Procesul penal cunoaște în evoluția sa patru faze procesuale: urmărirea penal ă, camera [620628]

INTRODUCERE

Procesul penal cunoaște în evoluția sa patru faze procesuale: urmărirea penal ă, camera
preliminar ă, judecata și punerea în executare a hotărârilor penale definitive sau nedefinitive când
legea prevede acest lucru . Fiecare dintre aceste faze are un obiectiv specific care necesită o serie de
activități distincte facilitând și permițând totodată trecerea dosarului de la o etapă la alta.
Urmărirea penală are ca obiect dovedirea existenței infracțiunii, descoperirea persoanelor care
au săvârșit infracțiuni, stabilirea răspunderii pen ale a acestora pentru a constata existența sau
inexistența temeiului legal de a dispune trimiterea în judecată.1
În vederea realizării acestui obiectiv organele de urmărire penală strâng și administrează probe
atât în defavoarea cât și î n favoarea suspectului sau a inculpatului, având ca scop aflarea adevărului
și a condițiilor concrete în care a fost săvârșită infracțiunea. În sarcina acestora cade deasemenea
coroborarea probelor obținute și interpretarea acestora în vederea stabilirii tuturor aspectelor care pot
duce la o justă soluționare a cauzei și a realizării obiectivelor amintite.
Sesizarea instanței are loc fie printr -un rechizitoriu, fie pritr -un acord de recunoaștere a
vinovăției încheiat în codițiile prevăzute de art.480 din C.P.P. Atunci când instanța a fost sesizată prin
rechizitoriu, cauza penală urmează procedura camerei preliminare iar în cea de a doua situație trece
direct în faza de judecată.
Obiectul camerei preliminare este acela de a verifica competența instanței, l egalitatea
trimiterii în judecată precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către
organele de urmărire penală.
În cadrul procedurii de cameră preliminară părțile au dreptul de a formula cereri, ridica
excepții și angaja un ap ărător în termenul prevăzut de art.344 alin.(2) și (3), asigurându -se astfel „
soluționarea cauzei din perspectiva obiectivului”2 specific acestei etape.
Judecata este acea fază a procesului penal în care se soluționează practic cauza dedusă
judecății cu respectarea principiilor generale și specifice acestei etape și a drepturilor tuturor
subiecților procesuali. Se realizează acest lucru prin interpretarea de către instanță a probelor
administrate în faza de urmărire penală sau în fața instanței în vederea soluționării atât a laturii penale
cât și a acțiunii civile, în măsura în care prin savârșirea infracțiunii s -a cauzat un prejudiciu material
sau moral. Instanța va da o soluție de condamnare doar atunci când din probele administrate în cauză
rezultă dincolo de orice dubiu rezonabil vinovăț ia inculpatului.

1Art. 285 N.C.P.P
2http://www.ugb.ro/Juridica/I ssue5RO/5_Fazele_procesului_penal_roman_conform_N.C.P.P.Mihai_Olariu_RO.pdf ,
pag.3

Punerea în executare a hotăririlor judecătorești definitive, sau a celor nedefinitive atunci când
legea prevede acest lucru, reprezintă obiectul ultimei etape a procesului penal fără de care întregul
proces anterior desfășurat ar rămâne f ără utilitate.
Putem observa, exceptând ultima etapă, că întreaga activitate a organelor judiciare are ca principal
scop aflarea adevărului și a condițiilor concrete în care a avut loc infracțiunea pentru ca nici o
persoană care a săvârșit o infracțiune să nu rămână nepedepsită și per a contrario nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
„ Adevărul este conformitatea între ideea pe care ne -o facem despre un fapt, cu faptul însuși ; cu
alte cuvinte este certitudinea pe care o obținem ca urmare a faptului care s -a petrecut astfel precum
noi îl socotim. ’’3 Trimiterea în judecată și condamnarea unei persoane poate avea loc doar atunci când
organele judiciare au convingerea că sunt în posesia adevărului, adevăr fundamentat pe un ansamblu
de probe just și corect apreciate. Întregul proces de aflare a adevărulu i are la bază activitatea de
strângere, administrare și interpretare a probelor. Esența justiției este un proces echitabil bazat pe
interesul manifestat pentru aflarea adevărului astfel ca finalitatea procesului să reflecte întocmai acest
interes.
Probele sunt acele fapte sau elemente de fapt care dovedesc existența sau inexistența unei
infracțiuni, săvârșirea ei de către o anumită persoană și duc la cunoașterea împrejurărilor concrete în
care a avut loc infracțiunea. Sunt ”armele pe care combatanții, în ac uzare sau apărare, înțeleg să le
încrucișeze…….începutul și sfârșitul procesului penal. În ele zac încapsulate principiile, realitățile și
în definitiv, destinul întregului proces ”.4
Noțiunea de probă este diferită de ceea de probațiune, ceea din urmă fiind aceea activitate prin
care se strâng și se verifică probele, ca mai apoi prin coroborarea și aprecierea ace stora să se
dovedească existența infracțiunii și vinovăția infractorului.
Probele se obțin prin următoarele mijloace de probă:
• declarațiile suspectului sau inculpatului;
• declarațiile persoanei vătămate;
• declarațiile părții civile sau a părții responsabile civilmente;
• declarațiile martorilor;
• înscrisuri, rapoarte de expertiză sau de constatare, procese -verbale, fotografii, mijloace
materiale de probă;
• orice alt mijloc de probă permis de lege.5
Mijloacele de probă sunt ”izvorul” pro belor, căile legale prin care se constată existența probelor.

3 T. Mrejeru, B. Mrejeru , Probele în procesul penal , Ed. Nomina Lex, București, 2010, pag. 17
4Sebastian Boțic, Regula Exclusiunii: excluderea probelor obținute n elegal în procesul penal , ed. Universul Juridic,
București, 2016, pag. 10
5 Art. 97 alin.(2) N.C.P.P

Însumează o serie de căi și operațiuni prin care se descoperă și se pun în valoare conținutul probelor,
fiind guvernate de un ansamblu de reguli care derivă din principiile fundamentale ale proc esului penal.
Întrucât suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, sarcina probei îi revine
în special procurorului, ca titular al acțiunii penale.Atunci când există probe de vinovăție, suspectul
sau inculpatul are dreptul de a proba netemeinicia acestora. În ce privește acțiunea civilă este ținut în
a dovedi aspectele legate de prejudiciul cauzat prin infracțiune partea civilă, sau procurorul, atunci
când exercită acțiunea civilă în apărarea intereselor persoanelor lipsite de capacit ate de exercițiu sau
cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Mijloacele de probă se obțin printr -o serie de proceduri denumite generic de legiuitor procedee
probatorii. Codul de procedură penală reglementează următoarele proced ee probatorii:
• metodele special e de supraveghere sau cercetare;
• percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri;
• expertiza și constatarea;
• cercetarea locului faptei și reconstituirea;
• fotografierea și luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane.
Unul dintre cel mai cunoscut procedeu probator în activitatea organelor judiciare este percheziția,
prin intermediul căreia mijloacele materiale de probă folosite în procesul probațiunii sunt localizate
și ridicate în vederea păstrării și conservării atunci când este caz ul.
Este important a se face diferențierea între percheziția dispusă și efectuată de organele judiciare
în cadrul unui proces penal și percheziția extrajudiciară ca act administrativ efectuat de organele de
control vamal, sau alte organe administrative dis tincte de cele de urmărire penală. În cele ce urmează
vom avea în vedere percheziția ca procedeu probator prin care se asigură obținerea mijloacelor de
probă necesare în procesul de realizare a justiției.
Percheziția este deci un act procedural prin care s unt căutate și ridicate obiecte care conțin sau
poartă urmele unei infracțiuni, corpuri delicte, înscrisuri, cunoscute sau nu organului judiciar și care
servesc sau pot servi la aflarea adevărului. Importanța percheziției derivă din faptul că, în unele
situații, ea capătă o importanță decisivă în soluționarea cauzei penale, obținându -se probe absolut
necesare stabilirii faptelor sau împrejurărilor în care a fost săvârșită o infracțiune, precum și în
identificarea autorului.6
Percheziția poate fi domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul. Ea poate fi dispusă de
judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i -ar reveni competența să judece cauza în primă
instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul
parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în

6 Nicolae V olonciu, Tratat de dr ept procesual penal, Ed. Paideea, București, 1996, pag. 173

cursul urmăririi penale, sau de către ins tanța învestită cu judecarea cauzei în cursul judecății.
Efectuarea unei percheziții aduce atingere unora dintre drepturile fundamentale ale omului, și
anume dreptul la viață privată și de familie, inviolabilitatea domiciliului și a corespondenței,
consacr ate atât de legea supremă a statului, Constituția, precum și de art.12 din Declarația Universală
a Drepturilor Omului, art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.17 al Pactului
Internațional privitor la drepturile civile și politice, art.7 din Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene.
Pătrunderea în domiciliul unei persoane fără consimțământul acesteia constituie infracțiune și se
pedepsește ca atare de legea penală. Tocmai de aceea însăși Constituția prevede acele situații care
permi t derogarea de la principiul inviolabilității domiciliului:
• executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești;
• înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
• apărarea securității naționale sau a ordinii publice;
• prevenirea răspândirii unei epidemii.7
Așadar, deși percheziția domiciliară aduce grave atingeri vieții private, intimității spațiului privat,
ea este pe deplin justificată și necesară atunci cănd p rin ea se înlătură sau se previn acele pericole
sociale care rezultă din săvârșirea unei infracțiuni. Ea poate fi dispusă și efectuată în condiții strict
determinate de lege, cu respectarea dispozițiilor procedurale incidente și doar atunci când ea este
necesară într -o societate democratică și vizează un scop legitim.8
Atunci când se dispune o atare măsură este important să existe suficiente motive relevante precum
și o proporționalitate între conținutul și scopul mandatului și repercursiunile pe care le -ar putea avea
asupra persoanei ingerința în viața sa privată.
Ingerința în dreptul la respectarea domiciliului trebuie să aibă anumite limite pentru a nu fi
disproporționată față de scopul urmărit. Astfel autorizația trebuie să cuprindă dispoziții concrete
privind obiectivele urmărite prin efectuarea percheziției, care să permită un control asupra respectării
dispoziților judecătorești, cum ar fi de e xemplu indicarea obiectelor ce trebuie căutate, a spațiilor sau
bunurilor care trebuie percheziționate.9
Motivele solicitărilor de emitere a mandatelor de percheziție, stabilirea unor limite clare ale
mandatelor, măsurile menite să protejeze terțele persoane sau acele aspecte din viața privată ce
depășesc obiectul cauzei precum și determinarea clară a obiectelor căuta te și care urmează a fi ridicate,
sunt aspecte care trebuiesc avute în vedere odată cu aplicarea normelor legale.
Aspecte privind probele, mijloacele de probă, procedeele probatorii în procesul penal, situațiile

7 Art.27 alin (2), Constituția României
8 Art.7 alin (2) Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
9 Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român, Ed. C. H. Beck,
București, 2008, pag. 389

care justifică dispunerea percheziției domic iliare, procedura solicitării, dispunerii și efectuării ei,
jurisprudența în materie, precum și o serie de alte aspecte conexe fac obiectul lucrării de față.

CAP. 2 PROCEDURA PERCHEZIȚIEI DOMICILIARE

Percheziția domiciliară este acel procedeu probator care se realizează prin pătrunderea în
domiciliul unei persoane fizice sau juridice, cu sau fără acordul acesteia, în vederea obținerii
mijloacelor de probă necesare în procesul de probațiune sau pentru prinderea și aducerea în fața
justiției a persoanelor care au savârșit infracțiuni. Fără nici un dubiu, măsura reprezintă o violare a
domiciliului și a vieții private, tocmai de aceea Codul de procedură penală include reglementări stricte
astfel încât să nu reprezinte o ingerință disproporțională în viața pr ivată și nici o încălcare a
principiului respectării demnității umane. Punerea în acord a reglementărilor interne în materie cu
cele ale tratatelor și convențiilor internaționale la care România este parte a constituit una dintre
preocupările constante ale legiuitorului concretizate într -o serie de modificări a acelor articole din
Codul de procedură penală care vizează percheziția, și nu numai.
Consacrarea constituțională a inviolabilității domiciliului precum și încriminarea faptelor de
pătrundere în d omiciliul unei persoane fără consimțământul acesteia sunt metode eficiente prin care
statul garantează dreptul la inviolabilitatea domiciliului. Acest drept nu poate fi însă absolut, ingerința
în viața privată și de familie, nerespectarea spațiului intim f iind pe deplin justificate atunci când lupta
împotriva infracționalității și interesul general o cere.
Art. 8 din Convenția Europeană a drepturilor omului garantează deasemenea dreptul la viață
privată și de familie, respectarea domiciliului și a corespo ndenței, însă admite și necesitatea
amestecului autorităților publice în acest drept atunci când acest lucru este necesar pentru securitatea
națională, siguranța publică, bunăstarea economică, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale,
protejarea sănă tății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora. Se observă o definire
clară a ceea ce constituie interes public, spre deosebire de reglementarea internă care lasă o libertate
mult mai mare în ce privește determinarea caracterului de interes public, general.
Este necesară precizarea că înțelesul termenului domiciliu în dreptul procesual penal este
diferit față de definiția domiciliului din dreptul civil, conform căreia domiciliul unei persoane fizice
este acolo unde aceasta își are locuința sa statornică și principală. Codul de procedură penală, odată
cu enumerarea cazurilor și condițiilor în care se poate dispune percheziția domiciliară, definește și
termenul de domiciliu ca fiind „ o locuință sau orice spațiu delimitat în orice mod ce aparține ori este
folosit de o persoană fizică sau juridic ă”10. Putem observa că dreptul penal conferă o accepțiune mai

10Art. 157 alin. (2), C.P.P

largă termenului de domiciliu, cuprinzând atât domiciliul în sensul dreptului civil cât și reședința unei
persoane, incluzând orice spațiu sau loc împrejmuit unde o persoană și familia sa trăiește.11
Nu prezintă importanță în proprietatea cui se află acel spațiu, poate fi considerat domiciliul
unei persoane care deși nu este proprietarul, îl ocupă în mod legal. Se face abstracție de dreptul de
proprietate, chiriașul are dreptul la protejarea înviolabilității domiciliului chiar față de propr ietar dacă
acesta pătrunde în locuință, sau într -o dependință a locuinței, fără voia sa, ori nu părăsește acel spațiu
la cererea locatarului.
Nici perioada pentru care aceea încăpere este ocupată de o persoană nu are semnificație din
prisma legii penale, fiind considerată domiciliu chiar dacă a fost ocupată o perioadă scurtă de timp
sau chiar pasager (o cameră de hotel).
Importanță prezintă însă sintagma ”spațiu delimitat în orice mod” din care rezultă că nu este
considerat domiciliu în materie procesuală un spațiu nedelimitat în nici un fel, ca de exemplu o
suprafață de teren neîmprejmuită aparținând unei persoane. În acest caz organele judiciare se află în
prezența unei cercetări la fața locului și nu a unei percheziții. Urmând aceeași logică, dacă un og or a
fost marcat de proprietar prin semne exterioare de orice fel, organul judiciar, dacă intenționează să
cerceteze locul pentru a găsi spre exemplu arma cu care s -a comis o crimă, este ținut să dețină un
mandat emis de un judecător.12 Din perspectiva acestei sintagme s -a considerat în doctrină că
reglementarea noțiunii de domiciliu în dreptul procesual, deși este ”un pas înainte prin claritate”,
reprezintă u n ” important regres sub aspectul respectării vieții private, putând duce la erori mari în
activitatea concretă.”13
Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese o diferență între modul în care
Curtea și dreptul intern percepe noțiunea de domiciliu. Dacă în dreptul intern nu prezintă importanță
durata pentru care o persoană ocupă și folosește un spațiu drept locuință, ca de exemplu o cameră de
hotel, existența legăturilor afective suficiente și cont inue cu un anumit loc, sunt elemente hotărâtoare
în definirea spațiului ca domiciliu în viziunea Curții. În acest sens Curtea a constatat încălcarea art. 8
din Convenție în cazul Demades c. Turcia, 31 iulie 2003, considerând că noțiunea de domiciliu
trebu ie să primească o interpretare extensivă, putând să includă și reședința secundară sau casa de
vacanță a unei persoane , întrucât persoana în cauză dezvoltă legături emoționale puternice cu acea
casă.14 Dacă Curtea extinde noțiunea de domiciliu și asupra unei caravane, în dreptul intern
percheziția acestuia cade sub incidența regulilor privind percheziționarea unui vehicul.15
În legislația internă procedura percheziției domiciliare este reglementată de art.157 -164 din

11Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. C.H.Beck, București, 2008, pag.
170
12 Radu Slăvoiu, Protecția penală a vieții private , Ed. Universul Juridic, București, 2016, pag. 372
13 C.M. Chiriță, N.C.P.P comentat, pag. 363
14 http://jurisprudentacedo.com/Demades -c.-Turcia -Domic iliu.-Casa -de-vacanta. -Aplicabilitate.html
15 Radu Slăvoiu, Protecția penală a vie ții private , Ed. Universul Juridic, București, 2016, pag. 373

Codul de Procedură Penală.
2.1 Condițiile preliminare necesare solicitării mandatului de percheziț ie
domiciliară
Percheziția domiciliară se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți în faza de urmărire
penală, sau de instanța de judecată în cursul judecății și se pune în executare pe baza unui mandat de
percheziție în următoarele cazuri:
• când există o suspiciune rezonabilă de săvârșire a unei infracțiuni de către o persoană;
• când există suspiciunea rezonabilă că o persoană deține obiecte sau înscrisuri ce au legătură
cu o infracțiune;
• atunci când percheziția poate conduce la descoperirea și str ângerea probelor cu privire la o
infracțiune;
• când are ca scop conservarea urmelor săvârșirii unei infracțiuni;
• atunci când este necesară pentru prinderea suspectului sau a inculpatului;
• în vederea punerii în executare a unui mandat de arestare preventiv.
Posibilitatea solicitării percheziției în scopul conservării urmelor săvârșirii unei infracțiuni,
apare cu titlu de noutate în Codul de procedură penală în vigoare, reglementarea anterioară nu
includea între cazurile și condițiile în care se poate dispun e percheziția domiciliară o atare dispoziție.
Condiția existenței unei suspiciuni rezonabile este îndeplinită atunci când există ”o
presupunere rațională, întemeiată pe elemente de fapt existente în cauza penală, care să convingă un
observator obiectiv și independent cu privire la posibilitatea comiterii unei infracțiuni de către cel
vizat prin percheziție sau cu privire la faptul că, în spațiul ce urmează a fi cerecetat, se găsesc mijloace
de probă. „16
Celelalte cazuri de solicitare a percheziției domiciliare din cuprinsul art.157 C.P.P. vizează
legitimitatea și necesitatea ingerinței în spațiul privat al persoanei, avănd ca scop ocrotirea unui
interes publi c general prin combaterea fenomenului infracțional.
O altă condiție care se cere a fi îndeplinită pentru a se putea solicita percheziția domiciliară
este începerea urmăririi penale. Nu prezintă importanță dacă ea este începută in rem, sau s -a trecut la
următorul stadiu și anume continuarea urmăririi penale in personam, întrucât rolul ei în această etapă
a procesului penal este tocmai aceea de a strânge probele necesare pentru dovedirea existenței
infracțiunii și nu de puține ori duce și la descoperirea per soanei care a săvârșit infracțiunea în vederea
trimiterii în judecată a acesteia. Deasemenea poate fi admisă și o cerere care vizează domiciliul unei
alte persoane decât cea cercetată, dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la existența în acel
loc a urmelor săvârșirii unei infracțiuni sau a unor obiecte sau înscrisuri cu putere doveditoare.

16Radu Slăvoiu, Protecția penală a vieții private , Ed. Universul Juridic, București, 2016, pag. 375

În rândul practicienilor au existat unele opinii diferite în ce privește momentul la care se poate
cere o asemenea măsură. Unii au fost de părere că în lipsa î nceperii urmăririi penale asupra persoanei,
atunci cănd practic nu există un suspect, nu se poate autoriza măsura întrucât cererea nu vizează
persoana care urmează a fi percheziționată. O asemenea argumentare nu este însă sustenabilă tocmai
din cauza celor mai sus expuse. Cu ocazia efectuării percheziției domiciliare pot fi descoperite
mijloace de probă care oferă indicii despre identitatea persoanei care a săvârșit infracțiunea. Mai mult
de atât, enumerarea de către legiuitor a cazurilor care permit efectu area măsurii exclude a asemenea
interpretare limitativă, excepție constituind situația în care percheziția domiciliară s -a dispus în scopul
prinderii suspectului sau inculpatului, sau în vederea punerii în executare a unui mandat de arestare
preventiv, cân d evident urmărirea penală se desfășoară in personam .
Fiind un procedeu probator ea nu poate fi deci cerută și nici dispusă în afara procesului penal,
momentul de începere a acestuia fiind marcat de Ordonanța de începere a urmăririi penale in rem .
Așa cum am mai amintit trebuie avută în vedere pe lângă legislația internă și cerințele
tratatelor și convențiilor internaționale la care România este parte. Astfel, pentru a fi în consens cu
art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor OmuluI17, ingerința evidentă a statului în dreptul la
înviolabilitatea domiciliului trebuie să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim și să fie
necesară într -o societate democratică.
Art. 157 – 164 din Codul de procedură penală prevăd modul și cond ițiile de efectuare a unei
percheziții, scopul fiind unul cât se poate de legitim. Aspectele care privesc necesitatea măsurii
vizează cu precădere existența unei proporționalități între ingerința în viața privată și scopul urmărit.
Trebuie deci să existe u n “echilibru” între interesele contrare, raportat la circumstanțele concrete ale
fiecărei cauze, un control judiciar a priori sau a posteriori al legalității măsurii ca garanție împotriva
abuzurilor, precum și motive ” suficiente” și ” relevante” aduse în justificarea măsurii.
Jurisprudența CEDO aduce în atenție unele aspecte , care trebuiesc avute în vedere de statele
membre, privind proporționalitatea ingerinței cu scopul urmărit:
– gravitatea faptei care face obiectul anchetei penale; în cauza Buck cont ra Germaniei ,
hotărârea din 28 aprilie 2005, Curtea a constatat că nu este justificată într -o societate democratică
dispunerea unei percheziții în cazul unei infracțiuni de conducere cu exces de viteză.18
– existența unor probe cu privire la existența infracțiunii la momentul eliberării mandatului;
– conținutul și scopul mandatului, precum și modul de efectuare a percheziției trebui e să aibă

17 Art. 8 (1) Or ice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței
sale.
(2)Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut
de lege și constituie, într -o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică,
bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilior
și a libertăților alt ora.
18 http://jurisprudentacedo.com/Perchezitie -Domicil iu-Mandat -Legalitate -Utilitate -Proportionalitate -Buck -contra –
Germaniei.html

în vedere natura locației percheziționate precum și măsurile care s -au luat pentru a reduce impactul
măsurii asupra persoanelor afectate de percheziție; astfel în Hotărârea CEDO din 18 iulie 2006, cauza
Keegan contra Marii Britanii , curtea a cons tatat lipsa proporționalității măsurii cu scopul urmărit în
situația pătrunderii din eroare în locuința unor persoane care nu au nici o legătură cu infracțiunea care
a format obiectul urmăririi penale în cauză, situație care s -ar fi putut evita cu o minim ă verificare din
partea organelor de poliție.19
2.2 Procedura de autorizare a percheziției domiciliare
2.2.1 În cursul urmăririi penale
În cursul urmăririi penale percheziția poate fi dispusă la cererea procurorului,de către
judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i -ar reveni competența să judece cauza în primă
instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul
parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau după caz supraveghează urmărirea
penală.
În caz ul în care suspectul sau inculpatul are o calitate ce atrage o competență personală,
mandatul de percheziție trebuie să fie emis de un judecător de drepturi și libertăți de la o instanță
competentă în raport de acea calitate. În caz contrar, mandatul emis de judecătorul de drepturi și
libertăți de la o instanță inferioară în grad este lovit de nulitate absolută, sau dacă instanța este
superioară în grad celei competente, de nulitate relativă.
Codul de procedură penală nu folosește termenul ” cerere motiv ată ”, însă stabilește elemente
obligatorii în conținutul acestora:
• descrierea locului unde urmează a se efectua percheziția;
• descrierea locurilor învecinate atunci când există posibilitatea transferării probelor, datelor
sau persoanelor căutate în aceste locuri;
• indicarea probelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă a săvârșirii infracțiunii sau a
deținerii unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu infracțiunea;
• indicarea infracțiunii și a probelor din care rezultă că suspectul sau inculpatul se af lă în locul
în care urmează a se efectua percheziția;
• indicarea datelor din care rezultă că în acel loc pot fi descoperite probe cu privire la săvârșirea
infracțiunii ori urme ale săvârșirii infracțiunii;
• numele, prenumele sau după caz descrierea suspectului sau inculpatului despre care se

19 http://www.legal -land.ro/aspecte -privind -percheziția domiciliară

bănuiește că se află în acel loc;
• indicarea urmelor săvârșirii infracțiunii ori a altor obiecte care se presupune că se află în locul
ce urmează a fi percheziționat.
În ce privește descrierea locului, sau a locu rilor învecinate când este cazul, aceasta trebuie să
fie cât mai exactă pentru a se evita erorile care ar duce la o încălcare a inviolabilității domiciliului
unor persoane fără legătură cu cauza, cazul Keegan contra Marii Britanii anterior amintit fiind u n
exemplu bun în acest sens.
Indicarea probelor, datelor, din care rezultă suspiciunea rezonabilă a săvârșirii infracțiunii sau
a deținerii unor obiecte sau înscrisuri sunt hotărâtoare în soluționarea cererii întrucât vizează
temeinicia cererii, iar neces itatea și proporționalitatea percheziției sunt motivate prin indicarea
infracțiunii, a probelor sau datelor din care rezultă prezența suspectului sau a inculpatul în locul în
care urmează a se efectua percheziția, sau posibilitatea descoperirii unor probe cu privire la
infracțiune, sau urme ale săvârșirii infracțiunii.
Scopul solicitării mandatului este circumstanțiat prin indicarea numelui, prenumelui,
descrierea suspectului sau inculpatului când este cazul, care se bănuiește că se află în locul în care
urmează a se efectua percheziția, precum și de indicarea urmelor săvârșirii infracțiunii, ori a altor
obiecte care se presupune că se află în acel loc.
În timpul efectuării percheziției dacă se constată că au fost transferate probe, sau că persoanele
căutate s -au ascuns în locuri învecinate, procurorul poate încuviința continuarea percheziției,
mandatul fiind valabil și pentru aceste locuri. Excepția vizează doar posibilitatea încuviințării
percheziției de către procuror nu și modul de efectuare a perchezi ției, care va trebui să urmeze aceleași
reguli.
Cererea împreună cu dosarul cauzei se înaintează de către procuror judecătorului de drepturi
și libertăți de la instanța căreia i -ar reveni competența judecării cauzei în primă instanță. Codul de
procedură p enală anterior celui în vigoare, nu prevedea obligativitatea înaintării dosarului cauzei
împreună cu cerearea de autorizare a percheziției, motiv pentru care s -a format o practică neunitară a
parchetelor și a instanțelor în ce privește solicitarea și autor izarea percheziției, în funcție de
modalitatea agreată de procuror sau de instanța de judecată. Astfel, deși în majoritatea cazurilor
procurorul înainta și dosarul cauzei împreună cu cererea, existau cazuri în care sesizarea instanței era
însoțită de un re ferat motivat al procurorului sau, în situații mai rar întâlnite, doar de referatul întocmit
de organul de urmărire penală.20 Pentru uniformizarea acestor practici, legiuitoru l a introdus

20http://avocatura.lexignat.ro/avocatura -articole/ -Percheziția -aspecte -practice -10

obligativitatea înaintării dosarului cauzei odată cu cererea de încuviințare a percheziției.
Soluționarea cererii are loc în camera de consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului,
în termen de 24 de ore, fără citarea părților. Lipsa de citare a părților este o consecință logică a
caracterului operativ și de surpriză a măsurii, în caz contrar măsura ar rămâne fără utilitate dând
posibilitatea celor interesați să distrugă sau să transfere mijloace de probă care prezintă interes în
soluționarea cauzei, luând cunoștință de faptul că urmează a se efectua o atare procedură.
În cazul unei cereri întemeiate, judecătorul admite cererea și incuviințează efectuarea
percheziției prin încheiere, emițând de îndată mandatul de percheziție.
Atunc i când nu sunt întrunite condițiile cerute, judecătorul de drepturi și libertăți respinge
cererea de efectuare a percheziției domicilare. Necompetența nu poate constitui motiv de respingere
a cererii, într -o atare situație se va proceda la declinare. În d octrină această soluție a declinării este
considerată una neadecvată, dănd naștere la riscul ”deconspirării”.
În mod obligatoriu, în ambele situații, se întocmește minuta.
Încheierea prin care s -a soluționat cererea de încuviințare a percheziției domicil iare nu este
supusă nici unei căi de atac, conform art.158 alin.(9) din Codul de procedură penală.
În situația în care apar fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluționării cererii
de către judecătorul de drepturi și libertăți, care vin în sprijinul argumentelor care dovedesc
necesitatea efectuării unei percheziții în același loc, se poate formula o nouă cerere care va urma
aceeași procedură de soluționare.
2.2.2 În faza de judecată
În faza de judecată percheziția domiciliară poate fi disp usă de instanța învestită cu judecarea
cauzei.
La cererea procurorului sau din oficiu, instanța poate dispune efectuarea unei percheziții
domiciliare atunci când există suspiciunea rezonabilă a existenței unor mijloace materiale de probă
ce au legătură cu infracțiunea ce face obiectul cauzei, sau în vederea punerii în executare a unui
mandat de arestare preventivă a inculpatului.
În ce privește procedura dispunerii percheziției domiciliare este aceeași ca și în faza de
urmărire penală.
Încheierea prin care se admite efectuarea percheziției în ambele situații trebuie să aibă
următorul conținut:
• denumirea instanței;

• data, ora și locul emiterii;
• numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de percheziție;
• perioada pentru care s -a emis mand atul;
• scopul emiterii mandatului;
• descrierealocului unde urmează a se efectua percheziția sau, atunci când este cazul, și a
locurilor învecinate acestuia;
• numele sau denumirea persoanei la domiciliul, reședința sau sediul căreia urmează a se efectua
percheziția, atunci când este cunoscută;
• dacă este cunoscut, numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului;
• descrierea făptuitorului, suspectului sau inculpatului despre care se bănuiește că seaflă în locul
unde urmează a se efectua percheziția, indic area urmelor săvârșirii infracțiunii sau a obiectelor
care se presupune că există în acel loc;
• mențiunea că mandatul de percheziție poate fi folosit o singură dată;
• semnătura judecătorului și ștampila instanței.
În doctrină s -a semnalat lipsa din cuprinsu l încheierii a motivării admiterii cererii de autorizare
a percheziției domiciliare sub aspectul condițiilor legale, perecum și a mențiunii privind participarea
procurorului. Specialiștii în domeniu sunt de părere că, deși procurorul nu este obligat să mot iveze în
cererea sa îndeplinirea condițiilor legale de autorizare, judecătorul ar trebui să o facă în cuprinsul
hotărârii prin care dispune măsura. În ce privește participarea procurorului, acest lucru nu poate fi
verificat în nici un fel, deci pentru a ex ista garanția legalității intruziunii și acest aspect ar trebui să se
regăsească în cuprinsul încheierii. Lipsa acestor aspecte din conținutul încheierii, poate duce la
excluderea probelor astfel obținute, neexistând un control care să ofere garanția legal ității.
Mandatul va avea același conținut ca și încheierea de admitere a efectuării percheziției și poate
fi folosit o singură dată, in maxim 15 zile de la emitere. Termenul fiind unul substanțial întrucât
restrânge dreptul la inviolabilitatea domiciliulu i, se va calcula după sistemul unităților pline de timp,
adică, ora sau ziua de la care începe și cea la care se sfărșește termenul intră în durata acestuia.
În cazul în care mandatul nu s -a pus în executare sau este necesară o nouă percheziție în
același loc, se va solicita un nou mandat de percheziție.
2.3 Efectuarea percheziției domiciliare
Mandatul de percheziție emis de judecător se comunică procurorului care ia măsuri pentru
punerea în executare a acestuia.

Percheziția va fi efectuată de procuror s au de organele de urmărire penală. Aceștia pot fi
însoțiți atunci când este cazul de lucrători operativi, spre exemplu de jandarmi sau specialiști în
diferite domenii. Nu este obligatorie participarea procurorului, chiar și atunci când acesta efectuează
urmărirea penală poate delega organului de cercetare penală sarcina efectuării percheziției cu condiția
să participe doar persoanele delegate. Excepție constituie cazul în care percheziția se desfășoară la
cabinetul sau domiciliul unui avocat, situație în ca re, conform art. 35alin.(1) din Legea nr. 5/1995
pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, percheziția poate fi efectuată doar de procuror.
Atunci când percheziția a fost dispusă de instanță în faza de judecată, mandatul se trimite tot
procu rorului pentru efectuarea percheziției. Instanța de judecată efectuează personal percheziția
domiciliară doar cu ocazia efectuării unei cercetări la fața locului.
Percheziția domiciliară poate fi începută în intervalul orar 00:6 -20:00, dar poate fi conti nuată
și după acestă oră când situația concretă o impune. Cu titlu de exemplu, ar fi inutilă o percheziție care
datorită spațiului mare care trebuie cercetat sau multitudinii de obiecte sau documente care trebuiesc
găsite și ridicate nu ar putea fi finaliz ată până la orele 20 :00 și prin urmare ar trebui întreruptă. Cel
care are interesul ar putea astfel să distrugă sau să ascundă acele mijloace materiale de probă sau
înscrisuri care prezintă interes în cauza concretă.
Întrucât art. 27 alin.(4) din Constitu ție interzice perchezițiile în timpul nopții, în anumite
perioade ale anului o percheziție începută la ora 6:00 sau la ora 19:00 spre exemplu s -ar putea
considera ca fiind în conflict cu acestă prevedere întrucât la ora 6:00 este încă întuneric, deci noapt e,
iar la ora 19:00 „întunericul a luat locul luminii” , deci este deja noapte. Urmând aceeași ordine de
idei și percheziția care deși începută ziua se prelungește pe timpul nopții ar putea ridica semne de
întrebare în ce privește legalitatea ei întrucât C onstituția nu face deosebire între o percheziție începută
sau continuată pe timpul nopții atunci când interzice acest lucru. Clarificarea acestor aspecte s -ar
putea realiza prin modificarea normei constituționale, ceea ce s -a și propus în doctrină, sau în ce
privește începerea percheziției, stabilirea unor intervale orare diferite în funcție de anotimp.
Prin excepție percheziția domiciliară poate fi începută și înainte de ora 06:00 și mai târziu de
ora 20:00 în cazul infracțiunilor flagrante sau atunci cân d se efectuează într -un local deschis
publicului la acea oră. Infracțiunea este flagrantă atunci când este descoperită în momentul săvârșirii
sau imediat după săvârșire. Deasemenea este flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după
săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată,
de martorii oculari sau de strrigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că
ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de loc ul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente
sau orice alte obiecte de natură a -l presupune participant la infracțiune. În ce privește posibilitatea
începerii percheziției în afara intervalului orar 6 -20 în localurile deschise publicului, legiuitorul a a vut

în vedere acele locații care nu sunt deschise ziua și prin urmarea percheziția în astfel de locații ar fi
imposibilă în timpul în care sunt clienți și prin urmare posibilitatea săvârșirii unei infracțiuni este
mult mai mare (de exemplu consum sau dețin ere de droguri), sau acele locații care desfășoară
activități destinate publicului și pe timp de noapte existând posibilitatea săvârșirii unor infracțiuni
tocmai datorită prezenței publicului.21
Înainte de începerea percheziției organul judiciar se legitimează și înmânează o copie a
mandatului de percheziție persoanei la care se va efectua percheziția, reprezentantului acesteia sau
unui membru al familiei. În cazul în care persoanele mai sus amintite nu sunt prezente mandatul se
înmânează oricărei alte persoane cu capacitate de exercițiu deplină care cunoaște persoana la care se
va efectua percheziția și, dacă este cazul, custodelui.
Când percheziția se efect uează la sediul unei persoane juridice, mandatul de percheziție se
înmânează reprezentantului acesteia, sau, în lipsa reprezentantului, oricărei alte persoane cu
capacitate de exercițiu deplină care se află în sediu sau este angajat al persoanei juridice r espective.
Cu titlu de excepție percheziția poate să înceapă fără înmânarea copiei mandatului de
percheziție și fără solicitarea prealabilă de predare a persoanei sau a obiectelor, precum și fără
informarea cu privire la posibilitatea solicitării prezențe i unui avocat ori a unei persoane de încredere
în cazurile prevăzute expres de art.159 alin.(14) lit. a), b), c):
• când este evident că se fac pregătiri pentru acoperirea urmelor sau distrugerea probelor ori a
elementelor ce prezintă importanță pentru cauză ;
• dacă există suspiciunea că în spațiul în care urmează a se efectua percheziția se află o persoană
a cărei viață sau integritate fizică este în pericol;
• dacă există suspiciunea că persoana căutată s -ar putea sustrage procedurii.
Înainte de începerea perc heziției persoanelor la care se efectuează percheziția, li se solicită
predarea de bunăvoie a persoanelor sau a obiectelor căutate. Dacă persoanele,sau, după caz obiectele
cerute și indicate în mandat sunt predate percheziția nu se mai efectuează.
Atunci când mandatul se pune în executare, organele judiciare aduc la cunoștința persoanelor
la care se efectuează percheziția că au dreptul ca la percheziție să participe un avocat. Dacă se solicită
prezența avocatului, începerea percheziției este amânată până la sosirea acestuia, dar nu mai mult de
două ore de la momentul comunicării dreptului, caz în care se iau măsuri pentru conservarea locului
ce urmează a fi percheziționat. În situația în care se impune efectuarea de urgență a percheziției sau
avocatul nu p oate fi contactat, percheziția poate începe și înainte de expirarea termenului de două ore.

21 Radu Slăvoiu, Protecția penală a vieții private , Ed. Univers ul Juridic, București, 2016, pag. 393

Codul de peocedură penală oferă posibilitatea efectuării percheziției asupra bunurilor
identificate în locul percheziționat, adică, deschiderea unor obiecte care a r putea conține mijloace
materiale de probă sau înscrisuri. Atunci când posesorul bunurilor nu este prezent sau nu dorește să
deschidă de bunăvoie acele bunuri în care s -ar putea afla obiecte, înscrisuri, urme ale infracțiunii sau
persoane căutate, organul judiciar care efectuează percheziția are dreptul de a folosi forța pentru a
putea avea acces la acele încăperi,spații sau mobilier, evitând daunele nejustificate.
În cazul în care au fost transferate probe, date sau persoanele căutate s -au ascuns în locu rile
învecinate și din acest motiv percheziția s -a extins și la aceste spații, persoanele care se află în acel
loc vor fi înștiințate cu privire la extinderea efectuării percheziției. 22
Dacă în spațiile percheziționate nu se află nici o persoană percheziția se va efectua în prezența
unui martor asistent, urmând ca copia mandatului de percheziție să se înmâneze imediat ce este posibil.
În situația în care persoana la care se efectuează percheziția este reținută sau arestată,
obligatoriu aceasta va fi adusă la percheziție, și obligatoriu va fi asistat de un apărător ales sau din
oficiu, în caz contrar percheziția va fi lovită de nulitate absolută iar probele obținute vor fi excluse.
Dacă aducerea persoanei nu este posibilă din m otive obiective, justificate de organul judiciar,
percheziția se va efectua în prezența unui reprezentant sau al unui martor asistent.
După identificare, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate și
persoanelor prezente, în scopul de a fi recunoscute și însemnate de către acestea spre neschimbare,
fiind etichetate și sigilate corespunzător. Dacă însemnarea nu este posibilă sau nu se pot aplica etichete
sau sigilii, se vor înpacheta sau închide împreună, dacă este posibil, du pă care se vor aplica sigilii.
Obiectele care nu se pot ridica se lasă în păstrarea celui la care se află sau a unui custode. Custodele,
sau persoana care are în păstrare obiectele are obligația de a le păstra și conserva, și de a le pune la
dispoziția org anelor de urmărire penală la cererea acestora, în caz contrar fiind pasibili de pedeapsa
prevăzută de Codul penal pentru infracțiunea de sustragere de sub sechestru.
Probele pentru analize se vor lua cel puțin în dublu, după care se sigilează, una dintre probe
rămânând la cel de la care se ridică, sau a reprezentantultui persoanei respective, după caz. Această
prevedere garantează identitatea dintre proba ridicată și supusă la o eventuală analiză și cea efectiv
ridicată de organul judiciar, neputând exista suspiciunea unei eventuale alterări sau substituiri a probei.
Ridicarea obiectelor și înscrisurilor se va realiza cu respectarea limitelor mandatului. Se vor
ridica deci doar acele obiecte și înscrisuri care sunt în legătură cu infracțiunea pentru care s e
efectuează urnărirea penală, sau judecata după caz, și care nu au fost predate la cerere. Mandatul este
valabil întotdeauna și pentru acele obiecte sau înscrisuri în privința cărora există suspiciunea că pot

22Art. 159 alin. (7) C. pr.pen.

avea legătură cu săvârșirea unei infracțiuni p entru care urmărirea penală se pune în mișcare din oficiu,
sau a căror deținere și circulație este interzisă. Prin urmare mijloacele de probă ridicate la o percheziție
pot fi folosite și într -un alt dosar dacă ele conțin informații utile în soluționarea c azului respectiv,
exceptând situația în care urmărirea faptei necesită plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau a
unei sesizări externe prevăzute de lege și acest lucru nu s -a întâmplat anterior descoperirii probei.
Folosirea forței pentru a pătrunde într-un domiciliu de către organele judiciare este posibilă în
următoarele situații strict determinate de art.159 alin.(17):
• atunci când există un pericol privind posibilitatea distrugerii unor probe;
• când există motive temeinice pentru a anticipa rezist ență armată sau orice alt tip de violență;
• dacă la solicitarea organelor judiciare de a pătrunde în locuință nu s -a primit nici un răspuns ;
• dacă a fost refuzată solicitarea organelor judiciare de a pătrunde în spațiu.
Organele judiciare pot folosi forța în mod adecvat și proporțional în situațiile mai sus descrise.
Ca o punere în aplicare a principiului respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale
suspectului sau inculpatului, în timpul efectuării percheziției domiciliare este interzisă efectuar ea
oricărui act procedural în cauza respectivă, care ar putea împiedica prin natura lor persoana la care se
efectuează percheziția să participe la efectuarea acesteia. Excepție constituie situația în care în aceeași
cauză se efectuează simultan mai multe p ercheziții, situație des întâlnită în parctica judiciară.
Percheziția poate fi înregistrată audiovideo, sau pot fi realizate fotografii, acestea fiind anexate
procesului -verbal încheiat la efectuarea percheziției. Posibilitatea înregistrării percheziției sau
realizarea fotografiilor nu necesită nici o autorizare suplimentară, acest drept al organelor judiciare
operează în temeiul legii.
Procesul -verbal în care se consemnează activitățile desfășurate cu ocazia efectuării
percheziției, conform art.161 alin. (2) din Codul de procedură penală, trebuie să aibă următorul
conținut:
• numele, prenumele și calitatea persoanei care îl încheie;
• numărul și data mandatului de percheziție;
• locul încheierii;
• data și ora la care a început și s -a terminat percheziția, făcând u-se mențiune despre orice
întrerupere care a survenit;
• numele, prenumele, calitatea, ocupația și adresa persoanelor prezente la efectuarea
percheziției;

• mențiuni cu privire la informarea persoanei la care se efectuează percheziția cu privire la
posibilita tea contactării unui avocat care să participe la percheziție;
• descrierea amănunțită a locului și condițiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele
infracțiunii au fost descoperite și ridicate;
• enumerarea și descrierea amănunțită a înscrisurilor și obi ectelor care au fost ridicate sau
descoperite, pentru a putea fi recunoscute;
• mențiuni cu privire la locul și condițiile în care suspectul sau inculpatul a fost prins;
• obiecțiile și explicațiile persoanelor care au participat la efectuarea percheziției;
• mențiuni cu privire la înregistrările audiovideo sau fotografiile efectuate;
• mențiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, doar lăsate în păstrare;
• mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Fiecare pagină a procesului -verbal și sfârșitu l,vor fi semnate de cel care îl încheie, de persoana
la care s -a efectuat percheziția, de avocatul acesteia, dacă a fost prezent și de celelalte persoane care
au fost prezente la percheziție. Dacă oricare dintre persoanele mai sus menționate refuză sau nu poate
să semneze, se va face mențiune despre acest lucru în precesul -verbal, precum și despre motivele
refuzului sau a imposibilității de a semna.
O copie a procesului -verbal rămâne la persoana la care s -a efectuat percheziția sau de la care
au fost ridic ate obiecte sau înscrisuri, ori care a participat la percheziție. Dacă percheziția a avut loc
la sediul unei persoane juridice de drept public, copia procesului -verbal de percheziție se lasă la
reprezentantul autorității, instituției sau persoanei juridice de drept public.
Procesul -verbal de percheziție poate fi atacat de persoana care a suferit o vătămare procesuală
și justifică un interes prin plângere adresată procurorului care supraveghează activitatea organului de
cercetare penală care a efectuat perc heziția, sau când percheziția a fost efectuată de procuror, prim –
procurorului parchetului, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori
procurorului șef de secție al parchetului, sau după caz, procurorului ierarhic superior. Plângerea poate
avea ca obiect doar modul în care s -a efectuat percheziția domiciliară nu și legalitatea dispunerii ei,
aspect verificat în procedura de cameră preliminară.
2.4 Extinderea percheziției la spațiile învecinate
Codul de procedură penală, cu titlu de n outate, cuprinde dispoziții legale, inexintente în Codul
de procedură anterior, referitoare la posibilitatea extinderii percheziției la spațiile învecinate atunci
când în timpul percheziției domiciliare se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele
căutate s -au ascuns în aceste spații. Într -o atare situație mandatul de percheziție inițial este valabil și

pentru aceste locuri, continuarea percheziției fiind încuviințată de procuror.
Necesitatea unei astfel de completări î -și are izvorul î n posibilitatea pierderii probelor în unele
situații de urgență dacă nu ar exista o modalitate legală de cercetare imediată a spațiului învecinat,
evitându -se astfel “compromiterea” întregii acțiuni.
Astfel, atunci când procurorul are la cunoștință locul unde se află probele dar are și indicii că
acestea af putea fi transferate într -un loc învecinat la intervenția organelor judiciare, în cererea de
autorizare a percheziției, procurorul descrie și acel loc, descrierea respectivă regăsindu -se și în
cuprinsul mandatului de percheziție, judecătorul fiind astfel informat asupra posibilității ca
percheziția să se continue și în acel loc. Procurorul trebuie deci să ”intuiască„ anterior întocmirii
cererii de autorizare o posibilă reacție a persoanelor la care se ef ectuează percheziția. Dacă în timpul
percheziției se confirmă susupiciunile procurorului și se constată că chiar se transferă bunuri într -un
spațiu situat alături sau în apropierea celui percheziționat, acesta dispune efectuarea percheziției și în
acel loc , avănd obligația de a încunoștiința persoanele în cauză despre extinderea percheziției.
Procesul -verbal încheiat cu ocazia efectuării percheziției trebuie obligatoriu să cuprindă și mențiuni
referitoare la dispoziția de efectuare a percheziției în locuri învecinate, precum și despre
încunoștiințare.
Există puncte de vedere conform cărora, în caz de extindere a percheziției domiciliare nu ar
mai fi necesară solicitarea prealabilă a predării de bunăvoie a obiectelor întrucât intenția de ascundere
a probelor este prezumată.23
Într-o altă opinie, legea nu prevede derogări în ce privește modul de efectuare a percheziției
în locuri învecinate, excepția vizând doar încuviințarea continuării percheziției de către procuror, nu
și modul sau regulile după care se efectuează pătrunderea și cerecetarea propriu -zisă a spațiului
respectiv. Pătrunderea fără informare în locul învecinat ar însemna o încălcare a înviolabil ității
domiciliului, fiind posibil ca la solicitarea organelor judiciare persoana care deține spațiul unde s -au
transferat probe să le predeie de bunăvoie, caz în care percheziția nu s -ar mai efectua. Pot exista o
varietate de situații care trebuiesc aprec iate de la caz la caz, însă efectuarea percheziției trebuie să se
desfășoare după regulile aplicabile oricărei percheziții.24
Art.258 alin.(3) nu oferă însă gara nția absolută a evitării pierderii unor probe esențiale cauzei
întrucât posibilitatea procurorului de a încuviința continuarea percheziției în aceste spații este
condiționată de următoarele aspecte:
• cererea inițială formulată de procuror pentru autorizare a percheziției, trebuie să cuprindă și

23 I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pag. 528
24 Radu Slăvoiu, Protecția penală a vieții private , Ed. Universul Juridic, București, 2016, pag

descrierea locurilor în care ar putea exista sau ar putea fi transferate probe, date sau persoane
căutate, existând o suspiciune rezonabilă în acest sens;
• încheierea de admitere a cererii prin care se solicită încuvii nțarea efectuării percheziției și
mandatul de percheziție trebuie să cuprindă deasemenea ” descrierea locului unde urmează a
se efectua percheziția sau, dacă este cazul, și a locurilor învecinate acestuia”25
Aspecte le mai sus amintite duc la concluzia că în situația în care procurorul constată doar la
efectuarea percheziției transferul probelor într -un loc care nu a fost indicat în cerere și nici în mandat
întrucât nu a existat o suspiciune rezonabilă anterioară, ace sta nu va putea încuviința extinderea
percheziției și la acele spații ea nefiind dispusă de un judecător așa cum prevede art. 27 alin. (3) din
Constituție, și ar genera o situație de excepție în care percheziția domiciliară s -ar efectua în afara
oricărei a utorizări din partea unui judecător.26
Practic art. 158 alin. (3) oferă posibilitatea ca în baza mandatului emis de judecător, având în
vedere o situație previzi bilă, procurorul să poată extinde percheziția în locul învecinat (precizat în
mandat) atunci când suspiciunea existentă anterior și menționată în cererea de autorizare a
percheziției se confirmă.
Prin urmare nu există o reglementare care ar permite procur orului ca în situații imprevizibile
să poată acționa prompt și cu rapiditatea necesară pentru a putea evita pierderea unor probe esențiale ,
întrucât ar acționa în afara legii și probele astfel obținute ar putea fi anulate în procedura de cameră
preliminar ă în cazul ridicării unei excepții de nelegalitate de către partea interesată.
Rapiditatea cu care se dezvoltă și se diversifică metodele și procedeele folosite în activitatea
infracțională poate fi contracarată doar cu proceduri ”suple” și ”eficiente” care să permită
valorificarea la maxim a momentelor operative. Una dintre soluții, identificate de practicieni, ar putea
fi posibilitatea procurorului de a autoriza provizoriu o percheziție domiciliară în situații de urgență,
urmând ca ulterior măsura să f ie obligatoriu confirmată de judecătorul competent. O altă propunere
semnalată a fost posibilitatea de a recurge la o sesizare telefonică, dat fiind faptul că procurorul
aflându -se la fața locului, la o oarecare distanță de sediul instanței, nu are posibil itatea de a formula
o cerere scrisă. În urma sesizării telefonice judecătorul va lua legătura cu parchetul din care face parte
procurorul care a făcut sesizarea, urmând ca dosarul de urmărire penală să fie prezentat instanței de
un alt procuror de la acela și parchet, care va și susține cererea de autorizare a percheziției.27

25 Art. 158 alin. (7) lit. f) C. pr. pen.
26 Radu Slăvoiu, Protecția penală a vieții private , Ed.Universul Juridic, București, 2016, pag.
27http://apps.americanbar.org/rol/publications/romania -issues -practice -searcharrest -warrants -rom.pdf

2.5 Măsuri privind obiectele sau înscrisurile ridicate
Cu ocazia efectuării perchez iției domiciliare organele judiciare ridică acele mijloace materiale
de probă sau înscrisuri care au legătură cu o infracțiune. Obiectele sau înscrisurile ridicate sunt atașate
dosarului sau păstrate în alt mod de organul de urmărire penală sau de instanț a de judecată, până la
soluționarea definitivă a cauzei. Urmele săvârșirii infracțiunii sunt deasemenea ridicate și conservate.
Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre prețioase, mijloacele de plată străine,
titlurile de valoare interne, obie ctele de artă și de muzeu, colecțiile de valoare și sumele de bani, care
au legătură cu infracțiunea pentru care se efectuează cercetări sau se află în fața instanței pentru
judecare, ridicate, sunt conservate sau valorificate conform prevederilor art. 252 din Codul de
procedură penală. Ele trebuiesc predate în termen de 48 de ore la cea mai apropiată instituție bancară
atunci când este vorba de metale sau pietre prețioase ori obiectele confecționate cu acestea, sau de
mijloace de plată străine, iar în c azul titlurilor de valoare interne, obiectelor de artă sau de muzeu, a
colecțiilor de valoare, se predau instituțiilor de specialitate spre păstrare. În cazul în care obiectele
mai sus amintite sunt necesare urmăririi penale, procedurii de cameră prelimina ră, sau judecății, vor
fi depuse ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la pronunțarea în cauză a unei soluții definitive.
Dacă prinre bunurile ridicate sunt și din categoria celor perisabile, acestea se predau autorităților
competente, potrivit profi lului de activitate, cu obligația acestora de a le primi și valorifica de îndată,
contravaloarea acestora fiind consemnată la dispoziția organelor judiciare.
Obiectele, înscrisurile și urmele ridicate care nu sunt atașate dosarului vor fi fotografiate de
organul judiciar, iar fotografiile vizate vor fi depuse la dosar.
Dacă cu ocazia efectuării percheziției domiciliare au fost ridicate și obiecte care se dovedesc
a nu avea legătură cu cauza sau nu furnizează informații pertinente, concludente și utile cau zei și nici
nu sunt dintre cele supuse confiscării vor fi restituite, în afară de cazul în care prin restituire s -ar
putea stânjeni aflarea adevărului. Când obiectele se restituie persoanei de la care au fost ridicate,
aceasta are obligația de a le păstra până la soluționarea definitivă a cauzei.

CAP. III ASPECTE DE JURISPRUDENȚĂ ÎN MATERIE

3.1 Încălcarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în timpul unor
percheziții și ridicare de bunuri personale. Legalitatea și necesitatea măsurii.
Cauza Amarandei și alții împotriva României (Cererea nr. 1443/10 )
Prin Hotărârea din 26 aprilie 2016, Curtea Europană a Drepturilor Omului, prin unanimitate
de voturi a constatat încălcarea art. 8 ( și a altora) din Convenția eu ropeană a Drepturilor Omului, în
timpul unor percheziții la sediul MISA, în martie 2004, condamnând România la plata unei sume
totale de 291.000 de euro cu titlu de daune morale în beneficiul a 23 dintre reclamanți.
Istoricul cazului
Reclamanții: membrii sau simpatizanți ai Mișcării pentru integrare spirituală în absolut ,
organizare non -guvernamentală română, creată pentru practicarea diferitelor forme de yoga în 1990
și condusă de G.B.
Având la bază ancheta declanșată împotriva lui G.B., suspect at de evaziune fiscală și spălare
de bani, organele de urmărire penală ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București au solicitat
Tribunalului București autorizarea unei percheziții la 16 imobile ocupate de membrii MISA, cu scopul
căutării și confis cării de echipamente informatice.
Mandatul de percheziție a fost pus în executare în martie 2004, cu participarea jandarmeriei
și a forțelor speciale, la ora 9 dimineața, majoritatea reclamanților fiind în incinta imobilelor
percheziționate sau în apropi erea acestora. Aceștia au fost imobilizați și percheziționați corporal,
fiindu -le interzis să vorbească, li s -au confiscat telefoanele mobile și au fost perccheziționate
imobilele. Au fost confiscate o cantitate mare de obiecte, printre care și obiecte per sonale.
Operațiunea a fost filmată de agenții forțelor de ordine. O parte din filmări au ajuns sub formă de
extras în presa scrisă, iar imagini în presa audio -vizuală.
Reclamanții au susținut că odată duși la parchet au fost puși să deie declarații privin d
activitatea lor din cadrul asociației MISA, fără să li se dea hrană sau apă, fără posibilitatea de a merge
la toaletă, fiind amenințați, insultați și forțați de procurori și polițiști să facă declarații care priveau
viața personală și să -l acuze pe lider ul asociației de comiterea unor fapte ilegale. Au acuzat
deasemenea lipsa posibilității de a fi asistați de avocat și lipsa informării cu privire la cauzele privării

lor de libertate. 28
Reclamanții au depus plângere penală împotriva agen ților forțelor de ordine și împotriva
magistraților care i -au interogat, acuzându -i de rele tratamente, comportament abuziv și privare
ilegală de libertate.
Parchetul de pe lângă ÎCCJ a dispus neînceperea urmăririi penale considerând ca nefondate
acuzații le reclamanților susținând că acțiunile forțelor de ordine nu au fost unele excesive având în
vedere faptele grave comise de asociație și de către unii dintre membrii acesteia.
Reclamanții au contestat măsura luată de Parchet reiterând plângerile referit oare la încălcarea
vieții private și a proprietății. În februarie 2008 ÎCCJ a respins contestația cu motivarea că teama și
stresul cauzate de operațiune nu pot fi calificate drept acte de tortură iar declarațiile reclamanților au
fost analizate amplu înain te de a fi dispusă neînceperea urmăririi penale.
Recursul formulat de reclamanți în cauză a fost respins printr -o hotărâre definitivă în iulie
2009 de Î..C.C.J. pe motiv că faptele procurorilor nu există, acțiunile desfășurându -se în conformitate
cu legea și cu respectarea garanțiilor procedurale.
Considerentele Hotărârii CEDO
Curtea readuce în atenție faptul că percheziția domiciliară reprezintă o ingerință în respectarea
vieții private și a domiciliului, iar percheziția reclamanților, a îmbrăcămintei s au a lucrurilor personale
constituie o ingerință în exercitarea dreptului la respectarea vieții private. Percheziția în public poate
agrava ingerința din cauza umilirii și jenei rezultate.
Curtea subliniază că, deși percheziția în cauză a avut temei jurid ic și a urmărit scopul legitim
de apărare a ordinii publice și de prevenire a criminalității, nu s -au respectat garanțiile prevăzute de
lege pentru a împiedica autoritățile în luarea unor măsuri arbitrare. Astfel de garanții sunt autorizația
de percheziți e și controlul jurisdicțional ulterior al legalității și necesității acestei măsuri. Aplicarea
concretă și efectivă, nu doar teoretică și iluzorie a acestor garanții, precum și un control eficient în
funcție de circumstanțele fiecărei cauze sunt absolut ne cesare.
Ca urmare, din cauza naturii masive și nediferențiate, precum și a absenței unui control efectiv
a posteriori, percheziția și ridicarea obiectelor personale au încălcat drtepturile garantate de art. 8 al
Convenției. Deasemenea furnizarea de către autoritățile naționale presei înregistrările operațiunii
poliției au realizat o ingerință nejustificată în dreptul reclamanților la viața privată.
În ce privește reclamanții care au fost interpelați în stradă și obligați să se supună unei
percheziții în u rma cărora li s -au ridicat obiecte personale, au suferit deasemenea o ingerință în viața

28Www. Juridice.ro

privată. În opinia Curții, dispoziția din dreptul intern nu a avut o bază clară nici în ce privește
existența și nici întinderea acesteia și nici nu a oferit suficien te garanții împotriva arbitrariului,
încălcându -se astfel dispozițiile art. 8 (2) din Convenție. 29
3.2 Încălcarea art. 8 din Convenție privind respectarea vieții private și a secretului
corespondenței. Încălcarea secretului profesional. Disproporționalitatea măsurii cu
obiectivul urmărit.
Cazul Vinci contra Franței
Reclamanții: compania Vinci Construction, respectiv Genie Civil et Service s -au adresat Curții
cu o plângere care a avut ca obiect lipsa posibilității de a lua cunoștință de conținutul documentelor
confiscate și de a pune în discuție oportunitatea confiscării.
Istoricul cauzei
Direcția Generală de Concurență s -a adresat Tribunalului din Paris cu o cerere privind
autorizarea unei percheziții și confiscări la sediile firmelor reclamante, anchetate pentru săvârșirea
unor fapte ilicite. Judecătorul a admis cererea la data de 5.10.2007.
În data de 23.10.2007 a fost efectuată percheziția în urma căreia s -au ridicat o serie de
documente, fișiere din calculatoare, respectiv corespo ndența electronică a unor angajați.
Reclamanții au atacat hotărârea prin care au fost autorizate perchezițiile motivând că
documentele confiscate nu au fost inventariate exact, au fost ridicate foarte multe documente din care
unele fără legătură cu cauza și care au fost protejate de confidențialitatea comunicărilor dintre client
și avocat, perchezițiile efectuându -se nediferențiat.
Contestația reclamanților a fost respinsă prin hotărârile din 2 respectiv 9 septembrie cu
motivarea că au fost respectate dis pozițiile Codului Comercial, ale Codului de Procedură Penală și
prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar respectarea confidențialității client -avocat
nu poate fi un impediment în confiscarea acestor comunicări.
Întrucât recursul reclaman ților a fost respins, aceștia s -au adresat CEDO reclamând încălcarea
art. 6 cu privire la dreptul la un proces echitabil, a art. 8 privind respectarea vieții private și de familie
și a art. 13 privind dreptul la un remediu efectiv, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Considerentele Hotărârii CEDO
În motivarea hotărârii Curtea a considerat că garanțiile prevăzute de dreptul intern care
reglementează inspecțiile în legislația concurenței nu au fost aplicate corespunzător. Astfel datorită

29Www.avocatura.com

confiscăr ilor nediferențiate, au fost confiscate și documente acoperite de confidențialitatea dintre
client și avocat.
Curtea a mai menționat deasemenea că, plângerile referitoare la confiscarea documentelor
acoperite de confidențialitatea comunicărilor dintre cl ient și avocat au fost întemeiate în acest caz.
În concluzie, CEDO a constatat disproporționalitatea dintre confiscări în raport cu obiectivul
urmărit , încălcându -se astfel dispozițiile art.6 (1), respectiv art. 8 din Convenție.
3.3 Încălcarea art.8 din Convenție. Necesitatea într -o societate democratică.
Proporționalitatea măsurii cu scopul legitim urmărit.
Cazul Yuditskaya contra Rusia
Reclamanții: doamna Yuditskaya și alți 4 avocați ai casei de avocatură Biznes i Pravo, cărora
le-au fost confiscate calculatoarele cu ocazia unei proceduri penale care viza un coleg de -al lor,
avocatul I.T, implicat în încheierea unui contract fictiv de asistență juridică între firma de avocatură
și o companie de stat Kirov Perm Factory.
Istoricul cauzei
Au fost emis e mandate de percheziție la firma de avocatură Biznes i Pravo, cu scopul de a
confisca documente care aveau legătură cu încheierea unui contract fictiv menit să acopere o dare de
mită unui executor judecătoresc. Deși era vizat doar avocatul I.T și fiecare avocat avea calculatorul
său, au fost confiscate toate calculatoarele firmei întrucât instanța a reținut că nu avocatul individual,
ci firma de avocatură a semnat contractul și prin urmare a autorizat percheziționarea firmei de
avocatură și a tuturor calc ulatoarelor.
Reclamanții au invocat lipsa motivelor pentru efectuarea unei percheziții la sediul firmelor și
a confiscării computerelor lor.
Considerentele Hotărârii
În opinia CEDO mandatul emis a fost formulat în termeni forte generali, dând naștere l a
posibilitatea unei aprecieri discreționare în efectuarea percheziției de către anchetatori. Nu a existat
deasemenea o motivare a instanței naționale în ce privește necesitatea sechestrării tuturor
calculatoarelor și nu doar al celui utilizat de avocatul vizat de anchetă. Judecătorul, la emiterea
mandatului nu a luat în considerare faptul că datele sunt acoperite de secretul profesional și prin
urmare trebuie protejate, cu toate că cunoștea calitatea de avocat al reclamanților. Curtea a arătat
deasemenea c ă mandatele trebuie să fie elaborate în așa fel încât să aibă un impact rezonabil.
În cazul analizat, CEDO a constatat că perchezițiile efectuate au adus atingere secretului
profesional într -o măsură disproporționată raportat la scopul urmărit. Violarea s ecretului profesional

în cazul avocaților ar aduce atingeri asupra bunei administrări a justiției și prin urmare a dreptului la
un proces echitabil.
În concluzie, a existat o încălcare a art. 8 din Convenție, întrucât cercetarea efectuată în lipsa
unei su spiciuni rezonabile și a unor măsuri de protecție a secretului profesional a mers dincolo de
ceea ce era necesar într -oi societate democratică pentru a atinge scopul legal urmărit. 30

30Www.unbr.ro