Procesul Penal Ca Mijloc de Realizare a Justitiei Penale
CUPRINS
Capitolul I: Considerații introductive procesul penal ca mijloc de realiza re justiției penale
Definiția și obiectul procesului penal
Scopul și rolul procesului penal
Participanții la procesul penal
Capitolul II: Acțiunile în procesul penal
Despre acțiunea injustiție
Dreptul lezat și acțiunea în justiție
Dreptul la acțiune și cererea în justiție 1.2.1 .Noțiunea de prejudiciu
1.2.2.Caracteristicile prejudiciului
Categoriile de acțiuni ce se pot exercita în procesul penal
Acțiunea penală
Acțiunea civilă
Capitolul III: Acțiunea civilă în procesul penal
Noțiune
Particularități
3 Condiții de exercitare a acțiunii civile în procesul penal 4. Elementele acțiunii civile
Obiectul acțiunii civile
Subiecții acțiunii civile
5. Punerea în mișcare a acțiunii civile în procesul penal
Capitolul IV: Exercitarea acțiunii civile în procesul penal
Dreptul de opțiune în exercitarea acțiunii civile
Exercitarea acțiunii civile la instanța penală
Exercitarea acțiunii civile la instanța civilă
Raportul dintre acțiunea penală și acțiunea civilă
Capitolul V: Rezolvarea acțiunii civile în cadrul procesului penal
Considerații introductive
Instanța admite acțiunea civilă în total sau în parte
Obligațiunile civile rezultând din ilicitul penal
Modalitatea de stabilire a întinderii prejudiciului
Reconsiderarea sau reaprecierea sumelor ce au fost avansate < partea civilă până la momentul judecării în fond a cauzei
Problema acordării unor despăgubiri civile periodice
Efectele devalorizării monetare ulterior datei pronunțări hotărârii
Instanța respinge acțiunea civilă ca lipsită de temei
Instanța nu acordă despăgubiri civile
Instanța nu soluționează acțiunea civilă
Capitolul VI: Concluzii
CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
1. Procesul penal ca mijloc de realizare a justiției penale
România este un stat de drept, democratic și social, în care cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție sau prin alte legi, dar supunându-se obligațiilor prevăzute de acestea , fiind egali în fața legii și a autorităților publice, fară privilegii și fară discriminări. Cetățenii români și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile cu bună-credință și de așa manieră încât să nu încalce drepturile și libertățile celorlalți.
Reacția societății față de cei care intră în conflict cu legea penală nu este arbitrară, ci dimpotrivă chibzuită, amplu reglementată prin dispozițiile legii.
Activitatea prin care organele specializate ale statului descoperă infracțiunile, identifică și prind făptuitorii, strâng și administrează probele, realizează tragerea la răspundere penală și aplică pedepsele este o activitate complexă, care depășește limitele stricte ale soluționării cauzei penale în cadrul strict jurisdicțional.
Noțiunea de activitate juridică nu este întru totul conformă cerințelor teoretice, practice și legislative în domeniul procesual penal, fiind uneori insuficient de cuprinzătoare, iar alteori excedând limitele care se impun.
Astfel dacă referirile s-ar face exclusiv la activitatea juridică, ca totalitate a manifestărilor organelor judiciare, în eforturile de rezolvare a cauzelor penale, nu s-ar cuprinde și participarea, deseori foarte activă și eficientă, a altor subiecți menționați de legea procesuală. La activitatea desfășurată de organele judiciare se adaugă atitudinea și implicarea , uneori în valențe procesuale deosebite, a părților în cauză (inculpat, parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă, persoane care au un interes în rezolvarea cauzelor penale), precum și a diferitelor alte persoane cuprinse în mecanismul judiciar ( martori, experți, interpreți, agenți procedurali, apărători, reprezentanți, substituți procesuali, persoane care nu au un interes în rezolvarea cauzei penale).
în activitatea desfășurată cu participarea subiecților amintiți apar relații juridice cu drepturi și obligații decurgând din dispozițiile legale care configurează conținutul unor raporturi de drept specifice.
Pe de altă parte, activitatea juridică excede uneori ca obiect soluționarea de cauze penale întrucât în anumite proceduri nu apare un conflict penal izvorât din săvârșirea unei infracțiuni care să atragă nevoia tragerii la răspundere penală a făptuitorului. Există numeroase activități judiciare în care scopurile urmărite sunt felurite, dar în nici un caz ele nu se înscriu în rezolvarea unei cauze penale. De exemplu activitățile judiciare desfășurate în cazul reabilitării unui condamnat pe cale judecătorească, a reparării pagubelor suportate de o persoană arestată sau condamnată pe nedrept, a înlocuirii sau reconstituirii unor înscrisuri dispărute , a recunoașterii unor acte judiciare străine, a rezolvării unor contestații la executare, a amânării sau întreruperii pedepsei închisorii și în alte numeroase situații.
Potrivit normelor procesuale penale, când se confirmă violarea legii penale și vinovăția infractorilor, instanța procedează la judecarea și sancționarea acestora, desfășurând în acest sens o activitate de înfăptuire a justiției.
Legea procesuală penală stabilește că activitatea judiciară cuprinde, în primul rând activitatea de justiție penală propriu-zisă, realizată de instanțele judecătorești penale, prin care cei vinovați de săvârșirea infracțiunilor sunt judecați și sancționați, iar în al doilea rând, activitatea de urmărire penală desfășurată de procurori și organe de cercetare penală care acționează pentru constatarea infracțiunilor, identificarea făptuitorilor și administrarea probelor, în vederea tragerii lor la răspundere penală.
Procesul penal, ca mijloc de realizare a justiției penale, apără drepturile și interesele legitime ale cetățenilor și-i educă în spiritul respectării legilor.
Aplicarea unei sancțiuni, în cazul încălcării unei dispoziții a legii penale, nu poate fi făcută însă oricum și de oricine, ci numai prin efectuarea unor activități legal reglementate și de către un organ legal însărcinat cu aceasta. Activitatea de sancționare, legal reglementată, se înfăptuiește printr-un complex de acte succesive care, datorită desfășurării lor coordonate și progresive, reprezintă un proces , adică un lanț lung de
manifestări consecutive, la capătul căruia se va putea hotărî dacă este sau nu cazul să fie aplicată o sancțiune.
In cadrul acestui proces sunt implicate atât organele judiciare cât și persoanele interesate sau neinteresate în rezolvarea cauzei penale. între acești participanți se stabilesc anumite raporturi juridice care dau naștere la anumite drepturi și obligații.
2. Definiția și obiectul procesului penal
In doctrina juridică de specialitate s-au formulat diferite definiții ale procesului penal, dintre care cea mai apropiată de punctul nostru de vedere ar fi următoarea:
Procesul penal este activitatea reglementată prin lege, desfășurată într-o cauză penală, de către organele judiciare cu participarea părților și a altor persoane, ca titulare de drepturi și obligații, având ca scop constatarea la timp și în mod complet a infracțiunilor și tragerea la răspundere penală a celor care le-au săvârșit în așa fel încât prin aceasta să se asigure ordinea de drept, precum și apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor.
Unii autori, omit să precizeze alături de scopul imediat al procesului penal ( constatarea la timp și în mod complet a infracțiunilor) și scopul
I imediat al procesului penal ( apărarea ordinii sociale, apărarea proprietății, I întărirea legalității, prevenirea infracțiunilor, etc.).
Datorită acestor abordări diferite precum și datorită faptului că I procesul penal este o activitate complexă cu o autonomie bine precizată, dorim să facem anumite precizări privind procesul penal, pentru a înțelege mai bine „acest fenomen de viață juridică" de importanță majoră în restabilirea ordinii de drept încălcate.
Termenul de proces este derivat din latinescul „procedere" < care înseamnă a progresa, a avansa, a evolua. Cuvântul a intrat în vocabularul juridic și a devenit tradiționali prin intermediul glosatorilor din Evul Mediu (aprox. sec. XII).
In cadrul dreptului procesual penal, această noțiune indică mișcarea, acțiunea, activitatea care trebuie să se desfășoare pentru aplicarea dreptului penal, pentru descoperirea, prinderea, cercetarea și judecarea acelora care săvârșesc infracțiuni.
Astfel, procesul penal se înfățișează ca un complex de acte succesive, care, datorită desfășurării lor coordonate și progresive ne oferă imaginea unei activități organizate, în care se urmărește aflarea adevărului și pronunțarea unei soluții juste în legătură cu conflictul de drept dedus spre rezolvare organelor competente.
Procesul penal este o activitate reglementată prin lege. Instituțiile procesuale cât și activitatea de ansamblu se desfășoară în limitele celei mai stricte legalități. Legea reglementează amănunțit drepturile și obligațiile participanților , modul de efectuare a activităților, succesiunea acestora, conținutul diferitelor acte procedurale, etc. De altfel, art.l, alin.l, C.pr.pen.
prevede că „procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale, cât ' și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege".
între activitățile procesuale și normele juridice care le reglementează există o legătură indisolubilă. Principiul legalității trebuie să aibă în procedura penală aceeași implicație ca și în dreptul penal ori altă ramură de drept. Dacă în dreptul penal există dictonul „nullum crimen sine lege" și „nulla poena sine lege", în mod similar s-a materializat legătura dintre formele procesuale și modul lor de reglementare, în adagiul „nulla justiția sine lege" sau „nullum judiciul sine lege".
Legea indică și dispune formele în care se manifestă și realizarea activității procesuale. Formele reglementate de lege în care se desfășoară procesul penal sunt • denumite forme procesuale. ( Forma trebuie să servească la conservarea și valorificarea substanței).
Procesul penal se realizează într-o cauză penală. Ceea ce determină desfășurarea procesului penal este împrejurara că organul judiciar este sesizat de existența litigiului penal izvorât din săvârșirea unei infracțiuni. Nici un proces penal nu se poate realiza pe o altă bază.
Fapta săvârșită sau presupusă ca fiind săvârșită constituie obiectul material al procesului penal ial raportul juridic de drept penal, ca manifestare a conflictului de drept survenit, reprezintă obiectul juridic al acestuia. Obiectul juridic și cel material determinând declanșarea și întreaga desfășurare a procesului penal poartă denumirea de cauză penală, denumire sinonimă cu cea de litigiu penal sau pricină penală.
3. Scopul și rolul procesului penal
Din definiția procesului penal rezultă că respectiva activitate, reglementată de lege, tinde spre realizarea unui anumit scop. în acest sens, art.l din Codul de procedură penală evidențiază atât scopul direct, imediat al procesului penal, cât și scopul general.
Activitatea subiecților oficiali sau sociali are ca scop( scop direct) constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni în așa fel încât orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale.
Constatarea la timp a infracțiunilor prefigurează un principiu fundamental al procesului penal și anume operativitatea. Cu cât o activitate de adunare și administrare a probelor este mai apropiată de momentul comiterii infracțiunii, cu atât informațiile necesare aflării adevărului vor fi mai apropiate de realitate și implicit va fi atins scopul procesului penal.
Al doilea scop al procesului penal este acela că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Prezumția de nevinovăție își găsește consacrarea în artic.23 alin.8 din Constituție care prevede că „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată". Acest principiu are o reflectare corespunzătoare și în modul în care se efectuează interpretarea probelor care pot fi concludente numai în măsura în care oferă certitudinea aflării adevărului, iar orice dubiu este în favoarea învinuitului sau inculpatului (in dubio pro reo). însă în momentul în care se stabilește că
probele au fost riguros administrate, iar vinovăția este stabilită, prezumția va fi înlăturată, urmând să fie aplicate sancțiunile corespunzătoare infracțiunii săvârșite.
Scopul general al procesului penal este înscris expres în art.l alin.2 C.proc.pen., potrivit căruia procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor.
Procesul penal, fiind o activitate juridică deosebit de complexă, impune anumite reguli de desfășurare care sunt strict reglementate de normele dreptului procesual penal. în acest sens, a fost necesară o sistematizare a desfășurării lui pe faze.
Totalitatea fazelor și etapelor pe care le parcurge procesul penal constituie sistemul acestuia. Sistemul actual al Codului de procedură penală reflectă împărțirea obiectivă a procesului penal în cele trei mari faze ale sale:
urmărirea penală, judecata și punerea în executare a hotărârii judecătorești.
Urmărirea penală reprezintă prima fază a procesului penal și se situează între începutul cercetării penale și trimiterea inculpatului în judecată prin rechizitoriul procurorului.
Judecata începe odată cu sesizarea instanței și cuprinde toate activitățile procesuale ce se desfășoară până în momentul rămânerii definitive a hotărârii penale.
Punerea în executare a hotărârilor constituie ultima fază cuprinzând întreaga procedură prin care hotărârea penală definitivă se pune în aplicare,
până în momentul în care este sesizat organul de executare, executarea propriu-zisă nu este reglementată de normele de procedură, plasându-se în afara procesului penal.
Trecerea procesului prin cele trei faze reprezintă schema sa tipică. Este posibil ca procesul penal să nu parcurgă toate aceste faze. De pildă, încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală poate întrerupe continuarea cauzei în celelalte faze; de asemenea pronunțarea unei achitări la judecată poate înlătura realizarea fazei de punere în executare a hotărârii penale. în unele cazuri, procesul penal începe direct cu faza judecății, lipsind în acest caz faza urmăririi penale. De exemplu, în procedura plângerii prealabile, în ipoteza când declanșarea procedurii de către procuror sau organele de cercetare nu este permisă, plângerea se va adresa instanței de judecată, procesul penal atipic demarând direct în fața organului respectiv.
4. Participanții la procesul penal
Procesul penal reprezintă o activitate complexă, reglementată prin lege care se desfășoară progresiv și coordonat, prin participarea organelor judiciare și a unor persoane ca titulare de drepturi și obligații, în scopul constatării faptelor ce constituie infracțiuni și pentru tragerea la răspundere penală a celor ce le-au săvârșit. Aceste organe și persoane, care prin activitatea lor participă la realizarea scopului procesului penal, au calitatea de participanți în desfășurarea acestuia.
în literatura de specialitate, noțiunea de participanți în procesul penal a fost prezentat în sens larg și în sens restrâns.
In sens larg, noțiunea de participanți încorporează toate persoanele care au un rol în vreo activitate procedurală, 10din rândul acestora făcând parte organele judiciare, părțile, apărătorul și alte persoane, accepție care este mai puțin folosită și nu are o semnificație tehnică, întrucât presupune reunirea în această noțiune a tuturor celor care iau parte la proces.
în sens restrâns, această noțiune înglobează numai organele judiciare, părțile și apărătorul.
Organele judiciare participante în cadrul procesului penal sunt: organele de cercetare penală, Ministerul Public, instanțele judecătorești.
Din dispozițiile art.23 și 24 C.pr.pen. rezultă că în urma exercitării acțiunii penale sau acțiunii civile, în cadrul procesului penal, anumite persoane apar ca titulare de drepturi și obligații, căpătând calitatea de părți. Potrivit acestor reglementări sunt părți în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente.
Spre deosebire de organele judiciare care acționează în numele statului pentru ocrotirea intereselor întregii colectivități, părțile din proces acționează pentru realizarea intereselor personale prin formularea de cereri, memorii, intervenții, concluzii adresate organelor judiciare.
Participanții care nu au interes în rezolvarea cauzei și ale altor drepturi și obligații nu apar în urma exercitării acțiunii penale sau acțiunii civile în cadrul procesului penal au calitate de alte persoane, nu sunt subiecți ai raportului procesual principal, ele fiind calificate ca subiecți secundari. Din rândul acestora fac parte: martorii, martorii asistenți, interpreții, mandatarii, traducătorii, reprezentanții, denunțătorii, experții, substituiții procesuali, etc. Aceasta deoarece ei sunt chemați, în mod ocazional, să îndeplinească anumite sarcini în cursul procesului penal pentru aflarea adevărului. Aceste persoane fiind subiecți ai raporturilor procesuale secundare au un rol auxiliar. Participarea lor este incidentală deoarece nu urmăresc un interes personal în cauză, rolul lor fiind diferit, iar drepturile și obligațiile lor sunt corespunzătoare calităților pe care le au.
Apărătorul în procesul penal are o situație aparte, deoarece nu acționează în interes propriu în cauza penală, ci de pe pozițiile părții căreia îi oferă asistență juridică.13
Uneori, în desfășurarea procesului penal pot apare și alte persoane, în locul subiecților procesuali principali denumiți părți; aceste persoane care înlocuiesc subiecții principali pot avea calități diferite: succesori, reprezentanți sau substituiți procesuali. Respectivii înlocuitori devin, la rândul lor, subiecți ai procesului penal, cu poziții procesuale diferite.14
Substituiții procesuali n-au calitate de parte în procesul penal, însă rămâne la aprecierea lor efectuarea actelor pentru care sunt îndreptățiți de lege, nerăspunzând pentru neîndeplinirea acestora. în acest sens putem da
13 Gh. Nistoreanu, M. Apetrei, L. Nae, Asistența juridică în procesul penal, Edit. Ministerului de Interne, București, 1993,p.86
V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală, Vol.l, Edit. Academiei, București, 1975, p.92
ca exemplu prevederile art. 222 C.pr.pen. din care rezultă că plângerea poate fi făcută de un soț pentru celălalt soț sau de un copil major pentru părinte..
în cadrul organelor judiciare se constată o anumită ierarhizare, care determină fiecare cauză și, în raport cu activitatea îndeplinită, o anumită competență.
Trebuie să remarcăm că în cadrul procesului penal nu-și găsește de regulă aplicabilitate principiul disponibilității care e specific procesului civil. Prin urmare, dreptul recunoscut organelor judiciare de a porni procesul penal reprezintă concomitent și o obligație a acestora, ele neputându-se sustrage de la declanșarea procesului penal, de la punerea în mișcare a acțiunii penale și de la exercitarea ei până la finalizarea cauzelor avute pe rol. De aceea, acest principiu al oficialității, mai este denumit în literatura de specialitate și principiul obligativității.
Din diferite rațiuni care constă fie în calitățile persoanelor care au încălcat legea penală (demnitari, diplomați, militari), fie se întemeiază pe natura infracțiunilor săvârșite (cele cu plângere prealabilă), legea a retras organelor judiciare exercițiul oficial al competenței lor , procesul penal nemaiputând fi început sau continuat din oficiu.
Persoanele care participă la procesul penal pot fi, așa cum am văzut, numeroase. Unele participă din proprie inițiativă , altele sunt chemate de organele judiciare ,unele sunt interesate de modul de soluționare al procesului, altele nu au nici un interes în cauză.
Activitatea judiciară este desfășurată de organele judiciare cu participarea unor subiecți procesuali, având calitatea de titulari de drepturi și obligații, precizare făcută în scopul de a diferenția activitatea judiciară a procesului penal și faptul că raporturile procesuale reprezintă elemente intrinseci ale acestuia.
CAPITOLUL II ACȚIUNILE ÎN PROCESUL PENAL
1. Despre acțiunea în justiție l.IDreptul lezat și acțiunea în justiție
încălcarea normelor de drept, având ca rezultat tulburarea ordinii juridice, dă naștere la conflicte de drept între cei care n-au respectat aceste norme de stat, ca titular al puterii publice. în asemenea situații, se impune restabilirea ordinii juridice prin rezolvarea acestor conflicte, atribut care este în competența organelor de justiție. Recurgerea la justiție presupune aducerea conflictelor sus amintite înaintea organelor competente să aplice legea.
Mijlocul legal prin care respectivele conflicte sunt aduse în fața organelor judiciare este acțiunea Injustiție.
în literatura de specialitate, s-au dat diverse definiții acțiunii în justiție, toate acestea având, de regulă, o trăsătură comună și anume, aducerea înaintea justiției, a conflictului de drept spre rezolvare. O formulare mai cuprinzătoare o prezintă aceea opinie potrivit căreia acțiunea injustiție e mijlocul juridic prin care o persoană e trasă la răspundere în
fața organelor judecătorești pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate16.
Acțiunea în justiție, pentru a avea eficiență juridică e condiționată de existența a anumitor factori necesari în vederea justei aplicări a normelor de drept procesual. Acești factori sunt: temeiul acțiunii, obiectul acțiunii, subiecții acțiunii, aptitudinea funcțională a acțiunii. Lipsa oricăreia dintre aceste elemente are drept consecință nulitatea actelor procesuale, acțiunea fiind ne valabilă. Temeiul de drept al acțiunii presupune existența unei norme juridice care prevede fapta ilicită și dreptul la acțiune, iar temeiul de fapt îl constituie fapta prin care s-a încălcat norma de drept.
Obiectul acțiunii rezidă în tragerea la răspundere juridică a persoanei care prin fapta sa a încălcat o normă de drept.
Subiecții acțiunii sunt subiecții raportului juridic de conflict care s-a născut și e adus în fața instanței, potrivit legii, spre soluționare.
Acțiunea în justiție e considerată că are aptitudine funcțională atunci când folosirea ei poate determina pornirea procesului judiciar . Această aptitudine funcțională trebuie să existe atât în momentul punerii ei în mișcare, cât și după aceea, întrucât numai în raport cu o acțiune aptă pot fi îndeplinite acte procesuale care să dinamizeze activitatea procesuală.
Acest ultim factor al acțiunii, respectiv aptitudinea funcțională e dependent de existența celorlalți factori. în anumite situații, aptitudinea funcțională a acțiunii în justiție e înlăturată de unele cauze prevăzute expres de lege. Asemenea cauze pot fi: decesul făptuitorului, amnistiția , prescripția, etc.
în raport cu temeiul juridic se determină obiectul acțiunii în justiție care poate fi tragerea la răspundere administrativă, civilă sau penală.
Acțiunea în justiție determină obiectul procesului judiciar și caracterul acestuia, trasând implicit linia de desfășurare progresivă și coordonată a activității procesuale și delimitând cadrul subiecților procesuali.
1.2.Dreptul la acțiune și cererea în justiție
Conform prevederilor Codului Penal, infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale (art.17 alin. 2 C.pen.).
De aceea e necesară analiza noțiunii de infracțiune datorită consecințelor deosebite din punct de vedere juridic a săvârșirii unei fapte, intervenirea răspunderii penale constituind forma cea mai severă a răspunderii juridice.
Noțiunea de infracțiune e definită de Codul nostru Penal. Ea constă într-o faptă care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală (art.17 alin.l C.pen.).
Definiția infracțiunii cuprinde trăsăturile esențiale și în același timp generale, comune tuturor infracțiunilor, trăsături prin care aceasta se distinge de faptele neîncriminate , precum și de faptele prevăzute în alte norme juridice decât cele penale. Chiar dacă în normele penale de încriminare se definește fiecare infracțiune în parte , aceasta nu permite
cunoașterea noțiunii de infracțiune fiindcă nu pot fi desprinse din conținutul unei infracțiuni trăsăturile comune tuturor infracțiunilor.
Din definiția infracțiunii se deduc trei trăsături esențiale ale acesteia: faptă periculoasă pentru societate, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.
Faptele cauzatoare de prejudicii sunt conduite ale omului prin care se încalcă normele dreptului sau regulile de conviețuire socială săvârșită fară intenția de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care totuși se produc în puterea legii.
Fapta ilicită penală este acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.
Sediul materiei este reglementat de dispozițiile art. 998 C. Civil care dispune: „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-1 repara", iar art. 999 C Civil prevede: „ Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa".
Din analiza textelor acestor articole se ajunge la constatarea că răspunderea civilă delictuală presupune existența sau întrunirea cumulativă a următoarelor condiții sau elemente constitutive:
prejudiciul;
fapta ilicită;
raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;
culpa, greșeala sau vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.
în cele ce urmează ne vom ocupa de problema prejudiciului, deoarece aceasta implică unele consecințe și în ceea ce privește procesul penal.
1.2.1. Noțiunea de prejudiciu
Prin prejudiciu se înțeleg rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane22.
Conform art. 998 – 999 C. Civil, răspunderea civilă intervine numai în cazul în care există un prejudiciu care trebuie, potrivit legii să fie reparat.
în planul dreptului civil, fapta ilicită și culpabilă e lipsită de orice importanță și efect dacă prin ea nu s-a cauzat un prejudiciu altei persoane, în acest sens s-a arătat: „ Oricât de condamnabilă ar fi o faptă ilicită și oricât de gravă ar fi culpa autorului, răspunderea civilă delictuală nu poate interveni decât dacă, prin fapta ilicită și culpabilă, s-a cauzat un prejudiciu cuiva". Deci, prejudiciul este nu numai condiția răspunderii, dar și măsura ei, în sensul că autorul răspunde numai în limita prejudiciului cauzat.
Pornind de la prejudiciu, prin luarea în considerare a raportului de cauzalitate, se ajunge la fapta ilicită dăunătoare și, de la fapta ilicită, la autorul ei sau la persoana obligată la reparare. Deci, atâta vreme cât o persoană n-a fost păgubită, ea nu are dreptul de a pretinde nici o reparație deoarece nu poate face dovada unui interes: g Pas d'interet, pas d'action".
1.2.2. Caracteristicile prejudiciului
Pentru ca un prejudiciu patrimonial să dea dreptul victimei de a cere obligarea autorului faptei ilicite la repararea lui, e necesar să îndeplinească două condiții: să fie cert și să fie nereparat.
A. Caracterul cert al prejudiciului
Un prejudiciu este cert atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică și totodată, poate fi evaluat în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale și prejudiciile viitoare și sigure. Prin prejudiciu actual se înțelege acela care s-a produs în totalitate până la data când se cere repararea lui. Prejudiciile viitoare și sigure sunt acele prejudicii care, deși nu s-au produs, este sigur că se vor produce, putând fi evaluate în prezent pe bază de elemente îndestulătoare. De exemplu, atunci când victima unei fapte ilicite a rămas cu o incapacitate de muncă permanentă, prejudiciul este cert, deși o bună parte din el se va produce în viitor.
Rezultă că certitudinea unui prejudiciu viitor se referă atât la existența cât și la întinderea sa. Dacă nu se cunoaște întreaga întindere a acestuia, instanța de judecată se va limita la obligarea reparării prejudiciului constatat și evaluat cu certitudine. Ea poate însă reveni ulterior pentru a acorda repararea cuvenită pentru prejudiciile devenite certe după pronunțarea hotărârii și provenite din aceeași faptă.
Prejudiciile viitoare și eventuale a căror producere în viitor este nesigură sunt lipsite de caracter cert. Ele obligă la reparare numai după ce s-au produs sau este sigur că se vor produce.
B: Prejudiciul să fie nereparat
A răspunde civil înseamnă a fi obligat la repararea unui prejudiciu. De aceea, în cazul în care prejudiciul cauzat a fost deja reparat, răspundereaa civilă încetează. Victima nu mai are dreptul de a obține din nou o reparație, deoarece s-ar îmbogăți fără justă cauză.
Răspunderea civilă nu poate fi antrenată dacă autorul faptei a restituit bunul sustras, a înlocuit sau reparat bunul avariat ori a pus la dispoziția victimei toate mijloacele bănești necesare pentru restabilirea situației anterioare.
Tot astfel, dacă pentru prejudiciu răspund solidar sau în solidarism două sau mai mult persoane și victima a obținut reparația integrală de la una dintre acestea, dreptul de creanță se stinge prin executare. înseamnă că cel păgubit nu are dreptul de a acționa și pe celelalte persoane care au fost ținute să răspundă alături sau pe cel care a executat obligația de reparare. Aceste persoane vor rămâne obligate, de regulă, pentru partea lor de contribuție la producerea pagubei, numai față de solvens, care a făcut singur plata.
în literatura de specialitate s-au purtat mai multe discuții cu privire la situația când altă persoană decât autorul prejudiciului remite victimei sume de bani. Aceste situații vor fi dezbătute pe larg în cursul prezentei lucrări.
C Caracterul direct al prejudiciului
Nu este suficient ca prejudiciul să fie cert pentru a justifica dreptul de reparațiune. El trebuie să fie și direct.
Art. 1086 C. Civil constituie o normă generală a răspunderii civile aplicabile și în cazul răspunderii delictuale, ea dând expresia existenței unei legături de cauzalitate îndestulător de caracterizată pentru a înlătura posibilitatea unei răspunderi care întinzându-se la tot lanțul de evenimente ce se produc ca urmare a faptei păgubitoare, ar obliga la o răspundere fară hotar. Este bine cunoscut exemplul dat în vechiul drept francez de Pothier și anume o vacă bolnavă care a fost vândută, transmite boala celorlalte vite și toate mor. Aceasta este dauna directă pentru care este datorată reparațiunea. Moartea vitelor a împiedicat, însă, cultivarea pământului iar proprietarul, nemaiavând roadele pământului, nu și-a mai putut plăti datoriile, astfel că bunurile sale au fost vândute silit. Aceste evenimente nu sunt cu îndestulătoare certitudine urmarea faptei păgubitoare. Ele nu legitimează o despăgubire, căci sunt daune indirecte.
Dispozițiile art. 1086 restrâng răspunderea la prejudiciul direct chiar în cazul când neexecutarea obligației rezultă din dolul debitorului.
în literatura de specialitate, s-au conturat două opinii, una potrivit căreia prejudiciul reparabil poate fi și indirect și alta, cea actuală, care s-a situat pe poziția justă, potrivit căreia numai prejudiciul direct deschide drumul spre despăgubirea ex delicto, spre deosebire de prejudiciile indirecte care ne-ar sili să admitem o răspundere nemărginită.
Sunt considerate daune indirecte cele produse prin ricoșeu de un prejudiciu, care se intercalează între fapta păgubitoare și dauna indirectă.
Dar, paguba suferită de apropiații celui omorât – copii, soț, părinți, eventual frați și surori prin modificarea negativă a situației lor patrimoniale, în urma uciderii susținătorului, ar fi o pagubă indirectă, nereparabilă. Cu toate acestea, chiar și autorii care socotesc că numai prejudiciul direct este susceptibil să dea naștere unui drept de reparațiune, admit că dauna patrimonială suferită prin pierderea susținătorului constituie un prejudiciu în acest sens, este direct.
Contradicția care a luat naștere prin acordarea de despăgubiri în urma decesului susținătorului, care este un prejudiciu indirect și dispozițiile art.1086 C. Civil care se referă la răspunderea delictuală rezultată dintr-un prejudiciu direct, poate fi eliminată prin introducerea noțiunii de cauzalitate.
D Alexandresco scrie : „dauna indirectă va trebui să fie urmarea imediată și directă a faptului dăunător. Așadar, prejudiciul direct nu este primul dintr-o succesiune de daune. El este legat de fapta ilicită printr-un raport neîndoielnic de cauzalitate, pe când dauna indirectă este cea cu privire la care s-a izbutit să se stabilească un asemenea raport de cauzalitate și care iese din câmpul răspunderii". Această analiză, care caută delimitarea prejudiciului reparabil între existența dovedită a raportului de cauzalitate, este singura care concordă cu art. 1086 C. Civil, text care se referă la daunele care sunt „o consecință directă și necesară" a faptei ilicite.
D. Caracterul personal al prejudiciului
Prejudiciul cert și direct trebuie să fie personal pentru a putea contribui la nașterea obligației de a repara paguba cauzată. In prezent, se aplică principiul potrivit căruia fară interes dreptul la acțiune nu poate lua naștere. Numai persoana fizică sau juridică care a suferit un prejudiciu în ființa sa sau în bunurile sale poate pretinde reparațiunea. Art. 15 C.pr.pen. stabilește că : „persoana vătămată se poate constitui parte civilă" sau art. 19 C.pr.pen. „poate introduce la instanța civilă, acțiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracțiune".
Dar dreptul la acțiune în despăgubire nu este un drept legat de persoană. Acest drept la acțiune poate fi exercitat, în caz de inacțiune a persoanei păgubite de către creditorii acestuia pe calea acțiunii oblice (art.974 C. Civil).
De altfel, dreptul la reparațiune născut în patrimoniul victimei trece, prin moștenire , asupra erezilor săi ca și celelalte drepturi și acțiuni patrimoniale ale celui care lasă moștenirea.
E. Atingerea unui drept sau al unui interes
Ultima cerință pe care trebuie să o îndeplinească prejudiciul spre a constitui unul din elementele necesare pentru nașterea dreptului de reparațiune, ar fi în concepția tradițională, ca el să constituie vătămarea unui drept subiectiv dobândit sau într-o altă concepție a unui interes juridic, ocrotit care după părerea lui Ihering ar fi tot un drept subiectiv.
Pentru a lămuri această distincție vom da următorul exemplu: art.87 C.familiei obligă pe soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt
soț să continue a-i da întreținere, art. 88 C.familiei prevede că cel care aluat un copil pentru a-1 crește, fară a întocmi formele cerute pentru înfiere are obligația să-1 întrețină cât timp copilul e minor.
în ambele cazuri, această obligație nu revine soțului sau celui care a luat spre creștere un copil decât dacă părinții firești au murit sunt dispăruți sau se află în nevoie. în aceste condiții de bucură de un drept subiectiv ocrotit printr-un drept material la acțiune. în caz contrar, copilul nu are decât un simplu interes. Numai în primul caz, pierderea susținătorului ca o consecință a unei fapte ilicite ar justifica în această concepție restrictivă, pretenția la despăgubire. A doua concepție a fost consacrată de practica noastră judecătorească.
Se știe că cerința ca obiectul să fie „un interes legitim, juridic ocrotit", adică un drept, a servit mai ales pentru a înlătura pretențiile concubinei căreia victima îi presta întreținere. De îndată, însă, ce vătămarea unui interes ar fi îndestulătoare pentru a obține despăgubire, și pretențiile concubinei lipsite de cel care îi presta întreținere, devin admisibile.
Așadar, în concepția practicii noastre atingerea, unui simplu interes ( situații de fapt) îndreptățește dezdăunarea, cu îndeplinirea a două condiții:
această situație de fapt să fii avut caracter de stabilitate, o permanență îndestulătoare pentru a justifica presupunerea că ea ar fi continuat și în viitor;
să fie vorba de vătămarea unui interes licit și moral.
2. Categoriile de acțiuni ce se pot exercita în procesul penal
Din dispozițiile art. 9 și art. 14 din Codul de Procedură Penală rezultă că în cadrul aceluiași proces se pot exercita două acțiuni, respectiv acțiunea penală și acțiunea civilă.
2.1.Acțiunea penală se va exercita când s-a comis o faptă incriminată de legea penală , deoarece în această situație s-a produs conflictul juridic de drept penal care trebuie trimis spre rezolvare în fața justiției.
Din dispozițiile art. 9 alin.l C.Pr.Pen. rezultă că prin intermediul acțiunii penale se trag la răspundere penală persoanele care au săvârșit infracțiuni.
Când prin infracțiune se produce și un prejudiciu material în dauna unei persoane fizice sau juridice, poate fi exercitată și acțiunea civilă în cadrul procesului penal prin intermediul căreia vor fi trași la răspundere civilă inculpatul precum și partea responsabilă civilmente (art. 14 alin 1 C:Pr.Pen.)
Acțiunea penală se va putea exercita numai în cadrul procesului penal deoarece este mijlocul legal prin intermediul căruia se realizează scopul procesului penal. în schimb, acțiunea civilă pentru repararea pagubei produse prin infracțiune, dacă nu este exercitată în procesul penal, alături de acțiunea penală poate fi exercitată în fața instanței civile.
în cazul în care acțiunile sunt exercitate împreună în cadrul procesului penal, acțiunea penală constituie principalul, iar acțiunea civilă reprezintă accesoriul. Ca urmare, acțiunea civilă nu poate fi exercitata dacă nu există o acțiune penală pusă în mișcare, iar soluționarea acțiunii civile
depinde de modul cum este soluționată acțiunea penală. De la această regulă fac excepție situațiile în care acțiunea penală se stinge în fața instanței penale, aceasta fiind obligată să soluționeze în continuare acțiunea civilă (de exemplu, în situația în care a intervenit amnistiția, instanța penală rămâne sesizată în continuare cu soluționarea acțiunii civile), precum și situațiile în care instanța penală este sesizată prin căile de atac numai în latura civilă.
2.2. Acțiunea civilă în capitolele următoare vom prezenta pe larg acțiunea civilă și exercitarea ei în cadrul procesului penal.
CAPITOLUL III ACȚIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL
l.Noțiune
Multe din infracțiunile săvârșite provoacă un prejudiciu care face să devină eficient principiul răspunderii civile izvorât din art.998 C.civil potrivit căruia „ orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-1 repara".
Mijlocul legal prin care persoana despăgubită material cere să-i fie reparat prejudiciul cauzat este acțiunea civilă.
Acțiunea civilă este definită ca fiind mijlocul legal cel mai important
de proteguire prin constrângere judiciară a drepturilor civile încălcate sau a
intereselor ocrotite de lege. Pe calea acțiunii civile, un subiect de drept
(persoană fizică sau persoană juridică) cere organului de jurisdicție fie
recunoașterea unui drept subiectiv preexistent ori constituirea unei situații
juridice noi, fie încetarea piedicilor puse în exercitarea dreptului său de
către o altă persoană sau plata unei despăgubiri atunci atunci când
instituirea sau executarea unor asemenea obligații este necesară în vederea
• 28
realizării dreptului respectiv .
Ca acțiune judiciară, acțiunea civilă este, în esență, o instituție de drept civil, ea devenind instituție a dreptului procesual penal numai în măsura în care este exercitată în cadrul unui proces penal.
In literatura de specialitate a fost exprimată opinia că acțiunea civilă care are ca obiect repararea unui prejudiciu cauzat printr-o infracțiune nu este o acțiune pură de drept civil, ea având un caracter complex, determinat de însăși izvorul ei. O asemenea opinie nu o găsim întemeiată câtă vreme acțiunea civilă în procesul penal este supusă dispozițiilor de fond aale răspunderii civile cu sublinierea că acțiunea civilă rezultată din săvârșirea unei fapte ilicite civile prezintă anumite particularități.
Acțiunea civilă, în procesul penal are același izvor ca și acțiunea penală și anume infracțiunea săvârșită. în raport cu această trăsătură, acțiunea civilă în procesul penal nu poate avea ca obiect decât repararea prejudiciilor cauzate prin infracțiune. în acest sens, în cazul unui viol, acțiunea civilă nu poate avea ca obiect constatarea paternității copilului născut ca urmare a violului.
Fiind alăturată acțiunii penale, acțiunea civilă are un caracter accesoriu și în consecință, poate fi exercitată în cadrul procesului penal numai în măsura în care poate fi pusă în mișcare acțiunea penală. Caracterul accesoriu al acțiunii civile în procesul penal face ca aceasta să poată fi exercitată numai împotriva învinuitului, inculpatului sau părții responsabile civilmente, precum și față de succesorii acestora.
2. particularități
Acțiunea civilă pusă în mișcare și exercitată în procesul penal prezintă anumite particularități:
își are izvorul într-o infracțiune;
se exercită în fața organelor judiciare penale;
se exercită, de regulă, la cerere, fiind divizibilă și disponibilă, ceea ce înseamnă că poate fii exercitată numai împotriva unora din cei care răspund civil, iar partea civilă are dreptul de a renunța la calitatea sa, atrăgând stingerea acțiunii civile;
este facultativă, persoana vătămată având latitudinea de a cere repararea pagubei;
are ca titular persoana prejudiciată prin infracțiune, care are dreptul de a obține repararea pagubei( materiale sau morale) ca parte civilă, fie personal, fie prin reprezentanții ei;
are trăsături de oficialitate pe care le împrumută de la acțiunea penală.
Astfel, în cazurile prevăzute de art. 16 C.Pr.Pen. se exercită din oficiu (când persoana vătămată este o persoană juridică și în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau capacitate de exercițiu restrânsă).
De asemenea, în cazurile în care repararea pagubei se obține în natură, organele judiciare penale au obligația ca din oficiu să restituie lucrurile sau să dispună restabilirea situației anterioare ori desființarea totală sau parțială a unui înscris ( art.348 C.Pr.Pen.).
g)are caracter accesoriu față de acțiunea penală, în consecință, în măsura în care nu există acțiune penală declanșată sau se constată ulterior că acțiunea penală nu se putea pune în mișcare datorită unui impediment inițial, acțiunea civilă rămâne fără suportul necesar care să fii permis persoanei vătămate opțiunea inițială și constituirea de parte civilă. în asemenea cazuri, chiar dacă este sesizată cu o acțiune civilă, instanța nu are dreptul să o soluționeze. Așa procedează instanța de pildă, când pronunță achitarea pentru fapta dedusă judecății nu e prevăzută de legea penală sau când pronunță încetarea procesului penal pentru lipsa plângerii prealabile( art.346 alin.4 C.Pr.Pen.).
Tot pentru motivul că acțiunea civilă este un accesoriu al acțiunii penale, ea nu poate fi exercitată decât față de persoanele care au calitatea de inculpat sau parte civilmente responsabilă în cauză, eventual față de moștenitorii acestora. Ca urmare, un complice care prin fapta sa a cauzat un prejudiciu, nu poate fi obligat la despăgubiri, dacă datorită aplicării amnistiei în cursul urmăririi penale nu a fost trimis în judecată.
Când acțiunea penală se exercită concomitent cu acțiunea civilă dar Ia instanțe separate, acțiunea penală are prioritate aplicându-se regula „penalul ține loc civilului".
3. Condiții de exercitare a acțiunii civile în procesul penal
Pentru ca acțiunea civilă să poată fi exercitată în cadrul procesului penal se cer a fi îndeplinite cumulativ anumite condiții și anume:
a) infracțiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material Această condiție face ca nu în orice proces penal să poată fi exercitată și acțiunea civilă, deoarece anumite infracțiuni, prin natura urmărilor lor nu pot genera prejudicii materiale și, în consecință, exclud, de plano, posibilitatea exercitării acțiunii civile.
în legătură cu prejudiciul moral, despăgubirile se acordă în conformitate cu prevederile art.998 C.Civil, care, instituind obligația generală de reparare a prejudiciului ( principiul răspunderii civile delictuale) nu face nici o distincție după cum acesta trebuie să fie material sau moral, ceea ce înseamnă că nu există nici un impediment legal pentru înlăturarea din sfera obligației de reparare a prejudiciului a daunelor morale.
Referitor la înțelesul noțiunii de prejudiciu moral, subliniem faptul că, acesta, în opoziție cu paguba materială care înseamnă o diminuare a patrimoniului părții vătămate, exclude orice daună de ordin patrimonial.
Prin el se aduce atingere valorilor cu conținut nepatrimonial care caracterizează personalitatea umană.
Unele dintre acestea sunt arătate în art. 54 din Decretul nr. 51/1954 și anume dreptul la nume, dreptul la denumire, dreptul la onoare, dreptul la reputație, dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere științifice, artistice sau literare, dreptul de inventator, precum și orice alt drept personal nepatrimonial.
La acestea se mai adaugă, așa cum în mod corect s-a subliniat în literatura de specialitate și alte drepturi, cum sunt dreptul la viață, dreptul la integritate fizică și la sănătate, dreptul la libertate.
în ceea ce privește prejudiciu material art. 1084 C. Civil stabilește că prejudiciu material cuprinde sau poate cuprinde două elemente: pierderea suferită și beneficiul nerealizat. Acest text se află la materia contractelor , dar din generalitatea redactării rezultă că se aplică și răspunderii delictuale.
Pierderea patrimonială suferită constă dintr-o diminuare a valorilor active din patrimoniu, iar beneficiul nerealizat constă din lipsirea activului patrimonial de o sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi săvârșit fapta ilicită. Este pierdere efectivă sau reală distrugerea sau stricarea unui lucru care formează obiectul unui drept , sau care se află în posesia celui păgubit31.
Prejudiciul material se poate înfățișa și sub forma beneficiului nerealizat. Trebuie dovedit după cum cel păgubit este persoană fizică sai; persoană juridică.
Pentru o persoană juridică acesta constă în beneficiul pe care acesta 1 ar fi realizat dacă nu ar fi intervenit fapta ilicită.
Prejudiciul material suferit de o persoană fizică se poate înfățișă ca u câștig nerealizat în cazul pierderii totale sau parțiale a veniturilor.
Se mai poate vorbi aici și despre prejudiciul patrimonial rezultat di vătămarea persoanei și anume din moarte, atingerea integrității corporale persoanei fizice sau a sănătății.
în caz de moarte, trebuie să deosebim între drepturilor la reparațiune pe care succesorii le dobândesc prin moștenire și care se nasc direct în patrimoniul lor 2.
în primul caz, moștenitorilor li se transmit prin succesiune toate drepturile celui care lasă moștenirea, la repararea pagubelor patrimoniale survenite între momentul faptei ilicite și moarte, incapacitate de muncă, distrugerea sau degradarea unor lucruri.
în al doilea caz, prejudiciul cauzat unor terțe persoane prin moartea victimei poate consta din cheltuielile medicale făcute pentru victimă înainte de moartea acesteia, din cheltuielile de înmormântare, precum și din moartea susținătorului. Dreptul la reparațiune aparține îndreptățiților indiferent de vocația lor la moștenirea lăsată de victimă căci suntem în prezența unui drept propriu. Acest drept aparține, în cazul cheltuielilor medicale sau de înmormântare, persoanelor care le-au făcut.
Prejudiciul pentru pierderea susținătorului ( atât celor care aveau dreptul la întreținere față de victima cât și cele care au fost întreținute în fapt) constă în faptul că păgubitul este lipsit de nivelul de trai de care s-a bucurat înainte de săvârșirea faptei ilicite, datorită prestațiilor primite cu titlu permanent de la victimă.
în această situație, instanța de judecată este obligată să administreze din oficiu probe pentru stabilirea prejudiciului real suferit de copii minori ramași de pe urma victimei, în vederea obligării inculpatului la despăgubiri în favoarea acestora. Instanța trebuie să verifice dacă, în afară de salariu, victima realiza venituri și din muncă în gospodărie proprie sau din alte
,2kknu p.125
activități care fiind efectuate și în folosul copiilor minori și de care, în prezent, aceștia sunt lipsiți, nu pot fi omise la stabilirea despăgubirilor.
Prima instanță a apreciat greșit obligarea inculpatului doar la despăgubiri, reprezentând cheltuielile de" înmormântare ale victimei și respingând cererea părții civile privind obligarea acestuia la plata unei despăgubiri sub forma unor prestații periodice lunare pentru copiii minori ai victimei.
S-a considerat eronat de către instanță că nu trebuie să se acorde despăgubiri periodice pentru copiii minori deoarece diferența dintre cuantumul sumelor pe care le aloca victima pentru întreținerea lor și pensia de urmaș era mică. Dacă pensia de urmaș este inferioară sumei de care beneficiau minorii din venitul părintelui lor, inculpatul trebuie obligat la plata unei despăgubiri periodice, reprezentând diferența de care, altfel, aceștia ar fi lipsiți.
Totodată, la stabilirea veniturilor din salariu se va ține seama și de modificările survenite ulterior ca urmare a majorărilor sau acordării unor indemnizații, același considerent impunându-se și cu privire la pensia de urmaș stabilită, pentru a se putea asigura minorilor o justă și integrală despăgubire pentru prejudiciul cauzat, așa cum rezultă din prevederile art. 14 C.Pr. Pen. Și art. 998 C. Civil. în cazurile de atingere a integrității corporale sau a sănătății, în afară de cheltuielile pentru îngrijiri medicale, prejudiciul patrimonial constă în pierderea totală sau parțială a capacității de muncă și drept urmare, din pierderea în aceeași proporție a câștigurilor din muncă. Au drept la reparațiune și persoana care la data comiterii faptei
ilicite nu era încadrată în muncă, cu toate că era aptă de muncă, deoarece prin efectele
negative ale faptei ilicite i s-a răpit posibilitatea de a se încadra în muncă sau reîncadra.
In speță, instanța a apreciat corect că infracțiunea săvârșită de inculpat a determinat în mod corect, imposibilitatea angajării părții vătămate în muncă, ea având la acea dată analizele și examenele medicale efectuate, precum și aprobarea cererii de angajare de către unitate.
Ca urmare, partea vătămată a fost lipsită de salariul pe care l-ar fi obținut în perioada de timp cât a fost împiedicată să se angajeze, suferind deci un prejudiciu real, cert și actual, angajarea fiind neîndoielnică, împiedicată doar de traumatismul suferit ocazionat de fapta inculpatului, iar alte impedimente nu au existat.
In consecință, aceasta este îndreptățită la desdăunare cu echivalentul salariului pe care l-ar fi primit în perioada de timp în care a fost în imposibilitatea de a se încadra în muncă datorită infracțiunii săvârșite de inculpat.
Pentru a se stabili cuantumul sumelor cuvenite cu titlu de despăgubiri, instanța trebuia să solicite informații de la unitatea care a aprobat cererea de încadrare. Dacă era incapabilă din cauze anterioare faptei ilicite, ea nu poate pretinde despăgubire cu acest titlu. în cazul minorului sub 14 ani, se poate acorda despăgubiri actuale pentru incapacitate de muncă viitoare, dar certe pe cate o va suferi ca urmare a faptei ilicite după împlinirea acestei vârste.
Există, însă unele infracțiuni care, prin natura lor nu pot genera prejudicii, cum sunt de pildă, infracțiunile de pericol, excluzând exercitarea acțiunii civile în procesul penal oferind posibilitatea căii civile separate pentru celelalte fapte păgubitoare, fară caracter penal, care au avut legătură cu infracțiunea de pericol.
în acest sens, s-a decis, de pildă, că dacă inculpatul a fost judecat în procesul penal pentru infracțiunea de fals intelectual prevăzut de art.289 C.penal, obligarea acestuia la despăgubiri nu este posibilă pentru că instanța penală nu a fost sesizată cu judecarea unei fapte penale producătoare de pagube materiale. La fel s-a hotărât că întrucât infracțiunea de conducere a unui autovehicul fară permisul corespunzător categoriei respective nu generează prin obiectul ei daune materiale, constituirea de parte civilă nu este posibilă, eventualele prejudicii putând fi recuperate de cel vătămat numai pe calea acțiunii în fața instanței civile.
b) între infracțiunea săvârșită și prejudiciul cerut a fi acoperit să existe legătură de cauzalitate
0 axiomă de drept că o persoană poate fi trasă la răspundere juridică în general, și la răspundere civilă, în special, numai dacă între fapta sa și efectul produs există, în mod obiectiv, un raport de cauzalitate.
Inexistența acestui raport înlătură existența temeiului tragerii la răspundere juridică a persoanei care a săvârșit fapta. S-a stabilit că despăgubirile acordate ca urmare a unui accident de circulație, soldat cu
vătămare corporală nu pot cuprinde și contravaloarea autoturismului avariat.
In cazul răspunderii civile, teza are deplină aplicabilitate și organele judiciare pot obliga la despăgubiri civile o anumită persoană numai în cazul în care se constată producerea unui prejudiciu ca urmare a faptei săvârșite.
In mod corect, în practica judiciară s-a arătat că nu există legătură de cauzalitate între faptă și complicațiile privind starea sănătății unei persoane, în ipoteza în care victima a nesocotit repetat tratamentul și
«35
recomandările medicale, ceea ce a dus la înrăutățirea stării sănătății ei . De asemenea, nu există raport de cauzalitate între prejudiciu și fapta inculpatului în cazul în care un autovehicul, după ce a fost reperat, nu a fost introdus în circuitul productiv din vina altor persoane. In același sens, în practica judiciară s-a decis că nu există legătură de cauzalitate între fapta de vătămare corporală și prejudiciul care constă în valoarea produselor alterate în timpul cât persoana care avea calitatea de gestionar a produselor respective s-a aflat în concediu medical ca urmare a vătămărilor corporale cauzate prin infracțiune.
c^prejudiciul să fie cert
Această condiție impune ca acțiunea civilă să fie exercitată pentru recuperarea unui prejudiciu sigur, atât sub aspectul existenței sale, cât și sub aspectul posibilităților de evaluare.
Sub primul aspect, dacă nu este sigur că prejudiciul există nu se poate ști dacă s-a născut un drept de reparațiune , iar dacă incertitudinea poartă asupra determinării întinderii pagubei, obiectul creanței în despăgubire nu poate fi stabilit.
Cu privire la prejudiciu se ridică problema fundamentală de a ști dacă reparațiunea poate fi datorată numai pentru un prejudiciu actual, cum susțineau o serie de autori sau dacă se poate obține și reparațiunea unei daune viitoare.
Această problemă nu poate fi rezolvată facându-se deosebire între paguba actuală și cea viitoare, ci între prejudiciul cert și cel care este numai eventual și ipotetic.
Prejudiciu actual este întotdeauna cert. Dar și o pagubă viitoare se poate înfățișă cu același caracter de certitudine, de vreme ce unele fapte ilicite produc, în mod necesar, în viitor, anumite urmări păgubitoare.
Acțiunea în despăgubire presupune un interes născut și actual. De asemenea si o faptă trecută suferă, cu certitudine, o pagubă, având interes actual de îndată ce există certitudinea producerii ei în viitor. Este vorba de despăgubirea actuală a unei pagube viitoare. Păgubitul are drept la desdăunare și pentru prejudiciile care au fost descoperite după despăgubirea daunelor ce putuseră fi constatate la data când s-a produs faptul păgubitor.
Instanța va acorda despăgubiri numai pentru prejudiciul actual, dacă la data hotărârii întinderea prejudiciului viitor nu poate fi stabilită. O asemenea hotărâre , nu se opune, așa cum precizează literatura noastră juridică de specialitate, majorării despăgubirii de îndată ce câtimea
prejudiciului viitor va putea fi determinată, deoarece hotărârea nu se bucură de autoritate de lucru judecat, decât cu privire la pagubele existente la data când ea a fost pronunțată.
Practica judecătorească precizează că suntem în prezența unei pretenții în despăgubire bazate pe o daună nouă, apărută ulterior, dar izvorâtă din aceeași faptă păgubitoare.
Domeniul în care apare repararea unui prejudiciu viitor este acela al vătămării cauzate unei persoane cu pierderea capacității de muncă până la o anumită dată, când urmează a fi reexaminată medical pentru a stabili evoluția infirmității. Inculpatul nu trebuie obligat la plata despăgubirilor periodice până la data reexaminării medicale, ci până la încetarea stării de nevoie în care se află partea. După expirarea celor șase luni de incapacitate de muncă integrală deoarece partea civilă a redobândit capacitatea de muncă și pentru motivul că reexaminarea programată la sfârșitul celor șase luni i-a confirmat raționamentul, instanța a limitat despăgubirile periodice la această durată. Pentru o justă și integrală reparare a prejudiciului, despăgubirile periodice trebuiau stabilite până la încetarea stării de nevoie a părții. în măsura în care aceasta își va redobândi, parțial sau integral, capacitatea de muncă, ori, dimpotrivă, dacă paguba va spori după pronunțarea hotărârii, partea interesată va putea solicita, pe calea unei acțiuni civile, modificarea celor dispuse în legătură cu prestația periodică.
Instanța acordă victimei nu numai reparațiunea pagubei patrimoniale realizate la data hotărârii, dar și a daunelor viitoare cum ar fi diferența dintre pensia sau salariul anterior faptei păgubitoare și pensia sau salariul pe care victima le-ar fi putut obține nu numai la această dată, dar și după pronunțarea hotărârii prin care se stabilește despăgubirea.
Când dauna viitoare are un caracter succesiv reparațiunea se poate acorda, la aprecierea instanței, nu numai sub forma unei sume de bani globale dar și sub aceea a unor prestații bănești succesive, adică a unei rente, fie viagere, fie pe timp limitat. Unii autori consideră că despăgubirea nu ar fi integrală în cazul în care prejudiciul are un caracter succesiv, cum ar fi lipsirea părții vătămate de sumele periodice de bani pe care i le presta cel a cărui moarte a fost cauzată prin fapta ilicită, dacă ea nu ar compensa și prejudiciul viitor.
în speță, inculpatul a fost obligat la plata, cu titlu de prestații periodice în favoarea celor doi minori, unor sume de bani, care constituiau suma pe care le-o aloca victima din salariul realizat, cuantumul pensiei de urmaș stabilit pentru fiecare copil precum și sumele de bani cu care victima contribuia lunar din activitățile efectuate în afara serviciului la diferite persoane și din lucrarea terenului agricol, produsele obținute fiind
38
valorificate .
Când acțiunea de despăgubire se întemeiază pe un fapt viitor și nesigur, acțiunea civilă trebuie respinsă. Instanța a procedat in mod corect într-o cauză în care în urma accidentării unei minore, solicitau despăgubire în favoarea acesteia, motivându-se că accidentarea care i s-a cauzat îi prelungește școlarizarea până la obținerea unei calificări superioare și deci
o întârziere în dobândirea unui câștig care ar decurge din încadrarea sa în
x39
munca .
d) prejudiciul să nu fi fost reparat
Această condiție este cerută deoarece există posibilitatea că, înainte de exercitarea acțiunii civile în procesul penal, prejudiciul cauzat să fi fost acoperit total sau parțial de către alte persoane decât inculpatul.
Acest aspect vizează numeroase probleme privind despăgubirile primite de la societățile de asigurare, de la asigurările sociale sau de la terțe persoane care au obligația de a despăgubi pe cel prejudiciat prin infracțiune.
întreaga problematică pe care o implică analiza acestei condiții de exercitare a acțiunii civile în procesul penal face obiectul de studiu a numeroaselor lucrări de drept civil și, de aceea, ne vom mărgini la relevarea câtorva aspecte consemnate de practica judiciară în materie penală în această privință.
Subliniem faptul că repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune nu exclude, de plano, posibilitatea exercitării acțiunii civile în procesul penal. O asemenea concluzie se degajă deoarece trebuie avut în vedere dacă prejudiciul a fost acoperit integral sau parțial și, de asemenea, trebuie văzut titlul cu care prejudiciul a fost acoperit. Astfel, în cazul despăgubirilor plătite de societatea de asigurare, dacă se apreciază că suma nu este îndestulătoare și nu asigură o reparație justă și integrală a daunei suferite,
instanța poate admite exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal pentru completa acoperire a prejudiciului cauzat prin infracțiune.
Conform dispozițiilor art. 32 din Decretul nr. 471/1971 ( abrogat prin L 136/1995, publicată în M.O. 303/30 dec.1995 ), pretențiile asiguratului sau moștenitorilor săi față da organizațiile care transportă călători, în legătură cu accidentul produs și cu urmările lui, se sting în limita sumei asigurate plătite de societatea de asigurare, iar potrivit art. 38 L.136/1995, sumele asigurate în cadrul asigurării prin efectul legii și în cadrul asigurărilor facultative de persoane se datorează independent de sumele cuvenite asigurătorului sau beneficiarului din asigurările sociale fiind independent de repararea prejudiciului de către cei răspunzători de producerea, precum și de sumele primite de la asigurator în temeiul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule, cu excepția prevăzută în art.32.
Din examinarea actelor dosarului se constată că partea civilă a cerut despăgubiri reprezentând cheltuieli de înmormântare a victimei decedate ca urmare a accidentului, o sumă inferioară celei pe care a primit-o de la societatea de asigurare în calitate de moștenitoare.
întrucât prejudiciu suferit este inferior sumei asigurate, prima instanță trebuie să constate că pretențiile părții civile față de inculpat și parte responsabilă civilmente au fost atinse integral, nefiind posibilă cumularea celor două răspunderi.
In cazul în care prejudiciul a fost reparat integral sau parțial de către terțe persoane cărora nu le revenea această obligație, acțiunea civilă poate fi exercitată în procesul penal în funcție de titlul cu care a fost acoperit prejudiciul. De pildă, dacă aceste plăți, au fost , făcute de terți ca o liberalitate la adresa inculpatului sau ca o modalitate de a-i acorda acestuia un împrumut partea civilă nu mai poate urmări pe autorul prejudiciului decât eventual pentru diferența de pagubă neacoperită. Dacă însă terții au înțeles prin actul lor să vină exclusiv în ajutorul victimei infracțiunii sau în orice altă împrejurare în care plata nu a urmărit degrevarea inculpatului, partea civilă are dreptul să pretindă de la acesta repararea întregului prejudiciu.
Inculpatul urmează a fi obligat la plata cheltuielilor de înmormântare, chiar dacă acestea au fost suportate de colegii victimei cu titlu de ajutor pentru partea civilă.
La fel fiind stabilit că paguba este consecința infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, acesta trebuie să răspundă integral pentru paguba produsă, chiar dacă o parte din prejudiciu a fost recuperat prin imputarea unor sume de bani la persoane netrimise în judecată penală.
e) să existe o manifestare de voință din partea celui vătămat în legătură cu desdăunarea sa
în procesul penal această condiție se realizează prin constituirea de parte civilă. îndeplinirea condiției nu este necesară în cazurile când acțiunea penală se exercită din oficiu, întrucât legea prevede că instanța este obligată să se pronunțe asupra reparării pagubei, chiar dacă nu s-a făcut constituirea de parte civilă (art.17 alin.3 C.Pr.Pen.). Referitor la
constituirea de parte civilă, aceasta constituie un alt capitol al prezentei lucrări și unde va fi tratată pe larg.
4.Elementele acțiunii civile 4.1. Obiectul acțiunii civile
Potrivit art. 14 alin 1 C. Pr. Pen., acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului , precum și a părții responsabile civilmente.
Prin acțiunea civilă din cadrul procesului penal inculpatul sau partea civilmente responsabilă pot fi acționați numai în raport de nerespectarea obligațiilor civile care decurg din repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune iMașa-numitul delict civil. De aceea, obiectul acțiunii civile este tragerea la răspundere civilă delictuală.
Răspunderea civilă delictuală are o funcție reparatorie relativă, deoarece ea se realizează numai în raporturile dintre subiecții activi și pasivi ai acțiunii și chiar în aceste raporturi, oricât de întinsă ar fi răspunderea valorilor deteriorate sau distruse nu pot fi întotdeauna recuperate pe deplin în materialitatea lor4j.
în dispozițiile Codului de procedură penală (art. 14 alin 3) se arată expres că repararea pagubei se face, potrivit dispozițiilor legii civile, în natură prin: restituirea lucrului, restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, desființarea totală sau parțială a unui înscris prin orice alt mijloc de reparare în natură.
în cazul în care repararea în natură nu este cu putință, inculpatul și partea responsabilă civilmente pot fi obligați la plata unei despăgubiri bănești.
Din modul în care legiuitorul a reglementat obiectul acțiunii civile în cadrul procesului penal, rezultă că, în cazul în care reperarea în natură nu este posibilă, se poate recurge la acordarea de despăgubiri bănești. în acest sens, în cazurile în care este posibilă repararea pagubei în natură și organele judiciare nu procedează în acest fel, acordarea de despăgubiri bănești nu corespunde unei corecte aplicări a prevederilor art. 14 alin. 3 C. Pr. Pen.
Prin daună produsă prin infracțiune se înțelege atât paguba reală suferită de partea civilă (damnum emergens) cât și folosul sau câștigul de care aceasta a fost lipsită prin infracțiune (lucram cessares). Se consideră că folosul sau câștigul nerealizat poate fi acordat atât în cazul în care reparația se face în natură, cât și în cazul în care se face prin plata unui echivalent bănesc. Spre exemplu, în speță reparația s-a făcut prin restituirea lucrului, partea civilă a putut cere despăgubiri pentru folosul de care a fost lipsită pentru perioada cât lucrul i-a fost sustras.
Astfel, de regulă, în cazul sustragerilor unor sume de bani, autorul infracțiunii va fi obligat să acopere atât prejudiciul efectiv cauzat, cât și dobânda legală aferentă, plătibilă pe toată durata de timp de la data săvârșirii infracțiunii și până la achitarea sumei datorate. Câștigul
nerealizat trebuie să fie urmarea directă a săvârșirii infracțiunii și să nu se datoreze unor cauze neimputabile inculpatului.
în speță, condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj la bunele moravuri, tulburarea liniștii publice și distrugere în paguba avutului public, constând în provocarea unui scandal în autobuz și spargerea geamului, unitatea de transport parte civilă nu poate cere daune decât pentru costul înlocuirii geamului, nu și pentru câștigul nerealizat prin nefolosirea autobuzului in timpul concediului medical acordat șoferului
4.1.1. Repararea în natură a pagubei cauzată prin infracțiune
Așa cum prevăd dispozițiile art.14 alin 3 lit.a C.Pr.Pen., repararea prejudiciului în natură se face prin restituirea lucrului, prin restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, prin desființarea totală sau parțială a unui înscris și prin orice alt mijloc de reparare.
Restituirea lucrurilor ca modalitate de reparare a pagubei în natură se face în ipoteza în care lucrurile aparținând părții civile au fost ridicate de la învinuit sau inculpat ori de la o altă persoană căreia învinuitul sau inculpatul le-a încredințat.
Potrivit art.169 C.Pr.Pen., dacă organul de urmărire penală sau instanța de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit sau inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra , sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau detenția sa dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate, poate cere, potrivit dispozițiilor art. 168, stabilirea acestui drept și restituirea.
Aceasta poate fi dispusă atât de organele de urmărire penală, cât și de către instanța judecătorească. Când restituirea lucrurilor are caracterul unei măsuri procesuale de reparare vremelnică și provizorie a pagubei produse prin infracțiune, definitivarea restituirii se face prin hotărâre judecătorească.
Este posibil însă ca restituirea lucrurilor să se facă și prin ordonanța procurorului cu ocazia încetării urmăririi penale sau scoaterii de sub urmărire penală, în acest caz restituirea având caracter definitiv (art. 245 lit.b).
Restituirea lucrurilor are loc , însă, numai dacă prin aceasta nu se stingherește aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu obligația pentru cel căruia îi sunt restituite de a le păstra până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Este posibil ca restituirea lucrurilor să nu acopere integral prejudiciul cauzat prin infracțiune , în asemenea situații , inculpatul urmează a fi obligat la plata unor despăgubiri prin care să se realizeze o reparație integrală a pagubei suferite de partea civilă. în speță, instanța a apreciat corect ca prin restituirea pieselor ce au făcut obiectul sustragerii, care s-au deteriorat în acest răstimp, nu s-a putut considera că prejudiciul a fost recuperat prin restituirea lor, ea a stabilit întinderea exactă a prejudiciului rămas neacoperit și 1-a obligat pe inculpat la plata acestuia.
Dacă lucrurile nu au fost ridicate în vederea restituirii, instanța judecătorească obligă inculpatul sau partea responsabilă civilmente la restituirea lor, iar în cazul în care acestea nu se mai găsesc, la repararea pagubei prin echivalent bănesc.
Uneori, repararea pagubei în natură se poate face prin restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii. Se dispune în situația în care săvârșirea infracțiunii atrage o schimbare a situației de fapt anterioare, care cauzează un prejudiciu părții civile.
De pildă, în ipoteza comiterii infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești prevăzute de art.271 alin.2 C.Pr.Pen., constând în împiedicarea unei persoane de a folosi o locuință sau o parte dintr-o locuință sau imobil deținute în baza unei hotărâri judecătorești, rezolvarea laturii civile, restabilirea situației anterioare se face prin evacuarea inculpatului din imobilul pe care 1-a ocupat.
De asemenea, în caz de condamnare a inculpatului pentru infracțiunea de furt între soți, prevăzută de art.210 C.penal, instanța trebuie să dispună restabilirea situației anterioare în ipoteza în care bunurile au fost înstrăinate.
Restabilirea situației anterioare se dispune și în cadrul încetării procesului penal ca efect al amnistiei, deoarece amnistia nu are efecte asupra drepturilor persoanei vătămate.
în anumite infracțiuni repararea pagubei poate fi făcută numai prin desființarea totală sau parțială a unui înscris, care se poate realiza numai prin hotărâre de către instanța judecătorească.
De pildă, in situația in care e falsificat un înscris , repararea pagubei se obține prin desființarea totală sau parțială a înscrisului falsificat.
Instanța a procedat corect la desființarea totală a unui testament falsificat, decăderea moștenitorului din dreptul de a moșteni ca urmare a falsului săvârșit , și repunerea în drepturile cuvenite a unui moștenitor testamentar.
Orice mijloc de reparare la care se referă legea, vizează o modalitate de realizare a obiectului acțiunii civile care să conducă la reparație integrală a pagubei.
De exemplu, un alt mijloc de reparare a pagubei poate fi considerat, în ipoteza în care bunul comun sustras de către un soț în condițiile art.210 C.penal a fost înstrăinat aducerea bunului, sub aspect valoric, la masaa bunurilor comune ce trebuie împărțite.
4.1.2. Repararea pagubei prin plata unei despăgubiri bănești
Potrivit art. 14 alin. 3 lit. b, repararea pagubei se face prin plata unei despăgubiri bănești, în măsura în care repararea în natură nu e cu putință, în cazul unui furt, inculpatul a fost obligat la contravaloarea bunurilor, ce au constituit obiectul material al infracțiunii, deoarece înstrăinându-le nu au putut fi restituite părții civile.
Această modalitate de reparare operează și în cazul când repararea în natură nu a acoperit integral paguba, cum este cazul bunurilor sustrase care s-au deteriorat.
Despăgubirea bănească deși are un caracter subsidiar față de repararea pagubei în natură, este, totuși, întâlnită în mod frecvent în
practica organelor judiciare tocmai datorită imposibilității folosirii primei modalități de reparare a prejudiciului cauzat prin infracțiune. Ea cuprinde, ca și despăgubirea în natură, atât sume de bani care acoperă prejudiciul efectiv cauzat ( damnum emergens), cât și folosul de care a fost lipsită partea civilă (lucrum cessares).
Despăgubirea bănească poate consta într-o sumă globală sau în sume plătibile periodic.
La calcularea ei se ține seama de dispozițiile art. 14 C.Pr.Pen. raportat la art. 998 și art. 1084 C.civil, precum și de unele dispoziții speciale , și se are în vedere gradul de vinovăție la producerea pagubei, cum ar fi cazul de culpă comună cu a victimei se va ține seama de gravitatea culpelor.
Instanța de recurs a aplicat corect dispozițiilor art. 1003 C.civil privind obligarea solidară la despăgubiri. Procedeul instanței de fond, de a obliga pe fiecare inculpat în raport cu gradul său de vinovăție, fiind greșit. Se reține că cei trei inculpați care dețineau fiecare posturi de conducere, nu au efectuat controale periodice și exigente asupra lucrărilor efectuate de muncitori, ceea ce a favorizat întocmirea unor pontaje nereale, pe baza cărora s-au încasat sume de bani necuvenite. împrejurările de fapt au fost stabilite pe baza expertizelor efectuate și a declarațiilor martorilor audiați în cauză.
în atare condiții, prejudiciul cauzat părții civile este o consecință a neglijențelor conjugate ale inculpaților, fapta fiecăruia găsindu-se în raport de cauzalitate cu întregul prejudiciu produs în patrimoniul părții civile.
Tribunalul Suprem a statuat într-o serie de decizii, modul de calcul al despăgubirilor ținându-se cont de dispozițiilor art. 14 raportat la art.998 și axt. 1084 C.civil, precum și de unele dispoziții speciale cum sunt cele cuprinse în L. 1/1992 sau alte acte normative cu caracter special, cu privire la unele bunuri sustrase prin infracțiune.
Este cazul sustragerii, în orice fel a unor bilete de călătorie CFR. Valoarea pagubei se calculează în raport de prețul tipărit pe acestea, nu de valoarea lor intrinsecă reprezentând costul cartonului și al confecționării biletelor.
4.1.3. Repararea daunelor morale
Constituind una din cele mai complexe și controversate probleme din literatură și practica judecătorească, repararea daunelor morale rămâne un domeniu în gândirea juridică, în general și cea românească , în special, va trebui să găsească cele mai adecvate soluții pentru ocrotirea intereselor persoanei în cazurile în care, prin săvârșirea unor infracțiuni, s-au cauzat vătămări de ordin moral.
Ținând seama de împrejurarea că prejudiciu este determinat de infracțiune, în procesul penal s-a pus și cu mai multă acuitate problema de a ști dacă se pot acorda despăgubiri patrimoniale pentru reperarea unui prejudiciu moral.
în concepția juridică est-europeană răspunsul era în general negativ, în practica judiciară română, în lipsa unui text expres de lege s-a statuat încă cu decenii în urmă, că nu se pot acorda despăgubiri pentru prejudicii morale . Motivația de ansamblu care s-a dat a fost, că întrucât principiilor constituționale ale vremii izvorul principal de venit era munca, nu se poate
concepe plata unei sume de bani ca echivalent al unei prejudicieri morale provocate cuiva.
Deși teza de principiu a avut un caracter de permanență, în doctrină și în practică s-a manifestat și opinii care pentru anumite situații au ameliorat concepția și au apropiat-o de interesele societății pentru opțiuni sporite în domeniul cultural, artistic și chiar de divertisment.
Intre prejudiciul patrimonial și cel moral s-au introdus categorii intermediare, cum ar fi, de pildă, prejudiciul de agrement constând în pierderea posibilității de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere care ar decurge , de exemplu, din provocarea unor vătămări corporale iremediabile, sluțiri, desfigurări, paralizii, infirmități, care ar împiedica
• 49
victima de a participa direct la viața socială și beneficiile acesteia .
O asemenea despăgubire nu constituie un practium doloris , ci o cale prin intermediul căreia condițiile de viață alterate ale victimei sunt apropiate condițiilor de viață anterioare săvârșirii infracțiunii.
Pentru repararea prejudiciilor estetice și de agrement , unii autori arată că, în cazul oamenilor de creație care au suferit un prejudiciu estetic ori un dezechilibru psihic ce atrage o reducere a capacității de muncă,precum și al persoanelor desfigurate cărora le este penibil să apară la spectacole sau alte locuri publice, inculpatul ar putea fi obligat la despăgubiri bănești pentru procurarea unor mijloace care să compenseze într-o oarecare măsură beneficiile de care sunt lipsiți.
întinderea despăgubirilor bănești, în cazurile menționate mai sus, poate fi mai mare sau mai mică în funcție de gravitatea vătămărilor corporale produse prin infracțiuni.
în cazul când, în urma unui accident, o persoană suferă leziuni ce-i cauzează o infirmitate care o împiedică să se deplaseze fără însoțitor, această situație constituie o daună ce-și poate găsi expresia într-un echivalent bănesc material, necesar pentru a i se crea condiții de viață pe cât posibil , asemănătoare cu cele dinaintea accidentului. Instanța 1-a obligat , în mod corect, pe inculpat la plata costului unor aparate radio- vizuale de natură a complini imposibilitatea de deplasare specifică nevoilor unei existențe normale.
Corect a apreciat instanța și în cazul obligării inculpatului la plata unui autoturism pe care partea civilă 1-a avut anterior accidentului și pe care 1-a vândut pentru a face față cheltuielilor necesitate de îngrijirea sănătății.
Tot astfel a procedat instanța de recurs obligându-1 pe inculpat la plata unei despăgubiri bănești constituind contravaloarea unui autoturism cu comenzi speciale, către victima tentativei la infracțiunea de omor în urma căreia i s-a amputat un picior și deplasarea părții civile la locul de muncă nu se poate face cu alt mijloc de transport.
în alte cazuri, s-a apreciat că deși nu există posibilitatea unei evaluări bănești a prejudiciului, subzistă nevoia acordării unei despăgubiri. în acest sens, s-a hotărât, ca persoana vătămată în integritatea sa corporală și
sănătate, care realizează aceleași venituri prin muncă depunând un efort suplimentar de natură să grăbească procesul de epuizare fizică, are dreptul la o despăgubire corespunzătoare.
în speță, instanța 1-a obligat pe inculpat la refacerea danturii părții civile prin confecționarea unei proteze mai scumpe în vederea redobândirii unei funcționalități, cât mai apropiată de cea avută anterior săvârșirii infracțiunii.
Deși inculpatul a invocat că aceasta ar constitui o cheltuială voluptorie, solicitând în schimb să fie obligat la plata contravalorii unei proteze în parametrii funcționali reduși, instanța i-a respins cererea ca nefondată.
4.2. Subiecții acțiunii civile
în situațiile în care prin săvârșirea infracțiunii s-a produs și un prejudiciu material în dauna unei persoane fizice sau juridice, ia naștere , în mod normal, un raport de conflict civil.
Subiecții raportului de conflict, adică făptuitorul și partea vătămată, apar ca subiecți în acțiunea civilă care este exercitată în cadrul procesului penal. Subiectul activ al acțiunii civile în procesul penal este parte în cauză. Potrivit art. 24 C.Pr.Pen. persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal se numește parte civilă.
Deci, subiectul activ al acțiunii civile este persoana fizică sau juridică în dauna căreia a fost produs prejudiciul material, cu alte cuvinte, partea
civilă.
In cazurile în care acțiunea civilă se exercită din oficiu (art.17), calitatea de parte civilă și deci de subiect activ al acțiunii civile o are, după caz, persoana juridică sau persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă.
In cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, apar ca subiecți procesuali reprezentanții legali, dar aceștia exercită acțiunea civilă în interesul persoanelor pe care le reprezintă, și, în consecință, acești reprezentanți nu capătă calitate de parte civilă ci doar exercită drepturile părții civile în interesul acesteia.
Persoana fizică poate avea într-un proces penal atât calitatea de parte civilă, cât și de parte vătămată, fiindcă ea poate suferi în același timp atât o vătămare fizică sau morală, cât și o vătămare materială. Persoana juridică poate avea în procesul penal numai calitatea de parte civilă sau de parte responsabilă civilmente, deoarece ea nu poate deveni subiect decât în latura civilă a procesului penal. Așa cum am arătat, persoana juridică nu poate suferi o vătămare fizică sau morală și în consecință nu poate să apară ca subiect în latura penală a cauzei, neputând deci dobândi calitatea de parte vătămată.
Constituirea ca parte civilă se poate face numai în cazul în care persoana vătămată cere acoperirea unui prejudiciu material produs prin infracțiune.
întotdeauna temeiul constituirii părții civile trebuie să fie o infracțiune care, prin natura ei, poate provoca prejudicii materiale.
Astfel, în speță faptul că inculpatul a condus un autovehicul pe drumurile publice fară permis de conducere, nu este de natură să genereze, prin obiectul ei, daune materiale unor persoane. Ca atare, persoana care a suferit o pagubă cauzată de inculpat cu ocazia conducerii în aastfel de condiții a autovehicolului poate obține despăgubiri numai pe calea unei acțiuni introduse la instanța civilă, neputându-se constitui parte civilă în procesul penal.
Subiecții activi ai infracțiunii pot fi și moștenitorii acesteia, ei luând locul părții decedate.
Moartea părților, în general, nu produce efecte asupra acțiunii civile. Acțiunea civilă rămâne în competența acțiunii penale în caz de deces al oricărei părți, introducându-se în cauză moștenitorii defunctului (art.21 alin. 1 C. Pr. Pen.). Pentru ca moștenitorii să poată fi introduși în cauză este nevoie ca aceștia să fi acceptat moștenirea.
Succesorii părții civile au calitatea de părți în procesul penal, ei nefiind substituiți procesuali sau reprezentanți, deoarece succesorii nu valorifică drepturile antecesorilor, ci își valorifică drepturile lor, întrucât antecesorii prin deces au încetat să mai fie subiecți de drept.
Succesorii părții civile, ca subiecți activi în latura civilă a procesului penal, pot exercita acțiunea civilă în două moduri: nomine et iure proprio, când infracțiunea a constituit cauza morții victimei, situație în care acțiunea civilă se poate exercita de orice persoană care a suferit o pagubă prin
infracțiune, indiferent dacă este sau nu moștenitor, și iure hereditatis când moartea părții civile s-a datorat altei cauze decât infracțiunea.
Moștenitorii inculpatului și a părții responsabile civilmente pot dobândi calitatea de subiecți pasivi ai acțiunii civile în fața instanței penale, numai în situația în care decesul s-a produs după sesizarea instanței cu judecarea acțiunii penale.
Dacă una din părți este persoană juridică se introduce în cauză fie organizația succesoare în drepturi, în cazul reorganizării, fie lichidatorii în cazul desființării sau dizolvării persoanei juridice.
în literatura de specialitate s-a susținut că autorii, instigatorii și complicii răspund solidar de paguba pe care au cauzat-o prin fapta lor. Tăinuitorul răspunde solidar numai până la valoarea bunurilor pe care le-a tăinuit, iar favorizatorul răspunde solidar cu autorul numai în cazul în care a dat ajutor pentru asigurarea folosului infracțiunii și în limitele acestuia.
Subiecții pasivi ai acțiunii civile în procesul penal sunt cei ce răspund din punct de vedere civil pentru prejudicii și împotriva cărora acțiunea se exercită. Art. 14 alin.l C.Pr.Pen. precizează că aceste persoane sunt inculpatul și partea civilmente responsabilă, întrucât ei sunt subiecții care pot fi trași la răspundere.
Răspunderea civilă a subiecților pasivi împotriva cărora se exercită acțiunea civilă poate decurge numai din paguba pricinuită prin fapta infracțională. Acțiunea penală are o origine directă în infracțiune în timp ce acțiunea civilă are ca origine infracțiunea numai prin intermediul pagubei produse.
Spre deosebire de domeniul dreptului penal unde răspunderea este strict personală, în materie civilă există posibilitatea ca răspunderea civilă să revină și altor persoane decât acelea care au săvârșit fapte generatoare de prejudicii materiale.
Instituția prin care este angajată răspunderea civilă a unei persoane pentru pagubele pricinuite prin fapta învinuitului sau inculpatuluipoartă denumirea de parte responsabilă civilmente (art. 24 alin. 3).
Instituirea acestei calități procesuale are menirea de a proteja persoana care a suferit un prejudiciu material împotriva insolvabilității autorului prejudiciului, prin această calitate procesuală reglementându-se o răspundere civilă complementară, indirectă și anume răspunderea civilă a unei alte persoane decât autorul infracțiunii pentru prejudiciile materiale cauzate prin infracțiune.
Ea are la bază existența anumitor relații între autorul prejudiciului și persoana chemată să răspundă civil pentru prejudiciul cauzat prin infracțiunea comisă de acesta.
în literatura de specialitate precum și în practica judiciară s-a arătat că în categoria juridică de parte responsabilă civilmente sunt cuprinse atât persoanele civilmente de tip clasic specificate în art. 1000 C.Civil, cât și persoanele chemate să răspundă civil pentru fapta altuia, prevăzute în L.22/1969 și Ordonanța nr. 11/1996.
Sunt persoane responsabile civilmente, în sensul dispozițiilor legale
menționate.
a) Părinții pentru faptele ilicite săvârșite de copiii lor minori (art. 1000 alin.2 C. Civil). Această problemă se pune indiferent dacă filiația este din căsătorie ori din afara căsătoriei. La fel se pune problema și în cazul răspunderii înfietorilor pentru copiii înfiați. Tutorele nu are calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal și nu poate fi obligat la plata despăgubirilor civile, solidar cu făptuitorul minor.
Părinții răspund pentru prejudiciile cauzate de copii minori din momentul în care aceștia produc prin comportamentul lor deviat, prejudicii materiale în patrimoniul altor persoane, indiferent dacă copiii au sau nu au capacitatea de exercițiu. O asemenea concluzie se impune deoarece copii pot fi trași la răspundere penală numai după ce au împlinit vârsta de 14 ani, moment de la care operează prezumția relativă a existenței discernământului ca element al laturii subiective a infracțiunii săvârșite de minori (art. 99 alin.2 C.Penal, minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapte cu discernământ).
Până la 14 ani, minorii nu pot fi trași la răspundere de unde rezultă concluzia că nici părinții nu pot primi calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal pentru repararea prejudiciilor materiale cauzate de către minorii care nu au împlinit această vârstă.
în ceea ce privește angajarea răspunderii civile a părților pentru
faptele săvârșite de copiii lor minori, în literatura de specialitate sunt
menționate ca fiind necesare atât anumite condiții generale cum sunt:
existența prejudiciului, existența faptei ilicite, existența raportului de
cauzalitate între fapta ilicită, prejudiciul și vinovăția, precum și o serie de
condiții speciale cum ar fi copilul să locuiască cu părinții, părinții șă nu fi
răsturnat prezumția de culpă, copilul să nu fie în supravegherea altor 62
persoane .
Când nu sunt întrunite cumulativ condițiile enumerate, părintele minorului ne putând obține repararea prejudiciilor cauzate prin fapta minorului, neputând primi calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal. Prezumția de culpă a părinților nu este bazată exclusiv pe lipsa de supraveghere, ci și pe carențe în educarea minorilor, dar în anumite situații speciale conducând la înlăturarea răspunderii civile a părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori.
în cazul copilului minor care a săvârșit o infracțiune după ce a fugit din centrul de reeducare (unde era internat), părinții acestuia nu pot fi obligați să răspundă civil pentru faptele săvârșite de acesta, datorită faptului că nu aveau posibilitatea să-1 supravegheze și lipsindu-le paza copilului nu aveau obligația de a da direct educația acestuia și de a-1 supraveghea.
Când este angajată răspunderea părinților pentru copiii minori, aceștia din urmă vor fi obligați la plata despăgubirilor în mod solidar cu părinții. în
cazul în care partea civilă a renunțat, în faza judecății, la orice pretenție de la inculpat M dacă este minor – și dacă bunul furat nu se mai găsește, fiind între timp, abandonat de făptuitor, astfel că nu mai poate fi confiscat în natură, instanța în baza art. 118 lit.d C.Penal urmează a-1 obliga pe inculpat la plata către stat a unui echivalent bănesc, în acest caz fiind vorba despre o sancțiune penaală, obligația incumbă exclusiv minorului și nu părinților săi, părți responsabile civilmente în procesul penal.
b) Comitenții pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate (art. 1000 alin.3 C.Civil)
Răspunderea comitentului poate fi angajată numai dacă victima prejudiciului face dovada existenței următoarelor condiții generale:
existența prejudiciului;
existența faptei ilicite a presupusului;
existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;
existența vinei presupusului în săvârșirea faptei ilicite.
Alături de acestea se mai impun două condiții specifice, și anume:
existența raportului de prepușenie;
presupusul să fi săvârșit fapte în funcțiile ce i-au fost încredințate. Dovedirea existenței acestor două condiții cade în sarcina victimei prejudiciului.
Cu privire la existența raportului de prepușenie, menționăm că între comitent și prepus este necesar să existe raporturi juridice de muncă la
momentul săvârșirii faptei ilicite. Temeiul acestui raport poate fi un contract de muncă sau existența calității de angajat al unității.
Instanța a apreciat greșit obligându-1 pe inculpat în solidar cu unitatea la care lucra ca parte responsabilă civilmente la plata despăgubirilor către partea civilă.
Recursul declarat de către partea responsabilă civilmente este întemeiat, deoarece această situație nu se încadra în nici unul din cazurile prevăzute de art. 1000 C.civil și din legile speciale, dat fiind că inculpatul nu a comis infracțiunea de omor în cadrul raporturilor de muncă ori în calitate de prepus al recurentei.
în mod corect, Tribunalul Suprem a decis ca în cazul în care cel ce a cauzat prejudiciul locuind într-un imobil al unității în care era încadrat, a provocat un incendiu care a distrus bunurile unui terț, răspunderea revine numai celui încadrat în muncă, nu și unității, întrucât fapta generatoare de prejudiciu nu are nimic în comun cu sarcinile sale de serviciu.
c) institutorii și meșteșugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii aflați în supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 C.Civil)
Și în cazul acestei răspunderi trebuie împlinite atât condiții generale cât și condiții speciale. Condițiile generale sunt:
existența prejudiciului;
existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;
existența faptei ilicite a elevului sau ucenicului. Condițiile speciale sunt:
cel ce a cauzat prejudiciul să aibă calitatea de elev;
fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârșită în timp ce elevul sau ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea profesorului sau meșteșugarului.
în mod corect s-a arătat că unitățile de învățământ și organele superioare ale acestora (Inspectoratele Școlare sau Ministerul Educației Naționale) nu răspund în temeiul art. 1000 alin 4 C.Civil.
Răspunderea în temeiul art. 1000 alin 4 C.Civil va trebui să fie angajată chiar dacă, în fapt, elevul sau ucenicul nu era sub supravegherea profesorului sau meșteșugarului, dacă aceștia prin fapte omisive sau comisive contrare îndatoririlor de serviciu ce le reveneau, au făcut posibilă sustragerea de sub supraveghere. Este cazul profesorului care întârzia la clasă, creând astfel posibilitatea comiterii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Pentru faptele inculpatului minor plecat noaptea din internatul școlii răspunde persoana care avea în supraveghere minorul în afara programului zilnic de educare și instruire.
d) răspunderea pentru fapta altuia în temeiul art. 15 din Decretul 221/1960, în prezent abrogat.
Aici pot fi grupate următoarele persoane:
persoane care îndeplinesc funcții de conducere precum și orice alte funcții de conducere
persoane care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menținerea în funcție a unui gestionar fară respectarea condițiilor
legale de vârstă, studii, stagiu, precum și a dispozițiilor referitoare la antecedentele penale ale acestuia;
persoanele privitor la care s-a constatat, printr-o hotărâre judecătorească, că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul obștesc și că le-au dobândit în afara obligațiilor de serviciu ale gestionarului, cunoscând că acesta gestionează astfel de bunuri;
persoanele care au constituit garanție pentru gestionar;
persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul ori au avut raporturi strânse cu acestea, în măsura în care s-a constatat judecătorește că au tras foloase de pe urma infracțiunii.
în procesele penale în care inculpații gestionari sau personalul cu alte atribuții, prin faptele lor, au adus pagube avutului obștesc, persoanele ținute a răspunde împreună cu aceștia pentru prejudiciile cauzate de inculpați au calitatea de părți responsabile civilmente și vor fi citate ca atare în procesul penal, iar răspunderea, caracterul și întinderea acestuia se vor stabili prin hotărârea pronunțată în acest proces.
Toate persoanele enumerate mai sus vor răspunde în mod solidar cu inculpatul ~ gestionar și vor avea calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal.
în vederea asigurării recuperării de către unitate a eventualelor pagube ce ar putea fi produse de către gestionar în masa bunurilor pe care le gestionează, legea a instituit obligația de a constitui sau aduce garanții.
Acesta va răspunde solidar cu gestionarul pentru pagubele cauzate de acesta în gestiune. El poate fi obligat solidar cu inculpatul și la plata dobânzilor, în cazul în care suma garantată este mai mare decât paguba cauzată direct prin infracțiune, fară a se putea depăși suma garantată.
Nu vor putea fi obligați, garanții la plata cheltuielilor judiciare în procesul penal și nici la repararea pagubelor existente în gestiune la data încheierii contractului de gestiune.
Mai pot avea calitate de parte responsabilă civilmente în procesul penal, persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul, ori au avut raporturi strânse cu el, dacă s-a constatat judecătorește, că au tras foloase de pe urma săvârșirii infracțiunii. Partea responsabilă civilmente nu va putea invoca în apărare faptul că nu a cunoscut activitatea infracțională a persoanei care a cauzat prejudiciul.
Existența unor foloase de pe urma infracțiunii se impune ca o condiție obligatorii pentru angajarea răspunderii părții responsabile civilmente, instanța fiind obligată să stabilească în concret de ce bunuri și anume foloase s-a folosit ea, și să dispună obligarea numai în limita acestor bunuri și foloase.
Când persoanele precizate mai sus nu au fost chemate în procesul penal ca părți responsabile civilmente ele pot fi urmărite numai pe cale unei acțiuni introduse de către unitatea păgubită la instanța civilă.
Ca și succesorii părții civile, succesorii învinuitului sau inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente pot să apară ca subiecți în latura civilă a procesului penal. Astfel, pot să apară ca subiecți pasivi ai acțiunii civile atât moștenitorii învinuitului sau inculpatului, precum și ai părții responsabile civilmente (în cazul în care aceasta este o persoană fizică), cât și persoana juridică succesoare în drepturi, când partea responsabilă civilmente este o persoană juridică reorganizată sau desființată.
Moștenitorii unei persoane învinuite de săvârșirea unei infracțiuni pot primi calitatea de subiecți pasivi ai acțiunii civile exercitate în afara instanței penale numai în cazul în care decesul s-a produs după sesizarea instanței cu judecarea acțiunii penale. în situațiile în care persoana vătămată a decedat mai înainte ca instanța să fi fost sesizată, introducerea în procesul penal a moștenitorilor celui decedat nu este posibilă. Instanța nu va putea proceda altfel, nici pe considerentul că moștenitorii erau încă în termenul de acceptare a moștenirii.
5. Punerea în mișcare a acțiunii civile în procesul penal
Punerea în mișcare acțiunii civile are loc, conform dispozițiilor art. 15 alin 1 C.Pr.Pen, prin constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate în contra învinuitului sau inculpatului și persoanei responsabile civilmente.
Persoana fizică vătămată material printr-o infracțiune poate cere repararea pagubei fie prin promovarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, fie prin exercitarea acțiunii civile în afara procesului penal.
Constituirea părții vătămate ca parte civilă în procesul penal oferă acesteia unele avantaje în raport cu exercitarea separată a acțiunii civile. Avantajele cele mai sensibile sunt: rapiditatea obținerii despăgubirilor materiale, căci procesul penal este caracterizat prin operativitate, și, instanța, rezolvând latura penală a cauzei va rezolva și acțiunea civilă alăturată celei penale; probele vor fi administrate mult mai ușor, calea
procesului penal permițând folosirea unor mijloace energice de administrare a probelor (percheziții, cercetări la fața locului); folosirea acestei căi oferă avantaje și de ordin economic, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal fiind scutită de taxa de timbru (art. 15 alin. 4).
Prin constituirea părții civile în cadrul procesului penal apar și avantaje pentru activitatea de justiție, fiind facilitată rezolvarea acțiunii civile, acțiune care, în realitate, are același izvor ca și acțiunea penală, și anume infracțiunea săvârșită.
Se poate constitui parte civilă în procesul penal persoana care a suferit un prejudiciu material în urma săvârșirii infracțiunii. Pentru existența acestei calități procesuale se cer a fi îndeplinite condiții de ordin formal și substanțial. Sub aspect formal, se cere ca persoana să-și manifeste voința de a fi despăgubită în procesul penal, iar sub aspect substanțial trebuie să existe un prejudiciu material cauzat printr-o infracțiune.
îndeplinind aceste condiții, se pot constitui părți civile în procesul penal persoanele care au suferit prejudicii materiale în cazul infracțiunilor de omor. Având în vedere aria largă a celor prejudiciați în cazul acestor infracțiuni, numeroase persoane fizice care se aflau în diverse legături de rudenie cu victime sau persoane care, deși nu se aflau în asemenea de legături cu cel decedat, dacă au suferit prejudicii materiale ca urmare a săvârșirii infracțiunii, pot avea calitatea de parte civilă.
în acest sens pot exercita acțiunea civilă în procesul penal ascendenții victimei 1 părinții și bunicii, soția sau soțul. Astfel corect a apreciat instanța de fond că soția victimei infracțiunii de omor, care în timpul vieții
acesteia se ocupa cu muncile gospodărești și beneficia de întreținere din partea soțului, are drept de despăgubiri chiar dacă este capabilă de muncă,
deoarece prin infracțiune i s-a adus un prejudiciu ce trebuie acoperit • • • •
conform dispozițiilor legale , concubina care are copii cu victima care le presta întreținere, soția pentru copiii luați spre creștere fară forme de înfiere, precum și persoanele care au suportat cheltuielile cu îngrijirea victimei ori cu înmormântarea ei.
In speță, instanța a apreciat corect împrejurarea că, la înmormântarea victimei, au contribuit cu o sumă de bani și colegii acesteia, ajutor care nu poate înlătura sau diminua dreptul la acțiunea reparatorie împotriva autorului prejudiciului, de vreme ce a fost făcut exclusiv în interesul celui păgubit, și 1-a obligat pe inculpat la plata despăgubirilor datorate părții civile.
Dar inculpatul nu poate fi obligat la cheltuieli care, deși sunt făcute în legătură cu înmormântarea victimei, depășesc cheltuielile normale necesitate de un asemenea eveniment. în consecință, inculpatul nu va putea fi obligat de către instanță la plata contravalorii lucrărilor efectuate pentru construirea unui monument funerar, deoarece depășește cadrul cheltuielilor de înmormântare necesare, fiind cheltuieli voluptorii.
Acțiunea civilă, având caracter patrimonial și fiind transmisibilă, se pot constitui părți civile în procesul penal moștenirii victimei.
în cazul despăgubirii copiilor minori rămași de pe urma victimei, instanța trebuie să țină seama atât de retribuția pe care o primește victima la locul de muncă, precum și de veniturile cu caracter de permanență
realizate de victimă din alte activități remunerate; de asemenea se va ține seama și de munca pe care victima o desfășură în gospodărie și care este evaluabilă în bani. Toate acestea se constituie în veniturile de care copiii minori sunt lipsiți și trebuie incluse în despăgubirile ce se vor acorda acestora.
în cazul copiilor minori, părintele rămas în viață nu poate renunța la drepturile patrimoniale ale minorului decurgând din uciderea celuilalt părinte, chiar în situația în care autoritatea tutelară a încuviințat renunțarea, de către părinte a drepturilor patrimoniale ale minorului, instanța de judecată poate acorda din oficiu despăgubiri civile minorului, în măsura în care se constată că el a suferit un prejudiciu material ca urmare a uciderii unuia dintre părinți, soluția fiind valabilă și în cazul în care minorii beneficiau de venitul părintelui lor. Se pot constitui parte civilă în procesul penal și copii care la dat judecății deveniseră majori, dar la data decesului celui ce-i întreținea erau minori. în acest caz, copiii deveniți majori se pot constitui părți civile pentru prejudiciile suferite prin decesul unuia din părinți în timpul cât erau minori.
Pornind de la necesitatea rezolvării cât mai operative și eficiente a tuturor raporturilor juridice civile ce își au sorgintea în faptul infracțional, în doctrina de specialitate s-a propus introducerea în procesul penal a unei noi calități procesuale, și anume intervenientul în nume propriu.
Unii autori, printre care și I. Neagu consideră această propunere ca fiind fără obiect, deoarece dispozițiile art. 24 alin.2 C.Pr.Pen. nu fac diferența între persoanele care au fost prejudiciate material prin infracțiune în mod nemijlocit sau mijlocit, putând astfel avea calitatea de parte civilă orice persoană vătămată, care exercită acțiunea civilă în procesul penal.
în speță, persoana a cărei sănătate a fost lezată nu beneficiază, în condiții prevăzute de lege, de gratuitatea asistenței medicale, aceasta va suporta costul îngrijirilor medicale, iar instanța îl va obliga pe inculpat la despăgubirea acesteia. Dacă persoana vătămată suportă cheltuielile de asistență medicală, instituția sanitară nu are calitatea de parte civilă în
69
proces .
Are calitatea de parte civilă în procesul penal unitatea spitalicească unde victima a primit asistență medicală, iar când unitatea sanitară nu are personalitate juridică, se constituie ca parte civilă în procesul penal direcția sanitară județeană.
în cazul unităților sanitare care trebuie despăgubite în baza art. 188 din Legea 3/1978 acțiunea civilă se exercită din oficiu, deoarece acestea fac parte din organizațiile la care se referă art. 145 C.Pen.. Inculpatul este obligat la plata cheltuielilor și în cazul încetării procesului penal ca urmare a împăcării părților, obligându-1 pe inculpat la plata cheltuielilor de spitalizare, instanța trebuie să-1 oblige și la plata dobânzilor pentru aceste cheltuieli.
Obligarea la cheltuielile necesitate de asistența medicală acordată unei persoane nu poate avea ca obiect și cheltuielile de spitalizare ale autorului faptei, coautorului faptei sau ale celui care și-a produs el însuși asemenea vătămări, deoarece, în raport cu prevederile art. 188 Legea nr. 3/1978, la plata acestor cheltuieli pot fi obligate numai persoanele care au vătămat integritatea corporală ori sănătatea altora, iar nu și cei care și-au vătămat sănătatea proprie.
Calitatea de parte civilă în procesul penal o poate avea persoana în al cărei patrimoniu s-a localizat efectiv prejudiciul cauzat prin infracțiuni, în cazul sustragerii unor mărfuri încredințate unei unități de transport, păgubită este această unitate, iar nu expeditorul, pdeoarece, cărăușul răspunde pentru mărfurile pe care le transportă de la primire și până la predarea lor la destinație. Expeditorul nu se poate constitui parte civilă în procesul penal, prejudiciul fiind cauzat în mod real în patrimoniul persoanei prestatoare care are obligația legală să răspundă pentru lucrurile încredințate ei.
Are calitate de parte civilă, dobânditorul de bună-credință al unui lucru furat de inculpat, când în cursul procesului penal, acel lucru a fost ridicat de la cumpărător și predat părții vătămate; acțiunea civilă are ca obiect, restituirea prețului plătit.
în practica judiciară s-a ridicat problema dacă societatea de asigurare se poate constitui parte civilă în procesul penal în legătură cu sumele plătite asiguraților, precum și cu privire la stabilirea despăgubirilor civile cuvenite acestora. în concluzie, în societatea de asigurare se subrogă în drepturile asiguratului și se poate constitui parte civilă în procesul penal pentru sumele plătite în cadrul asigurării terenurilor și asigurării pentru răspundere civilă, când paguba a fost produsă prin fapte penale ale terților.
Societatea de asigurare se subrogă în drepturile celui nemijlocit prejudiciat prin infracțiune cu sume de bani egale cu cele plătite persoanei
vătămate, iar dreptul său de a exercita acțiunea civilă în procesul penal se naște de la data la care 1-a despăgubit pe asigurat.
5.1. Momentul până la care se poate constitui partea civilă
Potrivit art. 15 C.Pr.Pen., persoana vătămată se poate constitui parte civilă împotriva înviniutului, inculpatului și a persoanei responsabile civilmente oricând în faza de urmărire penală și cel mai târziu până la citirea actului de sesizare în faza de judecată.
A fost ales ca ultim moment al constituirii părții civile, citirea actului de sesizare, deoarece încă de la începutul judecății, inculpatul trebuie să cunoască și pretențiile civile ale celui vătămat prin infracțiune pentru a-și organiza apărarea, atât pe latura penală, cât și pe latura civilă a cauzei.
Pentru garantarea valorificării în termen a dreptului de a se constitui parte civilă, legea (art. 76 alin.2) fixează obligația organului de urmărire penală și a instanței de a pune în vedere persoanei vătămate că poate participa în proces ca parte civilă dacă a suferit pagubă materială.
Momentul citirii actului de sesizare, ca moment limită până la care se poate constitui partea civilă, poate fi depășit dacă inculpatul fiind prezent în instanță nu se opune.
în mod constant, în practica judiciară, s-a decis că constituirea de parte civilă nu este valabilă după ce, anterior, în cursul procesului, partea vătămată a declarat în mod expres că nu pretinde despăgubiri de la inculpat.
Constituirea de parte civilă în timpul urmăririi penale rămâne valabilă chiar dacă partea vătămată nu s-a prezentat în fața instanței de judecată cu prilejul judecării cauzei.
Termenul până la care se poate constitui parte civilă este instituit numai pentru persoanele fizice cu capacitate de exercițiu deplină; în cazul persoanelor juridice, și în cazul persoanelor fizice lipsite de capacitatea de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă exercitându-se din oficiu (art. 17,18 C.Pr.Pen.), organele de urmărire penală și instanța au obligația să se pronunțe din oficiu asupra despăgubirilor civile cuvenite unor asemenea persoane.
Până la termenul prevăzut de lege, (citirea actului de sesizare), persoana fizică prejudiciată material trebuie să se constituie parte civilă și să-și precizeze cuantumul despăgubirilor, pretinderea unor despăgubiri mai mari după momentul citirii actului de sesizare fiind inadmisibilă.
CAPITOLUL IV EXERCITAREA ACȚIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL
p Dreptul de opțiune în exercitarea acțiunii civile
Potrivit normelor procesuale și substanțiale de drept civil, acțiunea civilă are caracter disponibil, acesta fiind în concordanță cu principiul disponibilității procesului civil. Disponibilitatea acțiunii civile se menține de regulă și în cadrul procesului penal, dar principiul oficialității procesului penal, pune amprenta pe modul particular în care această acțiune se realizează. Astfel, deși acțiunea civilă este în mâna titularului, organele judiciare pot lua din oficiu măsura care să realizeze mai eficient dreptul părții civile.
Persoana fizică cu capacitate deplină de exercițiu are posibilitatea de a-și valorifica pretențiile civile, fie prin exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, fie prin exercitarea acțiunii civile în afara procesului penal la instanța civilă.
Pentru a putea fi exercitat dreptul de opțiune trebuie să existe în același timp cele două căi prin care pot fi cerute despăgubiri. Cu alte cuvinte, trebuie să existe atât procesul penal declanșat și acțiunea penală pusă în mișcare, cât și, în același timp, posibilitatea exercitării acțiunii civile la instanța civilă.
Pentru buna desfășurare a procesului penal, dreptul de opțiune este irevocabil, în sensul că, persoana fizică prejudiciată material prin infracțiune, alegând una din cele două căi de exercitare a acțiunii civile, nu o poate părăsi (electa una via non datur recursus ad alteram), fapt care se explică prin necesitatea ca organele judiciare să cunoască existența sau inexistența părții civile în procesul penal pentru a o putea ajuta să-și valorifice drepturile pe care le are, potrivit legii, în legătură cu desfășurarea procesului penal și prin necesitatea stabilității distribuției procesuale în cauzele penale. In cazul în care părăsește calea aleasă, ea pierde definitiv dreptul de a mai obține repararea pe cale judiciară a pagubei produse prin infracțiune.
De la regula irevocabilității dreptului de opțiune, există și unele excepții, justificate prin faptul că, în anumite situații, persoana prejudiciată material este împiedicată să-și continue exercitarea acțiunii civile pe calea procesuală pentru care a optat inițial.
Părăsirea procesului penal poate avea loc și în cazul în care acțiunea< civilă a fost exercitată din oficiu, în acest caz, nefiind vorba de abandonarea căii procesuale penale alese, deoarece, în mod obligatoriu, inițial, acțiunea civilă a fost pornită în procesul penal.
Partea civilă poate părăsi procesul penal și poate exercita acțiunea civilă în fața instanței civile în cazul în care urmărirea penală sau judecata a fost suspendată, conform prevederilor art. 239 C.Pr.Pen., care prevăd suspendarea urmăririi penale când se constată printr-o expertiză medicală că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă, care-1 împiedică să ia parte la procesul penal și art.303 C.Pr.Pen. pentru același motiv.
în aceste cazuri, partea civilă nu e obligată să aștepte reluarea procesului penal, ea putând să se adreseze cu acțiune civilă instanței civile, în caz de reluare a procesului penal, acțiunea introdusă la instanța civilă se suspendă (art. 19 alin. 3).
Partea civilă mai poate părăsi procesul penal și în cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, caz în care instanța de judecată fiind singurul organ judiciar care poate acorda despăgubirile civile, în cazurile menționate, partea civilă poate exercita acțiunea civilă în fața instantei civile, deoarece acțiunea penală s-a stins și cauza penală nu va mai fi promovată în fața instanței penale, sau când instanța a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.
Conform art. 20 alin. 1 C.Pr.Pen., persoana vătămată constituită parte civilă poate să pornească acțiunea în fața instanței civile dacă instanța penală prin hotărârea rămasă definitivă , a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.
în situațiile în care acțiunea civilă exercitată în procesele penale cuprinde mai multe capete de cerere și dacă unele au fost soluționate de instanța penală, acțiunea civilă exercitată ulterior în fața instanței civile va avea ca obiect numai capetele de cerere nerezolvate de către instanța penală.
Există și posibilitatea ca persoana prejudiciată material prin infracțiune, care a pornit acțiunea civilă în fața instanței civile, să părăsească această instanță și să exercite acțiunea civilă în cadrul procesului penal când acțiunea penală a fost pusă în acțiune ulterior
pornirii acțiunii civile în fața instanței civile (aici nu este vorba de o excepție de la regula electa una via, deoarece în momentul introducerii acțiunii în instanța civilă, persoana prejudiciată material prin infracțiune nu va avea posibilitatea de a opta pentru calea penală sau calea civilă, singura posibilitate fiind introducerea acțiunii civile în instanța civilă, acțiunea penală nefiind pusă în mișcare în cadrul procesului penal ) și când procesul penal a fost reluat după suspendare , încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală. Revenirea persoanei vătămate în procesul penal nu este obligatorie, cel interesat având posibilitatea să exercite, în continuare, acțiunea civilă în fața instanței civile, cu precizarea că aceasta se suspendă până la soluționarea cauzei penale.
Potrivit art. 19 alin. ultim, părăsirea instanței civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat o hotărâre chiar definitivă. Această dispoziție a legii se explică prin necesitatea evitării pronunțării unor soluții contrare de către instanțe diferite cu privire la aceeași problemă supusă rezolvării lor.
Disponibilitatea acțiunii civile se manifestă în diferite modalități dintre care cele mai importante se referă la: dreptul părții interesate de a introduce sau nu acțiunea civilă, dreptul de a determina limitele acțiunii sau ale apărării și dreptul de a renunța la acțiune, precum și de a stinge litigiul printr-o tranzacție. Subiectul activ al acțiunii penale are în principiu libertatea de a se adresa sau nu justiției pentru acoperirea prejudiciului suferit (nemo invitus agere cogitur). Acțiunea civilă se poate realiza indiferent de voința celui interesat când, pe cale de excepție, această acțiune se exercită din oficiu (art. 17 C.Pr.Pen.).
îmbinarea celor două regimuri juridice diferite trebuie urmărită corect pentru a nu se crea confuzii în aplicarea lor. Astfel, s-a stabilit că ar fi greșit ca instanța să acorde despăgubiri civile într-o cauză de omor, soției victimei, majoră, care nu s-a constituit în cauză parte civilă în nume propriu, ci numai în calitate de reprezentantă legală în numele copiilor minori.
Instanța nu poate depăși limitele acțiunii fixate de partea civilă prin acordarea unei despăgubiri mai mari decât cea solicitată. O asemenea posibilitate subzistă numai când acțiunea civilă se exercită din oficiu și când despăgubirea trebuie să fie corespunzătoare pagubei pricinuite indiferent de ceea ce partea cere.
Astfel greșit s-a decis că întrucât unitatea economică a renunțat la anumite despăgubiri cuvenite avutului public, inculpatul nu mai trebuie obligat la suportarea acestora, fără să se țină seama, că în acest caz renunțarea nu înlătură obligația reparării integrale a pagubei.
Disponibilitatea acțiunii civile atrage dreptul subiectului pasiv de a recunoaște pretențiile formulate prin acțiune. în practică s-a stabilit că litigiul nu mai poate forma obiectul judecății în căile ordinare sau extraordinare de atac, când inculpatul a achiesat la obligația de desdăunare stabilită de prima instanță. Achiesarea a rezultat din retragerea de către inculpat a recursului pe care 1-a introdus împotriva hotărârii primei instanțe și care, cu privire la latura civilă, este irevocabilă. La fel, achiesarea inculpatului la pretențiile părții civile înlătură consecințele culpei comune
. orovocare în ceea ce privește despăgubirile și permite obligarea din P
• cUlpatului la suportarea integrală a pagubei.
Disponibilitatea acțiunii civile permite stingerea litigiului și prin tranzacție. în urma coliziunii a două autovehicule ,despăgubirile s-au stabilit pe baza înțelegerii dintre părți, cu acordul asigurătorului, în procesul penal, intentat ulterior șoferului vinovat de accident a fost greșit obligat la plata despăgubirilor civile.
Tribunalul Suprem a statuat că în momentul sesizării instanței penale litigiul civil era deja soluționat pe calea legală prevăzută și ca atare nu se mai putea reține existența unei laturi civile în cauză.
2. Exercitarea acțiunii civile la instanța penală
în concepțiile juridice privitoare la posibilitatea exercitării acțiunii civile decurgând din săvârșirea unei infracțiuni au existat și chiar în prezent manifestă poziții diferite, care deși foarte nuanțate, pot fi concentrate în trei mari sisteme:
a) în dreptul arhaic urmărindu-se originile istorice ale naturii juridice a răspunderii civile delictuale, se constată că aceasta, inițial, nu s-a constituit ca o sancțiune autonomă, ci corespundea conținutului unei pedepse. Este perioadă în care delimitarea dintre răspunderea penală și cea civilă nu este ferm conturată, putându-se găsi numeroase puncte de suprapunere și chiar contopire a anumitor instituții.
în procedura judiciară veche, în care procesul penal și civil nu erau diferențiate în sensul lor actual, acțiunea juridică prezenta un caracter
coinplex, însă unitar, în justiție urmărind realizarea tuturor drepturilor •gvorâte din săvârșirea infracțiunii.
în perioada compozițiunii legale a existat sistemul confuziunii acțiunii civile și penale, prin aceeași acțiune fiind pedepsit atât vinovatul cât și acordate despăgubiri persoanei vătămate.
dreptul modern a dus la diferențierea completă a procesului penal și a procesului civil, fiecare act de justiție realizându-se pe baza acțiunii judiciare corespunzătoare, cu totul distincte și desfășurate în fața unor organe diferite.
Opțiunile doctrinale sau legislative care tind să absolutizeze această concepție adoptă sistemul potrivit căruia acțiunea penală se va exercita totdeauna separat de acțiunea civilă, reuniunea celor două acțiuni cu păstrarea caracterului lor autonom într-un singur cadru procesual fiind considerată ca neavenită, chiar în condițiile în care una și aceeași faptă întrunește concomitent atât trăsăturile unei infracțiuni, cât și pe cele ale ilicitului civil, cauzator de prejudicii.
Sistemul este mai puțin răspândit în reglementarea modernă, având un caracter conservator sau de parțială și limitată aplicare, așa cum s-a manifestat aceasta și în legislația românească din trecut.
cel mai răspândit sistem este cel mixt, în care subzistă amândouă posibilitățile, atât a exercitării acțiunii civile în fața instanței civile și deci în cadrul unui proces civil separat, cât și alăturării acesteia acțiunii penale și rezolvarea lor concomitent de către instanța penală în cadrul unei proceduri judiciare unice materializate într-un proces penal.
Dreptul de decizie în alegerea uneia dintre aceste posibilități revine persoanei vătămate prin infracțiune, care are drept de opțiune în ^semnarea căii prin intermediul căreia înțelege să valorifice dreptul său la despăgubire. Dreptul român modern a adoptat de la început această concepție care este elastică și asigură mai bine interesele ocrotite de lege ale persoanei vătămate prin infracțiune. Astfel reglementarea actuală arată că acțiunea civilă poate fi alăturate acțiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă (art. 14 alin 2 C.Pr.Pen.)
împotriva acceptării reunirii celor două acțiuni (penală și civilă) într- un singur cadru (procesul penal) s-au ridicat o serie de obiecții referitoare la prezența părții civile în procesul penal și alăturarea acțiunii de desdăunare a acesteia activității de tragere la răspundere penală. Criticile formulate pot fi concentrate în următoarele idei mari: Prin ridicarea la același nivel a rezolvării aspectului de interes individual al desdăunării persoanei vătămate cu interesul general al societății de a trage la răspundere penală pe infractor, misiunea specifică a justiției represive se diluează și nu apare destulă claritate.
Aspectele civile ale cauzei sunt, de regulă, foarte complexe, rezolvarea lor îngreunând și încetinind soluționarea cauzei penale, ceea ce îngrădește mult operativitatea care trebuie să fie caracteristică procesului penal. Prezența persoanei vătămate în proces având calitatea de parte interesată ducând la modificarea întregului climat al procedurii judiciare care pierde seninătatea și neimplicarea în conflictul dintre răufăcător și societate a unor interese individuale restrânse. Victima are tendința de a promova interesele sale prin aceasta riscând să devină un acuzator virulent.
* felul acesta se agravează poziția inculpatului, care urmează a se confrate cu doi adversari.
Alăturarea acțiunii civile procesului penal poate atrage unele incoveniențe procedurale pentru cel vătămat. De exemplu, partea civilă nu poate fi audiată ca martor în cauză, deși ea are în anumite cazuri un interes major în acest sens, în caz de achitarea sau încetarea a procesului penal parte se expune în multe legislații, la obligația de a plăti inculpatului daune-interese destul de substanțiale.
Sistemul separării complete a celor două acțiuni și interdicția fermă a constituirii de parte civilă în procesul penal sunt tipice și se regăsesc actualmente în legislația anglo-saxonă.
Totuși, majoritatea țărilor din lume admit alăturarea acțiunii civile celei penale. Constituirea de parte civilă în procesul penal cu anumite limitări sau în mod neîngrădit, constituie în reglementarea românească modernă o tradiție juridică care s-a verificat în mod corespunzător și într-o practică ce depășește cu mult un secol.
Astfel dacă persoana vătămată a optat pentru calea acțiunii separate, repararea prejudiciului se va face potrivit normelor care reglementează procesul civil fiind aplicabile toate regulile care disciplinează o acțiune civilă. în asemenea situații, trebuie să se aibă în vedere că în privința aceleiași fapte materiale există două litigii de drept distincte, a căror soluționare are loc în fața unor organe diferite și prin procese judiciare deosebite. Aceasta impune reglementarea corespunzătoare a raporturilor dintre acțiunea penală și acțiunea civilă, ținând seama de faptul că cele două acțiuni se exercită separat.
Dispozițiile necesare sunt înscrise în Codul de procedură penală ecțiunea IV intitulată „Raportul dintre acțiunea penală și răspunderea
civilâ".
Constituirea de parte civilă reprezintă cea mai frecventă opțiune a persoanei vătămate care alătură acțiunea penală și acțiunea civilă. în felul acesta, acțiunea civilă devine o instituție a dreptului procesual penal.
2.1. Exercitarea acțiunii civile de către partea civilă
Urmărind realizarea cât mai eficientă a dreptului de a recupera prejudiciile cauzate prin infracțiune, legea nu prevede un anumit mod de exprimare a voinței persoanei vătămate. în consecință, constituirea de parte civilă, se poate face atât printr-o cerere scrisă, cât și printr-o cerere orală, caz în care organul judiciar trebuie să consemneze în scris cererea de despăgubire formulată oral.
Din faptul că legea nu cere ca declarația de constituire a părții civile să îmbrace o anumită formă, se înțelege că, are valoarea unei asemenea declarații, orice manifestare de voință din care rezultă în mod evident dorința persoanei prejudiciate material prin infracțiune de a fi despăgubită pentru prejudiciul suferit. Această dorință își poate găsi expresia în orice temei din care rezultă indubitabil voința persoanei vătămate de a exercita acțiunea civilă în procesul penal. în practica judiciară s-a arătat, în mod corect, că, din moment ce, atât prin plângerea penală adresată organelor de urmărire penală, cât și în declarația dată în fața instanței, persoana vătămată a cerut restituirea obiectelor furate de inculpat sau să i se lățească contravaloarea acestora, prima instanță era obligată | potrivit prevederilor art. 14 alin 2 și art. 346 alin.l – să soluționeze, odată cu acțiunea penală și acțiunea civilă77.
Constituirea de parte civilă poate fi făcută atât de persoana păgubită, cât și de alte persoane care au calitatea de reprezentanți legali (apărătorul, soțul, părintele pentru copiii minori). Pentru ca reprezentantul legal al celui lipsit de capacitatea de exercițiu sau al minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă să poată renunța la acțiunea civilă are nevoie de autorizarea specială a autorității tutelare.
în cazul organizațiilor prevăzute de art. 145 Cod Penal, constituirea se face din oficiu sau prin declarația reprezentantului unității (juristconsultul).
Reprezentanții legali exercită acțiunea civilă în conformitate cu dispozițiile legii civile. Reprezentarea legală reprezintă posibilitatea acordată de lege unei persoane să îndeplinească acte juridice procesuale în numele părțilii din proces care este lipsită de capacitate de exercițiu, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege.
Reprezentarea legală a persoanelor incapabile (minori sub 14 ani și interzișii judecătorești) va fi îndeplinită de către un tutore numit de autoritatea tutelară, iar în alte cazuri de către un curator.
Există o reprezentare legală specială în ceea ce privește persoanele juridice, realizată de către reprezentanții lor legali, adică de persoane fizice care potrivit legii au sarcina de a îndeplini acte juridice procesuale în
flUmele persoanei juridice pe care o reprezintă, aceștia fiind conducătorii j r iar în anumite cazuri speciale persoana juridică poate fi reprezentată de
79
lichidatori sau curator .
Constituirea de parte civilă nu va avea loc în următoarele ipoteze:
când paguba nu a fost produsă prin infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul;
când acțiunea se îndreaptă împotriva unei persoane, care nu a fost trimisă în judecată;
când acțiunea civilă este stinsă în mod legal (s-a încheiat o tranzacție, ori este soluționată de către instanța civilă).
2.2. Exercitarea acțiunii civile din oficiu
Pentru apărarea intereselor societății și în special a avutului public, dreptul de opțiune privind rezolvarea acțiunii civile în cadrul procesului penal sau la instanța civilă nu funcționează în cazurile în care, potrivit legii, acțiunea se exercită din oficiu alături de acțiunea penală.
Astfel, potrivit art. 17, acțiunea civilă se pornește și se exercită din oficiu când persoana vătămată este o organizație din cele prevăzute în art. 145 Cod Penal ( autorități publice, instituții publice, instituțiile și alte organe juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public precum și bunurile de orice fel, care potrivit legii, sunt de interes public) sau o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.
în vederea exercitării din oficiu a acțiunii civile, organul de urmărire penală sau instanța de judecată vor cere unității păgubite să prezinte situații cU privire la fapte prin care paguba a fost pricinuită. Cel păgubit este obligat să prezinte situațiile și datele cerute (art. 17 alin. 2 C.Pr.Pen.).
Exercitarea din oficiu a acțiunii civile are ca scop, independent de atitudinea manifestată de partea civilă, repararea deplină a pagubei și asigurarea integrității avutului public. Printr-o asemenea reglementare s-a urmărit favorizarea persoanelor vătămate, menționate mai sus, asigurându- se operativitatea acordării de despăgubiri acestora. Aceste situații, (art. 17 alin.3) legea arată că instanța este obligată să se pronunțe din oficiu asupra reparării pagubei, chiar dacă organizația păgubită ori persoana fizică lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu s-au constituit părți civile în procesul penal.
Când inculpatul a acoperit doar parțial paguba, iar unitatea păgubită nu s-a constituit parte civilă și pentru restul prejudiciului, instanța obligă din oficiu la plata acesteia.
Ignorarea dispozițiilor art. 17 C.Pr.Pen. duce la casarea hotărârilor, în cazul minorilor, acțiunea civilă se exercită din oficiu și în situațiile în care aceștia sunt încredințați instituțiilor de ocrotire.
Dispoziții asemănătoare au existat și anterior codului actual, fiind explicabilă preocuparea legiuitorului față de protejarea prin mijloace procesuale penale a tuturor formelor de proprietate colectivă proprii rânduielilor social-economice ale timpului. De asemenea, practica judiciară a aplicat larg acțiunii civile caracterul oficialității statuând că instanța este
}n drept să acorde despăgubiri civile, chiar dacă din probe rezultă existența
miei pagube.
Dacă cuantumul despăgubirilor formulate de reprezentanții unității obștești este sub valoarea prejudiciului său, sau dacă prin reducerea cererii inițiale, despăgubirile sunt inferioare acesteia, instanța este obligată să fixeze despăgubiri la nivelul real al pagubei.
Pe cale de consecință, în cazul când acțiunea civilă se exercită din oficiu, renunțarea la acțiune nu produce efectele obișnuite. De aceea, simplele declarații ale mamei copilului minor al victimei omorâte, că nu se constituie parte civilă, nu absolvă instanța de a pronunța din oficiu asupra pagubei pricinuite minorului.
în cazul exercitării acțiunii civile din oficiu, atribuțiile procurorului în fața instanței de judecată primesc noi valențe. în acest sens, în art. 18 alin. 1 se arată că, procurorul poate susține instanței acțiunea civilă pornită de persoana vătămată. Dispoziția a fost prevăzută în scopul de a mări rolul activ al procurorului și posibilitatea lui de participare cât mai largă în procesul penal. Se conferă astfel un sprijin părții civile, care își vede dublate eforturile prin ajutorul acordat de procuror. Acordarea ajutorului este în general facultativă, intervenția rămânând la aprecierea procurorului.
Art. 18 alin. 2 C.Pr.Pen.arată că, în situația în care persoana vătămată este o organizație din cele prevăzute de art. 145 C.penal sau o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, ori cu capacitate de exercițiu restrânsă , procurorul, când participă la judecată, este obligat să susțină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă.
în practica judiciară, s-a arătat, în mod corect, că în cazul în care partea vătămată nu a pornit acțiunea civilă în nume propriu și nici nu este o persoană din cele prevăzute în textul menționat, procurorul nu se poate substitui părții civile și să susțină în numele acesteia cererea de despăgubiri civile la care ea ar fi fost îndreptățită.
O altă problemă, se ivește în cazul infracțiunilor care constau în neexecutarea unor contracte. în asemenea situații, dacă cel păgubit alege calea alăturării acțiunii civile celei penale, vor fi aplicabile reguli din cadrul răspunderii delictuale ( aceasta fiind unica posibilitate de răspundere civilă în cadrul procesului penal). Dimpotrivă, dacă se va utiliza calea acțiunii civile separată în fața instanței civile, reclamantul poate invoca fie temeiurile răspunderii penale, fie ale acțiunii în răspundere contractuală. De pildă, dacă în contract există stipulată o clauză penală prin care se stabilește global cuantumul daunelor- interese ale persoanei care nu și-a executat obligația, este posibil ca cel vătămat să aibă interesul evocării acestei clauze, fiind scutit să facă dovada întinderii prejudiciului.
Când acțiunea civilă se exercită din oficiu subiectul prejudiciului nu are practic drept de opțiune între cele două căi de realizare a acțiunii sale, întrucât, indiferent că se constituie parte civilă ori i se satisfac interesele din oficiu, rezolvarea litigiului are loc în cadrul procesului penal de către instanța penală.
Dacă s-ar admite fară rezerve soluția la care s-a oprit practica judiciară și multe opinii din literatura de specialitate, potrivit căreia în repararea unui prejudiciu provocat prin săvârșirea infracțiunii constând în încălcarea unui contract se poate invoca exclusiv răspunderea delictuală, s- ^ ajunge la o situație paradoxală. Paradoxul constă în faptul că interpretarea art. 17 C.Pr.Pen. ar crea o situație defavorabilă unor subiecți activi ai acțiunii care au fost evident favorizați prin această dispoziție.
în doctrină s-au oferit mai multe soluții pentru a ieși din impas, dintre care cea mai adecvată ni se pare aceea după care art. 17 C.Pr.Pen. admite implicit că instanța penală este obligată și în același timp competentă să judece acțiunea civilă exercitată din oficiu întemeiată și pe răspunderea contractuală, dacă această opțiune ar fi mai avantajoasă pentru parte.
în această interpretare ar apărea un caz de excepție de la regula generală că răspunderea contractuală este de competența exclusivă a instanței civile. Pe cale de prerogare instanța penală ar deveni și ea competentă, în caz de excepție prevăzută de art. 17 C.Pr.Pen. să rezolve acțiunea civilă întemeiată pe răspunderea contractuală.
Trebuie subliniat că, în această concepție, clauza penală va constitui doar temeiul pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor civile acordate, nu și în temeiul soluționării laturii penale, mai ale când de dovedirea efectivă și exactă a prejudiciului depinde încadrarea juridică a faptei penale ori aplicarea pedepsei.
3. Exercitarea acțiunii civile la instanța civilă
Există situații în care, acțiunea civilă privind repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, poate fi exercitată numai la instanța civilă datorită inexistenței posibilității alăturării acțiunii civile celei penale.
Exercitarea acțiunii civile la instanța civilă are loc în următoarele cazuri: când, nefiind pusă în mișcare acțiunea penală, persoana vătămată a introdus acțiune civilă la instanța civilă. în această situație, dacă ulterior s-a pornit procesul penal cu privire la aceeași faptă, judecarea acțiunii civile în fața instanței civile se suspendă până la soluționarea definitivă a acțiunii penale (art.242 C.Pr.Pen.).
Această reglementare exprimă o regulă tradițională de procedură penală, cunoscută sub denumirea de „penalul ține în loc civilul".
în conformitate cu această regulă, este necesar ca, în prealabil, să se ia o hotărâre definitivă în penal, căruia să i se conformeze și hotărârea instanței civile.
Aceasta se explică prin aceea că, hotărârea definitivă a instanței civile care a rezolvat acțiunea civilă, nu are autoritate de lucru judecat în fața organului de urmărire penală și a instanței penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia (art. 22 alin. 2 C.Pr.Pen.).
După rămânerea definitivă a hotărârii penale, exercitarea acțiunii civile în fața instanței civile se reia.
Soluționarea acțiunii civile este influențată de modul de soluționare a acțiunii penale, hotărârea definitivă a instanței penale având autoritate de
lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia ( art. 22 alin.l C- pr.Pen.),
Procedând la judecarea acțiunii, instanța civilă s-ar ocupa de:
existența pagubei;
întinderea ei;
P – cuantumul despăgubirilor;
modalitatea de despăgubire.
în cazurile în care acțiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dacă se constată din probe noi că paguba nu a fost reparată integral, diferența poate fi cerută pe calea unei acțiuni la instanța civilă (art. 20 alin.2 C.Pr.Pen.). în această ipoteză, se poate spune că, ne întâlnim cu exercitarea parțială a acțiunii civile în procesul penal și în fața instanței civile. în mod practic, deci soluționarea integrală a acțiunii civile se face atât în cadrul procesului penal, cât și în cadrul unui proces civil separat și ulterior terminării procesului penal.
Persoana vătămată se poate adresa cu acțiune la instanța civilă pentru repararea pagubelor care s-au născut ori s-au descoperit după pronunțarea hotărârii penale de către prima instanță (art. 20 alin. ultim C.Pr.Pen.).
De pildă, cererea părții civile privind obligarea inculpatului la plata sumelor ce reprezintă despăgubirile născute din îngrijirile medicale și I incapacitatea de muncă ce s-au produs după pronunțarea hotărârii penale, I Poate fi soluționată numai în fața instanței civile.
Conform alineatului ultim pagubele s-au născut ori s-au descoperit duPă pronunțarea hotărârii penale, pe când în cazul prevăzut în art. 20
alin.2, pagubele existau în timpul desfășurării procesului penal, dar nu fuseseră integral recuperate.
Astfel, cererea părții civile privind obligarea inculpatului la plata sumelor ce reprezintă despăgubiri născute din îngrijirile medicale și incapacitățile de muncă ce s-au produs după pronunțarea hotărârii penale de către prima instanță poate fi rezolvată în fața instanței civile, și nu în recursul declarat de procuror împotriva hotărârii penale pronunțată de prima instanța .
Nepronunțarea instanței penale cu privire la unul din capetele de cerere ale părții civile (având o autonomie faptică) nu constituie o rezolvare greșită a laturii civile, ci echivalează cu o nerezolvare a acesteia, care dă dreptul părții civile să exercite, în completare, acțiunea civilă în fața instanței civile, potrivit art. 20.
4. Raportul dintre acțiunea penală și acțiunea civilă
Chestiunea raportului dintre acțiunea penală și cea civilă care au același izvor, și anume săvârșirea unei infracțiuni, implică trei ipoteze, neputându-se pune în discuție cazul exercitării concomitente a celor două acțiuni în cursul desfășurării procesului penal pentru că în această situație cadrul juridic al procedurii judiciare este unic, fiind incidente pentru ambele acțiuni civile regulile care reglementează în principal realizarea procesului penal. Se ridică însă anumite aspecte care necesită o disciplinare specială atunci când cele două acțiuni sunt exercitate separat.
; F- Clerk, Les proces penal en Suisse, Paris, 1955
o primă ipoteză vizează situația în care acțiunea penală se rezolvă separat și înaintea acțiunii civile, caz în care nu se pune problema raportului dintre cele două acțiuni, deoarece una dintre acestea ( acțiunea penală) a fost rezolvată. într-o asemenea situație, potrivit art. 22 alin. 1, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritatea de lucru judecat în fața instanței civile, care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.
O a doua ipoteză poate fi întâlnită în situația în care acțiunea civilă se rezolvă separat și înaintea acțiunii penale. Aceasta se poate întâmpla în cazul în care procesul penal a fost declanșat ulterior rezolvării acțiunii civile de către instanța civilă sau în cazul în care procesul penal a fost suspendat și nu a fost reluat până la rezolvarea acțiunii civile de către instanța civilă.
în reglementarea anterioară, aceasta era o excepție de la regula „penalul ține în loc civilul", „civilul ținând în loc penalul". Art. 12 C.Pr.Pen. al Codului de la 1936 reglementând chestiunile prejudiciale prevede că dacă ele formează obiectul unei acțiuni în fața instanțelor civile, care a fost intentată înainte de a porni procesul penal, acesta din urmă, va sta pe loc până la soluționarea chestiunii prealabile de către instanța civilă.
Reglementarea actuală nu a păstrat dispoziția pentru că instituția chestiunilor prejudiciale a fost înlocuită cu cea a chestiunilor prealabile și totodată pentru că legiuitorul nu a vrut să îngusteze regula generală prin nici o excepție.
Nici în acest caz nu se poate pune problema raportului dintre cele două acțiuni, deoarece ca și în prima ipoteză, una dintre acestea (acțiunea
civilă) a fost rezolvată. Corelarea soluțiilor ce se pronunță în rezolvarea celor două acțiuni se face prin dispozițiile art. 22 alin.2, potrivit cărora hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organului de urmărire penală și a instanței civile cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Hotărârea instanței civile poate avea autoritatea de lucru judecat în penal cu privire la alte aspecte ( de exemplu – cuantumul pagubei, chestiuni prealabile, etc.).
Exercitarea concomitentă a celor două acțiuni separate ar fi nepotrivită din numeroase motive, dintre care amintim pericolul de a se ajunge eventual la hotărâri judecătorești contradictorii. De aceea se impune ca legea să interzică realizarea deodată a celor două acțiuni și să indice o anumită preferință, care de altfel este cuprinsă în art. 19 alin. 2 C. Pr. Pen..
în asemenea cazuri se prevede că, judecarea în fața instanței civile, se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. Acțiunea penală trebuie să aibă întâietate, întrucât duce la realizarea raportului penal material, în cadrul căruia se naște dreptul statului de a trage la răspundere penală și a pedepsi pe infractori, respectiv persoana care prin fapta sa a adus cea mai gravă încălcare ordinii de drept și a tulburat în modul cel mai periculos relațiile sociale statornice. Aceasta este mai de mult cunoscută în dreptul procesual penal și este concentrată în formula „penalul ține în loc civilul".
Regula mai sus menționată este înscrisă în art. 19 alin.2 C.Pr.Pen ^H prevede ca judecata în fața instanței civile se suspendă până la
rezolvarea definitivă a cauzei penale.
Doctrina a subliniat că regula este de ordine publică. în consecință, nerespectarea ei duce la nulitatea care poate fi invocată și din oficiu, fără să poată fi acoperită prin voința părții în cadrul unei achiesări axprese sau tacite.
Ca urmare, dacă acțiunea penală este intentată separat, judecătorul din cauza civilă nu poate stabili că acea acțiunea e stinsă prin vreo cauză legală ( prescripție, amnistiție, decesul făptuitorului ) și să soluționeze procesul civil. Judecătorul desemnat să soluționeze cauza civilă este obligat să constate mai întâi că există o hotărâre penală definitivă care stinge acțiunea penală și numai ulterior să se pronunțe în procesul civil.
Deși norma amintită se referă la rezolvarea definitivă a cauzei penale aceasta nu a avut în vedere, cel puțin, în reglementarea română existența exclusivă a unei hotărâri definitive. Dacă în decursul suspendării judecății cauzei potrivit art. 19 alin.2, urmărirea penală încetează sau se dispune scoaterea de sub urmărire, aceasta permite reluarea procesului civil întrucât rezolvarea dată de procuror cauzei penale deși nu are natura juridică a unei hotărâri cu autoritate de lucru judecat reprezintă în momentul respectiv totuși o anumită rezolvare a cauzei. Aceeași soluție se impune și în cazul suspendării procesului penal în cursul judecății.
A treia ipoteză vizează situația în care cele două acțiuni sunt exercitate concomitent în fața aceleiași instanțe sau la două instanțe
diferite.
într-o asemenea ipoteză se pune problema rezolvării raportului dintre cele două acțiuni. în cazul în care cele două acțiuni sunt exercitate în cadrul procesului penal instanța are obligația potrivit art. 346 alin.l, să se pronunțe, prin aceeași sentință și asupra acțiunii civile.
Potrivit art. 346, instanța poate dispune disjungerea acțiunii civile în cazul când rezolvarea pretențiilor civile ar provoca întârzierea soluționării acțiunii penale.
Disjungerea acțiunii civile nu echivalează cu lăsarea nesoluționată a acesteia ci crearea posibilității părții civile de a solicita despăgubirile civile pe calea unei acțiuni separate în fața instanței civile. în practica judiciară s- a arătat că, în cazul disjungerii acțiunii civile și amânarea judecării ei, instanța nu poate soluționa acțiunea civilă numai parțial, admițând-o doar în limitele dovedite, și să se dezinvestească de soluționarea restului pretențiilor civile cu care a fost investită, rezervând părții civile calea unei acțiuni separate la instanța civilă83.
în literatura de specialitate, a fost exprimată opinia că acțiunea civilă disjunsă de acțiunea penală ar putea fi suspendată la cererea părților, fiind astfel incidente dispozițiile art. 242 C.Pr. Civ. Acest punct de vedere, nu ține seama, cum pe bună dreptate s-a arătat într-o opinie contrară, de faptul că, deși disjunsă de acțiunea penală, acțiunea civilă rămâne totuși în cadrul procesului penal, cadru care, subliniem noi (I. Neagu) se supune regulilor cuprinse în cadrul de procedură penală.
A accepta posibilitatea suspendării acțiunii civile în procesul penal (separarea ei de acțiunea penală) ar însemna, practic, a nesocoti operativitatea procesului penal, care constituie o regulă de bază a acestuia.
în cazul în care cele două acțiuni sunt exercitate concomitent, dar la instanțe diferite, este, de asemenea, necesară reglementarea raportului dintre ele deoarece rezolvarea lor separată și în același timp ar putea conduce la pronunțarea unor hotărâri contradictorii. în acest sens, în art. 19 alin.2 se arată că judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
Acțiunea penală are întâietate față de acțiunea civilă, deoarece, pe de o parte, cauza materială unică a celor două acțiuni este săvârșirea infracțiunii, iar pe de altă parte, rezolvarea acțiunii civile este condiționată de rezolvarea acțiunii penale în privința existenței faptei, persoanei care a comis-o și a vinovăției acesteia.
CAPITOLUL V ^ZOLVAREA ACȚIUNII CIVILE ÎN CADRUL PROCESULUI
PENAL
l Considerații introductive
Acțiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal numai în măsura în care a fost alăturată acțiunii penale și, împreună, au ajuns în fața instanței penale.
In cazurile în care acțiunea civilă a fost exercitată în procesul penal, dar aceasta nu a ajuns în faza de judecată, deoarece organele de urmărire au dat soluția scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, acțiunea civilă va fi rezolvată de către instanța civilă.
în această ultimă ipoteză, instanța civilă va rezolva acțiunea civilă ținând seama de temeiurile care au stat la baza soluționării cauzei penale de către organele de urmărire penală. Pentru admiterea sau respingerea acțiunii civile, instanța civilă va analiza și conținutul ordonanței sau rezoluției scoaterii de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale.
Revenind la situația în care acțiunea civilă este rezolvată în cadrul procesului penal, observăm că, potrivit art. 346 alin.l, instanța penală se pronunța prin aceeași sentință și asupra acțiunii civile. Acțiunea civilă poate fi admisă sau respinsă după cum este sau nu întemeiată.
Din analiza dispozițiilor art.346 alin. 2,3 și 4 C.Pr.Pen. rezultă că instanța penală are patru posibilități în ceea ce privește rezolvarea acțiunii
civile în cadrul procesului penal, și anume: admite acțiunea civilă în total sau în parte, respinge acțiunea civilă ca lipsită de temei, nu acordă despăgubiri civile, nu soluționează acțiunea civilă.
2. Instanța admite acțiunea civilă în total sau în parte
Indiferent de soluția pe care o pronunță în acțiunea penală – condamnare, achitare, încetarea procesului penal – instanța, când constată săvârșirea de către inculpat a unei fapte prevăzute de legea penală și producerea unui prejudiciu material părții civile, admite în total sau în parte acțiunea civilă.
în toate cazurile în care pronunță condamnarea inculpatului și constată că infracțiunea a cauzat prejudicii materiale părții civile, instanța va obliga pe inculpat și eventual, partea responsabilă civilmente la plata despăgubirilor civile.
în cazul pronunțării soluției achitării în baza art. 11, pct.2 lit. a raportat la art. 10 lit. b1, d, e, dacă fapta a produs prejudicii materiale părții civile, va admite acțiunea civilă și va acorda despăgubiri civile persoanei prejudiciate.
în cazul pronunțării soluției de încetare a procesului penal în baza art. 10 lit. g, h, i dacă infracțiunea a cauzat prejudicii materiale părții civile, instanța acordă despăgubiri civile.
Potrivit art. 119 alin. 1 C.Pr.Pen., amnistiția înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârșită, fără însă a avea efecte asupra drepturilor ' persoanei vătămate (art. 119 alin. 3 C.Pr.Pen.) și, în consecință, dacă fapta
a produs prejudicii materiale părții civile, instanța va obliga pe cel exonerat de răspundere penală să repare paguba produsă prin infracțiunea pe care a
săvârșit-o.
în cazul în care s-a dispus încetarea procesului penal pentru că a intervenit prescripția, apreciem, în acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate , că acțiunea civilă nu se prescrie, aceasta urmând regulile privitoare la prescripție stabilite de normele dreptului civil. în consecință, în cazul în care instanța constată că fapta, pentru care răspunderea penală s- a prescris, a produs prejudicii materiale va obliga pe inculpat la repararea prejudiciului cauzat, dacă acțiunea civilă nu s-a prescris conform normelor dreptului civil în materia de prescripției.
Când încetarea procesului penal s-a dispus datorită decesului făptuitorului ( art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit.g ), instanța nu poate rezerva părții civile calea unei acțiuni separate la instanța civilă, ci are obligația, conform art.21, să introducă în proces pe moștenitorii inculpatului. într-o asemenea situație, dacă fapta inculpatului decedat a cauzat prejudicii materiale părții civile, moștenitorii inculpatului vor fi obligați la acoperirea acestora.
în cazul încetării procesului penal, datorită împăcării părților (art. 11 pct.2 lit.b raportat la art. 10 lit.h) în lumina art. 132 alin.l Cod Penal, acțiunea civilă se stinge. Acest efect al împăcării părților se explică prin caracterul total al împăcării, care conduce la stingerea totală a procesului, atât sub aspect penal, cât și sub aspect civil.
Această manieră de rezolvare nu exclude posibilitatea ca, prin hotărârea de încetare a procesului penal datorită împăcării părților, instanța să-l oblige pe inculpat să repare prejudiciul cauzat prin infracțiune când părțile s-au înțeles și asupra acestui aspect.
în raport cu cele arătate mai sus, rezultă că, împăcarea părților nu dă posibilitatea exercitării în continuare a acțiunii civile nici în fața instanței civile, nici în fața instanței penale.
Neavând o fundamentare legală, au rămas izolate soluțiile instanțelor judecătorești și opiniile din doctrina de specialitate, potrivit cărora împăcarea părților, când legea o prevede ca posibilitate, nu înlătură dreptul persoanei vătămate de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul suferit – pe calea unei acțiuni civile – conform prevederilor art. 998 C.Pr.Civ..
în ceea ce privește retragerea plângerii prealabile, deși în lege nu se menționează expres considerăm că, la fel ca și împăcarea părților, aceasta înlătură și răspunderea civilă. Acest efect al retragerii plângerii prealabile poate fi considerat ca o consecință a caracterului ei total, în sensul că trebuie să privească atât latura penală cât și latura civilă a procesului penal. Pe bună dreptate se arată în literatura de specialitate că nu se poate pune capăt conflictului de drept penal câtă vreme persoana vătămată menține fată de inculpat pretenții de natură civilă ce decurg din săvârșirea infracțiunii, retragerea plângerii prealabile neputând deci opera numai cu privire la latura penală. în acest sens, considerăm juste soluțiile unor instanțe judecătorești care, luând act că a fost retrasă plângerea prealabilă,
au considera ca inadmisibilă cererea de a soluționa latura civilă a cauzei prin obligarea inculpatului la despăgubirile civile.
De asemenea instanța penală rezolvă acțiunea civilă când încetează procesul penal și dispune înlocuirea răspunderii penale (art. 11 pct.2 lit. 1 raportat la art. 10 lit.i) putând obliga pe inculpat la plata despăgubirilor civile dacă se constată că fapta acestuia a cauzat prejudicii materiale părții civile.
3. Obligațiuni civile rezultând din ilicitul penal
în marea majoritate a cazurilor, comiterea unei fapte penale antrenează, pe lângă urmările socialmente periculoase, și urmări de altă natură, concretizate într-un prejudiciu material sau moral cauzat părții vătămate prin fapta ilicită.
în această situație, infracțiunea devine și temeiul, subsidiar, al unor obligații civile, dând în cadrul procesului penal, eficiență principiului echitabilei despăgubiri, în cadrul răspunderii civile delictuale, izvorât din prevederile art. 998 ■ 999 C-Pr.Civ..Potrivit acestora autorul faptei ilicite cu caracter penal este ținut și la a repara urmările infracțiunii, asigurând o justă și integrală despăgubire a subiectului pasiv a infracțiunii, deziderat realizat prin promovarea și susținerea acțiunii civile în cadrul procesului penal.
Caracterul reparatoriu al acțiunii civile în procesul penal a ridicat multiple probleme de ordin teoretic și practic, asupra unora dintre ele
încercând a ne opri în cele ce urmează fără nici o pretenție a epuizării acestui complex, vast și important subiect.
3.1. Modalitatea de stabilire a întinderii prejudiciului
în contextul instabilității monetare ce caracterizează această perioadă de tranziție, modalitatea de stabilire a întinderii prejudiciului constituie o primă problemă cu care s-au confruntat instanțele.
Principiul unanim acceptat, al reparației prejudiciului prin echivalent bănesc (în circumstanțele în care reparația în natură nu este posibilă), impune cu necesitate reconsiderarea raportului dintre principiul reparării integrale a pagubei și cel al nominalismului monetar.
Instanței de judecată, în baza rolului său activ (consacrat de art. 287 alin. 1 C.Pr.Pen.) îi revine obligația de a preveni nu numai îmbogățirea fară just temei a părții civile tentată a preface reparația la care este îndreptățită într-un câștig nemeritat, cât și evitarea unei prejudicieri a respectivei părți civile, prin acordarea unei despăgubiri civile, care la data executării ei, ar reprezenta sume pur simbolice afectate de rata inflației.
Ca urmare, se consideră util și echitabil, în ceea ce privește modul de soluționare a laturii civile a cauzei, principiul reparației integrale, prin determinarea cuantumului real al despăgubirilor civile raportat la momentul pronunțării hotărârii judecătorești.
Problema nu comportă abordări diferite în ceea ce privește dauna a cărei întindere este certă, actuală și determinată la data soluționării în fond a cauzei penale. Practica judiciară în materie a acreditat utilitatea acordării despăgubirilor civile, exprimate printr-o sumă globală, avându-se ca punct de referință cursul valutar, prețurile bunurilor și serviciilor la momentul pronunțării instanței penale în ceea ce privește latura civilă a cauzei (excepția vizând disjungerea acesteia, conform art. 347 C.Pr.Pen.).
în concluzie, prin reconsiderarea întinderii prejudiciului, raportat la rata inflației în momentul pronunțării hotărârii, se asigură un echilibru real și echitabil între inculpat, ca autor a faptei penale cauzatoare de prejudicii și partea civilă, îndreptățită la o integrală și justă despăgubire și care în nici un caz nu poate fi afectată sau lezată de deprecierea monetară.
3.2. Reconsiderarea sau reaprecierea sumelor care au fost avansate de partea civilă până la momentul judecării în fond a cauzei
Pornind de la o abordare diferită a acestei probleme în literatura juridică franceză s-au exprimat opinii potrivit cărora partea civilă nu este îndreptățită a pretinde decât suma efectiv avansată, dacă a reparat prejudiciul, anterior pronunțării instanței și implicit înainte de a obține un titlu executor.
S-au exprimat serioase rezerve față de o asemenea abordare care nu ia în considerarea starea reală de constrângere în care s-a aflat și s-a manifestat partea vătămată, ulterior săvârșirii infracțiunii cauzatoare de prejudicii.
în majoritatea lor, asemenea sume nu au fost avansate pentru cheltuieli voluptorii, ci sunt impuse de cheltuieli necesare, reclamate de urgența momentului și nu i se poate reproșa că nu a așteptat reacția inculpatului sau hotărârea instanței de judecată. Asemenea cheltuieli sunt cele ocazionate de înhumarea victimei, de spitalizare sau tratament ambulatoriu al acesteia.
Dificultăți majore survin, ulterior, la data soluționării cauzei penale, în ceea ce privește utilitatea, eficiența și oportunitatea cu care partea civilă a avansat și cheltuit aceste sume. Nu în puține cazuri s-a contestat de către inculpat sau partea responsabilă civilmente, cuantumul și utilitatea sumelor afectate mesei de pomenire ce a urmat înmormântării victimei, a sumelor alocate pentru edificarea mormântului, respectiv a monumentului funerar, raportat și la obiceiul locului, a costului unui tratament bazat pe medicamente procurate din străinătate.
Aceleași probleme s-au ridicat și în ceea ce privește valoarea reparației unor autovehicule, avariate ca urmare a accidentului rutier, în care responsabilitatea revine integral sau parțial inculpatului. S-au ridicat obiecții în ceea ce privește costul reparației autoturismului, suportat în avans de către partea civilă, respectiv a utilității reparației în raport cu întinderea avariei și mai ales vechimea acestui mijloc de transport.
O soluție corectă în această materie a fost dată constant de către Tribunalul Militar Cluj, care 1-a obligat pe inculpat la plata unor
despăgubiri civile actualizate prin aplicarea indicelui mediu statistic de devalorizare atestat oficial prin Buletinele Direcției Naționale de Statistică.
Magistrații acestui tribunal militar au pornit de la considerentul că partea civilă a fost constrânsă a face aceste cheltuieli ( de înmormântare, pentru tratament medical sau reparația autovehiculului avariat)neavând nici o posibilitate de opțiune. Un argument în favoarea acestei opinii ar fi de ordin moral și etic, întrucât partea civilă a fost lipsită și de posibilitatea afectării sumei respective altor scopuri, mai profitabile, prin investire sau constituire de depozit bancar.
Consecvenți principiului reparării integrale a prejudiciului apreciem că suma avansată de persoana prejudiciată trebuie reevaluată prin aplicarea unui indice de devalorizare monetară oficial atestat ( indicele mediu statistic de creștere a prețurilor bunurilor și serviciilor sau rata medie anuală de devalorizare).
Suma acordată cu titlu de despăgubiri reprezintă pentru partea civilă paguba efectiv suferită (damnum emergens), fapt pentru care se cuvine a fi actualizată în raport cu data judecății în fond a cauzei penale pe când dobânda apare ca fiind câștigul nerealizat (lucrum cessans) și are caracterul unui prejudiciu virtual, prezumat, compensând persoana respectivă de faptul că nu a putut beneficia și dispune de suma respectivă.
Ca urmare, dobânda legală urmează a se adiționa sumei globale, atribuite cu titlu de despăgubiri civile, doar posterior rămânerii definitive a hotărârii.
Diametral opus, luarea în considerare a indicelui mediu statistic de devalorizare a monedei naționale, stabilit oficial, la intervale precise de
timp, reprezintă incontestabil soluția în ceea ce privește aprecierea cuantumului sau întinderii reale a prejudiciului suferit de partea vătămată, inclusiv în ce privește cazul în care a avansat anumite sume de bani, înaintea pronunțării hotărârii judecătorești.
3.3 Problema acordării unor despăgubiri civile periodice
Despăgubirile civile periodice se acordă pentru acoperirea pe viitor a prejudiciilor certe, cauzate printr-o faptă, a ridicat în fața instanțelor de judecată reale dificultăți.
Necesitatea, pentru viitor, a desdăunării integrale, în cazul prejudiciilor permanente ( în special în cazul unor invalidități ireversibile a părții civile, ca urmare a leziunilor corporale suferite în urma infracțiunilor sau a rentei viagere în cazul succesorilor) a impus cu necesitate acordarea de despăgubiri civile periodice.
Fiind acordate pe perioada stării de nevoie a victimei faptei penale și implicit până la schimbarea stării de fapt avută în vedere la momentul pronunțării hotărârii, aceste despăgubiri periodice au destinația reparării succesive a pagubei cauzate în patrimoniul părții vătămate, în limitele întinderii în timp a acestui prejudiciu.
Devalorizarea monetară ajunge să pună partea civilă în favoarea căreia a fost obligat inculpatul I să constate la scadența debitului, că suma respectivă este derizorie și nicidecum în măsură a reprezenta o justă și integrală desdăunare.
Tribunalul suprem a stabilit că despăgubirile alocate părții vătămate sub forma unor prestări periodice pentru cauzarea unei incapacități de muncă, trebuie să reprezinte echivalentul prejudiciului actual, stabilit la data pronunțării hotărârii. De aceea, ea se va modifica ori de câte ori intervine o schimbare a bazei de calcul și anume a retribuției actualizate sau a pensiei sau a procentului de invaliditate, pentru ca suma să reflecte just diferența de câștig de care a fost privat.
în special, această problemă s-a pus în momentul intervenirii unor majorări a retribuției de care cel prejudiciat prin infracțiune și suferind o incapacitate permanentă parțială sau totală nu ar mai putea beneficia, fie că pentru că nu și-a mai putu continua activitatea, fie că a fost obligat să presteze o altă muncă, retribuită mai puțin.
Pornind de la ideea că despăgubirile periodice, acordate pentru pagube izvorâte din infracțiune, trebuie să reprezinte o justă și integrală reparare a prejudiciului, instanța supremă a stabilit că se impune o prelungire directă și neîndoielnică a prejudiciului inițial. în mod curent învederându-se că partea vătămată, dacă și-ar fi continuat activitatea ar fi beneficiat de majorarea retribuției, această diferență de care a fost lipsit reprezintă un prejudiciu cert, care trebuie acoperit de inculpat.
De „lege ferenda" s-ar impune intervenția legiuitorului pentru stabilirea modalităților de acordare a acestor despăgubiri civile, pentru a se evita repetatele acțiuni în justiție a celui prejudiciat pentru actualizarea prejudiciului.
3.4. Efectele devalorizării monetare ulterior datei pronunțării hotărârii
Efectele devalorizării monetare ulterior datei pronunțării hotărârii constituie o problemă caracteristică fazei a treia a procesului penal și anume punerea în execuție a hotărârii judecătorești.
După rămânerea definitivă și căderea în puterea lucrului judecat a hotărârii, pretențiile civile, formulate de victima infracțiunii, în măsura în care sunt admise ca atare, se transformă în dreptul de a urmări silit și încasa o anumită sumă de bani, ca echivalent al prejudiciului suferit.
Ca urmare, devin incidente dispozițiile art. 1084 C.Civil referitoare la evaluarea legală a acestei daune, prin obligarea inculpatului debitor (eventual cu partea responsabilă civilmente) și la plata dobânzilor calculate de regulă din momentul rămânerii definitive a hotărârii.
Se impune în determinarea cuantumului dobânzii luarea în considerare cel puțin a valorii indexării practicate de stat pentru acoperirea scăderii puterii de cumpărare a populației.
Oportun ar fi soluția de a lua ca bază de calcul indicele mediu statistic de creștere a prețurilor sau rata medie a inflației.
Spre exemplificare, în Buletinul Statistic de Prețuri al Comisiei Naționale de Statistică s-a menționat rata anuală de inflație pentru:
anul 2000 45,7%;
anul 2001 34,5%;
| anul 2002 22,5%;
M anul 2003 15,3%;
. anul 2004 11,9%;
primul trimestru al anului 2005 1,4%.
Practica judecătorească s-a oprit la aplicarea în aceste raporturi a dobânzii practicate de CEC. Motivarea soluției pornește de la argumentul că repararea integrală a prejudiciului cauzat implică și adaptarea sumei stabilite ca despăgubiri în raport cu scăderea puterii de cumpărare a leului.
Tribunalul Militar Cluj, întemeindu-și concluziile pe dispozițiile art. 999 C.civil, conform căruia autorului îi revine obligația de a repara toate urmările faptelor sale, instanța s-a oprit asupra unui raționament judicios de natură a păstra echilibrul între părți.
Față de îndreptățirea victimei de a i de repara prejudiciul rezultat din vătămarea integrității sale corporale prin primirea din doi în doi ani a unei proteze pentru membrul inferior s-a dispus ca „pentru viitor urmează ca inculpatul să fie obligat să plătească părții civile costul protezei respective, obligație ce îi revine din doi în doi ani, prima plată ajungând scadentă la data de .,..".
în ce privește costul acestei proteze, instanța are în vedere obligația ce îi revine autorului conduitei ilicite de a repara urmările faptei sale, în principal, în natură și în subsecvent prin echivalent bănesc.
Ca urmare a posibilelor modificări de preț a acestei proteze, urmează ca inculpatul să fie obligat să pună la dispoziția părții civile suma necesară pentru procurarea unei proteze la valoarea acesteia din momentul în care obligația ajunge la scadență.
Elementul nou, în sens netradițional, pentru practica judiciară, pe care îl constituie soluția analizată, este obligarea autorului faptului prejudiciabil, la plata unei despăgubiri exprimată ca și carență determinabilă și este punctul de vedere la care, în condițiile actuale, apreciem că instanțele vor putea să se oprească justificat în oportunitate, de nevoia păstrării echilibrului între părți și a protejării părților vătămate, iar în legalitatea dispozițiilor art. 998 C.civil și art.379 C.Pr.Civilă .
4. Instanța respinge acțiunea civilă ca lipsită de temei
Această soluție se deosebește de ipoteza prevăzută la art. 346 alin.3. în acest caz, temeiul pe care a fost soluționată latura penală nu exclude, de plano, posibilitatea acordării de despăgubiri civile. Astfel, când achitarea a fost dispusă pe temeiul că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, instanța, dacă constată că fapta a produs un prejudiciu material, poate obliga pe cel achitat la repararea pagubei. Dacă instanța constată că fapta nu a produs prejudicii materiale, nu va acorda despăgubiri civile.
Când achitarea a fost pronunțată pentru lipsa unui element constitutiv a infracțiunii este posibilă, în general, obligarea la despăgubiri civile. Sunt însă situații când instanța poate să nu acorde despăgubiri civile, și anume în cazul infracțiunilor neintenționate când achitarea se pronunță pentru lipsa elementului subiectiv, și anume lipsa culpei.
Când achitarea se pronunță pentru că există vreuna din cauze care înlătură caracterul penal al faptei (art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. e) , dacă se constată că celui achitat îi revine totuși o culpă în ceea ce privește producerea prejudiciului material în patrimoniul persoanei vătămate, instanța poate dispune repararea pagubei. Pot fi însă și situații când aplicarea pe temeiurile menționate mai sus să nu conducă la acordarea de despăgubiri civile.
5. Instanța nu acordă despăgubiri civile
Potrivit art. 346 alin.3 C.Pr.Pen. instanța nu acordă despăgubiri civile când pronunță soluția achitării pentru motivul că fapta nu există sau nu a fost săvârșită de inculpat.
Dacă o hotărâre penală, pronunțând achitarea neagă existența faptului care a produs prejudiciul, nici instanța civilă nu poate obliga la repararea daunei. Nu pot fi acordate despăgubiri civile deoarece nu există factorul material care să genereze prejudiciul și, în consecință, acțiunea civilă e lipsită de temei.
Dacă fapta a produs prejudiciu, instanța civilă nu are dreptul să rețină că paguba a fost pricinuită prin această faptă de pârâtul care anterior în procesul penal a avut calitatea de învinuit sau inculpat.
Instanța nu acordă despăgubiri civile nici în cazul în care se pronunță achitarea pe temeiul că fapta nu a fost săvârșită de inculpat. O asemenea soluție se impune deoarece nu poate fi obligată să plătească despăgubiri
civile o persoană care nu a săvârșit fapta pentru care a fost trimisă în judecată în calitate de inculpat.
Instanțele judecătorești, aplicând în mod corect legea, s-au pronunțat constant în sensul neacordării de despăgubiri civile în cazul achitării pe cele două temeiuri mentionate mai sus97.
6. Instanța nu soluționează acțiunea civilă
Potrivit art. 346 alin.4, instanța nu soluționează acțiunea civilă când pronunță achitarea pentru cazul prevăzut de art. 10 lit. b C.Pr.Pen., oricând pronunță încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f și lit. j..
în cazurile menționate mai sus, instanța lasă nerezolvată acțiunea civilă deoarece în primul caz prejudiciul nu este urmarea unei fapte prevăzute de legea penală, iar în celelalte cazuri acțiunea civilă fusese nelegal exercitată. în consecință, neexistând posibilitatea exercitării acțiunii penale datorită intervenției vreunui impediment din cele prevăzute în art. 10 lit.b, f și j, nici acțiunea civilă nu poate fi rezolvată, lipsind cadrul legal în acest sens. în asemenea cazuri, cel interesat se poate adresa cu acțiune separată în fața instanței civile. Această soluție se impune și în cazurile în care deși nu se constată una din cele trei ipoteze prevăzute expres de lege totuși, situația concretă poate fi asimilată uneia dintre aceste ipoteze. în acest sens s-a decis, în mod constant, în practica judiciară, ca plângerea prealabilă, tardiv introdusă la instanță are aceleași efecte ca și
97 Gh. Dobrican, Notă RRD nr.2/1984, p.50
lipsa plângerii prealabile, conducând la imposibilitatea instanței de a soluționa acțiunea civilă.
Lăsarea nesoluționată a acțiunii civile de către instanța penală nu trebuie confundată cu posibilitatea rezolvării separate a acțiunii civile de către aceasta. în primul caz, instanța se desinvestește pe rând, în cel de-al doilea caz, instanța amână doar soluționarea acțiunii civile într-o altă ședință de judecată. în acest din urmă caz, instanța, potrivit art.346, poate dispune disjungerea acțiunii civile când rezolvarea acesteia ar provoca întârzierea acțiunii penale, această disjungere echivalează cu lăsarea nesoluționată a acțiunii civile.
în speță, instanța pronunță condamnarea inculpatului, nu poate lăsa nesoluționată acțiunea civilă, rezervând părții civile dreptul la acțiune în fața instanței civile, pentru motivul că partea civilă a declarat, în cursul judecării pricinii, că nu are acte cu ce să-și dovedească pretențiile, dar le va procura. Față de această declarație, instanța penală, constatând că soluționarea acțiunii civile ar întârzia rezolvarea acțiunii penale trebuia să disjungă acțiunea penală și să amâne judecarea acțiunii civile într-o altă ședință, fapt pe care ea nu 1-a făcut.
în concluzie, acțiunea în justiție, ca instrument juridic prezintă importanță prin promovarea activității de aplicare a sancțiunilor legale celor care trebuie să răspundă de faptele săvârșite și prin fixarea limitelor în care se desfășoară activitatea de justiție – persoanele și faptele indicate în sesizare – ceea ce constituie garanții pentru persoanele nevinovate.
CAPITOLUL VI CONCLUZII
„Legea penală apără,împotriva infracțiunilor, România, suveranitatea, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept" (art. 1 Cod Penal).
Săvârșirea unei infracțiuni – faptă cu caracter antisocial, comisă cu vinovăție, și care prezintă pericol social și este prevăzută de legea penală – are ca rezultat, de cele mai multe ori, producerea unui prejudiciu, care se alătură urmărilor socialmente periculoase ale faptei (moartea victimei, infirmități etc.).
Drept urmare, organele competente sunt chemate să se pronunțe asupra acestor fapte, precum și să se dea o soluție prin care să se acopere prejudiciul produs.
Constituția României garantează oricărei persoane lezate în drepturile sale să solicite sprijinul organelor competente, consacrându-se astfel, accesul liber al oricărui cetățean.
Deci, atunci când s-a produs o pagubă persoanei vătămate, făptuitorul e obligat să o repare. Prin urmare, persoana vătămată va participa în procesul penal ca parte civilă, cu pretenții întemeiate pe raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și paguba care i s-a adus.
Dar, ea are consacrat prin lege alături de dreptul de a i se repara prejudiciul produs în patrimoniul său și dreptul de a opta între calea penală și calea civilă. Regula este adresarea la instanța penală prin
alăturarea acțiunii civile celei penale, deoarece prezintă unele avantaje dintre care amintim scutirea de la plata taxei de timbru, precum și soluționarea într-un timp scurt a cauzei, cunoscută fiind trăsătura cea mai importantă a procesului penal și anume operativitatea.
Instanța penală sesizată cu o constituire de parte civilă va lua act de aceasta și va trece la administrare de probe, pentru a stabili cu certitudine întinderea reală a prejudiciului, fapt care îi va da posibilitatea să pronunțe o soluție justă în cauză, conformă cu realitatea, în care să țină seama de interesele celor implicați și să oblige pe cei vinovați la plata de despăgubiri.
Aceste despăgubiri sunt sume de bani pe care autorul faptei cauzatoare de prejudicii este obligat să le plătească părții civile. Acestea sunt acordate în virtutea principiului „restitution in integrum" și al reparării integrale a prejudiciului.
Dar în practică apar o serie de probleme, legate de cuantumul despăgubirilor în ipoteza în care în momentul producerii pagubei și cel al pronunțării hotărârii se scurge o perioadă de timp, interval în care paguba produsă devine ceva neînsemnat, aproape nesemnificativă.
în această situație, pe fondul devalorizării monedei naționale, al unor schimbări la nivel economic, instanța ce va pronunța hotărârea e obligată să țină seama de aceste fluctuații economice și să actualizeze valoarea despăgubirilor în conformitate cu conjunctura economică existentă.
Astfel de cazuri sunt foarte frecvente în practica noastră judiciară, pe un fond economic instabil, iar instanțele civile în general sunt solicitate cu cereri avand ca obiect reactualizarea despăgubirilor pe care le-au obținut printr-o hotărâre judecătorească pronunțată de instanța penală. Astfel că instanțele civile sau penale sunt obligate să se pronunțe cu privire la aceste cereri în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului și pentru o mai justă administrare a justiției.
Așadar, orice soluție se va da în cauză de încetare sau scoatere de sub urmărire penală, de încetarea a procesului penal, de achitare, organele judiciare sunt ținute să se pronunțe în legătură cu latura civilă, aceasta deoarece prejudiciul există și trebuie reparat, nerepararea lui ar fi în contradicție cu principiile de drept.
Acțiunea civilă joacă un rol important în cadrul procesului penal, ea având ca obiect tragerea la răspundere a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente.
Răspunderea civilă a inculpatului are la bază, o serie de principii dintre care cele mai importante sunt principiul îmbogățirii fară justă cauză și cel al reparării integrale a prejudiciului.
Instanța de judecată este chemată ca prin hotărârea ce o va pronunța să restabilească ordinea de drept încălcată cu ocazia săvârșirii infracțiunii.
Așadar, justiția penală, ca formă a activității statului de drept, apără drepturile și interesele legitime ale cetățenilor dar în același timp îi și educă în spiritul respectării legilor.
BIBLIOGRAFIE
C. Bulai, Drept penal. Partea generală, București, 1987
C.Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, București, Edit. Științifică și Enciclopedică, 1984
C.Stătescu, C.Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generala a obligațiilor, Edit. Academiei, București, 1981
Gh.Elian, Persoană vătămată în dreptul penal, București, Edit. Științifică, 1961
Gh. Mateuț, Procedură penală (partea generală), Vol.II, Edit. Fundației Chemarea", Iași, 1997
Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1983
LAlbu, V.Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Edit.Dacia, Cluj Napoca, 1979
I.M.Anghel, Fr.Deak, M.F.Popa, Răspunderea civilă, Edit. Științifică, București, 1972
9.1.Neagu, Tratat de procedură penală, Edit. Pro, București, 1997
10. I.Stoenescu, S.Zilbestein, Drept procesual civil, Edit. Didactică și
Pedagogică, București, 1977
11 L.Biro, M.Basarab, Curs de drept penal.Partea generală, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1963
Ig M.Eliescu, Răspunderea civilă belictuală, Edit. Academiei, București, 1972
3- N.D.Ghimpu, Responsabilitatea civilă delictuală si contractuală, studiu de doctrină si jurisprudență, București, 1946
N.Volonciu, Drept procesual penal, București, 1997
Tr. Pop, Drept procesual penal, Voi. I, Tipografia Națională, Cluj, 1946
V.Dongoroz, Curs de procedură, Ed. II, București, 1942
V.M.Ciobanu, Drept procesual civil, Voi I, București, TUB, 1989
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procesul Penal Ca Mijloc de Realizare a Justitiei Penale (ID: 129233)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.