Procurorul In Procesul Penal

CUPRINS

=== PROCURORUL ÎN PROCESUL PENAL ===

CUPRINS

Capitolul I

Procurorul – reprezentant al Ministerului Public în apărarea ordinii de drept

1. Rolul activ al procurorului în activitatea de cercetare penală.

Constituția și legile proprii de organizare și funcționare a organelor statului reglementeză în raport de competența pe care le-o rezervă modul de participare la realizarea procesului dreptului. Analizând participarea organelor de stat la raporturile juridice, se poate reține ideea că drepturile lor față de celelalte subiecte constituie, în același timp, obligațiile lor față de stat.

Ceea ce interesează în prezenta lucrare este participarea Ministerului Public și în special cea a procurorului în apărarea ordinii de drept și a drepturilor și libertății cetățenilor, participare concretizată în calitate de subiect de drept în cadrul procesului penal.

1.1.Scurt istoric

În dreptul francez se regăsește originea modernă a Ministerului Public. Aici, cei numiți “procureurs du roi” aveau sarcina apărării intereselor suveranului în fața instanțelor judecătorești. Filip al IV-lea cel Frumos va stabili în 1302 printr-o ordonanță atribuțiile ce reveneau procurorilor.

În România, primele reglementări în materie au fost instituite de Regulamentul Organic din 1832 și de Regulamentul asupra îndatoririlor procurorilor și divanurilor în cauzele civile și criminale. Codul de procedură civilă din 1865 prevedea două forme de participare a procurorului în procesul civil: ca parte principală și ca parte alăturată. Legea nr. 6/1952 a organizat mai apoi Procuratura Republicii Populare Române și a amplificat atribuțiile procurorului în procesul civil.

Actuala Constituție se exprimă la art. 130, alin. 2: “Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete”, iar cu privire la statutul acestora, art.131 stabilește: “Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției”. Este incontestabil că participarea procurorului în procesul penal constituie regula, iar în materie civilă excepția.

1.2.Principii de desfășurare a activității Ministerului public

Legea care exprimă organizarea și atribuțiile Ministerului Public și implicit ale procurorilor, este legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească. Aceasta, ca și legea fundamentală, exprimă și cele 3 principii funcționale ale Ministerului Public:

Principiul legalității. Reprezintă transpunerea în plan particular a principiului legalității perocesului penal. Legalitatea activității Ministerului Public trebuie raportată la obligațiile pe care acesta le are de a exercita acțiunea penală în vederea protejării interesului public sau personal.Ca o garanție a respectării legalității, în art.30 alin.3 din Legea nr.92/1992 se arată că Ministerul Public își exercită atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia.

Principiul imparțialității. Decurge dinprincipiile legalității și oficialității procesului penal. Obligă pe procuror să se manifeste în același mod față de toți cei care au intrat în conflict cu legea, să nu aibă o atitudine unilaterală care ar aduce atingere spiritului de obiectivitate.Procurorul are obligația să-și exercite atribuțiile “numai în temeiul legii”(art.4 Legea 92/1992).

Principiul controlului ierarhic

Diferențiază procurorii de judecători, deoarece, în timp ce judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului ierarhic superior din aceeași circumscripție. Potrivit art.43 din Legea nr.92/1992, Procurorul General exercită controlul asupra tuturor parchetelor.

2. Procurorul, titular de drepturi și obligații în procesul penal

Sarcinile procurorului se află într-o strânsă conexiune cu activitatea de înfăptuire a justiției. Obligațiile procurorului se pot clasifica în două categorii după cum vom prezenta în cele ce urmează:

2.1.Obligații cu caracter judiciar.

Între acestea se găsesc: sesizarea instanțelor judecătorești pentru judecarea cauzelor penale, participarea – în condiții legale – la rezolvarea cauzelor penale ori civile;

2.2.Obligații cu caracter extrajudiciar

În această categorie s-ar încadra de pildă studierea cauzelor ce generează sau favorizează criminalitatea și prezentarea propunerilor în vederea prevenirii acesteia.

Pe lângă aceste două categorii, ar mai exista o a treia, formată din obligații judiciare, dar având tentă administrativă: efectuarea urmăririi penale și, după caz, supravegherea ei, controlul activității de cercetare penală, supravegherea respectării normelor legale la locul de deținere preventivă, etc.

În legătură cu această calitate de subiect de drept procesual penal a procurorului, art. 32, alin. 4 din legea 92/’92 constată: “…procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauză”, idee consacrată de adagiul “La plume est serve, la parole est libre”. Astfel, deși obligat să execute ordinele primite de la superiorii săi, odată aflat în ședința de judecată, procurorul este liber să pună concluzii proprii.

Observăm că actualul cadru legislativ nu instituie procurorului atributul de parte în procesul penal, el nefiind menționat cu această calitate nici în Cod.proc.pen. (art. 23, 24), dar este participant la acest proces reprezentând Ministerul Public.

Definiția procesului penal indică în mare măsură activitatea organelor judiciare, scopul de realizat și deci implicit sarcinile ce-i vor reveni procurorului pe parcursul procesului penal.

De altfel, procurorul este implicat în fiecare din cele trei faze ale acestui proces: urmărirea penală, judecata, punerea în executare a hotărârilor judecătorești, în fiecare din acestea aducându-și aportul ca titular de drepturi și mai ales de obligații caracteristice unui subiect de drept procesual penal. Pe bună dreptate îl putem numi pe procuror un acuzator public ce-și exercită funcția de apărare a societății, a normelor ce reglementează cadrul social al oamenilor.

Capitolul II

Procurorul – participant în procesul penal

1. Rolul procurorului în faza de urmărire penală

Pima fază a procesului penal, anume urmărirea penală este cea mai importantă etapă în activitatea pe care o desfășoară procurorul. În această fază, procurorul are rolul de organ de supraveghere a întregii urmăriri penale și competență exclusivă de a dispune una dintre soluțiile prevăzute de lege la terminarea acesteia.

S-ar putea spune despre procuror că este <<stăpânul>> fazei de urmărire penală și “reprezentantul” tuturor organelor de urmărire penală, procurorului fiindu-i imputabile eventualele neajunsuri, constatate de instanță în legătură cu faza de urmărire penală. În acest sens, art. 209 Cod.proc.pen. este elocvent: “procurorul exercită supravegherea actelor de urmărire penală; în exercitarea acestei atribuții procurorii conduc și controlează activitatea de cercetare penală a poliției și a altor organe de cercetare penală. Procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează”. Chiar partea specială a acestui cod indică la art. 201 rolul principal al procurorului în activitatea de urmărire penală, subliniind faptul că această activitate “se realizează de către procurori și de către organele de cercetare penală”.

Ca subiect de drept procesual-penal, procurorul este chiar obligat a efectua urmărirea penală în cazul a peste 50 de infracțiuni prevăzute de Codul Penal, dintre care amintim: infracțiuni contra siguranței statului, omorul, lipsirea ilegală de libertate, tâlhăria, ultrajul, traficul de influență, etc. (art. 209 alin. 3 Cod. proc. pen.).

Această obligativitate a efectuării urmăririi penale de către procuror, nu trebuie însă confundată cu acele cazuri în care acesta efectuează urmărirea penală în mod voluntar, ori, când în cadrul supravegherii urmăririi penale îndeplinește anumite activități. Astfel, ascultarea unui martor, solicitarea de relații despre prejudiciu și întocmirea rechizitoriului într-o cauză, nu pot duce la concluzia că procurorul ar fi efectuat urmărirea penală conform art. 209 alin. 3 Cod. pr. Pen.

Supravegherea urmăririi penale de către procuror vizează realizarea scopului procesual – penal în condițiile respectării tuturor dispozițiilor care disciplinează înfăptuirea actului de justiție penală.

Conform principiului subordonării ierarhice, unele din actele procurorului care efectuează urmărirea penală au nevoie de acordul unor organe superioare acestuia. Astfel, ordonanța prin care s-a dispus arestarea preventivă și rechizitoriul sunt supuse confirmării prim-procurorului parchetului; când urmărirea este făcută chiar de către acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior (art. 209 alin. 5).

Pot apare de asemenea schimbări legislative ce ar impune probleme referitoare la aplicarea legii de procedură penală în timp. Astfel, s-a hotărât în practica judiciară că dacă rechizitoriul procurorului s-a dat ulterior momentului când prin noua lege cauza nu mai trebuie să fie urmărită de procuror în mod obligatoriu, greșit prima instanță a restituit cauza la procuror considerând că deoarece în momentul desfășurării cercetărilor era în vigoare legea veche, organul de cercetare nu era competent să procedeze la efectuarea urmăririi penale.

Supravegherea urmăririi penale de către procuror urmărește în fapt realizarea scopului general al procesului penal, prevăzut de art.1 Cod. proc. pen., precum și respectarea cu strictețe a legalității procesuale.

Activitățile ce fac obiectul supravegherii urmăririi penale sunt marcate în linii mari prin dispozițiile art. 216 Cod.proc.pen. Astfel, în exercitarea supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală, procurorul veghează ca orice infracțiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală și nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Procurorul se va asigura de asemenea ca nici o persoană să nu fie reținută sau arestată, decât în cazurile și în condițiile legale, iar în exercitarea activității de supraveghere a urmăririi penale va lua măsurile necesare ori va da dispoziții organelor de cercetare penală pentru luarea unor astfel de măsuri. Toate acestea vor fi luate, respectiv date, în scris și motivat, pentru evitarea luării unor măsuri greșite și asigurarea aducerii la îndeplinire a acestor măsuri în cât mai bune condiții, conforme legii, în caz contrar procurorul având posibilitatea de a le infirma motivat (art. 220 C. proc. pen.).

După cum s-a arătat, posibilitățile de exercitare a activității de supraveghere a urmăririi penale sunt multiple. După cum s-a reținut, procurorul are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală îndeplinit de organul de cercetare penală, după cum însuși are dreptul să îndeplinească, total ori parțial, orice asemenea act de urmărire. Poate cere, spre a verifica, orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat (art. 218 alin. 2 Cod proc. pen), să înainteze materialul în cauză procurorului, lucru ce duce la întărirea ideii de control exercitat de procuror asupra actelor de urmărire penală ale organelor de cercetare penală. De asemenea, procurorul este cel ce autorizează percheziția domiciliară (art. 101 Cod. proc. pen.).

O altă cale prin care procurorul exercită supravegherea urmăririi penale în cadrul procesului penal este posibilitatea acordată de lege (art. 217, alin. 1 Cod. proc. pen) de a dirija cauzele penale de la un organ de cercetare penală la altul. O asemenea măsură poate fi determinată de împrejurarea că în cauza penală s-a făcut o cerere de abținere sau recuzare, ori adunarea probelor s-ar putea face în condiții mult mai bune de către organul căruia i se trimite cauza penală în vederea efectuării urmăririi.

Pentru o bună operativitate a urmăririi penale și pentru a nu-l pune pe procuror în situația de a face numeroase deplasări în afara localității unde își are sediul, legea îi dă dreptul de a dispune în cauzele care intră în competența sa obligatorie, ca anumite acte de cercetare să fie efectuate în localități din afara sediului parchetului de către organele de poliție din acele localități, fără ca procurorul să depășească limitele circumscripției sale teritoriale. Astfel, pentru îndeplinirea unor acte de urmărire penală în afara razei teritoriale, procurorul se va adresa altui procuror, egal în grad, pe cale de comisie rogatorie, fie va efectua personal activitățile însă după prealabila înștiințare a organului local.

Art. 217, alin. 2 Cod.proc.pen. permite însă procurorului delegarea numai anumitor acte de cercetare. Organul delegat nu poate efectua întreaga cercetare penală doarece s-ar eluda astfel dispozițiile legale (art.209) care instituie procurorului competență exclusivă în urmărirea acelor infracțiuni.

Delegarea, ca de altfel și comisia rogatorie este o instituție care presupune câteva mențiuni. Astfel, art. 135 Cod.proc.pen. instituie organului de urmărire penală (care poate fi și procurorul) dreptul de a dispune în condițiile arătate la art. 132 Cod.proc.pen., efectuarea unui act de procedură penală, pe această cale. Presupunând un obiect limitat, delegarea poate fi dată unui organ sau unei instanțe de judecată ierarhic inferioare; în cazul comisiei rogatorii doar unui organ sau unei instanțe egale în grad.

Faptul că procurorul conduce întreaga activitate de urmărire penală, nu restrânge rolul activ al organului de cercetare, însă aduce o relativă independență de acțiune a acestuia.

Această independență se manifestă și în cazul când procurorul dă o anumită dispoziție cu care organul de cercetare nu este de acord și poate aduce faptul la cunoștința prim-procurorului parchetului din care face parte cel care a dat dispoziția, sau procurorului superior când ordinul a fost emis de prim-procuror.

O obligație a procurorului care a primit obiecțiile organului de cercetare penală, este de a se pronunța asupra acestora în termen de 3 zile (art. 219 Cod proc. pen.).

Autorizația procurorului dată organelor de cercetare, în scopul realizării unui act de urmărire penală este necesară uneori, și în cazul începerii urmăririi penale. Astfel, punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunile săvârșite în afara teritoriului țării contra siguranței statului român, ori prin care s-a adus o vătămare corporală gravă integrității corporale ori sănătății unui cetățean român, când sunt săvârșite de un cetățean străin ori de o persoană fără cetățenie care nu domiciliază în România, se face doar cu autorizarea prealabilă a procurorului general (art. 5 Cod. Pen.).Autorizația procurorului nu este însă o regulă, ea necondiționând începerea urmăririi penale.

Instituția actelor premergătoare (art. 224 Cod.Proc.Pen.), rezervă alte drepturi procurorului, în calitate de organ de urmărire penală și de subiect procesual-penal, prin dispoziția legală care prevede efectuarea acestor acte premergătoare de către organul de urmărire penală (care, după cum am văzut, poate fi și procurorul). Unul din scopul actelor premergătoare este acela de a fundamenta convingerea organului de cercetare penală și mai ales a procurorului pentru a se ajunge la soluția de neîncepere a urmăririi penale conform art. 228, alin. 4 și 6 Cod proc. pen. Noul cadru legislativ prevăzând faptul că actele premergătoare pot fi îndeplinite de către orice organ de urmărire penală, nu există nici o îndoială că procurorul se bucură de competență în această materie.

Constituind un moment procesual important, începerea urmăririi penale marchează declanșarea procesului penal și implică drepturi și obligații specifice atât organelor de cercetare penală cât și altor participanți la procesul penal, între care și procurorul.

Odată sesizat de săvârșirea unei infracțiuni, organul de urmărire dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale, dacă din actul de sesizare (denunț, plângere) ori al actelor premergătoare efectuate nu rezultă unul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 Cod proc.pen., cu excepția celui de la litera “b1”.

Se face astfel simțită din nou prezența procurorului în calitatea sa de “supraveghetor al urmăririi penale”. Astfel, dacă se produc aceste cazuri ce împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, procurorul va dispune:

clasarea, când nu există învinuit în cauză;

scoaterea de sub urmărire, în cazurile prevăzute de art. 10, litera a-e Cod.proc.pen., când există învinuit ori inculpat în cauză;

încetarea urmăririi penale, în cazurile prevăzute de art. 10, lit. f), h), j), Cod.proc.pen., când există învinuit ori inculpat în cauză.

Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală, îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii ori există una din cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei (art. 12 Cod.proc.pen.) procurorul care dispune clasarea ori scoaterea de sub urmărire, ori instanța care pronunță achitarea, dacă apreciază că fapta ar putea atrage măsuri ori sancțiuni diferite de cele prevăzute de legea penală, au obligația de a sesiza organul competent.

Rolul procurorului în faza de început a urmăririi penale este evidențiat și de art. 13 Cod.proc.pen. care dispune că: “dacă se constată unul din cazurile cuprinse în art. 10 lit. a-e Cod.proc.pen., procurorul dispune scoaterea de sub urmărirea penală, iar instanța va pronunța achitarea”, dacă se constată că nu sunt întrunite cazurile de mai înainte “procurorul dispune încetarea urmăririi penale”, iar instanța pronunță încetarea procesului penal. Dacă dimpotrivă, sunt întrunite condițiile pentru începerea urmăririi penale, procurorul va restitui organului de cercetare penală actele primite de la acesta și va dispune începerea urmăririi penale sau, după caz, continuarea ei (art. 228, aliniat 5; art. 231 Cod proc. pen.).

Neînceperea urmăririi penale, este o soluție relativ recentă în legislația românească, ca toate celelalte soluții de neurmărire, ea reprezentând un drept al procurorului și doar al acestuia, el fiind organul cu drept exclusiv de decizie în ceea ce privește urmărirea penală.

În cursul efectuării cercetării penale, dacă organul de cercetare consideră că sunt întrunite condițiile legale pentru a lua măsura arestării preventive a învinuitului, face propuneri în acest sens și le înaintează procurorului care, și în acest caz, are drept de decizie finală. Astfel, după examinarea dosarului, constatând că este cazul unei asemenea măsuri, procurorul va dispune prin ordonanță motivată arestarea învinuitului, eliberând totodată și un mandat de arestare a acestuia (art. 146 Cod. proc. pen.).

Alături de această măsură, procurorul are dreptul de a lua și măsura obligării învinuitului de a nu părăsi localitatea, când cercetarea se desfășoară cu învinuitul în stare de libertate. Legea (art. 138, alin. 2, Cod. proc. pen) impune imperios în sarcina procurorului, obligația de a se pronunța în cazul acestei măsuri într-un interval de cel mult 24 de ore.

Menționăm că cele două măsuri preventive amintite (arestarea preventivă și obligarea de a nu părăsi localitatea), sunt date în competența exclusivă a procurorului și instanței de judecată, lucru ce denotă încă o dată rolul important al procurorului, căci de acesta ne ocupăm pe parcursul procesului penal.

Acțiunea penală, diferită de celelalte acțiuni judiciare prin trăsăturile ei caracteristice, este un alt atribut al procurorului. Statul încredințează exercițiul acțiunii penale procurorului și doar în anumite cazuri persoanei vătămate, prin art. 235, alin 2 Cod.proc.pen. care dispune că după examinarea dosarului înaintat de organul de cercetare penală, procurorul se va pronunța printr-o ordonanță asupra punerii în mișcare a acțiunii penale.

Ca și în cazul acțiunii penale, procurorul are drept de decizie și asupra extinderii cercetării penale, ori a schimbării încadrării juridice, dacă i-au fost aduse la cunoștință de către organul de cercetare penală fapte ori împrejurări noi cu privire la fapta cercetată, de natură să atragă aceste decizii ale sale.

Procurorul se va pronunța și asupra suspendării urmăririi penale (prin ordonanță), dacă se constată că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe în procesul penal (art. 239 Cod.proc.pen).

În cazul încetării urmăririi penale, procurorul este obligat ca în termen de 24 de ore de la primirea dosarului să se pronunțe asupra acesteia. Actul de pronunțare este ordonanța, în cazurile în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare, și rezoluția, în caz contrar. Procurorul are obligația de înștiințare a persoanelor interesate despre încetarea urmăririi penale, iar în cazul în care învinuitul ori inculpatul este arestat preventiv, va avea obligația înștiințării prin adresă a administrației locului de deținere, cu dispoziția de a pune de îndată în libertate pe învinuit sau inculpat (art. 246 Cod. proc. pen.). Dacă procurorul constată că nu este cazul de a înceta urmărirea penală, va dispune continuarea acesteia restituind dosarul organului de cercetare penală (art. 248 Cod.proc.pen).

În cazul “scoaterii de sub urmărire penală” (art. 249 și 2491 Cod. proc.pen.) procurorul are dreptul de a dispune în aceeași ordonanță și asupra sancțiunilor cu caracter administrativ, prevăzute de Cod. Pen. la art. 91 (executarea mustrării, a mustrării cu avertisment, amenda de la 100.000 – 1.000.000 lei). În acest sens, procurorul este cel care execută primele două sancțiuni amintite mai sus, îndată după aplicarea lor, iar dacă acest lucru nu este posibil se va fixa un termen pentru care se dispune aducerea învinuitului sau inculpatului (art. 487 Cod.proc.pen.). În ceea ce privește a III-a sancțiune, amenda, procurorul va fi și în acest caz cel ce o va pune în executare prin trimiterea unui extras de pe ordonanța de scoatere de sub urmărire către organul care, portivit legii, execută amenda (art.442 – 443 Cod.proc.pen).

Odată încheiate cercetările cu privire la cauza care a determinat punerea în mișcare a acțiunii penale, se va trece la prezentarea materialului de urmărire penală. Se produce astfel, terminarea urmăririi penale, care însă, nu trebuie confundată cu terminarea acesteia ca fază a procesului penal, deoarece această fază se epuizează prin trimiterea în judecată efectuată de procuror, ori prin scoatere de sub urmărire și chiar încetarea urmăririi în cauză.

În cadrul acestei etape, anume terminarea urmăririi penale, vom distinge, așa cum rezultă și din Cod.proc.pen., două subetape: urmărirea penală fără punerea în mișcare a acțiunii penale și urmărirea penală cu acțiunea penală pusă în mișcare.

După ce organele de cercetare penală apreciază că au efectuat toate activitățile impuse de rezolvarea cauzei, dosarul penal ajunge la procuror, care va da una din soluțiile prin care în mod practic, organele de urmărire penală se dezînvestesc. Vom vedea că și procurorul, după trimiterea în judecată, nu mai poate lua vreo măsură, nemaiavând în continuarea procesului prerogativele acordate în calitate de organ supraveghetor al urmăriririi penale

După cum se arată în art. 257 Cod.proc.pen., procurorul, după ce a primit dosarul, dacă socotește necesar, cheamă pe învinuit și îi prezintă materialul de urmărire penală (art. 250 – 254 Cod.proc.pen). Dacă urmărirea penală a fost efectuată de procuror care l-a ascultat pe învinuit, a prezentat materialul de urmărire penală inculpatului, acesta nu va mai fi obligat la întocmirea unui referat de terminare a urmăririi penale pe care să-l înainteze unui organ superior, cum este cazul organului de cercetare penală, ci va trece direct la redactarea rechizitoriului.

Se trece astfel la ultima etapă a urmăririi penale, etapă care reprezintă și limita maximă a acestei faze procesual-penale, redactarea rechizitoriului și trimiterea în judecată (art. 264 Cod.proc.pen.). Se apreciază în acest moment că urmărirea penală este relativ terminată, procurorul fiind organul care se pronunță asupra soluțiilor ce pot fi date în urma epuizării întregii faze a urmăririi penale.

Importanța persoanei procurorului și mai ales a calității de subiect de drept procesual-penal, este dată de dreptul acordat de lege exclusiv procurorului de a trimite în judecată, nici un alt organ neavând posibilitatea exercițiului dreptului de sesizare a instanței în scopul judecării cauzei penale. Acest fapt, decurge și din împrejurarea că titular al acțiunii penale, cum s-a reținut, este procurorul, organele de cercetare penală neputând pune în mișcare și exercita acțiunea penală, procurorul fiind totodată și cel prin intermediul căruia acestea intră în raport juridic penal cu instanța de judecată. Acestui drept de trimitere în judecată îi corespunde și obligația care îi incumbă procurorului, de a se pronunța asupra dosarului primit de la organul de cercetare penală și de a adopta o soluție în termen de cel mult 15 zile (art. 261 Cod.proc.pen.).

Soluțiile procurorului au ca fundament o urmărire penală completă, conformă dispozițiilor legale și probe necesare, legal administrate. Legea dispune ca, în cauzele cu arestați, procurorul să rezolve situația “de urgență și cu precădere” (art. 261 alin. ultim Cod.proc.pen.).

Prezentarea materialului de urmărire penală dă naștere la două situații:

a) procurorul are drept de opțiune asupra acestui act (când acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare, art. 257 Cod.proc.pen.);

b) obligativitatea efectuării acestui act în prealabil de către organul de cercetare penală și apoi de procuror (în cauzele cu acțiunea penală pusă în mișcare).

Menționăm că în cea de-a doua situație obligația prezentării materialului de urmărire penală este înlăturată dacă inculpatul este dispărut, s-a sustras de la chemarea înaintea organului de cercetare penală sau nu locuiește în țară (art. 254 Cod. proc. pen.)

Două situații apar și în cazul instituției “rezolvării cauzelor” de către procuror, conform prevederilor art. 262 Cod.proc.pen. Astfel, dacă va constata că au fost respectate dispozițiile legale ce garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate, procurorul va proceda în mod diferențiat adoptând una din soluțiile art. 262 Cod. proc. pen.:

– când materialul de urmărire penală dovedește că fapta există, că a fost săvârșită de învinuit ori inculpat, care răspunde penal, procurorul, prin rechizitoriu, dispune fie punerea în mișcare a acțiunii penale (când acest lucru nu s-a realizat) și trimiterea în judecată, fie doar trimiterea în judecată în cazul când acțiunea penală a fost pusă în mișcare;

– prin ordonanță, procurorul dispune fie clasarea cauzei, fie scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea acesteia, conform dispozițiilor art. 11 Cod. proc. pen.

Dacă procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art. 10 lit. b1 Cod. proc. pen., face aplicarea art. 181 alin. 3 Cod. pen. referitor la fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Același art. 181 prevede la alin. 3 că “procurorul sau instanța aplică una din sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 91 Cod.pen (mustrarea, mustrarea cu avertisment, amenda de la 100.000lei la 1.000.000 lei);

– tot prin ordonanță, procurorul dispune suspendarea urmăririi penale, dacă se constată una din cauzele ce îndreptățesc luarea acestei măsuri (vezi art. 239 Cod. proc. pen.).

Procurorul întocmește un singur rechizitoriu, chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulți învinuiți sau inculpați și chiar dacă li se dau acestora rezolvări diferite (art. 263, Cod. proc. pen.); de exemplu se dispune de către procuror trimiterea în judecată a unui inculpat și încetarea urmăririi penale privind un alt inculpat.

De regulă, procurorul care supraveghează urmărirea penală este și cel ce întocmește rechizitoriul nefiind necesară o confirmare a deciziei de trimitere în judecată de către un organ superior. Totuși, conform principiului subordonării ierarhice, pot apare și două excepții de la această regulă, excepții ce impun confirmarea rechizitoriului din partea unui organ superior (art. 246 Cod.proc.pen.).

Astfel, ca primă excepție, în cauzele în care urmărirea penală se efectuează obligatoriu de procuror, după terminarea ei, acesta va întocmi rechizitoriul care, conform art. 209 alin. 5 Cod.proc.pen., va fi supus confirmării primului procuror al parchetului de care aparține cel ce a întocmit actul de trimitere în judecată. Dacă urmărirea penală a fost efectuată de chiar prim-procurorul parchetului, confirmarea va fi făcută de procurorul ierarhic superior. De exemplu, tribunalul nu poate fi sesizat în mod valabil decât prin rechizitoriul dat de procurorul de la parchetul de pe lângă tribunal sau, în cazul când rechizitoriul a fost dat de procurorul de la un parchet de pe lângă judecătorie, el devine funcțional prin confirmarea sa de către procurorul de la parchetul de pe lângă tribunal.

Cea de a doua excepție decurge din posibila neconcordanță a nivelelor organelor judiciare îndrituite cu efectuarea urmăririi penale și judecării cauzei respective. Art. 264, alin 2 Cod.proc.pen. prevede (pentru cazurile în care un organ de cercetare penală efectuează urmărirea penală în locul organului de cercetare penală superior, căruia îi revenea competența de judecată în primă instanță) că rechizitoriul întocmit de procurorul de la un parchet ierarhic inferior celui corespunzător instanței să judece cauza în fond, este supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanțe. Astfel, procurorul care a confirmat rechizitoriul va fi organul îndreptățit în a sesiza instanța de judecată. În toate celelalte cazuri, sesizarea instanței va fi făcută de către procurorul care a întocmit rechizitoriul. Obligația ce îi revine procurorului este de a înainta dosarul instanței în termen de 24 de ore de la darea sau după caz, confirmarea rechizitoriului, împreună cu numărul necesar de copii de pe rechizitoriu, spre a fi adus la cunoștință inculpaților aflați în stare de deținere (art. 264, alin. 4 Cod. proc. pen.).

În cauzele în care sunt implicate mai multe persoane și care privesc mai multe fapte, procurorul va întocmi un singur rechizitoriu, chiar dacă soluțiile de trimitere în judecată se vor interfera cu cele prin care urmărirea penală încetează parțial, iar instanța nu se va putea considera ca fiind sesizată cu judecarea faptelor menționate în expozitivul rechizitoriului, dacă procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru aceste fapte.

Dacă procurorul constată că nu au fost întrunite condițiile legale care garantează aflarea adevărului, ori că urmărirea penală este incompletă, va restitui cauza organului care a efectuat urmărirea penală sau, în condițiile art. 217 Cod.proc.pen., trimite cauza la alt organ de urmărire pentru completarea ori refacerea urmăririi penale. Dacă refacerea ori completarea urmăririi penale privește doar unele fapte ori unii învinuiți sau inculpați, disjungerea fiind imposibilă, procurorul dispune restituirea întregii cauze sau trimiterea acesteia organului competent a efectua urmărirea penală (art. 265 Cod. proc. pen.).

Conform art. 267 Cod.proc.pen. procurorul, verificând dosarul înaintat de organul de cercetare penală în vederea trimiterii în judecată, este obligat să dispună asupra menținerii sau revocării măsurilor preventive de siguranță ori asiguratorii, luate tot de el în cursul urmăririi penale, sau, dacă este cazul, să ia astfel de măsuri.

Tot aici, vom întâlni în sarcina procurorului și verificarea competenței organului de cercetare penală. Dacă va constata că urmărirea penală a unor infracțiuni sau infractori prevăzute de Cod.proc.pen. la art. 207, 208 și 209 alin. 3 și 4, s-a efectuat de către alt organ decât cel indicat, procurorul va trimite cauza organului competent (art. 268 Cod. proc.pen.) În acest caz vor rămâne valabile măsurile asiguratorii luate, actele sau măsurile procesuale confirmate sau încuviințate de procuror, precum și actele procesuale ce nu pot fi refăcute.

Indiferent de modalitatea prin care se termină urmărirea penală, se poate produce și situația în care o cauză să revină la același stadiu procesual. Astfel, dacă s-a dispus trimiterea în judecată, instanța are posibilitatea, în condiții legale, să decidă reluarea ciclului procesual prin reluarea urmăririi penale și restituirea cauzei procurorului, determinându-l pe acesta din urmă în a efectua o nouă activitate de urmărire penală ori de supraveghere a acesteia.

Alături de instanță, procurorul are dreptul, în aceleași condiții legale, de a dispune reluarea urmăririi penale în două din cele trei situații existente. Astfel, dacă restituirea cauzei în vederea refacerii ori completării urmăririi penale sau, ca urmare a extinderii acțiunii penale ori a procesului penal, este dispusă prin hotărârea instanței, procurorul la rândul lui poate dispune prin ordonanță reluarea urmăririi penale în situația încetării cauzei de suspendare a acesteia și în cea a redeschiderii urmăririi penale (art. 270-273 Cod.proc.pen.).

Calitatea de subiect de drept procesual-penal este evidențiată și de atribuțiile ce-i revin procurorului în cazul plângerilor împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală. Aceste plângeri pot fi introduse împotriva actelor și măsurilor efectuate ori dispuse de oricare organ de urmărire penală, inclusiv a procurorului care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală. Acesta din urmă, este de altfel și organul competent în soluționarea plângerii, în conformitate cu dispozițiile art. 278 Cod.proc.pen.

Este de menționat faptul că introducerea plângerii nu este de natură a suspenda aducerea la îndeplinire a actului sau măsurii care constituie obiectul plângerii. Inerentă calității sale de subiect de drept procesual – penal este și obligația procurorului de a rezolva plângerea într-un termen de cel mult 20 de zile de la primirea ei, conform dispozitiilor legale în vigoare (art. 277, Cod. proc. pen.).

O obligație a procurorului, adiacentă celei amintită anterior, este aceea de a comunica de îndată persoanei care a făcut plângerea, modul în care aceasta a fost rezolvată. Deși nu se precizează, din textul de lege vom subînțelege că această comunicare se face și organului interesat, hotărârea procurorului fiind obligatorie și executorie pentru acest organ. Nerezolvarea plângerii în termenul menționat, poate atrage pentru procuror aplicarea unor sancțiuni disciplinare. Termenul de 20 de zile acordat procurorului spre a rezolva plângerea este un termen general și comun însă, în cazul plângerilor cu un conținut mai aparte în ceea ce privește interesul părților, acest termen se poate reduce. Un astfel de exemplu îl constituie art. 172 alin. 6 Cod.proc.pen., care dispune: “Apărătorul are dreptul de a se plânge conform art. 275, dacă cererile sale nu au fost acceptate; în situațiile prevăzute la alin. 2, 4, 5, procurorul este obligat să rezolve plângerea în cel mult 48 ore”. Principiul subordonării ierarhice se face din nou simțit prin prevederile art. 278: “plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de prim – procurorul parchetului. În cazul când măsurile luate și actele efectuate sunt ale prim-procurorului ori luate sau efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior”.

Neconfundându-se cu plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, plângerea prealabilă, ca mod de sesizare, va fi introdusă întotdeauna la procuror dacă este îndreptată împotriva unei persoane ce îndeplinește o funcție precum cea de senator, deputat, membru al Guvernului, judecător al Curții Constituționale, șef al cultelor religioase legale, procuror, notar de stat, militar, etc. (alin. 2 lit. c art. 279 Cod.proc.pen.), fapt ce evidențiază încă o dată rolul important al procurorului în desfășurarea procesului penal. Procurorul, primind plângerea prealabilă a persoanei vătămate, începe sau nu urmărirea penală după cum, din plângerea respectivă, precum și din actele premergătoare, reiese sau nu că poate fi declanșat procesul penal. Plângerea poate fi adresată “procurorului în cazul altor infracțiuni decât cele arătate la lit. a”, se arată la lit. b, alin. 2, art. 279, Cod. proc. pen.

Redactarea rechizitoriului și trimiterea în judecată finalizează urmărirea penală, dar pe procuror îl vom întâlni ca titular de drepturi și obligații procesual-penale și în desfășurarea celorlalte două faze ale acestui proces, judecată și punerea în executare a hotărârilor judecătorești.

Incontestabil însă, rolul cel mai important îl are procurorul în cazul urmăririi penale a cărei desfășurare o și supraveghează sau pe care, cum am reținut, însuși o poate efectua.

De altfel, dacă am putea vorbi despre urmărirea penală ca despre o piesă de teatru, am putea la fel de bine vorbi și despre procuror ca despre cel ce o pune în scenă, în calitate de regizor al acesteia, dirijând replicile, mișcările organelor de cercetare penală ca actori ai piesei și de ce nu, fiind el însuși eroul principal al propriei sale piese.

2. Activitatea procurorului în faza de judecată

Caracterul necesar al fazei judecății decurge din dispozițiile prevăzute de Constituție la art. 125 potrivit cărora justiția se înfăptuiește numai prin instanțele judecătorești. Fiind principala fază procesual-penală, judecata începe în momentul sesizării instanței și durează până la pronunțarea în cauză a unei hotărâri definitive. În acest moment al procesului penal, conducerea activității procesuale revine instanței care este subiectul dominant, totodată, ea fiind prevăzută în toate raporturile procesuale din cadrul acestei faze.

Dintre organele judiciare, mai participă la judecată și procurorul care însă se va afla într-o cu totul altă situație în ce privește această fază a procesului penal. Astfel, spre deosebire de urmărirea penală unde deține rolul dominant, în faza de judecată poziția procesuală a acestuia se va schimba, procurorul fiind cel prin intermediul căruia organele de cercetare penală intră în legătură directă cu instanța.

Ca subiect de drept procesual-penal, procurorul are obligația de a participa la ședința de judecată, așa cum vom vedea și din precizările pe care le face art. 315 Cod.proc.pen. Menționăm că prima referire în legătură cu participarea procurorului la ședința de judecată o face, într-un mod indirect am putea spune, art. 301 Cod.proc.pen., care se referă la “drepturile procurorului cât și ale părților în instanță” și din care rezultă faptul că atât procurorul cât și părțile pot formula cereri, ridica excepții și pune concluzii în cursul judecății.

2.1. Obligativitatea participării procurorului la ședința de judecată

Așa cum am arătat mai înainte, participarea procurorului la ședința de judecată în primă instanță este reglementată de Codul procesual penal la art. 315. În funcție de gradul și felul instanței, de gravitatea infracțiunii ce se judecă, de starea în care se află inculpatul și de situația personală a acestuia, urmează să stabilim în ce situații procurorul participă la judecată și în care nu. Se vor evidenția astfel cinci situații pe care le vom prezența în continuare, situații ce impun prezența procurorului în mod obligatoriu la ședința de judecată.

Prima situație se referă la cazul când procurorul este obligat să participe la judecarea cauzelor penale care se desfășoară la orice instanță, în afară de judecătorii, unde poate chiar lipsi în cazuri cum ar fi cel de nesesizare a instanței prin rechizitoriul procurorului. Aceasta înseamnă nu altceva decât că prezența procurorului este obligatorie la judecata în primă instanță la tribunale, curți de apel, instanțe militare (indiferent de gradul lor) și Curtea Supremă de Justiție.

Cea de-a doua situație o reprezintă cazul când la judecătorie se judecă infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 2 ani sau mai mare, lucru ce impune prezența obligatorie a procurorului la ședința de judecată. Participarea obligatorie a acestuia se impune și atunci când în virtutea conexității se judecă în aceeași cauză mai multe infracțiuni printre care se numără și infracțiuni cu mai puțin de 2 ani de închisoare, împrejurare ce reclamă, așa cum am precizat, participarea obligatorie a procurorului la judecarea întregii cauze.

Participarea procurorului la judecată este obligatorie și-n cazul în care legea prevede în cuprinsul ei pedepse alternative însă instanța înțelege să hotărască asupra amenzii în locul pedepsei închisorii de 2 ani sau peste această limită. O situație similară se va produce când în cauza supusă judecății ar fi aplicabilă amnistia.

Pentru a stabili prezența obligatorie a procurorului în funcție de pedeapsa prevăzută de lege se va avea în vedere textul incriminator cuprins în partea specială a Codului penal, fără a se face aplicarea circumstanțelor atenuante ori agravante din partea generală a acestuia. Circumstanțele agravante se vor ține însă în seamă deoarece ele determină <<ab initio>> pedepsa ce urmează a se pronunța

Dacă procurorul a lipsit de la judecată în primă instanță datorită unei încadrări juridice greșite a faptei într-o infracțiune pedepsită sub 2 ani, instanța de recurs, dând o încadrare corectă și stabilind că pedeapsa atinge limita legală, va casa hotărârea cu trimitere în vederea rejudecării cauzei de către prima instanță, de această dată cu participarea obligatorie a procurorului.

Dacă în cauză se judecă o infracțiune la care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă și acuzarea – în absența procurorului – a fost susținută de partea vătămată, prezența procurorului va fi obligatorie, dacă pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea respectivă este de 2 ani sau mai mare.

Chiar dacă într-o cauză rămân spre rezolvare prin hotărârea penală doar aspecte privind latura civilă a cauzei, prezența procurorului la judecată se impune din nou ca obligatorie. Astfel, s-a hotărât că neparticiparea procurorului la judecată într-o cauză privind o infracțiune pedepsită peste 2 ani închisoare atrage nulitatea, chiar dacă în urma unui act de clemență ar fi rămas de rezolvat doar latura civilă a cauzei. La fel s-a arătat că la rezolvarea acțiunii civile disjunse, constituirea instanței fără procuror este considerată nelegală, dacă participarea procurorului era obligatorie în cauză.

Cea de-a treia situație ce vizează prezența obligatorie a procurorului la ședințele ce se desfășoară la judecătorie este atunci când inculpatul se află arestat. Este suficient ca un singur inculpat să fie judecat în stare de arest, într-o cauză în care sunt prezenți mai mulți inculpați, pentru ca procurorul să participe obligatoriu la ședința de judecată. În practica judiciară s-a pus problema dacă prezența procurorului este obligatorie în orice situație de deținere a inculpatului, având în vedere că legea folosește aceeași terminologie generală de inculpat aflat în stare de “deținere” ca și în ipoteza art. 314. S-a hotărât că inculpatul trebuie să fie arestat în cauza supusă judecății, iar faptul că se află deținut într-o altă cauză ori în executarea unei condamnări nu are relevanță în ce privește obligativitatea participării procurorului la ședința de judecată.

A patra situație care reclamă prezența obligatorie a procurorului la ședința de judecată de la judecătorie o reprezintă cauzele în care unul din inculpați este minor. Legea prevede această obligativitate de prezență pentru procuror, spre a fi o garanție în plus că vor fi respectate toate dispozițiile legale specifice judecării cauzelor penale în care sunt implicați minori, dar și o garanție a realizării drepturilor și intereselor inculpatului nevârstnic.

Art. 631 Cod.pen. aduce în mod indirect, cea de-a cincea situație de prezență obligatorie a procurorului la ședința de judecată. Norma menționată reglementează instituția înlocuirii pedepsei amenzii care permite ca cel condamnat să fie obligat să execute pedeapsa închisorii dacă se va sustrage cu rea-credință de la plata amenzii. Instanța de judecată va putea înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracțiunea săvârșită, ținând seama de partea din care a fost achitată. Prin urmare prezența procurorului se impune în asemenea ședințe de judecată, dată fiind situația deosebită în care este pus cel condamnat inițial la o pedeapsă pecuniară.

Se impun a fi menționate și alte cazuri de participare obligatorie a procurorului la ședința de judecată, chiar dacă procedura judiciară se desfășoară în fața instanței de judecată, la judecătorie. Asfel de situații le reprezintă următoarele:

-judecătoria, ca instanță de executare, soluționează potrivit dispozițiilor comune din art. 460 Cod.proc.pen., orice procedură legată de executare;

-judecătoria judecă în cadrul căii extraordinare de atac a revizuirii (art. 403 Cod.proc.pen.);

-judecătoria soluționează o contestație în anulare bazată pe cazul prevăzut de art. 386 lit.d și hotărârea a rămas definitivă în fața acestei instanțe (art. 392 Cod. proc. pen.);

-rezolvarea unei cereri de reabilitare (art.498 Cod. proc. pen.);

-recunoașterea pe cale principală a unor hotărâri judecătorești sau acte judiciare străine (art. 521 Cod.proc. pen.)

Aceste situații nu au fost introduse însă în art. 315, nefiind o lacună a legii, dar nu vizau judecarea unor cauze penale în primă instanță, fiind tratate la articolele corespunzătoare secțiunilor Codului procesual penal de care aparțin.

Prezența la ședința de judecată a procurorului are deci o importanță deosebită. De altfel, neparticiparea sa la ședința de judecată, atunci când acest lucru este obligatoriu, atrage după sine nulitatea absolută după cum rezultă și din art. 197, alin. 2 Cod.proc.pen., împrejurarea putând fi invocată de către oricine (chiar și de procuror) și în orice stadiu procesual (inclusiv în recurs). Această dispoziție este obligatorie pentru toate termenele de judecată, aplicându-se și în cazul deplasării completului de judecată la fața locului, în vederea unor constatări directe sau a administrării de probe (în acest sens <<cercetarea judecătorească>>).

Este de asemenea important a se ști dacă participarea obligatorie a procurorului la judecată se impune ca necesară la orice activitate desfășurată de către instanță sau această dispoziție are în vedere doar judecarea cauzei. În acest sens, practica judiciară mai veche reține cazuri când unele instanțe au interpretat greșit,de exemplu, că la ascultarea martorilor prin intermediul comisiei rogatorii dispozițiile de participare obligatorie a procurorului la ședința de judecată nu sunt aplicabile, cazuri ce nu s-au ivit încă în practica judiciară mai nouă.

Tot în practica judiciară s-a stabilit, se pare în mod eronat, că dacă legea prevede pentru infracțiunea săvârșită la data comiterii acesteia o pedeapsă de sub 2 ani închisoare, împrejurarea că pedeapsa s-a majorat ulterior la peste 2 ani prin modificarea legii penale, nu atrage participarea obligatorie a procurorului la ședința de judecată, pentru că inculpatului i se va aplica legea mai favorabilă (adică legea care se afla în vigoare la data comiterii faptei respective și nu cea din momentul judecății). Critica adusă acestei soluții subliniază faptul că, deși este indiscutabil că sub aspectul legii penale se va aplica norma mai favorabilă, în ceea ce privește participarea procurorului la ședința de judecată sunt obligatorii regulile procesuale din momentul judecării cauzei, iar susținerea ideii că o instanță, constituită cu sau fără procuror, ar reprezenta o situație mai mult sau mai puțin favorabilă unei părți și că ar exista pentru cineva anume un drept câștigat în această privință, ar fi imposibilă.

Când, conform legii, participarea procurorului la ședința de judecată este obligatorie, acest lucru este consemnat în partea introductivă a sentinței, unde sunt menționate concluziile procurorului.

Așadar, în situație contrară, când în practicaua hotărârii nu sunt menționate concluziile procurorului, iar numele reprezentantului Ministerului Public a fost adăugat cu cerneală – fără ca acest adaos să fi fost certificat sub semnătură, de unul dintre membri completului de judecată –, se impune concluzia că procurorul nu a luat parte la judecarea cauzei și prin urmare sentința pronunțată de prima instanță este nulă.

După cum se știe, legea instituie un regim dublu în ceea ce privește participarea procurorului la ședința de judecată. Dacă până acum am prezentat situațiile în care prezența procurorului la judecată era obligatorie, este necesar, în virtutea calității sale de subiect de drept procesual – penal, să vorbim și despre liberul drept al procurorului de a alege să nu participe la ședința de judecată, și acest lucru bineînțeles, doar în cadrul dezbaterii cauzelor la judecătorie, deoarece la celelalte instanțe, prezența sa este obligatorie.

Rezultă că, în cauzele penale ce nu reclamă obligatoriu prezența procurorului, acesta are dreptul de a se prezenta la judecată doar când consideră necesar, lucru ce nu împietează însă asupra desfășurării ședinței de judecată. Legea nu cuprinde însă dispoziții care să împiedice procurorului la ședința de judecată, fapt care întărește ideea că procurorul poate lipsi, dar nefiind exclus de la participare. Principiul subordonării ierarhice limitează însă libertatea de a alege între participare și neparticipare a procurorului la ședința de judecată, deoarece ordinul superiorului ierarhic de a participa la ședință se impune a fi respectat fără cale de întoarcere pentru procurorul ce a primit acest ordin.

Dacă până acum am vorbit despre participarea procurorului la judecată urmează să observăm ce rol joacă acest organ judiciar în cadrul acestei faze procesual-penale. Acest rol este reglementat de Codul de procedură penală la art. 316 care prevede că “în desfășurarea cercetării judecătorești și a dezbaterilor, procurorul exercită rolul său activ în vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor legale”.

Contradictorialitatea judecății și separarea funcțiilor procesuale, duc la susținerea învinuirii în fața instanței de către procuror, fiind singurul organ care exercită acțiunea penală și care dispune trimiterea în judecată a inculpatului. De altfel, susținerea învinuirii în instanță este o îndatorire a procurorului.

Procurorul este liber să prezinte concluziile pe care le consideră necesare și întemeiate, potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauza respectivă. Formularea este introdusă prin modificarea adusă de legea nr. 45/1993, art. 316, alin. 1, Cod. proc. pen., care consacră rolul activ al procurorului în susținerile sale orale din fața instanței, care nu îl leagă nici de propriul său rechizitoriu și nici de subordonările ierarhice. Este și aceasta o modalitate de recunoaștere a adagiului conform căruia “la plume est serve, la parole est libre”, și de altfel și cuvântul procurorului este liber. De aceea, procurorul nu are dreptul să susțină învinuirea în orice condiții și nu se poate limita nici la o renunțare nemotivată la învinuire.

Dacă cercetarea judecătorească nu confirmă învinuirea sau când au intervenit cauzele de încetare a procesului penal prevăzute de art. 10, lit. f, h și j, Cod proc. pen., procurorul pune, după caz, concluzii de achitare sau de încetare a procesului penal. De asemenea, procurorul poate cere instanței să dispună înlocuirea răspunderii penale așa cum prevede art. 10, lit. i, Cod. proc. pen.

Punctul de vedere exprimat de procuror în fața instanței, trebuie să fie clar și ferm, fără a pune instanța în situația de a aprecia însuși chestiunile legate de cauză. Cererile și concluzile procurorului urmează să fie motivate în fapt și drept, conform dispozițiilor art. 316, alin. 2, Cod. proc. pen. Acest lucru se referă atât la concluziile finale învinuirii cu care se încheie dezbaterile, cât și la opiniile manifestate în cursul judecății, cu privire la incidentele ridicate de cei interesați sau din oficiu, ori cererile formulate de părți sau apărătorii lor.

În cursul cercetării judecătorești, procurorul ca de altfel și părțile pot cere administrarea de probe noi (art. 320 alin. 4 Cod proc.pen.).

Între drepturile procurorului se înscrie și acela de renunțare la martorul sau martorii propuși spre audiere, conform art. 329 alin. 1 Cod.proc.pen. Obligația corelativă este aceea care spune că renunțarea trebuie pusă în discuție iar instanța să fie de acord cu acest lucru. Renunțarea poate fi și implicită, caz în care ea poate rezulta din declarația inculpatului (uneori asistat de apărător) și a procurorului, că nu mai au probe de administrat.

Dacă pe parcursul cercetării judecătorești se constată că în cauza supusă judecății s-a efectuat cercetarea penală de către un organ, altul decât cel competent în efectuarea ei (art. 332 Cod.proc.pen.), instanța se va desesiza și va dispune restituirea cauzei procurorului, acesta fiind singurul îndrituit să ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent. Art. 332, alin. 3, instituie procurorului și inculpatului arestat în cauză dreptul de a face recurs în contra hotărârii de desesizare a instanței. Legea a limitat dreptul de recurs numai la persoanele interesate într-o asemenea soluție a instanței. Hotărârea de restituire afectează însă doar pe procuror, deoarece acest lucru înseamnă o critică adusă activității procurorului de supraveghere a urmăririi penale, și numai pe inculpatul arestat, doarece se deschide pentru acesta eventualitatea prelungirii stării de deținere prin reluarea unui stadiu al procesului deja depășit.

În baza legii (art. 336 Cod.proc.pen.), procurorul poate cere “extinderea procesului penal pentru alte fapte”. Astfel, dacă în cursul judecății se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârșirea altei fapte prevăzute de legea penală, având legătură cu infracțiunea pentru care este trimis în judecată, procurorul poate cere extinderea procesului penal și în ce privește această nouă faptă. Dacă fapta nouă nu are legătură cu infracțiunea aflată în curs de judecată, procurorul nu va mai cere extinderea procesului penal și urmărirea penală asupra noii fapte se va face separat.

În cazul admiterii cererii de extindere a procesului penal făcută de procuror, instanța de judecată își va declina competența doar în cazul când procurorul declară punerea în mișcare a acțiunii penale.

Conform dispozițiilor art. 336, după admiterea cererii de extindere a procesului penal, procurorul poate declara punerea în mișcare a acțiunii penale și pentru fapta nouă sau, că fără a pune în mișcare acțiunea penală pentru această nouă faptă, cere restituirea cauzei pentru completarea urmăririi penale potrivit art. 333 Cod proc. pen.

Dacă din contră, procurorul nu cere extinderea procesului penal, instanța nu poate decât să aducă la cunoștința părților posibilitatea folosirii acestei instituții. Cererea de extindere a procesului penal reprezintă un drept exclusiv al procurorului, încă un atu în favoarea rolului important al acestuia în procesul penal.

Deoarece textul de lege menționat nu face diferențiere referitor la faptele pentru care se poate dispune extinderea procesului penal, reiese că procurorul poate cere extinderea procesului penal fără a mai redeschide urmărirea penală pentru faptele în contul cărora, în această primă fază procesual-penală, s-a dispus o soluție de neurmărire.

Participând din plin la realizarea procesului penal procurorului îi revine și sarcina de a cere extinderea procesului penal și atunci când se descoperă date cu privire la participarea și a unei alte persoane la săvârșirea faptei prevăzută de legea penală pusă în sarcina inculpatului sau date cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului, după cum prevăd dispozițiile art. 337 Cod proc. pen.

Rolul important al procurorului în cadrul acestei faze a procesului penal este evidențiat încă o dată de art. 340 Cod. proc. pen. referitor la “dezbateri și ordinea în care se dă cuvântul”. Astfel, după terminarea cercetării judecătorești se trece la dezbateri, dându-se cuvântul în următoarea ordine: procurorului, părții vătămate, părții civile, părții civilmente responsabile și inculpatului. Această împrejurare, care acordă întâietate procurorului în luarea de cuvânt, exprimă importanța opiniilor acestuia în fața instanței, ajutând-o pe aceasta la luarea unei hotărâri privind implicit elucidarea cauzei.

Cele susținute mai sus sunt întărite și de posibilitatea acordată de lege procurorului de a depune și concluzii scrise (art. 342 Cod. proc. pen.) “chiar dacă nu au fost cerute de instanță”. Concluziile scrise constituie un drept de opțiune aparținând atât procurorului cât și părților, ele ajutând instanța prin posibilul sprijin în înțelegerea și reținerea concluziilor orale în timpul ședinței de judecată. Așadar, aceste concluzii țin de libera voință a procurorului ele nefiind impuse de instanța de judecată decât atunci când aceasta socotește necesar.

2.2. Rolul procurorului în căile ordinare de atac

Și în cadrul acestora, calitatea de subiect de drept procesual-penal a procurorului se evidențiază cel puțin la fel de mult ca și până acum prin drepturile și obligațiile ce revin reprezentantului Ministerului Public în baza acestor căi de atac și a normelor legale care le prescriu. În acest sens, art. 31, lit. e din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească înscrie între atribuțiile Ministerului Public și exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești. Astfel, chiar dacă a participat sau nu la judecarea cauzei, procurorul va fi obligat la examinarea fiecărei horărâri judecătorești și, dacă va considera necesar, se va folosi de toate căile de atac ce-i stau la dispoziție, pentru remedierea unei hotărâri în neconformitate cu legea.

Căile ordinare de atac, apelul și recursul, reprezintă pentru procuror modul prin care acesta supraveghează respectarea legalității activității desfășurate de instanțele de judecată.

Cale de atac ordinară, apelul, a impus în sistemul procesual intern dar și internațional ideea de a sta le dispoziția procurorului și părților. Pentru declararea apelului nu este suficient ca cineva să fie parte, el tebuie să justifice și un interes direct, motiv pentru care o parte nu poate declara apel în favoarea părții adverse.

Poziția procesuală a procurorului determină posibilitatea acestuia de a declara apel, atât în ce privește latura penală cât și latura civilă (art. 362, alin. 1, lit. a, Cod. proc. pen.). Diferența în această situație, între procuror și celelalte părți implicate în proces, constă în faptul că primul, nu exercită acest drept conferit de lege în nume propriu ori pentru realizarea vreunui scop personal, cum este cazul, de exemplu, inculpatului, al părții vătămate sau părții civile, etc., ci apelul, ca drept inerent al calității de subiect de drept procesual-penal a procurorului, este declarat de acesta cu scopul vădit al corectării și înlăturării unor hotărâri eronate acordate în cauza respectivă de prima instanță.

Acest atribut, acordat de lege procurorului, nu trebuie însă înțeles în sensul de agravare a situației în care se află inculpatul deoarece, poate foarte bine avantaja ori dezavantaja pe oricare din părți în propria-i situație, dacă prin rezolvarea cauzei s-a ajuns la o situație care, în opinia procurorului, ar fi ori nelegală, ori netemeinică. De exemplu, apelul procurorului pentru majorarea despăgubirilor acordate părții civile – persoană fizică cu capacitate de exercițiu – este admisibil și când această parte nu a declarat apel.

Câtă vreme prin apelul parchetului este vizată întreaga hotărâre și chiar dacă motivele de desființare a acesteia depuse ulterior se referă la aspecte determinate, acest lucru nu-l poate împiedica pe procuror să susțină apelul și să invoce și alte motive în baza cărora cere desființarea hotărârii atacate.

Alături de dreptul de declarare a apelului, legea (Codul procesual penal) instituie procurorului și obligația corelativă de declarare a acestuia în termenul prevăzut în dispozițiile sale. După cum știm “termenul de apel este de 10 zile” (art. 363, Cod. proc. pen.), dar pentru procuror există si reguli speciale de declarare a apelului. Astfel, în cazurile în care procurorul nu a participat la dezbateri, deoarece prezența acestuia în cauzele respective nu era prevăzută ca fiind obligatorie, termenul de declarare a apelului începe să curgă de la înregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului.

Așadar, instanța, după redactarea hotărârii, va trimite imediat dosarul parchetului corespunzător, iar procurorul va avea îndatorirea de a verifica dosarul respectiv, putând exercita dreptul său de apel și în cauzele respective. Înapoierea dosarului către instanță se va face indiferent dacă s-a declarat sau nu apel.

Câteva precizări importante se impun a fi făcute în legătură cu calcularea termenului de declarare a apelului deoarece, pentru procuror există o particularitate de care trebuie să se țină cont și în cazul epuizării termenului (<<dies ad quem>>).

În partea sa generală, Cod.proc.pen. instituie la alin. 2 al art. 187, regula potrivit căreia “cu excepția căilor de atac” – și subliniem acest lucru – “actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în termen, dacă data la care a fost trecut în registrul de ieșire al parchetului este înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului”. Ceea ce trebuie să reținem, în ce privește apelul, este faptul că regula instituită de articolul mai sus menționat, nu se aplică deci căilor de atac, iar pentru ca apelul să nu fie târziu introdus, procurorul are obligația sesizării instanței înăuntrul termenului prevăzut de lege.

Apelul se declară de obicei prin cerere scrisă, însă procurorul și oricare din părțile prezente la pronunțarea hotărârii, pot declara apel și oral în cadrul ședinței în care s-a pronunțat hotărârea, cu condiția consemnării de către instanță într-un proces – verbal (art.366 Cod.proc.pen.).

Înainte de a fi încheiate dezbaterile, legea dă posibilitatea retragerii apelului. Pentru procurorul care a înaintat cererea de apel, legea nu permite retragerea căii de atac menționate în mod personal, dar nici nu îngrădește absolut această retragere, întrucât această posibilitate revine exclusiv procurorului ierarhic superior care, face astfel loc o dată în plus principiului consacrat al controlului ierarhic, ce stă la baza activității desfășurate de Ministerul Public. Apelul declarat de procuror și retras poate fi însușit de partea în favoarea căreia a fost declarat (art. 369 alin. 4 Cod.proc.pen.). În practica judiciară s-a reținut faptul că apelul declarat în defavoarea unui inculpat și retras de procuror nu poate fi extins de către instanță și în defavoarea celorlalți înculpați în cauză.

Modificarea orală adusă motivelor de apel de către procurorul de ședință nu înseamnă neapărat și retragerea apelului, chiar dacă apelul introdus în defavoarea inculpatului este exercitat în cele din urmă prin invocarea unor motive în favoarea inculpatului, schimbarea motivării neavând vreo relevanță juridică.

Neagravarea situației în propriul apel, cunoscută și sub adagiul: “non reformatio in pejus”, aduce cu sine implicații privind persoana procurorului prin alin. 2 al art. 372 Cod.proc.pen. care se pare că a asimilat apelul procurorului cu cel introdus de partea însăși, prin dispoziția conform căreia instanța de apel nu poate agrava situația părții în favoarea căreia procurorul a declarat apel. Practica judiciară a înregistrat și erori în sensul că, în concordanță cu dispoziția art. 385 alin. 2, în orice apel al procurorului situația inculpatului poate fi agravată. Soluția este total greșită deoarece din interpretarea dispozițiilor art. 372 alin. 2 și 385 alin. 2 reiese destul de clar că agravarea situației inculpatului se produce doar în cazul când procurorul a facut apel în defavoarea părții.

Efectul extensiv al apelului face loc apariției unui alt drept pentru procuror, anume, posibilitatea acestuia de a cere extinderea procesului penal și deci a apelului declarat de el în termen și față de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea însă crea acestora o situație mai grea decât cea avută anterior. Instanța a hotărât că apelul este târziu introdus în situația când procurorul a declarat apel în defavoarea unui singur inculpat, iar în cursul judecății procurorul dorea extinderea apelului în defavoarea altui inculpat, situație ce contravine normei legale (art. 373 alin.2 Cod.proc.pen.)

Judecarea apelului este o chestiune ce impune în mod imperios prezența procurorului, oricare ar fi obiectul cauzei (art.376 Cod. proc. pen.). Spre deosebire de dezbaterile în primă instanță, în cadrul judecării apelului, procurorul are cuvântul ultimul, doar dacă între apelurile declarate nu se află și al său, caz în care ar lua cuvântul primul (art. 377 Cod.proc. pen.). Atât procurorul cât și părțile pot invoca necesitatea administrării de noi probe, caz în care apelantul va arăta aceste probe și mijloacele de probă cu ajutorul cărora pot fi administrate.

Procurorul și părțile au de asemenea dreptul la replică în ce privește chestiunile noi ivite pe parcursul dezbaterilor. Atunci când nu are calitate de apelant, procurorul poate adopta în întregime ori în parte oricare din opiniile apelantului ori intimatului, la fel cum poate înainta concluzii proprii cu totul noi, în raport de convingerea sa proprie față de legalitatea și temeinicia hotărârii atacate.

Cale de atac ordinară, recursul conferă procurorului un rol asemănător cu cel avut în cadrul apelului, datorită asemănării dintre cele două căi de atac în ceea ce privește persoanele ce le pot declara termenul de la care încep să curgă, declararea lor etc. Astfel, titularii recursului sunt identici cu cei din apel conform dispozițiilor Cod.proc.pen.( art.3852), din care subînțelegem că între aceștia este inclus și procurorul.

Analog vom interpreta și dispozițiile art. 3853 în ce privește termenul de la care curge pentru procuror posibilitatea introducerii recursului. Prin urmare în concordanță cu art. 363 Cod.proc.pen., acest termen, în ce privește pe procuror, curge de la data pronunțării hotărârii instanței, când acesta a participat la dezbateri și de la înregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului când procurorul nu a participat la dezbateri.

Continuând pe aceeași linie, art. 3854 Cod.proc.pen. menționează că și declararea recursului se face asemănător apelului, aplicându-se corespunzator dispozitiile art. 366 Cod.proc.pen. Rezultă că procurorul are drept de declarare a recursului, fiind prezent la pronunțarea hotărârii, în mod oral, în ședința în care s-a pronunțat hotărârea. Coroborând dispozițiile alin. 2 art. 3854 cu cele ale art.369, reținem faptul că, în ce privește retragerea recursului, aceasta ține exclusiv de persoana procurorului ierarhic superior acelui procuror care a introdus calea de atac.

Ca și în cazul apelului, și în recurs, procurorul poate cere extinderea acestuia (declarat de el în termen) și față de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situație mai grea (art.3857 Cod.proc. pen.).

Neparticiparea procurorului sau a inculpatului la ședința de judecată are o atât de mare importanță, încât atrage după sine casarea hotărârii instanței (art 3859 pct.5). De altfel, prezența procurorului la judecarea recursului constituie o altă obligație a acestui subiect de drept procesual penal (art.38511 Cod.proc.pen.).

În cadrul dezbaterilor din recurs, analog celor din apel, procurorul are cuvântul în funcție de faptul de a fi făcut sau nu recursul. Astfel, dacă este titularul recursului, procurorul va avea cuvântul primul în dezbateri, dacă, dimpotrivă, nu el este recurentul, va avea ultimul cuvântul. Ca și părțile, va avea dreptul la replică în ce privește chestiunile noi apărute cu ocazia dezbaterilor (art.38513 Cod.proc.pen.).

2.3. Activitatea procurorului în cadrul căilor extraordinare de atac

Căile de atac extraordinare fac loc altor drepturi și obligații ale procurorului, inerente unui subiect de drept, întărind poziția acestuia de participant la procesul penal.

Prima dintre acestea, contestația în anulare, are ca temei nulitatea actelor procedurale efectuate în neconformitate cu dispozițiile legale (<< errores in procedento >>), nu și soluționarea eronată a fondului cauzei (<<errores in judicando>>).

Din dispozițiile art. 387 Cod.proc.pen. se desprinde ideea că oricare din părți, cât și procurorul, poate face contestație în anulare, însă fiecare în situații diferite. Astfel, părțile implicate în judecată pot recurge la această cale de atac pentru fiecare din situațiile prezente în art. 386 Cod. proc. pen.

Situația diferă însă în cazul procurorului, al cărui drept de a face contestație în anulare este aici limitat: “contestația în anulare poate fi facută, …, pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. c și d și de procuror” (art. 387, alin.1, Cod. proc. pen.).

Primele două cazuri (lit. a și b din art. 386 Cod. proc. pen.) sunt inoperante în ce-l privește pe procuror deoarece, pe de o parte, acesta nu este citat în cauză, iar pe de altă parte, participarea sa în recurs fiind obligatorie, instanța va înceta judecata dacă procurorul este absent. Dacă recursul se judecă în absența procurorului, faptul constituie un motiv de casare în anulare.

Nici chiar în favoarea părților, procurorul nu poate uzita cazurile a și b prevăzute de art. 386 Cod.proc.pen. pentru a introduce contestația în anulare. Dacă observă că inculpatul nu a fost legal citat în recurs, nu poate să introducă cererea de contestație în anulare și să invoce primul caz în favoarea părții ale cărei drepturi au fost nesocotite pentru că motivele înscrise în art. 386 lit. a și b, pot fi avute în vedere doar de cei interesați.

Procurorului îi revine obligația de a introduce cererea de contestație în anulare în termenul legal stabilit, termen subînțeles din dispozițiile art. 388 Cod.proc.pen.: “contestația în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a – c poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea cel mai târziu în termen de 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părți în termen de 30 zile de la data pronunțării hotărârii a cărei anulare se cere.”

Vom înțelege așadar, că art. 388 Cod.proc.pen. se referă implicit și la persoana procurorului, acesta făcând excepție doar de la termenul de 10 zile, care nu îi este aplicabil. Rezultă de aici că, dacă procurorul invocă motivul prevăzut de art. 384 lit.c, Cod.proc.pen., are obligația de a introduce cererea de contestație în anulare în termen de 30 zile de la pronunțarea hotărârii atacate. Contestația în anulare pentru cazul prevăzut în art. 386 la lit. d, poate fi introdusă oricând de către procuror (art.388, alin.2, Cod.proc.pen.).

O altă obligație a procurorului, o aduce tot în mod indirect, art.389 Cod. proc.pen. și privește introducerea cererii de contestație în anulare de către procuror la instanța competentă.

Astfel, în ceea ce-l privește, pentru cazul de la lit. c, a art. 386 Cod.proc.pen., procurorul are obligația introducerii cererii de contestație în anulare la instanța de recurs care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere, iar în cazul prevăzut la lit. d, a art. 386 Cod.proc.pen., cererea de contestație în anulare o va introduce la instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre.

Procurorul dispune și de posibilitatea exprimării în fața instanței a propriilor concluzii în legătură cu contestația în anulare, fapt ce poate determina suspendarea executării hotărârii a cărei anulare se cere (art. 390 Cod.proc.pen.).

Aceste concluzii pot fi exprimate atât pe cale orală, de exemplu dacă în cadrul judecării se ridică problema suspendării, cât și în scris, în cazul actului prin care procurorul a sesizat instanța. Prezența procurorului la judecarea contestației în anulare este obligatorie.

Un rol mai important, am putea spune, îl conferă procurorului cea de-a doua cale extraordinară de atac, revizuirea.

Aceasta poate fi cerută contra hotărârilor judecătorești definitive atât cu privire la latura penală cât și cu privire la latura civilă (art. 393 alin.1 Cod.proc.pen.), dar și pentru oricare faptă ori făptuitor, atunci când hotărârea definitivă privește mai multe infracțiuni ori mai multe persoane (alin.2, art.393 Cod.proc.pen.).

În ce îl privește pe procuror, din dispozitiile art. 395 Cod.proc.pen. vom deduce că alături de hotărârea completului de judecată, ordonanța reprezentantului Ministerului Public (dacă prin aceasta s-a dispus asupra fondului cauzei) constituie actul prin care se dovedesc situațiile care constituie cazuri de revizuire prevăzute de art. 394, lit. b, c, d, Cod.proc.pen. Prin urmare, subînțelegem din norma menționată dreptul procurorului de a cere revizuirea, lucru întărit de altfel și de art. 396 alin.2 Cod.proc.pen.: “procurorul poate din oficiu să inițieze procedura revizuirii.” Organele de conducere ale unităților la care se referă art. 145 Cod.pen. vor avea acces la revizuire tot prin intermediul procurorului, așa cum reiese din interpretarea art. 396, alin.3 Cod.proc.pen.

Importanța procurorului în derularea procesului penal, este demonstrată și cu ocazia instituției revizuirii. Astfel, cererea de revizuire (se arată în art. 397 Cod.proc.pen.) se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanța care a judecat cauza în primă instanță. Dacă judecata în primă instanță s-a desfășurat la Curtea Supremă de Justiție, cererea de revizuire poate fi adresată Parchetului General.

În cazul îndreptării greșite a cererii de revizuire către un parchet care a desfășurat cercetările fără a trimite cauza organului competent, procedura îndeplinită și sesizarea instanței vor fi lovite de nulitate.

Procurorul are obligația de a chema persoana care a făcut cererea de revizuire pentru a completa ori preciza cererea în cazul când aceasta nu a fost făcută în scris, ori nu s-a arătat cazul de revizuire pe care se întemeiază sau nu s-au indicat mijloacele de probă în dovedirea cazului de revizuire (art. 397, alin.2 și 3, Cod.proc.pen.).

Nefiind ținut de anumite limite procesuale, procurorul poate cere revizuirea în favoarea ori defavoarea oricărei părți. Din acest punct de vedere urmează să surprindem termenul în care poate fi introdusă cererea de revizuire în ceea ce-l privește pe procuror. Astfel, în favoarea condamnatului, cererea de revizuire o poate face oricând, chiar după executarea pedepsei sau după moartea condamnatului (alin.1, art.398, Cod.proc.pen.).

În defavoarea condamnatului, cererea se poate face (de către procuror) în termen de 1 an, care curge după cum urmează:

a) – în cazul prevăzut în art. 394, lit. a, precum și în cazurile prevăzute la lit. b, c, d, când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea;

b) – în cazurile prevăzute de art. 394 la lit. b,c și d, dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea.

Cele două situații prezentate anterior îl privesc pe procuror care, poate face cererea de revizuire și în cazul celui achitat și al celui față de care a încetat procesul penal. Așadar, dispozițiile alin. 2, art. 398, Cod. proc. pen., îi sunt aplicabile procurorului și când acesta se sesizează din oficiu. Menționăm și faptul că, în defavoarea inculpatului, revizuirea nu poate fi făcută (nici chiar de procuror), când a intervenit o cauză ce împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal (art.398, alin.4, Cod. proc. pen.).

Corespondența instituită între procuror și instanța ce a judecat cauza în primă instanță, nu se va mai menține dacă, în prima instanță a fost schimbată competența de judecată.

Modificările legislative în ce privește competența de judecată a instanței, vor impune de asemenea competența acelui parchet care este corespunzător primei instanțe în condițiile noilor dispoziții.

Motivele invocate atunci când s-a cerut o revizuire vor fi examinate fie direct de instanța competentă să judece revizuirea, fie vor fi examinate de un organ special în fața acestei instanțe, organ care va fi, nimeni altul, decât procurorul.

Așadar, înainte de judecarea cauzei de către instanță, se produce o prealabilă procedură în fața procurorului, procedură prevăzută de art. 399 Cod.proc.pen. Dacă cererea de revizuire a fost făcută de către una din persoanele arătate la art. 396, alin. 1, lit. a sau b, procurorul va dispune începerea procedurii prin rezoluție; în caz de sesizare din oficiu va întocmi proces-verbal. Datorită lipsei unor reglementări exprese în această privință, normele de la urmărirea penală, anume de la începerea acesteia (art. 228, Cod. proc.pen.), se aplică prin analogie.

După introducerea cererii de revizuire, procurorul, dacă este cazul, ascultă conform dispozițiilor art. 397, alin.3, Cod. proc. pen., persoana care solicită revizuirea. În practica judiciară s-a hotărât că, dacă în cererea de revizuire condamnatul arată că se află în posesia unor probe ce ar duce la descoperirea adevăratului făptuitor și solicită o întrevedere cu procurorul spre a-i comunica noile date pe care nu i le poate comunica în scris, legătura (contactul) cu revizuientul se va face de către procuror în scopul cunoașterii noilor probe și obținerii unor explicații în legătură cu cele menționate de condamnat în cererea scrisă.

În caz că va fi necesar, procurorul poate dispune prin ordonanță efectuarea de cercetări pentru verificarea temeiniciei cererii de revizuire, dar poate cere și vechiul dosar al cauzei, dacă acest lucru este de asemenea necesar (art.399 Cod.proc.pen.).

Se observă că cercetarea efectuată de procuror în cadrul revizuirii se aseamănă cu cea din cadrul urmăririi penale, principala sarcină cuprinsă aici fiind însă strângerea și verificarea probelor care sunt invocate în legătură cu temeinicia cauzei de revizuire. Deosebirea fundamentală între actele efectuate de procuror în cadrul celor două instituții menționate constă în obiectivul diferit al celor două activități.Procurorul dispune și de dreptul de a autoriza, în cauzele a căror urmărire penală o efectuează, delegarea organelor de cercetare penală pentru a fi îndeplinite acte de cercetare.

Așa cum s-a mai arătat, în posesia unui subiect de drept se află atât drepturi cât și obligații corespunzătoare acestora.

Tot astfel, dreptului de a face o cercetare prealabilă în legătură cu revizuirea îi corespunde și obligația de a se dispune de acest drept în termenul legal stabilit. Această obligație revine și procurorului și este instituită de art. 399, alin. 4 Cod.proc.pen. care dispune: “termenul de efectuare a actelor de cercetare este de 2 luni și curge de la data introducerii cererii de revizuire”.

Odată încheiată cercetarea, procurorul poate exprima propria sa părere în legătură cu temeinicia cererii de revizuire, prin întocmirea unor concluzii care să sintetizeze rezultatele cercetărilor, concluzii ce pot fi atât pozitive cât și negative; ele pot fie să admită, fie să respingă cererea de revizuire.

Împreună cu concluziile sale, procurorul este obligat ca, îndată ce a terminat efectuarea cercetarilor, să înainteze întregul material de cercetare instanței competente. El are obligația de a sesiza instanța indiferent de conținutul concluziilor sale. Legislația străină reține cazuri în care procurorul poate respinge cererea de revizuire, neavând obligația de a sesiza de îndată instanța.

În cursul procedurii în fața procurorului se poate ajunge și la soluția suspendării executării hotărârii atacate. Această soluție este prevăzută de art. 400 Cod.proc.pen. care menționează: ”în tot timpul efectuării actelor de cercetare, procurorul ierarhic superior poate dispune suspendarea hotărârii în limitele cererii de revizuire”. În principiu, această măsură de suspendare luată de procurorul competent, durează până la luarea unei dispoziții contrare de către instanța de revizuire.

Procurorul este unul din cei care, dacă cererea de revizuire a fost admisă, nu poate fi ascultat ca martor în cauza supusă acestei căi extraordinare de atac(alin 2, art. 403 Cod proc. pen.).

În vechea legislație, exista o treia cale extraordinară de atac numită recursul extraordinar. Legea 45/1993 a introdus în capitolul IV- al Cod.proc. pen. o nouă secțiune (a-III-a), care a înlocuit recursul extraordinar cu alte căi de atac extraordinare și anume: recursul în anulare și recursul în interesul legii.

Legea română, a făcut un << salt ierarhic >>, dacă se poate spune astfel, nemaidând posibilitatea introducerii acestor două căi extraordinare de atac, decât de către două persoane: ministrul justiției și procurorul general. Se pare totuși că rolul cel mai important îi revine în cele din urmă procurorului general așa cum se desprinde și din dispozițiile legii (Codul procesual penal).

Așadar, a treia cale extraordinară de atac o constituie recursul în anulare, reglementat de Cod. proc. pen. pe parcursul a 8 articole (art. 409 – 4141). A fost dezirabil ca posibilitatea de a fi titularul acestei căi de atac, cum am precizat, să fie cât mai restrânsă, ceea ce a dus la consolidarea prezenței acesteia în cele mai multe legislații ca de altfel și în cea română.

Pornind de la ideea exprimată mai sus, art. 409 dispune: “Procurorul General din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca cu recurs în anulare “la Curtea Supremă de Justiție orice hotărâre definitivă.” Observăm în acest context că norma citată diferențiază între persoanele care pot avea inițiativă și cele ce pot sesiza în mod legal instanța. Astfel, dacă ne referim la declanșarea instituției recursului în anulare, dreptul este comun – el revenind atât procurorului general cât și ministrului justiției. Posibilitatea de a acționa a procurorului general este însă dublă: fie acționează din oficiu, fie acționează la cererea ministrului justiției.

Spre deosebire de procurorul general, care are dreptul de a sesiza legal instanța, ministrul justiției nu se bucură de posesia acestui drept, nefiind un organ judiciar (el aparținând Guvernului ca organ executiv). Cel prin intermediul căruia poate apela la această cale de atac este nimeni altul decât procurorul general.

În cuprinsul ei, legea 92/1992 prevede numeroase dispoziții referitoare la subordonarea ierarhică a procurorilor până la procurorul general, iar prin acesta față de ministrul justiției. Spre exemplu, art. 37 al acestei legi dispune că: “dispozițiile ministrului justiției, date prin procurorul general în vederea respectării și aplicării legii, sunt obligatorii”, iar art. 38 alin. 4 al aceleiași legi prevede că: “… tot prin intermediul procurorului general, ministrul justiției poate da dispoziții scrise oricăruia dintre membrii Ministerului Public pentru a promova în fața instanțelor de judecată acțiunile inerente apărării interesului public”.

Recursul în anulare folosit de procurorul general, poate fi utilizat de acesta atât în favoarea cât și în defavoarea inculpatului. Cazurile sunt numeroase și prezentate pe larg în art. 410 Cod. proc. pen. cu modificările aduse prin legea nr. 141/1996. În cadrul acestui articol există 9 cazuri în care recursul în anulare poate fi declarat numai în favoarea condamnatului, unul dintre acestea folosindu-se atunci când, de la ședința de judecată au lipsit procurorul ori inculpatul și prezența lor se impunea ca obligatorie.

Dacă inculpatul sau procurorul nu au declarat apel, iar apelul părții vătămate este inadmisibil cu referire la latura penală, hotărârea primei instanțe a rămas definitivă în ce privește latura penală la expirarea termenului de apel pentru inculpat și procuror, termenul pentru declararea recursului în anulare calculându-se de la acea dată.

Controverse apar odată cu dreptul instituit procurorului general de art. 412 alin. 1, de a putea dispune suspendarea executării hotărârii înainte de introducerea recursului în anulare. Putem aprecia această dispoziție a Cod.proc.pen. ca fiind neconstituțională pentru că, suspendarea executării hotărârii judecătorești poate fi acordată doar de către o instanță de judecată mai mare sau cel puțin egală în grad cu instanța care a pronunțat hotărârea judecătorească, iar nu de un alt organ, fie el chiar și procurorul general. La fel, actul de suspendare al procurorului general poate fi atacat pe calea contenciosului administrativ. În cazul în care procurorul general nu revine asupra măsurii suspendării executării hotărârii judecătorești, chiar și după acordarea suspendării, partea interesată, în caz de refuz, este îndreptățită să facă apel la procedura prevăzută de legea 29/1990.

Procurorul general mai are dreptul de a retrage recursul în anulare până la încheierea dezbaterilor, retragere care trebuie motivată (art. 414 Cod. proc. pen.). Obligația care îi revine procurorului general este deci aceea de retragere a recursului în anulare înainte ca dezbaterile să fi ajuns la punctul final, adică să se fi terminat.

Aspectul care nu are corespondent în cazul recursului în anulare se referă la interdicția de retragere a acestei căi de atac de însuși titularul acesteia. Astfel, deoarece recursul în anulare poate fi exercitat doar de procurorul general, regula de la recursul ordinar, potrivit căreia calea de atac introdusă de reprezentantul Ministerului Public se retrage doar la cererea procurorului ierarhic superior (art. 385 alin. 2 și 369, alin 3) nu-și mai găsește aplicabilitatea. În cazul recursului ordinar, nici părțile și nici procurorii nu sunt obligați să-și justifice atitudinea prin care au ajuns la retragerea respectivei căi de atac. Total diferit stau lucrurile în ce privește recursul în anulare, deoarece în acest caz, procurorul general prin declararea instituției și-a angajat poziția și prestigiul său punând sub semnul îndoielii o hotărâre rămasă definitivă.

Din acest motiv, art. 414, alin. 2, prevede că “retragerea recursului în anulare trebuie motivată”. Spre deosebire de motivele ce permit declanșarea recursului în anulare, motive limitativ prevăzute de lege, Cod. proc. pen. nu arată și motivele care să îndreptățească retragerea acestei căi de atac, aceste motive putând fi oricare și întotdeauna la libera apreciere a procurorului general. Ceea ce titularul recursului în anulare urmează obligatoriu să facă, este justificarea acestei retrageri.

Motivarea, judecarea și soluționarea recursului în anulare se va face analog normelor cuprinse-n Cod.proc.pen. în ce privește recursul ordinar cu completările din secțiunea prezentă (secț. III, capitol. IV). Astfel, în ce-l privește, procurorul general fiind singurul recurent în cauză, va fi primul care va pune concluzii de fiecare dată când va fi nevoie și doar după aceea, vor avea, eventual, cuvântul și celelalte părți, dacă vor fi prezente. Este indiscutabilă așadar problema prezenței procurorului general la judecarea recursului în anulare.

Ultima cale extraordinară de atac, recursul în interesul legii (art. 4142), are ca scop rezolvarea chestiunilor de drept care au primit diferite soluționări de la instanțele de recurs.

În ce privește titularii acestei căi de atac, aceștia se regăsesc în persoana ministrului justiției și a procurorului general, acesta din urmă evidențiindu-se încă o dată grație dreptului pe care-l posedă, anume de introducere a recursului în interesul legii, atât în nume propriu, din libera inițiativă, dar și ca intermediar între instanță și ministrul justiției, la cererea acestuia din urmă. Norma legală este elocventă în acest sens: “Procurorul General, direct sau ministrul justiției, prin intermediul procurorului general, are dreptul pentru a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legilor penale și de procedură penală pe întreg teritoriul țării, să ceară Curții Supreme de Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor de recurs” (art. 4142 Cod. proc. pen.).

3. Participarea procurorului în faza de executare a hotărârilor judecătorești

Executarea hotărârilor penale este o fază distinctă a procesului penal în cursul căreia are loc o așa-zisă individualizare administrativă a pedepselor, care depășește limitele dreptului penal și cu atât mai mult pe cele ale procesului penal, deși mijloacele de realizare pot avea caracter judiciar sau mixt.

Executarea propriu-zisă nu aparține deci procesului penal, în mod just deosebindu-se în literatura de specialitate, executarea pedepsei de punerea în executare a hotărârii.

După cum s-a mai precizat, procurorul nu-și încetează nici în cadrul acestei faze procesual-penale activitatea, ci, dimpotrivă, în sfera acesteia se vor înscrie alte drepturi și obligații ale reprezentantului Ministerului Public, pe care le vom relata pe larg în cele ce urmează.

Procurorul intervine astfel, în cazul în care după trimiterea mandatului de executare locului de detenție, s-ar ivi unele probleme privind identitatea condamnatului. Acest lucru reiese și din art. 423 Cod.proc.pen. care face trimitere la art. 153 Cod.proc.pen.: “dacă persoana față de care se efectuează executarea mandatului ridică obiecții în ce privește indentitatea, se procedează potrivit dispozitiilor art. 153, care se aplică în mod corespunzător.” Situația identității condamnatului, va fi așadar analizată de procuror, care, conform normelor cuprinse în art. 153 Cod.proc.pen., atunci când este necesar cere relații organului judiciar care a emis mandatul, în cazul nostru instanța de executare (art. 4221 Cod.proc.pen). Dacă, procurorul constată că persoana adusă nu este cea indicată în mandat, va dispune de îndată eliberarea acesteia, iar dacă va constata că obiecțiile cu privire la identitatea respectivei persoane sunt inadmisibile, nefondate, va dispune executarea mandatului. Obligația procurorului în această situație este aceea de a întocmi un proces-verbal pe care îl va trimite instanței care a emis mandatul de executare.

Activitatea procurorului se va face simțită și în cazul punerii în executare a măsurilor de siguranță, anume, obligarea la tratament medical. Astfel, în acest caz, procurorul va avea obligația de a prezenta concluziile sale în fața instanței de executare ori judecătoriei în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară (art. 431 coroborat cu alin. 2 al art. 430 Cod.proc.pen), în legătură cu posibilitatea înlocuirii tratamentului medical.

Reprezentantul Ministerului public este abilitat să se pronunțe și în legătură cu încetarea internării, la fel ca și în cazul înlocuirii acesteia, adresându-se instanței de executare care va cere la rândul ei avizul unității sanitare unde se află cel internat (art. 434 Cod.proc.pen.). Dispozițiile art. 435 instituie procurorului și instanței de judecată dreptul ca, în cazul în care măsura obligării la tratament medical sau a internării medicale a fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau judecății, să decidă punerea în executare a acestor măsuri. Mergând pe aceeași linie, art. 437 dă dreptul procurorului de a cere revocarea măsurilor de siguranță (obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea unei funcții sau profesii, interzicerea de a se afla în anumite localități). Soluționarea cererii se face cu citarea persoanei cu privire la care este luată măsura, ascultându-se și concluziile apărătorului și procurorului, se arată în alin. 2 al articolului sus menționat.

Prezența procurorului se impune de asemenea ca obligatorie în cazul în care s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, dacă a asistat la acest act, fiind necesar să întocmească proces-verbal (art. 439, lit.b, Cod.proc.pen.)

În ce privește punerea în executare a amenzii judiciare și a cheltuielilor avansate de stat, procurorul este din nou prezent. Astfel, dacă “obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat s-a dispus prin ordonanță, punerea în executare se face de către procuror, cu respectarea dispozițiilor art. 442, alin. 2, Cod.proc.pen” și anume prin trimiterea unui extras de pe acea parte din ordonanță, mai exact din dispozitiv, care privește aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii execută amenda penală.

Procurorul poate acționa și în cazul dispozitiilor civile din hotărâre, deci în ce privește latura civilă a hotărârii. Acest lucru este prevăzut de ultimul alineat al art. 444 Cod.proc.pen. care dispune: “când restituirea lucrurilor a fost dispusă de către procuror sau de organul de cercetare penală, acesta procedează potrivit prevederilor din alineatele precedente”.

Unul din drepturile ce-i revin procurorului în această fază a procesului penal este cel instituit de art. 447 Cod.proc.pen., de a sesiza instanța care judecă ori a judecat în primă instanță o infracțiune ce ar putea atrage revocarea sau anularea, cu privire la revocarea sau anularea suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzute în art. 83 sau 85 Cod.pen., ori a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzută în art. 864, ori în art. 865 Cod.pen. Alături de partea interesată, procurorul dispune și de dreptul de a sesiza instanța care a pronunțat în primă instanță suspendarea, în cazul în care obligațiile civile prevăzute în art. 84 sau cele din art. 864 alin. 1 Cod.pen. nu au fost respectate, iar termenul de încercare acordat nu a expirat (art. 447 alin. 2 Cod.proc.pen.). Procurorul poate de asemenea, sesiza instanța și în ceea ce privește revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă (art. 4471 Cod.proc.pen.) și poate totodată să ceară instanței de executare să se pronunțe asupra înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii (art. 448 Cod.proc.pen.).

Procurorul are așadar, posibilitatea de a cere modificarea unei pedepse dacă sunt întrunite cerințele necesare pentru ca această măsură să fie aplicată și anume concursul de infracțiuni, recidiva, acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni (art. 449 alin 1 Cod.proc.pen.).

În cazul amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, procurorul poate face cerere în acest sens (art. 453 alin. 2 Cod.proc.pen.) după cum poate înainta această cerere și în cazul întreruperii executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață (ar. 455 Cod.proc.pen.) și în cazul în care solicită aplicarea unor noi măsuri dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, intervine o nouă lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa (art. 458 Cod.proc.pen.).

În ultimul capitol, al titlului III, sunt cuprinse câteva dispoziții comune, printre care se numără și cea care instituie procurorului obligația de a fi prezent la dezbaterile instanței de executare și de a prezenta acesteia concluziile sale în legătură cu cele ce se judecă, aspect prevăzut de alineatul 3 și alin. 4, art. 460 Cod.proc.pen.

Odată cu dispozițiile cuprinse în art. 460 Cod.proc.pen. se-ncheie lungul și complexul proces penal a cărui piesă de greutate se pare că este reprezentantul Ministerului Public, procurorul. Drepturile și obligațiile sale inerente unui subiect de drept, fie și procesual penal, adesea confundându-se între ele, au demonstrat dificila misie a acestui exponent al acuzării publice pe parcursul anevoiosului drum parcurs de procesul penal în cele trei faze ale sale: urmărirea penală, judecata și executarea hotărârilor penale.

4. Activitatea procurorului în cadrul procedurilor speciale

“Proceduri Speciale”, sunt cuprinse în titlul IV al Codului procesual penal pe parcursul a 6 capitole. Întrebarea care se ridică este dacă, în ceea ce-l privește, procurorul mai are și alte drepturi și obligații în cadrul acestor proceduri speciale, care să-i întărească poziția de participant în procesul penal și calitatea de subiect de drept procesual-penal.Răspunsul nu poate fi decât afirmativ și neîndoielnic.

Așadar, în capitolul I al acestui titlu (“urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante”), la art. 468 se instituie procurorului dreptul de a emite mandat de arestare a învinuitului din oficiu sau după ce a fost sesizat de către organul de cercetare. În continuare, se arată în alin. 2 al aceluiași articol, procurorul, apreciind că există destule dovezi pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, dă rechizitoriu în acest sens, dispunând totodată și trimiterea în judecată, emițând și mandat de arestare a inculpatului. Dacă procurorul a emis mandat de arestare a invinuitului și a restituit cauza pentru continuarea cercetării, organul care efectuează această cercetare este obligat să o continue și să înainteze dosarul procurorului împreună cu învinuitul, cel mai târziu în 3 zile de la arestarea celui din urmă (art. 469 Cod. proc. pen.).

Art. 470 Cod.proc.pen. are în vedere modul în care se face verificarea lucrărilor de cercetare penală de către procuror. Astfel, spre deosebire de procedura obișnuită, în care verificarea se făcea în 15 zile de la primirea dosarului (art. 261 Cod.proc.pen.), procedura specială în acest caz prevede o verificare rapidă a lucrărilor urmăririi penale și un termen de doar 2 zile care-l obligă pe procuror să se pronunțe asupra dosarului. Procurorul poate dispune trimiterea în judecată, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale potrivit art. 262, ori restituirea cauzei conform art. 265 Cod.proc.pen.

În doctrină s-a subliniat că există unele deosebiri, determinate de natura infracțiunii cercetate ori natura procedurii speciale aplicate, față de soluțiile pe care procurorul le poate adopta în conformitate cu art. 262 – la care face trimitere art. 470 Cod.proc.pen. Este foarte improbabil ca o ordonanță de clasare să fie dată de procuror în procedură specială, deoarece acest act presupune, după cum știm din art. 11 Cod.proc.pen., inexistența unui învinuit în cauză, lucru care nu se verifică în cazul infracțiunilor flagrante.

Dacă dispune trimiterea în judecată, procurorul va întocmi rechizitoriul potrivit dispozițiilor din procedura obișnuită (art. 263 Cod.proc.pen.) și emite împotriva inculpatului și mandatul de arestare. Această dispoziție, este obligatorie deoarece, în cazul procedurii speciale, trimiterea în judecată a inculpatului nu se poate face decât dacă acesta se află în stare de arest, spre deosebire de procedura obișnuită în care trimiterea în judecată a inculpatului, de către procuror, se poate face cu inculpatul în stare de libertate ori chiar în lipsa acestuia, dacă s-a sustras de la procesul penal.

O altă precizare se impune în legătură cu trimiterea dosarului către instanță. Astfel, procedura obișnuită fixa procurorului obligația de a trimite dosarul instanței în termen de 24 de ore (art. 264 Cod.proc.pen.), pe când procedura specială instituie procurorului obligația de a prezenta <<de îndată>> instanței dosarul cauzei (art. 470 alin. 2 Cod.proc.pen.). Dacă procurorul restituie cauza pentru completarea sau refacerea urmăririi penale, urmărirea se face potrivit procedurii obișnuite, se arată în ultimul alineat al art. 470.

Obligația procurorului de a participa la judecată rămâne valabilă și în cazul procedurii speciale (art. 472 alin. 3 Cod. proc. pen.)

În ce privește apelul și recursul, mai exact termenul de declarare a acestor căi de atac, dacă procurorul este cel ce apelează la una din cele două căi ordinare de atac, are obligația de a se adresa într-un termen de 3 zile de la pronunțarea hotărârii instanței. Menționăm că, dacă judecata s-a desfășurat urmând cursul regulilor obișnuite și doar urmărirea penală s-a efectuat conform dispozițiilor procedurii speciale, în acest caz termenul de declarare a apelului ori recursului este de 10 zile și nu de 3 zile cum greșit s-a considerat în practica judiciară.

În cazul procedurii în cauzele cu infractori minori, organele de urmărire penală și deci și procurorul, respectă dispozițiile normelor din procedura obișnuită cu cele câteva completări aduse de procedura specială. Astfel, se instituie și procurorului, ca organ de urmărire penală, dreptul de a decide citarea delegatului autorității tutelare precum și a părinților sau, dacă este cazul, a tutorelui, curatorului ori persoanei în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani. În același art. 481 Cod. proc. pen., alături de a decide între citarea sau necitarea persoanelor menționate, este instituită și obligația organului de urmărire penală (care poate fi și procurorul) de a cita persoanele arătate mai sus cu ocazia efectuării prezentării materialului de urmărire penală.

O altă obligație a organului de urmărire penală și implicit și a procurorului, o reprezintă dispunerea efectuării anchetei sociale în cauzele cu infractori miniori (art. 482, alin. 1 Cod. proc. pen.)

Procurorul este prezent și-n cazul procedurii speciale a reabilitării judecătorești. Spre deosebire de legislația noastră, care prevede în Cod. proc. pen. introducerea cererii de reablitare la instanța competentă, în legislațiile străine, aceasta se introduce direct la procuror.

Codul procesual penal român prevede însă prezența procurorului la judecarea reabilitării, lucru ce reiese în mod indirect din art. 498 Cod.proc.pen. Mai exact, se precizează că procurorul pune concluziile sale în fața instanței care se pronunță asupra reabilitării. Reabilitarea judecătorească presupune termene după care condamnatul poate fi reabilitat, termene calculate în funcție de asprimea pedepsei primite de cel condamnat (art. 135, alin. 1, Cod.pen.). Legat de aceste termene, art. 135, alin. 2 Cod.pen., dă dreptul procurorului general de a dispune în cazuri excepționale, reducerea termenelor prevăzute de acest articol.În concordanță cu dispozițiile art.139 Cod.pen. reabilitarea judecătorească se anulează dacă, după acordarea acesteia, se descoperă că cel reabilitat mai suferise o condamnare, care ar fi dus la respingerea cererii dacă ar fi fost cunoscută.Sesizarea instanței în scopul anulării reabilitării revine procurorului (art.503, alin. 1 Cod.proc.pen.).

Ca participant activ la procesul penal, procurorul se evidențiază și în cadrul procedurii speciale a reparării pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept, deoarece el este cel în masură să se pronunțe asupra scoaterii de sub urmărire a persoanei arestate pe nedrept, aflată într-unul din cazurile a sau c, ale art. 10 Cod.proc.pen.

Prezența reprezentantului Ministerului Public se impune fără tăgadă și în cursul procedurii speciale a dispariției înscrisurilor judiciare. Ca organ de urmărire penală dacă el este cel ce deținea înscrisul sau dosarul care lipsește, va întocmi un proces-verbal prin care constată dispariția și arată măsurile care au fost luate pentru găsirea lui (art. 508 Cod.proc.pen.). Atunci când dosarul sau înscrisul dispărut este reclamat de un interes justificat și nu poate fi refăcut potrivit procedurii obișnuite, procurorul are dreptul de a dispune prin ordonanță, după caz, înlocuirea sau reconstituirea dosarului ori înscrisului dispărut (art. 509 alin. 9, Cod.proc.pen.). În acest sens, art. 512 se pronunță în alin. 2: “rezultatul reconstituirii se constată, după caz, prin ordonanța organului de urmărire penală confirmată de procuror sau prin hotărârea instanței dată cu citarea părților”.

Ultima procedură specială prevăzută de Codul procesual penal este “asistența judiciară internațională” realizată în baza cunoscutei comisii rogatorii. Se poate spune că întâlnim aici “acte procedurale la nivel înalt”, deoarece, din nou își face apariția și în cadrul acestei proceduri procurorul general care poate interveni pentru transmiterea comisiei rogatorii la Ministerul Afacerilor Externe (art. 515 Cod.proc.pen.). Pot exista însă și comisii rogatorii din străinătate, caz în care, cererea pentru efectuarea comisiei rogatorii se trimite de către Ministerul Afacerilor Externe, după caz, procurorului general ori ministrului justiției, care sesizează organul de urmărire penală sau instanța de judecată competentă (art. 517alin.2 Cod.proc.pen.).Observăm că procurorul general, are aici un rol de intermediar între organul de urmărire penală sau instanța care a dispus trimiterea comisiei rogatorii și Ministerul Afacerilor Externe, rol asemănător cu cel deținut în cadrul căilor de atac extraordinare, recursul în anulare și cel în interesul legii.

Hotărârile penale pronunțate de instanțele din străinătate și actele efectuate de organele judiciare penale din străinătate, pot fi recunoscute de legea română, dacă potrivit acestei legi sunt de natură a produce efecte juridice penale. Recunoașterea poate fi făcută și de procuror (pe cale incidentală) în faza de urmărire, (alin.2 art.519 Cod.proc.pen.). Recunoașterea pe calea principală se face de către judecătoria în raza teritorială a căreia se află condamnatul, iar cel ce sesizează instanța, este nimeni altul decât procurorul. De aici, rezultă prezența sa la judecată, mai mult, el bucurându-se și de dreptul de a pune concluzii în instanță (art. 521 Cod.proc.pen.).

Capitolul III

Modul de soluționare a plângerilor contra actelor procurorului

Actele de sesizare și de luare a măsurii arestării sunt supuse verificării cu ocazia judecării fondului de către instanță. Celelalte acte de urmărire se verifică în urma plângerii persoanei vătămate. Orice persoană vătămată în drepturile sale legitime se poate plânge procurorului-șef al unității din care face parte procurorul care a efectuat actul de urmărire vătămător.

Împotriva ordonanței de încetare a urmării penale există calea plângerii către procurorul ierarhic superior și nu calea revizuirii; tot astfel, dacă există o diferență între suma reclamata inițial și cea reținută prin rechizitoriu se poate face plângere la procurorul ierarhic superior. Plângerea prin care persoana vatamata critică ordonanța procurorului-șef al parhetului local de scoatere de sub urmărire a unei persoane învinuite de mărturie mincinoasă, invocând date noi care relevă că învinuirea inițiala a fost justă, constituie o plângere în sensul art. 278 împotriva unui act procesual și urmează să fie înaintată procurorului ierarhic superior.

1. Potrivit art 275 din Codul de procedură penală orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin aceasta s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.

Această normă cu caracter general, care nu este restrânsă de un termen sau limitată la un anume organ ierarhic, este una din cele mai importante garanții procesuale ale drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei.

Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală, iar dacă plângerea este îndreptată împotriva măsurilor luate de procuror, se adresează procurorului ierarhic superior, iar împotriva soluției date de acesta, se poate formula o nouă plângere, pe scară ierarhică. Aceasta permite reluarea verificării măsurii sau soluției dispuse de procuror ori de cate ori este necesar.

Din acest motiv, noua legislație procesual-penală, deși prevede posibilitatea celor interesați de a se plânge la instanța de judecată împotriva unor măsuri dispuse în cadrul urmăririi penale, a limitat aceasta instituție la plângerea împotriva măsurilor preventive luate de procuror.

În doctrină s-a apreciat că este necesară sporirea numărului actelor și măsurilor dispuse în faza de urmărire penală cu privire la care cei interesați să se poată plânge la instanța de judecată și că o astfel de posibilitate ar trebui să existe și împotriva soluțiilor de scoatere sau de încetare a urmăririi penale.

Prin decizia nr.486/1997, publicata în Monitorul Oficial nr.105 din 6 martie 1998 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a art.278 din Codul de procedură penală și a constatat ca acest text este constituțional numai în măsura în care nu oprește persoana nemulțumită de soluționarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori pe baza dispozițiilor date de acesta și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești și să se adreseze justiției în temeiul art. 21 din Constituție, ce urmează a se aplica în mod direct.

În motivarea acestei hotărâri s-a aratat ca împotriva soluției date plângerii de către prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior, legea nu prevede nici o cale de atac. Or, fiind vorba de acte și măsuri luate de procuror în cursul procesului penal, acestea trebuie sa fie supuse nu numai controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public, dar și controlului din partea instanțelor judecătorești.

Acest drept al persoanei este evident în cazul actelor prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, real sau aparent, cum sunt rezoluția de neîncepere a urmăririi penale prevazute de art.228 alin.6 din Codul de procedură penală, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale prevazute de art.11 pct.1 lit b si c din Codul de procedură penală.

Liberul acces la justiție prin plângerea împotriva actelor procurorului nu exclude depunerea plângerii la procurorul ierarhic superior reglementată de art.278 din Codul de procedură penală. Fiind vorba de acte prin care se înfăptuiește justiția este firesc ca acestea să fie verificate și confirmate sau infirmate de instanțele judecătorești, singurele autorități prin a caror activitate se realizează justiția.

Argumentele deciziei sus-menționate sunt incontestabile, dar aplicarea directă de către instanțe a ridicat unele probleme de drept sintetizate în cuprinsul deciziei Curții Constituționale nr.186/1999 publicată în Monitorul Oficial al Romaniei nr.213 din 16 mai 2000. Astfel, împotriva aplicării directe a deciziilor Curții Constituționale s-au invocat chiar textele Constituției :

art.123(1):”justiția se înfăptuiește în numele legii”;

art.123(2):”judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”;

art.123(3):”competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege”.

Pornind de la formulările cuprinse în aceste texte constituționale s-a considerat că dispozițiile constituționale nu se adresează în mod direct organelor de justiție care aplică legile în vigoare, ci numai prin intermediul organelor legislative care trebuie să se conformeze Constituției și să aducă modificări corespunzatoare legislației.

Împotriva acestor argumente s-a susținut că refuzul aplicării dispozițiilor art.21 din Constituție nu se poate face tocmai prin invocarea și aplicarea directă a altor texte constituționale, iar scopul acestor texte constituționale este de a interzice infăptuirea justiției în baza unor acte normative care, având putere inferioară legii, contravin acesteia.

Față de această poziție intransigentă a Curții Constituționale doctrina a propus să se suplinească lipsa unei proceduri expres prevăzute de lege pentru plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală cu procedura de soluționare a plângerilor împotriva măsurilor preventive luate de procuror prevazută de art.140 din Codul de procedură penală. Curtea Supremă de Justiție s-a situat inițial pe o poziție potrivit căreia soluționarea de către instanță a plângerii contra actelor procurorului constituie o depășire a atribuțiilor sale prevăzute de lege, iar hotărârile pronunțate în acest sens sunt lovite de nulitate.

Într-o altă cauză, în care partea vătămată se plângea împotriva unei soluții de neîncepere a urmăririi penale date de procuror, Curtea Suprema Justiție a respins plângerea ca inadmisibilă cu motivarea că altă cale de atac împotriva actelor și măsurilor dispuse de procuror în afara celor prevăzute de art.278 nu este prevazută de Codul de procedură penală și, ca atare, astfel de plângeri nu pot fi decât respinse ca inadmisibile chiar în condițiile în care Curtea Constituțională recomandă verificarea ei pe fond, deoarece cadrul juridic adecvat nu a fost reglementat de legiuitor și, ca atare, judecatorul și-ar exercita atribuții ce nu-i sunt conferite de lege.

Un asemenea punct de vedere nu este lipsit de temei, întrucât în finalul considerentelor deciziei nr.486/1997 Curtea Constituțională arată că ar fi necesară o intervenție a legiuitorului prin care să se reglementeze dreptul persoanei de a se adresa instanței de judecată competentă atunci când este nemulțumită de soluția dată plângerii sale contra actelor procurorului. De altfel, prin două decizii anterioare, Curtea Constituțională statuase că este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfașurare a procesului în fața instanțelor judecătorești și că judecatorul “spune dreptul” pentru soluționarea unui litigiu, dar numai în formele și în condițiile procedurale instituite de lege.

Într-o altă decizie, aceeași instanță constituțională arată că “accesul liber la justiție nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătorești, deoarece competența și căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite în considerarea unor situații deosebite”.

Cu toate acestea, respingerea ca inadmisibilă a unei plângeri împotriva actelor și măsurilor de urmărire penală ar avea semnificația unei închideri a liberului acces la justiție, or, decizia nr.486/1997 a Curții Constituționale constată că art.278 din Codul de procedură penală este constituțional numai în măsura în care nu oprește persoana nemultumită de soluționarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor de urmărire penală să se adreseze instanțelor judecătorești în temeiul art.21 din Constituția României. În ceea ce privește discuția asupra caracterului obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, consacrat de art.145 alin.2 din Constituție, aceasta a facut obiectul deciziei nr.169 din 2 noiembrie 1999.

Deciziile pronunțate în cadrul soluționarii excepțiilor de neconstituționalitate prin care s-a admis aceasta excepție produce efecte absolute (erga omnes), iar deciziile prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate produce efecte relative (inter partes). Caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii.

Pe baza acestor considerente Curtea Supremă de Justiție, în ultimele sale decizii pronunțate în această materie, a examinat pe fond plângerile împotriva actelor și măsurilor de urmărire penală și le-a respins ca nefondate, chiar dacă legiuitorul nu a reglementat încă dreptul persoanei de a se adresa instanței de judecată competente, atunci când este nemulțumită de soluția dată plângerii sale contra actelor procurorului. Soluțiile de respingere ca nefondate și nu ca inadmisibile a plângerilor împotriva actelor și măsurilor de urmărire penală sunt, în opinia noastră, juste, întrucât consacră un drept constituțional fundamental al persoanei.

Alături de alți autori, considerăm și noi că în caz de admitere a plângerii, aceasta poate viza doar completarea urmăririi penale, nu și fondul cauzei, deoarece instanța de judecată nu se poate antepronunța și nu poate impune o soluție de trimitere în judecată procurorului, care este titularul acțiunii penale și este independent procesual față de instanță, întrucât în toate sistemele de justiție penală, procurorul este cel care decide dacă are loc angajarea sau continuarea urmăririi penale.

2. În privința soluției pe care o dispun în cazul admiterii plângerii formulate de petent nu s-a ajuns la un punct de vedere unitar. Astfel, unele instanțe, reținând o situație de fapt diferită de cea pe baza căreia s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale, au infirmat rezoluția procurorului și au dispus restituirea cauzei la parchet.

Alte instanțe, admițând plângerea petentului, au infirmat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, au reținut cauza pentru judecare fixând termenul la care au fost citați inculpatul, partea vătămată și martorii, or, în apel, au desființat sentința atacată și rezoluțiile procurorului, dispunând trimiterea cauzei la parchet, indicând probele ce urmează a fi administrate.

Împotriva acestor puncte de vedere s-a exprimat opinia ca, în cursul cercetarii cererii petentului îndreptată împotriva neînceperii urmăririi penale, instanța nu poate efectua acte premergatoare și nici nu poate administra probe; când instanța găsește întemeiată cererea formulată împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, fără a infirma soluția și fără a obliga procurorul să înceapă urmărirea penală, poate recomanda acestuia reanalizarea actelor dosarului și începerea urmăririi penale.

Aceasta opinie ni se pare justificată, întrucât nici o normă procedurală nu abilitează instanța să infirme, să desființeze sau să anuleze o rezoluție ori o ordonanță a procurorului, întrucât pe această cale se încalcă principiile generale ale procedurii penale, care abilitează instanța să exercite numai controlul asupra măsurilor preventive luate în cursul urmăririi penale.

Trimiterea cauzei la procuror cu recomandarea de a aprecia asupra începerii sau reluării urmăririi penale este singura soluție corectă de lege lata.

3. O problemă rezolvată diferit de instanțe a fost aceea a hotărârii prin care se soluționează plângerea contra actelor procurorului: unele s-au pronunțat prin încheiere, altele prin sentință penală.

Potrivit art.3 alin.1 din Codul de procedură penală sentința este hotărârea prin care cauza este soluționată de prima instanță de judecată. Sintagma “cauza este soluționată” are în vedere rezolvarea fondului cauzei, ceea ce nu se poate spune în cazul admiterii sau respingerii unei plângeri contra actelor procurorului. În consecință, instanțele trebuie să se pronunțe prin încheiere, în conformitate cu art.311 alin.3 Cod.proc.pen., care prevede ca toate celelalte hotărâri date de instanțe în cazul judecății se numesc încheieri.

4. În privința termenului până la care se poate introduce o astfel de plângere, apreciem că instanța poate fi sesizată oricând, până la împlinirea termenului de prescripție.

Sesizarea instanței nu este condiționată de respingerea plângerii de către prim-procurorul parchetului ori de trecerea termenului de 20 de zile prevăzut de art.277 Cod.proc.pen., în care procurorul este obligat să comunice persoanei care a făcut plângerea modul cum a fost rezolvată.

O astfel de condiționare ar constitui un impediment la liberul acces la justiție prevăzut de art.21 din Constituția României.

5.O altă problemă o constituie existența sau inexistența unei căi de atac împotriva încheierii prin care prima instanță a rezolvat cererea petenților nemulțumiți de modul cum a fost soluționată plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror.

Potrivit art.385 alin.2 Cod.proc.pen. încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. Așadar, încheierile pot fi atacate cu recurs numai pe cale de excepție, iar legea nu prevede o astfel de excepție.

Analogia pe care unele instanțe au făcut-o cu calea de atac împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive este nejustificată.

Mai mult, o asemenea interpretare este defavorabilă părților, întrucât o încheiere care se referă la un act de urmărire penală nu trebuie să aibă caracter definitiv, așa cum nici un act efectuat în cursul urmăririi penale nu are caracter definitiv, parțile având asigurat oricând accesul liber la justiție.

Capitolul IV

Drepturile și îndatoririle procurorului

în calitate de magistrat

Atribute inerente oricărui subiect de drept, drepturile și obligațiile se pot confunda în acele situații când un drept constituie în același timp o obligație, cazuri care privesc mai ales activitatea organelor judiciare. Acestea nu înseamnă că se pot confunda drepturile și îndatoririle ce derivă din calitatea de magistrat, pe care o are și procurorul cu drepturile și obligațiile pe care acesta le are pe parcursul procesului penal.

Legea de organizare judecătorească consacră un întreg titlu (VI) drepturilor și îndatoririlor magistraților. Astfel, în ceea ce privește drepturile ce decurg din acest capitol, printre acestea se numără cele referitoare la salariu, la asigurări sociale, concedii de odihnă, etc. Magistrații sunt liberi să formeze asociații profesionale sau alte organizații având drept scop reprezentarea propriilor interese, promovarea pregătirii profesionale, protejarea statutului lor. Ei pot de asemenea colabora la publicații de specialitate, cu caracter literar, științific sau social, ori la emisiuni audiovizuale fiindu-le interzis ca în studiile, articolele și intervențiile lor să se pronunțe cu privire la probleme curente de politică internă.

Potrivit legii, magistrații sunt datori a se abține de la acte sau fapte care ar periclita demnitatea și statutul deținut de ei, atât în funcție cât și în societate și, de asemenea, au obligația de a efectua periodic, conform programării aprobate de ministrul justiției stagii de pregătire ori de perfecționare profesională.

Importanța Ministerului Public, mai exact a parchetelor în care acesta este organizat, derivă și din elaborarea unor idei și inițiative total noi pe care acestea le aduc. Astfel, Parchetul General a făcut un pas promițător prin adoptarea unor reguli deontologice judiciare, reguli de conduită a magistraților și implicit și a procurorilor. Problema care se ridică, nu este nicidecum aceea de impunere și conturare a unui statut rigid pentru magistrat care l-ar situa pe acesta într-un “turn de fildeș”, în afara cadrului obișnuit al societății, ci dimpotrivă, s-ar asigura astfel, prin adoptarea unui cod deontologic, imparțialitatea și independența sa față de autoritățile publice, față de părți și chiar apărarea magistratului în fața oricărei ingerințe externe.

Alături de obligațiile morale, magistraților le este impusă de lege și interdicția de a da consultații scrise sau verbale în pobleme litigioase, ori de a-și exprima public părerea asupra unor procese aflate în curs de desfășurare.

Toate acestea, fie că țin de calitatea de subiect de drept în cadrul unei activități sau alteia, fie că țin de natura profesiei ori funcției pe care o deține un reprezentant al organelor judiciare, le întâlnim, așa cum am văzut și în dreptul aceluia care se numește simplu: Procurorul. El trebuie să fie absolut independent, stabil în funcție, ferit de politică, imparțial și supus numai legii.

Capitolul V

Aspecte din practica judiciară privind activitatea procurorului în cadrul procesului penal

A.Restituirea cauzei procurorului

Prin rechizitoriul întocmit de catre Parchetul de pe lângă Tribunalul Mun. București au fost trimiși în judecată inculpații B.A. și B.V., ambii pentru infracțiunea de viol, prevazută în art. 97 alin.2 lit.a Cod.pen., iar cel dintâi și pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută în art.211 lit.f Cod.pen.; în fapt, li s-a imputat ca, profitând de imposibilitatea părții vătămate de a se apăra și de a-și exprima voința, fiind surdo-mută, au avut raport sexual cu ea, iar B.A. a deposedat-o, prin violență, de o geacă și de o sumă de bani.

Tribunalul, sesizat cu judecarea cauzei, a dispus, la prima zi de infățișare, conform art.300 Cod.proc.pen., restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale, privind pe inculpatul B.A. S-a motivat că organul de urmărire penală nu a dispus, prin rezoluție sau proces-verbal, începerea urmăririi penale față de acest inculpat, încălcându-se astfel prevederile art.228 Cod.proc. pen.

Recursul declarat de procuror este fondat.

Potrivit dispozițiilor art.228 Cod.proc.pen., pentru începerea urmăririi penale este necesar să existe un minim de date din care să rezulte că s-a savarșit în mod cert o infracțiune și să nu se constate existența vreunuia din cazurile enumerate în art.10 Cod.proc.pen., în care, punerea în mișcare a acțiunii penale este împiedicată.

Urmărirea penală începe “in rem”, nefiind necesară cunoașterea făptuitorului, indiferent dacă persoana fizică a acestuia nu a fost descoperită sau, deși cunoscut ca persoană fizică, făptuitorului nu i s-a putut stabili identitatea. În speță, prin procesul-verbal din 24 august 1997 s-a dispus începerea urmăririi penale pentru faptul că, în ziua precedentă, inculpatul B.V. și un alt barbat neidentificat, dar poreclit “Spaniolul”, au avut relații sexuale cu victima, după care acesta din urmă a deposedat-o pe victimă de geacă și de o sumă de bani. Din moment ce urmărirea penală a fost pornită “in rem”, ulterior, când “Spaniolul” a fost identificat în persoana lui B.A., nu a mai fost necesar să se întocmească un proces-verbal distinct, prin care să se înceapă urmărirea penală “in personam” față de inculpatul B.A. În consecință, se va admite recursul declarat de parchet, se va casa sentința atacată și se va trimite cauza, pentru continuarea judecății la Tribunalul Mun. București.

Restiturea cauzei la parchet, în baza art.333 Cod.proc.pen. pentru completarea urmăririi penale, implică existența unui proces aflat în desfașurare, în cadrul căruia, verificându-se probele administrate de organul de urmărire penală, se constata că acestea nu sunt complete și că instanța nu ar putea sa le completeze decât cu mare întârziere.

În speță, din examinarea dosarului în care inculpaților li se imputa savarșirea infracțiunii de viol, se constată că urmărirea penală este completă, fiind administrate toate probele necesare stabilirii situației de fapt și a vinovației inculpaților: a fost audiată persoana vătămată și au fost ascultați inculpații, care au recunoscut savarșirea faptei; s-a întocmit un proces-verbal de constatare din care rezultă că, la apariția organelor de poliție, inculpații au fugit, dar au fost reținuți și recunoscuți pe loc ca autori ai faptei de către persoana vătămată; s-a efectuat imediat o expertiză medicală, constatându-se că victima prezenta leziuni corporale produse recent.

În raport cu cele de mai sus, împrejurarea că pe parcursul cercetării judecătorești partea vătămată nu a mai putut fi audiată nu justifică restituirea cauzei la parchet, așa încât recursul declarat de Ministerul Public împotriva sentinței de restiture este fondat și va fi admis.

(Curtea de Apel București, s.pen.,dec.nr.1173/1998).

B. Rechizitoriu. Confirmarea de catre prim-procurorul parchetului

Potrivit art.209 alin.final Cod.proc.pen. “Atunci când urmărirea penală este efectuată de procuror, ordonanța prin care s-a dispus arestarea preventivă și rechizitoriul sunt supuse confirmării prim-procurorului parchetului…”. Deci, confirmarea prim-procurorului parchetului se impune doar în cazurile în care procurorul efectuează el însuși urmărirea penală.

În speță, însă, procurorul a primit dosarul de la organul de poliție cu referat de terminare a urmăririi penale și cu propunerea de sesizare a instanței și, în exercitarea supravegherii, a reaudiat martorii și pe învinuit, completând probele, așa cum prevede art.216 și art.209 alin.2 Cod.proc.pen.

În consecință, urmărirea penală, nefiind efectuată de procuror, ci acesta doar completând probele administrate, în exercitarea atribuțiilor sale de supraveghere a actelor de urmărire penală efectuate de organele de cercetare penală, nu sunt aplicabile prevederile art.209 alin.final Cod.proc.pen.

Rechizitoriul procurorului, în acest caz, nu trebuie să fie confirmat de prim-procurorul parchetului.

(Curtea Supremă de Justiție, s.pen., dec.nr.604/7 februarie 2001).

C. Recurs. Limite de admisibilitate

Potrivit art.381 alin.4 Cod.proc.pen. nu pot fi atacate cu recurs sentințele împotriva cărora persoanele prevăzute de art.302 nu au folosit calea apelului ori acesta a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac. Împotriva deciziilor pronunțate în apel persoanele prevăzute în art.362, chiar dacă nu au folosit apelul, pot declara recurs.Din textul sus menționat rezultă că exercitarea recursului este, în principiu, condiționată de folosirea prealabilă a apelului. Dar, persoanele care nu au folosit calea apelului împotriva sentinței primei instanțe, pot declara recurs împotriva deciziei instanței de apel, însă numai cu privire la modificările aduse sentinței ca urmare a admiterii apelului declarat de o altă persoană dintre cele prevăzute de art.362 Cod.proc.pen., nu și referitor la dispoziții ale acesteia, care au fost menținute și care, în raport cu recurentul, prin neapelare, au intrat în puterea lucrului judecat.

În speță, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare de către prima instanță. Împotriva sentinței de condamnare a declarat apel doar inculpatul, apel care i-a fost admis, dispunându-se ca pedeapsa să fie executată la locul de muncă, conform art.86 Cod.pen.

Decizia pronunțată în apel a fost recurată de procuror (care nu folosise apelul împotriva sentinței primei instanțe), susținându-se că, față de gravitatea faptei, executarea pedepsei la locul de muncă nu se justifică.

Instanța de recurs a admis recursul procurorului și a majorat pedeapsa la 3 ani și 6 luni închisoare, cu executare prin privare de libertate.

S-a declarat recurs în anulare, care a fost admis, pe considerentul că instanța de recurs a majorat pedeapsa aplicată inculpatului, deși în apel pedeapsa aplicată de prima instanță nu a fost modificată, ci numai modalitatea de executare a acesteia, așa încât aceasta (instanța de recurs) a facut o greșită aplicare a prevederilor art.385 alin.4 Cod.proc.pen. În consecință, decizia a fost casată cu trimitere pentru rejudecarea recursului.

(Curtea Supremă de Justiție, s.pen., dec.nr.4595/17 noiembrie 2000).

Notă: Este de remarcat faptul că procurorul a declarat recurs numai pentru motivul că instanța de apel a modificat sentința primei instanțe în ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei. Deci, recursul său era, în principiu, admisibil, instanța de recurs urmând să-l rezolve numai în aceste limite și să-l admită sau să-l respingă, dupa caz, nu să-l respingă, însă, ca inadmisibil. Dar, instanța de recurs a depașit limitele admisibilității recursului declarat de procuror, care nu a folosit calea de atac a apelului și a modificat și pedeapsa aplicată de prima instanță, care intrase, în ceea ce-l privește pe procuror, în puterea lucrului judecat. Așa încât, numai sub acest aspect, este întemeiată casarea deciziei instanței de recurs.

D. Competența după calitatea persoanei. Lipsa de relevanță a faptului ca infracțiunea nu are legatură cu funcția deținută de inculpat

În speță, inculpatul, procuror financiar la Camera de Conturi a județului Ialomița, a fost trimis în judecată pentru savarșirea infracțiunii de ucidere din culpă prin cauzarea unui accident de circulație. Curtea de Apel sesizată, potrivit prevederilor art.28 pct.1 lit.c Cod.proc.pen. cu judecarea cauzei și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei pe considerentul ca fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată nu are legatura cu serviciul. Judecatoria, la rândul său, și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel.

Examinându-se conflictul de competență, se constată că, în conformitate cu prevederile art.28 pct.1 lit.c Cod.proc.pen., Curtea de Apel judecă în primă instanță infracțiunile săvarșite de judecători, procurori și controlori financiari ai Camerelor de Conturi județene, fără a se distinge după cum infracțiunile au sau nu legătură cu funcția deținută de inculpat. Ca atare, competenta revine Curții de Apel.

(Curtea Supremă de Justiție, s.pen., dec.nr.4049/19 octombrie 2000).

Notă: În ceea ce privește judecătorii, procurorii și controlorii financiari ai Curții de Conturi, competența revine, conform art.29 pct.1 lit.c din Codul de procedura penala, Curtii Supreme de Justitie.

Bibliografie

I.Tratate. Cursuri. Monografii

Matei Basarab, Drept procesual penal, Universitatea Babeș Bolyai, Facultatea de Drept, Cluj, 1973, ediția a II-a, revăzută și adăugită

Constantin Bulai, Drept penal roman, partea generală, București, edițiile 1982, 1987, 1992, 1997

Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală roman. Partea generală, vol I, București. Ed. Academiei, 1975

Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală roman. Partea specială, vol II, București. Ed. Academiei, 1976

I.Gorganeanu – “Actiunea penala”, Edit.Lumina Lex, Bucuresti, 1997

G. Mateuț, Procedură penală, partea generală, vol I, Ed. Fundației Chemarea, Iasi, 1997

G. Nistoreanu, M. Apetrei, L. Nae, C. Paraschiv, A. Dumitru, Drept procesual penal, partea generală, Ed. Continent XXI, Buc, 1994

I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Buc, 1997 21.D.V.Mihaescu, V.Ramureanu – “Caile extraordinare in procesul penal”, Ed.Stiintifica, 1970

T.Pop – “Drept procesual penal”, Tipogr.Nationala Cluj, 1946

Emilian Stancu – “Investigarea Stiintifica a Infractiunilor”, Tipogr.Univ.Bucuresti,1986

Gr. Gh. Thedoru, Drept procesual penal roman, Partea generală, vol I, Universitatea A.I. Cuza, Iasi, Facultatea de Drept, 1971

Gr. Gh. Thedoru, Drept procesual penal roman, Partea generală, vol II, Universitatea A.I. Cuza, Iasi, Facultatea de Drept, 1974

N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea generală, vol I, Ed. Paideia, Buc, 1994, ed. a III-a (revăzută si adăugită)

N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea specială, vol II, Ed. Paideia, Buc, 1994, ed. a III-a (revăzută si adăugită)

II.Acte normative

Constituția Romaniei

Codul penal

Codul de procedură penală

Legea nr.197/ 13 noiembrie 2000 de modificare a Codului de procedură penală

Ordonanța de Urgență nr.207/ 15 noiembrie 2000 de completare a Codului penal și a Codului de procedură penală

Lege nr. 169/2002 privind modificarea și completarea Codului penal și a Codului de procedura penală

Legea nr.92/1992 privind organizarea judecătorească

Ordonanța de urgență nr.20/2002 privind modificarea și completarea Legii nr.92 /1992