iar ultimele observații, după 45 de zile procentul, era de 84% la varianta V1 si de 95% la varianta V2 (fig.4.8).

Fig.4.8 Procentul de înradacinare a butașilor de Pelargonium peltatum

CAPITOLUL 5

Utilizarea plantelor floricole pentru amenajari peisagistice

Amenajările peisagistice cu specii floricole sunt realizate ținând cont de unele principii generale de compoziție aplicate în proiectarea spațiilor verzi, și anume: principiul funcționalității; principiul compatibilității; principiul unității; principiul armoniei; principiul proporționalității; principiul originalității.

Modul de dispunere, asocierea și alegerea speciilor floricole are la bază numeroase criterii referitoare la durata ciclului de viață, capacitatea de adaptare a plantelor la diferite condiții de mediu, perioada de înflorire, culoarea și parfumul florilor, talia și portul plantelor.

În cadrul spațiilor verzi, speciile floricole pot fi dispuse: izolat (individual) și asociate în ronduri, rabate, platbande, borduri, mozaicuri și arabescuri, pete de culoare și vase decorative.

GRUPURILE sunt constituite dintr-un număr mic de exemplare, aparținând aceleiași specii sau soi. La realizarea grupurilor se utilizează plante cu talie mijlocie și înaltă. (Draghia Lucia, Chelariu Elena Liliana, 2001). Pentru amenajarea grupurilor s-a utilizat si Pelargonium zonale. (fig. 5.1)

RONDURILE se vor proiecta nu numai sub formă rotundă ci și sub formă de elipsă , pătrat, dreptunghi, hexagon. La amenajare se vor utiliza plante floricole anuale, bienale sau pererne. Se pot proiecta ronduri centrale amplasate la intersecția aleilor, ronduri laterale amplasate pe marginea sau latura clădirilor sau ronduri în interiorul magazinelor la parter. (Draghia Lucia, Chelariu Elena Liliana, 2001).

RABATELE însoțesc traseul căilor de circulație și conturează diferite construcții (clădiri, terase). Au aspectul unor fâșii dreptunghiulare, cu lățimea de 1-2,5 m și lungimea variabilă (corespunzătoare traseului urmărit, dar nu mai mare de 15-20 ori lățimea). Pe lungimi mari, rabatele se întrerup la distanțe egale cu arbuști, suprafețe gazonate, vase decorative etc. (Draghia Lucia, Chelariu Elena Liliana, 2001).

Pentru amenajarea rabatelor s-au utilizat: Alyssum maritimum, Begonia semperflorens, Bellis perennis, Lobelia erinus, Petunia hybrida, Portulaca grandiflora, Viola wittrockiana, Pelargonium zonale.

Fig. 5.1 Grupurile (www.parkswholesaleplants.com)

BORDURILE nu sunt considerate amenajări de sine stătătoare deoarece însoțesc și completează alte amenajări floricole (ronduri, rabate, mozaicuri, arabescuri).

Se realizează din vegetație pitică sau tunsă Alysum maritimum, Begonia semperflorens, Lobelia erimis, Petunia hybrida, Portulaca grandiflora, Bellis perennis, Viola x wittrockiana. (fig. 5.2.)

Fig. 5.2.Borduri cu petunia (www.parkswholesaleplants.com)

MOZAICURILE ȘI ARABESCURILE sunt amenajări floricole mai complicate, bazate pe utilizarea plantelor de talie scundă (sau care să suporte tunsul) și cu putere mare de ramificare. Preponderent, se folosesc plante decorative prin frunze (plante pitice de mozaic) dar cu diversitate, sortimentul se completează și cu plante decorative prin flori (plante de mozaic prin adopțiune). Sunt amenajări costisitoare, care necesită cheltuieli mari la înființare și întreținere, de aceea au folosire limitată. (Draghia Lucia, Chelariu Elena Liliana, 2001).Din sortimentul studiat pentru acest tip de amenajare s-au utilizat următoarele specii: Alyssum maritimum, Begonia semperflorens, Lobelia erinus, Petunia hybrida, Portulaca grandiflora, Bellis perennis, Viola wittrockiana.

PETELE DE CULOARE completează paleta cromatică din spațiile verzi amenajate în stil natural și mixt. Ocupă suprafețe de teren cu contur neregulat, sinuos, iar la realizarea lor se folosesc plante de talie mică sau mijlocie, viu colorate. Efectele estetice deosebite se obțin cu ajutorul „petelor" aflate pe peluze, în apropierea căilor de acces, în fața arborilor și arbuștilor etc. Se utilizeaza speciile: Petunia hybrida, Pelargonium zonale, Dahlia sp., Zinnia sp..

Fig. 5.3 Vase decorative cu Pelargonium peltatum (original)

VASELE DECORATIVE se plantează cu specii floricole cu talie mică sau mijlocie, care se pot adapta la spațiul de nutriție limitat.Vasele decorative se amplasează pe suprafețele laterale sau pavate (în piețe publice, pe trotuare) pe terase și balcoane etc. în afara acestor modalități de distribuire, plantele floricole le găsim încadrate în ansamblul decorativ și sub alte forme: amenajări pe verticală, grădini alpine, amenajări de ape. (Draghia Lucia, Chelariu Elena Liliana, 2001). Plantele floricole cu tulpini volubile și pendente cum ar fi: Petunia curgătoare, Pelargonium peltatum, Lobelia erinus, Alyssum maritimum, Hedera sp. (fig. 5.3)

AMENAJĂRI CU PIATRĂ sunt reprezentate prin stâncării, alpinării, rocării și ziduri din piatră. Pentru a îmbrăca zidurile și amenajările din piatră multe din speciile floricole iubitoare de soare constituie sortimentul de bază pentru aceste amenajări. Astfel, o alee pavată, mărginită de ziduri de piatră și cu stâncării în miniatură, poate fi decorată cu flori aparținând genurilor: Alyssum, Aubrietia, Bellis, Petunia, Lobelia, Portulaca etc.

Stâncăriile fiind elemente tipice stilului peisager, se caracterizează prin pitorescul lor și inspiră efecte de sălbăticie, de măreție sau de teamă. La amenajarea grădinilor alpine, se pot folosi atât stâncile, așa cum se găsesc ele în natură, cât și stâncile artificiale, create de om. (Draghia Lucia, Chelariu Elena Liliana, 2001).

La alegerea plantelor, trebuie avut în vedere ca dezvoltarea lor să fie compatibilă cu dimensiunile balconului. Există balcoane atât de înguste încât spațiul pentru vase este foarte redus, așa că trebuie să ne limităm a aranja câteva suporturi și vase atârnate de balustrada balconului și de pereți.

Regina balcoanelor este bineînțeles mușcata (Pelargonium), potrivită pentru locurile însorite și ușor de asociat cu lobelia și petuniile.

O soluție de efect o reprezintă realizarea unor jardiniere suspendate, utile pentru a înfrumuseța balconul, mai ales când dispunem de puțin spațiu. în acest caz se vor alege plante cu tulplini pendule cum ar fi: Portulaca grandiflora, Petunia hybrida, Pelargonium peltatum, Lobelia erinus, Alyssum maritimum, Begonia semperflorens.

Fig. 5.4 Decorarea Primăriei Onești cu jardinire plantate cu Petunia hybrida (original)

Fig. 5.5 Jardiniere cu Petunia hybrida în municipiul Onești (original)

Fig. 5.6 Jardiniera cu Pelargonium peltatum în municipiul Onești (original)

CONCLUZII

Spațiile însorite ale grădinilor ridică adeseori probleme legate de alegerea sortimentului de plante adecvate acestor condiții.

În alegerea sortimentului de plante floricole, se ține cont pe de o parte de destinația grădinii sau a spațiului ce urmeazăa fi amenajat, iar pe de altă parte de cerințele ecologice ale plantelor,de capacitatea lor de adaptare,de durata lor de decor,de caracterele și însușirile decorative ale plantelor.

La speciile floricole la care înmulțirea se face prin semințe, ca substrat de cultură se poate utiliza fie amestec format din pământ de frunze și perlit, fie din pământ de grădină și perlit.

La speciile floricole la care înmulțirea se face prin butași ca substrat de cultură se poate utiliza fie amestec de turbă și nisip sau nisip.

Orientarea dezvoltării „în vitro” este cu atât mai eficientă cu cât mediu de cultură este mai bogat în elemente nutritive și mai stabil și se pornește de la țesuturi foarte tinere.

Utilizarea vaselor decorative cu plante ornamentale,oferă diferite avantaje :amplasarea în diferite locuri,protejarea lor peste iarnă atunci când este cazul,posibilitatea beneficiarului de a schimba periodic decorul,chiar în același sezon.

BIBLIOGRAFIE

1. Aldrufeu A., 1987 – Rooting and aclimatization of Pelargonium zonale plantlets. Acta Horticulturae, The Hague, 212, 361-366.

2. Brânduș C., 1981 – Subcarpatii Tazlaului. Studiul geomorfologic, Teza de doctorat, Univ. „Al.I. Cuza din Iași, Editura Academiei.

3. Brânduș C., 2003 – Geografia solurilor cu elemente de pedologie. Editura Universitatii „Stefan cel Mare” Suceava, Editia a doua revizuita.

4. Băla Maria, 2007. Floricultură generală și specială. Editura de Vest, Timișoara

5. Băltărețu A., 1980, Florile Parfum și culoare, Editura Albatros, București.

6. Cantor Maria, 2009 – Floricultură generală. Ed. Todesco Cluj Napoca.

7. Cireașă Elena, 1993 – Floricultură specială. Centrul de Multiplicare al U.A., Iași.

8. Constantinescu Viorica, 1992 – Arta grădinii, Editura Meridiane, București.

9. Crăciun T., 1981 – Genetica plantelor horticole, Editura Ceres, București.

10. Davidescu D. și colab., 1992 – Din secretele florilor, Editura Ceres, București.

11. Draghia Lucia, Chelariu Elena Liliana, 2001 – Floricultură, Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iași.

12. Draghia Lucia, 2004 – Floricultură, Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iași.

13. Draghia Lucia, Chelariu Elena Liliana, 2011 – Floricultură, Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iași.

14. Floricescu Adriana, 1999 – Arhitectura peisajului, Editura Divya, Cluj- Napoca

15. Iacob Viorica, 2006 – Protecția plantelor ornamentale, Editura PIM, Iași.

16. Lupașcu Gheorghe, Jigău Gheorghe, Vârlan M., 1998 – Pedologie generală, Editura Junimea, Iași

17. Miclăuș V. 1991 – Pedologie ameliorativă, Editura Dacia, Cluj-Napoca

18. Milițiu Amalia, Ailincăi Natalia, 1967 – Floricultură, Editura Didactică și Pedagogică, București.

19. Milițiu Amalia, Livia Ștefan, Eugenia Sadofsky, 1962 – Floricultură, Ministerul Agriculturii, Editura Agro-Silvică, București.

20. Preda M., 1979 – Floricultură, Editura Ceres, București.

21. Sonea V. Pavel Afrodita, Ailincăi Natalia Șelaru Elena, 1979 – Floricultură, Editura Didactică și Pedagogică, București.

22. Șelaru Elena, 2006 – Plante de apartament, Editura Ceres, București

23. Șelaru Elena, 2008 – Cultura florilor de grădină, Editura Ceres, București

24. Theiler R., 1975 – Symposium on Tissue Culture for Horticultural Puroses. referat

25. Tsuda S. 2012 –Petunia in vitro. Referat Department of Horticulture Plant Breeding, West-Pomeranien University of Technology, 2012, Poland – publicație online

26. Toma Fl., 2009 – Floricultură și Artă florală, vol. I-V. Ed. INVEL – Multimedia, București

27. Zanoschi V. 1989 Cum se înmulțesc plantele, Editura Ceres, București.

28. ***, www.google.ro

29. ***, Atlasul climatologic al României

30. ***, 2012, Statistici Statia meteo Tg.-Ocna

31. www.parkswholesaleplants.com

32. http://www.croco.ro/contacten.htm