Procesul Si Metodele de Desfacere a Contractelor Civile
Procesul și metodele de desfacere a contractelor civile
CUPRINS
Introducere
CapitolUL I. Efectele contractelor civile
1.1 Principiul forței obligatorii a contractului civil
1.2. Efectele contractului între părțile contractante și față de terți
1.3. Interpretarea contractelor civile
1.4. Modificarea contractelor
Capitol II. desființarea contractelor civile
2.1. Rezoluțiunea contratelor civile
2.2. Rezilierea contractelor civile
2.3. Revocarea contractelor civile
Capitolul III. Procedura JURIDICĂ și efectele PRODUSE de
desființare a contractelor civile
3.1. Procedura de desființare a contractelor civile și răspunderea juridică contractuală
3.2. Practica juridică aplicată în cazurile de desființare a contractelor civile
Încheiere
Bibliografie
Introducere
Orice disciplină juridică, și cu atât mai mult știința dreptului Civil, este sinteza problemelor și a răspunsurilor dintr-o anumită ramură de drept, precum și a noțiunilor, conceptelor, a ideilor, teoriilor care constituie instrumentele tehnice de rezolvare a problemelor și de exprimare a răspunsurilor. Știința drepturilor Civil include în temelia sa studierea a diverse subiecte, atât din partea generală, cât și specială, și își are începutul de la cele mai simple subiecte, și se termină cu includerea a întregii discipline de Drept Civil. Această întreagă știință este divizată în secțiuni aparte, fiecare din ele își are rolul și funcțiile sale.
Unul din subiectele importante pe plan teoretico-practic în Jurisprudență este „metodele de desfacere a contractelor civile”. Cu toate că termenul de desființarea nu este strict stipulat în Codul Civil, sunt pe larg reglementate formele desfacerii contractelor civile rezoluțiunea, rezilierea, revocarea, nulitatea o formă aparte, caducitatea etc. Aceste forme nu sunt altceva decât niște efecte juridice care survin în caz de nerespectare de către părți, a unor clauze sau prevederi contractuale.
Actualitatea temei investigate și gradul de studiere a acesteia. Acest subiect a fost și este unul discutabil, dar pe măsura trecerii timpului, doctrinarii mai includ ceva nou. Sunt incluse anume criterii din aspectul teoretico-practic, care reprezintă o importanță deosebită în dezvoltare științei. În prezent lucrarea se bucură de importanță, atât din partea oamenilor de știință, cât și a celor ce o aplică în domeniul jurisprudenței.
E important de realizat că pentru a aplica una din formele de desfacere a contractelor civile, enumerate mai sus, este absolut necesar ca acesta să fie mai întâi de toate încheiat.
Respectiv, în textul lucrării vor fi prezentate pe larg originile și înțelesurile noțiunilor, a formelor desființării, fundamentul și natura juridică, domeniul de aplicare și condițiile acestor sancțiuni, acțiunea lor asupra contractelor, pactele comisorii exprese, efectele, clasificarea și desigur aspecte ale acestor forme din dreptul străin. Gradul de investigație al acestei lucrări este susținut atât de practica judiciară cât și de un șir de monografii. Studiind pas cu pas, ne-au servit ca suport pentru dezvoltarea subiectului atât partea teoretică în frunte cu Sergiu Baieș, Aurel Băieșu ș.a. „Drept Civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligațiilor”, Sergiu Baieș și Nicolae Roșca „Drept Civil. Partea generală”, Valeriu Stoica „Rezoluțiunea și Rezilierea contractelor civile”, Florin Ciutacu „Drept Civil Român”, Dumitru Lipulescu „Drept Civil. Introducere în dreptul civil”, Manuela Tăbăraș „Răspunderea contractuală”, și un șir de alte persoane notorii ce sunt menționate în bibliografie. Din domeniul actelor normative, au fost drept bază Codul Civil al Republicii Moldova și Comentariul efectuat asupra lui, un șir de alte Coduri ale republicii Moldova cât și a altor țări, Decizii definitive ale Colegiului Civil și de Contencios administrativ , precum și a Colegiului Economic al Curții Supreme de Justiție, Hotărâri ale Plenului Curții Supreme de Justiție din Republica Moldova.
Scopul și obiectivele investigației desfacerii contractelor sunt pe larg descrise în lucrare, și au o mare importanță, deoarece prin aceasta se poate de determinat scopul teoretico-practic. Ca orice altă lucrare, scopul acestuia este de a determina:
rolul în practica judiciară și teoretică prin intermediul formelor sale;
rolul instanțelor judecătorești, asupra acestor forme;
deosebirile și asemănările existente între ele;
importanța acordată în Codul Civil și alte acte normative;
condițiile, particularitățile și efectele produse;
operarea acestor forme în legislația Civilă a Republicii Moldova și altor țări etc.
După cum vedem există un șir de obiective pentru care merită a fi investigată lucrarea, și capătă o amploare deosebită dacă pe lângă cercetările efectuate, este respectată și literatura juridică.
Scopul metodologic și teoretico-științific. După cum am menționat lucrarea dată are o importanță destul de enormă în domeniul teoretico-practic. Persoanele notorii, specialiștii în domeniu s-au stăruit să pună un accent mare pe dezvoltarea subiectului propriu-zis, demonstrând un șir de obiective și scopuri, pentru care merită a fi studiate. Alți specialiști în domeniu, care aplică tot ceea ce e stipulat de teoreticieni, pur și simplu prin aplicare se conduc și de legislația în vigoare, de toate modificările care survin, și se stăruie în mare parte și luptă pentru combaterea tuturor mijloacelor contrare legislației ce sunt aplicate în domeniul contractelor civile. De aceea după toate cele studiate vedem că „Desființarea contractelor” este o sancțiune benefică, care se bucură de suport metodologic dar și teoretico-științific.
Structura lucrării cuprinde trei capitole de bază,care au fost structurate conform relevanței temei abordate în lucrare pentru a forma o integritate și coerență logică, după cum urmează:
Capitolul I – numit „Efectele contractelor civile”, reglementează toate momentele importante necesare la apariția unui contract civil, efectele generale produse de acesta, aplicarea și realizarea modificărilor contractuale.
Capitolul II – „Desființarea contractelor civile”, în cadrul căruia sunt enumerate și explicate formele de desființare a contractelor, dând o explicație pentru fiecare metodă în parte.
Capitolul III – unul de bază în cadrul căruia sunt reglementate nuanțe teoretico-practice: „Procedura juridică și efectele produse de desființare a contractelor civile”. Fiind unul de bază, are expuse pe larg efectele juridice produse de contract, precum și efectele desființării acestora.
În final, teza are menirea de a analiza totalitatea posibilităților de desfacere a contractelor civile, care este condiționată de diverși factori și care poate fi aplicată în dependență de tipul problemei sau motivului care a provocat desfacerea contractului.
CapitolUL I. Efectele contractelor civile
Termenul de contract avea un înțeles restrâns, în trecut, dar pe la sfârșitul sec. II acest termen tinde să se generalizeze, desemnând toate convențiile producătoare de efecte juridice, indiferent de faptul dacă erau îmbrăcate sau nu într-o formă solemnă.
„Tendința pe care o identificăm în textul Institutelor lui Gaius se consolidează abia în legislația lui Iustinian unde termenul de contractus este definit ca o convenție destinată să genereze obligațiuni ” [46, p. 236].
Unul din principalele izvoare obligaționale a fost contractul. „Autorii Codului Civil Roman ca și autorii codului lui Napoleon au considerat contractul, izvorul principal al obligațiilor, pe același plan sau pe plan superior legii. Voința individuala se afla la temelia întregului Drept” [55, p. 17]
Contractul ar fi izvorul tuturor obligațiilor derivând din cvasicontracte. Indiferent dacă provine din contract sau din lege obligațiile își au izvorul în: act juridic și fapt juridic.
Termenul de contract are origine latină si provine de la verbul contrahere ceea ce înseamnă a lega sau a constrânge și de aceea acestea întrunesc în conținutul lor câteva criterii ce necesită a fi respectate, de unde putem lua drept exemplu termenul contractului, sau perioada de valabilitate a unui contract, care după părerea noastră este un criteriu foarte important pentru contractele Dreptului Civil.
Contractul este actul juridic civil ce consta în acordul de voință încheiat între două sau mai multe persoane, cu scopul de crea, modifica sau stinge raporturi juridice.
Asupra contractelor din Dreptul privat Roman este bine menționat că orice act să producă efecte trebuie să întrunească anumite forme, cum ar fi drept exemplu: simpla manifestare de voință care era lipsită de valoare juridică.
Dar prin toate ritualurile ce au avut loc(cuvinte solemne, prezența martorilor) s-a ajuns și la o societate contemporană unde un contract întrunește anumite forme juridice și necesită a fi respectate de părțile contractante.
Astfel cel mai vechi contract roman este stipulațiunea ce își are originea în sponsio religioasă ce se încheie printr-o întrebare și un răspuns, sub forma unui jurământ religios unde este invocată bunăvoința zeilor. Dar cu tot formalismul care era prezent în actele juridice dolul sau violența nu erau posibile unde se și explică că sancționarea viciilor a avut o prezență mai târzie. Este remarcat faptul că românii au recunoscut simplei convenții valoarea de contract, dar numai în anumite cazuri: este vorba de contracte nesolemne, care deși sunt convenții lipsite de formă totuși produc efecte juridice, celelalte necesită anumite condiții de formă cu toate că în dreptul clasic și cel post clasic acest formalism cunoaște o formă de decădere. Dar toate acestea au asigurat un echilibru între anumite tendințe conservatoare.
Astfel în perioada dreptului roman conceptul de contract a ajuns la treapta elaborării sale perfecte, configurându-se ca o convenție care naște, modifică sau stinge raporturi juridice.
„Contractul este acordul de voință realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice” [2, art. 666]. Conform Codului Civil al Republicii Moldova Contractul este definit într-o formă mai scurtă asupra căruia îi sunt aplicabile normele cu privire la actul juridic. Această definiție legală conține elemente constitutive ale noțiunii de contract. Din definiție rezultă că contractul este un act volitiv, menit să aducă la nașterea sa modificarea sau stingerea unor raporturi cu alte persoane, prin urmare este un act juridic. Ceea ce este esențial în contract este acordul de voință, fapt ce denotă că contractul este un act juridic bi-sau multilateral, adică reprezintă rezultatul voinței concordate a două sau mai multe părți.
Trebuie să menționăm că un contract este un act juridic pe când un act juridic nu este un contract. Între un act juridic și un contract este o strânsă legătură, dar totuși există o deosebire între ele. „Actul juridic este categoria de gen, iar contractul este cea de specie” [23, p. 274]. Datorită acestui fapt toate criteriile aplicabile unui act juridic din Codul Civil sunt valabile și contractelor.
O strânsă legătură există între noțiunile de „contract” si „obligație”, întrucât contractul este principalul izvor al obligațiilor civile. După cum este reglementat în codul civil contractelor le sânt aplicabile obligațiile contractuale, iar pe de altă parte, legea prevede că, sub rezerva altor reglementări, dispozițiile privind obligațiile contractuale sânt aplicabile și altor obligații patrimoniale în măsura în care, ținându-se cont de natura, acest lucru este posibil.
Principiul forței obligatorii a contractului civil
În literatura de specialitate contractul civil este tratat prin prisma diferitelor principii. Astfel, sânt cunoscute cel puțin trei opinii:
Potrivit primei opinii, contractul are un caracter obligatoriu, existența acestui principiu făcând posibilă asigurarea siguranței circuitului civil și autonomia de voința a parților. Această afirmație este explicată astfel: odată fiind ascodul civil contractelor le sânt aplicabile obligațiile contractuale, iar pe de altă parte, legea prevede că, sub rezerva altor reglementări, dispozițiile privind obligațiile contractuale sânt aplicabile și altor obligații patrimoniale în măsura în care, ținându-se cont de natura, acest lucru este posibil.
Principiul forței obligatorii a contractului civil
În literatura de specialitate contractul civil este tratat prin prisma diferitelor principii. Astfel, sânt cunoscute cel puțin trei opinii:
Potrivit primei opinii, contractul are un caracter obligatoriu, existența acestui principiu făcând posibilă asigurarea siguranței circuitului civil și autonomia de voința a parților. Această afirmație este explicată astfel: odată fiind asumată obligația între părțile contractante, acestea, ca finalitate, trebuie s-o execute. Contractul având forță obligatorie trebuie să fie superior tuturor celorlalte împrejurări. Însă, în situația în care obligația contractuală nu este executată de o parte sau este executată necorespunzător, cealaltă parte de bună-credință poate cere rezoluțiunea, rezilierea sau revocarea convențională sau judiciară pentru a realiza scopul pus la încheierea contractului.
Într-o a doua formulare contractul civil este irevocabil. Totodată, considerăm necesar a remarca că principiul irevocabilității este o continuare și, în același timp, o garanție a principiului forței obligatorii. Irevocabilitatea vine să asigure stabilitatea forței obligatorii a contractului.
Principiul irevocabilității exprimă ideea că un act juridic nu poate fi revocat, decât prin acordul părților sau pentru cauze prevăzute de lege, fapt specificat și de art.733 CC RM: "Contractul nu poate fi altfel rezolvat, reziliat sau revocat decât în temeiuri prevăzute de lege sau prin acordul părților". E și logic așa să fie, deoarece fiind rezultatul unui acord de voințe între mai multe părți, contractul nu poate fi revocat decât printr-un act simetric, deci tot prin-un acord de voințe sau în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Rezultă deci regula, potrivit căreia prin voința unei singure părți contractul nu poate fi desfăcut, decât în cazurile expres prevăzute de lege sau prin voința comună a părților.
În alte surse comunică că efectele contractului între părțile contractante și cele care nu au calitatea de părți contractante sunt parte componentă a unui principal aspect al efectelor contractului și anume „Principiul obligativității contractului care e analizat din două puncte de vedere” [25, p. 55].
a. Interpretarea contractului – „este o operațiune logico-juridică prin care este determinat conținutul concret al contractului, existența, sensul și întinderea exactă a obligațiilor contractuale, prin cercetarea manifestării de voință a părților în corelație cu voința lor internă” [22, p. 349]. Un contract trebuie interpretat pe principiul bunei-credințe și după intenția comună a părților fără a se face limitări la sensul literal al termenilor utilizați.
b. Efectele contractului între părțile contractante.
Un contract este obligatoriu nu numai pentru raporturile dintre părți, dar și pentru certitudinea și eficiența raporturilor juridice în general. Există principiul forței obligatorii a contractului, sub o formulă clasică în Codul Civil francez [6, art. 1134] „convențiile legal formate țin locul legii pentru cei care le-au încheiat”. Acest principiu este unul universal și nu aparține nici unui drept. În legislația Republicii Moldova este prevăzut în art. 668 alin (1) C.C. Acest principiu poartă două caractere: pozitiv și negativ. Sub aspect pozitiv, părțile trebuie să respecte riguros obligațiile lor, dacă una din părți nu-și onorează angajamentele, atunci cealaltă este în drept să ceară executarea efectivă a contractului. Sub aspect negativ părțile nu pot desființa în mod unilateral ceea ce a fost convenit de comun acord. O derogare sau o modificare duce la încheierea unui nou acord. De aici se deduce că forța obligatorie a contractului are următoarele consecințe:
Părțile se obligă să îndeplinească prestările la care au convenit în clauzele contractuale, fără abateri;
Prestațiile necesită a fi executate cu bună-credință, calitativ și cantitativ;
Modificarea contractului se face în comun acord dintre părțile contractante, și nu poate fi modificat unilateral.
Acest principiu este valabil pe toată perioade încheierii contractului, dar poate fi prelungit prin:
Prorogarea contractului – se execută la acordul părților;
Tacita reconducțiune – prelungirea fără acordul al părților, dacă este specificată clauza în contractul inițial;
Reînnoirea contractului – un acord la expirare pentru încheierea unui nou contract.
Efectele contractului în raporturile cu persoanele care nu au calitatea de părți contractante.
1.2. Efectele contractului între părțile contractante și față de terți
Contractele civile sunt încheiate pentru a produce efecte juridice, adică pentru a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice obligaționale. Efectele contractului sunt dominate de două principii de bază: principiul forței obligatorii a contractului și principiul relativității efectelor contractului. Cel din urmă al relativității efectelor contractului se referă la efectele contractului față de terțele persoane, care n-au participat la încheierea contractului.
În literatura de specialitate, efectele contractului întrunesc câteva aspecte esențiale sau mai bine zis abordează câteva aspecte:
„Stabilirea cuprinsului contractului prin interpretarea corectă a clauzelor sale;
Analiza implicațiilor principiilor obligativității contractului, atât în raporturilor dintre părți, cât și în raporturile cu alte persoane;
Analiza efectelor specifice contractelor sinalagmatice, derivate din reciprocitatea și interdependența obligațiilor născute din contractele sinalagmatice”. [24, p. 277].
Făcând abordări asupra literaturii Civile a Republicii Moldova, efectele contractului implică în componența lor următoarele aspecte:
„Interpretarea contractului în vederea stabilirii conținutului său;
Efectele contractului între părțile contractante;
Efectele contractului în raporturile cu persoanele care nu au calitatea de părți contractante;
Modificarea și desființarea (rezoluțiunea, rezilierea și revocarea) contractului.” [22, p. 347].
Efectele contractului se produc între părți și succesorii acestora; exigențele principiului relativității efectelor contractului – res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest (lucrul convenit între unii nu poate fi nici vătămător nici de folos altora) – împiedică nașterea drepturilor și obligațiilor în favoarea unei părți, respectiv în sarcina terților, punând astfel semnul egalității între părțile contractante. În dreptul civil, excepțiile de la acest principiu privesc numai latura activă a raportului juridic obligațional, nefiind posibil, nici măcar în mod excepțional, ca un contract civil să genereze obligații în sarcina unor terți.
În literatura de specialitate ale contractelor sinalagmatice. Având în vedere faptul că esența contractelor sinalagmatice este dată de „reciprocitatea prestațiilor dintre părți, interdependența astfel născută creează și o serie de efecte specifice” [52, p. 54].
Excepție de neexecutare a contractului;
Rezoluțiunea sau rezilierea contractului;
Riscul contractului;
Principiul executării concomitente a obligațiilor reciproce.
Excepție de neexecutare a contractului – constă în refuzul unei părți de a-și realiza obligația ce-i revine, datorită faptului că cealaltă parte, la rândul său, nu și-a executat propria obligație. Excepție de neexecutare poate fi invocată în mod direct de părți, facă a fi necesară intervenția unei dispoziții juridice, nu ar fi necesară îndeplinirea nici unei formalități speciale. Pentru excepția de neexecutare este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
Între părți să existe obligații reciproce, ce să-și găsească esența în acest contract. Excepția de neexecutare nu poate fi aplicată în cazul când obligațiile părților rezultă din contracte diferite.
O altă excepție de neexecutare este atunci când una din părți nu și-a executat obligațiile total sau în parte, și numai în măsura în care cel care o invocă este de bună credință. Altfel spus, cel ce invocă excepția de neexecutare trebuie ca oricând să fie gata ca la rândul său să-și execute obligația.
Obligațiile reciproce nu pot fi de termen, deoarece pentru ca excepția de neexecutare a contractului să poată fi invocată este necesară o simultaneitate a prestațiilor.
Obligațiile trebuie să fie ajunse la scadență, în caz contrar practic debitorul fiind chiar în drept a nu-și executa prestația, decât dacă s-ar admite plata anticipată.
În mod asemănător, efectele rezoluțiunii și ale rezilierii ar trebui să se producă numai între părțile contractante. Cu toate acestea, există anumite situații în care efectele rezoluțiunii și ale rezilierii se produc și față de terți.
Astfel, drepturile născute dintr-un contract sinalagmatic pot fi transmise de părți unor terțe persoane sau părțile pot să constituie, în baza drepturilor dobândite de ele, drepturi noi în favoarea terților. În primul rând sunt drepturile reale; nu este exclus însă ca și drepturile de creanță să formeze obiectul unor asemenea operațiuni juridice.
„Contractul privit ca realizate socială, ca fapt social este opozabil față de oricine, chiar și față de aceea care nu au participat la încheierea contractului; aceasta este opozabilitatea contractului, care nu se află în contradicție cu principiul relativității efectelor contractului”. [56, p. 142].
„Excepțiile de la principiul relativității efectelor contractului sunt situațiile juridice unde efectele contractului se produc față de alte persoane care nu au calitatea de părți contractante sau de succesori în drepturi ai părților” [52, p. 99]. Este considerată o excepție de la principiul relativității efectelor contractului Stipulația pentru altul. Stipulația pentru altul (contract în interesul altei persoane) este contractul prin care o persoană denumită stipulant, convine cu o altă parte denumită promitent, ca aceasta din urmă se efectueze o prestație în favoarea unei terțe persoane, denumită terț beneficiar.
Principiul opozabilității efectelor contractului, în cazul dat contractul are valoare de act juridic între părți, reprezintă manifestarea de voință a acestora, și situația nou creată prin încheierea contractului nu poate fi cu totul indiferentă pentru terți, față de care contractul are valoare juridică. Astfel spus, contractul ca fapt juridic este opozabil terților. Printre cauzele de opozabilitate a contractului față de terț pot fi numite următoarele:
invocarea contractului față de un terț, ca titlu de dobândire a unui drept real sau de creanță;
invocarea contractului de către posesorul de bună-credință a bunului contra proprietarului bunului ca dovadă pentru a justifica uzucapiunea;
invocarea contractului ca dovadă pentru a justifica mărimea patrimoniului împotriva unei terțe persoane care a introdus o acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză contra părții contractante.
1.3. Interpretarea contractelor civile
Prin interpretarea contractelor civile înțelegem operația de determinare și clarificare, atât a contractului, cât și a conținutului contractului, a clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor născute din acesta, privitor la care este posibil sa existe un litigiu între părțile contractante.
Clasificarea este o acțiune importantă, deoarece acesta din urmă va clasa contractul într-o grupă anumită, asupra căreia se aplică un anumit regim juridic, care îl va desemna și diferenția de alte contracte.
Interpretarea implică în sine un șir de acțiuni teoretico-practice prin care clauzele contractuale trebuie a fi înțelese astfel, încât să fie reprezentative și reale informației și condițiilor acceptate în comun acord de către părțile contractante. Totodată există reguli de stabilire a voinței reale a parților: "Interpretarea contractelor se face după intenția comuna a parților contractante, dar nu după sensul literal al termenilor". "Toate clauzele convenției se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia interesul ce rezulta din actul întreg" [2, art. 725-732]. O dată cu regulile generale ale interpretării, sunt un set de reguli care ghidează interpretarea clauzelor contractuale care sunt neclare, sau care în maniera care au fost înregistrate în contract dau motiv și posibilitate de a fi percepute diferit.
Reguli de interpretare a clauzelor confuze sau contradictorii:
când o clauza este primitoare de doua interesuri se va interpreta în sensul ce poate avea un efect și nu în acela care ar duce la înlăturarea ei;
termenii susceptibili de doua interesuri se interpretează în sensul care rezulta din natura contractului;
clauzele îndoielnice se interpretează după obiceiul locului încheierii contractului;
atunci când exista îndoiala, clauzele se interpretează în favoarea celui care se obliga, adică a debitorului;
oricât de generali ar fi termenii contractului, acesta are ca obiect numai prestațiile la care părțile s-au obligat;
atunci când în contract se da un exemplu pentru explicarea obligațiilor, nu se restrânge numărul și întinderea acestora la exemplul dat.
Reguli de interpretare a clauzelor tacite care completează contractul:
clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, chiar daca nu sunt stabilite expres de părțile contractante;
contractele obliga părțile contractante "nu numai la ceea ce este expres înscris în ele, dar la toate obligațiile generale, atribuite obiectului contractului, conform reglementărilor legale."
Făcând anumite abordări asupra legislației Republicii Moldova vom efectua o caracterizare asupra tuturor modelelor de clasificare.
I. Clasificarea contractelor după conținut se împart în:
a. sinalagmatice;
b. unilaterale.
Contractele sinalagmatice (bilaterale). „Un contract este sinalagmatic dacă fiecare dintre părți se obligă reciproc, astfel încât obligația fiecăreia din ele să fie corelativă obligației celeilalte” [22, p. 283]. Exemplu în contractul vânzare-cumpărare, vânzătorul este debitorul obligației de a preda bunul în proprietatea cumpărătorului și totodată, creditorul obligației de plată a prețului, iar cumpărătorul este debitorul obligației de plată a prețului și creditorul obligației de livrare. Sunt contracte sinalagmatice contractul de locațiune, de schimb, de transport etc.
„Contractele unilaterale sunt acelea când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca aceasta din urmă să se oblige” [52, p. 36]. Cu alte cuvinte sunt unilaterale, contractele care generează obligații doar pentru una din părți. Exemplu (comodatul, depozitul, mandatul etc.)
În cazul dat trebuie de deosebit contractul unilateral de actul juridic unilateral. Actul juridic unilateral este rezultatul manifestării voinței unei singure părți (testamentul [2, art.1449], renunțarea la succesiune [ 2, art. 1526], procura [2, art. 252] etc.). Contractul unilateral atunci când obligația revine doar unei părți. Deosebirea contractului de act juridic este numărul voințelor participante. Totuși există și în acest caz rezoluțiunea contractului pentru neexecutare, în cazul când una din părți nu-și execută obligațiile sale contractuale.
II. Clasificarea după scopul urmărit de părți:
Contracte cu titlu oneros;
Contracte cu titlu gratuit.
„Contractul cu titlu oneros este acela în care fiecare parte voiește a-și procura un avantaj” [57, p. 28]. În cazul dat avantajul patrimonial pe care o parte îl procură celeilalte părți sau unui terț îi corespunde un avantaj patrimonial corelativ (locațiunea, vânzarea-cumpărarea, schimbul etc.).
Contracte cu titlu gratuit. „Contractul gratuit sau de beneficiere este acela în care una din părți voiește a procura, fără echivalent un avantaj celeilalte părți” [52, p. 39].
În Codul Civil Republicii Moldova cu titlu gratuit sunt acele contracte în care avantajul patrimonial conferit uneia din părți nu are drept scop obținerea avantajului corelativ. Exemplu Donația [2, art. 827], Comodatul [2, art. 859], Depozitul [2, art. 1088]. Contractele cu titlu gratuit se clasifică în contracte dezinteresate și liberalități.
Dezinteresate – dispunătorul face un serviciu gratuit gratificatorului, dar nu-și micșorează patrimoniu propriu (comodat, mandatul neremunerat etc.). Libertățile în cadrul lor se operează un transfer de valori patrimoniale de la dispunător la gratificat, transfer ce diminuează patrimoniul dispunătorului. Exemplu (contractul de donație) . În termeni mai simplu una din părți transmite un drept din patrimoniul său patrimoniului celeilalte părți fără a primi un echivalent.
Contractul comutativ – „Este comutativ atunci când obligația uneia dintre părți este echivalentul obligației celeilalte” [57, p. 30]. În cazul dat existența și întinderea prestațiilor părților este certă și poate fi apreciată chiar la momentul încheierii contractului.
Contractele aliatorii în cazul dat existența și întinderea prestației părților sau mai una din ele depinde de un eveniment incert, și la momentul încheierii contractului nu se poate aprecia câștigul sau pierderile părților.
III. Clasificarea după modul de formare:
Consensuale;
Solemne ;
Înregistrate;
Reale.
Contracte consensuale – se încheie prin simplu acord de voință al părților, fără a fi nevoie de o voință specială sau de o manifestare de voință. Participanții la raporturile juridice pot îmbrăca în formă scrisă orice contract, excepție dacă de lege nu este cerută în mod expres o altă formă, forma autentică. De exemplu legea cere, că trebuie sa fie încheiate în scris actele juridice dintre persoanele juridice, și persoanele fizice. În cazul dat valoarea bunului nu poate depăși 1000 lei.
Nerespectarea formei scrise a contractului de regulă, nu atrage nulitatea lui, ci lipsește părțile de acere în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea acestui contract.
Contractele solemne – pe lângă acordul de voință mai este necesară îndeplinirea unor formalități impuse de lege sau convenite de părți, pentru validitatea contractului. Legea dispune că, dacă pentru valabilitate contractului legea stabilește o anumită formă sau dacă părțile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat din momentul îndeplinirii acelei condiții de formă. Forma solemnă, la rândul ei se împarte în formă scrisă și autentică. Nerespectarea formei scrise poate duce la nulitatea acestuia numai în cazul când este cerută expres de către părți. Forma autentică poate fi impusă, atât prin lege, cât și prin acordul părților. Printre contractele care trebuie să fie încheiate în formă autentică în virtutea legii sunt: contractul privind transmiterea patrimoniului prezent și grevarea lui cu uzufruct, contractul de ipotecă, contractul de vânzare-cumpărare întreprinderii, contractul de rentă etc. ”Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea absolută a contractului.” [2, art. 213]
Contracte înregistrate – sunt contractele care pentru a fi valabile sau opozabile părților trebuie să fie înregistrate în modul stabilit de lege. Înregistrarea contractelor are drept scop protejarea terților, anume ca aceștia să cunoască situația exactă a acestor bunuri, cum ar fi de exemplu constituirea, modificarea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale. Ca regulă generală, consecința nerespectării conduitei de înregistrare a contractelor constă în inopozabilitatea lor față de terți. Această formalitate nu afectează valabilitatea contractului sau admisibilitatea lui, dar intervine deja după nașterea valabilă a contractului.
Contracte reale – „sunt contractele pentru căror formare pe lângă acordul de voință, mai este necesară remiterea unui bun de către dintre părți către cealaltă” [22, p. 290]. Tradițional sunt considerate contracte reale: împrumutul, comodatul, depozitul, gajul și transportul. Ele se consideră încheiate din momentul predării materiale a bunului care este obiectul prestației uneia dintre părți. Înțelegerea părților de a transmite bunul pe viitor poartă denumirea de antecontract în cazul dat promitentul este obligat de a încheia contractul ulterior prin remiterea efectivă a bunului.
IV. Clasificarea contractelor după modul de executare:
Contracte cu executare instantanee (imediată);
Contracte cu executare succesivă.
Contracte cu executare instantanee – „sunt contractele în care părțile u obligația să execute prestațiile ce și le datorează una celeilalte în unul și același moment, care coincide cu momentul încheierii contractului” [53, p. 43].În cazul dat contractul se execută dintr-o dată, adică instantaneu. De exemplu în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul transmite dreptul de proprietate asupra bunului vândut, iar cumpărătorul își execută obligația de plată a prețului imediat.
Contracte cu executare succesivă – executarea contractului se desfășoară în timp, fie ca o prestație comună fie ca o succesiune de prestații (vânzare-cumpărare cu plata în rate). Printre aceste contracte sunt: renta, asigurarea, leasingul etc. Contractele cu executare succesivă se împart în:
contracte cu executare continuă;
contracte cu executare eșalonată;
În primul caz raportul obligațional este permanent, continuu. În cazul doi contractul se execută sub formă de prestații repetate (furnizarea de materie primă – periodică).
V. Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu sunt expres reglementate de lege:
a. Contracte numite;
b. Contracte nenumite;
c. Contracte complexe.
Contracte numite – sunt contractele ce corespund unei operațiuni juridice determinate, sunt reglementate expres de lege și poartă câte un nume specific.
Contracte nenumite – nu sunt expres reglementate de lege nu au o denumire legală specifică, nu se încadrează într-o categorie determinată.
Contracte complexe – îmbină elementele contractelor numite și nenumite.
VI. Clasificarea contractelor după corelația dintre ele:
Contracte principale;
Contracte accesorii.
Contracte principale – au o existență de sine-stătătoare și soarta lor nu depinde de late contracte. Majoritatea contractelor civile fac parte din această categorie.
Contractele accesorii – „sunt contractele prin care se garantează o datorie” [57, p. 32]. Ca exemplu „contractele care însoțesc unele contracte principale, de căror soartă depinde clauza penală” [2, art. 624, cum ar fi: contractul de gaj și de fidejusiune sânt contracte accesorii, care au menirea de executare a unor contracte principale: un contract de împrumut sau de credit bancar.
VII. Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voința părților:
Contracte negociate;
Contracte de adeziune;
Contracte obligatorii;
Contracte autorizate.
Contractele negociate – rezultatul contractului este bazat pe negocierile părților, fără a depinde de factorii exterior. Sunt adoptate deciziei comun de părți, și este caracteristică doar dreptului civil.
Contracte de adeziune – formă a contractelor dreptului contemporan, clauzele sunt prestabilite de una din părți (numit utilizator), cealaltă parte (numită aderent) și nu are puterea de a negocia, și a influența asupra conținutul lor. Partea căreia i se propune contractul de adeziune are două posibilități: ea poate sa-l accepte, sau să renunțe la încheierea contractului.
Contracte obligatorii (forțate) – încheierea și conținutul lor sunt impuse prin lege. Dar trebuie să facem o remarcă că în dreptul civil constituie o excepție de la principiul libertății contractuale. Sunt stabilite și alte cazuri de încheieri obligatorii, „încheierea obligatorie a contractelor de asigurare de răspundere civilă a deținătorilor de autovehicule pentru pagube cauzate unor terțe persoane și bunurilor acestora …” [10, art. 23].
Contracte autorizate – nu pot fi încheiate valabil sau nu pot produce efecte fără o autorizație din partea unui terț. Legea prevede obligativitatea acordului terțului privind încheierea anumitor categorii de contracte, care ating nemijlocit interesele terțului în cauză.
VIII. Clasificarea contractelor după efectele produse:
Contracte constitutive sau translative de drepturi reale;
Contractele generatoare de drepturi de creanță.
Contracte constitutive sunt acelea prin care se constituie sau se transferă dreptul de proprietate, dreptul de gaj, de uzufruct, dreptul de uz etc.
Conținutul unui contract constă în formarea lui dintr-un șir de clauze ce reglementează drepturile și obligațiile contractului. Există diferite modele de clasificare a clauzelor contractuale. În dependență de importanța lor și a impactului asupra existenței contractului se disting clauze esențiale numite și necesare accesorii sau opționale.
După o altă clasificare, clauzele se clasifică în exprese și implicite.
Clauzele contractuale reprezintă o categorie distinctă și reprezintă clauzele standard numite și generale.
1. Clauzele esențiale sunt necesare pentru încheierea unui contract și pentru a fi valabil încheiat este necesar ca părțile să fie de acord asupra tuturor acestor clauze. Conform legii „sunt esențiale clauzele stabilite ca atare prin lege”, care reies din natura contractului sau asupra cărora, la cererea uneia dintre părți, trebuie realizat un acord [2, art. 679]. Asupra clauzelor contractuale au existat un șir de opinii, în special a celor esențiale, dar axându-ne pe una din ele conchidem că aceasta se referă la obiectul contractului.
Obiectul contractului – orice contract are drept obiect crearea de obligații, al cărui obiect este o prestație, și prestația la rândul său are drept scop transmiterea unui drept. Prestația care formează obiectul obligației se clasifică în : a da, a face ori a nu face (bun, serviciu, lucrări). Asupra obiectului contractului se axează câteva condiții:
a. „Obiectul contractului trebuie să existe – în cazul dat dacă obiectul sau bunul nu există, atunci atrage nulitatea contractului. Dar este o excepție că dacă bunul este viitor, de exemplu urmează a fi fabricat sau construit, contractul este valabil încheiat. „ [54, p. 351].
b. Obiectul contractului trebuie să fie determinat sau determinabil. Este determinat obiectul contractului indiferent dacă acesta ține de un bun sau de un drept, implică o identificare precisă. Asupra bunului determinabil, nu este o precizare totală asupra obiectului, doar este necesar acesta să fie determinabil la momentul executării.
c. Obiectul contractului trebuie să fie licit. Conform legii „nu pot constitui obiect al contractului anume acelea inalienabile (viața, sănătatea, integritatea personală etc.), sau bunuri care prin natura lor aparțin tuturor (aer, lumină)” [23, p. 327].
d. Obiectul contractului trebuie să fie posibil. Este considerat nul contractul al cărui obiect este o prestație imposibilă.
2. Clauzele accesorii. Toate clauzele care nu au calitatea de esențiale sunt numite accesorii. De exemplu o clauză accesorie poate fi considerată. „Clauza cu privire la calitatea prestației”, dacă în contract sunt nominalizați de către părți parametrii referitori la calitate, atunci acesteia trebuie respectați. În cadrul clauzelor accesorii sânt incluse :
Clauze cu privire la calitatea prestației – executarea prestației trebuie să corespundă parametrilor specificați de lege și celor convenite de părți.
Clauze cu privire la termen – în majoritatea contractelor este importantă, considerată și de bază. Prin termen se subînțelege un eveniment viitor care va avea loc.
Clauze cu privire la preț – această clauză în majoritatea contractelor este considerată una esențială. De regulă prețul este stabilit de comun acord de părți. Într-un contract prețul este determinat sau determinabil.
3. Clauzele exprese și clauze implicite. Legea stabilește clar că „contractul încheiat legal obligă părțile nu numai la ceea ce au stipulat expres, dar și la tot ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzuanțele sau cu principiile echității„ [2, art. 668, alin(1)]. Astfel în legislație obligațiile părților sunt exprese sau implicate, și sursele obligațiilor implicite sunt :
natura și scopul contractului;
practicile stabilite între părți și uzuanțe;
buna-credință;
ceea ce este rezonabil.
3. Clauze contractuale standard. „Clauzele contractuale standard sunt toate clauzele formulate anticipat pentru o multitudine de contracte, pe care o parte contractată (utilizator) le prezentă celeilalte părți la încheierea contractului” [2, art. 712]. Din această definiție sunt deduse caracteristici:
Clauza este formulată anticipat;
Clauza este destinată utilizării pentru o mulțime de contracte;
Clauză este prezentată de utilizator celeilalte părți.
O clauză contractuală este formulată anticipat atunci când aceasta este imprimată ori fixată într-un alt mod pentru o utilizare multiplă. Clauza care este prevăzută utilizării doar unui singur contract atunci ea nu reprezintă o clauză standard. Când „clauzele standard devin parte componentă a contractului atunci au fost satisfăcute anumite creanțe” [2, art. 712. alin.(3)].
La încheierea unui contract sunt efectuate câteva operațiuni:
Aducerea expresă a clauzelor standard la cunoștința aderentului;
Asigurarea posibilității efective aderentului de a lua cunoștință de conținutul clauzelor standard;
Aderentul trebuie să-și exprimă acordul.
Dacă o clauză contractuală standard, supusă unui control nu conține nici o condiție, asupra cărora ar putea fi aplicată vreo dispoziție a art. 719, care prevede „nu șir de clauze standard considerate de legiuitor inechitabile prin natura lor” atunci nu ar fi lovit de nulitate, deoarece orice clauză inechitabilă folosită în contract duce la nulitatea acestuia. Anume această clauză inechitabilă trebuie „să prejudicieze cealaltă parte a contractului” și „principiul cauzat trebuie să fie disproporționat, contrar bunei-credințe” )” [22, p. 345].
1.4. Modificarea contractelor
Modificarea contractului conform Codului Civil poate fi în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părților dacă legea nu prevede altfel. Din dispozițiile Codului Civil, modificarea ar putea fi valabilă nu numai pentru viitor, dar și pentru trecut. După dispozițiile art. 608, alin.(3) Codului Civil „modificarea este de două tipuri:
modificare legală;
modificare convențională.”
„Modificarea legală se efectuează în baza legii și reglementează ajustarea contractului în cazul modificării împrejurărilor” [2, art. 623]. Dacă împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat considerabil după încheierea lui, și părțile au prevăzut schimbarea dată, nu ar fi încheiat contractul s-au l-ar fi încheiat în alte condiții, atunci se poate cere ajustarea contractului, luându-se în considerație toate împrejurările cazului, în special repartizarea contractuală sau legală a riscurilor.
Aici este prevăzut conceptul de hardship, acesta din urmă capătă o răspândire mai largă în legislația diferitor țări – oferind părților o soluție flexibilă de ajustare a contractelor cu executare succesivă la fluctuațiile economico-financiare. Pentru ca o situație să poată fi calificată ca hardship. Trebuie să se îndeplinească următoarele condiții:
Situația de hardship – există când împrejurările care au stat la bază încheierii contractului s-au schimbat considerabil;
Când împrejurările s-au schimbat după încheiere contractului;
Schimbarea împrejurărilor era imprevizibilă la moment;
Partea afectată nu și-a asumat riscul modificării împrejurărilor;
Este inechitabil ca efectele situației în cauză să fie suportate de partea afectată;
Modificarea convențională – îi este aplicabil acordul de voință prin analogie, dispozițiile referitoare privesc rezoluțiunea contractului. Modificare convențională poate fi pe diferite căi:
Prin manifestarea voinței de ambele părți;
Printr-o clauză de revizuire inclusă în cuprinsul contractului. Un model a clauzei de revizuire este clauză de hardship ;
Printr-o clauză inclusă în cuprinsul contractului, ce-i dă dreptul unei părți de a modifica unilateral.
Contractul de credit bancar „creditorul poate modifica unilateral mărimea dobânzii de credit” [2, art. 1237 ]. După cum s-a menționat modificarea operează pentru viitor, dar nu e exclus să aibă și putere retroactivă.
Modificarea pentru viitor. În contractele cu executare succesivă părțile nu sunt în drept să ceară restituirea prestațiilor executate, și contractul va produce efecte în viitor din noul său conținut. De exemplu: „într-un contract de comodat părțile prevăd pentru viitor plata unei remunerări pentru folosința bunului, acesta se transformă în contract de locațiune” [22, p. 381].
Modificarea retroactivă. Conform principiului libertății contractuale, părțile pot conveni în unele cazuri ca modificările să aibă efecte și pentru trecut. De exemplu în contractele de locațiune, părțile au convenit să reducă mărimea chiriei, și această modificare poate opera și pentru trecut, locatorul este ținut să restituie suma chiriei plătite de locatar în mărimea proporțională cu noul cuantum stabilit [22, p. 380].
În contractele cu efect retroactiv sunt două aspecte:
între părți – modificarea nu trezește îndoieli;
între terți – modificarea nu e opozabilă.
Orice modificare la contract este discutată de părțile contractante, și este împuternicită, validată prin înscrierea modificărilor în forma unui acord adițional, care devine parte componentă a contractului de bază. Acest document este contrasemnat de părțile contractante și capătă putere juridică din momentul semnării. Acordului adițional trebuie să conțină referință la materia informațională care se modifică din contractul de bază, și noile prevederi – clauze să fie corect și clar descrise. Odată semnat, clauzele din acord anulează acele prevederi modificate din contractul de bază.
De regulă părțile contractante discută și convin clauzele generale, obligatorii, vitale în momentul procesului de semnare a contractului, dar în urma activității sau în timp se demonstrează ineficiența sau neclaritatea unor clauze, aici și se apelează la modificarea contractului. Ca exemplu al necesității modificării contractului poate servi schimbarea rechizitelor uneia dintre părți, sau micșorarea volumului de bunuri livarete-solicitate. La modificare se apelează în cazul în care modificarea este minoră și nu afectează integritatea contractului la general,vine ca o completare, editare logică a contractului de bază, de regulă modificarea nu intervine în condiție de neînțelegere între părțile contractante, ci deopotrivă din intenția de a colabora mai productiv și corect pe viitor.
Capitol II. desființarea contractelor civile
Rezoluțiunea, rezilierea și revocarea contractului au ca efect desființarea acestuia și, implicit, a raportului juridic născut între părțile contractante. Acestea pot produce efecte între părțile contractante, asupra terților, dar pot fi și fără efecte.
În analiza efectelor între părțile contractante menționăm, în primul rând, că drept cel mai important efect al aplicării uneia dintre aceste sancțiuni se consideră desființarea contractului prin lipsa manifestării de voință.
În al doilea rând, restituirea prestațiilor efectuate de părți până la momentul desființării contractului nu are un temei contractual, ci un temei extracontractual. Desigur, în cazul în care nu este posibilă repunerea părților în situația anterioară, respectiv restituirea în natură a prestațiilor efectuate, se va pune problema despăgubirii părții îndreptățite la restituire. În legătură cu repunerea părților în situația anterioară, când este vorba de contracte sinalagmatice pe baza cărora s-au transmis bunuri frugifere, problema restituirii fructelor necesită o analiză nuanțată.
Ca urmare, debitorul are dreptul să rețină fructele naturale și industriale culese anterior acestei date și fructele civile cuvenite până la data respectivă. Fructele naturale și industriale culese după această dată și fructele civile aferente perioadei ulterioare aceleiași date (fiind indiferent dacă aceste fructe civile au fost percepute sau nu) se cuvin creditorului.
În al treilea rând, plata daunelor-interese la care este obligat debitorul este un efect al contractului. Din acest punct de vedere, deși se vorbește de desființarea sau încetarea contractului, totuși suntem în prezența unei forme speciale de executare silită prin echivalent a obligațiilor contractuale, deci, în esență, în prezența unei forme de răspundere contractuală. Atât desființarea sau încetarea contractului, cât și obligarea la daune-interese au un temei unic: contractul sinalagmatic încheiat de părți.
Rezoluțiunea, rezilierea sau revocarea contractului poate fi posibilă doar în situația în care va exista o neexecutare sau o executare necorespunzătoare esențială. Prin aceasta se confirmă faptul că rezoluțiunea, rezilierea și revocarea contractului civil survenite în urma neexecutării nu sunt decât niște excepții de la regulile generale privind executarea obligațiilor asumate prin contract la încheierea acestuia și constituie o excepție de la Pacta sunt servanda.
2.1. Rezoluțiunea contractelor civile
Rezoluțiunea este o formă specifică reglementată de art.743 CC RM și presupune că dacă una din părți și-a rezervat dreptul la rezoluțiune pentru cazul în care cealaltă parte nu-și îndeplinește obligația. Rezoluțiunea este desființarea cu efect retroactiv a unui contract cu executare imediată, la inițiativa uneia dintre părți, ca urmare a neexecutării obligației celeilalte părți din cauze imputabile acesteia. Rezoluțiunea nu produce efecte atunci când cealaltă parte se poate elibera de obligație prin compensare și declară compensarea imediat după ce a primit declarația de rezoluțiune.
„Contractul nu poate fi altfel rezolvit, reziliat sau revocat, decât în termenul prevăzut de lege sau prin acordul părților” [2, art. 733, alin. (1)]. Din aceste prevederi legale rezultă două modalități de rezoluțiune a contractului, pe care le vom analiza în cele ce urmează:
rezoluțiunea legală –efectuarea în temeiul prevăzut de lege;
rezoluțiunea convențională – efectuată prin acordul părților.
„Condiția rezolutorie, referindu-ne la fundamentul rezoluțiunii, este subînțeleasă totodată în contractele sinalagmatice, în cazul când una din părți nu îndeplinește angajamentul său” [54, p. 23]. Făcând o formulare mai simplu conchidem că fundamentul rezoluțiunii s-ar alfa într-o condiție rezolutorie convenită tacit care ar fi tocmai neexecutarea obligației unei părți, și această neexecutare ar semnifica îndeplinirea condiției rezulutorii ce ar avea ca efect desființarea convenției (cu efecte retroactive în cazul contractelor cu executare uno ictu sau cu efecte pentru viitor în cazul contractelor cu executare succesivă).
În ceea ce privește natura juridică a rezoluțiunii, pentru început putem spune că rezoluțiunea este o sancțiune civilă, dar nu e de ajuns numai aceasta, alți autori susțin ideea că rezoluțiunea nu este decât o varietate a răspunderii contractuale, dar nu pentru că este o sancțiune civilă, dar pentru că sunt forme speciale a răspunderii civile contractuale.
Așa situându-se lucrările, pare pe deplin justificată afirmația că o acțiune în rezoluțiune „este, în realitate o acțiune în responsabilitatea contractuală” [57, p. 29]. Dar răspunderea civilă contractuală constituie tocmai natura juridică a executării silite prin echivalent a obligațiilor contractuale. Și respectiv concluzia logică ar fi că „rezoluțiunea contractului constituie o varietate cu executare silită prin echivalent” [34, p. 130]. După cum există o regulă că rezoluțiunea se aplică doar asupra contractelor sinalagmatice, nu este exclusă existența unor dispoziții speciale în cazul unor contracte sinalagmatice numite. Și în cazul dat, atât în teorie cât și în practică, trebuie să se țină seama nu numai de regimul juridic general al rezoluțiunii, ci și de prevederile speciale instituite pentru unele categorii de contracte sinalagmatice numite.
Au fost aduse un șir de argumente din punct de vedere istoric că rezoluțiunea ar fi aplicabilă nu numai asupra contractelor sinalagmatice, dar și asupra contractelor unilaterale. Ca urmare, pentru identitate de rațiune, rezoluțiunea este aplicabilă și contractelor unilaterale în ansamblul lor. De exemplu, vorbind despre condiția rezulatorie tacită, Pother s-a referit la contractele sinalagmatice în cazul când una din părți nu-și execută obligațiile, duce la stingerea obligației corelative a celeilalte părți, fapt care este valabil și pentru contractele unilaterale.
S-a mai susținut ideea precum că rezoluțiunea este aplicabilă și asupra contractelor cu titlu oneros. Anume Codul Civil francez a argumentat această opinie precum că în sfera contractelor cu titlu oneros nu există contracte unilaterale, ci numai contracte sinalagmatice, sau că rațiunile care justifică aplicarea rezoluțiunii în privința contractelor sinalagmatice se regăsesc și în cazul contractelor unilaterale și cu titlu oneros. În cazul dat s-au făcut trimiteri asupra contractelor reale, „care sunt unilaterale datorită modului de formare, dar care în realitate presupun prestații ce sunt caracteristice contractelor sinalagmatice” [52, p. 48].
Sunt un șir de condiții definite de doctrinari conform cărora este aplicată rezoluțiunea : neexecutarea obligațiilor asumate de una din părți, vinovăția părții respective (îmbracă forma culpei sau a intenției), prejudiciul, punerea în întârziere, inexistența unei clauze de nerăspundere.
După cum s-a menționat mai sus neexecutarea obligațiilor poate duce la rezoluțiunea acestuia, neexecutarea este o condiție de bază a rezoluțiunii. Neexecutarea îmbracă forme multiple, ea poate fi totală sau parțială, din punct de vedere cantitativ ori calitativ, temporara sau definită și reversibilă, pozitivă sau negativă.
„Neexecutarea poate fi totală dacă debitorul nu a executat nimic din obligațiile asumate sau dacă defectele calitative ale prestației sunt, atât de mari, încât lipsesc prestația de orice valoare economică sau de orice interes pentru creditor. Poate fi parțială dacă debitorul a efectuat o anumită cantitate din prestațiile asumate sau a executat parțial din aceste prestații” [54, p. 185].
Neexecutarea pozitivă poate îmbrăca forma unei abstențiuni, caz în care debitorul rămâne pur și simplu în pasivitate. Neexecutarea obligațiilor negative presupune săvârșirea unei acțiuni contrar clauzelor contractuale.
Vinovăția ca condiție a rezoluțiunii, este o condiție generală a răspunderii contractuale. De aceea vinovăția este necesară și în cazurile speciale de răspundere contractuală, cum este cazul rezoluțiunii.
„Conținutul vinovăției” – ca element al răspunderii civile – fie ca delictuală sau contractuală – a fost bine fixat în doctrină. Vinovăția este atitudinea psihică a autorului faptei ilicite față de aceasta faptă și rezultatul ei, apreciate de el cu ajutorul scării de valoare a societății, de la data săvârșirii acestei fapte, fiind deci unitatea dintre un factor intelectiv și unul volitiv” [54, p. 85].
Ca forme ale vinovăției au fost incluse intenția și culpa. Este însă de discutat problema în care vinovăția îmbracă doar forma culpei, instanței judecătorești ar putea să facă aplicarea regulilor cu privire la executarea prestației în timpul procesului și cu privire la acordarea termenului de grație.
Neexecutarea trebuie să fie imputabilă debitorului, o altă condiție a rezoluțiunii.
Debitorul să fie pus în întârziere – condiția conform căreia, în ipoteza contractelor care prevăd un termen pentru executarea obligațiilor, intentarea acțiunii în rezoluțiune se va face numai după expirarea acestuia, dacă debitorul nu și-a executat într-un mod culpabil obligația sa, dar numai după ce aceasta este pusă în întârziere, potrivit dispozițiilor legale, cu excepția cazului în care se află deja în întârziere. Intentarea acțiunii în rezoluțiunea contractului duce la punerea în întârziere a debitorului . „Îndeplinirea cumulativă a acestor condiții pot determina instanța judecătorească să pronunțe rezoluțiunea contractului, hotărârea judecătorească având un efect declarativ, întrucât contractul se va considera desființat atât pentru trecut, cât și pentru viitor, părțile fiind puse la restituirea prestațiilor executate reciproc” [54, p. 315].
Efectul desființării retroactive a contractului ca urmare a pronunțării unei hotărâri judecătorești, se va produce numai după ce hotărârea v-a rămâne definitivă.
Rezoluțiunea judiciară prezintă mai multe inconveniente pentru reclamantul creditor al obligației neexecutate. Astfel, instanța judecătorească poate acorda un termen de grație debitorului pentru ași executa îndatoririle neonorate, dar poate și respinge acțiunea în rezoluțiune, acordând un termen pentru executarea obligației.
„Dar pentru a evita aceste inconveniente, ce au ca efect consumul de timp și material, părțile pot stipula în contract anumite clauze speciale privind rezoluțiunea pentru neexecutare, pe care sunt numite pacte comisorii” [35, p. 159]. Poartă denumirea de pacte comisorii, clauzele speciale prevăzute de părțile contractante în vederea rezoluțiunii contractului pentru neexecutarea acestuia.
„Pactul comisoriu, în contract, nu reprezintă altceva decât, o clauză rezolutorie expresă, înscrisă în contract, nu numai prezumată cum este în contractele sinalagmatice” [54, p. 316].
În Dreptul Civil Român sunt întâlnite pacte comisorii de gradul I, II, III, IV, care într-o măsură oarecare micșorează avantajele debitorului și reducând rolul activ al instanței judecătorești la soluționarea litigiilor dintre părți.
Pactul comisoriu de gradul I – „reprezintă clauze speciale contractuale în virtutea cărora părțile consimt rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligațiilor reciproce asumate. Aici părțile se supun dreptului comun în vederea rezoluțiunii judiciare” [54, p. 317].
Pactul comisoriu de gradul II – „reprezintă clauze speciale în virtutea cărora dacă debitorul nu-și execută obligația, creditorul va fi în drept să socotească contractul rezolvit. Nici aici nu este înlăturată intenția instanței judecătorești, dar totuși debitorul își v-a putea exercită obligațiile până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești” [54, p. 317].
Pactul comisoriu de gradul III – „este forma din acele clauze contractuale din care rezultă că în ipoteza neexecutării obligațiilor de către debitor, creditorul poate socoti contractul ca fiind rezolvit pe plin drept.” [54, p. 317].
Pactul comisoriu de gradul IV – „Cuprinde cele mai complete clauze, în care se menționează că în caz de neexecutare a obligației de debitor, creditorul v-a putea socoti contractul desființat de drept, fără a mai fi nevoie de o punere în întârziere și fără nici o altă formalitate” [54, p. 317].
O astfel de intervenție înlătură complet intervenția instanțelor judecătorești și duce automat la rezoluțiunea convențională a contractului, prin simpla neexecutare sau trecere a timpului.
După cum s-a menționat în paginile anterioare, rezoluțiunea este de două tipuri:
rezoluțiunea legală;
rezoluțiunea convențională
Rezoluțiunea legală, pe lângă toate cele menționate deja , are câteva particularități în cadrul contractelor sinalagmatice. O particularitate importantă este acordarea unui termen de grație sau a somației, acordarea termenului de grație nu e cerută expres, și astfel rezoluțiunea poate fi efectuată dacă sunt întrunite următoarele condiții:
debitorul i s-a stabilit un termen rezonabil pentru prestație (în caz când nu sunt stabilite aceste termene, se consideră că contractul are stabilit un termen rezonabil).
termenul a expirat fără nici un rezultat;
debitorul trebuie să-și dea seama, în baza termenului, de grație, de iminența rezoluțiunii.
Mai este stabilit de lege că dacă în raport cu neexecutare obligației nu se poate stabili un termen, atunci se face o somație. De asemenea sunt stabilite câteva cazuri, unde nu este necesară stabilirea termenului de grație sau somație:
debitorul a respins executare;
încălcarea obligației constă în faptul că prestația nu a avut loc într-un anumit termen stabilit prin contract, și creditorul a legat prin contract interesul său pentru executarea prestației în termen;
a expirat termenul de 30 zile de la scadență și de la intrarea unei note de plată, fără ca obligația să fie executată.
Tot în lege este stabilit expres cazurile când un contract sinalagmatic nu poate fi rezolvit:
încălcarea obligației este neînsemnată;
nu este executată o obligației în sensul art. 512, iar creditorul i se pune în seamă menținerea contractului;
creditorul răspunde în totalitate sau în mod apreciabil pentru neexecutarea obligației, pentru care nu trebuie să răspundă, debitorul a intervenit într-un mod în care creditorul este în întârziere de primire;
pretenției i se opune o excepție pe care debitorul a ridicat-o deja sau o va ridica după rezoluțiune.
În conformitate cu Codul Civil „rezoluțiunea contractului operează prin declarația scrisă față de cealaltă parte” [2, art. 737].
Dacă rezoluțiunea produce efecte, atunci acest moment se consideră când este emisă notificarea de rezoluțiune sau acela când este recepționat de contractant? Răspunsul la această întrebare îl aflăm după dispozițiile art. 200 Codul Civil, potrivit căruia „manifestarea de voință care trebuie recepționată de cealaltă parte produce efecte în momentul în care parvine această acțiune”.
În ceea ce privește efectele rezoluțiunii, atunci ea include următoarele efecte:
Contractul este desființat, iar părțile sunt eliberate de obligația de a presta în viitor;
Părțile sunt repuse în situația anterioară încheierii contractului, trebuie să-și restituie unei alteia prestațiile ce au fost realizate în temeiul contractului desființat – restutio in integrum;
În cazurile când restituirea prestației în natură este imposibilă, atunci are loc oferirea compensației în bani și anume sunt practicate astfel de înlocuiri:
În funcție de caracterul prestației și restituirea în natură este imposibilă ;
Obiectul care a fost primit este consumat, transmis sau prelucrat;
Obiectul este deteriorat sau pierdut etc.
Este exclusă înlocuirea prestației în natură cu cea în bani în următoarele considerente:
Viciul care dă dreptul la rezoluțiune, a apărut la iveală la momentul prelucrării sau transformării;
În măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pierirea bunului;
Atunci când deteriorarea s-ar fi produs chiar și în cazul când bunul se afla la creditor;
„Dacă, în cazul unui drept de rezoluțiune conferit de lege, deteriorarea sau pierirea sau produs la cel îndreptățit să ceară rezoluțiunea, deși prin aceasta s-a dovedit diligența unui bun proprietar, iar îmbogățirea realizată trebuie restituită” [21, p. 391].
În lege sunt indicate câteva cazuri când rezoluțiunea nu produce efecte:
„dacă una din părți și-a rezervat dreptul de rezoluțiune pentru cazul când cealaltă parte, nu-și îndeplinește obligațiile, rezoluțiunea nu produce efecte când cealaltă parte se poate elibera de obligație prin compensare, și declară compensarea imediat după ce a primit declarația de rezoluțiune” [2, art. 743].
„în cazul în care dreptul de rezoluțiune a contractului este stipulat cu condiția de a se plăti penalitatea, și astfel rezoluțiunea este fără efect dacă penalitatea nu a fost plătită sau s-a plătit concomitent cu ea” [2, art. 745].
2. Rezoluțiunea convențională poate fi efectuată prin acordul părților. Acesta poate avea loc printr-un act juridic separat sau inclus în contract.
„Clauza prin care părțile prevăd dreptul de a rezolvi contractul, în cazul survenirii anumitor evenimente în literatură poartă denumirea de clauză rezolutorie sau pact comisoriu” [28, p. 376].
Clauza rezolutorie și condiția rezolutorie sunt o modalitate a actului juridic civil. Pactele comisorii sunt sinalagmatice și unilaterale, despre care sa și discutat în paginile anterioare.
În literatura de specialitate s-a constatat că clauzele rezolutorii prezintă atât avantaje, cât și dezavantaje și pericole: pot compromite stabilirea situațiilor juridice; terții sunt expuși la toate pericolele ce decurg din retroactivitatea rezoluțiunii;
Asupra clauzelor rezolutorii în literatura franceză s-au conturat câteva cerințe:
pentru a fi valabilă trebuie să fie fără echivoc;
clauza nu poate sancționa decât neexecutarea obligațiilor stipulate expres în contract, dar nu și a celor implicite;
când cealaltă parte nu-și onorează obligațiile, clauza își pierde eficacitatea;
nu trebuie aplicată contrar principiilor bunei-credințe sau echității;
acordarea termenului de grație duce la suspendarea rezoluțiunii.
Rezoluțiunea contractului poate fi declarată de către partea interesată în următoarele condiții:
să existe o neexecutare totală sau parțială a obligațiilor uneia din părți;
neexecutarea respectivă să fie imputabilă debitorului acelei obligații. Dacă neexecutarea se datorează unei cauze fortuite, se pune problema riscului contractului.
Potrivit art.67 al Codului comercial român, mai „înainte de expirarea termenului fixat pentru executarea contractului, una din părți a oferit celeilalte predarea lucrului vândut sau plata prețului și aceasta nu-și îndeplinește în termenul fixat obligațiunea, atunci contractul se consideră desființat în favoarea părții care își executase obligațiunea. Prin urmare, rezoluțiunea contractului se produce de drept (ope legis) cînd o parte oferă executarea, iar cealaltă parte nu își execută obligația sa.”
Din dispozițiile art.67 al Codului comercial român rezultă, că pentru a opera rezoluțiunea de drept a contractului, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:
una dintre părți să facă oferta de executare a obligației proprii (predarea lucrului sau plata prețului). Oferta de executare se poate face prin orice mijloc: scrisoare, telegramă, verbal etc.;
oferta de executare să fie făcută înainte de expirarea termenului convenit pentru executarea contractului;
cele două obligații (de predare a lucrului și de plată a prețului) să aibă același termen de executare. Dacă în contract s-au prevăzut termene diferite, rezoluțiunea contractului nu mai poate opera de drept.
Potrivit legii, partea în culpă pentru rezoluțiunea de drept a contractului datorează despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.
Dreptul american, în caz de neexecutare a contractului, consacră patru posibilități, în favoarea creditorului, în situația în care debitorul nu-și execută obligațiile . Noțiunea de rezoluțiune (recission) este utilizată de cele mai multe ori în legătură cu desființarea contractului, ca urmare a erorii (mistake) în care se află una sau ambele părți în momentul încheierii contractului ori în cazul în care, într-un contract sinalagmatic, părțile convin să desființeze vechiul contract și să încheie, în locul acestuia, un nou contract .
În dreptul englez creditorul obligației neexecutate nu are o opțiune între executarea silită în natură a datoriei și rezoluțiune. Deoarece în dreptul englez rezoluțiunea nu are caracter judiciar, nu operează distincția între rezoluțiunea judiciară și cea convențională. Părțile, însă, au dreptul să stipuleze în contract clauze conform cărora, în cazul în care intervin anumite evenimente sau anumite împrejurări ulterioare încheierii contractului, acesta va fi desființat de drept, fără a se menționa dacă este vorba de neexecutarea unei clauze esențiale și fără a mai fi necesară o declarație de rezoluțiune din partea creditorului .
Totuși, în doctrina juridică se constată , că arealul rezoluțiunii în raporturile de comerț internațional, este mai restrâns decât cel pe care aceasta îl are în circuitul civil lipsit de elemente de extraneitate. E firesc să fie așa, deoarece rezoluțiunea vizează, prin excelență, contractele sinalagmatice cu executare simultană, iar în comerțul internațional ponderea o au contractele de lungă durată, cu executare succesivă.
Este de observat, însă, că desființarea contractului comercial de vânzare-cumpărare internațională prin rezoluțiune, constituie o sancțiune extremă, la a cărei aplicare finalitățile urmărite de părți prin perfectarea lui sunt compromise definitiv. De aceea, recurgerea la această soluție trebuie, pe cât e posibil, evitată. Datorită cerinței de a se menține și executa obligațiile contractuale, rezoluțiunea are caracter de excepție.
Puternice motivații de ordin economic legitimează în majoritatea cazurilor substituirea rezoluțiunii prin soluții tranzacționale, menite să salveze contractul și, totodată, să asigure executarea lui în natură.
Unii autori susțin, că rezoluțiunea, în cazul contractelor comerciale internaționale, are caracter judiciar, iar alți autori apreciază, că rezoluțiunea contractului se face prin simpla declarație notificată celeilalte părți.
Atît în cazul rezoluțiunii judiciare, cât și în cel al rezoluțiunii convenționale, ea are drept efecte:
contractul se desființează retroactiv, ex tunc, chiar din momentul perfectării lui;
părțile sunt repuse în situația anterioară;
contractantul care și-a executat prestația asumată ori s-a declarat gata să o execute și poate proba această împrejurare, are dreptul să pretindă și să obțină despăgubiri de la cealaltă parte contractantă pentru acoperirea prejudiciului încercat datorită neexecutării contractului de către partenerul său.
Rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligațiilor de către vânzător. Potrivit Convenției de la Viena, cumpărătorul poate declara rezoluțiunea contractului în două situații:
dacă neexecutarea de către vânzător a oricăreia dintre obligațiile ce rezultă pentru el din contract sau din convenție constituie o contravenție esențială la contract, sau
în caz de nepredare, dacă vânzătorul nu predă mărfurile în termenul suplimentar acordat de cumpărător.
O declarație de rezolvire a contractului are efect doar dacă este făcută prin notificare către cealaltă parte (art.26 al Convenției de la Viena). Trebuie să ținem cont și de prevederile art.27, care reglementează consecințele juridice ale notificării, cererii sau altei comunicări.
Astfel, putem concluziona, că rezoluțiunea contractului are loc nu automat, dar numai atunci când cumpărătorul l-a informat direct pe vânzător.
S-a observat, că în Convenție se face o distincție între încălcarea de către vânzător a obligației de predare a mărfurilor și încălcarea celorlalte obligații contractuale, în sensul că prima este considerată de plano ca o contravenție esențială la contract. Aceeași distincție este reținută și în art.49, alin.2, care impune condiții mai severe pentru rezoluțiune în cazul în care vânzătorul și-a executat obligația de predare.
Art.49, alin.2 stabilește, că „în cazul, în care vânzătorul și-a executat obligația de predare a mărfurilor, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a rezolvi contractul, cu două excepții:
când vânzătorul a efectuat o predare tardivă, iar cumpărătorul a declarat contractul rezolvit într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care a știut că predarea a fost efectuată. Această situație este o consecință specială a încălcării obligației de predare în termen, prevăzută de art.33.
când vânzătorul a săvârșit o altă încălcare a obligațiilor contractuale, iar cumpărătorul a declarat rezoluțiunea într-un termen rezonabil, calculat după următoarele distincții:
din momentul în care a cunoscut sau trebuia să cunoască această încălcare;
după expirarea oricărui termen suplimentar, acordat de cumpărător, în conformitate cu art.47, alin.1, sau după ce vânzătorul a declarat că nu-și execută obligațiile nici în acest termen suplimentar;
după expirarea oricărui termen suplimentar indicat de vânzător, în conformitate cu art.48, alin.2, sau după ce cumpărătorul a declarat că nu va accepta executarea.”
Din dispozițiile Convenției de la Viena rezultă următoarele caracteristici privind regimul juridic al rezoluțiunii contractului pentru neexecutarea obligațiilor de către vânzător :
rezoluțiunea este extrajudiciară, deoarece "se declară" (se subînțelege unilateral) de către cumpărător, conform art.49;
declarația de rezolvire a contractului nu are efect decât dacă este făcută prin notificare de către cealaltă parte;
instanța nu poate acorda vânzătorului un termen de grație.
Convenția de la Viena nu prevede nimic referitor la punerea în întârziere a vânzătorului în cazul de rezoluțiune a contractului pentru neexecutarea obligațiilor sale contractuale așa cum o face în cazul neexecutării obligațiilor de către cumpărător. Prin urmare, acest aspect va fi supus sistemului de drept lex causae în speță.
Rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligațiilor de către cumpărător, în baza art.64, alin.1 al Convenției de la Viena, vânzătorul poate declara contractul rezolvit în următoarele condiții:
dacă neexecutarea de către cumpărător a oricărei obligații ce rezultă pentru el din contract sau din convenție constituie o contravenție esențială la contract, sau
în cazul în care cumpărătorul nu-și execută obligația de plată a prețului, ori nu preia mărfurile predate în termenul suplimentar acordat de vânzător în conformitate cu alin.1 al art.63 sau dacă declară că nu o va face în termenul astfel acordat.
Art.64, alin.2 precizează că „vânzătorul este decăzut din dreptul de a declara contractul rezolvit, dacă cumpărătorul a plătit prețul, cu excepții:
când cumpărătorul a efectuat o executare tardivă a obligațiilor sale, iar vânzătorul a declarat rezoluțiunea înainte de a fi știut că executarea a avut loc;
când cumpărătorul a săvârșit o altă contravenție la contract decât executarea tardivă, iar vânzătorul a cerut rezoluțiunea într-un termen rezonabil, calculat astfel:
din momentul în care vânzătorul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască această contravenție, sau
după expirarea oricărui termen suplimentar acordat de vânzător în conformitate cu alin.1 al art.63 sau după ce cumpărătorul a declarat că nu-și va executa obligațiile nici în acest termen suplimentar.”
La momentul luării deciziei de rezolvire a contractului, vânzătorul trebuie să țină seama de faptul în posesia cui se află marfa. Dacă marfa se află la vânzător, acesta, după rezoluția întemeiată a contractului, la decizia sa poate să dispună de marfă. Dacă marfa a fost livrată cumpărătorului, iar ulterior, această marfă a fost transmisă unor terți (cumpărători de bună-credință), posibilitatea restituirii mărfii livrate, conform art.81 va depinde de normele dreptului național aplicabil.
Având în vedere faptul, că după rezoluția contractului vânzătorul pierde dreptul de a cere plata prețului, iar perspectivele de restituire a mărfii pot fi problematice, pentru vânzător este mai convenabil de a nu recurge la rezoluțiunea contractului, dar de a-și păstra dreptul de a cere plata prețului, dreptul de a cere daune-interese, dreptul la dobânzi.
S-a precizat, că obligația de plată a prețului este considerată primordială, în sensul că încălcarea ei constituie de plano o încălcare esențială a contractului, iar în cazul în care este executată, rezoluțiunea contractului poate opera numai în condiții restrictive.
Regimul juridic al rezoluțiunii contractului pentru neexecutarea obligațiilor de către cumpărător se aseamănă cu cel aplicabil în cazul vânzătorului, și anume:
a) rezoluțiunea nu este judiciară, dar se declară de către vânzător;
b) declarația de rezolvire a contractului are efect numai dacă este notificată cumpărătorului;
c) instanța nu poate acorda cumpărătorului un termen de grație.
În plus, cumpărătorul este de drept în întârziere în cazul neplății prețului la scadență.
Regimul juridic general și efectele rezoluțiunii în concepția Convenției de la Viena asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri din 11 aprilie 1980. Din stipulațiile Convenției de la Viena, referitoare la rezoluțiune, distingem următoarele caracteristici care definesc regimul general al acesteia, și anume:
în ceea ce privește formele sale, modul în care operează, rezoluțiunea poate fi declarată printr-un act unilateral de către partea interesată (posibilitate prevăzută în art.26,49,64, 72 și 73) sau poate rezulta din acordul părților;
declarația de rezoluțiune a contractului are efect numai dacă este făcută prin notificare către cealaltă parte;
judecătorul sau arbitrul nu poate acorda nici uneia din părți un termen de grație atunci, când aceasta se prevalează de oricare din mijloacele de care dispune în caz de încălcare a contractului de către cealaltă parte, deci, nici atunci când se declară sau se convine rezoluțiunea contractului;
în ceea ce privește punerea în întârziere a debitorului, convenția prevede explicit că aceasta operează de drept numai în cazul neexecutării de către cumpărător a obligației de plată a prețului la scadență, iar în celelalte cazuri fiind aplicabilă soluția prevăzută de lex contractus.
Din cele menționate rezultă că, dacă părțile au inserat în contract un pact comisoriu, acesta va produce efecte fără termen de grație și, eventual, fără punere în întârziere, dar cu notificare.
S-a remarcat , că datorită caracterului dispozitiv al prevederilor Convenției, părțile sunt libere să deroge și de la dispozițiile art.26 privind obligativitatea notificării, situație în care pactul comisoriu va îmbrăca forma cea mai energică. Alți autori sunt de o părere contrară.
Art.72 al Convenției reglementează rezoluțiunea în caz de „încălcare anticipată a contractului. Potrivit textului, dacă înainte de data executării contractului este manifest că o parte va săvârși o contravenție esențială la contract, cealaltă parte are dreptul să declare contractul rezolvit în scop preventiv.”
Cu toate acestea, dacă dispune de timpul necesar, partea care are intenția să declare contractul rezolvit, trebuie să o notifice celeilalte părți, în condiții rezonabile, pentru a-i permite să dea garanții suficiente de bună executare a obligațiilor sale. Această notificare nu este necesară, dacă cealaltă parte a declarat că oricum nu-și va executa obligațiile.
Convenția de la Viena, în art.81 reglementează două efecte ale rezoluțiunii, și anume:
1. Un efect general, aplicabil în toate cazurile (indiferent dacă contractul s-a executat sau nu), conform căruia rezoluțiunea contractului eliberează cele două părți de obligațiile lor, cu trei excepții:
partea rămâne în continuare obligată pentru eventualele daune-interese pe care le-ar datora;
sancțiunea nu are efect asupra stipulațiilor contractului referitoare la soluționarea litigiului (adică asupra clauzelor atributive de jurisdicție sau de arbitraj) și
nici asupra drepturilor și obligațiilor părților prevăzute de convenție sau de contract pentru cazul de rezoluțiune.
2. Un efect special, pentru ipoteza în care contractul a fost executat. În acest caz, partea care a executat contractul, total sau parțial, poate cere celeilalte părți restituirea a ceea ce i-a furnizat sau plătit în executarea contractului(restituio in integram). Dacă ambele părți sunt ținute să efectueze restituiri, ele trebuie să le facă în mod simultan.
Articolele 82, 83 și 84 ale Convenției prevăd trei consecințe specifice ale restituirii prestațiilor (restitutio in integrum).
Astfel, conform alin.1, art.82, „cumpărătorul pierde dreptul de a declara contractul rezolvit sau de a cere vânzătorului predarea mărfurilor de înlocuire dacă lui îi este imposibil să restituie mărfurile într-o stare sensibil identică celei în care le-a primit. Această decădere a cumpărătorului nu se aplică în următoarele situații:
dacă imposibilitatea de restituire a mărfurilor sau de restituire a acestora, într-o stare sensibil identică celei în care cumpărătorul le-a primit, nu este datorată unui act sau unei omisiuni din partea sa;
dacă mărfurile au pierit sau sunt deteriorate, în totalitate sau în parte, ca urmare a examenului de verificare a conformității acestora cu contractul, conform art. 36, sau
în cazul în care cumpărătorul, înainte de momentul în care a constatat sau ar fi trebuit să constate lipsa de conformitate, a vândut totul sau o parte de mărfuri în cadrul unei operațiuni comerciale normale sau a consumat mărfurile integral sau parțial, în conformitate cu utilizarea lor normală.”
Cumpărătorul care a pierdut dreptul de a declara contractul rezolvit sau de a cere vânzătorului predarea mărfii de înlocuire în temeiul art.82, păstrează dreptul de a se prevala de orice alte mijloace care derivă din contract și din convenție.
Dacă vânzătorul este ținut să restituie prețul, el trebuie, de asemenea, să plătească dobânzi asupra valorii prețului, calculate din ziua plății (art.82, alin.1).
Cumpărătorul datorează vânzătorului echivalentul oricărui profit pe care l-a obținut din mărfuri sau dintr-o parte a acestora:
când trebuie să le restituie în totalitate sau în parte, sau
când este în imposibilitate să le restituie, integral ori parțial, într-o stare sensibil identică celei în care le-a primit și când, totuși, a declarat contractul rezolvit și a cerut vânzătorului predarea mărfii de înlocuire.
2.2. Rezilierea contractelor civile
Rezilierea contractului civil reprezintă desființarea pe viitor ex nune a contractului cu executare succesivă în timp, ca urmare a neexecutării obligației uneia din părți din cauze imputabile acesteia. Prestațiile anterioare rezilierii rămân neatinse. Totuși, rareori, prin reziliere se mai înțelege și desființarea unui contract cu executare uno ictu, prin acordul părților .
La fel ca și rezoluțiunea, rezilierea poate opera fie deplin drept, fie în baza unui pact comisoriu convenit de părți. În primul caz ea trebuie constatată și pronunțată de către organul de jurisdicție, iar în cel deal doilea caz – operează în puterea convenției părților, intervenția organului de jurisdicție fiind necesară numai dacă există diferend între acestea cu referire la modul de interpretare sau în ce privește executarea acelei convenții.
După cum am menționat, domeniul de incidență al rezilierii se restrânge numai la contractele cu executare succesivă. În cazul unor asemenea contracte pot exista două situații sub aspectul neexecutării de către una din părți a dreptului de a declara contractul desființat, și anume:
dacă neexecutarea de către un contractant a obligației sale, privind o anumită livrare, se înfățișează ca încălcare esențială a contractului, celălalt contractant poate declara contractul desființat cu privire la livrarea respectivă;
atunci când neexecutarea de către una din părți a unei obligații privind livrarea creează pentru cealaltă parte motive serioase să creadă că se va produce o încălcare esențială a contractului, referitor la obligațiile viitoare, acea parte are facultatea să declare contractul desființat pentru viitor, cu condiția ca o atare declarație să fie făcută într-un termen rezonabil.
Producând efecte numai pentru viitor, rezilierea nu vizează ceea ce s-a executat până la momentul consumării ei. Prestațiile executate până la acel moment nu sunt supuse restituirii. Ele sunt pierdute. În mod firesc, ulterior rezilierii, nu se mai execută prestații în baza contractului desființat. Dacă, totuși, s-ar îndeplini acte de executare de către una din părți și după acest moment, prestațiile respective sunt supuse restituirii celui care le-a executat.
Art.73 al Convenției de la Viena reglementează rezoluțiunea cu predări succesive. „În contractele cu predări succesive, dacă neexecutarea de către o parte a unei obligații referitoare la o predare constituie o contravenție esențială la contract în ce privește această predare, cealaltă parte poate declara contractul rezolvit pentru respectiva predare (alin.1).”
Dacă neexecutarea de către o parte a unei obligații referitoare la o predare dă celeilalte părți motive serioase pentru a crede că se va produce o contravenție esențială la contract în privința obligațiilor viitoare, ea va putea declara contractul rezolvit pentru viitor, cu condiția de a o face într-un termen rezonabil (alin. 2).
Cumpărătorul care declară contractul rezolvit pentru o predare poate, în același timp, să-l declare rezolvit pentru predări deja primite sau pentru predări viitoare dacă, în rațiuni de conexitate, aceste predări nu pot fi utilizate în scopurile avute în vedere de părți în momentul încheierii contractului (alin.3).
Din textul articolului rezultă, că sub aspectul întinderii sale asupra contractelor cu predări succesive, de regulă, rezoluțiunea este parțială conform alin.1 și numai prin excepție afectează și alte predări sau contractul în ansamblu (alin.2 și 3).
În ceea ce privește aspectul întinderii în timp a efectelor, rezoluțiunea produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), deci îmbracă forma rezilierii în condițiile menționate în alin.2 și 3 și pentru trecut (ex tune)în situația din alin.3.
E de remarcat, că în Convenția de la Viena se utilizează noțiunea de "rezoluțiune" și la desființarea contractelor numai pentru viitor, deși în art.29 este folosit termenul "reziliere".
„Rezilierea constă în desființarea contractului cu executare succesivă având efecte numai pentru viitor” [21, p. 339].
Și în cazul data rezilierii nu trebuie de confundat cu nulitatea. Contractele cu executare succesivă pot fi desființate numai pentru viitor, lăsându-se nestinse prestațiile care au avut loc înaintea rezilierii. De exemplu, în contractul de locațiune, neexecutarea obligației de una din părți, poate duce la rezilierea contractului. Și deci în cazul dat încetează efectele doar pe viitor, nefiind atinse prestațiile de până la moment, de exemplu restituirea chiriei.
Excepție în cazul dat face „Înstrăinarea bunului cu condiția întreținerii pe viață”, legea dispune că: în urma desfacerii acestui contract de beneficiarul întreținerii, acesta este în drept să ceară restituirea bunului înstrăinat. În schimb dobânditorul nu este în drept să ceară restituirea valorii de întreținere prestate. Deci în cazul dat rezilierea are un efect retroactiv, făcând excepție de la regula generală.
„Rezilierea în majoritatea cazurilor se aplică în mod asemănător cu rezoluțiunea” [2, art. 747, alin. (2)], excepție de la această regulă este că nu i se vor aplică rezilierii prevederile ce țin de retroactivitatea efectelor desființării contractului, precum și altele ce contravin acestei rezilieri. Dar este prevăzută și aici o excepție de la regula generală, privind efectele rezilierii doar pe viitor. Astfel „dacă după reziliere, prestațiile efectuate nu mai prezintă interes pentru cel îndreptățit să reziliere, electric poate extinde rezilierea și asupra acestor prestații, și în cazul dat vor fi aplicate regulile valabile rezoluțiunii.
O alta excepție servește rezilierea contractelor sinalagmatice cu executare succesivă pentru motive temeinice, conform regulii generale „dacă motivul rezilierii constă în neexecutarea unei obligații contractuale, cealaltă parte poate rezilia contractul cu condiția stabilirii unui termen de remediere sau somație” [2, art. 748]. Contractul poate fi reziliat la expirarea fără rezultat a termenului de remediere sau dacă somația a rămas fără efect.
De asemenea poate fi reziliat contractul cu executare succesivă pentru motive întemeiate. Se consideră motive întemeiate toate împrejurările cazului și interesele ambelor părți, și nu se permit nici uneia din ele continuarea raporturilor contractuale până la expirarea termenului de grație sau de somație.
Codul Civil al Republicii Moldova conține și alte reglementări în ceea ce privește rezilierea contractului din cauza neexecutării obligațiilor contractuale de una din părți sau din alte motive întemeiate. Sunt prevăzute aceste reglementări în contractul de Comodat (art. 884, 886 etc.); contractul de locațiune (art. 942, 943, 949 etc.); contractul de transport (art. 1073) etc.
În termeni mai largi rezilierea este definită „ca acea posibilitate juridică aflată la îndemna creditorului care și-a executat propria obligație, rezultată dintr-un contract sau cu executare succesivă, sau este gata să și-o execute, de a cere desființarea pentru viitor a acestuia, pentru o neexecutare culpabilă din partea debitorului său” [54, p. 316].
Rezilierea contractului poate fi atât judiciară cât și convențională, părțile potrivit libertății lor contractuale pot prevedea clauze esențiale de reziliere în contractele cu executare succesive încheiate. Acțiunea în reziliere formulată de creditorul întreținerii pentru neexecutarea contractului, nu poate fi admisă când aceasta a refuzat nejustificat întreținerea.
„Deosibirea rezoluțiunii de reziliere își găsește explicația în tipul contractului încheiat după de executare a prestațiilor, rezilierea operând exclusiv în cazul contractelor cu prestații succesive” [27, p. 61].
Din definițiile expuse până acum putem concluziona:
rezilierea se aplică în cazul neexecutării unui contract cu execuție succesivă;
face să înceteze efectele contractului numai pe viitor;
temeiul juridic, caracterul juridic, condițiile pentru admisibilitatea acțiunii, și pactele comisorii exprese sunt același ca și la rezoluțiune.
„Analizând problema naturii juridice a rezoluțiunii și rezilierii vom înțelege prin această ultimă noțiune numai desființarea judiciară sau convențională„ [54, p.17]. Desființarea convențională va avea loc în cazul unui contract sinalagmatic cu executare succesivă, în cazul în care nu se execută, în mod culpabil, obligațiile asumate prin convenție, desființare care produce efecte numai pentru viitor.
În cazul rezilierii, nu operează o desființare propriu-zisă a contractului; desfacerea sau încetarea contractului exprimă mai bine ideea că efectele rezilierii se produc numai pentru viitor – ex nume.
Specificând o concluzie între distincția rezoluțiunii de reziliere, rezultă că folosirea termenului de rezoluțiune sau a termenului de reziliere depinde de natura obligației principale; dacă obligația principală este cu executare dintr-o dată, este rezoluțiunea, dacă obligația principală este cu executare succesivă, este rezilierea, ulterior nu s-a făcut încă o asemenea distincție și s-a păstrat numai ideea potrivit căreia rezilierea se aplică doar în ipoteza în care obligațiile ambelor părți sunt cu executare succesivă, în celelalte cazuri se aplică rezoluțiunea, dar nu prea este împărtășită ideea unor autori care susțin că executarea plăților în rate este cu executare succesivă.
„Ceea ce este determinat pentru caracterizarea obligației cu executare succesivă, este repetarea unei prestații în timp, fără a se stabili cuantumul total al ansamblului prestațiilor, iar nu divizarea în timp a unei prestații al cărei cuantum total este stabilit de la bun început, cum este cazul prețului” [56, p. 215].
Corelând cu Codul Civil Român, rezultă că rezilierea, dar și rezoluțiunea nu se pot întemeia pe o condiție rezolutorie convenită tacit de părți.
„Natura juridică a rezilierii, ca și în cazul rezoluțiunii – este o varietate a executării silite prin echivalent și deci de răspunderea civilă contractuală, potrivit căreia partea în privința căreia nu s-a executat angajamentul” poate desființarea convenției și daune interese” [57, p. 31].
Domeniul de aplicare a rezilierii și rezoluțiunii, uneori este restrâns alteori este mai extins. Sigur este faptul ca rezilierea este aplicată asupra contractelor sinalagmatice, dar se mai includ și unele contracte unilaterale. De exemplu, renta viageră, este un contract cu titlu oneros, cu caracter aleatoriu. Reciprocitatea și interdependența obligațiilor atestă, de asemenea, caracterul sinalagmatic al contractului de rentă viageră în această ipoteză. Dar după cum este prevăzut neplata ratelor de debiențier la termenele stabilite nu poate fi invocată de credirentier ca motiv de rezoluțiune. Termenul de rezoluțiune, este folosit de această dată într-o concepție mai largă, ceea ce permite și includerea în esența sa a termenului de reziliere, anume pentru renta viageră.
Unii autori susțin ideea că rezilierea poate fi aplicate doar contractelor sinalagmatice, alții susțin că poate fi aplicată tuturor contractelor, dar argumentarea acestor opinii depinde de concepția care fundamentează rezilierea. S-a susținut opinia că rezilierea este aplicabilă contractelor cu titlu oneros, indiferent dacă aceasta are caracter sinalagmatic sau unilateral. În concluzie, orice contract cu titlu oneros n-ar putea fi niciodată unilateral, ci numai sinalagmatic, și s-a remarcat că rezilierea contractelor sinalagmatice se întemeiază pe principul echității; or, același principiu impune aceeași soluție și în cazul contractelor unilaterale cu titlu oneros.
Asupra condițiilor rezilierii s-a susținut ideea conform căreia că încă nu s-au stabilit niște condiții pentru reziliere. Dar totuși condițiile rezilierii se explică prin ceea că sunt o varietate de executare silită indirectă, astfel condițiile sunt stabilite următoarele:
neexecutarea obligației asumate de una din părți;
vinovăția părții respective;
prejudiciul;
punerea în întârziere;
inexistența unei clauze de nerăspundere.
Pentru toate aceste condiții le sunt caracteristice criteriile stipulate în rezoluțiune, menționate în paginile anterioare.
În ceea ce privește acțiunea în reziliere , „acțiunea există în structura oricărui drept subiectiv civil, dar ca posibilitate concretă se naște în momentul în care a fost încălcată latura substanțială a acestui drept” [54, p. 103].
Dintr-un punct puțin mai înțeles al caracterului juridici desființarea contractului se produce numai ca efect a hotărârii judecătorești prin care este admisă acțiunea în rezoluție sau reziliere.
În ceea ce privește renunțarea la reziliere, nu este posibilă, nu este indicat nici un motiv de ce nu este posibilă, chiar dacă este indicată sunt diverse motivări. „Nu se poate renunța însă anticipat la dreptul de a cere rezilierea conului în caz de neexercitare, căci s-ar putea ajunge la situația inechitabilă ca debitorul deficient să pretindă executarea conului de contractantul său, fără echivalent” [32, p. 110]. În această opinie renunțarea la dreptul de a cere rezoluțiunea sau rezilierea ar fi posibilă după ce a intervenit neexecutarea obligației întrucât creditorul poate să aprecieze consecințele actului său.
Deoarece instanța de judecată este în drept de a rezilia un contract, tot ea poate să respingă cererea de rezoluțiune sau reziliere. Dar trebuie de făcut o remarcă, că instanța are dreptul să respingă sau să admite în întregime cererea de rezoluțiune sau de reziliere, dar nu este în drept de a restrânge aplicarea sancțiunii numai la obligația neexecutată.
Momentul în care are loc rezilierea are o semnificație distinctă anume din momentul de la care se produc efectele sancțiunii, uneori ele coincid alteori sunt distanțate în timp. Primul moment important este că marchează desființarea contractului prin aplicarea unor sancțiuni de reziliere. Aceasta respectiv poate avea loc prin mai multe momente de exemplu: momentul introducerii cererii de chemare în judecată, momentul pronunțării sentinței de către instanța de fond, momentul pronunțării deciziei de instanța de apel, momentul pronunțării deciziei de instanța de recurs etc. Trebuie însă de remarcat faptul că momentul introducerii cererii de chemare în judecată nu poate marca desființarea contractului. Dar sunt trei momente prin care poate acea loc desființarea contractului: cel în care hotărârea instanței de fond rămâne definitivă, momentul în care hotărârea devine irevocabilă prin expirarea termenului de recurs, și momentul expirării termenului de grație.
În cazul contractului Civil rezilierea diferă din punctul desființării de rezoluțiune, anume din cauza că rezilierea contractului – în cadrul ei contractul nu este propriu-zis desființat, sancțiunea punând capăt efectelor contractului pentru viitor, pe când rezoluțiunea ține seama de caracterul retroactiv al acesteia. Aceste efecte se produc între părți.
Momentul în care are loc încetarea contractului prin reziliere între părți, se aplică în cazul contractelor cu executarea succesivă, nu determină o desființare propriu-zisă a contractului, ci marchează încetarea prestațiilor reciproce între părți, altfel sus momentul în care operează sancțiunea rezilierii este identic cu momentul în care încetează contractul.
În ceea ce privește efectele produse între terțele persoane, sunt anumite excepții în care efectele rezilierii și a rezoluțiunii se admit și față de terți. Astfel drepturile născute dintr-un contract sinalagmatic pot fi transmise de părți unor terțe persoane sau părțile pot să constituie pe temeiul drepturilor dobândite de ele drepturi noi favoarea terțelor. Aici este vorba de drepturile reale, dar nu sunt excluse și drepturile de creanță.
Din punct de vedere al legislației juridice din Republica Moldova sunt reglementate anumite situații în care un contract cu executare succesivă poate fi reziliat printr-o manifestarea unilaterală:
în materia contractului de locațiune, se „dispune că rezilierea contractului încheiat fără termen poate avea loc la cererea oricărei părți” [2, art. 905];
în materia contractelor de antrepriză și de prestări servicii, prevede dreptul beneficiarului de a rezilie contractul oricând până la realizarea completă a lucrării sau a prestației” [2, art. 942] sau este prevăzut dreptul oricăreia dintre părțile contractului de prestări servicii de a rezilia un contract pe termen nedeterminat;
în materia contractului de transport, este prevăzut „dreptul pasagerului de a rezilia contractul în orice moment” [2, art. 992 ];
în materia contractului de mandat reglementează condițiile rezilierii unilaterale a mandatului [2; art. 1050];
în materia contractului de prestări servicii turistice, „dispune ca înainte de începutul călătoriei turistul poate rezilia oricând contractul” [2, art. 1143];
în materia contractului de intermediere, „prevede dreptul oricăreia părți de a rezilia un contract pe termen nedeterminat” [2, art. 1183 ];
în materia contractului de Cont Curent bancar dispune că contractul încheiat pe un termen nedeterminat poate fi reziliat la orice moment de titularul contului, cu condiția unui preaviz” [2, art. 1233]. Cât privește rezilierea de către bancă, legea impune anumite condiții în vederea protejării titularului de cont;
în materia Contractului de Credit Bancar, prevede „dreptul debitorului de a rezilia în orice moment un contract de credit cu dobândă fluctuantă (cu condiția unei notificări)” [2, art. 1243];
în materia Contractului de Asigurare, „în cazul contractelor încheiate pe termen nelimitat, ambele părți sunt îndreptățite să reziliere contractului, respectând un termen de preaviz de cel puțin 1 lună cel mult 3 luni” [2, art. 1313];
în materia Contractelor de Societate Civilă, dispune „că dacă în contract nu e prevăzută o durată determinată a societății civile, fiecare asociat poate rezilia contractul cu un preaviz de 3 luni” [2, art. 1352].
Un caz particular de reziliere a contractului reglementat de lege este situația de hardship analizată anterior. Dacă ajustarea contractului la noile împrejurări este imposibilă, sau ne se poate impune uneia din părți, partea dezavantajată poate cere rezilierea contractului.
Cu toate că sunt două forme de desființarea a contractului rezoluțiunea și rezilierea din câteva deosebiri și anume: rezoluțiunea se aplică contractelor cu executarea instantanee, reziliere se aplică contractelor cu executarea succesivă, dar ambele duc la desființarea contractului. Datorită acestui fapt efectele sunt diferite. O lată deosebire este că rezoluțiunea desființează contractul retroactiv, pe când rezilierea desființează contractul pe viitor, lăsând nestinse prestațiile care au fost executate înaintea rezilierii (de exemplu, contractul de încheiere este un contract cu executare succesivă).
2.3. Revocarea contractelor civile
Revocarea reprezintă dreptul prin care consumatorul poate cere să-i fie înlocuit, printr-un drept nelimitat de restituire, bunul de calitate necorespunzătoare care a constituit obiectul tranzacției încheiate între consumator și întreprinzător
După cum este stipulat în Codul Civil Republici Moldova , „în cazul în care îi revine un drept de revocare conform prezentului cod sau unei alte legi, consumatorul nu mai este legat de exprimarea voinței în legătură cu încheierea unui contract cu un întreprinzător dacă a revocat aceasta în termen” [2, art. 749].
După o regulă generală, voința valabilă de a încheia un contract nu poate fi revocată, în cazul dat părțile pot cere doar rezoluțiunea sau rezilierea contractului în anumite condiții. Și respectiv, o asemenea reglementare strictă poate constitui pentru consumatori dezavantaje semnificative. Și de aceea este prevăzut pentru consumatori, printr-o excepție de la regula generală, posibilitatea de a încheia contracte cu dreptul de revocare a voinței exprimate în sensul încheierii contractului.
Revocarea constă în desființarea de către consumator a contractului încheiat cu un întreprinzător în cazul în care îi revine un asemenea drept conform legii.
Dreptul de revocare nu este lăsat la dispoziția întreprinzătorului și consumatorului, ci trebuie prevăzut de lege în mod expres pentru anumite tipuri de contracte. Conform Codului Civil este reglementat în favoarea consumatorului, dreptul la revocare, dar nu și condițiile dobândirii de consumator a acestui drept.
Contractele în cadrul cărora consumatorii au dreptul la revocarea voinței de a încheia contractul se consideră valabil încheiat, până la momentul exercitării de consumator a dreptului la revocare. Dacă totuși contractul se consideră valabil încheiat, consumatorul are pe parcursul acestei perioade, dreptul de a cere părții contractante prestația la care este obligată. Dar există o limită în cazurile contractului standard, unde dreptul consumatorului de a cere prestația înaintea exprimării termenului de revocare, o asemenea limitare nefiind echitabilă, consumatorul are dreptul chiar și înaintea expirării termenului de revocare, de a refuza executarea contraprestației la care este obligat.
O revocare nu este necesară de a se justifica, ea va conține informație suficientă pentru a determina contractul care se revocă, și a persoanei care revocă voința exprimată. Revocarea nu poate fi făcută sub condiție sau termen.
Declarația de revocare este făcută în câteva modalități:
Poate avea loc prin declarație scrisă
Declarația poate fi făcută prin „expedierea bunului”, în cazul dat este valabilă doar pentru bunurile mobile.
Declarația de revocare trebuie făcută în termen de 2 săptămâni, este valabilă pentru toate tipurile de declarații. Termenul poate fi modificat, prelungit, dar nu și redus prin voința părților. Termenul începe să curgă din momentul când întreprinzătorul a avizat consumatorul corespunzător.
Notificarea conține strict, dreptul consumatorului, la revocare voinței sale, în primul rând explicațiile formulate de acesta. Aceste explicații trebuie să cuprinde în prim plan:
Dreptul consumatorului la revocare fără vreo justificare;
Termenul de 2 săptămâni, și începerea curgerii acestuia;
Conținutul, forma și alternativele posibile de exprimare a declarației de revocare;
Mențiunea prin care se avizează că pentru respectarea termenului este suficientă data de expediere a declarației;
Datele de identificare a contractului ce trebuie revocat;
Numele, prenumele și adresa destinatorului revocării;
Elemente confirmative ca: data și semnătura consumatorului.
Notificarea trebuie să fie clar formulată, simplu și concis.
Asupra efectelor produse de notificare, este clar indicat că dacă „consumatorul a fost prealabil notificat, adică conform legislației civile, și acesta nu exercită dreptul său la revocare în termenul stabilit de 2 săptămâni, contractul rămâne valabil, ne mai putând fi atacat decât regulii generale” [3, p. 361].
În cazul când nu au fost îndeplinite dispozițiile referitoare la notificarea consumatorului, consumatorul poate revoca contractul într-un termen nelimitat în timp, deoarece dreptul de revocare nu se stinge în lipsa unei notificări valabile: anume din cauza lipsei momentului în care a fost notificat valabil, termenul de revocare nici nu a început să curgă. În cazul lipsei notificării sau invalidității acestuia utilizatorul poate efectua mai târziu notificarea, sau o poate repeta. Întreprinzătorul, îi revine în sarcina lui un șir de probe, pentru a demonstra nerespectarea de consumator a termenului de revocare.
„În măsura în care legea prevede în mod expres, dreptul de revocare conform art. 549 C.C., poate fi înlocuit la încheierea contractului, pe baza prospectului de vânzare, printr-un drept nelimitat de restituire dacă:
prospectul de vânzare conține o explicație clară referitoare la dreptul de restituire;
consumatorul a putut lua cunoștință în detaliu de prospectul de vânzare în lipsa întreprinzătorului;
consumatorul i se asigură, pe un suport de date trainic, dreptul de restituire.”
În cazul dreptului de restituire, revocarea poate fi declarată „doar prin înapoierea bunului în interiorul termenului” [2, art. 750]. Părțile nu pot prin convenție stabili substituirea dreptului la revocare conform art. 799 CC cu dreptul nelimitat la restituire. Dreptul nelimitat la restituire reprezintă o limitare a dreptului consumatorului.
Contractul între consumator și întreprinzător trebuie încheiat în baza prospectului de vânzare (broșură, catalog de vânzări etc.). Prospectul trebuie să conțină o chemare la ofertă și o notificare. Consumatorul trebuie să ia cunoștință de acest prospect de vânzare. Pe lângă notificare bunul mai conține și o asigurare, prin care se explică în caz de necesitate dreptul la restituire.
Dreptul la restituire nu poate fi limitat, dar este prevăzut un termen care începe să curgă înainte de recepționarea completă a bunului achiziționat prin contract. De obicei restituirea are loc prin servicii poștale, dar dacă mărimea și cantitatea nu permite, automat v-a fi preluat de întreprinzător.
Asupra efectelor, restituirea în termen a voinței exprimate în sensul încheierii contractului are ca efect rezoluțiunea contractului. Nu sunt prevăzute efecte juridice în cazul în care notificarea și asigurarea consumatorului nu au fost îndeplinite sau acestea sunt neconforme. În cazul dat consumatorul v-a putea restitui bunul fără un termen limitat în timp.
Efectele juridice ale exercitării sau neexercitării dreptului la revocare de consumator, au ca scop de a concretiza „consecințele juridice ale revocării sau restituirii”. O reglementare expresă rezultă din efectele „colaterale” ce sunt produse de însăși instituția revocării: contractul încheiat între întreprinzător și consumator, cu drept de revocare al acestuia din urmă, constituie un contract valabil încheiat. Exercitarea dreptului la revocare are ca efect rezoluțiunea contractului. „Asupra raporturilor dintre întreprinzător și consumator după exercitarea dreptului de revocare sau restituire de acesta din urmă se aplică prevederile rezoluțiunii contractului „ [3, p. 365].
Mai este specificată o clauză când este posibilă compensarea valorii în locul restituirii în natură a prestației, și anume este prevăzut de lege pentru întreprinzător posibilitatea transferării asupra consumatorului a riscului scăderii valorii bunului prin folosirea conformă a acestuia de consumator în perioada termenului de revocare. De asemenea consumatorul va suporta, în anumite condiții, riscul deteriorării și pieririi bunului în perioada termenului de revocare. Dar conform art. 751 alin (3) „consumatorul nu ar fi fost obligat la restituirea contravalorii conforme”. Dar există o excepție și anume că scăderea valorii de împrejurările în care s-au produs, și în cazul dat întreprinzătorul, dar nu întotdeauna, nu este obligat de a indica mărirea contravalorii pe care urmează să o restitui consumatorul. Consumatorul este obligat de a da explicații asupra cauzelor care au dus la deteriorarea sau pierirea bunului.
Termenul de revocare estre folosit în Codul Civil, și are ca scop de a desemna o rezoluțiune sau o reziliere a manifestării de voință dintr-un contract unilateral. Este cazul Contractului de Donație, atunci când legea prevede că donatorul poate revoca donația, și în cazul Contractului de Mandat, unde se vorbește despre revocarea mandatului de mandant.
Capitolul III. Procedura JURIDICĂ și efectele PRODUSE de desființare a contractelor civile
3.1. Procedura de desființare a contractelor civile și răspunderea juridică contractuală
După cum am menționat mai sus, în Dreptul Civil al Republicii Moldova modul de desființare a contractelor ține de anumite compartimente ce necesită strict a fi respectate, conform legislației în vigoare. Desființarea contractelor civile se manifestă prin rezoluțiunea, rezilierea și revocarea acestora. Aceste trei modalități sunt pe larg descrise în Сodul Civil al Republicii Moldova. Fiecare contract căruia îi sunt aplicate una din aceste modalități îi sunt caracteristice anumite criterii.
Procedura de desfacere se manifestă prin anexarea la materialele contractului a probelor sau materialelor ce confirmă ca dovadă a încheierii contractului respectiv. De exemplu:
copia contractului;
probe ce confirmă că una din părți nu-și îndeplinește obligațiunile;
În cazurile contractelor sinalagmatice (contractul de vânzare-cumpărare, contract de înstrăinare a bunului cu condiția întreținerii pe viață), când una din părți nu-și îndeplinește obligațiunile, cealaltă parte poate cere desființarea contractului. Contractul poate fi rezolvit, de asemenea, în temeiurile prevăzute de lege sau prin acordul părților.
Astfel conform art.735 Сod Civil, „părțile își pot rezerva în mod expres, prin contract, dreptul de rezoluțiune a contractului.” Acordul privind rezoluțiunea contractului trebuie să fie încheiat în forma cerută pentru contract, dată din lege.
Pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, contractul poate fi rezolvit dacă există o neexecutare esențială din parte celelalte părți.
Tot Сod Civil stabilește că la determinare neexecutării esențiale, în special, se iau în considerație următoarele circumstanțe:
neexecutare diferă substanțial de ceea ce acesta așteaptă de la executarea contractului creditorul, cu excepția cazului când debitorul nu a prevăzut sau nici nu putea să prevadă aceasta;
executarea întocmai a obligațiunilor ține de esența contractului;
neexecutarea este intenționată sau din culpă gravă;
neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului.
Rezoluțiunea contractului operează prin declarație scrisă față de cealaltă parte, care urmează a fi înaintată în condițiile și termenul prevăzut de contract sau într-un termen rezonabil.
Admiterea acțiunii desființează contractul cu efect retroactiv, părțile fiind eliberate de obligația de a presta, trebuind să restituie prestațiile executate și veniturile realizate, precum și să se despăgubească de daunele materiale ce s-au acuzat.
Cererea de chemare în judecată poate fi depusă în instanța de la locul încheierii sau executării contractului, sau, după caz, în judecătoria economică.
Cererea de chemare în judecată se taxează cu taxa de stat, ținând cont de valoarea obiectului.
O altă modalitate a desființării contractelor sunt acțiunile cu privire la revocarea contractului sau actului juridic. Aici ca mijloace de probă pot servi:
contractul întocmit între părți;
probe ce confirmă că partea nu-și îndeplinește obligațiile;
Revocarea este un mod specific de desființare a unui act juridic încheiat legal și produce efecte pentru viitor. Revocarea se poate face de regulă, prin consimțământul mutual, prin acord de voință a părților, care face să înceteze pentru viitor efectele acordului de voință al părților prin care a fost încheiat anterior actul juridic civil. Ca excepție, revocarea poate fi făcută și unilateral, prin manifestarea de voință a unei singure părți.
Poate fi cerută revocarea donației prin ingratitudine dacă donatarul a atentat la viața donatorului sau a unei rude apropiate a acestuia, dacă se face vinovat de o altă faptă ilicită față de un donator sau față de o rudă a acestuia, sau dacă fără motive întemeiate refuză să-i acorde acestuia întreținerea cuvenită.
Revocarea se admite în contractele cu consumatorii în condițiile cerute de Сod Civil art.749-450. Acțiunile cu privire la revocare se taxează conform valorii bunului.
Acțiunea este de competența instanței de la domiciliul pârâtului, iar dacă în contract este indicat locul executării contractului, acțiunea de revocare se poate face și în instanța locului respectiv.(art.39,al(11),CPC.)
Acțiunile cu privire la rezilierea contractelor. Rezilierea contractelor constituie un mod de desființare a contractelor sinalagmatice și produce efecte pentru viitor.
Rezilierea poate fi dispusă dacă una din părți nu-și îndeplinește obligațiile asumate în termenele stabilite. Ca mijloace de probă pot servi:
contractul încheiat între părți;
probe ce confirmă că parte nu-și execută obligațiile contractuale;
probe ce confirmă că a fost acordat părții ce nu execută contractul un termen de remediere, dacă contractul sau legea nu prevăd astfel;
Dacă rezilierea constă în neexecutarea unei obligații contractuale, rezilierea este admisibilă numai la expirarea fără rezultat a unui termen de remediere ( termen de grație) sau după o somație rămasă fără efect.
Contractele cu executare succesivă în timp pot fi reziliate de orice parte pentru motive întemeiate, fără respectarea unui termen de grație sau de somație. La reziliere sunt aplicabile în mod corespunzător prevederile art.734, 735, 737, 741-746 Сod Civil.
Rezilierea poate fi cerută în termen rezonabil, după ce cel îndreptățit să rezilieze a cunoscut sau trebuia să cunoască motivul rezilierii.
Dacă după reziliere prestațiile efectuate nu mai prezintă interes pentru cel îndreptățit să rezilieze, el poate extinde rezilierea și asupra acestor prestații. În cazul restituirii prestațiilor efectuate, se aplică în mod corespunzător art.731, 738 Сod Civil.
Acțiunea se taxează cu taxa de stat la valoare bunului și se înaintează în instanța din raza domiciliului pârâtului sau în instanța de la locul unde obligația trebuia executată.
Conform Сod Civil, o altă modalitate a desfacerii contractelor civile constituie și nulitate a acestora, căruia îi sunt aplicabile prevederile actului juridic.
Nulitatea este o sancțiune de drept civil, care desființează actul juridic civil atunci când a fost încheiat cu încălcare condițiilor sale de valabilitate, stabilite de lege. Nulitatea poate fi absolută și relativă. Ca mijloace de probă pot servi:
originalul actului juridic (contractul de vânzare-cumpărare, donație, locațiune etc.)
înscrisuri ce confirmă încheierea contractului;
probe ce confirmă încheierea contractului (lipsa descernămîntului, incapacitatea părții, eroarea, dolul, violența, leziunea etc.).
Nulitatea absolută nu poate fi înlăturate de părțile contractului lovit de nulitate. Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare doar în cazurile prevăzute de lege.
Sunt sancționate cu nulitate absolută:
actele juridice ce contravin legii sau bunelor moravuri ( art.220 Сod Civil);
actele fictive sau simulate (art.221 Сod Civil);
actele juridice încheiate de către o persoană fără capacitate de exercițiu (art.22,Сod Civil,);
actele juridice încheiate de un minor în vârstă de la 7 la 14 ani (art.223,Сod Civil,);
actele juridice încheiate cu nerespectarea formei, dacă nulitatea este cerută expres (art.211, 213, Сod Civil).
Sunt lovite de nulitate absolută contractele încheiate de către un tutore în numele celui pus sub tutelă, dacă încheierea contractului de înstrăinare, chiar și donația, schimbul, închirierea ș.a. care duc la înstrăinarea bunului, a partajului bunurilor, dacă nu au fost încuviințate prealabil de autoritatea tutelară.
Conform art.43, al(1) Сod Civil, „tutorele nu are voie să încheie acte juridice cu titlu gratuit, iar curatorul nu are dreptul să-și dea acordul pentru încheierea actelor respective, prin care cel pus sub tutelă sau curatelă se obligă să renunțe la drepturi, iar potrivit alin.(3), al acestui articol, tutorul sau curatorul, soțul sau rudele acestuia până la gradul patru inclusiv, nu are dreptul să încheie convenții cu persoana pusă sub tutelă sau curatelă, cu excepția transmiterii prin donație sau în folosință gratuită.”
Nulitatea relativă e determinată de două cauze: consimțământul uneia dintre părți viciat prin eroare, dol, violență, leziune sau incapacitatea de exercițiu a uneia dintre părți. Nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărei interes este stabilită sau de succesorii ei, de reprezentantul legal sau de creditorii chirografari ai părții ocrotite pe calea acțiunii oblice. Instanța nu poate invoca din oficiu nulitatea relativă, art.218, alin.(1), Сod Civil.
Nulitatea relativă poate fi acceptată prin voința expresă sau tacită a persoanei în al cărei interes este stabilită nulitatea. Indiferent de natura juridică a nulității- absolută sau relativă- ea trebuie să rezulte dintr-o hotărîre judecătorească, iar sub acest aspect, toate nulitățile sunt judiciare.
Acțiunile cu privire la declararea nulității contractului se înaintează la instanța din raza domiciliului pârâtului, iar dacă în contract este indicat locul executării contractului- se înaintează în instanța din raza locului. Pentru cererea de chemare în judecată se achită taxa de stat din valoarea obiectului contractului.
Concomitent cu formele de desființare a contractului se poate de asociat și răspunderea juridică care survine în caz de nerespectare a normelor stabilite de lege. Răsputerea este ca o consecință a nerespectării obligațiilor asumate prin contract, și respectiv ea se caracterizează prin mai multe aspecte.
Una din principalele forme ale răspunderii juridice civile este răspunderea civilă contractuală. Ea este aplicată în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare, sau cu întârziere a obligațiilor contractuale. Această formă este reglementată de norme de drept ale Codului Civil al Republicii Moldova. „În doctrină, răspunderea contractuală este definită ca fiind obligația debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului sa prin neexecutarea necorespunzătoare sau tardivă a prestației datorate” [22, p. 417].
În ceea ce privește definirea răspunderii contractuale, în literatura de specialitate mai mulți autori si-au expus opiniile. Unii afirmă că este o obligație a debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutare, executare necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale.
După părerea altor autori este „răspunderea juridică civilă contractuală este acea răspundere ce o poartă debitorul pentru neexecutare, executare necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale apărute prin încheierea unui contract cu respectarea tuturor condițiilor de valabilitate prevăzute de lege” [37, p.58].
În Codul Civil al republicii Moldova, răspunderea civilă contractuală e definită în felul următor: „în cazul în care nu execută obligația debitorul este ținut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat dacă nu dovedește că neexercitarea obligației nu-i este imputabilă” [2, art. 602].
Această categorie de răspundere se definește și prin următoarele trăsături specifice care o delimitează de răspunderea juridică civilă delictuală prin ceea că:
Până la survenirea răspunderii civile părțile trebuie să participe la relații contractuale;
Temeiul principal pentru aplicarea răspunderii contractuale este neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale;
Ea poate surveni și pentru acțiunile terților persoane (contractul de fidejusiune);
Are loc cauzarea prejudiciului pentru neexecutarea sau executare necorespunzătoare a obligațiilor:
Poate fi atât principală cât și complementară.
Poate fi patrimonială dar și morală.
Răspunderea juridică civilă contractuală poate fi aplicată și fără existența prejudiciului dacă obligațiile nu sau executat, sau executat necorespunzător sau cu întârziere, iar în conținutul contractului a fost stabilită una din formele cauzei penale.
Pentru a fi prezentă răspunderea juridică civilă contractuală, trebuie să întrunească patru temeiuri sau condiții:
neexecutarea, executarea cu întârziere sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale;
prejudiciul (moral sau material);
raportul de cauzalitate dintre prima condiție și prejudiciu;
culpa, greșeala sau vinovăția debitorului.
După unii autori referitor la formele sau categoriile răspunderii contractuale există mai multe opinii: „la categoria răspunderii juridice civile contractuale se atribuie nu numai recuperarea prejudiciului cauzat și clauzele penale dar și pierderea arvunei, alte sancțiuni care se aplică la unele categorii de contracte” [17, p. 98]. De exemplu, furnizorul la început trebuie să predea marfa, și numai după aceia să perceapă suma bunurilor, însă când cumpărătorul nu produce impresia pozitivă, furnizorul are dreptul să ceară plata și mai apoi predarea mărfii. Practic, arvuna se folosește nu numai ca un mijloc de asigurare a executării obligațiilor, dar și ca o sancțiune, mai ales în cazurile când și-a respectat obligațiile partea ce a primit arvuna.
Alții pe lângă formele tradiționale mai atribuie și confiscarea averii, și rechiziția. Cu această formă mulți autori nu sunt de acord, deoarece ea aparține nu răspunderii contractuale dar răspunderii penale, administrative, dar în dreptul civil ele se întâlnesc în cazuri aparte.
Pentru a evidenția răspunderea civilă contractuală trebuie să remarcăm că ea este întotdeauna patrimonială și se aplică în una din formele prejudiciului concretizat prin lege. În cadrul contractului răspunderea este reciprocă, și compensațională.
În dreptul european cerința de a recupera prejudiciul nu este principală, este principal de a exercita obligația în natură și numai dacă obligația nu poate fi executată în natură, iar creditorul a pierdut interesul față de o astfel de executare atunci recuperarea prejudiciului este ca o răspundere suplimentară.
În temeiul celor spuse mai sus putem concluziona următoarele :
În legislația civilă a republicii lipsește definiția răspunderii juridice civile contractuale, și considerăm că ea trebuie reglementată prin norma de drept după cum urmează: Răspunderea civilă contractuală este o formă a răspunderii juridice civile care se aplică pentru neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale. Este propusă ideea de a se completa Codul Civil cu astfel de definiție.
Răspunderea civilă contractuală poate fi aplicată și în cazul când nu este cauzat un prejudiciu, dacă în contract este stipulată una din formele clauzei penale.
Făcându- se diferență între răspunderea contractuală și cea delictuală pentru a se aplica răspunderea delictuală sunt necesare câteva condiții: neexecutare; executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale; prejudiciul; raportul de cauzalitate dintre neexecutare, executare necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale; culpa sau vinovăția.
3.2. Practica juridică aplicată în cazurile de desființare a contractelor civile
Conform practicii judiciare a Republicii Moldova, desființarea contractelor este o temă destul de abordată, atât de instanțele de judecată, cât și de persoanele de rând. Desființarea contractelor după toate studiile de practică făcute, survine din urma nerespectării stricte a legilor, a drepturilor și obligațiilor și a tuturor normelor general-obligatorii. De la caz la caz, de la contract la contract, modul de desfacere a contractelor are câteva aspecte esențiale care le diferențiază unul de celălalt.
Vom lua drept exemplu câteva contracte practicate mai des în dreptul civil și care au riscul mai sporit de a cădea sub incidența rezoluțiunii, rezilierii, revocării sau nulității contractelor.
Ca mijloc de probă a contractului de vânzare-cumpărare, restituirea sau reducerea prețului sau bunului și primirea prețului pentru vicii ascunse în cazul de survenirii rezoluțiunii servește:
contractul de vânzare-cumpărare( bonul de plată, alte înscrisuri), iar în privința mărfurilor pentru care este stabilit termenul de garanție- pașaportul tehnic sau alte documente ce îl înlocuiesc, prospectul de vânzare etc.;
probe ce confirmă că bonul are vicii materiale ( nu corespunde utilizării lui obișnuite, nu poate fi utilizat conform destinației, asamblarea deficientă a bunului etc.);
concluzia expertului previn calitatea necorespunzătoare a bunului.
Conform Сod Civil art. 763 lit.a), „vânzătorul este obligat să predea bunul fără vicii materiale. Se consideră că bunul este fără vicii materiale dacă la predarea bunului acesta corespunde caracteristicilor asupra cărora s-a convenit anterior.”
În cazul în care părțile nu au convenit asupra caracteristicilor bunului, acesta urmează a fi considerat liber de vici dacă:
corespunde destinației stabilite în contract;
corespunde utilizării lui obișnuite și prezintă caracteristici care există în mod obișnuit la bunurile de același fel și pe care cumpărătorul le poate aștepta ținând cont de natura bunului.
Astfel, vânzătorul răspunde de acele deficiențe ale bunului vândut care, existând în momentul predării lui, nu i-au fost cunoscute cumpărătorului și nici nu puteau fi cunoscute prin mijloace veridice și obișnuite.
Există viciu material și în cazul când vânzătorul predă numai o parte a bunului, un alt bun, bunul într-o cantitate mai mică decât cea convenită sau când este viciată numai o parte a bunului, cu excepția cazurilor când nu exercită o influență substanțială asupra utilizării bunului. În cazul când bunul are vicii, cumpărătorul poate cere remedierea viciului, fie livrarea unui bun fără vicii, fie recuperarea prețului.
Acțiunea cu privire la rezoluțiunea contractuală de vânzare-cumpărare, restituirea bunului și primirea sau micșorarea prețului pentru viciile bunului poate fi înaintată în instanța de judecată în termen de un an de la data înaintării pretențiilor, iar dacă nu au fost înaintate pretenții sau nu poate fi stabilită data înaintării lor, în termen de un an de la data expirării termenilor stabilite conform Сod Civil art.783 și 784. Acțiunea este taxată conform valorii bunului cu o taxă de stat, și se înaintează în instanța de judecată conform art. 39 alin.(11) CPC.
De asemenea mai poate surveni rezoluțiunea pentru neplata prețului. Aici drept probă poate servi:
contractul de vânzare-cumpărare sau un alt înscris ce confirmă încheierea contractului;
probe ce confirmă neplata prețului;
Rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului poate fi înaintată doar vânzător și de succesorii lui, dar și de creditorii chirografari ai vânzătorului, precum și de către legatari, dacă s-a testat cu creanța prețului.
Acțiuni cu privire la declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare a terenului sau a clădirilor și terenurilor aferente. Ca mijloace de probă pot servi;
contractul de vânzare-cumpărare a terenului;
contractul de vânzare-cumpărare a clădirii și terenului aferent;
acte ce confirmă dreptul de proprietate al vânzătorului asupra terenului sau altui imobil;
certificatul eliberat de oficiul cadastral teritorial, care confirmă că un terț nu are nici un drept asupra terenului, adică garanții contra evicțiunii, lipsa grevării acestui bun;
acordul tuturor coproprietarilor, în cazul vânzării unui bun în regim de coproprietate.
Conform literaturii juridice mai sunt și multe alte acțiuni ce se referă la vânzarea-cumpărarea unui bun.
O altă acțiune ce se referă asupra contractelor, este acea asupra contractului de donație. Anume acțiunile cu privire la declararea contractului de donație, încheiat cu nerespectarea formei sau în timpul unei boli prezumate a fi letale, precum și în cazul inadmisibilității donației. Ca mijloc de probă pentru acest tip de contract servește:
contractul de donație încheiat în formă simplă sau, după caz, notarial autentificat;
probe ce confirmă că donatarul, în timpul încheierii contractului, era bolnav de o boală prezumată letală;
Contractele de donație care conțin promisiunea de transmite în viitor un bun trebuie încheiat în formă autentică. Nerespectarea formei, conform art.830 alin.(1) Сod Civil, „nu afectează valabilitatea donației dacă promisiunea este îndeplinită, cu excepția contractelor care au obiect bunuri pentru a căror înstrăinare se cere forma autentică.” Astfel declarația poate fi făcută de orice persoană care are un interes născut și actual, precum și de instanța de judecată din oficiu, și nu poate fi înlăturată în nici un fel.
Conform art.CC, este interzisă donația, cu excepția celei neînsemnate, pentru realizarea unor obligații morale:
în numele persoanelor incapabile;
proprietarilor, administratorilor sau lucrătorilor din instituțiile medicale, educative, de asistență socială și din alte instituții similare din partea persoanei care se află în ele sau din partea soțului sau a rudelor acestuia până la gradul patru inclusiv.
cu relațiile dintre persoanele juridice cu scop lucrativ;
Acțiuni cu privire la revocarea contractului de donație. Conform Сod Civil art.834, „donatorul poate cere revocarea donației, dacă donatarul nu a îndeplinit sarcina donației.” Orice persoană în al cărei interes este stipulată sarcina poate cere îndeplinirea sarcinii, dar nu revocarea contractului.
Ca mijloc de probă în cadrul revocării contractului de donație poate servi:
contractul de donație;
probe ce confirmă că donatarul nu executat sarcina;
probe ce confirmă că donatarul a atentat la viața donatorului sau a rudei apropiate acestuia, sau a săvârșit alte fapte ilicite.
Revocarea donației poate fi cerută conform art.835 Сod Civil, „pentru ingratitudine, adică în cazurile când donatarul a atentat la viața donatorului sau a unei rude apropiate acestuia, sau se face vinovat de o altă faptă ilicită față de donator sau față de o rudă apropiată acestuia, sau dacă refuză nejustificat să acorde donatorului îngrijirea cuvenită.” Dar acțiunea în revocare pentru ingratitudine este o pedeapsă civilă, o acțiune personală care nu poate fi înaintată decât autorului faptei și nu produce efect retroactiv față de terți.
Un alt tip de contract asupra căruia sunt produse efecte juridice de formele desfacerii contractelor, este contractul de înstrăinare a bunului cu condiția întreținerii pe viață, și anume pentru neexecutarea obligațiilor contractuale.
Ca mijloc de probă poate servi:
contractul de înstrăinare a bunului cu condiția întreținerii pe viață;
probe ce confirmă că dobânditorul nu și-a îndeplinit obligațiile ce rezultă din contract;.
Dacă dobânditorul nu și-a exercitat obligațiile de întreținere în natură, beneficiarul întreținerii poate cere modificarea contractului, cu înlocuirea acestuia cu o sumă de bani. Astfel instanțele judecătorești trebuie să atragă atenția asupra faptului dacă dobânditorul a acordat întreținerea în natură, în condițiile stipulate în contract.
În cazul când există o pluralitate de părți, se va lua în considerație că obligația de întreținere este indivizibilă, atât activ, cât și pasiv. Astfel, în cazul când există mai mulți beneficiari, obligația de întreținere nu este considerată îndeplinită dacă nu s-a executat integral față de toți creditorii, întinderea și valoarea fiind în funcție de necesitățile și durata vieții tuturor beneficiarilor. În cazul când există mai mulți dobânditori, fiecare din ei e obligat de executa obligația de întreținere, în schimb și prestarea întreținerii de către oricare dintre ei și este obligatorie pentru toți.
Acțiuni cu privire la rezoluțiunea contractului cu întreținere pe viață pentru imposibilitatea executării obligațiilor contractuale.
Ca drept mijloc de probă poate servi:
contractul de înstrăinare a bunului cu condiția întreținerii pe viață;
probe ce confirmă că obligațiile contractuale sunt imposibile de executat;
Instanțele nu vor admite acțiunea în cazul în care dobânditorul își întemeiază cererea pe faptul pieririi sau deteriorării fortuite a bunului transmis, deoarece pieirea bunului nu-l degrevează pe dobânditor de obligațiile pe care și le-a asumat în bază de contract.
Dobânditorul este în imposibilitate de a executa obligațiile de întreținere în cazul survenirii incapacității de muncă, condamnării cu pedeapsa cu închisoare, plecării permanente sau pe un timp îndelungat în altă localitate, aflării dobânditorului în stare de nevoie.
Făcând anumite referiri asupra termenului de prejudiciul contractual, în primul rând trebuie să dăm o definire a acestuia. În Codul Civil nu este adusă o definiție a prejudiciului contractual. Dar din diferite surse ar fi mai reușită definiția prejudiciului în următoarea formulare: prejudiciul contractual îl constituie cheltuielile suportate de creditor, pierderea sau deteriorarea bunului creditorului precum și veniturile neobținute de creditor pe care acesta le-ar fi obținut dacă obligația ar fi fost executată de debitor.
În literatura de specialitate românească despăgubirile contractuale sunt stabilite în formă de daune – interese, care sunt de două tipuri: daune interese martorii și compensatorii.
Din conținutul definiției aduse, reiese că prejudiciul are mai multe forme și anume:
cheltuieli suportate de creditor;
pierderea sau deteriorarea bunului;
venituri neobținute în legătură cu neexecutarea.
O astfel de definiție e prevăzută și de legislația Federației Ruse. În literatura de specialitate prejudiciul e definit ca o categorie a răspunderii juridice civile care apare în rezultatul compartimentului ilicit al subiectului ce provoacă consecințe negative în domeniu patrimonial al persoanei vătămate.
O altă deosebire a noțiunii prejudiciului contractual este efectuată de legislația română și a Republicii Moldova, unde este evidențiată noțiunea de daunele interese, care în ambele legislații sunt definite ca despăgubiri în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească creditorului în scopul reparării prejudiciului cauzat de acesta în urma neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligațiilor contractuale. În cazul când sunt întrunite cele patru condiții, atunci creditorul are dreptul de a pretinde debitorului plata de daune – interese. În acest mod creanța sa inițială este înlocuită cu o altă creanță, ce are ca obiect suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit. Dar nu poate fi vorba despre transformare obligației inițiale într-o altă obligație.
În sistemul de drept Anglo – American creanța de a repara prejudiciul este considerată ca un mijloc principal de apărare și o formă principală a răspunderii civile contractuale.
Dar trebuie de remarcat faptul că, atât în dreptul European, cât și în cel anglo-american se conduc de principii generale comune la recuperarea prejudiciului:
în primul rând creditorul nu trebuie să sufere din cauza neexecutării obligațiilor de debitor;
recuperarea prejudiciului trebuie să-l pună pe debitor în poziția exercitării forțate a obligațiilor contractuale;
obligația de a recupera prejudiciul este ca o obligațiune nouă pentru debitor.
prejudiciul trebuie recuperat în natură integral.
„Recuperarea prejudiciului trebuie să fie totală, adică se recuperează nu numai prejudiciul propriu zis, ce reiese din pierderile reale, dar și veniturile neobținute de acesta, care le-ar fi obținut dacă ar fi fost exercitate obligațiile la timp” [2, art. 610 ].
În Federația Rusă au fost aduse argumente convingătoare la această definiție și anume, Hotărârea Plenului Judecătorii Supreme a Federației Ruse de la 1 iulie 1996 nr. 6/8 „Despre unele întrebări legate de anexa părții I a Codului Civil al Federației Ruse” s-a stabilit că în calitate de venit neobținut pot fi considerate doar acele venituri neobținute pe care creditorul le confirmă prin calcule bine stabilite care au fost folosite la înlăturarea neajunsurilor, la acordarea deferitor servicii, încheierea altor contracte etc. Acest criteriu este bine asemănător cu cel stipulat în dreptul anglo-american și Francez, care reiese din aceea că circulația comercială normală este un lucru cert pentru participanți și aceștia pot prevedea consecințele obișnuite.
Reieșind din cele expuse mai sus putem ajunge la următoarea concluzie:
Esența recuperării prejudiciului constă în aceia că în rezultatul acestei recuperări creditorului trebuie să i se restituie poziția în care ar fi acesta dacă debitorul și-ar fi exercitat obligațiile.
La recuperare, valoarea recuperării nu trebuie să depășească valoarea prejudiciului real.
Vorbind despre prejudicii trebuie de accentuat faptul că în practica judiciară și în literatura de specialitate este foarte dificil de apreciat valoarea prejudiciului cauzat. De aceia unii autori consideră că valoarea prejudiciului o constituie calculul bănesc al daunelor cauzate prin acțiunile nelegitime a unei persoane alteia.
„Prin prejudiciu se înțelege paguba cauzată prin neexecutarea obligațiilor de debitor, exprimată în valoare bănească” [56, p. 13;].
O altă idee este că „prin prejudiciu se înțelege cheltuielile făcute de creditor, pierderea sau deteriorarea bunurilor acestuia sau veniturile neobținute de creditor pe care acesta le-ar fi obținut dacă obligația ar fi fost exercitată de debitor” [2, art. 602]. Dar sunt propuse și alte definiții a prejudiciului și anume „trebuie să fie recuperate prejudiciile care nemijlocit sunt provocate prin neexecutarea obligațiilor sau delicte. Aceste prejudicii se mai numesc directe care spre deosebire de cele indirecte nu întotdeauna se recuperează. Deosebirea dintre cele directe și indirecte este existența raporturilor de cauzalitate dintre neexecutarea obligațiilor și prejudiciul cauzat ceia ce este mai greu de stabilit la prejudicii indirecte” [15, p. 645].
Legislația Republicii Moldova nu este de acord cu această divizare având drept temei raportul de cauzalitate. Făcând o comparație între dreptul continental European precum și dreptul anglo-american sunt date și alte clasificări a prejudiciilor cum ar fi drept exemplu: prejudicii concrete și abstracte. Concrete – acele prejudicii reale suportate de creditor, care au apărut prin neexecutarea obligațiilor de debitor. Abstracte – prejudiciul calculat în cazurile când marfa, este obiectul contractului neexecutat de debitor, care are un preț de piață dau bursă.
Aprecierea valorii venitului neobținut după părerea personală, se caracterizează prin două caractere specifice:
venitul neobținut include în sine nu numai profitul neobținut dar și viitorul profit.
limitarea venitului prin neexecutarea obligațiilor de debitor.
În ceea ce privește prejudiciul contractual, diferite țări reglementează diferit această noțiune și nu numai, dar și modalitățile de recuperare a acestuia.
De exemplu, în dreptul continental prejudiciile se împart în două categorii:
în primul rând se deosebesc de prejudiciile care apar în legătură cu neexecutarea obligațiilor care se numesc „daune – interese compensatorii” și prejudiciile care apar în legătură cu întârzierea exercitării obligațiilor care se numesc „daune – interese moratorii”.
În dreptul civil francez, recuperarea prejudiciului contractual are drept scop compensarea pierderilor creditorului, suportate în cazul neexecutării obligațiilor de debitor. În Codul Civil Francez, debitorul răspunde numai pentru prejudiciile care au fost prevăzute la momentul încheierii contractului. Prejudiciile în legislația dată se împart în două categorii: prejudicii moratorii și prejudicii compensatorii. În ceea ce privește venitul neobținut se egalează cu un prejudiciu direct.
Un alt criteriu important asupra căruia legiuitorul pune un accent deosebit este stabilirea mărimii prejudiciilor recuperate. În legislația franceză nu este prevăzută nici o modalitate de calculare a prejudiciilor care pot fi încasate în calitate de „prejudicii abstracte”.
În dreptul Anglo –American, prejudiciile se clasifică în: prejudicii nominale și prejudicii reale. Aceste prejudicii servesc ca o compensare a daunei cauzate și nu ca sancțiune pentru neexecutarea obligațiilor. Anume dreptul la recuperarea prejudiciului semnifică dreptul la compensarea venitului neobținut.
În cadrul dreptul contractual este prevăzută înaintarea unei acțiuni în judecată care aceasta din urmă este obligată ca să acționeze într-un mod anume.
În ceea ce privește dreptul privat german, recuperarea prejudiciului constituie un aspect al noțiunii generale despre neexecutarea contractului.
Noțiunea de prejudiciu în dreptul civil german are mai multe înțelesuri anume: prejudiciul poate fi cauzat prin distrugerea bunului personal, de asemenea mai este considerat prejudiciu și veniturile pe care nu le-a obținut creditorul în urma neexecutării obligațiilor de debitor. „Conținutul tuturor valorilor adresate la prejudiciul cauzat se mai numesc recuperarea prejudiciului cauzat după principiul „răspunderii totale” [37, p. 79].
În dreptul german nu este prevăzut calcularea venitului viitor la momentul încheierii contractului, și de aceea în literatura de specialitate se pune semnul de egalitate între raportul de cauzalitate și calcularea prealabilă a prejudiciului.
La principiul recuperării prejudiciului întemeiat pe interese contractuale „pozitive” au fost stabilite trei limitări importante și anume:
prejudiciile trebuie să fie imposibil de preîntâmpinat;
prejudiciul să fie real;
prejudiciul să fie nemijlocit.
Dar este necesar de a evidenția prejudiciile calculate prealabil. Ele se atribuie la prejudiciile compensatorii. Calcularea prealabilă a prejudiciului se caracterizează prin următoarele priorități:
pentru ambele părți se ușurează calcularea riscurilor și se micșorează costul dovezilor;
pentru partea păgubașă aceasta poate fi unica șansă de a-și recupera prejudiciului care nu poate fi calculat cu exactitate;
aceste posibilități au o deosibită importanță atunci când suma acțiunii este mică.
Pe lângă prejudiciul contractual mai există și clauza penală. Astfel pentru unele categorii de contracte care se încheie pe un termen îndelungat cum ar fi vânzarea – cumpărarea, furnizarea, achiziționarea producției agricole etc. mijloacele de garantare sunt nu numai o simplă necesitate, dar chiar o cerință indispensabilă. Această necesitate apare, atât pentru relații comerciale interne, cât și cele internaționale, deoarece toți participanții la ele au nevoie de încredere și siguranță.
Una din aceste mijloace servește clauza penală în diferitele ei forme sau aspecte.
Să analizăm un dosar civil. Astfel: „Dacă agentul economic a depășit termenul exercitării comenzii de prestare a serviciilor, urmează să-i achite consumatorului o despăgubire de patru la sută din valoarea comenzii” [7, art. 32].
A depus în instanța de judecată cererea de chemare în judecată a S.A. „Tutun CTC” despre recuperarea prejudiciului material și celui moral indicând că S.A. nu și-a onorat în termen obligațiile contractului bilateral și refuză să recupereze prejudiciul material și cel moral după cum prevede și Legea „Cu privire la protecția drepturilor consumatorului”
Prin hotărâre a judecătoriei sect. Ciocana cererea a fost respinsă.
Colegiul Civil a Curții de Apel, judecând pricina în ordine de recurs, a admis recursul declarat de reclamant, și a casat hotărârea instanței judecătorească pronunțând o nouă hotărâre, prin care a admis cerea lui reclamant, indicând: s-a stabilit că între reclamant și S.A. „Tutun CTC” a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare a bunurilor specificate. Termenul de executare a comenzii și obligațiile părților contractuale au fost stipulate în Contractul propriu-zis.
Conform Codului Civil al Republicii Moldova „contractul se consideră încheiat când părțile subsemnează, în formă corespunzătoare, toate punctele esențiale ale lui” [2, art. 699].
Alte prevederi legislative constată că contractul poate fi încheiat prin primirea spre executare a comenzii. În cazul dat, primirea comenzii ca dovadă a încheierii contractului de prestare a serviciilor între părți, vorbește despre acordul total al participanților cu condițiile contractului, și aceste condiții în continuare devin obligațiuni ale părților.
În conformitate cu prezentul contract S.A. „Tutun CTC” și-a asumat obligația de a exercita comanda, conform prevederilor contractului,în termenul stabilit suplimentar de reclamant.
Comanda a fost executată după cum s-a stabilit, cu expirarea termenului prevăzut de contract. Dar conform legii „în cazul când agentul economic a depășit termenul de executare a comenzii de prestare a serviciilor, automat urmează să-i achite consumatorului o clauză penală de patru la sută din valoarea comenzii” [11, art. 32].
Instanța de recurs, luând în considerație circumstanțele enumerate, a casat hotărârea judecătorească și a pronunțat o nouă hotărâre cu privire la admiterea cererii, încasând de la S.A. „Tutun CTC” în folosul lui reclamantului sumele atât pentru prejudiciul material cât și pentru cel moral.
Din acest exemplu reiese că în practica judiciară se folosește, atât legislația comercială, cât și cea civilă și într-un izvor și altul se prevede aplicarea clauzelor penale pentru neexercitarea obligațiilor contractuale.
Noțiunea de clauză penală este folosită în reglementările Codului Civil al Republicii Moldova în două sensuri:
ca mijloc de asigurare;
ca sancțiune.
Clauza penală „este o sumă de bani determinată prin lege sau prin contract, pe care debitorul e obligat s-o plătească creditorului pentru neexecutarea unei prevederi contractuale” [2, art. 624].
Reieșind din toate câte au fost enumerate se poate atrage următoarea concluzie în ceea ce privește clauza penală:
clauza penală și formele ei este specifică doar răspunderii juridice civile contractuale care o deosibește de cea delictuală;
analizând legislația și literatura de specialitate, am ajuns la concluzia că clauza penală este folosită în diferite sisteme de drept a diferitor țări și se deosebește, atât după formă, cât și după conținut;
în conținutul contractelor clauza penală are mai multe scopuri. Dar scopul principal este garantarea executării obligațiilor principale;
orice clauză penală, chiar și cea cu caracter de compensație poartă în sine și un caracter de sancțiune, deoarece poate fi plătită și în cazul când nu s-a cauzat un prejudiciu;
orice clauză penală are un caracter de compensație, deoarece se adaugă la suma prejudiciului în cazurile când aceasta este aparte;
clauza penală prevăzută de legislația altor state indiferent de caracterele specifice este o formă a răspunderii civile contractuale.
Conform Codului Civil a plasat reglementarea clauzei penale în capitolul „Mijloacele și garantarea executării obligațiilor”, și care este în același timp o formă a răspunderii contractuale. Astfel putem concluziona următoarele:
Clauza penală se plătește benevol sau se încasează prin hotărâri judecătorească.
Este o obligație suplimentară pentru debitor, care se manifestă prin pierderi patrimoniale ale acestuia.
Clauza penală este realizată în prezența acelora și condiții pentru care se angajează răspunderea civilă.
Obligația debitorului de a plăti clauza penală se asigură prin constrângerea de stat, după cum rezultă din art. 9 C.C., se includ între metodele de apărare a drepturilor civile , și încasarea clauzei penale.
Clauza penală are forță obligatorie pentru părțile contractante și se impune să fie respectată de instanța judecătorească indiferent de faptul dacă este egală, mai mare sau mai mică decât prejudiciu.
Încheiere – vreo 4-5 foi (dacă conținutul e relevant)
Bibliografie
Acte normative naționale.
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, Monitorul Oficial nr.1 din august 1994.
Codul Civil al Republicii Moldova, din 06.06.2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 80-86/661 din 22.06.2002
Comentariul Codul Civil al Republicii Moldova,vol.1,din decembrie 2005,vol.2 din februarie 2006,Chișinău.Editura ARC.
Codul de procedură Civilă al Republicii Moldova. Monitorul Oficial nr.111/451 din 12.06.03,modificat 17.11.06,nr.178/180.Chișinău.Editura Cartier Juridic.
Codul Muncii al Republicii Moldova, din 28.03.2003, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 159-162/648 din 29.07.2003, modificat februarie 2005.
Legea nr. 1103/2000 cu privire la protecția concurenței, art. 4-6, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.166-168 din 31.122.2000.
Legea nr.550/1995 cu privire la Instituțiile financiare, art.14-16. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-2 din 01.01.1996.
Legea nr.1508/1994 cu privire la asigurări, art.11-14, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.5 din 15.09.1994.
Legea nr.1553/1998 cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor față de călători, art. 14-19, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.38-39 din 30.04.1998.
Legea nr.46/1994 cu privire la întreprinderea de stat art.3 alin.(4), Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2 din 25.08.1994.
Legea nr. 284/2004 cu privire la comerțul electronic, art. 7, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.138-146 din 13.08.2004.
Legea nr. 134/1994 privind vânzarea de mărfuri, art.9 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.17 din 08.12.1994.
Legea nr. 1308/1997 privind prețul normativ și modul de vânzare-cumpărare a pământului, art. 13, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.57-58 din 04.09.1997.
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, cu privire la practica judiciară a examinării litigiilor care apar în cadrul încheierii, modificării și încetării contractului individual de muncă, nr.12 din 03.10.2005.
Decizia Colegiului civil și de Contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție Republicii Moldova, nr. 2ra -243/2005 din 03.11.2005, privind rezilierea contractului.
Decizia Colegiului civil și de Contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție Republicii Moldova, nr. 2ra -181/2005 din 29.09.2005, privind declararea nulității contractului.
Decizia Colegiului civil și de Contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție Republicii Moldova, nr. 2ra – 794/2004 din 22.12.2004, privind rezilierea contractului de înstrăinare.
Buletinul Curții Supreme de justiție a Republicii Moldova, 2006, nr.6. pag.4.
Buletinul Curții Supreme de Justiție Republicii Moldova, 2005, nr. 4 pag.18.
Manualul Judecătorului la examinarea pricinilor civile.Coordonator Mihai Poalelungi,-Chișinău:Cartier Juridic,2006,-p.1014.
Pregătirea pricinilor civile pentru dezbaterile judiciare. Anastasia Pascari,Mihai Poalelungi-Chișinău:Balacron 2006,-225p.
Acte normative internaționale.
22. Codul Civil Român București. Lumina Lex,2003.
23. Codul Civil Francez. Paris.Litex, 2002.
Izvoare doctrinare: Tratate, manuale, monografii.
24. Baieș, Sergiu; Baieș, Aurel ș.a. Drept Civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligațiilor. –
Chișinău:Cartier juridic,2004 -453p.
25. Baieș, Sergiu; Roșca, Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana
juridică – Chișinău: Cartier juridic, 2004. – 400p.
Botea, Gheorghe; Țâclea, Alexandru. Drept Civil. Curs pentru pregătirea examenului de licență. – București: Lumina Lex, 1996. – 623 p.
Bârsan, Corneliu; Stătescu, Constantin. Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor. București: All Educațional, 1993. – 409 p.
Bârsan, Corneliu; Stătescu, Constantin. Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor. – București: All Educațional, 1997. – 453 p.
Bârsan, Corneliu; Stătescu, Constantin. Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor. – București: All Beck, 2000. – 464 p.
Bacoci, Alexandru; Ungureanu, Ovidiu. Principiile și instituțiile de drept civil. – București: Rosetti, 2002. – 397 p.
Cosmovici, Paul Mircea. Drept Civil. Drepturi Reale. Obligații. Legislație. – București: All, 1996. – 405 p.
Cosmovici, Paul Mircea. Drept Civil. Drepturi Reale. Obligații. Codul Civil. – Bucureșt: All, 1997. – 425 p.
Cosmovici, Paul Mircea. Drept Civil. Drepturi Reale. Obligații. Codul Civil. București: All Beck, 1998. – 450 p.
Cocoș, Ștefan. Drept Roman. București: Lumina Lex, 1998. – 350 p.
Cărpinaru, Stanciu; Deak, Françisk. Contracte civile și comerciale. – București: Lumina Lex, 1993. –379 p.
Ciutacu, Florin. Drept Civil Român. Teoria generală a obligațiilor. – București: Sigma, 2001. – 524 p.
Ciutacu, Florin; Jora, Cristin.. Drept Civil Român. Teoria generală a obligațiilor. – București:Themis Cart, 2003. – 623 p.
Cocoș ,Ștefan. Drept Roman. București: Lumina Lex, 2000. – 273 p.
Cojocaru, Aspazia. Drept Civil. Partea generală. – București: Lumina Lex, 2000. – 367 p.
Cojocaru, Eugenia. Drept Civil. Răspunderea juridică civilă. – Chișinău: Cartier juridic, 2002. – 260 p.
Dogaru, Ion. Ideea curgerii timpului și consecințele ei juridice. – București: Fundației, 2000. – 390 p.
Dimitriu, Raluca; Ștefănescu, Brândușa. Drept Civil. – București: All Beck, 2002. – 391 p.
Dumitrache, Bogdan; Nicolae, Marian. Instituții de drept civil. – București: Universul Juridic, 2002. – 470 p.
Hamangiu, C.; Roseti-Bălănescu, I. Tratat de drept civil român. – București: Bic All, 2003. – 796 P.
Lupașcu, Dan. Culegeri de practică judiciară în materie Civilă a Curții de Apel București. – Bucureși: Rosetti, 2002. – 560 p.
Lupulescu, Dumitru. Drept Civil. Introducere în drept civil. – București: Lumina Lex, 1998. – 239 p.
Manea, Luca Ana. Noțiuni generale despre obligații. Contracte civile. – Iași:Editura Fundației, 1994. – 375 p.
Molcuț, Emil; Oancea, Dan. Drept Român. – București: Universul, 1995. – 325 p.
Molcuț, Emil; Oancea, Dan. Drept Român. – București: Șansa, 1997. – 340 p.
Maravela, Gelutitus, Răducan, Gabriel. Drept Civil. Culegeri de spețe. – București: All Beck, 1998-2000. – 483 p.
Mircea, Toma. Teoria generală a obligațiilor. – București: Argument, 2000. – 428 p.
Neculaescu, Șache. Introducere în drept civil. – București: Lumina Lex, 2001. – 255 p.
Popescu, Tudor. Drept Civil. – București: Oscar Print, 1994. – 254 p.
Pop, Liviu. Drept Civil Român. Teoria generală a obligațiilor. – București: Lumina Lex, 1998. – 512 p.
Pop, Liviu. Drept Civil Român. Teoria generală a obligațiilor. – București: Lumina Lex, 1998. – 530 p.
Pușcaș, Nicolae; Stoica, Veronica ș.a. Drept Civil. Instituții de drept civil. – București: Universul Juridic, 2003-2004. – 638 p.
Romano, Safta Eugeniu. Drept Civil. Obligații. Curs teoretic și practic. – Focșani: Neuron, 1994. – 437 p.
Rădulescu, Ana Lucia; Voiculescu, Mădălina. Drept Civil. Universitatea Titu Maiorescu. – București: Lumina Lex, 2003. – 402 p.
Vlachide, P.C. Repetiția principiilor de drept civil. – București: Europa Nova, 1995. 436 p.
Trofimov, Igor. Drept Civil. Contracte Civile. – Chișinău: Cartier Juridic, 2004. – 252 p.
Tăbăraș, Manuela. Răspunderea Contractuală. Daune-interese. – București: All Beck, 2005. – 442 p.
Stoica, Valeriu. Rezoluțiunea și Rezilierea contractelor civile. – București: All Educațional, 1999. – 220 p.
Bibliografie
Acte normative naționale.
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, Monitorul Oficial nr.1 din august 1994.
Codul Civil al Republicii Moldova, din 06.06.2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 80-86/661 din 22.06.2002
Comentariul Codul Civil al Republicii Moldova,vol.1,din decembrie 2005,vol.2 din februarie 2006,Chișinău.Editura ARC.
Codul de procedură Civilă al Republicii Moldova. Monitorul Oficial nr.111/451 din 12.06.03,modificat 17.11.06,nr.178/180.Chișinău.Editura Cartier Juridic.
Codul Muncii al Republicii Moldova, din 28.03.2003, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 159-162/648 din 29.07.2003, modificat februarie 2005.
Legea nr. 1103/2000 cu privire la protecția concurenței, art. 4-6, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.166-168 din 31.122.2000.
Legea nr.550/1995 cu privire la Instituțiile financiare, art.14-16. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-2 din 01.01.1996.
Legea nr.1508/1994 cu privire la asigurări, art.11-14, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.5 din 15.09.1994.
Legea nr.1553/1998 cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor față de călători, art. 14-19, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.38-39 din 30.04.1998.
Legea nr.46/1994 cu privire la întreprinderea de stat art.3 alin.(4), Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2 din 25.08.1994.
Legea nr. 284/2004 cu privire la comerțul electronic, art. 7, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.138-146 din 13.08.2004.
Legea nr. 134/1994 privind vânzarea de mărfuri, art.9 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.17 din 08.12.1994.
Legea nr. 1308/1997 privind prețul normativ și modul de vânzare-cumpărare a pământului, art. 13, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.57-58 din 04.09.1997.
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, cu privire la practica judiciară a examinării litigiilor care apar în cadrul încheierii, modificării și încetării contractului individual de muncă, nr.12 din 03.10.2005.
Decizia Colegiului civil și de Contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție Republicii Moldova, nr. 2ra -243/2005 din 03.11.2005, privind rezilierea contractului.
Decizia Colegiului civil și de Contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție Republicii Moldova, nr. 2ra -181/2005 din 29.09.2005, privind declararea nulității contractului.
Decizia Colegiului civil și de Contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție Republicii Moldova, nr. 2ra – 794/2004 din 22.12.2004, privind rezilierea contractului de înstrăinare.
Buletinul Curții Supreme de justiție a Republicii Moldova, 2006, nr.6. pag.4.
Buletinul Curții Supreme de Justiție Republicii Moldova, 2005, nr. 4 pag.18.
Manualul Judecătorului la examinarea pricinilor civile.Coordonator Mihai Poalelungi,-Chișinău:Cartier Juridic,2006,-p.1014.
Pregătirea pricinilor civile pentru dezbaterile judiciare. Anastasia Pascari,Mihai Poalelungi-Chișinău:Balacron 2006,-225p.
Acte normative internaționale.
22. Codul Civil Român București. Lumina Lex,2003.
23. Codul Civil Francez. Paris.Litex, 2002.
Izvoare doctrinare: Tratate, manuale, monografii.
24. Baieș, Sergiu; Baieș, Aurel ș.a. Drept Civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligațiilor. –
Chișinău:Cartier juridic,2004 -453p.
25. Baieș, Sergiu; Roșca, Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana
juridică – Chișinău: Cartier juridic, 2004. – 400p.
Botea, Gheorghe; Țâclea, Alexandru. Drept Civil. Curs pentru pregătirea examenului de licență. – București: Lumina Lex, 1996. – 623 p.
Bârsan, Corneliu; Stătescu, Constantin. Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor. București: All Educațional, 1993. – 409 p.
Bârsan, Corneliu; Stătescu, Constantin. Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor. – București: All Educațional, 1997. – 453 p.
Bârsan, Corneliu; Stătescu, Constantin. Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor. – București: All Beck, 2000. – 464 p.
Bacoci, Alexandru; Ungureanu, Ovidiu. Principiile și instituțiile de drept civil. – București: Rosetti, 2002. – 397 p.
Cosmovici, Paul Mircea. Drept Civil. Drepturi Reale. Obligații. Legislație. – București: All, 1996. – 405 p.
Cosmovici, Paul Mircea. Drept Civil. Drepturi Reale. Obligații. Codul Civil. – Bucureșt: All, 1997. – 425 p.
Cosmovici, Paul Mircea. Drept Civil. Drepturi Reale. Obligații. Codul Civil. București: All Beck, 1998. – 450 p.
Cocoș, Ștefan. Drept Roman. București: Lumina Lex, 1998. – 350 p.
Cărpinaru, Stanciu; Deak, Françisk. Contracte civile și comerciale. – București: Lumina Lex, 1993. –379 p.
Ciutacu, Florin. Drept Civil Român. Teoria generală a obligațiilor. – București: Sigma, 2001. – 524 p.
Ciutacu, Florin; Jora, Cristin.. Drept Civil Român. Teoria generală a obligațiilor. – București:Themis Cart, 2003. – 623 p.
Cocoș ,Ștefan. Drept Roman. București: Lumina Lex, 2000. – 273 p.
Cojocaru, Aspazia. Drept Civil. Partea generală. – București: Lumina Lex, 2000. – 367 p.
Cojocaru, Eugenia. Drept Civil. Răspunderea juridică civilă. – Chișinău: Cartier juridic, 2002. – 260 p.
Dogaru, Ion. Ideea curgerii timpului și consecințele ei juridice. – București: Fundației, 2000. – 390 p.
Dimitriu, Raluca; Ștefănescu, Brândușa. Drept Civil. – București: All Beck, 2002. – 391 p.
Dumitrache, Bogdan; Nicolae, Marian. Instituții de drept civil. – București: Universul Juridic, 2002. – 470 p.
Hamangiu, C.; Roseti-Bălănescu, I. Tratat de drept civil român. – București: Bic All, 2003. – 796 P.
Lupașcu, Dan. Culegeri de practică judiciară în materie Civilă a Curții de Apel București. – Bucureși: Rosetti, 2002. – 560 p.
Lupulescu, Dumitru. Drept Civil. Introducere în drept civil. – București: Lumina Lex, 1998. – 239 p.
Manea, Luca Ana. Noțiuni generale despre obligații. Contracte civile. – Iași:Editura Fundației, 1994. – 375 p.
Molcuț, Emil; Oancea, Dan. Drept Român. – București: Universul, 1995. – 325 p.
Molcuț, Emil; Oancea, Dan. Drept Român. – București: Șansa, 1997. – 340 p.
Maravela, Gelutitus, Răducan, Gabriel. Drept Civil. Culegeri de spețe. – București: All Beck, 1998-2000. – 483 p.
Mircea, Toma. Teoria generală a obligațiilor. – București: Argument, 2000. – 428 p.
Neculaescu, Șache. Introducere în drept civil. – București: Lumina Lex, 2001. – 255 p.
Popescu, Tudor. Drept Civil. – București: Oscar Print, 1994. – 254 p.
Pop, Liviu. Drept Civil Român. Teoria generală a obligațiilor. – București: Lumina Lex, 1998. – 512 p.
Pop, Liviu. Drept Civil Român. Teoria generală a obligațiilor. – București: Lumina Lex, 1998. – 530 p.
Pușcaș, Nicolae; Stoica, Veronica ș.a. Drept Civil. Instituții de drept civil. – București: Universul Juridic, 2003-2004. – 638 p.
Romano, Safta Eugeniu. Drept Civil. Obligații. Curs teoretic și practic. – Focșani: Neuron, 1994. – 437 p.
Rădulescu, Ana Lucia; Voiculescu, Mădălina. Drept Civil. Universitatea Titu Maiorescu. – București: Lumina Lex, 2003. – 402 p.
Vlachide, P.C. Repetiția principiilor de drept civil. – București: Europa Nova, 1995. 436 p.
Trofimov, Igor. Drept Civil. Contracte Civile. – Chișinău: Cartier Juridic, 2004. – 252 p.
Tăbăraș, Manuela. Răspunderea Contractuală. Daune-interese. – București: All Beck, 2005. – 442 p.
Stoica, Valeriu. Rezoluțiunea și Rezilierea contractelor civile. – București: All Educațional, 1999. – 220 p.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procesul Si Metodele de Desfacere a Contractelor Civile (ID: 145201)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.