Procesul Penal Ca Mijloc de Realizare a Justitiei

PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Secțiunea I

Procesul penal ca mijloc de realizare a justiției

§1 Definiția procesului penal

Procesul penal este definit ca o activitate reglementată de lege, pe care o desfășoară autoritatea judecătorească, cu participarea activă a persoanelor interesate, ca titulare de drepturi și obligații, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie sancționată potrivit legii și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

§2 Fazele procesului penal

1. Noțiunea de fază a procesului penal.

În actuala reglementare din țara noastră procesul penal cuprinde trei faze: urmărirea penală, judecata și executarea hotărârii penale definitive.

Fazele procesuale se deosebesc între ele, în principal, prin obiectivul ce trebuie îndeplinit, prin autoritățile care le efectuează, prin actele și măsurile procesuale și procedurale pe care le cuprind.

Prima fază a procesului penal, denumită urmărirea penală este premergătoare judecății și are ca obiectiv identificarea autorului unei infracțiuni, prinderea acestuia și administrarea probelor în vederea trimiterii în judecată.

Judecata este cea de-a doua fază a procesului penal în cadrul căreia se desfășoară toate activitățile procesuale până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Executarea hotărârilor judecătorești penale este ultima fază a procesului penal care cuprinde întreaga procedură necesară punerii în aplicare a dispozițiilor instanței de judecată.

Uneori, procesul penal nu parcurge cele trei faze, și anume atunci când se pronunță încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărirea penală, nu se mai ajunge la judecată; sau când se pronunță achitarea sau încetarea procesului penal nu se mai ajunge la executare.

În cazul procedurii plângerii prealabile prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. a din Codul de procedură penală, procesul penal începe în faza judecății.

2. Organele judiciare

În prima fază a procesului penal activitatea este desfășurată de organele de cercetare penală și de procuror, care exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală, conduce și controlează activitatea de cercetare penală. În această fază procurorul are competența exclusivă de a soluționa cauza penală.

În faza a doua a procesului penal, denumită judecată, rolul principal revine instanței de judecată, care are misiunea de a soluționa cauza cu participarea, de regulă, a procurorului. Această fază a procesului este declanșată prin rechizitoriul procurorului și uneori prin plângere prealabilă, în cazul acțiunilor directe, și se încheie prin pronunțarea hotărârii judecătorești.

Faza a treia, punerea în executare a hotărârii penale, se desfășoară cu participarea instanței de judecată, a procurorului, a organelor de poliție și a altor organe stabilite în Codul de procedură penală și în Legea privind executarea pedepselor.

Secțiunea a II-a

Aplicarea legii procesual penale în spațiu și timp

Aplicarea legii procesual penale este raportată la două elemente principale, și anume spațiul și timpul.

§1. Aplicarea legii procesual penale în spațiu

Acțiunea legii în spațiu ridică probleme atunci când raportul de drept se prelungește pe teritoriul aparținând unor state diferite ori interesează asemenea state, pentru că numai în asemenea cazuri ea vine în concurență cu aplicarea unei alte legi străine.

Legea procesual penală română se poate aplica numai pe teritoriul țării noastre, iar nu și pe teritoriul altui stat. Rezultă că legea procesuală este, în principiu, strict teritorială.

Dacă la aplicarea în spațiu a legii penale se are în vedere locul săvârșirii, la aplicarea în spațiu a legii procesual penale interesează locul unde se desfășoară activitatea procesuală.

1. Principiul teritorialității legii procesual penale române

Domeniul aplicării legii procesual penale în spațiu este guvernat de principiul teritorialității, prin aceasta înțelegând că toate activitățile desfășurate în cadrul procesului penal, activități realizate pe teritoriul statului român, cad sub incidența legii procesual penale române.

Codul de procedură penală român nu reglementează aplicarea în spațiu a normelor de drept procesual penal, însă se aplică principiul teritorialității, dedus din art. 1 și 3 din Constituție, care prevăd că România este stat național suveran și independent, unitar și indivizibil, teritoriul său fiind inalienabil. Rezultă că România își exercită suveranitatea asupra întregului teritoriu, ceea ce implică aplicarea deplină și exclusiv a legilor române asupra acestui teritoriu.

Principiul teritorialității normelor de drept procesual penal exprimă o dublă cerință:

-normele de drept procesual român se aplică numai activității procesual penale desfășurate pe teritoriul țării noastre, neavând aplicare în afara acestui teritoriu;

-activitatea procesual penală se desfășoară pe teritoriul țării noastre numai în temeiul normelor de drept procesual penal român.

Prin teritoriu se înțelege, potrivit art. 142 Cod penal (art.10, alin.2, Cod penal nou), întinderea de pământ și apele cuprinse între frontiere, cu subsolul și spațiul aerian, precum și marea teritorială cu solul, subsolul și spațiul aerian ale acesteia. Legea de procedură penală română se aplică și actelor efectuate pe o navă sau aeronavă română, așa cum prevede art. 143 alin. 2 Cod penal (art.10, alin.3, Cod penal nou).

2. Excepții de la principiul teritorialității legii procesual penale române

a) Comisia rogatorie internațională

Comisia rogatorie internațională constituie o modalitate de asistență judiciară internațională. Această activitate a fost guvernată de Legea nr. 704/3.12.2001 prin care s-au abrogat prevederile art. 514-518 din Codul de procedură penală referitoare la comisia rogatorie. În prezent este guvernată de Legea nr. 302/2004, prin care s-a abrogat Legea nr. 704/2001, precum și art. 519-521 Cod procedură penală.

Potrivit prevederilor art. 159 din Legea 302/2004, comisia rogatorie internațională în materie penală este acea formă de asistență judiciară internațională care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat, o acordă unei autorități de același fel din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul și în numele său, unele activități judiciare privitoare la un anumit proces penal.

Cererile de asistență judiciară formulate de autoritățile competente ale statului solicitant vor fi adresate:

a) Ministerului Justiției, dacă se referă la extrădare și transferarea persoanelor condamnate sau dacă se referă la activitatea de judecată ori la faza executării hotărârilor penale;

b) Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției a României, dacă se referă la activități din faza de cercetare și urmărire penală;

c) Ministerului Administrației și Internelor, dacă se referă la cazierul judiciar (art. 13).

În caz de urgență, cererile de comisii rogatorii pot fi adresate direct instanțelor judecătorești române sau parchetelor de pe lângă acestea, după caz. O copie de pe acestea va fi trimisă Ministerului Justiției sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, după caz. Autoritățile judiciare române sesizate vor înștiința la rândul lor despre comisiile rogatorii primite. Răspunsul la cererile de asistență din străinătate vor fi comunicate autorităților solicitate, prin intermediul autorităților române menționate la aliniatul 3.

b) Recunoașterea hotărârilor penale sau altor acte judiciare străine

Această recunoaștere se face potrivit prevederilor cuprinse în art. 115-121 din Legea 302/2004 și în convențiile internaționale, ratificate de țara noastră, și constituie o procedură specială prin mijlocirea căreia hotărârile penale definitive pronunțate de instanțele judecătorești din străinătate, precum și actele efectuate de organele judiciare penale străine pot fi recunoscute în țară dacă sunt de natură să producă, potrivit legii penale române, efecte juridice penale.

Țara noastră a ratificat prin Ordonanța nr. 90 din 30 august 1999 Convenția europeană privind valoarea internațională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970.

c) Extrădarea

Extrădarea este o altă excepție de la principiul teritorialității prevăzută de Legea nr. 302/2004 și de art. 9 Cod penal (art. 16 Cod penal nou).

Prin art. 19 pct. 4 din Constituție extrădarea se hotărăște de justiție, ceea ce înseamnă că țara noastră a modificat natura juridică a acestei instituții din mixtă în judiciară.

Țara noastră a ratificat prin Legea nr. 80 din 9 mai 1997 Convenția europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957 și a protocoalelor sale adiționale.

Imunitatea de jurisdicție a reprezentanților diplomatici

În această privință art. 8 Cod penal (art. 15, Cod penal nou) dispune că legea penală nu se aplică infracțiunilor săvârșite de către reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane, care în conformitate cu convențiile internaționale nu sunt supuse jurisdicției penale a statului român. Astfel, potrivit art. 31 din Convenția de la Viena din 1961, ratificată de România în 1968, personalul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicție penală absolută, în sensul că nu poate fi reținut, arestat, chemat în instanță sau să depună ca martor. Aceste imunități au fost extinse și la personalul consular prin Convenția internațională de la Viena din 1963.

Prin art. 40 din Statutul Consiliului Europei, semnat la Londra în 5 mai 1949, intrat în vigoare la 3 august 1949, ratificat de România prin Legea nr. 64 din 4.10.1993 s-au prevăzut imunități pentru Consiliul Europei, reprezentanții membrilor și secretariatului, neputând fi arestați și nici urmăriți.

Articolul 3 din cel de-al 6-lea Protocol adițional la Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei, adoptat la Strasbourg la 5 martie 1966, ratificat de România prin Legea nr. 6 din 8 ianuarie 1999, stabilește că pentru a asigura judecătorilor o deplină libertate de exprimare și o totală independență în îndeplinirea funcțiilor lor, imunitatea de jurisdicție, în ceea ce privește cuvintele, înscrisurile sau actele emise în exercitarea funcțiilor lor, va continua să fie acordată chiar și după încheierea mandatului lor.

§2 Aplicarea legii procesual penale în timp

1. Principiul activității legii procesual penale

Acțiunea legii procesual penale este cuprinsă între momentul intrării în vigoare a legii și cel al ieșirii ei din vigoare.

Potrivit art. 78 din Constituție, legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării ei sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

Ieșirea din vigoare a legii procesual penale are loc la termenul stabilit în cazul legilor temporare și prin abrogare, care poate fi expresă sau tacită.

Datorită aplicării normei de drept procesual penal tuturor actelor care se efectuează după intrarea ei în vigoare, chiar în cauzele începute anterior acestei date, principiului activității i s-a dat denumirea de principiul aplicării imediate a normelor de drept procesual penal.

2. Excepții de la principiul aplicării imediate a legii procesual penale

Retroactivitatea legii procesual penale

Legea procesual penală retroactivează, în sensul că se aplică și actelor procesuale îndeplinite anterior apariției ei, atunci când nu mai conține condiția sau formalitatea prevăzută de legea veche neîndeplinită sau nerespectată cu ocazia efectuării unui act sau al unei lucrări procesuale.

În acest sens, în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 31/1968, pentru aplicarea Codului de procedură penală, nulitatea oricărui act sau lucrări efectuată sub legea antrerioară poate fi invocată numai în condițiile noii legi. Prin urmare, deși actul îndeplinit sub legea veche era nul, fiind făcut cu încălcarea prevederilor acestei legi, devine valabil sub noua lege, care nu mai sancționează cu nulitatea asemenea situații.

Ultraactivitatea legii procesual penale

Art. 3, 4 și 5 din Legea nr. 31/1968 prevăd că normele referitoare la competență, termene și căi de atac au capacitatea de a ultraactiva și după ieșirea lor din vigoare, aplicându-se, în anumite condiții, cauzelor care continuă să fie judecate sub noua lege.

Atunci când într-o cauză penală s-a pronunțat o hotărâre de către o instanță competentă să judece în prima instanță și până la soluționarea căii de atac, apare o lege nouă, care prevede competența altei instanțe să judece cauza în fond, această lege nu se va aplica, iar calea de atac va fi judecată de instanța competentă potrivit legii vechi care ultraactivează.

3. Situații și dispoziții tranzitorii

Situațiile tranzitorii sunt acele momente în care se trece de la aplicarea unei legi la aplicarea altei legi noi. În această privință interesează regimul procesual sub care va continua desfășurarea procesului penal pornit sub imperiul legii vechi.

Dispozițiile tranzitorii sunt normele legale prin care este reglementată trecerea de la o lege veche la o lege nouă.

Spre deosebire de derogările cu caracter general prevăzute de Legea nr. 31/1968, care au aplicare ori de câte ori o lege de procedură penală nouă nu prevede situații tranzitorii proprii, în cazul normelor tranzitorii aflate într-o lege nouă, acestea nu au aplicare decât pentru situațiile tranzitorii de la legea nouă care le prevede.

CAPITOLUL II

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL

Secțiunea I

Considerații generale

Principiile fundamentale ale procesului penal sunt regulile cele mai generale în temeiul cărora este reglementat și se desfășoară procesul penal.

Codul nostru de procedură penală, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, cuprinde în primul capitol normele în care se materializează principiile fundamentale ale procesului penal român.

Constituția din 1991, modificată prin referendum la 19.10.2003 cuprinde prevederi de principiu referitoare la procesul penal, care nu sunt consacrate în art. 2 – 8 Cod procedură penală. Întrucât prevederile constituționale sunt de imediată aplicare, ar trebui ca sistemul de principii fundamentale ale procesului penal, consacrat de Codul de procedură penală, să fie perfecționat prin introducerea acelor principii de reglementare procesuală care își au izvorul în prevederile exprese ale Legii fundamentale. În această concepție, sistemul de principii fundamentale ale procesului penal român cuprinde:

În primul rând, principiile care asigură realizarea scopului procesului penal în mod direct: legalitatea procesului, oficialitatea, aflarea adevărului, rolul activ al organelor judiciare, limba oficială folosită în procesul penal;

În al doilea rând, cuprinde toate prevederile care constituie garanții ale respectării drepturilor și libertăților cetățenilor consacrate de Constituție: egalitatea în fața legii și a autorității judiciare, respectarea demnității umane, garantarea libertății și siguranței persoanei, prezumția de nevinovăție, garantarea dreptului la apărare, garantarea inviolabilității domiciliului, corespondenței și convorbirilor telefonice.

Secțiunea a II-a

Conținutul principiilor fundamentale ale procesului

penal român

§1 Legalitatea procesului penal

Principiul legalității înscris în art. 2 alin. 1 presupune ca întreaga desfășurare procesuală, toate activitățile participanților la procesul penal, să aibă loc și să se realizeze numai în conformitate cu dispozițiile legii (nullum judicium sine lege), cu respectarea următoarelor cerințe:

a) Procesul penal se desfășoară numai de autoritățile instituite prin lege, în compunerea și competența prevăzută de lege. Potrivit art. 126 din Constituție, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, fiind interzisă înființarea de instanțe extraordinare.

b) Autoritățile judiciare și părțile, apărătorii și reprezentanții lor, trebuie să acționeze numai în condițiile și formele prevăzute de lege.

c) Autoritățile judiciare trebuie să respecte drepturile procesuale ale părților și să le asigure exercitarea lor, întrucât legea consideră esențială contribuția acestora la soluționarea legală și temeinică a cauzelor penale.

d) La soluționarea cauzelor penale autoritățile judiciare au obligația să aplice întocmai legea penală și civilă, asigurând cerințele statului de drept în scopul combaterii și prevenirii fenomenului infracțional.

§2 Oficialitatea procesului penal

Potrivit acestui principiu fundamental reglementat de art. 2 alin. 2 Cod procedură penală, actele desfașurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, în interes de stat, fără a fi necesară intervenția persoanelor care au legătură cu infracțiunea săvârșită.

Înscrierea oficialității ca regulă de bază a procesului penal român, a determinat stabilirea obligațiilor ce revin organelor judiciare penale în legătură cu declanșarea și desfășurarea fiecărei faze a procesului penal.

Oficialitatea urmăririi penale rezultă din următoarele dispoziții: art. 221, care prevede obligația organului de urmărire penală de a se sesiza din oficiu despre săvârșirea unei infracțiuni; art. 228, care prevede obligația începerii urmăririi penale; art. 232, care stabilește obligația continuării urmăririi penale; art. 256 și 258, care prevăd obligația organelor de cercetare penală de a înainta dosarul procurorului cu propuneri corespunzătoare pentru finalizarea cauzei; art. 262, care stabilește obligația procurorului de a dispune trimiterea în judecată a inculpatului în cazul în care s-a dovedit vinovăția sa.

Oficialitatea fazei de judecată este conturată prin dispozițiile: art. 313, 321 și 345, care prevăd obligația instanței de judecată sesizate de a proceda la judecarea inculpatului; art. 375, 378, 379, 385, care prevăd obligația instanței sesizate cu o cale de atac de a o soluționa.

Oficialitatea fazei de punere în executare a hotărârilor judecătorești penale rezultă din art. 418, care prevede obligația primei instanțe de a pune în executare hotărârea penală rămasă definitivă.

De la principiul oficialității există unele excepții la care se referă art. 2 alin. 2 Cod procedură penală, atunci când stabilește că actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.

Aceste excepții au în vedere diferite infracțiuni sau calitatea persoanei care a săvârșit faptele penale.

Astfel, în cazul infracțiunilor pentru care legea condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale de existența unei plângeri din partea persoanei vătămate, procesul penal nu poate fi declanșat în lipsa plângerii și nu poate continua dacă plângerea a fost retrasă sau părțile s-au împăcat. Aceste situații sunt reglementate în art. 279 Cod procedură penală și în textele din Codul penal, care prevăd necesitatea plângerii prealabile.

În unele situații, cum este seducția, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, însă procesul penal nu poate continua dacă părțile s-au împăcat.

În cazul infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării contra statului român sau contra vieții unui cetățean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrității corporale sau sănătății unui cetățean român, când sunt săvârșite de un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie care nu domiciliază pe teritoriul țării, punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (art. 5 Cod penal, care corespunde cu art. 12, alin. 2 Cod penal nou).

În situația infracțiunilor contra reprezentantului unui stat străin, acțiunea penală se pune în mișcare la dorința exprimată de guvernul străin (art. 171 Cod penal, corespunzător art. 279, alin. 3 Cod penal nou).

Pentru infracțiunile contra siguranței circulației pe căile ferate prev. de art. 273 alin. 1, 274 alin. 1 și 275 alin. 1 și 2 Cod penal (care corespunde art. 374, alin. 1, art. 375, 376 alin. 1 și 2 din noul Cod penal), acțiunea penală se pune în mișcare numai la sesizarea organelor competente ale căilor ferate (art. 278 Cod penal, corespunzător art. 379 Cod penal nou).

În cadrul infracțiunilor contra ordinii și disciplinei militare, prev. de art. 331 – 336 Cod penal (care corespund art. 485-490 Cod penal nou acțiunea penală se pune în mișcare numai la sesizarea comandantului (art. 337, Cod penal, corespunzător art. 491 Cod penal nou).

Potrivit art. 72 din Constituție, deputații sau senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați, fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.

În caz de infracțiune flagrantă, deputații sau senatorii pot fi reținuți și supuși percheziției. Ministerul Justiției va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.

Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor are loc numai la cererea Camerei Deputaților, Senatului și a Președintelui României, iar cazurile de răspundere și pedepsele aplicate membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială (art. 109 din Constituție).

Magistrații nu pot fi cercetați, reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată fără avizul ministrului justiției (art. 100 alin. 2 din Legea nr. 303/28.06.2004 privind statutul magistraților).

§3 Aflarea adevărului

În procesul penal, aflarea adevărului presupune o activitate de cercetare a unor fapte și împrejurări concrete, care au caracter obiectiv, fiind necesară stabilirea unei concordanțe între faptele săvârșite în realitate și cele reținute prin hotărâre judecătorească definitivă.

Aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei înseamnă următoarele:

-Constatarea existentei sau inexistenței faptei pentru care se desfășoară procesul penal;

-Cunoașterea împrejurărilor de timp, de loc, de mod, de mijloace în care s-a săvârșit fapta, forma de vinovăție, mobilul și scopul faptei, natura și întinderea prejudiciului cauzat;

-Cunoașterea împrejurărilor care atenuează sau agravează răspunderea penală;

Aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului presupune:

-Stabilirea vinovăției sau nevinovăției acestuia;

-Cunoașterea datelor de identitate, de stare civilă și materială, antecedentele penale etc., care conturează personalitatea sa.

§4 Rolul activ al organelor judiciare

Potrivit art. 4 Cod procedură penală, organele de urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate să aibă un rol activ în desfășurarea procesului penal.

În virtutea acestui principiu, organele judiciare nu trebuie să se mărginească la o simplă atragere de atenție adresată subiecților neoficiali, ci au îndatorirea de a interveni activ ori de câte ori este necesar pentru buna desfășurare a procesului penal și pentru rezolvarea scopului acestuia.

Deși rolul activ al organelor judiciare penale apare ca un principiu absolut, totuși, legislativ și practic, el capătă un oarecare coeficient de relativitate. Sub acest aspect s-a reținut că principiul rolului activ prezintă limite determinate de legislația procesuală și dreptul la apărare, deoarece autoritățile judiciare nu pot avea inițiative care ar implica încălcarea legii sau a drepturilor procesuale ale părților.

Cerințele principiului rolului activ atrag, pentru autoritățile judiciare, următoarele obligații:

a) Să explice părților din proces drepturile lor procesuale și să le ajute în exercitarea lor, asigurând lămurirea cauzei sub toate aspectele;

b) Să dispună, din oficiu, administrarea probelor necesare pentru aflarea adevărului cu privire la toate împrejurările cauzei, dacă părțile nu au inițiativă în acest sens;

c) Să pună în discuția părților, din oficiu, orice probleme de a căror lămurire depinde soluționarea corectă a cauzei, cerându-le părerea asupra acestora;

d) Să extindă investigațiile la tot ce este necesar realizării scopului procesului penal, mai cu seamă la alte fapte și persoane decât cele care formează obiectul cauzei și să extindă controlul judiciar și la alte motive decât cele invocate în calea de atac.

§5 Garantarea libertății persoanei

Ocrotirea juridică a drepturilor și libertăților persoanei se realizează în măsura în care executarea lor în interes propriu nu contravine intereselor generale ale societății, a ordinii de drept constituționale.

Acest principiu este consacrat în art. 23 din Constituție, în sensul că libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile.

Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege.

Reținerea nu poate depăși 24 de ore.

Garanțiile privind libertatea persoanei în procesul penal sunt, deci, prevăzute în Constituție și în Codul de procedură penală și constau în următoarele:

a) Măsurile prin care se pot aduce atingeri libertății persoanei sunt strict prevăzute de lege (art. 136) și pot fi luate numai în cazurile și în condițiile art. 148 Cod procedură penală;

b) Măsurile preventive pot fi luate numai de organele judiciare prevăzute de lege. Reținerea se poate lua de organul de cercetare penală sau de procuror pe o durată de cel mult 24 de ore.

c) Locurile de reținere sunt verificate periodic de procuror și de judecătorul delegat în acest scop, care au căderea de a lua măsuri pentru punerea de îndată în libertate a persoanelor deținute fără temei legal.

d) Orice persoană împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă în mod ilegal are dreptul la repararea pagubei suferite.

§6 Respectarea demnității umane

Acest principiu a fost introdus în legislația procesual penală românească prin Legea nr. 32/1990, ca urmare a aderării țării noastre la Convenția împotriva torturii și alte pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1948, în vigoare de la 26 iunie 1987.

În acest sens, art. 51 din Codul de procedură penală prevede că orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, este pedepsită de lege.

România a ratificat, în anul 1994, Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26.11.1987, intrată în vigoare la 1.02.1989.

Transpunerea pe plan legislativ a principiului respectării demnității umane se realizează prin următoarele prevederi:

-art. 68 alin. 1 Cod procedură penală, în care se stabilește că este interzis să se întrebuințeze violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe;

-art. 239 – 241 Cod procedură penală, care reglementează suspendarea urmăririi penale;

-art. 278 alin. 1 Cod procedură penală, care instituie dreptul de a face plângere împotriva actelor de urmărire penală;

-art. 303 Cod procedură penală, privind suspendarea judecății când se constată că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să participe la judecată;

-art. 453 lit. a și 455 Cod procedură penală, privind amânarea sau întreruperea executării pedepsei când se constată că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa.

§7 Garantarea dreptului la apărare

Într-o accepție largă, dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor și regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzațiilor care i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăția sa, iar în accepțiunea sa restrânsă, cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat.

Constituția României prevede în art. 24 că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului, iar părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

Art. 6 din Codul de procedură penală stabilește că dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului și celorlalte părți în tot cursul procesului penal.

În cursul procesului penal organele judiciare sunt obligate să asigure părților deplina exercitare a drepturilor procesuale, în condițiile prevăzute de lege, și să administreze probele necesare în apărare.

Organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia, și să-i asigure posibilitatea prezentării și exercitării apărării.

Orice parte are dreptul să fie asistată în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul – verbal de ascultare. În condițiile și în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenței judiciare a învinuitului sau a inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.

Organul judiciar este obligat să aibă în vedere, din oficiu, toate aspectele care sunt în favoarea părții, potrivit rolului activ consacrat în legislația procesual penală.

Partea are dreptul la asistență juridică, care constă în sprijinul de specialitate acordat de un apărător, persoană abilitată să folosească cunoștințele sale juridice și experiența sa judiciară în vederea apărării intereselor legitime.

Asistența juridică, în principiu, are caracter facultativ, sens în care art. 171 alin. 1 Cod procedură penală prevede că învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoștință acest drept.

Asistența juridică obligatorie reprezintă o excepție de la acest caracter facultativ și a fost instituită de legiuitor pentru cazurile speciale prevăzute în alin. 2 al art. 171 Cod procedură penală și anume: învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau mobilizat, elev al unei instituții militare de învățământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este arestat chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanța apreciază că învinuitul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.

În cursul judecății, asistența juridică este obligatorie și în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare (art. 171 alin. 3 Cod procedură penală).

§8 Egalitatea persoanelor în procesul penal

Egalitatea în drepturi a cetățenilor este principiul constituțional potrivit căruia cetățenii români, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenență politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituție și legi, pot participa în egală măsură la viața politică, economică, socială și culturală, fără privilegii și fără discriminări, sunt tratate în mod egal de către autoritățile publice.

Acest principiu este consacrat prin art. 16 pct. 1 și 2 din Constituție, în sensul că cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări; nimeni nu este mai presus de lege.

§9 Prezumția de nevinovăție

Pentru prima dată prezumția de nevinovăție a fost proclamată în legislația S.U.A. și apoi în Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789.

Potrivit art. 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căruia i s-au găsit toate garanțiile necesare apărării sale.

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, stabilește, în art. 14 pct. 2, că orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal.

Prezumția de nevinovăție este înscrisă în Constituția din 2003 printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, în art. 23 pct. 11, care stabilește că până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.

Prezumția de nevinovăție este relativă, ceea ce înseamnă că în cursul procesului penal ea poate fi răsturnată prin probe de vinovăție. Articolul 66 alin. 2 Cod procedură penală prevede că în cazul când există probe de vinovăție, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

Atunci când nu se poate dovedi vinovăția unei persoane, existând îndoială, aceasta profită inculpatului, în baza principiului „in dubio pro reo”, considerat complementul prezumției de nevinovăție.

§10 Operativitatea procesului penal

Operativitatea procesului penal, în înțeles larg, presupune atât rezolvarea rapidă a cauzelor penale, cât și simplificarea activității procesual penale, când este posibil.

Se admite că operativitatea presupune cel puțin următoarele laturi importante:

-promptitudinea în desfășurarea activității judiciare;

-calitate în efectuarea actelor procesuale și procedurale;

-simplificare în îndeplinirea formelor procesuale;

-eficacitate optimă în realizarea scopului procesului penal și a tuturor sarcinilor ce stau în fața organului judiciar.

Aceasta înseamnă că procesul penal trebuie să se desfășoare într-un timp util, întrucât scopul acestuia este să se rezolve în condiții cât mai bune.

§11 Limba în care se desfășoară procesul penal

Procedura judiciară trebuie să se desfășoare în limba română, ca limbă oficială, iar activitatea orală și documentele procedurale scrise ce se întocmesc de autoritățile judiciare și de părți se exprimă în limba română.

Cetățenii aparținând minorităților naționale, precum și persoanele care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii, prin interpret.

Prin folosirea interpretului oficial de limbă maternă se asigură o corectă traducere în și din limba română în limba autorității judiciare, existând, astfel, garanția cunoașterii concrete a poziției și a punctelor de vedere exprimate de cei ce nu cunosc sau cunosc insuficient limba română.

CAPITOLUL III

PARTICIPANȚII ÎN PROCESUL PENAL

Secțiunea I

Considerații generale privind participanții în

procesul penal

§1. Noțiunea de participant în procesul penal

Participanții în procesul penal sunt organele judiciare și persoanele chemate să contribuie la desfășurarea procesului penal în vederea realizării scopului acestuia.

Noțiunea de participant în procesul penal are un sens larg și un sens restrâns.

În sens larg, prin participanți în procesul penal se înțeleg organele judiciare, părțile și alte persoane chemate să ia parte la desfășurarea urmăririi penale și a judecății.

În sens restrâns, prin participanți la procesul penal se înțeleg organele judiciare, părțile și apărătorul.

Au calitatea de participanți în procesul penal următoarele organe judiciare: procurorul, organele de cercetare penală și instanța de judecată.

Sunt părți în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente, care sunt persoane fizice sau juridice direct interesate în soluționarea acțiunii penale sau a acțiunii civile născute din săvârșirea unei infracțiuni.

În procesul penal, alături de organele judiciare și părți, participă și alte persoane, printre care menționăm: martorii, experții, interpreții, grefierii, executorii judecătorești etc.

§2 Succesorii, reprezentanții și substituiții procesuali

În desfășurarea procesului penal uneori pot să apară alte persoane în locul subiecților procesuali principali, denumiți părți, care pot avea calități diferite: succesori, reprezentanți sau substituiți procesuali.

1. Succesorii

În procesul penal, în exercitarea acțiunii civile pot interveni, potrivit dispozițiilor legale, succesorii persoanei fizice sau juridice. Art. 21 Cod procedură penală prevede că acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale în caz de deces al uneia din părți, introducându-se în cauză moștenitorii acesteia.

Dacă una din părți este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauză unitatea succesoare în drepturi, iar în caz de desființare sau dizolvare se introduc în cauză lichidatorii.

Succesorii pot interveni în procesul penal numai în cadrul laturii civile, iar nu și în cadrul laturii penale, întrucât răspunderea penală este personală.

În latura civilă a procesului penal, succesiunea este atât activă, cât și pasivă. Astfel, vor lua locul părților decedate și vor deveni ei părți, atât succesorii părții civile decedate, cerând repararea prejudiciului produs prin infracțiune, cât și succesorii inculpatului decedat, ai părții responsabile civilmente, decedată sau desființată, exercitându-se acțiunea civilă împotriva lor.

Succesorii sunt părți în procesul penal, iar nu substituiți procesuali sau reprezentanți, întrucât ei nu valorifică drepturile antecesorilor, ci își valorifică drepturile lor, deoarece antecesorii, prin deces, desființare sau dizolvare, au încetat să mai fie subiecți de drept.

Se spune că există două ipoteze: în una succesorii exercită acțiunea civilă „jure proprio”, iar în cealaltă „jure haereditatis”.

Succesorii părții civile pot fi introduși în cauză numai dacă acțiunea civilă a fost pusă în mișcare în procesul penal, în caz contrar aceștia își vor putea realiza drepturile într-un proces civil.

2) Reprezentanții

Prin reprezentant în procesul penal se înțelege persoana care este împuternicită să îndeplinească, în lipsa părții, în numele și interesul exclusiv al acesteia, actele procesuale necesare pentru apărarea drepturilor și intereselor ei.

Reprezentanții pot îndeplini toate actele procesuale care stau la îndemâna părții cu excepția acelora care au caracter strict personal.

Deși este un participant important, reprezentantul are calitatea doar de subiect al procesului penal și nu de subiect al cauzei penale, întrucât reprezentantul, deși apare în locul părții vătămate, nu se confundă niciodată cu poziția procesuală a celui reprezentat.

Reprezentarea poate fi legală și convențională.

Reprezentarea legală presupune participarea în proces în mod necesar a unei persoane desemnată de lege în locul părții interesate, care nu are îndrituirea de a sta în cauză în mod nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul reprezentantului său legal.

Astfel, persoana vătămată lipsită de capacitate de exercițiu, poate fi reprezentată de părinte, tutore sau curator, iar persoanele juridice sunt reprezentate de persoanele abilitate potrivit legii sau statutului lor (director, președinte, administrator etc.).

Articolul 132 alin. 3 Cod penal (corespunzător art. 144, alin. 3 Cod penal nou) prevede că pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu împăcarea se face numai de reprezentanții lor legali. Codul de procedură penală prevede mai multe cazuri de reprezentare. Art. 134 alin. 3 stabilește că atunci când inculpatul este arestat, instanța care urmează a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărător, care îl va reprezenta.

Potrivit art. 159 alin. 4, în cazul în care inculpatul se află internat în spital și din cauza stării sănătății nu poate fi adus în fața instanței sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă, plângerea sau propunerea de prelungire a duratei arestării preventive vor fi examinate în lipsa inculpatului, dar numai în prezența apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.

Reprezentarea convențională, implică un raport juridic rezultat din împuternicirea pe care o dă partea și din acceptarea pe care o face reprezentantul.

În cazul reprezentării convenționale sau voluntare – o parte – mandant – împuternicește o persoană – mandatar sau procurator – să se prezinte în proces în numele și interesul său, exercitându-i drepturile procesuale și îndeplinindu-i obligațiile care-i revin. Prin mandatul judiciar sau procesual se efectuează o reprezentare în justiție, în care mandatarul va putea face tot ceea ce ar fi putut face mandantul său, evident în limitele mandatului.

Mandatul trebuie să fie special, în sensul că, în cuprinsul său, este specificată împuternicirea de reprezentare în procesul la care partea înțelege să nu se prezinte. În principiu, mandatul de reprezentare poate fi încredințat oricărei persoane, însă în practică se dă unui avocat, care, având pregătire juridică, are dreptul de reprezentare, dar și de asistență juridică, putând pleda în justiție pentru mandantul său.

În faza urmăririi penale pot fi reprezentate toate părțile procesului penal.

În faza de judecată, reprezentarea inculpatului este permisă numai în cazurile prevăzute de lege.

Potrivit art. 174 alin. 1 Cod procedură penală, în cursul judecății, învinuitul sau inculpatul, precum și celelalte părți, pot fi reprezentați, cu excepția cazurilor în care prezența învinuitului sau inculpatului este obligatorie.

În cazurile în care legea admite reprezentarea învinuitului sau inculpatului, instanța de judecată, când apreciază necesară prezența învinuitului sau inculpatului, dispune aducerea lui.

3. Substituiții procesuali

Substituitul procesual este persoana împuternicită de lege să exercite un drept procesual al unei părți din proces, în numele său dar în interesul acesteia.

Substituirea procesuală este un drept, iar nu o obligație, așa cum se întâmplă în cazul reprezentării.

Calitatea de substituit procesual rezultă din lege și se poate referi numai la actele pe care acesta le autorizează în mod expres.

Substituiții procesuali au exercițiul unor drepturi procesuale limitate la anumite aspecte legate de desfășurarea procesului penal.

Astfel, potrivit art. 222 alin. 5 Cod procedură penală, plângerea se poate face și de către un soț pentru celălalt soț sau de către copilul major pentru părinți. Persoana vătămată poate să declare că nu-și însușește plângerea. Acești substituiți procesuali au numai posibilitatea de a face plângerea, iar dacă aceasta este însușită procesul penal poate continua. Ei nu au, însă, posibilitatea să se împace cu învinuitul sau inculpatul.

Apelul și recursul pot fi declarate și de soțul inculpatului, în baza art. 362 alin. 2 și 3852 Cod procedură penală, iar revizuirea poate fi cerută de soțul și rudele condamnatului, chiar și după moartea acestuia (art. 396 alin. 1 lit. b Cod procedură penală).

Substituiții procesuali au libertatea de apreciere cu privire la intervenirea în vederea realizării drepturilor procesuale pe care le au, însă ei nu sunt ținuți să răspundă pentru rămânerea în pasivitate sau pentru neglijență.

Secțiunea a II-a

Organele judiciare penale

Constituția României reglementează în titlul III, cap. IV, autoritatea judecătorească, în care include instanțele judecătorești (art. 124 – 130), Ministerul Public (art. 131 – 132) și Consiliul Superior al Magistraturii (art. 133 – 134).

§1. Instanțele judecătorești

1. Poziție procesuală și atribuții

Prin instanțe judecătorești, în conformitate cu dispozițiile constituționale și ale legii de organizare judecătorească, se înțeleg verigile care constituie sistemul unitar al organelor judecătorești, așa cum sunt dispuse în piramidă de la vârf și până la unitățile de bază. Constituția României prevede în art. 126 că justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

Art. 1 alin. 1 din Legea privind organizarea judiciară nr. 304 din 28 iunie 2004, stabilește că puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale statului, având atribuții proprii, ce sunt exercitate de Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești, stabilite de lege.

2. Organizarea instanțelor judecătorești

Instanțele judecătorești pot fi organizate potrivit principiului unității justiției civile și a justiției penale sau după principiul separării celor două forme de realizare a justiției. În baza primului principiu, cauzele civile și cele penale sunt soluționate de aceleași instanțe judecătorești, iar în temeiul celui de-al doilea, funcționează instanțe judecătorești care judecă numai cauze penale. În legislațiile moderne o separare completă între justiția civilă și cea penală nu mai este practicată, însă se folosește sistemul mixt.

Instanțele judecătorești pot fi ordinare sau extraordinare, de drept comun, naturale și excepționale.

Instanțele de drept comun sau ordinare sunt cele care au competența de a judeca orice infracțiune, cum sunt judecătoriile, tribunalele și curțile de apel, în țara noastră.

Instanțele speciale sunt cele care au o competență stabilită prin lege, în raport de natura unor infracțiuni sau de calitatea unor delicvenți, putând fi instanțe militare, pentru militari, specializate în materie economică și financiară, maritimă și fluvială.

Instanțele extraordinare sunt instituite în împrejurări excepționale, pe timp limitat, pentru a judeca anumite infracțiuni și persoane, așa cum au fost tribunalele militare extraordinare înființate prin Decretul – Lege nr. 7 din 7 ianuarie 1990, pentru judecarea celor care au comis acte de terorism.

În țara noastră, prin Legea nr. 115 din 28 iunie 1999, privind responsabilitatea ministerială, s-a reglementat procedura de urmărire și judecare a membrilor guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor.

3. Sistemul instanțelor judecătorești din România

Potrivit Constituției din 2003 și art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, structura instanțelor judecătorești din țara noastră este următoarea:

Înalta Curte de Casație și Justiție

curți de apel;

tribunale;

tribunale specializate;

judecătorii

Dintre aceste instanțe, numai Înalta Curte de Casație și Justiție este prevăzută în art. 126 din Constituție, iar celelalte fac obiectul unor legi organice, însă toate sunt incluse într-un sistem unitar.

Înființarea de instanțe extraordinare este interzisă prin Constituție.

Ministerul justiției stabilește instanțele la care funcționează secțiile maritime și fluviale, pentru judecarea cauzelor prevăzute de lege. Aceste secții au fost înființate prin Decretul nr. 203 din 31 octombrie 1974, la Constanța, secții maritime și la Galați, secții fluviale, pe lângă judecătorie și tribunal.

Judecătoriile funcționează în fiecare județ și în municipiul București, numărul lor, localitățile de reședință a lor fiind prevăzute în anexa la Legea nr. 304/2004, iar circumscripțiile acestora se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiției (art. 36, alin. 2).

Tribunalele funcționează câte unul în fiecare județ, cu sediul în localitatea de reședință a județului și unul în municipiul București (art. 34, alin. 1).

Tribunalele specializate sunt:

tribunale pentru minori și familie;

tribunale de muncă și asigurări sociale;

tribunale comerciale;

tribunale administrativ-fiscale (art. 35).

Tribunalele specializate vor începe să funcționeze cel mai târziu până la data de 1 ianuarie 2008. Datele la care vor începe să funcționeze se stabilesc în mod eșalonat prin ordin al ministrului Justiției (art. 130, alin. 2)

Tribunalele pentru minori și familie, care se vor înființa până la data de 1 ianuarie 2008 vor judeca numai cauzele prevăzute în art, 41 și 42 din prezenta lege, care sunt de competența de primă instanță a tribunalului (art. 30, alin. 3).

Potrivit art. 41, tribunalele pentru minori și familie judecă în primă instanță următoarele categorii de cauze:

în materie civilă, cauzele referitoare la drepturile, obligațiile și interesele legitime privind nulitatea sau desfacerea căsătoriei, cererile pentru încuviințaa, nulitatea sau desfacerea adopției, precum și cauzele privind raporturile de familie.

în materie penală, infracțiuni săvârșite de minori sau asupra minorilor.

În dispozițiile art. 42 se precizează că atunci când în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, unii minori și alții majori, și nu este posibilă disjungerea, competența aparține tribunalului pentru minori și familie.

Până la înființarea tribunalelor specializate, în toate județele și în municipiul București, în cadrul tribunelelor de drept comun vor funcționa secții sau complete specializate (art. 130, alin. 4).

Curțile de apel sunt în număr de 15, prevăzute în anexa 2 la lege și cuprind în circumscripția lor mai multe tribunale.

La curțile de apel din Constanța și Galați funcționează o secție maritimă și, respectiv, fluvială (art. 34, alin. 4).

Instanțele militare sunt organizate în baza Legii nr. 54/1993, republicată în 1999, și cuprind tribunalele militare, tribunalul militar teritorial și curtea militară de apel (art. 2).

Sunt tribunale militare la București, Iași, Cluj Napoca și la Timișoara, iar Tribunalul militar teritorial și Curtea militară de apel își au sediul în București.

Înalta Curte de Casație și Justiție este singura instanță supremă din România și are sediul în capitala țării. Ea are în prezent 4 secții, și anume: civilă și de proprietate intelectuală, penală, comercială și contencios administrativ și fiscal (art. 17, alin. 2).

Tribunalele și curțile de apel pot avea două sau mai multe secții, instanțe cu un număr mai mare de activități putând avea același număr de secții ca și instanța supremă (art. 33, alin. 3 și art. 34, alin. 4).

Instanțele judecătorești sunt conduse de un președinte, care îndeplinește și atribuții administrative, iar la tribunale și curți de apel funcționează și vicepreședinți (art. 46 și art. 48).

Secțiile de la tribunale și curțile de apel sunt conduse de către un președinte de secție.

Înalta Curte de Casație și Justiție se compune dintr-un președinte, un vicepreședinte, patru președinți de secție și judecători (art. 17, alin. 1).

4. Compunerea și constituirea instanței de judecată

Compunerea instanței de judecată se face pe baza prevederilor cuprinse în legea de organizare judecătorească, care stabilește numărul și calitatea celor care alcătuiesc fiecare complet de judecată, precum și cine îndeplinește sarcina de președinte al completului.

În sensul legii, prin complet de judecată se înțelege numărul de judecători care participă la judecarea unor categorii de cauze penale într-un anumit stadiu, la soluționarea acestora și care, în urma dezbaterii, pot lua hotărârea judecătorească.

În această privință, art. 55 din Legea nr. 304/2004 prevede că președinții instanțelor, sau, după caz, președinții de secții constituie complete de judecată. Când este necesar, pot fi constituite complete specializate pentru judecarea cauzelor privind anumite materii.

Completul de judecată este prezidat de președinte sau vicepreședintele instanței ori președintele secției, atunci când aceștia participă la judecată. În celelalte cazuri, completul este prezidat de către judecătorul desemnat de președintele instanței sau al secției (art. 55, alin. 2 din Legea nr. 304/2004).

Cauzele se judecă în primă instanță în complet format din doi judecători, cu excepția următoarelor cauze care se judecă de un singur judecător:

cererile privind pensii de întreținere, cererile privind înregistrările și rectificările în registrele de stare civilă, cererile privind popririle, încuviințarea executării silite, investirea cu formulă executorie și luarea unor măsuri asiguratorii;

cererile de ordonanță preșidențială;

acțiunile posesorii;

plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a cotravențiilor și de aplicare a sancțiunilor contravenționale;

somația de plată;

reabilitarea;

constatarea intervenției amnistiei și grațierii;

percheziția și măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale (art. 57, alin. 1 din Legea 304/2004).

Apelurile și recursurile se judecă în complet de trei judecători.

Potrivit Legii nr. 54/1993 privind organizarea instanțelor și parchetelor militare, modificată în 1999, cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanță tribunalelor militare se judecă de un singur judecător (art. 10).

Tribunalul militar teritorial judecă, în primă instanță, în complet unic, în apel, în complet format din doi judecători, iar în recurs, în complet format din trei judecători (art. 13).

La fel este componența completelor la Curtea militară de apel (art. 16).

Dispozițiile relative la compunerea instanței sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute (art. 197 alin. 2 Cod procedură penală). Aceasta înseamnă că alcătuirea completelor de judecată trebuie să se facă pentru fiecare instanță potrivit prevederilor legii, iar încălcarea legii în acest domeniu are drept consecință nulitatea absolută a actelor încheiate.

§2 Ministerul Public

1. Organizarea Ministerului Public

Potrivit normelor constituționale și ale legii organice, Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete pe lângă fiecare instanță judecătorească (art. 1, alin. 3 din Legea 304/2004).

În cadrul fiecărui parchet procurorii îndeplinesc atribuțiile Ministerului Public în raza teritorială a instanței judecătorești pe lângă care funcționează.

Procurorii au calitatea de magistrat și fac parte împreună cu judecătorii din corpul magistraților (art. 2 din Legea 303/2004 privind statutul magistraților).

Parchetele de pe lângă judecătorii și tribunale sunt conduse de prim – procurori, iar primii – procurori ai parchetelor de pe lângă tribunale sunt ajutați de adjuncți. Ministerul Justiției, la propunerea procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilește parchetele de pe lângă judecătorii la care prim – procurorii sunt ajutați de adjuncți. Parchetele de pe lângă tribunale au secții conduse de procurori – șefi.

Parchetele de pe lângă Curțile de Apel sunt conduse de procurori generali, care sunt ajutați de adjuncți (art. 87).

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este condus de un procuror general ajutat de un prim-adjunct, un adjunct și 3 procurori consilieri. Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este promovat și eliberat din funcție de Președintele României, la propunerea ministrului justiției.

Parchetele de pe lângă tribunalele militare și de pe lângă tribunalul militar teritorial sunt conduse de către prim – procurori militari, ajutați de prim – procurori militari adjuncți, iar Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel este condus de un procuror general militar, ajutat de un adjunct (art. 20).

Parchetele militare de pe lângă tribunalul militar și Curtea Militară de Apel vor avea secții de urmărire penală și judiciară, conduse de către procurori militari șefi.

Procurorul general de pe lângă Curtea Militară de Apel exercită, direct sau prin procurori militari inspectori, controlul asupra parchetelor din subordine.

În cuprinsul Legii 304/2004 privind organizarea judiciară au fost incluse prevederi specifice modului de organizare al Parchetului Național Anticorpție.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 76, Parchetul Național Anticorupție este specializat în combaterea infracțiunilor de corupție, potrivit legii își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României prin procurori specializați în combatera infracțiunilor de corupție și funcționează ca parchet pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Parchetul Național Anticorupție se organizează ca structură autonomă în cadrul Ministerului Public și este coordonat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

La fel ca și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, având atribuții generale, Parchetul Național Anticorupție este independent în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia (art. 77).

Este condus de un procuror general, ajutat de 2 procurori generali adjuncți asimilați adjunctului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta curte de Casație și Justiție (art. 78).

Atribuțiile, competența, structura, organizarea și funcționarea Parchetului Național Anticorupție sunt stabilite prin lege specială (art. 83).

Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 24/27.04.2004 a fost modificată și completată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție, în care se prevede că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cordonează Parchetul Național Anticorupție, potrivit legii prin intermediul procurorului general al acestui parchet. Coordonarea privește îndrumări cu caracter general referitoare la măsurile care trebuie luate pentru prevenirea și combaterea infracțiunilor de corupție, precum și solicitarea de informații asupra activității instituției.

2. Caractere

a) Unitatea Ministerului Public

În această privință, Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete pe lângă fiecare instanță. Fiecare procuror îndeplinește atribuții specifice Ministerului Public în raza de activitate a parchetului din care face parte în raport de repartizarea făcută de conducătorul unității. Procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuțiile procurorilor în subordine și să suspende ori să infirme actele și dispozițiile acestora dacă sunt contrare legii.

Prin urmare, oricare conducător al parchetului, de la nivelul central, și de la cele din teritoriu, poate îndeplini oricare din atribuțiunile ce revin Ministerului Public, în raza sa de activitate.

Unitatea Ministerului Public oferă posibilitatea fiecărui procuror să acționeze în numele acestei autorități judecătorești, iar actele îndeplinite, în limitele competenței sale, produc toate efectele juridice ale unui act specific Ministerului Public.

În virtutea acestui principiu, orice procuror dintr-un parchet superior, poate să intervină în activitatea procurorilor și să dispună măsurile prevăzute de lege, inclusiv să preia spre soluționare o anumită cauză.

Tot astfel, în instrumentarea unei cauze unii procurori din cadrul aceluiași parchet pot fi înlocuiți cu alții pentru îndeplinirea misiunii Ministerului Public. Înseamnă că sub aspect organizatoric, Ministerul Public este indivizibil, toți procurorii îndeplinind atribuții specifice acestuia în numele lui și pentru el.

b) Subordonarea ierarhică a procurorilor

Subordonarea ierarhică este un principiu de bază a organizării Ministerului Public, care este în corelație cu principiul unității și indivizibilității. Potrivit art. 62 din Legea pentru organizarea judiciară, procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului acelui parchet care este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție teritorială.

Procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuțiile procurorilor în subordine și să suspende ori să infirme actele și dispozițiile acestora, dacă sunt contrare legii. Prin „suspendare” se împiedică, pe o perioadă de timp, producerea de efecte a actului sau măsurii suspendate, iar prin „infirmare” actul sau măsura este anulată și își pierde valabilitatea.

Dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii în subordine.

Dispoziția sau măsura luată de procurorul ierarhic superior trebuie să fie cuprinsă într-o ordonanță, rezoluție, proces-verbal, toate în scris, cu motivele care au determinat intervenția sa.

c) Independența Ministerului Public în relațiile cu alte autorități publice

Potrivit art. 59 alin. 4 din Legea nr. 304/2004 Ministerul Public este independent față de celelalte autorități publice și își exercită atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia; în același text se prevede că parchetele sunt independente față de instanțele judecătorești.

Din aceste dispoziții decurge obligația pentru toate autoritățile publice – Parlament, Guvern, autorități locale de a se abține de la orice intervenție în activitatea judiciară a Ministerului Public.

Independența parchetului față de instanța de judecată pe lângă care funcționează este totală, nefiind posibilă vreo ingerință din partea conducerii autorității judecătorești, sau a judecătorilor în activitatea procurorilor. În înfăptuirea actului de justiție, atât judecătorul, cât și procurorul își aduc contribuția, fiecare magistrat având o poziție procesuală distinctă, dispunând de mijloace specifice prevăzute de lege.

d) Autoritatea ministrului justiției asupra activității procurorilor

Constituția României stabilește în art. 132 alin. 1 că procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic sub autoritatea ministrului justiției. De asemenea, în dispozițiile art. 59, alin. 2 din Legea 304/2004 se prevede că procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției, în condițiile legii.

Potrivit art. 66, alin. 1, autoritatea ministrului justiției constă în aceea că atunci când consideră necesar din proprie inițiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii acesta exercită controlul asupra procurorilor prin procurori-inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din Parchetul Național Anticorupție, din parchetele de pe lângă curțile de apel sau alți procurori delegați.

Potrivit art. 66 , alin. 2, controlul constă în verificarea modului cum se desfășoară raporturile de serviciu cu justițiabilii și cu celelalte persoane implicate în lucrările de competența parchetelor.

Ministrul Justiției poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, informări asupra activității parchetelor și să dea îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea și combaterea criminalității (art. 66, alin. 3).

3. Principiile de acțiune ale Ministerului Public

a) Principiul legalității

Ca dominantă a activității Ministerului Public, în cadrul activității judiciare penale principiul legalității nu este altceva decât transpunerea pe plan particular a principiului legalității procesului penal (art. 59, alin. 1).

În relațiile cu celelalte autorități publice Ministerul Public este independent și își exercită atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia (art. 51, alin. 4).

b) Principiul imparțialității (art. 59, alin. 2)

Acest principiu decurge din principiul legalității și oficialității procesului penal și-l obligă pe procuror să se manifeste, în același mod față de toți cei care au intrat în conflict cu legea penală, adică aflarea adevărului cu privire la învinuirea adusă și la prezumtivul ei făptuitor, astfel încât să nu se producă nici o eroare în favoarea sau în defavoarea unei persoane.

În baza principiului imparțialității Ministerul Public trebuie să aibă o atitudine independentă față de părțile din procesul penal. Ca titular al acțiunii penale, Ministerul Public acționează indiferent de poziția procesuală a părții vătămate, cu excepția procedurii plângerii prealabile, sau a condiționării acțiunii penale de o autorizare sau sesizare specială.

c) Principiul controlului ierarhic (art. 59, alin. 3)

Controlul ierarhic decurge din necesitatea subordonării ierarhice, care este principiul de bază al organizării Ministerului Public, dispozițiile organelor superioare fiind obligatorii pentru subordonați.

Dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine (art. 66, alin. 1).

Controlul se exercită cu privire la legalitatea și temeinicia actelor procesuale și procedurale efectuate de procurorii supuși controlului și cu privire la oportunitatea și durata măsurilor luate. Atunci când actele sau măsurile luate de un procuror sunt nelegale, procurorul care efectuează controlul ierarhic are dreptul să le suspende și să le infirme, procurorul subordonat fiind obligat să le refacă.

4. Atribuțiile Ministerului Public

Potrivit art. 131 din Constituție, în activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.

Atribuțiile Ministerului Public sunt prevăzute în art. 60 din Legea nr. 304/2004 și anume:

a) efectuează urmărirea penală în cazurile și în condițiile prevăzute de lege și participă, potrivit legii, la soluționarea conflictelor prin mijloace alternative;

b) conduce și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare; conduce și controlează activitatea altor organe de cercetare penală;

c) sesizează instanțele judecătorești pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii;

d) exercită acțiunea civilă în cazurile prevăzute de lege;

e) participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată;

f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege;

g) apără drepturile și interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii;

h) acționează pentru prevenirea și combaterea criminalității sub conducera ministrului justiției pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;

i) studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează și prezintă ministrului justiției propuneri în vederea eliminării acestora precum și pentru perfecționarea legislației în domeniu.

j) exercită orice alte atribuții prevăzute de lege.

Rezultă că Ministerul Public desfășoară activități specifice în toate fazele procesului penal, însă în faza de urmărire penală are chiar rolul conducător.

În exercitarea activității de supraveghere procurorul poate asista la efectuarea oricărui act de cercetare penală și poate efectua personal unele acte, poate să ceară orice dosar de la organele de cercetare penală pentru verificare și să dea dispoziții obligatorii cu privire la completarea urmăririi penale. Unele acte de cercetare penală sunt supuse autorizării, iar dacă procurorul constată nelegalitatea lor le poate infirma. Ca titular al acțiunii penale, în cursul urmăririi penale, procurorul poate pune în mișcare acțiunea penală prin ordonanță sau rechizitoriu, poate lua măsura trimiterii în judecată a inculpatului.

Atunci când procurorul participă la judecată, în primă instanță, procurorul poate cere extinderea procesului penal pentru alte fapte sau cu privire la alte persoane în condițiile art. 336 și 337 Cod procedură penală.

În cursul judecății , procurorul își păstrează calitatea de titular principal al acțiunii penale, însă rolul conducător în această fază revine instanței de judecată.

În procesul civil, Curtea Constituțională a stabilit că : „art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă este neconstituțional în ce privește restrângerea dreptului procurorului de a participa la orice proces civil în orice fază a acestuia și ca atare, în privința acestei atribuții urmează să se aplice direct dispozițiile art. 130 pct. 1 din Constituție (devenit art. 131 dupa referendum). Așa fiind, în afara cazurilor în care procurorul este obligat să participe la procesul civil în temeiul legii, el poate participa la soluționarea oricărui proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor și libertăților cetățenilor”.

Ministerul Public dacă apreciază că este oportună participarea într-o cauză civilă trebuie să aibă această posibilitate, fără nici o îngrădire, dacă este vorba de apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor.

În faza executării hotărârilor penale definitive, Ministerului Public îi revine misiunea de a supraveghea respectarea legii în acest domeniu, respectiv ca mandatele de executare a pedepsei să fie emise în timp și în conformitate cu hotărârea de condamnare.

De asemenea, procurorul supraveghează modul în care organele de poliție pun în executare mandatele emise de instanțele de judecată și verifică respectarea legii la locurile de executare a pedepselor, a măsurilor educative de siguranță, luând măsurile ce se impun în cazul constatării unor încălcări ale legii.

§3. Organele de cercetare penală

1. Organizarea și funcționarea organelor de cercetare penală

Articolul 201 alin. 2 Cod procedură penală stabilește că organele de cercetare penală sunt:

Organele de cercetare ale poliției judiciare;

Organe de cercetare speciale.

Ca organe de cercetare ale poliției judiciare funcționează lucrătorii specializați din Ministerul Administrației și Internelor.

În îndeplinirea activității specifice, polițistul are competența teritorială corespunzătoare unității de poliție din care face parte.

În caz de continuare a unei măsuri sau activități specifice, polițistul poate acționa și în raza teritorială a altor unități de poliție, comunicând despre aceasta unității competente.

Polițistul din I.G.P. are competența teritorială generală.

Competența organelor de cercetare penală speciale este reglementată de art. 208 Cod procedură penală, care prevede următoarele organe speciale:

-ofițerii anume desemnați de către comandanții unităților militare, corp aparte și similare;

-ofițerii anume desemnați de către șefii comenduirilor de garnizoană;

-ofițerii anume desemnați de către comandanții centrelor militare;

-ofițerii de Poliție de frontieră precum și ofițerii anume desemnați din Ministerul Administrației și Internelor;

-căpitanii porturilor.

Organele de cercetare penală sunt organizate și funcționează în baza principiului dublei subordonări, una administrativă, față de organele superioare din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și alta funcțională, cu caracter profesional față de procuror, care este conducătorul procesului penal în faza de urmărire penală.

Subordonarea administrativă are în vedere obligația organelor de cercetare penală de a se conforma ordinelor primite de la organele ierarhice din Ministerul Administrației și Internelor sub aspectul organizării activității de cercetare penală și al aprobării luării unor măsuri preventive, cum ar fi reținerea învinuitului.

Această subordonare este subsumată scopului procesului penal, organele de cercetare penală îndeplinindu-și atribuțiile privind urmărirea penală în baza normelor de procedură penală.

Cât privește subordonarea funcțională, aceasta are în vedere efectuarea cercetării penale sub supravegherea procurorului, care poate da îndrumări scrise obligatorii, care nu pot fi contestate de organele superioare ale Ministerului Administrației și Internelor.

2. Atribuțiile organelor de cercetare penală

Cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare ale poliției judiciare pentru orice infracțiune care nu este dată în mod obligatoriu în competența altor organe de cercetare penală (art. 207 Cod procedură penală).

Secțiunea a III-a

Părțile în procesul penal

§1. Învinuitul sau inculpatul

1. Precizări terminologice

În raport cu stadiul de desfășurare a procesului penal, persoana care a comis o infracțiune și urmează a fi trasă la răspundere penală poartă denumiri diferite.

Codul nostru de procedură penală folosește denumirea de făptuitor pentru persoana care a săvârșit o infracțiune, față de care nu s-a început urmărire penală (art. 200, 214 Cod procedură penală).

Potrivit art. 229 Cod procedură penală persoana față de care se efectuează urmărirea penală se numește învinuit cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa.

Persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală este parte în procesul penal și se numește inculpat (art. 23 Cod procedură penală).

Deși făptuitorul și învinuitul nu au calitate de parte în procesul penal, au drepturi și obligații stabilite în Codul de procedură penală.

Inculpatul, ca subiect pasiv al acțiunii penale, este cea mai importantă parte în proces, și reprezintă figura centrală a procesului penal, întreaga activitate judiciară desfășurându-se în legătură cu tragerea sa la răspundere penală și civilă.

Codul de procedură penală stabilește pentru inculpat, ca parte în proces, multiple drepturi procedurale și garanții juridice, pentru a se putea stabili în fiecare cauză adevărul și de a se evita erorile judiciare.

Punerea în mișcare a acțiunii se face numai in personam, adică față de o persoană cunoscută, pe când începerea urmăririi penale se face și in rem, când se are în vedere fapta și nu se cunoaște autorul ei.

Actele procesuale prin care se conferă unei persoane calitatea de inculpat sunt ordonanța și rechizitoriul procurorului în faza de urmărire penală, încheierea instanței de judecată în cazul prevăzut de art. 336 alin. 2 Cod procedură penală și când plângerea prealabilă se adresează direct instanței, în condițiile stabilite de art. 279 alin. 2 lit. a Cod procedură penală.

2. Drepturile și îndatoririle procesuale ale învinuitului sau inculpatului

A. În faza de urmărire penală

În raport de poziția procesuală pe care o deține în cursul urmăririi penale, învinuitul sau inculpatul se bucură de drepturile și are obligațiile stabilite de Codul de procedură penală.

În cursul urmăririi penale învinuitul sau inculpatul poate formula cereri, prezenta memorii, participa la efectuarea unor acte procesuale și ataca actele și măsurile pe care le consideră nelegale.

Prin cereri, învinuitul sau inculpatul are posibilitatea să solicite organului de urmărire penală să administreze anumite probe, să-l recuze, să ceară înlocuirea, revocarea sau încetarea măsurilor procesuale luate împotriva sa și pronunțarea unei soluții de neurmărire.

Prin memorii, învinuitul sau inculpatul explică apărările pe care și le face argumentând nevinovăția sa, iar în măsura în care se consideră vinovat, justifică soluția pe care o propune.

La unele acte de urmărire penală, cum ar fi ascultarea sa, confruntarea cu alte persoane sau prezentarea materialului de urmărire penală, participarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie. Dacă însă inculpatul se sustrage de la urmărirea penală, aceste acte nu se vor putea efectua și revine organului de urmărire penală obligația de a întocmi formele prevăzute de lege.

Învinuitul sau inculpatul se poate plânge împotriva actelor de urmărire penală pe care le consideră nelegale și netemeinice în baza art. 275 – 278 Cod procedură penală, iar procurorul este abilitat de a soluționa plângerea.

Legea prevede pentru învinuit și obligații procesuale, cum ar fi prezentarea la chemarea organului de urmărire penală, să se supună măsurilor preventive, măsurilor asiguratorii și percheziției.

B. Drepturile și îndatoririle inculpatului în faza de judecată

Principalul mijloc de apărare constă în participarea inculpatului la desfășurarea ședinței de judecată, alături de procuror și celelalte părți din proces, cu care ocazie își poate formula dovezi și argumenta toate apărările în legătură cu învinuirea ce i se aduce. Această participare este condiționată pentru justa soluționare a cauzei, motiv pentru care sunt instituite mai multe garanții procesuale. Potrivit art. 291 Cod procedură penală judecata poate avea loc numai dacă inculpatul este legal citat și procedura este completă, însă neprezentarea sa nu împiedică judecarea cauzei. Când inculpatul este în stare de deținere, aducerea sa la judecată este obligatorie, judecata neputând avea loc fără prezența sa (art. 314 Cod procedură penală). Dacă inculpatul este minor, judecarea cauzei se face în prezența acestuia, cu excepția cazului când s-a sustras de la judecată (art. 484 Cod procedură penală).

În faza de judecată inculpatul are mai multe drepturi procesuale, dintre care menționăm:

-să ia cunoștință de dosar în tot cursul judecății;

-să i se comunice o copie după actul de sesizare a instanței, dacă este deținut;

-poate pune întrebări celorlalți inculpați, altor părți și martorilor oculari;

-să ceară administrarea de probe noi;

-să ridice excepții de necompetență sau de nulitate a unor acte procesuale;

-să ceară recuzarea, strămutarea cauzei, sau revocarea măsurilor procesuale luate împotriva sa;

-să pună concluzii cu privire la orice chestiune adusă în discuție în instanță;

-să aibă ultimul cuvânt asupra fondului cauzei;

-să folosească căile ordinare și extraordinare împotriva hotărârilor pe care le consideră greșite;

-să fie asistat de un apărător, iar în cazurile prevăzute expres în lege asistența juridică a inculpatului este obligatorie.

În cursul judecății, inculpatului îi revin și unele îndatoriri procesuale și anume:

-să se prezinte la toate termenele de judecată;

-să se conformeze ordinii și solemnității ședinței de judecată;

-să suporte măsurile procesuale și cele de aducere silită;

-să se supună percheziției corporale și domiciliare;

-să suporte măsura de îndepărtare din sala de judecată în cazul în care tulbură ședința sau nesocotește măsurile luate.

§2 Partea vătămată

1. Considerații terminologice

Noțiunea de parte vătămată este diferită de aceea de persoană vătămată sau de victimă a infracțiunii.

Persoana vătămată este o persoană care a suferit un prejudiciu prin infracțiune, fără însă a participa la procesul penal, iar victima infracțiunii este doar o persoană fizică, aflată în poziția de subiect pasiv a infracțiunii.

Devine parte vătămată în procesul penal numai persoana vătămată care își exprimă voință în acest sens, sau care efectuează acte specifice susținerii laturii penale a procesului penal. Aceasta înseamnă că persoana vătămată printr-o infracțiune nu dobândește calitatea de parte vătămată pur și simplu.

Pentru ca o persoană să devină parte în proces, se cer două condiții: să aibă vocația de a deveni parte vătămată și să-și manifeste voința de a participa în procesul penal.

Are vocația de a deveni parte vătămată persoana care a suferit o vătămare fizică, morală sau materială prin infracțiunea săvârșită. Manifestarea voinței de a participa ca parte vătămată în procesul penal se poate realiza prin diferite forme:

-formularea unei plângeri prealabile, în cazul în care legea cere o asemenea manifestare de voință, prin care se solicită condamnarea inculpatului pentru infracțiunea comisă;

-declarația scrisă sau orală făcută în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, prin care se exprimă dorința de a participa la procesul penal;

-intervenția sa în proces, prin prezentarea în fața instanței de judecată pentru a susține vinovăția inculpatului.

Potrivit art. 76 Cod procedură penală, organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să cheme, spre a fi ascultată, persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune. Înainte de ascultare, persoanei vătămate i se atrage atenția că declararea de participare în proces ca parte vătămată se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în fața primei instanțe de judecată până la citirea actului de sesizare.

În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, manifestarea de voință de a deveni parte vătămată se poate face în termenul de două luni de la data când a cunoscut persoana făptuitorului.

Când persoana vătămată este un minor sau incapabil, termenul de 2 luni curge de la data când persoana îndreptățită a reclama a știut cine este făptuitorul (art. 284 Cod procedură penală).

În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu (art. 131 alin. 5 Cod penal, respectiv art. 143 alin. 5 Cod penal nou), ceea ce înseamnă că termenul de 2 luni nu se mai poate invoca.

Calitatea de parte vătămată dobândită în condițiile legii se poate păstra până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, însă cel în cauză poate renunța la această calitate prin retragerea plângerii prealabile sau prin împăcare cu inculpatul.

Decesul părții vătămate duce la înlăturarea acestei calități, însă nu are efect asupra procesului penal, care continuă.

2. Drepturile și obligațiile părții vătămate în procesul penal

Partea vătămată participă în procesul penal numai în latura penală a cauzei, prin punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale în vederea condamnării inculpatului.

Situația este diferită în cadrul altor infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, care potrivit art. 279 alin. 2, lit. b Cod procedură penală, se adresează procurorului și organului de cercetare penală. În cazul acestor infracțiuni plângerea prealabilă a părții vătămate constituie o condiție pentru punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, atribut care revine procurorului.

În ce privește poziția procesuală a părții vătămate în procesul penal, trebuie să facem distincție după cum acțiunea penală se exercită din oficiu sau este condiționată de o plângere prealabilă. În primul caz, participarea părții vătămate constă în folosirea mijloacelor procesuale în vederea susținerii învinuirii împotriva inculpatului. În faza urmăririi penale partea vătămată poate prezenta cereri și memorii, să participe la efectuarea unor acte de urmărire penală și să se plângă procurorului pentru nesocotirea drepturilor sale procesuale. În cursul judecății partea vătămată participă cu drepturi procesuale egale cu a celorlalte părți, dar nu are nici un drept asupra promovării sau încetării procesului penal și nici cu privire la exercitarea căilor de atac. În cel de-al doilea caz, partea vătămată are drepturi mai largi, inclusiv asupra începerii și desfășurării procesului penal, cu unele excepții. Astfel, în art. 131 alin. 5 Cod penal (care corespunde art. 143, alin. 5 Cod penal nou), se prevede că în cazul în care cea vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu. Dacă într-o cauză acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu, partea vătămată nu poate retrage plângerea pe care nu a făcut-o dar se poate împăca cu inculpatul.

Partea vătămată care nu se constituie parte civilă în procesul penal, și nu participă în aceste calități, poate fi ascultată ca martor, situație în care declarația constituie o probă în cauză și se coroborează cu celelalte probe administrate.

§3 Partea civilă

1. Calitatea de parte civilă în procesul penal

Se numește parte civilă persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în procesul penal (art. 24 alin. 2 Cod procedură penală).

Deci parte civilă poate fi orice persoană fizică sau juridică care a suferit un prejudiciu material sau moral prin infracțiune și care și-a alăturat acțiunea civilă la acțiunea penală în procesul penal.

Calitatea de parte civilă se determină de legea civilă, cu particularitatea că paguba trebuie să fie urmarea directă a infracțiunii.

Pentru dobândirea calității de parte civilă se cer a fi îndeplinite următoarele condiții:

-să se fi săvârșit o infracțiune;

-infracțiunea să fi produs persoanei vătămate un prejudiciu material sau moral;

-persoana vătămată să ia parte la proces prin punerea în mișcare sau concurarea la exercitarea acțiunii penale, de către procuror;

-persoana vătămată să declare că promovează acțiunea civilă în procesul penal, acțiune pe care o alătură acțiunii penale.

Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare (art. 15 alin. 2 Cod procedură penală).

Constituirea de parte civilă se poate face în fața instanței și după citirea actului de sesizare numai dacă inculpatul este de acord. Atunci când partea vătămată a declarat în mod expres la urmărirea penală că nu are pretenții civile de la inculpat, ea nu se mai poate constitui parte civilă în mod valabil în fața instanței de judecată.

În această privință s-a considerat că au vocație să devină parte civilă în procesul penal persoanele fizice și juridice care au suferit o pagubă directă în patrimoniul lor prin săvârșirea infracțiunilor de furt, tâlhărie, înșelăciune, delapidare, distrugere, abuz în serviciu, neglijență în serviciu ș.a.; persoanele fizice care au suferit o vătămare fizică în urma unei infracțiuni de violență sau a unor accidente de circulație păgubitoare pentru patrimoniul lor; persoanele fizice care, în urma decesului victimei, cauzat printr-o infracțiune contra vieții, au rămas fără întreținerea pe care o primeau de la victimă, ori au efectuat cheltuieli personale ocazionate de înmormântare.

2. Drepturile și obligațiile părții civile

Partea civilă este o parte eventuală și secundară în procesul penal; este o parte eventuală, întrucât nu orice infracțiune produce și un prejudiciu, iar în cazul în care s-a produs un prejudiciu, persoana vătămată are facultatea de a nu cere despăgubiri în cadrul procesului penal; este o parte secundară, întrucât activitatea acesteia se desfășoară numai în legătură cu acțiunea civilă, obiectiv secundar față de obiectul principal, care constă în tragerea la răspundere penală a inculpatului.

În scopul realizării funcției procesuale de susținere a pretențiilor civile care decurg din pagubele produse prin infracțiune, partea civilă are următoarele drepturi:

-să participe în proces, în faza de urmărire penală și de judecată, însă numai în legătură cu acțiunea civilă;

-să se plângă împotriva actelor de urmărire penală pe care le consideră netemeinice și nelegale, să formuleze cereri și memorii;

-în cursul judecății poate face cereri, invoca excepții, participa la audierea inculpatului și a martorilor, precum și să propună administrarea de noi probe și să se opună la admiterea probelor propuse de inculpat;

-poate folosi căile de atac prevăzute de lege, în limitele stabilite de calitatea procesuală;

Obligațiile părții civile se referă la:

-respectarea ordinii și solemnității desfășurării procesului penal;

-precizarea cuantumului despăgubirilor pretinse;

-respectarea momentului procesual al citirii actului de sesizare a instanței pentru constituirea de parte civilă;

-efectuarea actelor procesuale și procedurale cu bună credință și în condițiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 15 alin. 3 Cod procedură penală, partea civilă poate cumula și calitatea de parte vătămată în procesul penal, în condițiile prevăzute de lege, situație în care exercită ambele acțiuni, desfășurându-și activitatea în ambele laturi ale procesului penal.

Partea civilă poate renunța la această calitate procesuală făcând personal sau prin procurator special, o declarație expresă și neechivocă în acest sens autorității judiciare în fața căreia se desfășoară procesul penal.

§4 Partea responsabilă civilmente

1. Considerații generale

Persoana chemată să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numește parte responsabilă civilmente (art. 24 alin. 3 Cod procedură penală).

Sunt persoane responsabile civilmente, în sensul dispozițiilor menționate:

-părinții pentru faptele ilicite săvârșite de copii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil);

-comitenții pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);

-institutorii și meșteșugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii aflați sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 Cod civil);

-persoanele care îndeplinesc funcții de conducere precum și orice alte persoane care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menținerea în funcție a unui gestionar fără respectarea condițiilor legale de vârstă, studii și stagiu precum și dispozițiilor referitoare la antecedentele penale ale acestora (art. 28 și 30 din Legea nr. 22/1969);

-persoanele cu privire la care s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească faptul că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public și că le-au dobândit în afara atribuțiilor de serviciu ale gestionarului știind că acesta gestionează astfel de bunuri (art. 34 din Legea nr. 22/1969);

-persoanele care au constituit o garanție pentru gestionari (art. 10 și urm. din Legea 22/1969);

Potrivit art. 16 Cod procedură penală, introducerea în procesul penal a persoanei responsabilă civilmente poate avea loc, la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare.

Persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătorești la prima instanță, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenției.

Declarația de constituire de parte responsabilă civilmente în procesul penal, poate îmbrăca, ca și în cazul constituirii de parte civilă, forma scrisă ori pe cea orală, situație în care organul judiciar va consemna într-un act, care poate fi proces-verbal la urmărirea penală, și printr-o încheiere de ședință a instanței de judecată.

2. Drepturile și obligațiile procesuale ale părții responsabile civilmente

În procesul penal, partea responsabilă civilmente are o poziție procesuală autonomă față de inculpat, acționând și alături dar și distinct de acesta, apărându-și propriile interese legitime. Sub acest aspect, partea responsabilă civilmente poate să ceară administrarea de probe în legătură cu producerea pagubei de către inculpat, și atunci când acesta nu este de acord cu asemenea probe, sau se opune administrării lor, ori să exercite o cale de atac, iar inculpatul nu uzează de aceasta.

În calitate de subiect pasiv al acțiunii civile, partea responsabilă civilmente acționează prin mijloacele procesuale recunoscute părților din proces, pentru a infirma răspunderea civilă a inculpatului sau chiar a sa. Ea poate dovedi că fapta nu a fost comisă de inculpat, sau că a fost comisă în împrejurări care exclud răspunderea civilă.

Când partea civilă renunță la acțiunea civilă, atunci când legea permite, încetează și calitatea de parte responsabilă civilmente.

În cazul decesului părții responsabile civilmente, acțiunea civilă se poate îndrepta împotriva moștenitorului acesteia.

§5 Apărătorul

1. Calitatea de apărător și poziția acestuia în procesul penal

Apărătorul este persoana care participă în procesul penal pentru a acorda asistență juridică uneia din părți.

Legea nr. 51/1995 stabilește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a dobândi calitatea de avocat și anume:

Să fie membru al unui barou din România. Potrivit art. 9 din legea menționată, poate fi membru al baroului persoana care este cetățean român și are exercițiul drepturilor civile și politice, este licențiat al unei facultăți de drept sau doctor în drept și nu se găsește în vreuna din cazurile de nedemnitate prevăzute de lege. Procedura înscrierii în barou și primirea în barou sunt prevăzute în statutul profesiei de avocat.

Legea admite, prin excepție, ca din barou să facă parte și un cetățean străin, membru al unui barou din altă țară, dacă îndeplinește celelalte condiții prevăzute de lege, cu respectarea cerințelor stabilite, fie prin convenția de reciprocitate între Uniunea Avocaților din România și organizația avocaților din țara respectivă, fie ocazional, împreună cu un avocat român, cu înștiințarea decanului baroului din care face parte avocatul.

Avocații străini sau barourile de avocatură străine pot înregistra în țara noastră societăți civile profesionale de consultanță juridică pentru activități cu caracter comercial numai în asociere cu avocați români, iar avocatul străin nu poate pune concluzii orale ori scrise în fața instanțelor judecătorești și a celorlalte organe de jurisdicție din România, excepție făcând instanțele de arbitraj comerciale.

Potrivit art. 17 din Legea nr. 51/1995 și art. 69, 70 din Statut, profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanța de judecată sau la parchetul unde soțul avocatului ori ruda sau afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplinește funcția de magistrat.

Tot astfel, foștii magistrați nu pot pune concluzii la instanța unde au funcționat, iar foștii procurori și cadre de poliție nu pot acorda asistență juridică la organele de urmărire penală din localitate timp de doi ani de la încetarea funcției respective (art. 16 alin. 2 din lege).

În procesul penal apărătorul nu este parte, ci un subiect cu o situație distinctă, apropiindu-se prin unele trăsături de părțile din proces, iar prin altele de autoritățile judiciare înscriindu-se între principalii participanți la rezolvarea cauzei penale.

2. Forme de asistență juridică

A. Asistența juridică facultativă

Asistența juridică acordată în urma solicitării părții din proces poartă denumirea de asistență juridică facultativă, iar avocatul devine apărător ales.

B. Asistența juridică obligatorie

Asistența juridică obligatorie decurge din funcția procesuală a apărării care nu se realizează ca reflex subiectiv al unui drept exercitat sau nu de parte, exclusiv potrivit voinței sale, ci ea se înfăptuiește și în interesul unei bune desfășurări a procesului penal.

Articolul 171 alin. 2 Cod procedură penală prevede că asistența juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este:

-minor;

-militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau mobilizat, elev al unei instituții militare de învățământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ;

-arestat, chiar în altă cauză.

Cu privire la cazurile în care asistența juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie se impun unele precizări.

Atunci când minorul lipsește de la judecată el nu poate fi asistat de apărătorul din oficiu și nici reprezentat, în caz contrar, judecata fiind lovită de nulitate.

Nerespectarea dispozițiilor legale privind asistența juridică a învinuitului și inculpatului minor, la prezentarea materialului de urmărire penală este sancționată cu nulitate absolută și duce la restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.

Asistența juridică este obligatorie și atunci când învinuitul sau inculpatul se află în executarea unei sancțiuni contravenționale cu închisoarea, întrucât legea nu face distincție între categoriile de arestare și în toate cazurile de privare de libertate imposibilitatea exercitării plenare a dreptului de apărare impune intervenția obligatorie a apărătorului.

Asistența juridică este obligatorie cât timp durează măsura arestării, iar atunci când învinuitul sau inculpatul este pus în libertate, asistența juridică nu mai este obligatorie pentru actele îndeplinite după această dată.

Dacă într-o cauză sunt mai mulți inculpați arestați preventiv ei pot fi asistați din oficiu de același apărător, cât timp ei nu au interese contrare în cauză.

În cursul judecății asistența juridică este obligatorie și în cazurile în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare (art. 171 alin. 3 Cod procedură penală). Când asistența juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu și-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu (art. 171 alin. 4 Cod de procedură penală). Dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat la două termene consecutive, după caz, la data stabilită pentru efectuarea unui act de urmărire penală sau la termenul de judecată fixat, îngreunând astfel în mod voit desfășurarea și soluționarea procesului penal, organul judiciar desemnează un apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordându-i timpul necesar pentru pregătirea apărării, care nu poate fi mai mic de trei zile, cu excepția soluționării cererilor privind arestarea preventivă, unde termenul nu poate fi mai mic de 24 de ore (art. 171 alin. 4 Cod de procedură penală). Delegația apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales. Dacă la judecarea cauzei apărătorul lipsește și nu poate fi înlocuit în condițiile aliniatului 41, cauza se amână.

3. Drepturile și obligațiile apărătorului în cadrul procesului penal

A. În faza urmăririi penale

Potrivit art. 172 alin. 1 – 6 Cod procedură penală, în cursul urmăririi penale apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală și poate formula cereri și depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală dacă există dovada că apărătorul a fost încunoștiințat de data și ora efectuării actului.

Când asistența juridică este obligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezența apărătorului la ascultarea inculpatului.

În cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face mențiune despre aceasta, iar actul este semnat și de apărător.

Apărătorul poate lua contact cu învinuitul sau cu inculpatul în tot cursul procesului penal dându-i consultații cu privire la conținutul învinuirii ce i se aduce, al mijloacelor prin care poate fi combătută, la apărările ce se pot face, la probele și mijloacele de probă ce pot fi folosite.

Potrivit art. 173 alin. 1 Cod procedură penală, apărătorul părții vătămate, al părții civile și al părții responsabile civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală și poate formula cereri și depune memorii. În cursul judecății, apărătorul exercită drepturile părții pe care o asistă. Când instanța apreciază că din anumite motive partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu și-ar putea face singură apărarea, dispune din oficiu sau la cerere luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător.

Art. 172 alin. 6 Cod procedură penală, prevede că apărătorul are dreptul de a se plânge potrivit art. 275, dacă cererile sale nu au fost acceptate. Procurorul este obligat să rezolve plângerea în cel mult 20 de zile. Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de prim – procurorul parchetului, iar în cazul când măsurile și actele sunt ale primului procuror, ori luate sau efectuate pe baza dispozițiilor date de către acesta, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior, în termenul menționat (art. 278 Cod procedură penală).

B. În faza judecății

Potrivit art. 172 alin. 7 Cod procedură penală, în cursul judecății apărătorul are dreptul să asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar în cazul în care inculpatul este arestat, să ia contact cu acesta. În conținutul acestor drepturi se includ: posibilitatea de a lua cunoștință de dosarul cauzei, dreptul de a formula cereri, dreptul de a ridica excepții și de a pune concluzii asupra tuturor actelor cauzei etc..

Apărătorul are și unele drepturi procesuale proprii, pe care le exercită în numele său, și anume: să ia cunoștință de dosarul cauzei, să asiste la ședințele de judecată secrete, să pună întrebări părții pe care o apără în cursul ascultării acesteia, să exercite calea de atac pentru onorariul cuvenit ca apărător din oficiu, să declare calea de atac în numele său, dar pentru partea pe care a asistat-o.

Are și obligații procesuale care decurg din Codul de procedură penală și Legea nr. 51/1995. Art. 172 alin. 8 Cod procedură penală, stabilește că apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistența juridică a învinuitului sau inculpatului. Pentru nerespectarea acestor obligații, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate sesiza conducerea Baroului de avocați spre a lua măsuri.

Dintre obligațiile care îi revin apărătorului, menționăm:

-studierea temeinică a probelor administrate în cauzele în care pledează;

-prezentarea la fiecare termen la instanțele de judecată sau la organele de urmărire penală;

-să manifeste conștiinciozitate și probitate profesională.

CAPITOLUL IV

ACȚIUNEA PENALĂ ȘI ACȚIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

Prin acțiune în justiție se înțelege mijlocul prin care o persoană este trasă la răspundere în fața instanțelor judecătorești, pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate.

În raport de norma juridică încălcată acțiunea în justiție poate fi penală, civilă sau contravențională. Stabilirea acțiunii în justiție impune delimitări față de dreptul lezat prin săvârșirea faptei ilicite, precum și față de cererea în justiție ca instrument de valorificare a dreptului la acțiune.

Secțiunea I

Acțiunea penală

§1. Noțiunea de acțiune penală

Acțiunea penală este mijlocul procesual prin care o persoană care a săvârșit o infracțiune este adusă în fața organului judiciar penal în vederea tragerii la răspundere penală.

Acțiunea penală nu se naște din săvârșirea infracțiunii, așa cu s-a susținut, ci din norma juridică prin care o anumită faptă este considerată infracțiune, iar ceea ce se naște din săvârșirea infracțiunii este doar exercitarea acțiunii.

Deși, acțiunea penală este o instituție de bază a procesului penal, ea nu se confundă cu procesul penal, care constituie o activitate mai vastă.

Procesul penal poate să înceapă și să se desfășoare fără punerea în mișcare a acțiunii penale, în scopul realizării acestui act. Apoi, procesul penal poate să continue și după stingerea acțiunii penale prin hotărârea definitivă de condamnare, cu punerea în executare a acesteia, după cum este posibil ca în cadrul aceluiași proces să se poată exercita și o acțiune civilă alăturată acțiunii penale.

§2. Obiectul acțiunii penale

Potrivit art. 9 alin. 1 din Codul de procedură penală, acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere a persoanelor care au săvârșit infracțiuni.

În practica judiciară obiectul procesului penal nu coincide totdeauna cu obiectul acțiunii penale, întrucât în cadrul aceluiași proces penal pot fi uneori întrunite mai multe acțiuni penale cu obiecte substanțial diferite.

§3. Subiecții acțiunii penale

Subiecții acțiunii penale sunt subiecții raportului juridic de conflict, însă își schimbă rolurile, în sensul că subiectul pasiv al infracțiunii devine subiectul activ al acțiunii penale, iar subiectul activ al infracțiunii devine subiect pasiv al acțiunii penale.

Subiectul activ al acțiunii penale este statul, ca titular al dreptului de a cere respectarea legii penale, drept încălcat prin săvârșirea infracțiunii.

Deși în fiecare normă penală apare ca titular al ocrotirii sociale și persoana care a fost lezată în drepturile sale devenind, alături de societate, subiectul pasiv special al infracțiunii, aceasta nu devine titular al acțiunii penale, chiar dacă legea prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Totuși, în asemenea situații persoana vătămată are dreptul de a decide asupra punerii în mișcare a acțiunii penale, retragerii acesteia sau de a se împăca cu autorul infracțiunii, însă acțiunea penală aparține numai statului.

În cazul raportului juridic procesual, subiectul activ al infracțiunii devine subiect pasiv al acțiunii penale, fiind ținut să răspundă pentru fapta săvârșită potrivit vinovăției sale.

§4. Trăsăturile acțiunii penale

a) Acțiunea penală aparține societății și se exercită prin intermediul organelor statului investite în acest sens.

b) Acțiunea penală este obligatorie.

Ea trebuie să fie pusă în mișcare și exercitată în mod inevitabil, necesar și fără amânare ori de câte ori s-a comis o infracțiune.

c) Acțiunea penală este indisponibilă, în sensul că odată pusă în mișcare, nu poate fi retrasă, ci trebuie continuată până la epuizare.

d) Acțiunea penală este indivizibilă, extinzându-se asupra tuturor participanților la săvârșirea infracțiunii. Această trăsătură a acțiunii penale decurge din unitatea infracțiunii, fără a interesa dacă la săvârșirea acesteia au participat mai multe persoane, în calitate de autori, instigatori și complici. Caracterul indivizibil se păstrează și în cazul în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

e) Acțiunea penală este individuală.

Ea poate fi exercitată numai împotriva persoanelor care au calitatea de participanți la săvârșirea infracțiunii, ceea ce înseamnă că nici o altă persoană nu poate cere să intervină în cauză în vederea suportării consecințelor acțiunii penale.

Caracterul individual al acțiunii penale prezintă următoarele consecințe:

-succesorii inculpatului nu pot fi subiecți pasivi ai acțiunii penale, în locul celui decedat;

-nimeni nu poate pretinde a interveni în cauză alături de inculpat, fie pentru a-i asigura mai bine apărarea, fie pentru a fi judecat în locul lui sau alături de el.

§5. Momentele desfășurării acțiunii penale

Realizarea acțiunii penale presupune trei momente succesive: punerea în mișcare a acțiunii penale, exercitarea acțiunii penale și stingerea acțiunii penale.

1. Punerea în mișcare a acțiunii penale

Prin punerea în mișcare a acțiunii penale se înțelege efectuarea actului procesual prevăzut de lege prin care se formulează, împotriva unei persoane determinate, învinuirea de săvârșire a unei infracțiuni și se declanșează activitatea de tragere la răspundere penală a acesteia. La data punerii în mișcare a acțiunii penale se naște raportul procesual penal fundamental, învinuitul devine inculpat, urmând a răspunde în fața organelor judiciare penale pentru fapta săvârșită cu vinovăție.

Titularul principal al acțiunii penale este procurorul, care are dreptul să o pună în mișcare în toate cazurile cu excepția celor rezervate altor autorități sau persoane.

În cursul urmăririi penale procurorul poate pune în mișcare acțiunea penală prin ordonanță în baza art. 235 Cod procedură penală și prin rechizitoriu, în baza art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură penală.

În cursul judecății, procurorul poate pune în mișcare acțiunea penală numai în două cazuri prevăzute de art. 336 și 337 Cod procedură penală prin declarație orală, consemnată de instanța de judecată în încheierea de ședință.

Acțiunea penală poate fi pusă în mișcare de instanța de judecată prin încheiere în condițiile prevăzute de art. 336 alin. 2 Cod procedură penală, când procurorul nu participă la judecată și sunt întrunite condițiile prevăzute în alin. 1.

În mod excepțional, acțiunea penală se poate pune în mișcare de Senat și Camera Deputaților, în ședință comună, printr-o hotărâre de punere sub acuzare a Președintelui României, pentru înaltă trădare în condițiile prevăzute de art. 84 alin. 2 din Constituție.

2. Exercitarea acțiunii penale

După punerea în mișcare a acțiunii penale urmează exercitarea acesteia de către titularii prevăzuți de lege. Prin exercitarea acțiunii penale se înțelege efectuarea tuturor actelor procesuale care obligă instanța de judecată să-l judece pe inculpat și să-i aplice una din sancțiunile prevăzute de legea penală, în raport de vinovăția sa.

Exercitarea acțiunii penale în faza de urmărire penală presupune strângerea, administrarea și verificarea tuturor probelor în baza cărora să se poată dispune trimiterea în judecată sau pronunțarea unei soluții de neurmărire. Procurorul exercită acțiunea penală și în fața instanței de judecată, prin participarea la judecarea cauzelor penale, contribuind activ la cercetarea judecătorească, susținând învinuirea formulată în actul de inculpare și acționând prin căile de atac prevăzute de lege împotriva soluțiilor greșite.

Instanța de judecată exercită acțiunea penală în cazurile în care a pus-o în mișcare în condițiile art. 336 alin. 2 Cod procedură penală, când procurorul nu participă la judecată.

3. Stingerea acțiunii penale

Stingerea acțiunii penale poate fi plasată, în timp, atât înaintea punerii în mișcare, cât și după punerea ei în mișcare.

În mod normal acțiunea penală se stinge prin epuizare atunci când se pronunță o hotărâre judecătorească definitivă, însă uneori acest moment poate avea loc și în cursul urmăririi penale.

Uneori, stingerea acțiunii penale poate avea loc înainte de a fi pusă în mișcare, ori de câte ori se constată o cauză de împiedicare prevăzută de art. 10 Cod procedură penală.

4. Cazurile care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale

-Fapta nu există (art. 10 lit. a);

Antrenarea răspunderii penale presupune, printre altele, săvârșirea unei fapte. Constatarea că nu s-a comis o faptă duce la înlăturarea răspunderii penale și a celei civile. Această cauză are în vedere situația în care fapta nu există în materialitatea sa și deci nu a produs modificări fizice în lumea înconjurătoare.

-Fapta nu este prevăzută de legea penală (art. 10 lit. b);

În acest caz fapta există în mod obiectiv, dar nu este incriminată, fiind de natură civilă, disciplinară sau contravențională. Este posibil ca o faptă să fie prevăzută de legea penală, însă la un moment dat este dezincriminată.

-Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni (art. 10 lit. b1);

Acest caz a fost introdus în Codul de procedură penală prin Legea nr. 7/1973, când s-a introdus și art. 181 în Codul penal, care prevede că nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

În noul Cod penal aceste prevederi au fost înscrise în art. 19.

-Fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau inculpat (art. 10 lit. c);

Plecând de la caracterul personal al răspunderii penale se trage concluzia că acțiunea penală poate fi exercitată numai împotriva celui care a comis infracțiunea.

-Faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii (art. 10 lit. d); Spre exemplu, lipsa intenției, în cazul infracțiunilor intenționate, împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acesteia. Tot astfel, în cazul infracțiunilor de obicei lipsa numărului de acte repetate (cel puțin trei) face ca acțiunea penală să nu poată fi pusă în mișcare sau exercitată.

-Există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 10 lit. e);

Unele dintre aceste cauze au caracter general, fiind prevăzute de art. 44 – 51 Cod penal și anume: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția, minoritatea și eroarea de fapt, care se întemeiază pe lipsa trăsăturii esențiale a vinovăției. În noul Cod penal aceste cauze sunt prevăzute în art. 21-23.

Alte cauze, au o natură specială și sunt prevăzute în Codul penal sau în legi speciale cu dispoziții penale. Astfel, art. 6 alin. 1 lit. a din Codul penal (corespunzător art. 11 din noul Cod penal), prevede condiția dublei incriminări, respectiv și de legea penală a țării unde a fost săvârșită fapta, iar în lipsa acestei condiții va fi împiedicată punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.

Tot astfel, pot fi enunțate, efectuarea probei verității în caz de insultă și calomnie (art. 207 Cod penal, care corespunde cu art. 226 din Codul Penal nou), constrângerea mituitorului (art. 255 alin. 2 Cod penal, care corespunde art. 309, alin. 4 Cod penal nou), îndemnul sau încurajarea celuilalt soț la adulter, sau dacă viața conjugală este întreruptă în fapt și soții trăiau despărțiți (art. 304 alin. 6 Cod penal, în noul Cod penal nu mai este reglementată infracțiunea de adulter).

-Lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent, ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale (art. 10 lit. f);

Existența plângerii prealabile a părții vătămate constituie o condiție fără de care acțiunea penală nu se poate exercita, când legea penală prevede în mod expres aceasta. În acest caz legea a considerat că interesul celui vătămat prin infracțiune este mai important decât cel social, motiv pentru care a subordonat declanșarea procesului penal inițiativei luate de persoana vătămată.

Autorizarea prealabilă poate fi prevăzută ca o condiție de pedepsibilitate, ca și plângerea prealabilă, sau ca un impediment pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. În această privință art. 5 alin. 2 Cod penal (căreuia îi corespunde art. 12, alin. 2 Cod penal nou) prevede că punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunile prevăzute în aliniatul precedent se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general.

Potrivit art. 72 pct. 2 din Constituție, deputatul sau senatorul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată penală fără încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. Art. 109 pct. 2 din Constituție dispune că numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor.

Magistrații nu pot fi cercetați, reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată fără avizul ministrului justiției (art. 100 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților). Art. 2 din Legea nr. 54/1993, republicată în 1999, are în vedere magistrații militari (M. Of. Nr. 209 din 13.05.1993).

Modul de acordare a acestui aviz de către ministrul justiției a fost criticat, susținându-se că ar putea fi interpretat ca un act de putere al executivului asupra justiției deoarece persoana cercetată nu este încunoștiințată despre data când a fost dat acordul și nu se poate apăra în nici un fel, împotriva lui nefiind prevăzute căi de atac nici în Legea nr. 92/1992, nici în Codul de procedură penală.

Pe de altă parte, se pretinde că refuzul ministrului justiției de a acorda avizul de cercetare și, respectiv, de trimitere în judecată, încalcă drepturile persoanei vătămate de a beneficia de un proces echitabil, în care cauza să fie judecată în mod public de către o instanță de judecată sau de către un organism cu atribuții jurisdicționale care să funcționeze ca o instanță de judecată.

De aceea s-a propus de lege ferenda ca avizul de cercetare și de trimitere în judecată să fie dat de către Consiliul Superior al Magistraturii, iar împotriva avizului să existe cel puțin o cale de atac (recurs) pe care persoana nemulțumită să îl poată formula la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond.

Apreciem că aspectele mai sus menționate au fost clarificate prin considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 275 din 24.10.2002 în care se arată, printre altele, că avizul implică angajarea răspunderii personale a ministrului justiției, persoana interesată având dreptul de a-l acționa în justiție pentru avizarea ori refuzul de a aviza urmărirea penală a unui magistrat.

Recent, prin Decizia nr. 4 din 13.01.2004 (publicată în M. Of. Nr. 107/4.02.2004, p. 3-5) Curtea Constituțională a respins din nou o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească.

Potrivit acestui text, „magistrații nu pot fi cercetați, reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată fără avizul ministrului justiției”.

Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate în care se susținea, în principal, că avizul ministrului justiției aduce atingere principiului independenței judecătorilor și a motivat că, dimpotrivă, avizul instituie o măsura rațională de protecție a magistratului.

Sesizarea organelor competente ale căilor ferate este o condiție necesară prevăzută de art. 278 Cod penal (corespunzător art. 379 Cod penal nou), pentru punerea în mișcare a acțiunii penale în cazul infracțiunilor contra siguranței circulației pe căile ferate prevăzute în art. 273 alin. 1, 274 alin. 1 și 275 alin. 1 și 2 Cod penal (care corespund cu art. 485-490 din noul Cod penal).

Acțiunea pentru infracțiunile contra ordinii și disciplinei militare se pune în mișcare numai la sesizarea comandantului (art. 337 Cod penal).

Dorința exprimată de guvernul străin este necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale în cazul infracțiunilor la care se referă art. 171 alin. 1 Cod penal (corespunzător art. 279, alin. 3 Cod penal nou).

-A intervenit amnistia, prescripția sau decesul făptuitorului (art. 10 lit. g);

Amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârșită.

Dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării (art. 119 alin. 1 Cod penal, căruia îi corespunde art. 137 Cod penal nou). Una din consecințele amnistiei constă în aceea că o condamnare privind o infracțiune amnistiată nu atrage starea de recidivă (art. 38 lit. b Cod penal, corespunzător art. 53,alin. 1, lit. C Cod penal nou). Amnistia nu produce efecte asupra acțiunii civile, măsurilor de siguranță, măsurilor educative și asupra drepturilor persoanei vătămate.

Prescripția înlătură răspunderea penală, cu excepția infracțiunilor contra păcii și omenirii (art. 121 Cod penal, corespunzător art. 138 Cod penal nou). Aceasta înseamnă că acțiunea nu poate fi pusă în mișcare dacă a intervenit prescripția, iar atunci când intervine ulterior, nu mai poate fi exercitată. Prin prescripție se stinge acțiunea penală, fapta continuând a fi incriminată de legea penală.

Decesul făptuitorului poate interveni, indiferent de stadiul în care s-ar afla desfășurarea procesului penal. Când inculpatul decedează în cursul judecării cauzei, instanța va dispune încetarea procesului penal, chiar dacă fapta a fost amnistiată anterior acestui eveniment.

Decesul celorlalte părți nu produce efecte cu privire la acțiunea penală, cu excepția prevăzută de art. 304 alin. 5 Cod penal, când urmărirea penală sau procesul penal încetează în caz de moarte a soțului care a făcut plângerea (inocent). Noul Cod penal nu mai incriminează infracțiunea de adulter prevăzută de art. 304 din actualul Cod penal.

-A fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat (art. 10 lit. h);

Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală și este prevăzută de art. 131 alin. 2 Cod penal (care corespunde art. 143, alin. 2 din noul Cod penal), constituind o manifestare de voință a persoanei vătămate. Pentru a înlătura răspunderea penală, retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală și necondiționată, în sensul că trebuie să privească latura penală și civilă a cauzei. Având în vedere că plângerea prealabilă se face in rem, retragerea acesteia trebuie să se refere la toți participanții la infracțiune sau să exprime voința tuturor persoanelor vătămate pentru a înlătura răspunderea penală.

Pentru a fi înlăturată răspunderea penală a unuia dintre participanți, partea vătămată are la dispoziție instituția împăcării, care acționează in personam.

În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu (art. 131 alin. 5 Cod penal).

Împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege, înlătură răspunderea penală (art. 132 Cod penal, corespunzător art. 144 Cod penal nou).

Împăcarea este personală și produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu împăcarea se face numai de reprezentanții lor legali. Cei cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.

Împăcarea produce efecte și în cazul în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu. Împăcarea părților trebuie să fie totală, necondiționată și definitivă. Este posibil ca părțile să se împace sub aspectul laturii penale și să stabilească un termen pentru achitarea despăgubirilor civile convenite.

-S-a dispus înlocuirea răspunderii penale (art. 10 lit. i);

Instituția înlocuirii răspunderii penale este reglementată prin art. 90 și 91 Cod penal. Inițial, aveau competența de a dispune înlocuirea răspunderii penale procurorul în cursul urmăririi penale și instanța de judecată. Prin Legea nr. 140/1996 s-a modificat art. 90 Cod penal, în sensul că înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă numai de instanța de judecată. În noul Cod penal aceste prevederi se regăsesc în art. 19, într-o reglementare mult modificată.

-Există autoritate de lucru judecat (art. 10 lit. j);

Hotărârile judecătorești definitive dobândesc autoritate de lucru judecat prezumându-se că reflectă adevărul potrivit adagiului latin res judicata pro veritate habetur.

Autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale are un efect pozitiv și altul negativ. Efectul pozitiv constă în aceea că hotărârea poate fi pusă în executare, iar efectul negativ împiedică exercitarea unei noi acțiuni penale pentru aceeași faptă (non bis in idem). Prin efectul negativ, autoritatea lucrului judecat este o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea exercitării ei.

Pentru existența autorității de lucru judecat în materie penală se cere o dublă identitate între cele două cauze și anume: identitatea de persoane și identitatea de obiect. Dar spre deosebire de autoritatea de lucru judecat în materie penală, în domeniu civil se cere o triplă identitate: de persoane, de obiect și de cauză.

§6 Cauze de nepedepsire sau de apărare de pedeapsă a făptuitorului, care constituie impedimente la punerea în mișcare sau la exercitarea acțiunii penale.

Aceste cauze sunt prevăzute în Codul penal și în legi speciale cu dispoziții penale și anume:

-desistarea și împiedicarea producerii rezultatului în caz de tentativă (art. 22, care corespunde art. 36 din noul Cod penal);

-împiedicarea consumării infracțiunii în caz de complicitate (art. 30, căruia îi corespunde art. 43 Cod penal nou);

-denunțarea faptei înainte de a fi descoperită (art. 167, 170, 255, 262, care corespund cu art. 286, 292, 309 și 338 Cod penal nou);

-înlesnirea arestării celorlalți participanți (art. 170, 172, 262, care se regăsesc în art. 292 și 338 din noul Cod penal);

-retragerea în termen a mărturiei minciunoase (art. 260, care corespunde cu art. 335 din noul Cod penal);

-tăinuirea, favorizarea sau omisiunea denunțării pentru unele infracțiuni săvârșite de soț sau de o rudă apropiată (art. 221, 262 alin. 2, 264 alin. 3, care corespunde cu art. 267, 338 și 340 din noul Cod penal);

-iertarea de către soțul nevinovat, moartea acestuia, precum și anularea căsătoriei soțului vinovat, în caz de adulter (art. 304 alin. 5);

La aceste cazuri se adaugă și cele privind imunitatea politică și imunitatea de jurisdicție.

Cazurile de imunitate politică sunt prevăzute în Constituție și se referă la imunitatea Președintelui României, (art. 84), a deputaților și senatorilor (art. 72).

Imunitatea de jurisdicție prevăzută în art. 8 Cod penal (care corespunde art. 15 din noul Cod penal), se referă la reprezentanții diplomatici și consulari ai statelor străine sau la alte persoane, care potrivit convențiilor internaționale, nu sunt supuse jurisdicției penale a statului român.

Avocații nu răspund penal pentru susținerile făcute, oral sau în scris în fața instanței de judecată sau a altor organe, dacă aceste susțineri au fost necesare în cauza încredințată (art. 33 alin. ultim din Legea nr. 51/1995).

Secțiunea a II-a

Acțiunea civilă

§1. Noțiunea de acțiune civilă în procesul penal

Acțiunea civilă, ca instituție a dreptului procesual penal, este mijlocul legal prin care o persoană care a suferit un prejudiciu prin infracțiune cere repararea acestuia în cadrul procesului penal.

Acțiunea civilă are în procesul penal același izvor ca și acțiunea penală, respectiv infracțiunea săvârșită.

Fiind alăturată acțiunii penale, acțiunea civilă are un caracter accesoriu și în consecință, poate fi exercitată în cadrul procesului penal numai în măsura în care poate fi pusă în mișcare acțiunea penală.

§2. Elementele acțiunii civile

1. Obiectul acțiunii civile

Art. 14 alin. 1 Cod procedură penală stabilește că acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului precum și a părții responsabile civilmente. Tragerea la răspundere civilă a persoanelor menționate se realizează prin obligarea acestora la repararea pagubei produse prin infracțiune.

Repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile, în două modalități:

-în natură:

prin restituirea lucrului;

prin restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii;

prin desființarea totală sau parțială a unui înscris;

prin orice alt mijloc de reparare.

-prin plata unei despăgubiri bănești în măsura în care repararea în natură nu este posibilă. Repararea în natură a pagubei cauzate prin infracțiune are prioritate față de repararea prin obligarea la despăgubiri bănești.

Prin paguba produsă prin infracțiune se înțelege atât paguba reală suferită de partea civilă (damnum emergens) cât și folosul nerealizat (lucrum cessans), care poate fi dobânda legală aferentă de la data săvârșirii infracțiunii și până la achitarea sumei datorate, beneficiul pe care l-ar fi adus un bun avariat până la repararea și repunerea lui în funcțiune.

A. Repararea în natură a pagubei cauzate prin infracțiune

O primă modalitate de reparare a prejudiciului în natură prevăzută de art. 14 alin. 3 lit. a Cod procedură penală se referă la restituirea lucrului.

Această modalitate de reparare a pagubei în natură are loc în cazul în care lucrurile aparținând părții civile au fost ridicate de la învinuit sau de la inculpat ori de la persoana care le deține. Măsura restituirii lucrurilor poate fi dispusă de procuror sau de instanța de judecată, în raport de faza procesuală în care este soluționată cauza penală.

O altă modalitate prevăzută de art. 14 alin. 3 lit. a Cod procedură penală, are în vedere restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii. Prin săvârșirea unor infracțiuni are loc o schimbare a situației de fapt anterioare, cum ar fi cazul prev. de art. 271 alin. 2 Cod penal (care corespunde art. 351 din noul Cod penal), revenind instanței judecătorești obligația de a dispune restabilirea situației anterioare prin evacuarea inculpatului din imobilul pe care l-a ocupat.

Tot astfel, în cazul infracțiunii prev. de art. 210 Cod penal (care corespunde art. 251 din noul Cod penal) instanța de judecată va trebui să-l oblige pe inculpat să aducă bunurile sustrase, dacă nu au fost înstrăinate, la masa bunurilor comune, dacă este vorba de un furt între soți.

În fine, o altă modalitate prevăzută de art. 14 alin. 3 lit. a Cod procedură penală, se referă la desființarea totală sau parțială a unui înscris. Spre exemplu, în cazul infracțiunilor de fals, instanța de judecată trebuie să dispună anularea în totalitate sau numai în parte a înscrisurilor întocmite fals.

B. Repararea pagubei prin plata unei despăgubiri bănești

Art. 14 alin. 3 lit. b Cod procedură penală, stabilește că repararea pagubei se face prin plata unei despăgubiri bănești, în măsura în care repararea în natură nu este cu putință.

Despăgubirea bănească, ca modalitate de reparare a pagubei, are un caracter subsidiar față de repararea în natură, însă este întâlnită în mod frecvent în practica organelor judiciare. Astfel, în cazul infracțiunilor contra patrimoniului, despăgubirea bănească reprezintă valoarea bunurilor sustrase sau distruse, cuantumul cheltuielilor pentru repararea lucrurilor degradate, sumele de bani efectiv sustrase sau obținute prin înșelăciune ori abuz de încredere. Pagubele produse prin infracțiunile contra persoanei pot fi reparate prin despăgubiri bănești reprezentând sume cu care victima unui omor contribuia la întreținerea unor persoane, chiar dacă nu există vreo obligație legală, sumele efectiv cheltuite cu îngrijirea medicală, iar în caz de invaliditate – totală sau parțială – cu diferența dintre venitul avut înainte de săvârșirea infracțiunii și venitul obținut ca urmare a invalidității.

La valoarea pagubei suferită efectiv, despăgubirea bănească va trebui să aibă în vedere și folosul nerealizat, care poate fi dobânda legală aferentă, de la data săvârșirii infracțiunii și până la plata sumei datorate, precum și beneficiul nerealizat.

C. Repararea daunelor morale

Problema reparării daunelor morale constituie una din cele mai complexe și controversate probleme din literatura și practica judiciară. Astfel, în cazul unei fapte de omor a cărui victimă a fost un minor în vârstă de 17 ani, unicul fiu al părții civile, instanța de fond a stabilit cuantumul daunelor morale la 500.000.000 lei. Împotriva hotărârii judecătorești au declarat apel inculpatul și partea civilă. În apel, cuantumul daunelor morale a fost redus la 200.000.000 lei, hotărâre menținută în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, cu motivarea că, deși în cuantumul lor daunele morale nu pot face obiectul unor constatări obiective, ci numai al unei aprecieri subiective, în cauza concretă a existat posibilitatea ca pe baza probelor administrate să se tragă unele concluzii referitoare la daunele morale și cuantumul lor, având în vedere și efectele infracțiunii.

Stabilirea despăgubirilor bănești se poate face printr-o sumă globală sau în sume stabilite periodic, urmând a se ține seama de culpa comună cu a victimei și de gravitatea acestora.

Atunci când fapta a fost comisă în participație, răspunderea va fi solidară iar tăinuitorul va răspunde solidar numai în limita valorii bunurilor tăinuite. Partea responsabilă civilmente va răspunde solidar cu inculpatul, dar numai în limitele răspunderii sale juridice.

2. Subiecții acțiunii civile

Subiectul activ al acțiunii civile în procesul penal este persoana vătămată care exercită această acțiune și care este numită parte civilă prin art. 24 alin. 2 Cod procedură penală.

Titular al acțiunii civile poate fi orice persoană fizică sau juridică inclusiv statul, în măsura în care a apărut ca subiect pasiv al litigiului de drept civil decurgând din repararea prejudiciului determinat prin săvârșirea infracțiunii.

Atunci când acțiunea se exercită din oficiu în condițiile prevăzute de art. 17 Cod procedură penală, calitatea de parte civilă și deci de subiect al acțiunii civile o are, după caz, persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.

Dacă partea civilă decedează, moștenitorii acesteia îi vor lua locul în calitate de parte în procesul penal, fiind subiecți procesuali sau reprezentanți, deoarece succesorii nu valorifică drepturile antecesorilor, ci își valorifică drepturile lor.

Subiecții pasivi ai acțiunii civile sunt cei care răspund din punct de vedere civil pentru prejudiciu și împotriva cărora se exercită, care sunt definiți în art. 14 alin. 1 Cod procedură penală, ca inculpat și partea responsabilă civilmente.

Ca și succesorii părții civile, succesorii inculpatului și ai părții responsabile civilmente, pot să apară ca subiecți în latura civilă a procesului penal.

§3 Exercitarea acțiunii civile

1. Dreptul de opțiune în exercitarea acțiunii civile

Prin drept la opțiune se înțelege dreptul persoanei vătămate printr-o infracțiune de a înainta și exercita acțiunea civilă, prin care reclamă despăgubiri fie la instanța civilă, fie la instanța penală, constituindu-se parte civilă în cadrul procesului penal.

Pentru a fi exercitat dreptul la opțiune trebuie să existe un proces penal început, cu acțiunea penală pusă în mișcare și posibilitatea exercitării acțiunii civile în cadrul unui proces civil.

Uneori dreptul la opțiune nu poate fi exercitat și anume:

-în cazul prevăzut de art. 221 alin. 4 Cod procedură penală, potrivit căruia când prin săvârșirea unei infracțiuni s-a produs o pagubă uneia din unitățile la care se referă art. 145 din Codul penal, unitatea păgubită este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală, să prezinte situații explicative cu privire la întinderea pagubei, date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită și să se constituie parte civilă;

-în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, deoarece în asemenea situații acțiunea civilă se exercită din oficiu (art. 17 alin. 4 Cod procedură penală);

-în cazul procedurii flagrante instanța rezervă soluționarea acțiunii civile pe calea unei acțiuni separate dacă s-ar întârzia soluționarea acțiunii penale (art. 476 alin. 3 Cod procedură penală).

Atunci când dreptul de opțiune a fost exercitat și persoana vătămată a ales calea de valorificare a pretențiilor civile, opțiunea devine irevocabilă, în sensul că nu se mai poate părăsi calea aleasă spre a se îndrepta la cealaltă cale., deoarece electa una via, non datur recursus ad alteram.

Dacă totuși persoana vătămată părăsește calea aleasă, ea pierde dreptul de a mai obține repararea pagubei pe cale judiciară.

De la regula „electa una via”, există unele excepții:

-când urmărirea sau judecata penală a fost suspendată (art. 19 alin. 3 Cod procedură penală);

-când procurorul a dat o soluție de neurmărire;

-când instanța de judecată a lăsat nesoluționată acțiunea civilă prin hotărârea rămasă definitivă (art. 20 alin. 1 Cod procedură penală).

Persoana vătămată care a pornit acțiunea în fața instanței civile poate să părăsească această instanță și să se adreseze organului de urmărire penală sau instanței de judecată dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanței civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat o hotărâre chiar nedefinitivă (art. 19 alin. 4 Cod procedură penală).

În acest fel se evită pronunțarea a două hotărâri – una civilă și alta penală – împotriva aceleiași persoane cu privire la răspunderea pentru aceeași pagubă, care pot fi contrare.

2. Punerea în mișcare și exercitarea acțiunii civile în procesul penal

În cadrul procesului penal acțiunea civilă se pune în mișcare de către persoana vătămată prin constituirea de parte civilă, care face parte dintr-o declarație scrisă sau orală în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, ori printr-o cerere scrisă sau orală prin care se solicită despăgubiri civile de la inculpat și de la partea responsabilă civilmente.

Constituirea de parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în fața instanței de judecată până la citirea actului de acuzare.

După constituirea de parte civilă persoana vătămată devine parte civilă în procesul penal. Partea civilă își exercită acțiunea civilă în fața organelor de urmărire penală și a instanței de judecată, concomitent cu exercitarea acțiunii penale de către procuror, care poate susține în fața instanței acțiunea civilă pornită de persoana vătămată (art. 18 alin. 1 Cod procedură penală). Prin decizia nr. 80 din 20 mai 1999, prevederile art. 17 alin. 1 și 2 și art. 18 alin. 2 Cod procedură penală, au fost declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională, încât în prezent, acțiunea civilă se exercită din oficiu numai în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă (art. 17 alin. 4 și art. 18 alin. 2 Cod procedură penală). Exercitarea acțiunii civile prezintă unele particularități în cazul decesului părții civile sau a inculpatului.

Când decesul părții civile intervine în cursul urmăririi penale sau al judecății, acțiunea civilă poate fi exercitată de moștenitorii acesteia, dacă înțeleg să intervină în proces. În cazul decesului inculpatului în cursul urmăririi penale, se pune capăt procesului penal, care nu mai poate continua în faza de judecată, situație care face ca partea civilă să se adreseze instanței civile. Dacă decesul inculpatului se produce în cursul judecății, partea civilă are posibilitatea să continue acțiunea civilă împotriva moștenitorilor inculpatului și a părții responsabile civilmente, instanța având obligația să introducă în proces aceste persoane. Acțiunea civilă poate fi disjunsă de acțiunea penală atunci când ar întârzia soluționarea acesteia, urmând să fie exercitată imediat după ce instanța de judecată a soluționat acțiunea penală (art. 347 Cod procedură penală).

3. Exercitarea acțiunii civile la instanța civilă

Persoana vătămată se poate adresa instanței civile cu o acțiune dacă în cauză n-a fost pusă în mișcare acțiunea penală, fiind obligată să respecte dispozițiile legale referitoare la competență și procedura de judecare a proceselor civile. Dacă ulterior s-a pus în mișcare acțiunea penală, judecarea acțiunii civile se suspendă până la soluționarea definitivă a acțiunii penale. Această regulă cunoscută sub denumirea „penalul ține în loc civilul” este necesară pentru a fi soluționată mai întâi acțiunea penală a cărei soluție trebuie luată în considerare la rezolvarea acțiunii civile.

Articolul 22 alin. 1 Cod procedură penală stabilește că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Dimpotrivă, hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organului de urmărire penală și a instanței penale cu privire la existența faptei penale a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia (art. 22 alin. 2 Cod procedură penală). Atunci când acțiunea civilă a fost exercitată în procesul penal, cel vătămat se poate adresa instanței civile dacă face dovada prin noi probe că paguba reală nu a fost reparată integral, pentru a obține diferența ce i se cuvine.

În fine, persoana vătămată se poate adresa cu acțiunea civilă la instanța civilă pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale care s-au produs ori au fost descoperite după pronunțarea hotărârii penale în prima instanță, cum ar fi agravarea vătămării produse părții civile după soluționarea cauzei penale (art. 20 alin. 3 Cod procedură penală).

§4. Rezolvarea acțiunii civile în procesul penal

Acțiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal, atunci când a fost alăturată acțiunii penale și a fost sesizată instanța penală.

Atunci când acțiunea civilă a fost exercitată în cadrul procesului penal dar cauza nu ajunge în fața instanței de judecată, ci este finalizată de procuror prin scoatere de sub urmărire penală sau încetarea procesului penal, acțiunea civilă va fi rezolvată de către instanța civilă în cazul în care a fost sesizată de către cel interesat.

Instanța penală fiind investită cu o cauză în care acțiunea civilă este alăturată acțiunii penale, se pronunță prin aceiași hotărâre cu privire la ambele acțiuni având următoarele posibilități:

1. Instanța respinge acțiunea civilă

Potrivit art. 346 alin. 3 Cod procedură penală, instanța nu acordă despăgubiri în cazul când achitarea s-a pronunțat pentru că fapta imputată nu există, ori nu a fost săvârșită de inculpat. Cele două cazuri prevăzute de art. 10 lit. a și c Cod procedură penală infirmă existența temeiului juridic al acțiunii civile.

Exclud răspunderea civilă, lipsa culpei civile, lipsa pagubei și lipsa legăturii de cauzalitate între infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul și paguba produsă.

2. Instanța admite acțiunea civilă în totalitate sau în parte

În cazurile în care instanța constată săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și producerea unui prejudiciu material sau moral părții civile admite în totalitate sau în parte acțiunea civilă, indiferent de soluționarea acțiunii penale (condamnare, achitare, încetarea procesului penal).

În cazul achitării inculpatului în baza art. 10 lit. b, d și e Cod procedură penală, dacă prin fapta comisă s-au cauzat prejudicii părții civile, instanța trebuie să admită acțiunea civilă și să acorde despăgubiri civile celui prejudiciat. Instanța este ținută să se pronunțe cu privire la acordarea de despăgubiri civile în cazul încetării procesului penal în baza art. 10 lit. g și i Cod procedură penală.

În ce privește încetarea procesului penal pentru că a intervenit prescripția răspunderii penale, acțiunea civilă nu se prescrie, aceasta urmând regula referitoare la prescripție stabilită prin normele dreptului civil. Înseamnă că în cazul în care acțiunea civilă nu s-a prescris, instanța va trebui să-l oblige pe inculpat la despăgubiri civile chiar dacă va înceta procesul penal.

În situația în care instanța de judecată încetează procesul penal ca urmare a împăcării părților, poate lua act că acestea s-au înțeles cu privire la repararea prejudiciului și chiar să-l oblige pe inculpat la despăgubiri civile.

Înlocuirea răspunderii penale nu împiedică instanța să-l oblige pe inculpat la plata despăgubirilor civile.

3. Instanța nu soluționează acțiune civilă

Potrivit art. 346 alin. 4 Cod procedură penală instanța penală nu soluționează acțiunea civilă când pronunță achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b, ori când pronunță încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f și j.

În aceste cazuri, acțiunea civilă nu poate fi rezolvată din lipsa cadrului legal, însă cel interesat are posibilitatea să se adreseze instanței civile. Aceeași soluție se impune și în cazurile ce pot fi asimilate cu ipotezele menționate și anume când plângerea prealabilă este introdusă tardiv la instanță, și produce efecte similare cu lipsa unei astfel de plângeri; respectiv la imposibilitatea instanței de a soluționa acțiunea civilă. Lăsarea nesoluționată a acțiunii civile de către instanța penală nu trebuie confundată cu posibilitatea rezolvării separate a acțiunii civile, deoarece în primul caz instanța se dezinvestește, pe când în cel de-al doilea caz instanța amână doar soluționarea acțiunii civile într-o altă ședință de judecată.

CAPITOLUL V

COMPETENȚA ÎN MATERIE PENALĂ

SECȚIUNEA I

COMPETENȚA ȘI FORMELE SALE

În materie procesuală competența are un înțeles specific, care constă în împuternicirea recunoscută de lege unui organ de urmărire penală sau unei instanțe judecătorești de a urmări, respectiv de a judeca și soluționa o anumită cauză penală, cu excluderea de la această activitate judiciară a celorlalte organe de urmărire penală sau instanțe judecătorești.

În procesul penal sunt următoarele forme fundamentale de competență: materială, personală, teritorială și funcțională.

§1. Competența materială

Criteriul de determinare a competenței materiale îl constituie natura și gravitatea infracțiunii care face obiectul judecății. De aceea, prima problemă care se pune în legătură cu o cauză penală este a se determina nivelul organului care are dreptul, respectiv obligația de a desfășura activitatea procesuală.

După natura infracțiunilor competența materială determină infracțiunile care sunt judecate de instanțele judecătorești civile și cele judecate de instanțele judecătorești militare.

Natura și gravitatea infracțiunilor determină competența între instanțe judecătorești de grade diferite, împărțindu-se cauzele penale între diferitele categorii de instanțe judecătorești, pe verticală.

Astfel, în cadrul instanțelor judecătorești ordinare, competența materială stabilește care infracțiuni vor fi judecate de judecătorii, de tribunale sau curți de apel.

Respectarea normelor de competență materială este obligatorie, încălcarea acestor norme fiind sancționată cu nulitatea absolută, potrivit art. 197 alin. 2 Cod procedură penală. Această nulitate nu poate fi înlăturată în nici un mod și poate fi invocată în orice stare a procesului și se ia în considerare chiar din oficiu.

§2. Competența teritorială

Competența teritorială este criteriul cu ajutorul căruia se determină care dintre organele de același grad este competent să soluționeze o anumită cauză împărțind cauzele penale între instanțele judecătorești pe linie orizontală în raport de circumscripția teritorială în care își exercită atribuțiile.

Competența teritorială se determină diferit pentru infracțiunile săvârșite în țară și cele comise în străinătate.

Potrivit art. 30 alin. 1 Cod procedură penală, competența după teritoriu, pentru infracțiunile săvârșite în țară, este determinată de:

locul unde a fost săvârșită infracțiunea;

locul unde a fost prins făptuitorul;

locul unde locuiește făptuitorul;

locul unde locuiește persoana vătămată.

Dispozițiile art. 30 Cod procedură penală se coroborează cu cele din art. 45, aplicându-se în mod corespunzător și în cursul urmăririi penale.

Când nici unul din locurile arătate în art. 30 alin. 1 nu este cunoscut, competența revine organului de urmărire penală care a fost mai întâi sesizat. În caz de sesizări simultane, precăderea se stabilește în ordinea enumerării în art. 30 alin. 1, operând o „preferință legală”.

Dacă în raport cu vreunul din criteriile arătate în art. 30 alin. 1 sunt competente mai multe organe de urmărire penală, competența revine organului care a fost mai întâi sesizat.

Judecarea cauzei revine aceleia dintre instanțele competente potrivit art. 30 alin. 1, în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală (art. 30 alin. 2).

Când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de către parchetele de pe lângă curțile de apel sau de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori județean, procurorul, prin rechizitoriu stabilește căreia dintre instanțele prevăzute în aliniatul 1 îi revine competența de a judeca, ținând seama ca în raport cu împrejurările cauzei să fie asigurată buna desfășurare a procesului penal (art. 30 alin. 3 Cod procedură penală).

Reglementarea competenței teritoriale în cazul organelor judiciare maritime și fluviale de la Constanța și Galați, prezintă unele particularități (a se vedea Decretul nr. 203 din 31 oct. 1974).

Pentru infracțiunile săvârșite în străinătate au fost stabilite alte criterii pentru determinarea competenței teritoriale. Astfel, potrivit art. 31 alin. 1 Cod procedură penală, infracțiunile săvârșite în afara teritoriului țării se judecă, după caz, de către instanțele civile sau militare în a căror rază teritorială își are domiciliul sau locuiește făptuitorul. Dacă acesta nu are domiciliul și nici nu locuiește în România și fapta este de competența judecătoriei, se judecă de judecătoria sectorului II, iar în celelalte cazuri, de instanța competentă după materie și calitatea persoanei, din municipiul București.

Infracțiunea săvârșită pe o navă este de competența instanței în a cărei rază teritorială se află primul port român în care ancorează nava, afară de cazul în care, prin lege se dispune altfel.

Infracțiunea săvârșită pe o aeronavă este de competența instanței în a cărei rază teritorială se află primul loc de aterizare pe teritoriul român.

Dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, competența este cea prevăzută de alin. 1 afară de cazul în care, prin lege se dispune altfel (art. 31 alin. 4 Cod procedură penală).

§3. Competența personală

Competența personală este criteriul legal potrivit căruia unele organe judiciare soluționează anumite cauze penale în raport cu anumite calități pe care le au făptuitorii.

Astfel, calitatea de militar atrage competența instanțelor militare, indiferent de infracțiunea săvârșită, gradul militar determinând competența pe verticală.

De asemenea, calitatea de senator, deputat sau de ministru, precum și cea de magistrat – procuror sau judecător – atrage o competență specială.

Atunci când competența instanței este determinată de calitatea inculpatului, instanța rămâne competentă a judeca chiar dacă inculpatul nu mai are acea calitate.

Dobândirea calității după săvârșirea infracțiunii nu determină schimbarea competenței (art.40 alin. 1 și 2 Cod procedură penală).

§4. Competența funcțională

Competența funcțională este determinată de atribuțiile specifice conferite de lege organelor judiciare în desfășurarea procesului penal și de modul particular în care se realizează activitatea procesuală în diferite faze sau etape ale cauzei ori în raport de caracterul deosebit al unor instituții.

Dacă competența materială și personală determină cauzele penale ce revin unei instanțe judecătorești pentru a le judeca în fond, competența funcțională sau de atribuții va stabili care instanțe vor judeca în apel și care vor judeca în recurs.

În actuala organizare judecătorească, judecătoriile și tribunalele militare judecă numai în primă instanță, tribunalele și curțile de apel judecă în primă instanță, în apel și în recurs, iar Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță, în recurs și în recurs în anulare.

Secțiunea a II a

Competența instanțelor judecătorești în România

§1. Competența judecătoriei

Potrivit art. 25 Cod procedură penală, judecătoria judecă în primă instanță toate infracțiunile, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe, iar art. 20 din Legea nr. 92/92, republicată în 1997, prevede că judecătoriile judecă toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe.

Se poate spune că judecătoria are o competență generală, fiind veriga de bază a instanțelor de judecată, soluționând toate cauzele penale care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Secțiile maritime și fluviale ale judecătoriilor din Constanța și Galați judecă în primă instanță:

a) infracțiunile contra siguranței navigației pe apă, contra disciplinei și ordinii la bord și alte infracțiuni în legătură cu activitatea marinei civile prevăzute în Decretul nr. 443/72 privind navigația civilă;

b) infracțiunile împotriva protecției muncii, de serviciu și contra patrimoniului săvârșite de personalul marinei civile;

c) infracțiunile contra patrimoniului prevăzute în Codul penal referitoare la bunuri aflate în administrarea sau folosința unităților marinei civile, în cazul în care fapta a pus sau ar fi putut crea un anumit pericol pentru transportul pe apă (art. 2 lit. a din Decretul 203/74).

§2. Competența tribunalului

Potrivit art. 27 Cod procedură penală, tribunalul judecă în primă instanță, în apel și în recurs și soluționează conflictele de competență ivite între judecătoriile din raza sa teritorială.

În primă instanță, tribunalul judecă:

-infracțiunile prev. de Codul penal în art. 174-177, 179, 189 alin. 3, 190, 212, 218, 238, 252, 254,255, 257, 266-270, 273-276 când s-a produs o catastrofă de calea ferată, 2791, 298, 312 și 317, precum și infracțiunile de contrabandă, dacă au avut ca obiect arme, muniții sau materii explozive sau radioactive (art. 176 din Codul vamal – Legea nr. 141/97, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 180 din 01.08.1997);

-infracțiunile săvârșite cu intenție care au avut ca urmare moartea unei persoane, denumite praeterintenționate, și anume: art.183, 197 alin. 3 teza II, 198 alin. 4, 200 alin. 4 teza II, 212 alin. 3 teza II, 2671 alin 3, 322 alin. 3 teza II;

-infracțiunile privind siguranța națională a României prevăzute în legi speciale;

-infracțiunea de spălare a banilor;

-infracțiunea de bancrută frauduloasă, dacă fapta privește sistemul bancar;

-unele infracțiuni contra patrimoniului referitoare la bunuri aflate în administrarea sau folosința unităților marinei civile, dacă au avut consecințe deosebit de grave sau care au pus în pericol transportul pe apă, care sunt date în competența secțiilor maritime și fluviale de la tribunalele Constanța și Galați, conform art. 3 din Decretul nr. 203/74.

b) Ca instanță de apel, tribunalele judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate de judecătorii în primă instanță, cu excepția celor privind infracțiunile menționate în art. 279 alin. 2 lit. a Cod procedură penală, pentru care plângerea penală se adresează direct judecătoriei.

c) Ca instanță de recurs, tribunalul judecă:

– recursurile împortiva hotărârilor penale pronunțate de judecătorii în cazul infracțiunilor menționate în art. 279 alin. 2 lit. a Cod procedură penală (art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 și 220 Cod penal);

– recursurile împotriva sentințelor penale sau încheieri ale primei instanțe pentru care se prevede că pot fi atacate numai cu recurs, cum ar fi sentințele pronunțate în baza art. 332, 333, 335 – 337 Cod procedură penală sau încheierile prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive – așa cum se prevede în art. 141 Cod procedură penală.

d) Soluționarea conflictelor de competență ivite între judecătoriile din raza sa teritorială.

§3. Competența Curții de Apel

Potrivit art. 281 Cod procedură penală, curtea de apel judecă în primă instanță, în apel, în recurs și anumite conflicte de competență.

a) În primă instanță, curtea de apel judecă:

-infracțiunile contra siguranței statului prevăzute de Codul penal în art. 155 – 173 (care corespund cu art. 271-293 din noul Cod penal) și infracțiunile contra păcii și omenirii prevăzute în art. 356 – 361 Cod penal (care corespund cu art. 172-177 din noul Cod penal);

-infracțiunile săvârșite de judecătorii de la judecătorii și tribunale, de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe și de notarii publici;

-infracțiunile săvârșite de judecătorii, procurorii și controlorii financiari ai camerelor de conturi județene;

-alte infracțiuni date prin lege în competența sa.

b) Ca instanță de apel, curtea de apel judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de tribunale.

c) Ca instanță de recurs, curtea de apel judecă:

-recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în apel;

-recursurile anume prevăzute de lege împotriva sentințelor și încheierilor date în primă instanță de tribunale, care nu sunt supuse decât recursului, cum sunt sentințele date în cauzele prevăzute de art. 332 alin. 3, art. 333 alin. 3, precum și încheierile date în condițiile prevăzute de art. 141 și 303 Cod procedură penală.

d) Soluționează conflictele de competență ivite între tribunale sau între judecătorii și tribunale din raza sa teritorială, ori între judecătorii din circumscripția unor tribunale diferite aflate în raza teritorială a curții de apel.

§4. Competența tribunalului militar

Această instanță este egală în grad cu judecătoria și, sub aspect funcțional judecă numai în primă instanță, potrivit art. 26 Cod procedură penală:

-infracțiunile prevăzute în art. 331-352 din Codul penal (care corespund cu art 485-501 noul Cod penal), precum și alte infracțiuni săvârșite în legătură cu îndatoririle de serviciu comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepția celor date în competența altor instanțe;

-infracțiunile prevăzute de Codul penal în art. 348-354 săvârșite de civili (care corespund cu art. 503-507 Cod penal nou);

Sunt avute în vedere toate infracțiunile în legătură cu serviciul, nu numai cele prevăzute sub această denumire în Codul penal. De asemenea, judecă și soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.

§5. Competența Tribunalului Militar Teritorial

Potrivit art. 28 Cod procedură penală, tribunalul militar teritorial judecă în primă instanță, în apel, în recurs și soluționează unele conflicte de competență ivite între tribunalele militare din circumscripția sa, precum și alte cazuri anume prevăzute de lege.

a) În primă instanță, tribunalul militar teritorial judecă:

infracțiunile menționate în art. 27 pct. 1 lit. a)-e), săvârșite în legătură cu îndatoririle de serviciu de militari până la gradul de colonel inclusiv.

alte infracțiuni date prin lege în competența sa.

b) Ca instanță de apel, tribunalul militar teritorial judecă:

apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în prima instanță de tribunalele militare, cu excepția infracțiunilor menționate în art. 279 alin. 2 lit. a (art. 180, art. 184, alin. 1, art. 193, 205, 206, 210, 213 și 220, cărora le corespund din noul Cod penal art. 185, 189, 210, 225, 251, 256 și 266. Insulta prevăzută în actualul Cod penal în art. 205, nu mai este incriminată în noul Cod penal.) și a infracțiunilor contra ordinii și disciplinei militare, sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani.

c) Ca instanță de recurs, judecă recursurile:

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunalele militare în cazul infracțiunilor menționate în art. 279 alin. 2 lit. a și al infracțiunilor contra ordinii și disciplinei militare, sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani;

împotriva sentințelor și încheierilor pronunțate de tribunalele militare, pentru care legea prevede numai calea de atac a recursului, cum ar fi sentința de restituire a cauzei la procuror, încheierea de suspendare a judecății sau privind măsuri preventive;

§6. Competența Curții Militare de Apel

Potrivit art. 282 Cod procedură penală, Curtea Militară de Apel judecă în primă instanță, în apel, în recurs și soluționează unele conflicte de competență ivite între tribunalele militare teritoriale sau între tribunalele militare și tribunalele militare teritoriale ori între tribunalele militare din circumscripția teritorială a unor tribunale militare teritoriale diferite, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege.

a) În primă instanță, curtea de apel judecă:

infracțiunile prevăzute de Codul penal în art. 155-173 și art. 356-361 săvârșite de militari.

infracțiunile săvârșite de judecătorii tribunalelor militare și a tribunalului militar teritorial, precum și de procurorii militari de la parchetele de pe lângă aceste instanțe;

alte infracțiuni date prin lege în competența sa.

b) Ca instanță de apel, Curtea Militară de Apel judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de tribunalele militare teritoriale.

c) Ca instanță de recurs, Curtea Militară de Apel judecă:

recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunalele militare teritoriale în apel, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege;

recursurile împotriva sentințelor și încheierilor date de tribunalul militar teritorial, în cazul în care legea prevede că sunt supuse numai recursului.

d) Soluționează conflictele de competență ivite între un tribunal militar și tribunalul militar teritorial.

§7. Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Potrivit art. 29 Cod procedură penală și în baza art. 21 – 26 din Legea nr. 56/1993, republicată în anul 1999, competența Înaltei Curți de Casație și Justiție cuprinde judecata în primă instanță, în recurs, în recurs în anulare, în recurs în interesul legii precum și soluționarea cererilor de strămutare, a conflictelor de competență și a oricăror alte cereri prevăzute de lege.

În materie penală, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă prin secția penală recursurile în cazurile determinate de Codul de procedură penală sau de legi speciale și cele pronunțate de instanțele militare, iar în unele cazuri și prin Secțiile unite.

a) În primă instanță, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă procesele penale și alte cauze prevăzute de lege privind pe:

– senatori, deputați și membri ai Guvernului;

– mareșali, amirali, generali și chestori;

– judecătorii și magistrații asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorii de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel precum și procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe și de procurorii Parchetului Național Anticorupție;

– judecătorii Curții Constituționale;

– membrii Curții de Conturi;

– judecătorii, procurorii și controlorii financiari de la această Curte;

– președintele Consiliului Legislativ;

– șefii cultelor religioase organizate în condițiile legii și ceilalți membri ai Înaltului Cler, cu rang de arhiereu sau echivalent acestuia;

– alte cauze prevăzute de lege, cum este cea prevăzută de art. 96 alin. 4 din Constituție, care se referă la judecarea Președintelui României.

b) Ca instanță de recurs, judecă în complet format din trei judecători:

-recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de Curțile de Apel și Curtea Militară de Apel;

-recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate ca instanțe de apel de către curțile de apel și Curtea Militară de Apel;

-recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și alte cazuri prevăzute de lege.

c) Completul de 9 judecători judecă, potrivit art. 94 din Legea nr. 56/93, republicată în 1999, recursurile în cauzele judecate în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție și recursul în anulare în cauzele în care această secție a pronunțat sentințe rămase definitive prin nerecurare ori decizii în soluționarea recursurilor în anulare.

d) Secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile în anulare în cazurile în care completul de 9 judecători a pronunțat decizii în recurs ordinar;

-judecă recursurile în interesul legii;

-soluționează sesizările privind schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție;

-sesizează Curtea Constituțională pentru controlul constituționalității legilor înainte de promulgare.

e) Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează în complet de trei judecători:

-conflictele de competență în cazurile în care este instanță superioară comună;

-cazurile în care cursul justiției este întrerupt;

-cererile de strămutare.

Secțiunea a III a

Prorogarea de competență

Prorogarea de competență constă în extinderea competenței unei instanțe judecătorești asupra unor infracțiuni sau inculpați care, potrivit regulilor obișnuite de competență, nu intră în competența sa.

În cazul prorogării competenței apare posibilitatea sau obligația reunirii cauzelor care privesc infracțiuni între care sunt anumite legături în vederea bunei înfăptuiri a justiției, însă această instituție operează numai în favoarea organelor superioare în grad.

Situațiile în care se impune prorogarea competenței în materie penală se întâlnesc în cazul indivizibilității, conexității, chestiunilor prealabile, schimbării încadrării juridice sau a calificării faptei ce face obiectul judecății.

§1. Indivizibilitatea și conexitatea

1. Indivizibilitatea

Indivizibilitatea este situația juridică a unei cauze penale care, deși cuprinde o pluralitate de acte materiale, de fapte penale sau de inculpați, formează totuși, prin natura sa ori prin voința legii, o unitate ce impune judecarea întregului complex de fapte și de persoane de către aceeași instanță. Ceea ce este specific indivizibilității este pluralitatea de persoane, de infractori sau de fapte materiale.

Potrivit art. 33 Cod procedură penală, există indivizibilitate:

-când la săvârșirea unei infracțiuni au participat mai multe persoane;

-când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite prin același act;

-în cazul infracțiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune.

În primul caz este vorba de participația penală, care se poate prezenta sub forma pluralității ocazionale, naturale și constituite și pentru evitarea unor soluții contrare precum și pentru o bună individualizare a sancțiunilor pentru fiecare participant, trebuie ca judecarea lor să fie făcută împreună.

Cel de-al doilea caz se referă la concursul ideal de infracțiuni prevăzut de art. 33 lit. b Cod penal, care are în vedere săvârșirea mai multor infracțiuni de aceeași persoană prin aceeași acțiune.

Al treilea caz are în vedere unitatea legală de infracțiune, privind infracțiunea continuată, complexă și de obicei.

2. Conexitatea

Prin conexitate se înțelege situația juridică a unei cauze penale referitoare la două sau mai multe infracțiuni care au o astfel de legătură, încât apare necesară judecarea lor împreună de către aceeași instanță judecătorească.

Potrivit art. 34 Cod procedură penală, este conexitate:

-când două sau mai multe infracțiuni sunt săvârșite prin acte diferite, de una sau mai multe persoane împreună, în același timp și în același loc;

– când două sau mai multe infracțiuni sunt săvârșite în timp ori loc diferit, după o prealabilă înțelegere între infractori;

-când o infracțiune este săvârșită pentru a pregăti, a înlesni sau ascunde comiterea altei infracțiuni, ori este săvârșită pentru a înlesni sau asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracțiuni;

-când între două sau mai multe infracțiuni există legătură și reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiției.

3. Prorogarea competenței în caz de indivizibilitate și conexitate

În cazul în care cauzele indivizibile sau conexe sunt de competența unor instanțe diferite după materie, după calitatea persoanei sau după teritoriu, apare necesitatea prorogării competenței în favoarea unei instanțe care trebuie să judece toate cauzele reunite.

Regulile de determinare a competenței sunt cuprinse în art. 35 Cod procedură penală.

-când infracțiunile sunt de competența a două sau mai multe instanțe de aceeași categorie (civile sau militare) și de același grad (judecătorii sau tribunale), prorogarea competenței se face în favoarea instanței care a fost prima sesizată, fiind vorba de o prioritate cronologică.

-când infracțiunile sunt de competența unor instanțe de aceeași categorie însă de grad diferit (judecătorie și tribunal), prorogarea se face în favoarea instanței superioare (prioritate ierarhică).

-când cauzele penale sunt de competența a două instanțe de același grad dar de categorii diferite (judecătorie și tribunal militar) prorogarea se face în favoarea instanței militare (prioritate militară).

-când instanța civilă este superioară în grad celei militare (tribunal și tribunal militar), prorogarea se face în favoarea instanței militare echivalentă în grad instanței civile (prioritate militară plus prioritate ierarhică).

Potrivit art. 35 alin. 4 Cod procedură penală, competența de a judeca cauzele reunite rămâne dobândită instanței chiar dacă pentru faptă sau pentru făptuitorul care a determinat competența acestei instanțe s-a dispus încetarea procesului penal ori s-a pronunțat achitarea.

Tăinuirea, favorizarea infractorului și nedenunțarea unor infracțiuni sunt de competența instanței care judecă infracțiunea la care acestea se referă.

4. Procedura de reunire a cauzelor

Articolul 32 Cod procedură penală prevede că, în caz de indivizibilitate sau conexitate, judecata în primă instanță – dacă are loc în același timp pentru toate faptele și pentru toți făptuitorii – se efectuează de aceeași instanță.

Reunirea cauzelor indivizibile sau conexe se face prin două modalități:

-În situația în care urmărirea penală s-a efectuat de același organ de urmărire în același timp pentru toate infracțiunile și toți infractorii implicați în cauză, procurorul va sesiza instanța competentă să judece cauza în întregime. Dacă urmărirea penală s-a efectuat în fața unor organe de urmărire diferite și în perioade diferite de timp, fiind sesizate mai multe instanțe judecătorești, reunirea cauzelor în fața instanței competente prin prorogare devine obligatorie atunci când judecata în primă instanță se desfășoară în același timp.

-Dacă judecata privind fapte conexe sau indivizibile are loc în fața unor instanțe de apel sau de recurs diferite, sau unele în fața primei instanțe iar altele în fața unei instanțe de apel sau de recurs, ori sunt soluționate definitiv, cauzele se reunesc după reguli diferite stabilite de art. 37 Cod procedură penală.

-Atunci când cauzele indivizibile sau conexe se află în fața unor instanțe de apel sau de recurs de același grad și în același stadiu de judecată, reunirea lor la instanța competentă prin prorogare este obligatorie. În cazul de indivizibilitate determinat de existența unei infracțiuni continuate sau de obicei, reunirea cauzelor este obligatorie întotdeauna.

-Reunirea cauzelor indivizibile și conexe nu poate avea loc când cauzele nu se află în aceeași etapă de judecată sau nu sunt în fața unor instanțe de apel sau de recurs de același grad ori în același stadiu de judecată.

5. Disjungerea

Disjungerea este operațiunea inversă conexării și constă în separarea uneia sau mai multor cauze din complexul de cauze sau aspecte reunite în virtutea conexității. Potrivit art. 38 Cod procedură penală, în cazul de indivizibilitate prev. în art. 33 lit. a – privind participația penală – precum și în toate cazurile de conexitate, instanța poate dispune, în interesul unei bune judecăți, disjungerea cauzei, astfel că judecarea unora dintre infractori sau dintre infracțiuni să se facă separat.

Se procedează la disjungere în caz de concurs de infracțiuni, când procedura flagrantă se aplică numai unora dintre infracțiunile concurente, urmărirea și judecarea infracțiunilor făcându-se separat (art. 478 alin. 1 Cod procedură penală).

În situația în care într-o cauză penală unii inculpați sunt arestați preventiv iar alții se află în libertate, dacă instanța găsește necesar și este posibil, poate disjunge judecarea inculpaților arestați pentru a nu se prelungi starea de detenție a acestora.

În cazul infracțiunilor prevăzute în art. 184 al. 1, 193, 205, 206, 210, 213 și art. 220 Cod penal, dacă făptuitorul este cunoscut, potrivit art. 279 al. 2 lit. a Cod procedură penală, plângerea se adresează instanței de judecată. Dacă făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organelor de cercetare penală pentru identificarea acestuia.

O situație specială este aceea în care persoana vătămată se adresează organelor de cercetare penală pentru identificarea mai multor făptuitori care au săvârșit mai multe dintre infracțiunile prevăzute în art. 279 al. 2 lit. a Cod de procedură penală, iar în urma investigațiilor efectuate unul sau mai mulți făptuitori rămân neidentificați. În asemenea situații se ajunge la o blocare a cauzei, deoarece potrivit art. 38 Cod procedură penală, raportat la art. 33 lit. a Cod procedură penală, disjungerea este posibilă în cazul săvârșirii de către o pluralitate de infractori a unei infracțiuni pentru care competența materială de soluționare revine organelor de urmărire penală. Pe de altă parte, instanța de judecată nu poate fi sesizată cu judecarea cauzei, deoarece nu au fost identificați toți făptuitorii.

Întrucât în asemenea cazuri retragerea plângerii prealabile produce efecte față de toți făptuitorii, deci și pentru cei rămași neidentificați, iar împăcarea produce efecte in personam și trebuie realizată numai în fața organului judiciar, în literatura juridică s-a propus de lege ferenda o modificare a dispozițiilor procesual penale în sensul acordării posibilităților organelor de urmărire penală de a trimite astfel de cauze instanței competente care ulterior să dispună disjungerea acesteia față de făptuitorul rămas neidentificat.

§2. Alte cazuri de prorogare de competență

1. Competența în cazul schimbării încadrării juridice a faptei

Potrivit art. 41 alin. 1 Cod procedură penală, instanța sesizată cu judecarea unei infracțiuni rămâne competentă a judeca chiar dacă ea constată, după efectuarea cercetării judecătorești, că infracțiunea este de competența instanței inferioare.

Prorogarea competenței în acest caz presupune îndeplinirea a două condiții cumulative:

– schimbarea încadrării juridice să aibă loc ca urmare a unor elemente noi apărute în cursul cercetării judecătorești;

– prin schimbarea încadrării juridice competența să revină instanței inferioare în grad, dar de aceeași categorie (civilă sau militară).

Constituie un asemenea caz de prorogare de competență atunci când tribunalul este sesizat cu o cauză privind o tentativă la infracțiunea de omor iar în cursul cercetării judecătorești se stabilește că fapta constituie o vătămare corporală gravă. Dacă tribunalul constată din momentul sesizării că fapta nu se încadrează în prevederile art. 20, 174 Cod penal ci în cele ale art. 182 alin. 1 teza III Cod penal, trebuie să-și decline competența în favoarea judecătoriei.

2. Competența în cazul schimbării calificării faptei

Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă intervenită în cursul judecării cauzei nu atrage incompetența instanței de judecată, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel (art. 41 alin. 2 Cod procedură penală).

Spre deosebire de “încadrarea juridică” care este atributul organelor judiciare, “calificarea juridică” a faptei este stabilită prin lege, care stabilește un tipar pentru fiecare faptă. Art. 41 alin. 2 Cod procedură penală asigură judecarea unei infracțiuni de către instanța sesizată, chiar dacă, între timp a apărut o lege nouă care a dat o altă calificare juridică faptei, fapt ce atrage competența altei instanțe judecătorești.

Va opera prorogarea de competență numai dacă schimbarea calificării juridice a intervenit în cursul judecății printr-o lege. Dacă procesul nu a ajuns în faza judecății, schimbarea calificării fapte va atrage, în toate cazurile, trimiterea spre judecată la instanța competentă potrivit calificării date de legea nouă.

§3. Strămutarea judecării cauzelor penale

1. Noțiunea și temeiul strămutării

Strămutarea este o instituție procesuală prin intermediul căreia se urmărește înlăturarea unor situații care stânjenesc normala desfășurare a unui proces penal la instanța sesizată cu judecarea acestuia, prin trecerea cauzei la altă instanță egală în grad. Strămutarea judecării cauzelor penale provoacă o prorogare de competență deoarece instanța la care a fost transferată judecarea cauzei își extinde competența asupra unei cauze pentru care nu avea competența să judece potrivit normelor obișnuite de competență.

2. Procedura strămutării

Potrivit art. 55 alin. 2 Cod procedură penală, strămutarea poate fi cerută de partea interesată, de procuror sau de ministrul justiției.

Cererea de strămutare se adresează Înaltei Curți de Casație și Justiție și trebuie motivată, în sensul cuprinderii temeiurilor pentru care se cere strămutarea cu atașarea înscrisurilor pe care se sprijină și mențiunea dacă în cauză se găsesc arestați.

La primirea cererii, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție poate dispune suspendarea judecății sau această măsură va fi luată după investirea instanței supreme.

Cererea făcută de ministrul justiției sau de procurorul general de la parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție suspendă de drept judecarea cauzei (art. 56 Cod procedură penală).

Examinarea cererii de strămutare se face în ședință secretă cu participarea procurorului și ascultarea concluziilor părților prezente, după care Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță asupra cererii de strămutare, fără arătarea motivelor care au determinat admiterea sau respingerea cererii.

În situația admiterii cererii, instanța supremă dispune strămutarea cauzei de la instanța competentă la o instanță de același grad, hotărând în ce măsură actele îndeplinite în fața instanței de la care s-a strămutat cauza se mențin. Această instanță va fi înștiințată de îndată despre admiterea cererii de strămutare.

Secțiunea a IV a

Instituții procesuale legate de competență

§1. Excepțiile de necompetență

1. Controlul regularității competenței prin excepțiile de necompetență

Procurorul determină competența de judecată a primei instanțe prin rechizitoriu, stabilind care este instanța competentă după materie, calitatea persoanei și teritoriu. În anumite cazuri prevăzute de lege, stabilirea competenței revine persoanei vătămate, care se va adresa instanței cu plângerea prealabilă. Este posibil ca instanța sesizată în modalitatea menționată să nu fie competentă, însă aceasta are obligația să verifice mai înainte de a păși la judecată dacă este competentă să judece sau nu. Acest control se efectuează prin excepția de necompetență, care constă în invocarea, în cursul judecății a lipsei de competență a instanței sesizate cu judecarea unei cauze penale.

Excepțiile de necompetență au un regim diferențiat în funcție de felul competenței puse în discuție.

Potrivit art. 39 alin. 1 Cod procedură penală, excepția de necompetență materială și după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, până la pronunțarea hotărârii definitive. Dispozițiile relative la competența după materie sau după calitatea persoanei sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute iar excepțiile de necompetență pot fi ridicate de procuror, de părți sau din oficiu de către instanța de judecată.

Excepția de necompetență teritorială poate fi ridicată numai până la citirea actului de sesizare în fața primei instanțe de judecată (art. 39 alin. 2 Cod procedură penală). Înseamnă că dacă această excepție nu a fost invocată până în momentul stabilit de lege, instanța sesizată rămâne competentă să judece cauza.

2. Declinarea de competență

Declinarea de competență reprezintă o instituție prin care se realizează autocontrolul asupra competenței organului judiciar, din oficiu, sau la cerere.

Potrivit art. 42 Cod procedură penală, instanța de judecată care își declină competența trimite dosarul instanței de judecată arătate ca fiind competentă prin hotărârea de declinare, care se numește sentință (art. 311 alin. 1 Cod procedură penală).

Dacă declinarea a fost determinată de competența materială sau după calitatea persoanei, instanța căreia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite și poate meține măsurile dispuse de instanța desesizată.

În cazul declinării pentru necompetență teritorială, actele îndeplinite ori măsurile dispuse se mențin, dispoziție care este categorică și nu poate da naștere la interpretări diferite.

Hotărârea de declinare a competenței nu este supusă apelului și nici recursului (art. 42 alin.4 Cod procedură penală).

§2. Conflictele de competență

1. Noțiunea de conflicte de competență

Prin conflict de competență se înțelege situația juridică provocată de hotărârile a două sau mai multe instanțe de judecată prin care se recunosc competente să judece aceeași cauză sau prin care își declină succesiv una alteia judecarea aceleiași cauze. Conflictul de competență poate fi pozitiv sau negativ.

Conflictul pozitiv de competență există atunci cănd două sau mai multe instanțe de judecată sesizate cu judecata aceleași cauze penale se declară competente. Acest conflict apare mai frecvent în cazul competenței teritoriale, cănd instanțele de același grad au fost sesizate în raport de criteriile stabilite prin art. 30 Cod procedură penală.

Conflictul negativ de competență apare atunci când două instanțe judecătorești își declină competența una în favoarea celeilalte.

Pentru existența conflictelor de competență legea prevede anumite condiții.

Să intervină între două sau mai multe instanțe, așa cum se precizează în art. 43 alin. 1 Cod procedură penală.

Instanțele să se considere concomitent competente sau necompetente de a judeca aceiași cauză.

2. Rezolvarea conflictelor de competență

Conflictul de competență se soluționează de instanța ierarhic superioară comună potrivit art. 43 Cod procedură penală.

Instanța ierarhic superioară comună este sesizată în caz de conflict pozitiv de către instanța care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanța care și-a declinat cea din urmă competența. Sesizarea se poate face, în toate cazurile și de procuror sau de părți. Până la soluționarea conflictului pozitiv de competență judecata se suspendă, iar instanța care și-a declinat competența ultima ori s-a declarat ultima competentă, ia măsurile și efectuează actele ce reclamă urgență, cum ar fi luarea măsurilor asiguratorii sau revocarea unor măsuri preventive.

Instanța ierarhic superioară comună hotarăște asupra conflictului de competență după ascultarea concluziilor părților și ale procurorului.

Hotărârea prin care se rezolvă conflictul de competență are caracterul unei decizii care nu poate fi atacată cu recurs.

Atunci când instanța sesizată cu soluționarea conflictului de competență constată că acea cauză este de competența altei instanțe decât cele între care a intervenit conflictul și față de care nu este instanță superioară comună, trimite dosarul instanței superioare comune.

Instanța căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a competenței nu se mai poate declara incopetentă, afară de cazul în care, în urma noii situații de fapt ce rezultă din completarea cercetării judecătorești, se constată că fapta constituie o infracțiune dată prin lege în competența altei instanțe.

Actele îndeplinite și măsurile dispuse până în momentul regulatorului de competență pot fi folosite de instanța în favoarea căreia s-a soluționat conflictul de competență.

Pentru conflictele de competență ivite între două sau mai multe organe de urmărire penală sunt aplicabile alte principii și norme juridice decât cele la care ne-am referit mai sus, la instanțele de judecată. Astfel, în ceea ce privește un posibil conflict de competență între un procuror și un organ de cercetare penală s-au exprimat opinii diferite. Într-o primă opinie se consideră că apariția unui astfel de conflict este posibilă.

Într-o altă opinie căreia ne alăturăm se susține că nu este posibilă apariția unui astfel de conflict deoarece organul de cercetare penală se află în raport de subordonare profesională față de organele de parchet și o dispoziție dată într-un asemenea caz de procurorul ierarhic superior este obligatorie pentru organul de cercetare penală.

§3. Incompatibilitatea, abținerea și recuzarea

1. Incompatibilitatea

Incompatibilitatea este o instituție prin intermediul căreia anumite persoane din cadrul organelor care desfășoară procesul penal sau care ajută la soluționarea acestuia, sunt împiedicate să participe la activitatea procesuală. Incompatibilitatea nu reprezintă o negare a competenței, însă cei incompatibili nu au dreptul să desfășoare activitatea procesuală dacă se află în una din cauzele prevăzute de lege.

În reglementarea actuală pot fi incompatibili: judecătorul, procurorul, grefierul de ședință, organul de cercetare, expertul și interpretul.

a) Incompatibilitatea judecătorilor

Potrivit art. 46 – 48 Cod procedură penală, sunt incompatibili:

judecătorii care sunt soți sau rude apropiate între ei nu pot face parte din același complet de judecată. Acest caz se poate întâlni numai la instanțele de control judiciar, întrucât la judecătorie funcționează completul unic. La tribunale și curțile de apel, atunci când soluționează cauze de fond, completul este, de asemenea, unic, încât nu se poate pune problema incompatiblității pentru motivul menționat.

judecătorul care a luat parte la soluționarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o instanță superioară, sau la judecarea cauzei după desființarea hotărârii, cu trimitere în apel sau după casare, cu trimitere în recurs. Pentru a se reține acest caz de incompatibilitate trebuie ca judecătorul să fi luat parte la soluționarea cauzei, ceea ce înseamnă că a făcut parte din completul de judecată care a rezolvat problema existenței infracțiunii, a vinovăției inculpatului, a răspunderii sale penale și a aplicării sancțiunilor, pronunțând deci condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal iar la instanța de apel sau recurs, a dispus admiterea căii de atac și soluționarea cauzei în fond. Din moment ce judecătorul s-a pronunțat asupra fondului cauzei, se presupune că nu-și va modifica punctul de vedere sau nu va sesiza greșelile din hotărârea sa.

Aceasta înseamnă că este incompatibil judecătorul care:

și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în cauză.

judecătorul care, în calitate de procuror în aceeași cauză, a pus în mișcare acțiunea penală, a dispus trimiterea în judecată sau a pus concluzii în fond în cursul judecății.

judecătorul care a fost expert sau martor este incompatibil întrucât nu poate da o soluție pe baza probelor proprii.

judecătorul față de care există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soțul sau vreo rudă apropiată, este incompatibil a soluționa cauza penală.

Interesul în cauză poate fi:

direct, atunci când judecătorul, soțul sau o rudă apropiată este parte în proces;

indirect, dacă soțul sau vreo rudă apropiată participă în proces ca reprezentant sau apărător al vreuneia din părți.

b) Incompatibilitatea procurorului, grefierului și a organelor de cercetare penală

Potrivit art. 49 alin. 1 și 46 Cod procedură penală, procurorul și grefierul de ședință nu pot participa la constituirea instanței dacă sunt soți sau rude apropiate între ei sau cu vreunul din membrii completului de judecată.

În baza art. 49 alin. 2 și 48 lit. b, e și d Cod procedură penală, sunt incompatibili procurorul, persoana care efectuează cercetarea penală și grefierul de ședință dacă:

au avut calitatea de apărător sau reprezentant al vreuneia din părți;

au avut calitatea de expert sau martor;

există împrejurări din care rezultă că sunt interesați sub orice formă, ei, soțul sau vreo rudă apropiată.

Procurorul care a participat ca judecător la soluționarea cauzei în primă instanță nu poate pune concluzii la judecarea ei în apel sau în recurs (art. 49 alin. 3 Cod procedură penală).

2. Abținerea și recuzarea

a) Abținerea

Prin abținere se înțelege manifestarea de voință a judecătorului sau a altei persoane aflate în vreunul din cazurile de incompatibilitate de a nu participa la judecarea cauzei, fiind considerată de unii autori o autorecuzare a judecătorului.

Potrivit art. 50 Cod procedură penală, persoana incompatibilă este obligată, după caz, să declare președintelui instanței, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior că se abține de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abținerii.

Declarația de abținere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoștință de existența cazului de incompatibilitate.

Abținerea constituie modalitatea principală de rezolvare a cazului de incompatibilitate și reprezintă o obligație morală a persoanei aflate într-o astfel de situație.

b) Recuzarea

Prin recuzare se înțelege manifestarea de voință a uneia din părți prin care se solicită ca persoana incompatibilă să nu facă parte din completul de judecată sau din constituirea instanței de judecată.

Recuzarea este o modalitate subsidiară de rezolvare a incompatibilității, fiind folosită doar atunci când nu s-a făcut o declarație de abținere și apare ca o garanție a dispoziției care obligă pe cel incompatibil să se abțină.

Articolul 51 Cod procedură penală prevede că în cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declarație de abținere poate fi recuzată, atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, de oricare dintre părți, de îndată ce partea a aflat despre existența cazului de incompatibilitate.

Recuzarea se formulează oral sau în scris, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul recuzării.

În practica judiciară a fost semnalată tendința unor inculpați judecați în stare de arest preventiv de a recurge direct sau prin apărător la recuzarea întregii instanțe cu scopul de a obține punerea în libertate prin neprelungirea duratei arestării preventive, înăuntrul intervalului de timp necesar judecării și soluționării unei cereri de strămutare.

Comentariile din doctrină au fost determinate de o cauză judecată de tribunalul Mureș în care în timpul judecării au fost recuzați toți judecătorii acelei instanțe, iar când tribunalul a trimis cauza instanței ierarhic superioare, Curtea de Apel Tg. Mureș pntru a se pronunța asupra cererii de strămutare, inculpatul a declarat că recuză toți judecătorii și de la această instanță. Considerăm că în prezent aceste practici șicanatorii pot fi prevenite ca urmare a modificărilor aduse art. 52 Cod de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 care au introdus alin. 51 potrivit căruia, în cauzele în care sunt inculpați arestați preventiv, când se recuză întreaga instață, instanța ierarhic superioară competentă să soluționeze cererea de recuzare înainte de a se pronunța asupra recuzării, dispune cu privire la arestarea preventivă în condițiile prevăzute de lege.

3. Procedura de soluționare a cererii de abținere sau recuzare

Această procedură diferă după cum abținerea sau recuzarea are loc în cursul judecății sau în cursul urmăririi penale.

În primul caz, art. 52 Cod procedură penală prevede că abținerea sau recuzarea judecătorului, procurorului sau grefierului se soluționează de un alt complet, în ședință secretă, fără participarea celui care declară că se abține sau este recuzat.

Completul de judecată va avea același număr de judecători cu cel care este investit să rezolve cauza penală, însă nu va putea face parte judecătorul care s-a abținut sau a fost recuzat.

Examinarea declarației de abținere sau a cererii de recuzare se face de îndată, ascultându-se procurorul când este prezent în instanță iar dacă se găsește necesar, și părțile precum și persoana care se abține sau a cărei recuzare se cere.

Când abținerea sau recuzarea privește cazul prevăzut în art. 46 și 48 alin. 1, instanța admițând recuzarea, stabilește care dintre persoanele arătate nu va lua parte la judecarea cauzei.

În caz de admitere a abținerii sau recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se mențin.

Abținerea sau recuzarea care privește întreaga instanță se soluționează de instanța ierarhic superioară care, în cazul când găsește întemeiată abținerea sau recuzarea, desemnează pentru judecarea cauzei o instanță egală în grad cu instanța în fața căreia a avut loc abținerea sau s-a cerut recuzarea.

Încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abținerea precum și aceea prin care s-a admis recuzarea nu sunt supuse nici unei căi de atac.

Cererea de recuzare privitoare la persoana care efectuează cercetarea penală se adresează fie acestei prsoane, fie procurorului. În cazul în care cererea este adresată persoanei care efectuează cercetarea penală, aceasta este obligată să o înainteze procurorului, împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, fără a întrerupe cursul cercetării penale.

Procurorul este obligat să soluționeze cererea în cel mult 3 zile, printr-o ordonanță.

Cererea de recuzare care privește pe procuror se soluționează în același termen și în aceleași condiții de procurorul ierarhic superior.

Abținerea se soluționează potrivit dispozițiilor din alin. 3 și 4 ale art. 53 Cod procedură penală, care se aplică în mod corespunzător.

Cererea de abținere sau recuzare a expertului sau interpretului se soluționează în aceleași condiții ca și cererea de recuzare a judecătorului sau procurorului.

CAPITOLUL VI

PROBELE ȘI MIJLOACELE DE PROBĂ

ÎN PROCESUL PENAL

Secțiunea I

Probele

§1. Probațiunea în procesul penal

1. Noțiunea de probe și de mijloace de probă

Probațiunea cuprinde două elemente indispensabile și indisolubil legate între ele și anume: probele și mijloacele de probă.

Potrivit art. 63 alin. 1 Cod procedură penală, constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei. Aceste elemente au relevanță informativă asupra tuturor aspectelor cauzei penale. În această privință, art. 62 Cod procedură penală stabilește că, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.

2. Rolul probațiunii în procesul penal

Probațiunea ca activitate judiciară constă în actele procedurale prin care autoritățile judiciare și părțile stabilesc, prin mijloace prevăzute de lege, elementele de fapt necesare pentru constatarea faptelor și împrejurărilor care formează obiectul unei cauze penale.

Deci, probațiunea constă, mai întâi, în stabilirea faptelor și împrejurărilor a căror existență trebuie constatată. Apoi se pune problema dovedirii faptelor și împrejurărilor care se face prin administrarea probelor, activitate ce constă dintr-un complex de acte procedurale prin care se strâng și se aduc în fața organului judiciar probele necesare aflării adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluționări a acesteia. În sfârșit, probele administrate trebuie apreciate și evaluate.

Aprecierea probelor se face de organele judiciare potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința lor.

§2. Obiectul probațiunii

1. Noțiunea de obiect al probațiunii

Prin obiect al probațiunii se înțelege ansamblul faptelor sau împrejurărilor de fapt care trebuie dovedite în vederea soluționării cauzei penale.

Obiectul probațiunii poate fi generic atunci când sunt anumite categorii de fapte sau împrejurări care trebuie dovedite în orice cauză penală.

Obiectul concret al probațiunii are în vedere și alte împrejurări specifice necesare cunoașterii tuturor aspectelor proprii unei anumite cauze.

Obiectul probațiunii poate fi modificat pe parcursul desfășurării procesului penal adaptându-se în raport de poziția învinuirii, prin restrângerea sau prin extinderea ei.

2. Faptele și împrejurările care formează obiectul probațiunii

Dintre faptele sau împrejurările care ajută la soluționarea fondului cauzei pot fi menționate cele referitoare la existența sau inexistența infracțiunii, identificarea făptuitorului, dovedirea vinovăției și stabilirea răspunderii penale a acestuia.

În ce privește faptele sau împrejurările care vizează desfășurarea normală a procesului penal nu au implicații asupra fondului cauzei însă este necesară dovedirea lor pentru a se constata dacă sunt sau nu incidente anumite dispoziții legale care disciplinează cursul procesului penal precum și împrejurările referitoare la necesitatea luării măsurilor asiguratorii sau măsurilor de siguranță.

Obiectul probațiunii are în vedere, în principal, faptele și împrejurările care se referă la fondul cauzei, făcându-se distincție între faptele principale și faptele probatorii.

Faptele principale (res probandae) sunt acelea prin intermediul cărora se poate face dovada existenței sau inexistenței faptei, a urmărilor ei socialmente periculoase, precum și a vinovăției făptuitorului.

Faptele probatorii (res probantes) sunt probe indirecte care constau în informațiile pe care le furnizează și conduc la stabilirea, pe cale indirectă, a faptelor principale (spre exemplu, în cazul omorului, relațiile de dușmănie dintre autor și victimă precum și împrejurarea că părțile au fost văzute împreună cu puțin timp înainte de comiterea faptei). Faptele probatorii sunt numite și indicii, respectiv fapte sau împrejurări care permit formularea unor deducții logice privind aspecte ale rezolvării cauzei. Indiciile au o dublă funcționalitate: pot conduce la stabilirea faptelor principale, ajutând la rezolvarea fondului cauzei sau pot conduce la luarea unor măsuri de care depinde buna desfășurare a procesului penal.

Potrivit art. 143 alin. 1 Cod procedură penală, măsura reținerii poate fi luată de organul de cercetare penală față de învinuit dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

3. Faptele și împrejurările care nu pot forma obiectul probațiunii

În principiu, în materie penală este admisibilă orice probă care este concludentă și utilă, însă există două limitări, din care una legală și una impusă de principiile generale referitoare la concepția despre lume și societate.

Nu pot forma obiectul probațiunii situațiile în care legea interzice în mod expres administrarea unor probe în vederea dovedirii unor fapte sau împrejurări de fapt. Potrivit art. 207 Cod penal, în cazul infracțiunilor de insultă și calomnie proba verității celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmația sau imputarea a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim.

4. Faptele și împrejurările care nu trebuie dovedite

a) Prezumțiile legale absolute

Potrivit art. 99 alin. 1 Cod penal, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. În acest caz, lipsa de discernământ este prezumată și devine inutilă efectuarea unei expertize medico-legale în acest scop.

b) Faptele evidente și notorii

Faptele evidente sunt cunoștințele despre lumea înconjurătoare dobândite din experiența vieții și nu trebuie dovedite, spre exemplu, nu trebuie dovedit că întotdeauna la ora 24 este noapte.

Faptele notorii sunt cele cunoscute de toată lumea sau de un cerc larg de persoane. Notorietatea poate fi generală sau locală, iar caracterul notoriu precum și gradul de notorietate al unui fapt sunt stabilite de organul judiciar, în funcție de împrejurările respective și de nivelul de instruire al persoanei în cauză.

5. Cerințele probelor

În procesul penal, probele trebuie să fie admisibile, pertinente, concludente și utile.

Admisibilitatea probei este însușirea probei de a putea fi admisă spre a contribui la aflarea adevărului.

În principiu, orice probă este admisibilă deoarece Codul de procedură penală nu prevede condiția admisibilității probei.

O probă este inadmisibilă numai atunci când legea o prevede în mod expres, cum este cazul prevăzut de art. 207 Cod penal. Potrivit art. 67 Cod procedură penală, în cursul procesului penal părțile pot propune probe și cere administrarea lor iar cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă dacă proba este concludentă sau utilă.

Pertinența probelor

Probele pertinente sunt acele elemente de fapt care au legătură cu faptele sau împrejurările ce trebuie dovedite într-o anumită cauză penală. Dar nu orice probe pertinente contribuie la aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei penale ci numai acelea concludente.

Concludența probelor

Probele concludente sunt acele elemente de fapt care servesc la dovedirea unor fapte și împrejurări de care depinde justa soluționare a cauzei. Sub acest aspect, probele concludente sunt și probe pertinente, dar nu toate probele pertinente sunt și concludente. Aprecierea unei probe dacă este sau nu concludentă are loc în momentul în care părțile cer administrarea acestei probe iar organul judiciar, înainte de a se pronunța cu privire la administrarea acesteia, trebuie să verifice dacă este concludentă.

Utilitatea probelor

Proba utilă este acea probă care are calitatea de a lămuri anumite fapte și împrejurări care nu au fost stabilite prin alte probe. Sunt deci utile și trebuie administrate numai probele concludente, ceea ce înseamnă că o probă utilă este și o probă concludentă, dar nu orice probă concludentă este și o probă utilă.

Din acest motiv, atunci când o faptă este dovedită prin probele administrate, nu se mai justifică administrarea unei noi probe concludente pentru dovedirea aceleiași fapte întrucât devine inutilă.

De aceea art. 67 alin. 2 Cod procedură penală prevede că administrarea unei probe depinde nu numai de concludența ei, ci și de utilitatea ei.

§3. Procedura probațiunii

1. Administrarea probelor

a) Sarcina probațiunii

Prin sarcina probațiunii (onus probandi) se înțelege obligația procesuală ce revine unui participant la procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probațiunii. Potrivit art. 65 alin. 1 Cod procedură penală, sarcina administrării probelor în procesul penal revine organelor de urmărire penală și instanței de judecată.

În procesul penal, regula “actori incumbit probatio”, sarcina probei revine celui care afirmă, trebuie înțeleasă în sensul că obligația de a dovedi existența faptei și a vinovăției făptuitorului cade în sarcina subiecților procesuali care exercită acțiunea penală.

Înseamnă că procurorul și partea vătămată, în cazul acțiunilor directe, au sarcina administrării probelor în învinuire. În cursul procesului penal, părțile pot propune probe și pot cere administrarea lor în baza art. 67 alin. 1 Cod procedură penală.

În realizarea atribuțiilor privind administrarea probelor, organele judiciare trebuie sprijinite de orice persoană care cunoaște vreo probă sau deține vreun mijloc de probă, care este obligată să le aducă la cunoștința sau să le înfățișeze organului de urmărire penală sau instanței de judecată (art. 65 alin. 2 Cod procedură penală).

b) Prezumția de nevinovăție

Prezumția de nevinovăție este prezumția potrivit căreia învinuitul sau inculpatul este presupus inocent.

Această prezumție trebuie înțeleasă ca o regulă de reglementare a sarcinii probațiunii, ca o garanție pentru cetățenii nevinovați împotriva erorilor judiciare.

În această privință, potrivit art. 66 Cod procedură penală, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăția sa. În cazul în care există probe de vinovăție, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. Legea presupune că cel în cauză este nevinovat cât timp nu a fost făcută dovada vinovăției sale.

Această teză este absolută și trebuie interpretată în sensul că învinuitul sau inculpatul nu are niciodată obligația dovedirii nevinovăției sale, nici chiar atunci când dovada vinovăției s-a făcut de cel care acuză. Dacă probele de vinovăție sunt nesigure și contradictorii, existând îndoială, aceasta profită inculpatului, potrivit principiului, “in dubio pro reo”.

c) Procedura administrării probelor

Procedura probațiunii constă în descoperirea probelor (investigații proprii ale organelor de urmărire penală), propuneri de probe din partea părților, precum și admiterea efectuării lor, care creează procedeele probatorii. Probele formează convingerea că reflectă realitatea atunci când provin din surse sigure, motiv pentru care legea a limitat mijloacele de probă, prevăzându-le în art. 64 Cod procedură penală și a reglementat procedura de administrare a fiecărui mijloc de probă, stabilind procedeele și condițiile în care pot fi folosite. În Codul de procedură penală al Italiei există prevederi exprese asupra modului în care trebuie să procedeze judecătorul în administrarea probelor indirecte. Astfel, potrivit art. 195 alin. 1, când martorul declară că nu a văzut faptele pe care le relatează, ci le cunoaște din declarațiile altei persoane, judecătorul, la cererea unei părți, dispune ca persoana respectivă să fie chemată pentru a depune mărturie. De asemenea, judecătorul poate dispune și din oficiu ca acea persoană să fie chemată pentru a depune mărturie (art. 195 alin. 2).

Administrarea probelor prezintă particularități în faza de urmărire penală și cea de judecată.

În faza de urmărire penală, descoperirea, strângerea și aprecierea probelor este o obligație a organelor de urmărire penală, folosind diferite surse cum ar fi: plângerea, denunțul, sesizarea organului competent, etc.

În cursul judecății administrarea probelor se face de către instanța de judecată, însă în anumite situații aceasta poate cere procurorului să efectueze unele procedee probatorii, cum ar fi ridicarea de obiecte și înscrisuri, ori efectuarea de percheziții.

d) Asigurarea respectării legii în activitatea de administrare a probelor

Potrivit art. 68 Cod procedură penală, este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obține probe.

Prin Legea nr. 141/1996 s-a introdus în Codul de procedură penală secțiunea V1 denumită “Înregistrările audio sau video” prin care se reglementează posibilitatea înregistrării convorbirilor sau a imaginilor, în condițiile legii, cu autorizarea motivată a instanței, la cererea procurorului (conform art. 911 Cod procedură penală modificat prin Legea nr. 281/2003).

Prin Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, se prevede în art. 27 lit. a, b și c că atunci când sunt indicii temeinice cu privire la săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute în lege, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorului, procurorul poate să dispună pentru o durata de cel mult 30 de zile, punerea sub supraveghere a conturilor bancare; punerea sub supraveghere sau ascultare a liniilor telefonice; accesul la sisteme informaționale.

Termenul de 30 de zile privind punerea sub supraveghere a conturilor bancare poate fi prelungit pentru încă o perioadă de 30 de zile în aceleași condiții ca și pentru propunerea inițială. Legea nu limitează numărul prelungirilor, ci prevede numai durata acestora.

Punerea sub supraveghere sau ascultare a liniilor telefonice este admisă în condițiile strict delimitate de lege. În acest domeniu sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în Legea nr 143/2000 care în art. 23 prevede următoarele: când există indicii temeinice că o persoană care pregătește comiterea unei infracțiuni dintre cele prevăzute în prezenta lege sau care a comis o asemenea infracțiune, folosește sistemul de telecomunicații sau informatice, organul de urmărire penală poate, cu autorizarea procurorului, să aibă acces pe o perioadă determinată la aceste sisteme și să le supravegheze.

Dispozițiile art. 911 și 915 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. Competența de a autoriza accesul la sistemele de telecomunicații sau informatice revine procurorului desemnat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în cazurile și în condițiile prevăzute de lege (art. 911 Cod de procedură penală).

Un alt aspect al modului cum se asigură respectarea legii în activitatea de administrare a probelor îl reprezintă instituția agenților acoperiți, introdusă prin Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri și prin OUG nr. 43/2000 privind PNA. Utilizarea acestor mijloace de probă a fost comentată negativ de unii autori, în timp ce alții consideră că instituția investigatorilor acoperiți nu are nimic comun cu modalitățile interzise a fi utilizate pentru obținerea de probe la care se referă prevederile art. 68 Cod procedură penală.

2. Aprecierea probelor

Aprecierea probelor reprezintă procesul mintal de evaluare și comparare a probelor pentru a desprinde o concluzie asupra valorii lor în ceea ce privește stabilirea faptelor și împrejurărilor supuse probațiunii.

Prin aprecierea probelor, autoritățile judiciare determină măsura în care probele le formează încrederea că sunt în concordanță cu adevărul, în sensul că faptele și împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitatea obiectivă. Art. 63 alin. 2 Cod procedură penală, stabilește că probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală și de instanța de judecată, potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Dacă există îndoială nu se poate vorbi de convingere, căci cele două noțiuni sunt incompatibile. În acest caz este necesar a se administra probe noi, pentru a se înlătura îndoiala și dacă nu se reușește se va aplica principiul “in dubio pro reo”.

Activitatea de apreciere a probelor stă la baza oricărei măsuri adoptate de organele judiciare. Astfel, la terminarea urmăririi penale, procurorul, conform prevederilor art. 262 Cod de procedură penală, în cazul în care apreciază că din probele administrate reiese pe deplin vinovăția inculpatului cu privire la fapta pentru care a fost cercetat, întocmește rechizitoriul de trimitere în judecată a acestuia; dacă procurorul, dimpotrivă, constată că nu este cazul ca inculpatul să fie deferit instanței va dispune clasarea, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale potrivit art. 11 Cod de procedură penală. De asemenea, judecătorul apreciază la finalul judecății probele administrate în cursul urmăririi penale pentru a constata dacă se susțin și se motivează unele pe altele ori dacă, dimpotrivă, direcția prezentată de apărarea inculpatului este mai adecvată.

O dispoziție asemănătoare celei cuprinse în art. 63 Cod de procedură penală a României întâlnim în art. 27 în Codul de procedură penală a Republicii Moldova care poartă titlul “Libera apreciere a probelor” și care prevede că judecătorul și persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. “Nici o probă nu are putere probantă dinainte stabilită”. Tot astfel, în Codul de procedură penală al Italiei (art. 192) se prevede că judecătorul interpretează probele pe baza liberei convingeri, că nu există o ierarhie a probelor.

Secțiunea a II-a

Mijloacele de probă

§1. Mijloacele de probă în procesul penal român

1. Noțiunea și importanța mijloacelor de probă în procesul penal

Mijloacele de probă sunt mijloace legale prin care se stabilesc elementele de fapt care servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a unei cauze.

Mijloacele de probă nu se confundă cu probele, deși în vocabularul juridic curent, noțiunea de probă în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât și mijlocul de probă. Mijoacele de probă sunt doar mijloacele legale prin care se administrează probele.

Mijoacele de probă se deosebesc de procedeele probatorii, care constituie modul de a proceda în folosirea mijloacelor de probă.

2. Clasificarea mijloacelor de probă

Mijoacele de probă se clasifică în orale, scrise, materiale și tehnice, ultima categorie cuprinzând constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele.

Mijoacele de probă pot fi examinate în raport de procedeele probatorii folosite și pot fi grupate în: declarații ale părților și martorilor; înscrisurile, înregistrările audio sau video, mijloacele materiale de probă și constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale si expertizele.

§2. Declarațiile părților și ale martorilor

1. Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului

a) Noțiunea și importanța declarațiilor învinuitului sau ale inculpatului

Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului prezintă o mare însemnătate în aflarea adevărului, fiind prevăzute în art. 64 Cod procedură penală, ca mijloc de probă în procesul penal. Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului pot fi judiciare sau extrajudiciare.

Totuși, declarațiile învinuitului sau ale inculpatului nu constituie “regina probelor”, întrucât simpla recunoaștere nu este suficientă pentru stabilirea vinovăției, organul de urmărire penală fiind obligat potrivit art. 202 alin. 2 Cod procedură penală, să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaște fapta.

Încălcarea dispozițiilor legale privind ascultarea învinuitului sau inculpatului atrage sancțiunea nulității, deoarece prin aceasta este violat dreptul său la apărare.

b) Procedura obținerii declarației învinuitului sau inculpatului

Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului sunt obținute prin trei procedee probatorii: prezentarea unei declarații scrise personal cu privire la învinuirea ce i se aduce, ascultarea sa și confruntarea cu alte persoane.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului constituie o obligație a organului de urmărire penală și a instanței de judecată, cuprinzând două etape.

Prima etapă are în vedere cunoașterea datelor personale ale învinuitului sau inculpatului. Potrivit art. 70 alin. 1 Cod procedură penală, înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenie, studii, situația militară, loc de muncă, ocupație, adresă, antecedente penale, și alte date pentru stabilirea situației sale personale.

Modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 privesc și o nouă redactare a dispozițiilor art. 70 alin. 2 care prevăd că la ascultarea învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoștință fapta care face obiectul cauzei, dreptul de a avea un apărător, precum și dreptul de a nu face nici o declarație, atrăgându-i-se totodată atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa. Această ultimă precizare a textului art. 70 alin. 2 modificat, reprezintă o transpunere în legislația noastră a unei interesante modalități de garantare a dreptului de apărare cunoscută în sistemul de drept american sub formularea: “You have the right to remain silent. Anything you say can and will be used against you in a court of law” (“Ai dreptul să taci. Orice vei spune poate și va fi folosit împotriva ta în instanță”)

Este o transpunere în plan legislativ al celui de-al cincilea amendament adus Constituției Statelor Unite ale Americii potrivit căruia “Nimeni nu poate fi silit în nici o cauză penală, să depună mărturie împotriva sa ”În doctrina americană se apreciază că, acest privilegiu împotriva autoincriminării este fundamental în dreptul procesual penal american.

A doua etapă este consacrată ascultării propriu-zise. Învinuitul sau inculpatul este lăsat să declare tot ce stie în cauză. Declarația lui este o expunere liberă asupra împrejurărilor în care s-a săvârșit fapta, învinuitul sau inculpatul nefiind întrerupt decât dacă se îndepărtează în mod vădit de la subiect și numai pentru a i se atrage atenția să revină la aceasta. Potrivit art. 71 alin. 4 și 5 Cod procedură penală, ascultarea învinuitului sau inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declarațiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauză și nici nu poate prezenta ori citi o declarație scrisă de mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reținut.

După ce învinuitul sau inculpatul a făcut declarația, i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei și la învinuirea ce i se aduce, fiind întrebat cu privire la probele pe care înțelege să le propună (art. 72 Cod procedură penală).

În faza de urmărire penală, art. 70 alin. 3 Cod procedură penală, prevede că dacă învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declarație, organul de urmărire penală, înainte de a-l asculta, îi cere să dea o declarație, scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce. Declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală, respectiv de președintele completului de judecată și de grefier, iar atunci când declarația a fost luată prin interpret, va fi semnată și de acesta.

Atunci când declarațiile învinuitului sau ale inculpatului au fost înregistrate audio sau video, cu respectarea prevederilor legale, relatările înregistrate se transcriu într-un proces-verbal, semnat de cel audiat.

c) Valoare probantă a declarațiilor învinuitului sau inculpatului

Articolul 69 Cod procedură penală, a ales o soluție de mijloc, în sensul că declarațiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în procesul penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Sub acest aspect se poate reține că declarațiile învinuitului sau ale inculpatului au valoare probantă condiționată de existența altor probe care să confirme veracitatea lor.

2. Declarațiile părții vătămate, părții civile și ale părții responsabile civilmente

Declarațiile părții vătămate, părții civile și ale părții responsabile civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (art. 75 Cod procedură penală). Această prevedere legală se impunea întrucât aceste părți sunt interesate în soluționarea cauzei, în latura penală, sau în latura civilă, și deci pot face declarații care nu corespund adevărului.

3. Declarațiile martorilor

a) Calitatea de martor în procesul penal

Martorul este persoana care are cunoștință despre vreo faptă penală sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal și care poate fi ascultată în acest scop, de către organele judiciare (art. 78 Cod procedură penală).

În principiu, orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în procesul penal, indiferent de starea sa fizică (orb, surd, mut) sau psihică, pentru că legislația noastră actuală nu interzice ascultarea acestora, dacă ascultarea se face cu privire la faptele pe care le-a perceput cu simțurile sănătoase. Nu se interzice ascultarea unor minori, chiar la o vârstă fragedă și nici a persoanelor în vârstă înaintată, dacă se constată că au facultatea de a percepe și reda corect ceea ce au perceput.

O categorie specială de martori o constituie martorii protejați.

Instituția juridică a protecției și asistenței martorilor a fost creată inițial în Statele Unite ale Americii, apoi s-a extins în Anglia, Canada și în alte state, ca urmare a succesului înregistrat în descoperirea și controlul fenomenului infracțional.

La noi instituția este guvernată de Legea nr. 682/19.12.2002, intrată în vigoare la 28 ianuarie 2003. Pentru aplicarea legii a fost elaborat un Regulament de către Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Justiției, aprobat prin hotărâre de guvern.

Protecția martorilor este o măsură generală și complexă, cu caracter procedural și de politică penală prin care se urmărește creșterea eficienței acțiunii de descoperire a infracțiunilor și eficientizarea reacției sociale de reprimare a lor prin condiții de protecție și siguranță pentru persoanele implicate. Astfel, potrivit art. 19 din lege, persoana care are calitatea de martor și care a comis o infracțiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori a judecății denunță sau facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Potrivit prevederilor art. 4 din lege pot dobândi calitatea de martor protejat și pot fi incluse în Programul de protecție persoanele care îndeplinesc următoarele condiții:

a) persoanele care au calitatea de martor potrivit Codului de procedură penală, persoanele care, fără a avea o calitate procesuală în cauză (chiar și persoana care are calitatea de inculpat într-o altă cauză), persoanele care se află în executarea unei pedepse privative de libertate și care prin declarațiile, prin informațiile și datele cu caracter determinant pe care le furnizează, contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracțiuni grave sau la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni, membrii de familie ai martorului protejat – soțul, soția, părinții și copiii acestuia – și persoana apropiată martorului protejat – persoanele de care respectivul martor este legat prin puternice legături afective;

b) martorul prevăzut în art. 2 lit. a, membrii familiei sale ori persoanele apropiate acestuia se află în stare de pericol și anume viața, integritatea corporală sau libertatea este amenințată ca urmare a informațiilor și datelor furnizate ori pe care a fost de acord să le furnizeze organelor judiciare, sau a declarațiilor sale;

c) există o propunere motivată din partea organelor de cercetare penală (în faza de urmărire penală) sau procurorului (în faza judecății) pentru includerea unei persoane în acest program.

b) Excepții de la îndatorirea de a fi martor

De la îndatorirea socială de a ajuta justiția la aflarea adevărului, în calitate de martor, există două excepții: una se referă la persoanele față de care nu operează îndatorirea de a fi martor și alta se referă la persoanele care pot refuza calitatea de martor.

Potrivit art. 79 alin. 1 Cod procedură penală, persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca mator cu privire la faptele și împrejurările de care a luat cunoștință în exercițiul profesiei, fără încuviințarea persoanei sau a unității față de care este obligată a păstra secretul.

Interdicția audierii ca martor a persoanelor obligate să păstreze secretul profesional se referă numai la faptele și împrejurările de care a luat cunoștință în exercițiul profesiei sau serviciului, iar nu la cele percepute în alte împrejurări.

Dispoziția legală privind păstrarea secretului profesional nu operează dacă este vorba de unele date care privesc săvârșirea unei infracțiuni contra siguranței statului sau contra păcii și omenirii.

Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de apărător, cu privire la faptele și împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreuneia dintre părți (art. 79 alin. 2 Cod procedură penală).

O altă excepție de la îndatorirea de a fi martor se referă la persoanele care nu sunt obligate să depună mărturie. În acest sens, art. 80 alin. 1 Cod procedură penală, prevede că soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori. Aceste persoane por refuza să facă declarații, iar organele judiciare nu le pot obliga să devină martori.

c) Procedura de ascultare a martorilor

Ascultarea martorilor se face în ambele faze ale procesului penal, însă procedura este diferită. În faza urmăririi penale, cunoașterea persoanelor care urmează a fi ascultate ca martor se determină prin investigațiile organelor de urmărire penală, sau prin propunerile făcute de părți.

Instanța de judecată procedează la audierea martorilor menționați în rechizitorul procurorului, (art. 263 alin. 2 Cod procedură penală), dar poate să audieze și alți martori propuși de procuror sau de părți.

Procedura de ascultare a martorilor se desfășoară în două etape.

În prima etapă, martorul este întrebat mai întâi despre nume, prenume, vârstă, adresă și ocupație. În caz de îndoială asupra identității martorului, aceasta se stabilește prin orice mijloc de probă.

În situația în care martorul audiat este soț sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, organul judiciar trebuie să-i pună în vedere că nu este obligat să depună mărturie.

După îndeplinirea formalităților menționate martorul este invitat să depună jurământul prevăzut în art. 85 Cod procedură penală și anume: “Jur că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu”.

În timpul depunerii jurământului, martorul ține mâna pe cruce sau pe biblie.

Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinței religioase a martorului.

Martorului de altă religie nu îi sunt aplicabile prevederile privind ținerea mâinii pe cruce sau pe biblie. Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: “Jur pe onoare și conștiință că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”.

Martorii care din motive de conștiință sau confesiune nu depun jurământ vor rosti în fața instanței următoarea formulă: “Mă oblig că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”.

Situațiile meționate se rețin de organul judiciar pe baza afirmațiilor făcute de martor.

După depunerea jurământului în modalitățile arătate, se pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă.

A doua etapă constă în ascultarea martorului în legătură cu faptele și împrejurările pe care le cunoaște în cauză. În acest sens, art. 86 Cod procedură penală, prevede că i se face cunoscut martorului obiectul cauzei și i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce știe cu privire la acestea. Martorul va face o prezentare liberă cu privire la faptă și făptuitor, după care i se pot pune întrebări cu privire la faptele și împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana părților, precum și în ce mod a luat cunoștință despre cele declarate.

d) Valoarea probantă a declarației martorilor

Declarațiile martorilor au aceeași valoare probantă ca și celelalte mijloace de probă, pe baza principiului liberei aprecieri a probelor. Spre deosebire de declarațiile învinuitului și ale inculpatului, ca și declarațiile părților, care pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu alte probe, declarațiile martorilor pot servi la realizarea acestui scop, în mod necondiționat, pentru că legea nu are nici o dispoziție în acest sens.

4. Procedee speciale de ascultare a părților și martorilor

a) Confruntarea

Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar, care constă în reaudierea, în mod simultan, a persoanelor între ale căror declarații, date anterior în aceeași cauză penală, există contradicții care trebuie să fie lămurite. În această privință art. 87 Cod procedură penală, prevede că atunci când există contraziceri între declarațiile persoanelor ascultate în aceeași cauză, se procedează la confruntarea acelor persoane, dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei.

b) Folosirea interpreților

Interpretul este persoana chemată în procesul penal pentru a servi ca traducător când vreuna din părți sau o altă persoană care urmează să fie ascultată nu cunoaște limba română ori nu se poate exprima, iar organul de urmărire penală sau instanța nu are posibilitatea de a se înțelege cu aceasta, sau când unele înscrisuri aflate la dosarul cauzei ori prezentate în instanța sunt redactate într-o altă limbă decât cea română (art. 128).

§3. Înscrisurile, înregistrările audio sau video și mijloacele materiale de probă

1. Înscrisurile

a) Înscrisurile ca mijloc de probă

În procesul penal, înscrisurile ca mijloace de probă, sunt acte scrise care cuprind fapte și împrejurări ce confirmă sau infirmă, stabilesc circumstanțele agravante sau atenuante ori caracterizează persoana părților din proces (art. 89 Cod procedură penală).

Înscrisul, ca mijloc de probă în activitatea de înfăptuire a justiției, are un rol mai redus decât în procesul civil. Prin excepție adulterul nu se poate dovedi decât prin proces-verbal de constatare a infracțiunii flagrante sau prin scrisori care emană de la soțul vinovat (art. 304 alin. 4 Cod penal).

b) Procesele-verbale

Procesele-verbale sunt acele instrumente scriptice în care sunt consemnate datele și elementele de fapt constatate de organul care a făcut cercetarea sau care a efectuat actul procedural.

Art. 91 Cod procedură penală reglementează cuprinsul și forma procesului-verbal care are 3 părți:

– partea introductivă, care trebuie să cuprindă numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie, numele și prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți când sunt prezenți;

– partea descriptivă, care cuprinde descrierea amănunțită a celor constatate, a măsurilor luate, datele de identificare a persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile și explicațiile acestora, alte mențiuni pe care legea le cere pentru anumite procese-verbale;

– partea finală referitoare la semnarea procesului-verbal de către cel care îl încheie și de către persoanele care au luat parte la constatare. Dacă vreuna din aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta.

Neîndeplinirea condițiilor de fond și formă ale proceselor-verbale poate duce la nulitatea absolută sau, după caz, relativă a acestora.

2. Înregistrările audio sau video

Prin Legea nr. 141 din 14.11.1996 s-a introdus în Codul de procedură penală secțiunea V1 denumită “Înregistrările audio sau video”, care a adăugat la mijloacele de probă existente alte două, realizându-se o modernizare a sistemului probațiunii în cadrul procesului penal.

Extinderea mijloacelor de probă cu înregistrările audio sau video este justificată de explozia fenomenului infracțional la nivel național, regional și internațional care ia forme tot mai complexe și sofisticate.

Înregistrările audio sau video trebuie efectuate cu respectarea unor condiții strict determinate de art. 911- 916 Cod procedură penală.

Să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni.

Să privescă o infracțiune contra siguranței statului, trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare de bani, falsificare de monedă sau alte valori. Sunt avute în vedere și infracțiunile de corupție reglementate prin Legea nr. 78/2000.

Stabilirea situației de fapt să nu poată fi realizată în baza altor probe. Această condiție se apreciază de organul judiciar competent să autorizeze înregistrarea.

Să existe o autorizație din partea instanței, la cererea procurorului.

3. Mijloacele materiale de probă

Sunt mijloace materiale de probă, obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite, precum și orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului (art. 94 Cod procedură penală).

De asemenea, sunt mijloace materiale de probă, cunoscute sub denumirea de corpuri delicte, obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârșirea unei infacțiuni, precum și obiectele care sunt produsul infracțiunii (art. 95 Cod procedură penală).

După săvârșirea unei infracțiuni organele de urmărire penală procedează la cercetarea locului faptei, și uneori efectuează percheziții și cu aceste prilejuri se pot descoperi obiecte care constituie mijloace materiale de probă, iar unele obiecte sunt prezentate de către părțile din proces. După ce au fost găsite sau prezentate, se procedează la fixarea procesuală a mijloacelor materiale de probă, care se realizează prin întocmirea unui proces-verbal, în care se face descrierea lor, cu indicarea locului, a poziției, a datei, a împrejurărilor în care au fost găsite la care se pot anexa fotografii, mulaje, pelicule, schițe, etc.

Aprecierea probelor obținute prin mijloace materiale de probă se face după aceleași reguli ca și a celorlalte mijloace de probă, însă atunci când ne aflăm în fața unor probe indirecte, trebuie să se manifeste o mare atenție.

§4. Procedeele de descoperire și de ridicare a înscrisurilor și a mijloacelor materiale de probă

1. Ridicarea de obiecte și înscrisuri

Atunci când anumite obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal se găsesc în posesia unor persoane fizice sau juridice, apare obligația organelor judiciare de a le ridica. În această privință, art. 96 și 97 Cod procedură penală prevăd că, organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să ridice obiectele și înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal, iar orice persoană fizică sau juridică în posesia căreia se află acestea este obligată să le predea sub luare de dovadă.

Dacă organul de urmărire penală apreciază că și o copie de pe un înscris poate servi ca mijloc de probă, reține numai copia.

Dacă obiectul sau înscrisul are caracter secret ori confidențial, prezentarea sau predarea se face în condiții care să asigure păstrarea secretului ori a confidențialității.

Măsura ridicării de obiecte și înscrisuri se dispune de către organul de urmărire penală prin rezoluție, iar de instanța de judecată prin încheiere.

Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune ridicarea silită. În cursul judecății, dispoziția de ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire prin organul de cercetare penală (art. 99 Cod procedură penală).

Procedura ridicării de obiecte și înscrisuri este aceeași ca în cazul efectuării percheziției.

2. Percheziția

a) Noțiunea și felurile percheziției

Percheziția este actul procedural prin care se caută, în anumite locuri, obiectele și înscrisurile ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal și se ridică în caz de descoperire. Prin ea însăși percheziția privește libertatea individuală și mai ales siguranța persoanei, motiv pentru care aceasta se poate efectua numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Prin art. 27 pct. 3 și 4 din Constituție se prevede că: perchezițiile pot fi ordonate de judecător și pot fi efectuate numai în condițiile și în formele prevăzute de lege, fiind interzise perchezițiile în timpul nopții, afară de cazul infracțiunilor flagrante.

Percheziția poate fi domiciliară sau corporală.

Percheziția corporală constă în căutarea de obiecte și înscrisuri presupuse a se afla sau a fi ascunse în îmbrăcămintea ori asupra corpului unei persoane, inclusiv în bagajele și mijloacele de transport cu care călătorește.

Uneori percheziția se extinde și asupra corpului persoanei pentru a se vedea dacă nu există urme de violență, de luptă, alte semne relevante, ori obiecte mici, pelicule, înscrisuri, etc., care au fost ascunse în cavitățile naturale ale corpului sau alte ascunzișuri (păr, coroane dentare, unghii aplicate, etc.). Se procedează în mod obligatoriu la efectuarea percheziției corporale atunci când o persoană este prinsă în momentul săvârșirii infracțiunii sau imediat după aceasta, fie pentru a nu fi îndepărtate obiectele și înscrisurile aflate asupra sa, fie din motive de securitate.

Percheziția corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător și se efectuează de organul judiciar care a dispus-o, sau de persoana desemnată de acest organ, care trebuie să fie de același sex cu cea percheziționată (art. 106 Cod procedură penală).

Trebuie să se facă distincție între perchezitiile cu caracter judiciar, folosite ca procedee probatorii în cauzele penale, care sunt reglementate de Codul de procedură penală și activitățile extrajudiciare supuse unor reglementări speciale cum ar fi percheziția vamală, sau percheziția ca măsură antiteroristă la pătrunderea pe un aeroport.

Percheziția domiciliară poate fi dispuă numai de judecător prin încheiere motivată și constă într-o cercetare efectuată în încăperile unde locuiește persoana percheziționată și în dependințele acesteia. Noțiunea de percheziție domiciliară nu acoperă exclusiv activitatea desfășurată la domiciliul unei persoane, putându-se desfășura asemenea activități la locul de muncă, ori în camera pe care cineva o ocupă într-un hotel.

Art. 27 pct. 1 din Constituție consacră inviolabilitatea domiciliului și reședinței, în sensul că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reședința unei persoane fără învoirea acesteia. De la aceste dispozitii se poate deroga prin lege în următoarele situații (art. 27 pct. 2 din Constituție):

pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești;

pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;

pentru apărarea securității naționale sau a ordinii publice;

pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.

Modificările și completările aduse Codului de procedură penală în domeniul percheziției au stârnit un viu interes în literatura juridică.

b) Procedura de efectuare a percheziției și a ridicării de obiecte și înscrisuri

Potrivit art. 104 Cod procedură penală, organul judiciar care urmează a efectua percheziția este obligat ca în prealabil să se legitimeze și, în cazurile prevăzute de lege să prezinte autorizația dată de judecător.

Ridicarea de obiecte și înscrisuri precum și percheziția domiciliară se fac în prezența persoanelor de la care se ridică obiecte ori înscrisuri, sau la care se efectuează percheziția, iar în lipsa acestora, în prezența unui reprezentant, a unui membru al familiei, sau a unui vecin, având capacitate de exercițiu.

Aceste operațiuni se efectuează de organul judiciar în prezența unor martori asistenți.

Percheziția corporală se efectuează de organul judiciar care a dispus-o sau de persoana desemnată de acest organ (art. 106 Cod procedură penală).

Obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate și celor care asistă, pentru a fi recunoscute și a fi însemnate de către aceștia spre neschimbare, după care se etichetează și se sigilează.

Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete și sigilii se împachetează sau se închid, pe cât posibil laolaltă, după care se aplică sigilii.

Obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează și se lasă în păstrare fie celui la care se află, fie unui custode.

Despre efectuarea percheziției și ridicarea de obiecte se întocmește proces-verbal, care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute în art. 91, locul, timpul și condițiile în care înscrisurile și obiectele au fost descoperite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită, pentru a putea fi recunoscute. În procesul-verbal se face mențiune și despre obiectele care nu au fost ridicate, precum și despre acelea care au fost lăsate în păstrare. Copie de pe procesul-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziția sau de la care s-au ridicat obiectele și înscrisurile, ori reprezentantului acesteia sau persoanelor menționate la art. 107 Cod procedură penală (art. 108).

În cazul în care actele procedurale menționate se efectuează la o unitate din cele la care se referă art. 145 din codul penal, se aplică și prevederile din art. 111 Cod procedură penală.

3. Cercetarea la fața locului

Cercetarea la fața locului este un procedeu de descoperire și ridicare a mijloacelor materiale de probă, care presupune o verificare amănunțită a locului săvârșirii infracțiunii.

Potrivit art. 129 alin. 1 Cod procedură penală, cercetarea la fața locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și împrejurările în care infracțiunea a fost săvârșită.

Cercetarea la fața locului poate fi inițială, când se realizează cu ocazia constatării sau a deplasării inițiale la locul infracțiunii și complementară, când are loc ulterior, eventual în mod repetat, ori de câte ori este necesar.

Cercetarea la fața locului se poate efectua în ambele faze ale procesului penal (urmărirea penală și judecata).

În prima fază, organul de urmărire penală efectuează cercetarea la fața locului în prezența martorilor asistenți, afară de cazul când acesta nu este posibil. Cercetarea la fața locului se face în prezența părților, atunci când este necesar, însă neprezentarea părților încunoștințate nu împiedică efectuarea cercetării.

În faza de judecată instanța efectuează cercetarea la fața locului cu citarea părților și în prezența procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie și se va asigura prezența apărătorului ales sau din oficiu.

Potrivit art. 131 Cod procedură penală, despre efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces-verbal, care trebuie să cuprindă în afara mențiunilor arătate în art. 91, descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective. Pentru o ilustrare fidelă a împrejurărilor, se pot întocmi schițe, desene, fotografii ori alte asemenea lucrări, care se vizează și anexează la procesul-verbal.

4. Reconstituirea

Reconstituirea constă în reproducerea în întregime sau în parte a modului și a împrejurărilor în care s-a săvârșit fapta. În această privință art. 130 Cod procedură penală, prevede că organul de urmărire penală sau instanța de judecată, dacă găsește necesar pentru verificarea și precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituirea la fața locului, în întregime sau în parte, a modului și a condițiilor în care a fost săvârșită fapta. Reconstituirea se face în prezența învinuitului sau inculpatului, nefiind posibilă o astfel de activitate în absența celor chemați să răspundă pentru fapta săvârșită.

Reconstituirea se face numai atunci când organul judiciar consideră că este necesară pentru clarificarea unor aspecte esențiale ale procesului penal. Această activitate procedurală se desfășoară cu participarea părților și a martorilor asistenți. Desfășurarea reconstituirii se consemnează în mod amănunțit într-un proces-verbal, care va cuprinde și mențiunile cuprinse în art. 91 Cod procedură penală, și care va fi semnat de organul judiciar, de învinuit sau de inculpat, precum și de martorii asistenți.

§5. Constatările tehnico-științifice, medico-legale și expertizele

1. Constatările tehnico-științifice

Constatarea tehnico-științifică este mijlocul prin care se folosesc, în procesul penal, cunoștințele unui specialist sau tehnician pentru lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări care necesită cunoștințe de specialitate (art. 112 Cod procedură penală). Asemenea constatări pot avea ca obiect ridicarea amprentelor digitale și identificarea persoanei căreia îi aparțin, stabilirea compoziției chimice a unor substanțe, identificarea și ridicarea urmelor, etc..

Constatările tehnico-științifice se efectuează, de regulă, de către specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul ori pe lângă instituția de care aparține organul de urmărire penală, cum sunt compartimentele de criminalistică din cadrul organelor de poliție. Legea prevede însă și posibilitatea folosirii unor specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul altor organe (laboratoare de expertiză).

Constatarea tehnico-științifică se dispune numai de organul de urmărire penală, din oficiu sau la cerere, prin rezoluție motivată, care trebuie să cuprindă obiectul constatării, întrebările la cere trebuie să se răspundă și termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.

Instanța de judecată poate dispune numai refacerea sau completarea constatării tehnico-științifice, potrivit art. 115 alin. 2 Cod procedură penală, nu și efectuarea acesteia, dacă apreciază că raportul nu este complet sau concluziile nu sunt precise.

Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socotește că materialele puse la dispoziție ori datele indicate sunt insuficiente, comunică aceasta organului de urmărire penală, în vederea completării lor (art. 113 Cod procedură penală). Operațiile și concluziile constatării tehnico-științifice se consemnează într-un raport, care poate fi refăcut sau completat din dispoziția organului de urmărire penală sau a instanței de judecată.

2. Constatările medico-legale

Constatarea medico-legală este mijlocul prin care se lămuresc, în procesul penal în cazuri urgente, unele chestiuni care implică cunoștințe medicale.

Potrivit art. 114 Cod procedură penală, în caz de moarte violentă a cărei cauză nu se cunoaște ori este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora existența urmelor infractiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale și cere organului medico-legal căruia îi revine competența potrivit legii, să efectueze această constatare. Exhumarea în vederea constatării cauzelor morții se face numai cu încuviințarea procurorului.

Uneori, constatarea medico-legală este indispensabilă, întrucât cu ajutorul ei se poate face încadrarea juridică a faptei, cum ar fi cazul infracțiunilor prevăzute în art. 180, 181, 182 și 184 Cod penal.

Constatarea medico-legală se dispune de procuror sau de organul de cercetare penală, prin rezoluție motivată, în care se stabilește ce trebuie să lămurească medicul legist, se formulează întrebările la care trebuie să răspundă și termenul de efectuare. Sunt competente să efectueze constatări medico-legale serviciile de medicină legală județene și cabinetele de medicină legală, din orașele nereședință de județ, potrivit art. 4 lit. c, 17 lit. a și b, 18 lit. a din Ordonanța nr. 1/2000.

Operațiile și concluziile medico-legale se consemnează într-un raport, care va putea cuprinde nu numai constatări pozitive, în sensul că, materialele sau corpurile examinate conțin elemente de natură să le transforme în mijloace de probă, ori că situațiile de drept examinate au o concludență probatorie, ci și răspunsuri negative, ceea ce va fi de natură să orienteze în alt mod activitatea organului de urmărire.

3. Expertizele

a) Considerații generale.

În condițiile evoluției științei și tehnicii, expertiza, ca mijloc de probă dobândește posibilități pe care specialiștii din diverse ramuri de activitate le au de a se pronunța asupra celor mai diferite probleme pe care le ridică anumite cauze penale.

În funcție de modul în care este reglementată necesitatea efectuării expertizei, aceasta poate fi facultativă sau obligatorie.

1. Expertizele facultative sunt cele mai frecvente în practica judiciară și pot fi dispuse la cererea părților interesate sau când organul judiciar consideră că sunt necesare cunoștințele unui expert pentru lămurirea anumitor aspecte ale cauzei penale.

2. Expertiza este obligatorie, potrivit art. 117 Cod procedură penală, în următoarele situații:

– în cazul omorului deosebit de grav, când se impune efectuarea unei expertize psihiatrice, indiferent dacă fapta este consumată sau a rămas în faza de tentativă;

– când organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului, dispune efectuarea expertizei psihiatrice;

– în situația în care trebuie stabilite cauzele morții, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal;

– în cazul infracțiunii de pruncucidere, când se impune efectuarea unei expertize medico-legale pentru a se constata dacă sunt îndeplinite condițiile necesare pentru existența acestei infracțiuni.

În cazurile în care expertiza psihiatrică este obligatorie, aceasta se efectuează în instituții sanitare de specialitate. În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală, cu aprobarea procurorului, sau instanța de judecată dispune internarea învinuitului sau inculpatului pe timpul necesar. Măsura este obligatorie și se aduce la îndeplinire – în caz de opunere – de către organele de poliție.

b) Organizarea activității de expertiză

În domeniul expertizei medico-legale a fost adoptată Ordonanța Guvernului nr. 1 din 20 ian. 2000, privind organizarea activității și funcționarea institutelor de medicină legală. Potrivit art. 5 din Ordonanță, activitatea de medicină legală se realizează prin următoarele instituții sanitare cu caracter public:

– Institutul de Medicină Legală “Prof. dr. Mina Minovici” București;

– Serviciile de medicină legală județene și cabinetele de medicină legală din orașele nereședință de județ, aflate în structura organizatorică a serviciilor de medicină legală județene.

Pe lîngă Institutul de Medicină Legală “Prof. dr. Mina Minovici” București, funcționează Comisia Superioară medico-legală, cu sediul la acest institut.

În cadrul institutelor de medicină legală din centrele universitare, precum și în cadrul Institutului de Medicină Legală “Prof. dr. Mina Minovici” București funcționează comisia de avizare și control al actelor medico-legale.

În domeniul expertizei criminalistice funcționează Institutul Național de Expertize Criminalistice înființat prin Hotărârea Guvernului României nr. 368/1998, care are în subordine Laboratoarele Interjudețene de Expertize Criminalistice București, Cluj, Iași și Timișoara. Condițiile pentru dobândirea calității de expert criminalist autorizat sunt prevăzute în Ordonanța Guvernului nr. 75 din 24 august 2000 privind autorizarea experților criminaliști (M. Of. Nr. 407 din 29 august 2000).

Prin Ordonanța Guvernului nr. 2 din 21 ian. 2000 a fost organizată activitatea de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară.

Constituie expertiză tehnică judiciară, potrivit art. 2, expertiza tehnică efectuată de experți sau de specialiști, din dispoziția organelor de urmărire penală, a instanțelor judecătorești sau a altor organe cu atribuții jurisdicționale, în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

În scopul coordonării, îndrumării și controlului activității de expertiză tehnică judiciară, în cadrul Ministerului Justiției funcționează Biroul Central pentru expertize tehnice judiciare , iar în cadrul tribunalelor funcționează birouri locale pentru expertize judiciare tehnice și contabile (art. 4).

Calitatea de expert tehnic judiciar se dobândește pe bază de examen cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 10, dintre care menționăm: absolvirea studiilor superioare în specialitatea pentru care se prezintă la examen și un stagiu de cel puțin 5 ani în domeniu.

Prin art. 24 se prevede că dispozițiile art. 15-23 referitoare la expertiza tehnică judiciară se aplică și în cazul expertizei contabile judiciare.

Expertizele contabile judiciare pot fi efectuate numai de experți contabili atestați în condițiile legii.

Potrivit art. 2 alin. 1 din Ordonanța nr. 65 din 19 august 1994 privind organizarea activității de expertiză contabilă și a contabililor autorizați, expertul contabil este persoana care a dobândit această calitate în condițiile prezentei ordonanțe și are competența profesională de a verifica și de a aprecia modul de organizare și de conducere a activității economico-financiare și de contabilitate, de a supraveghea gestiunea societăților comerciale și de a verifica legalitatea bilanțului contabil și a contului de profit și de pierderi.

Efectuarea expertizei judiciare tehnice și contabile dispusă de organele judiciare este obligatorie, ea neputând fi refuzată decât pentru motive temeinice (art. 15 și 24 din O.G. nr. 2/2000).

În baza art. 12 din O.G. nr. 2/2000, persoanele care au titlul de academician, profesor universitar sau conferențiar universitar, doctor docent ori doctor în științe tehnice pot dobândi calitatea de expert tehnic judiciar, cu scutire de examen în ceea ce privește pregătirea de specialitate.

c) Procedura de efectuare a expertizei

Efectuarea expertizei se dispune, la cererea părților sau din oficiu, în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură penală, dar în cazul expertizelor judiciare tehnice și contabile există reguli speciale de procedură prevăzute în art. 17, coroborat cu art. 14 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2000.

În cazul când expertiza medico-legală psihiatrică este obligatorie, este necesară internarea inculpatului în unitatea spitalicească de specialitate pentru efectuarea tuturor investigațiilor clinice și de laborator care se cer.

Când serviciul medico-legal ori laboratorul de expertiză criminalistică sau institutul de specialitate consideră necesar ca la efectuarea expertizei să participe și să-și dea părerea și specialiști de la alte instituții, poate folosi asistența sau avizul acestora.

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, când dispune efectuarea unei expertize, fixează un termen la care sunt chemate părțile, precum și expertul, dacă acesta a fost desemnat de organul judiciar.

La termenul fixat se aduce la cunoștința părților și expertului obiectul expertizei și întrebările la care expertul trebuie să răspundă și li se pune în vedere că au dreptul să facă observații cu privire la aceste întrebări și că pot cere modificarea sau completarea lor.

Părțile sunt încunoștințate că au dreptul să ceară numirea și a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei.

Potrivit art. 121 Cod procedură penală, expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului pentru efectuarea expertizei.

Expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanței de judecată cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei.

d) Raportul de expertiză

După efectuarea expertizei, expertul întocmește un raport scris în baza art. 122 Cod procedură penală. Când sunt mai mulți experți se întocmește un singur raport de expertiză. Dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate sunt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă.

Raportul de expertiză cuprinde trei părți, așa cum se prevede în art. 123 Cod procedură penală și art. 21 din Ordonanța Guvernului 2/2000.

Partea introductivă, în care se arată organul de urmărire penală sau instanța de judecată care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului, data și locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia și întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia a fost efectuată expertiza și dacă părțile care au participat la aceasta au dat explicații în cursul expertizei.

Partea descriptivă, în care se descriu operațiile de efectuare a expertizei sau explicațiile părților, precum și analiza acestor obiecții ori explicații, în lumina celor constatate de expert.

Concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului cu privire la obiectul expertizei. Expertul poate ajunge la concluzii categorice care pot fi afirmative sau negative, după cum se pot formula concluzii probabile, în sensul că nu este exclus un răspuns afirmativ la întrebarea pusă, însă nu există suficiente date sau temeiuri științifice pentru a se afirma aceasta în mod categoric. Concluziile probabile se pot corobora cu celelalte probe administrate, devenind utile pentru soluționarea cauzei. Expertul are posibilitatea să precizeze că nu poate răspunde la întrebări datorită insuficienței materialului dat spre expertizare sau condițiilor în care a fost recoltat.

e) Suplimentul de expertiză și efectuarea unei noi expertize

Atunci când organul de urmărire penală sau instanța de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, dispune în baza art. 124 Cod procedură penală efectuarea unui supliment de expertiză, fie de către același expert, fie de către altul. Suplimentul de expertiză se poate efectua în două modalități: în scris, prin depunerea unui raport suplimentar de expertiză sau prin lămuriri orale date de expert. În acest caz, ascultarea expertului se face portivit dispozițiilor referitoare la ascultarea martorilor.

Lămuriri suplimentare în scris pot fi cerute și serviciului medico-legal, laboratorului de expertiză criminalistică ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza.

Dacă organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, dispune efctuarea unei noi expertize (art. 125 Cod procedură penală). Noua expertiză are același obiect ca și prima expertiză, fiind efectuată, de regulă, de alți experți decât cei care au făcut prima expertiză. În această privință, pot efectua o nouă expertiză numai institutele de medicină legală, inclusiv Institutul de Medicină Legală “Prof. dr. Mina Minovici” București și serviciile de medicină legală județene, în baza art. 15 lit. b și 17 lit. d din Ordonanța Guvernului nr. 1/2000, dar nu și cabinetele de medicină legală (art. 18).

Noua expertiză se efectuează în aceleași condiții ca și expertiza și se finalizează prin depunerea raportului la organul judiciar care a dispus-o.

În situația în care expertiza și noua expertiză medico-legală au concluzii contradictorii, este necesar avizul comisiei superioare medico-legale, potrivit art. 24 din Ordonanța Guvernului nr. 1/2000.

În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parțială a lucrărilor la care se referă actele primite pentru verificare și avizare, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii.

§6. Instituții legate de administrarea probelor în procesul penal

1. Comisia rogatorie

Comisia rogatorie este actul procedural prin care organul de urmărire penală sau instanța de judecată, având competența potrivit legii, cere unui alt organ de urmărire penală sau instanțe de judecată, de aceeași categorie și de același grad, să efectueze un act procedural necesar cauzei pe care o instrumentează.

Prin folosirea acestei instituții se renunță la nemijlocirea administrării probelor în favoarea operativității în procesul penal, cu consecințe directe asupra reducerii cheltuielilor judiciare în cauzele penale.

Potrivit art. 132 Cod procedură penală, comisia rogatorie poate fi folosită de către organele judiciare penale când acestea nu au posibilitatea să efectueze un anumit act procedural.

Pot face obiectul comisiei rogatorii ascultarea unui martor, cercetarea la fața locului, ridicarea de obiecte sau înscrisuri, percheziții sau orice alt act procedural.

Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ sau unei instanțe egale în grad.

Organul de urmărire penală dispune comisia rogatorie prin rezoluție, iar instanța de judecată prin încheiere, care trebuie să conțină toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în cazul când urmează să fie ascultată o persoană, trebuie să fie arătate și întrebările ce trebuie să i se pună (art. 133 Cod procedură penală).

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune și alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării.

Când comisia rogatorie s-a dispus de instanța de judecată, părțile pot formula în fața acesteia întrebări care vor fi transmise instanței ce urmează a efectua comisia rogatorie. Oricare dintre părți poate cere să fie citată la efectuarea comisiei rogatorii.

2. Delegarea

Delegarea constă în transmiterea dreptului de a efectua un act procedural unui organ ierarhic inferior, chiar dacă nu este corespunzător ca funcție.

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune, în condițiile arătate în art. 132, efectuarea unui act de procedură și prin delegare.

Delegarea poate fi dată numai unui organ sau unei instanțe de judecată ierarhic inferioare (art. 135 Cod procedură penală).

Art. 213 Cod procedură penală prevede că organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența lui.

3. Martorii asistenți

Legea prevede prezența martorilor asistenți la ridicarea de obiecte și înscrisuri, percheziție, cercetarea la fața locului, reconstituire, și în aceste cazuri art. 92 Cod procedură penală prevede că numărul lor trebuie să fie de cel puțin doi. Nu pot fi martori asistenți minorii sub 14 ani, persoanele interesate în cauză și cei care fac parte din aceeași unitate cu organul care efectuează actul procedural. În cazul în care actul procedural se efectuează la o unitate a unei persoane juridice sau a unei instituții, martorii asistenți se pot recruta și din personalul unității.

CAPITOLUL VII

MĂSURILE PROCESUALE

Secțiunea I

Considerații introductive

Măsurile procesuale sunt mijloacele prevăzute de lege de privare sau limitare a unor drepturi fundamentale ale cetățenilor, prin care organele judiciare asigură desfășurarea normală a procesului penal, executarea sancțiunilor aplicate și repararea pagubei produse prin infracțiune ori previn săvârșirea de fapte antisociale.

Măsurile procesuale au caracter de excepție întrucât constituie o privare sau limitare a unor drepturi garantate prin Constituție, motiv pentru care legea trebuie să prevadă:

– măsurile procesuale ce se pot lua;

– cazurile și condițiile în care pot fi luate;

– durata lor maximă;

– posibilitatea revocării lor;

– cazurile când acestea încetează de drept.

Măsurile procesuale pot fi dispuse și luate de organele judiciare numai în cadrul procesului penal, nefiind posibil a se lua asemenea măsuri în cadrul actelor premergătoare.

Secțiunea a II a

Măsurile preventive

§1. Noțiune și clasificare

1. Noțiunea de măsuri preventive

Măsurile preventive sunt mijloacele de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele judiciare în vederea bunei desfășurări a procesului penal ori a împiedicării sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei (art. 136 Cod procedură penală).

2. Clasificare

Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 reglementează două măsuri preventive privative de libertate, reținerea și arestarea precum și două măsuri preventive limitative de drepturi, denumite obligarea de a nu părăsi localitatea și obligarea de a nu părăsi țara.

Cele mai importante modificări aduse Codului de procedură penală privesc dispozițiile care guvernează măsurile preventive. Numai în anul 2003 aceste prevedri legale au suferit modificări succesive, radicale. Avem în vedere Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 a cărei dispoziții privind măsurile preventive, au intrat în vigoare la 1 iulie 2003. Acestei legi i s-au adus unele modificări prin OUG nr. 66 din 11 iulie 2003, apoi prin OUG nr. 109 din 29 septembrie 2003, prin care s-au pus de acord dispozițiile din Codul de procedură penală cu modificările aduse Constituției și aprobate prin referendumul din 18-19 octombrie 2003.

§2. Luarea măsurilor preventive

1. Condițiile în care pot fi luate măsurile preventive

Măsurile preventive pot fi luate după ce s-a dispus începerea urmăririi penale, pe tot parcursul desfășurării urmăririi penale, în timpul judecății, până la pronunțarea hotărârii judecătorești definitive. Înseamnă că în cursul actelor premergătoare nu se poate lua măsura prevenției față de făptuitor.

A) Există probe sau indicii temeinice că a fost săvârșită o faptă penală

Prin probe, în sensul art. 63 alin. 1 Cod procedură penală, înțelegem orice element de fapt care servește la cunoașterea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.

Sunt indicii temeinice, potrivit art. 143 alin. 3 Cod procedură penală, atunci când, din datele existente în cauză rezultă presupunerea că presoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta.

B) Legea penală să prevadă pentru fapta comisă pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii. Aceasta înseamnă că măsurile preventive nu pot fi luate în cazul faptelor penale sancționate numai cu amenda și nici în situația în care această pedeapsă este prevăzută alternativ cu închisoarea (art. 136 al. 6 Cod procedură penală)..

C) Să existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 lit. a-i Cod procedură penală, situație care este de natură să preîntâmpine săvârșirea de abuzuri cu ocazia luării măsurii preventive, iar formularea lor clară și precisă constituie o garanție pentru libertatea persoanei.

a) Identitatea sau domiciliul învinuitului sau inculpatului nu pot fi stabilite din lipsă de date necesare (art. 148 lit. a). Acest caz se aplică, de regulă, în situația luării măsurii preventive a reținerii, având în vedere imposibilitatea stabilirii în mod operativ a unor date personale sau a domiciliului celui în cauză.

b) Infracțiunea este flagrantă iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un an (art. 148 lit. b)

c) Inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum și dacă în cursul judecății sunt date că inculpatul urmărește să se sustragă de la executarea pedepsei (art. 148 lit. c).

Situațiile menționate sunt independente și fiecare în parte permite luarea măsurii preventive fără a se exculde uneori și cumularea acestora.

d) Sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte (art. 148 lit. d).

Influențarea vreunuia din martori sau experți se referă la situația în care inculpatul, prin corupere sau constrângere, încearcă să-i determine pe aceștia să facă declarații mincinoase ori să execute lucrări de specialitate care să zădărnicească aflarea adevărului.

Prin distrugerea mijloacelor materiale de probă se înțelege distrugerea obiectelor sau lucrărilor de orice fel care poartă urme ale faptei comise sau care, prin legătură cu fapta, cu persoanele care au săvârșit-o sau cu împrejurările în care a avut loc, pot furniza probe necesare soluționării cauzei penale, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a lor, precum și înlăturarea măsurilor luate pentru conservarea sau salvarea acestora.

Alterarea mijloacelor de probă privește falsificarea sau deteriorarea conținutului acestora încât să nu mai fie apte a servi la aflarea adevărului, ori în cazul folosirii lor, să dovedească nevinovăția persoanei care a comis o infracțiune.

e)Inculpatul a comis din nou o infracțiune ori din datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârșirii unei alte infracțiuni (art. 148 lit. e).

f) Inculpatul este recidivist (art. 148 lit. f). Sunt avute în vedere prevederile art. 37 Cod penal, privind recidiva internă și internațională, fiind considerați recidiviști atât cei care se află în stare de recidivă cât și cei care dobândesc această calitate prin condamnări anterioare.

g) Dispozițiile art. 148 lit. g, privind existența circumstanțelor agravante au fost abrogate prin Legea nr. 281/2003.

h) Inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

i) există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înțelegere frauduloasă cu aceasta.

În cazurile prevăzute la alin. 1 lit. c)-f) și i), măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 2 ani.

2. Organele judiciare care pot lua măsurile preventive și prin ce acte

Potrivit art. 136 Cod procedură penală, reținerea poate fi luată de organul de cercetare penală sau de procuror. Obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara se pot lua numai de procuror în cazul urmăririi penale sau de instanța de judecată, în cazul judecății

Conform dispozițiilor art. 136 alin. 5 Cod procedură penală, arestarea preventivă poate fi luată de judecător.

3. Procedura de luare a măsurilor preventive

Atunci când sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, organele judiciare au facultatea de a lua măsurile preventive, în raport de competența fiecărui organ, de împrejurările concrete ale cauzei și de persoana făptuitorului.

Când organul de cercetare penală consideră că este cazul să se ia o măsură preventivă, întocmește un referat motivat pe care îl înaintează procurorului, care se pronunță după ce a examinat și dosarul cauzei.

Actul prin care se ia măsura preventivă trebuie să arate fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită și temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive (art. 137 Cod procedură penală).

Persoanei reținute sau arestate i se aduc de îndată la cunoștință motivele reținerii sau arestării. Învinuirea se aduce la cunoștința celui arestat, în cel mai scurt termen, în prezența unui avocat.

Când se dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, organele judiciare încunoștințează despre aceasta, în termen de 24 de ore, un membru al familiei acestuia ori o altă persoană pe care o desemnează cel arestat, consemnându-se aceasta într-un proces verbal (art 1371 Cod procedură penală).

§3. Înlocuirea, revocarea și încetarea de drept a măsurilor preventive

1. Înlocuirea măsurilor preventive

În cursul procesului penal se pot modifica temeiurile de fapt și de drept care au fost avute în vedere la luarea unei măsuri preventive, ceea ce permite organelor judiciare să dispună înlocuirea acesteia cu alta, corespunzătoare noilor situații. În această privință, art. 139 alin. 1 Cod procedură penală prevede că măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

2. Revocarea măsurilor preventive

În situația în care, în cursul procesului penal se constată că au dispărut temeiurile ce au impus luarea măsurii preventive, organul judiciar va dispune, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, revocarea acesteia. Această obligație rezultă din prevederea art. 139 alin. 2 Cod procedură penală potrivit căreia, atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere.

În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de instanță sau de procuror, organul de cercetare penală are obligația să-l informeze de îndată pe procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive.

Când măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de procuror sau de instanță, procurorul, dacă apreciază că informațiile primite de la organul de cercetare penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune aceasta, ori după caz, sesizează instanța.

Procurorul este obligat să sesizeze și din oficiu instanța, pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive luate de către aceasta, când constată el însuși că nu mai există temeiul care a justificat luarea măsurii.

Măsura preventivă se revocă din oficiu și când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, dispunându-se, în cazul reținerii și arestării preventive, punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

De asemenea, dacă instanța constată, pe baza unei expertize medico-legale, că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua medicală a Direcției Penitenciarelor, dispune, la cerere, sau din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive.

Măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu una dintre măsurile prevăzute de art. 136 alin. 1 lit. b) și c).

Dispozițiile aliniatelor precedente se aplică chiar dacă organul judiciar urmează să-și decline competența.

3. Încetarea de drept a măsurilor preventive

Spre deosebire de revocare, care implică o apreciere privind inexistența vreunui temei pentru menținerea măsurii preventive, încetarea de drept a măsurii preventive constituie un obstacol legal în menținerea ei, autoritatea în fața căreia se află cauza fiind obligată, sub răspundere disciplinară sau chiar penală, să pună de îndată în libertate pe cel reținut sau arestat preventiv, ori să ridice de îndată obligația de a nu părăsi localitatea sau alte obligații impuse de controlul judiciar.

Cazurile în care încetează de drept măsura preventivă sunt determinate de intervenirea în cursul procesului a unor obstacole în menținerea măsurii sau în desfășurarea procesului și în soluționarea cauzei, prevăzute de art. 140 Cod procedură penală.

Potrivit prevederilor art. 140 Cod procedură penală, măsurile preventive încetează de drept:

a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare;

b) în caz de scoatere de sub urmărire, de încetare a urmăririi penale sau de încetare a procesului penal ori de achitare.

Măsura arestării preventive încetează de drept și atunci cănd, înainte de pronunțarea unei hotărâri de condamnare în primă instanță, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea care face obiectul învinuirii, fără a se putea depăși, în cursul urmăririi penale, maximele prevăzute în art. 159 alin. 13 (durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăși un termen rezonabil și nu mai mult de 180 zile), precum și în alte cazuri prevăzute de lege.

În cazurile arătate la alin. 1 și 2, instanța de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului, ori procurorul în cazul reținerii, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare penală, are obligația să dispună punerea de îndată în libertate a celui reținut sau arestat, trimițând administrației locului de deținere o copie de pe dispoziția sau ordonanța, ori un extras cuprinzând următoarele mențiuni: datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul și data ordonanței, ale încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum și temeiul legal al liberării.

§4. Căile de atac împotriva măsurilor preventive

1. Plângerea împotriva ordonanței organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura reținerii

Potrivit art. 1401 Cod procedură penală, împotriva ordonanței organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura preventivă a reținerii se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii, la procurorul care supraveghează cercetarea penală, iar împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat această măsură se poate face plângere, înainte de expirarea a 24 de ore, la prim-procurorul parchetului sau după caz, la procurorul ierarhic superior în condițiile art. 278 alin. 1 și 2.

Procurorul se pronunță prin ordonanță înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii reținerii.

Când consideră că măsura reținerii este ilegală sau nu este justificată, procurorul dispune revocarea ei.

Plângerea, împreună cu dosarul cauzei, va fi trimisă instanței competente în termen de 24 de ore iar învinuitul sau inculpatul arestat va fi adus în fața instanței și va fi asistat de apărător.

În cazul în care inculpatul se află internat în spital și din cauza stării sănătății nu poate fi adus în fața instanței, sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă, plângerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezența apărătorului căruia i se va da cuvântul pentru a pune concluzii.

De eludarea dreptului la apărare al inculpatului nu poate fi vorba câtă vreme textul prevede că plângerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezența apărătorului.

Plângerea împotriva măsurilor preventive luate de procuror se va cerceta în camera de consiliu, instanța urmând a se pronunța în aceeași zi, prin încheiere, asupra legalității măsurii, după ascultarea învinuitului sau inculpatului.

Încheierea este supusă recursului în termen de 3 zile, care curge de la pronunțare pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei lipsă. Inculpatul este adus la judecarea recursului numai când instanța consideră necesar, însă participarea procurorului este obligatorie.

Atunci când consideră că măsura preventivă luată este ilegală, instanța dispune revocarea arestării și punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului, după caz, revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea.

2. Plângerea împotriva ordonanței procurorului privind măsurile preventive prevăzute în art. 136 lit. b) și c) (obligarea de a nu părăsi localitatea și obligarea de a nu părăsi țara).

Potrivit prevederilor art. 1402, împotriva ordonanței procurorului prin care se dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori a măsurii obligării de a nu părăsi țara, învinuitul sau inculpatul poate face plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii, la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță.

Plângerea se va soluționa în camera de consiliu.

Citarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie. Neprezentarea acestuia nu împiedică judecarea plângerii.

Participarea procurorului la judecarea plângerii este obligatorie.

3. Calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță privind arestarea preventivă

Articolul 1403 Cod procedură penală prevede că împotriva încheierii prin care se dispune, în timpul urmăririi penale, luarea măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, împotriva încheierii prin care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau prelungirea arestării preventive, precum și împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul și procurorul pot face recurs la instanța superioară în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei lipsă.

Învinuitul sau inculpatul arestat va fi adus în fața instanței și va fi ascultat în prezența apărătorului său. În cazul în care acesta se află internat în spital și din cauza stării sănătății nu poate fi adus în fața instanței sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă, recursul va fi examinat în lipsa inculpatului, dar numai în prezența apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.

Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie.

Dosarul va fi înaintat instanței de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se soluționează în termen de 48 de ore, în cazul arestării învinuitului și în 3 zile în cazul arestării inculpatului.

Instanța se pronunță în aceeași zi, prin încheiere.

Când consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este justificată, instanța dispune revocarea ei și punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză.

Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive sau prin care s-a constatat încetarea de drept a acestei măsuri nu este suspensiv de executare.

Dosarul se restituie instanței a cărei încheiere a fost atacată în termen de 24 de ore de la soluționarea recursului.

4. Calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății privind măsurile preventive.

Potrivit prevederilor art. 141 Cod procedură penală, încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 24 de ore și curge de la pronunțare, pentru cei prezenți și de la comunicare, pentru cei lipsă.

Dosarul va fi înaintat instanței de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 3 zile. Instanța de recurs va restitui dosarul primei instanțe în termen de 24 de ore de la soluționarea recursului.

Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constat încetarea de drept a arestării preventive nu este suspensiv de executare.

§5. Reglementarea măsurilor preventive

1. Reținerea

Reținerea este o măsură privativă de libertate de scurtă durată dar foarte utilă în stadiul inițial al pornirii procesului penal, ceea ce justifică folosirea ei numai în faza urmăririi penale, și deci numai față de învinuit.

Rațiunea reglementării acestei măsuri preventive a fost determinată de necesitatea izolării imediate a persoanei care a comis o infracțiune în vederea împiedicării dispariției acesteia și asigurării bunei desfășurări a procesului penal.

Măsura reținerii poate fi luată numai după ce s-a început urmărirea penală în cauză și există probe sau indicii temeinice că a fost săvârșită o faptă prevăzută de legea penală.

Potrivit prevederilor art. 143. Cod procedură penală, măsura reținerii poate fi luată de organul de cercetare penală față de învinuit, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Organul de cercetare penală este obligat să-l încunoștiințeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reținerii.

Organul de cercetare penală va aduce la cunoștința învinuitului că are dreptul să-și angajeze apărător. De asemenea, i se aduce la cunoștință că are dreptul de a nu face nici o declarație, atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa. Acest drept a fost numit dreptul la tăcere și a stârnit un viu interes în literatura juridică de specialitate de la noi.

Măsura reținerii poate fi luată și de procuror, în condițiile alin. 1 și 11, caz în care este încunoștiințat conducătorul parchetului din care face parte.

Măsura reținerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoare prevăzute de lege pentru fapta săvârșită.

Pentru o intrpretare uniformă a legii s-au făcut precizări în dispozițiile art. 143 al. ultim., în sensul că sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta.

Potrivit prevederilor art. 144 Cod procedură penală, măsura reținerii poate dura cel mult 24 de ore. Din durata măsurii reținerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliției, prevăzută în art. 31 alin. 2 lit. b) din Legea 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române.

În ordonanța prin care s-a dispus reținerea trebuie să se menționeze ziua și ora la care reținerea a început, iar în ordonanța de punere în libertate, ziua și ora la care reținerea a încetat.

Când organul de cercetare penală consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, înaintează procurorului, în primele 10 ore de la reținerea învinuitului, odată cu încunoștiințarea la care se referă art. 143 alin. 1, un referat motivat. Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează, înăuntrul termenului prevăzut la alin. 1, potrivit art. 146.

Când măsura reținerii este luată de procuror, dacă acesta consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de 10 ore de la luarea măsurii reținerii, potrivit art. 146.

2. Obligarea de a nu părăsi localitatea

Potrivit art. 145 Cod procedură penală, măsura obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror în cursul urmăririi penale ori de instanța de judecată în cursul judecății, de a nu părăsi localitatea în care locuiește fără încuviințarea organului care a dispus această măsură. Măsura poate fi luată numai dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 alin.1

În cursul urmăririi penale, durata măsurii prevăzută în alin. 1 nu poate depăși 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condițiile legii. Măsura de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, în caz de necesitate și numai motivat. Prelungirea se dispune de instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, fiecare prelungire neputând să depășească 30 de zile. Dispozițiile art. 159 alin. 7-9 se aplică în mod corespunzător. Durata maximă a măsurii prevăzute în alin. 1 în cursul urmăririi penale este de un an. În mod excepțional, când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani.

Copia ordonanței procurorului sau, după caz, a încheierii instanței, rămasă definitivă, se comunică învinuitului sau inculpatului, respectiv secției de poliție în a cărei circumscripție locuiește învinuitul sau inculpatul.

În caz de încălcare a măsurii aplicate se poate lua împotriva învinuitului sau inculpatului una din celelalte măsuri preventive, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acelor măsuri.

3. Obligarea de a nu părăsi țara

Potrivit prevederilor art 1451 Cod procedură penală, măsura obligării de a nu părăsi țara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanța de judecată în cursul judecății, de a nu părăsi țara fără încunoștiințarea organului care a dispus această măsură.

Dispozițiile art. 145 se aplică în mod corespunzător și în cazul măsurii obligării de a nu părăsi țara.

Copia ordonanței procurorului sau, după caz, a încheierii instanței, rămasă definitivă, se comunică învinuitului sau inculpatului, respectiv secției de poliție în a cărei rază locuiește acesta, organelor competente să elibereze pașaportul, precum și organelor de frontieră. Organele în drept refuză eliberarea pașaportului sau, după caz, ridică provizoriu pașaportul pe durata măsurii.

Dispoziții asemănătoare există și în Codul de procedură penală al Republicii Bulgaria (art. 153a alin. 1, 153f alin. 1 și 180).

Procurorul care a dispus această măsură trimite o copie de pe ordonanță Ministerului Administrației și Internelor – Serviciul Național “Poliția de Frontieră” Sofia pentru a fi comunicată tuturor Punctelor de control trecere frontieră din țară.

4. Arestarea preventivă

Arestarea preventivă este o măsură de prevenție care constă în lipsirea de libertate a unei persoane, cu caracter provizoriu și în condițiile determinate de lege, înainte de soluționarea definitivă a cauzei penale pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

Această măsură preventivă a existat din cele mai vechi timpuri ca o necesitate pentru împiedicarea sustragerii de la procesul penal a făptuitorului, asigurarea dovezilor, a ordinii sociale și juridice, fiind întâlnită la egipteni, evrei, greci, romani, în vechiul drept din apusul Europei și în cel românesc.

Arestul preventiv este o măsură care, spre deosebire de oricare alta, trebuie în mod necesar să preceadă cercetarea infracțiunii; dar acest caracter distinctiv nu înlătură altul esențial, anume că singură legea trebuie să determine cazurile în care se cuvine ca un om să fie arestat.

A) Arestarea învinuitului

Introducerea în Codul de procedură penală a măsurii arestării învinuitului a fost impusă de necesități practice întrucât există situații când, față de complexitatea unor cauze și de gravitatea faptelor imputate, organele de urmărire penală nu au posibilitatea de a efectua în termen de 24 de ore – cât durează măsura reținerii – toate actele necesare pentru strângerea datelor în temeiul cărora ar putea propune punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva învinuitului. În astfel de situații este necesar ca, după expirarea reținerii, învinuitul să fie privat de libertate încă o perioadă de timp pentru a da posibilitatea organului de urmărire penală să strângă toate dovezile pentru aflarea adevărului.

a) Arestarea învinuitului în cursul urmăririi penale

Potrivit prevederilor art. 146 Cod procedură penală, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 și există probe din care rezultă vreunul din cazurile prevăzute în art. 148, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea învinuitului, numai după ascultarea acestuia în prezența apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului, președintelui instanței sau judecătorului delegat de acesta.

Dosarul se prezintă președintelui instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond sau al instanței corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de detenție ori judecătorului delegat de președintele instanței.

La prezentarea dosarului de către procuror, președintele instanței sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua și ora de soluționare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea celor 24 de ore de reținere, în cazul în care învinuitul este reținut. Ziua și ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât și procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezența în fața judecătorului a învinuitului reținut.

Propunerea de arestare preventivă se soluționează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracțiunii.

Învinuitul este adus în fața judecătorului și va fi asistat de apărător.

Dispozițiile art. 1491 alin. 6 și ale art. 150 se aplică în mod corespunzător.

Participarea procurorului este obligatorie.

După ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin încheiere motivată.

Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în alin. 1, judecătorul dispune, prin încheiere, arestarea preventivă a învinuitului, arătând în concret temeiurile care justifică luarea măsurii arestării preventive și fixând durata acesteia, care nu poate depăși 10 zile.

Totodată, judecătorul, admițând propunerea, emite, de urgență, mandatul de arestare a învinuitului. Mandatul cuprinde în mod corespunzător mențiunile arătate în art. 151 alin. 3 lit. a)-c), e) și j), precum și numele și prenumele învinuitului și durata pentru care este dispusă arestarea preventivă a acestuia.

Dispozițiile art. 152 alin. 1 se aplică în mod corespunzător.

Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți și de la comunicare, pentru cei lipsă.

b) Arestarea învinuitului la instanța de judecată

Potrivit art 147 Cod procedură penală, instanța de judecată poate dispune arestarea învinuitului în cazurile și în condițiile prevăzute în art. 146, în situațiile arătate în partea specială, titlul II Cod procedură penală (art. 299, 337, 338).

În această fază a procesului penal măsura arestării învinuitului vizează o persoană față de care nu s-a desfășurat urmărirea penală întrucât cel care este trimis în judecată devine inculpat și deci se poate pune problema arestării lui.

În cazul infracțiunilor de audiență, potrivit art. 299 alin. 2 Cod procedură penală, instanța, dacă este cazul, poate dispune arestarea preventivă a învinuitului iar președintele emite un mandat de arestare a acestuia. Cel învinuit este trimis de îndată procurorului împreună cu încheierea de ședință, procesul-verbal și mandatul de arestare. Prin infracțiune de audiență se înțelege infracțiunea comisă în fața completului de judecată, indiferent dacă acesta se află în sala de ședință sau în timpul unei cercetări la fața locului.

În cazul extinderii procesului penal în baza art. 337 Cod procedură penală, instanța poate lua măsura arestării preventive a învinuitului în conformitate cu art. 338 Cod procedură penală și trimite cauza la procuror, cu cel puțin 8 zile înainte de expirarea mandatului de arestare. Procurorul procedează potrivit dispozițiilor art. 155, 156, și 159.

c) Actele prin care se dispune arestarea preventivă a învinuitului

Măsura arestării preventive a învinuitului se dispune prin încheiere, în cazul infracțiunilor de audiență și prin sentință de dezinvestire când se trimite cauza la procuror (art. 337, 338 Cod procedură penală).

d) Arestarea preventivă a învinuitului în cazul infracțiunilor flagrante

În cazul constatării infracțiunii flagrante, potrivit art. 468 Cod procedură penală, învinuitul este reținut iar la sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate solicita judecătorului arestarea, care nu poate depăși 10 zile, acestea calculându-se de la data expirării ordonanței de reținere.

Dacă procurorul apreciază că sunt suficiente dovezi pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, dă rechizitoriu prin care pune în mișcare acțiunea penală și dispune trimiterea în judecată și trimite dosarul instanței competente înainte de expirarea mandatului de arestare.

În cazul în care procurorul nu a dispus trimiterea în judecată în termen de 3 zile de la data emiterii ordonanței de reținere, se aplică art. 146 și următoarele.

B) Arestarea inculpatului

Arestarea inculpatului este cea mai grea măsură preventivă ce poate fi luată numai față de persoana cu privire la care s-a pus în mișcare acțiunea penală.

Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 și numai în vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 lit. a)-i) (vezi supra, §2, Condițiile în care pot fi luate măsurile preventive).

Potrivit prevederilor art. 149 Cod procedură penală, durata arestării inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăși 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condițiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul în care arestarea a fost dispusă în lipsa acestuia, termenul curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare.

Când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil. Durata arestării se calculează potrivit dispozițiilor alineatului precedent.

a) Arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale

Potrivit prevederilor art. 140 1 Cod procedură penală, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 Cod procedură penală și există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148 Cod procedură penală, când consideră că în interesul urmării penale este necesară arestarea inculpatului, numai după ascultarea acestuia, în prezența apărătorului, prezintă dosarul cauzei cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive, președintelui instanței sau judecătorului delegat de acesta. Dosarul se prezintă președintelui instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond sau al instanței corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de detenție, ori judecătorului delegat de președintele instanței.

Cu ocazia prezentării dosarului de către procuror, președintele instanței sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua și ora de soluționare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea mandatului de arestare preventivă a învinuitului devenit inculpat sau, dacă acesta este reținut, până la expirarea celor 24 de ore de reținere. Ziua și ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât și procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezența în fața judecătorului a inculpatului arestat sau reținut.

Propunerea de arestare preventivă se soluționează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracțiunii. Inculpatul va fi adus în fața judecătorului și va fi asistat de apărător. În cazul în care inculpatul se află în stare de reținere sau de arestare, potrivit art. 146 Cod procedură penală și din cauza stării sănătății ori din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în fața judecătorului, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa inculpatului, în prezența apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a formula concluzii.

Dispozițiile art. 150 se aplică în mod corespunzător.

Participarea procurorului este obligatorie.

Judecătorul admite sau respinge propunerea de arestare preventivă prin încheiere motivată. În cazul în care sunt întrunite condițiile prevăzute în alin. 1, judecătorul dispune prin încheiere arestarea preventivă a inculpatului, arătând temeiurile care justifică luarea măsurii arestării preventive și fixând durata acesteia, care nu poate depăși 30 de zile.

Arestarea inculpatului nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au rămas după scăderea din 30 de zile a perioadei în care acesta a fost anterior reținut sau arestat. Arestarea preventivă a inculpatului se dispune înainte de expirarea duratei arestării învinuitului. Dispozițiile art. 146 alin. 10 și art. 152 alin. 1 Cod procedură penală se aplică în mod corespunzător.

Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunțare pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei lipsă. Dispozițiile alineatelor precedente se aplică și în cazul în care procurorul pune în mișcare acțiunea penală înainte de expirarea duratei mandatului de arestare a învinuitului. Mandatul de arestare a învinuitului încetează la data emiterii mandatului de arestare a inculpatului. Măsura arestării inculpatului poate fi luată potrivit prevederilor art. 150 Cod procedură penală, numai după ascultarea acestuia de căre procuror și de către judecător, afară de cazul când el este dispărut, se află în străinătate, ori se sustrage de la urmărire ori de la judecată, ori se află în una din situațiile prevăzute de art. 1491 alin. 6. În cazul în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărirea penală ori de la judecată, când mandatul a fost emis fără ascultarea lui, el va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat.

a1 Prelungirea duratei arestării în cursul urmăririi penale

Potrivit prevederilor art. 155 Cod procedură penală, arestarea inculpatului dispusă de instanță, poate fi prelungită în cursul urmăririi penale motivat dacă temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate. În cazul prevăzut în alin. 1, prelungirea duratei arestării inculpatului poate fi dispusă de instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond sau de instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere.

a2 Propunerea pentru prelungirea arestării dispuse în cursul urmăririi penale

Potrivit prevederilor art. 156 Cod procedură penală, prelungirea duratei arestării prevăzute de art 155 se dispune pe baza propunerii motivate a organului care efectuează urmărirea penală. Propunerea organelor de cercetare penală este avizată de procurorul care exercită supravegherea și înaintată de acesta cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării, instanței prevăzute în art. 155 alin. 2.

Dacă arestarea a fost dispusă de o instanță inferioară celei competente să acorde prelungirea, propunerea se înaintează instanței competente. Propunerea se anexează la adresa de sesizare a instanței. În cuprinsul adresei se pot arăta și alte motive care justifică prelungirea arestării decât cele cuprinse în propunere. Când în aceeași cauză se găsesc mai mulți inculpați arestați pentru care durata arestării preventive expiră la date diferite, procurorul care sesizează instanța pentru unul dintre inculpați, va sesiza totodată instanța și cu privire la ceilalți.

a3 Procedura prelungirii arestării dispuse în cursul urmăririi penale

Potrivit prevederilor art. 159 Cod procedură penală, dosarul cauzei va fi depus de procuror odată cu sesizarea instanței, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive și va putea fi consultat de apărător. Propunerea de prelungire a arestării se soluționează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracțiunii. Inculpatul va fi adus în fața instanței și va fi asistat de apărător. În cazul în care inculpatul arestat se află internat în spital și din cauza stării sănătății nu poate fi adus în fața instanței sau în alte cazuri deosebite în care deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezența apărătorului căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.

Partciciparea procurorului este obligatorie.

În cazul în care instanța acordă prelungirea, aceasta nu va putea depăși 30 de zile. Instanța soluționează propunerea și se pronunță asupra prelungirii arestării preventive în termen de 24 de ore de la primirea dosarului și comunică încheierea celor lipsă de la judecată în același termen. Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau inculpat în termen de 24 de ore de la pronunțare pentru cei prezenți sau de la comunicare pentru cei lipsă.

Recursul se soluționează înainte de expirarea duratei arestării preventive. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare. Inculpatul este adus la judecarea recursului. Măsura dispusă de instanță se comunică administrației locului de deținere care este obligată să o aducă la cunoștință inculpatului. Dacă încheierea primei instanțe care se pronunță asupra prelungirii arestării preventive nu este atacată cu recurs, instanța este obligată să restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de recurs.

Judecătorul poate acorda și alte prelungiri, fiecare neputând depăși 30 de zile. Dispozițiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător. Durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăși un termen rezonabil și nu mai mult de 180 de zile.

a4 Menținerea arestării inculpatului la primirea dosarului

Potrivit prevederilor art. 160 Cod procedură penală, când procurorul dispune prin rechizitoriu trimiterea în judecată a inculpatului aflat în stare de arest, dosarul se înaintează instanței competente cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea mandatului de arestare sau, după caz, a duratei pentru care a fost dispusă prelungirea arestării. Instanța, în camera de consiliu, procedează potrivit art. 3001 (revocă sau menține arestarea preventivă).

b) Arestarea inculpatului în cursul judecății

Potrivit prevederilor art. 160a Cod procedură penală, arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în cursul judecății prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 și există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 Cod procedură penală. Încheierea poate fi atacată separat cu recurs. Termenul de recurs este de 24 de ore și curge de la pronunțare pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanței de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 3 zile. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare.

Dispozițiile art. 151 se aplică și în cazul arestării inculpatului în cursul judecății. Față de inculpatul care a mai fost anterior arestat în aceeași cauză în cursul urmăririi penale sau al judecății, se poate dispune din nou această măsură dacă au intervenit elemente noi care fac necesară privarea de libertate. În cursul judecății, instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive. Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată menținerea arestării preventive. Încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160a alin. 2, aplicându-se în mod corespunzător.

§6 Dispoziții speciale pentru minori

Ultimele modificări aduse Codului de procedură penală în anul 2003 cuprind importante prevederi pentru luarea măsurilor preventive față de minori. De la dispozițiile legale aplicabile inculpaților majori s-au prevăzut câteva derogări și completări speciale pentru minori.

1. Drepturile proprii și regimul special pentru minori

Potrivit prevederilor art. 1607 Cod procedură penală, minorilor reținuți sau arestați preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege, pentru deținuții preventivi ce au depășit 18 ani, drepturi proprii și un regim special de detenție preventivă, în raport cu particularitățile vârstei lor, astfel încât măsurile privative de libertate luate față de minori în scopul bunei desfășurări a procesului-penal, ori a împiedicării sustragerii lor de la urmărirea penală, de la judecată, ori de la executarea pedepsei, să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau morală a minorului.

Învinuiților sau inculpaților minori reținuți sau arestați preventiv li se asigură în toate cazurile asistență juridică, organele judiciare fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, dacă minorul nu și-a ales unul și pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat și să comunice cu el. Atunci când se dispune reținerea sau arestarea preventivă a unui învinuit sau inculpat minor, se încunoștiințează despre aceasta imediat, în cazul reținerii și în termen de 24 de ore în cazul arestării, părinții, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care le desemnează acesta, iar în caz de arestare și Serviciul de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanța căreia i-ar reveni să judece în primă instanță cauza, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal. În timpul reținerii sau arestării preventive, minorii se țin separat de majori, în locuri anume destinate minorilor arestați preventiv.

Respectarea drepturilor și a regimului special prevăzut de lege pentru minorii reținuți sau arestați preventiv este asigurată prin controlul unui judecător anume desemnat de președintele instanței, prin vizitarea locului de deținere preventivă de către procuror, precum și prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deținuții preventivi.

2. Reținerea minorului la dispoziția organului de cercetare penală sau a procurorului

Potrivit prevederilor art. 160g Cod procedură penală, în mod cu totul excepțional, minorul între 14 și 16 ani care răspunde penal poate fi reținut la dispoziția procurorului sau a organului de cercetare penală, cu înștiințarea și sub controlul procurorului, pentru o durată ce nu poate depăși 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracțiune pedepsită de lege cu detențiunea pe viață sau închisoarea de 10 ani ori mai mare.

Reținerea poate fi prelungită numai dacă se impune, prin ordonanță motivată, de procuror, pentru o durată de cel mult 10 ore.

3. Arestarea preventivă a minorului

Minorul între 14 și 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detențiunea pe viață sau închisoare de 10 ani sau mai mare și o altă măsură preventivă nu este suficientă (art. 160h Cod procedură penală).

Durata arestării inculpatului minor între 14-16 ani este în cursul urmăririi penale de cel mult 15 zile, iar verificarea legalității și temeinicia arestării preventive se efectuează în cursul judecății, periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi penale sau menținerea ei în cursul judecății nu poate fi dispusă decât în mod excepțional. Arestarea preventivă a minorului în cursul urmăririi penale nu poate să depășească în total un termen rezonabil și nu mai mult de 60 de zile, fiecare prelungire neputând depăși 15 zile. În mod excepțional, când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14-16 ani, în cursul urmăririi pnale, poate fi prelungită până la 180 de zile.

Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile. Durata măsurii arestării preventive poate fi prelungită în cursul urmăririi penale de fiecare dată cu 20 de zile, însă nu poate depăși în total un termen rezonabil și nu mai mult de 90 de zile. În mod excepțional, când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață ori închisoarea de 10 ani ori mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 zile.

Verificrae legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecății, se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile. Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile.

§7 Liberarea provizorie

Codul de procedură penală distinge între 2 modalități de liberare provizorie: liberarea provizorie sub control judiciar și liberarea provizorie pe cauțiune (art. 1601).

1. Liberarea provizorie sub control judiciar

Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în anumite condiții și cu stabilirea anumitor obligații pentru inculpat prevăzute în art. 1602 Cod procedură penală.

Sub acest aspect, dispozițiile menționate cuprind atât condițiile ce trebuie realizate pentru a se dispune liberarea provizorie, cât și condițiile privind comportamentul inculpatului pe durata luării acestei măsuri procesuale.

Se cere ca infracțiunea săvârșită să fie din culpă, iar în cazul celor intenționate maximul special al pedepsei închisorii să nu depășească 12 ani; inculpatul să nu fie recidivist și să nu existe date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o altă infracțiune sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Potrivit art. 1602 alin. 3 Cod procedură penală, organul judiciar dispune ca, pe timpul liberării provizorii, inculpatul să respecte una sau mai multe din următoarele obligații: să nu depășească limita teritorială fixată decât în condițiile stabilite de organul judiciar; să comunice organului judiciar orice schimbare de domiciliu sau reședință; să nu meargă în locuri anumite stabilite; să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; să nu intre în legătură cu anumite persoane determinate; să nu conducă nici un autovehicul sau anumite autovehicule; să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârșirea faptei. Liberarea provizorie sub control judiciar se dispune atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății de instanța de judecată. Controlul modului în care învinuitul sau inculpatul respectă obligațiile stabilite de instanță revine judecătorului delegat cu executarea, precum și procurorului sau organului de poliție. Controlul judiciar instituit de instanță poate fi oricând modificat sau ridicat de aceasta, în total sau în parte, pentru motive temeinice.

2. Liberarea provizorie pe cauțiune

Potrivit art. 1604 alin. 1 Cod procedură penală, liberarea provizorie pe cauțiune se poate acorda de instanța de judecată, atât în cursul urmăririi penale cât și al judecății, la cerere, când s-a depus cauțiunea stabilită de organul judiciar competent, și sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 1602 alin. 1 și 2.

Cauțiunea

Cauțiunea este suma de bani pe care trebuie să o depună inculpatul cu scopul de a garanta respectarea de către acesta a obligațiilor ce-i revin în timpul liberării provizorii (art. 1605 alin. 1).

Cuantumul cauțiunii este de cel puțin 10.000.000 lei, iar consemnarea acesteia se face pe numele învinuitului sau inculpatului și la dispoziția instanței care a stabilit-o (art. 1605 alin. 2 și 3 Cod procedură penală).

Cauțiunea se restituie sau nu în cazurile prevăzute expres în art. 1605 alin. 4 și 5 Cod procedură penală.

Cazurile de restituire a cauțiunii

Cauțiunea se restituie, potrivit art. 1605 alin. 4 Cod procedură penală, atunci când:

a) se revocă liberarea provizorie pentru descoperirea unor fapte și împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie, care justifică arestarea inculpatului (art. 16010 alin. 1 lit. a Cod procedură penală).

b) se constată de instanță prin încheiere, că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive;

c) se dispune scoaterea de sub urmărirea penală, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal;

d) se pronunță pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendarea condiționată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executarea la locul de muncă.

e) se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii.

Cazurile de nerestituire a cauțiunii

Cauțiunea nu se restituie potrivit art. 1605 alin. 5 Cod procedură penală, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii, când liberarea provizorie s-a revocat potrivit dispozițiilor art. 16010 alin. 1 lit. b).

În aceste cazuri, cauțiunea se face venit la bugetul de stat la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În cazurile prevăzute de art. 1605 lit. b-e Cod procedură penală se dispune și încetarea stării de liberare provizorie (art. 1605 alin. 6 Cod procedură penală).

3. Procedura de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune

Procedura este comună pentru ambele modalități ale liberării provizorii, motiv pentru care o vom examina nediferențiat.

Potrivit art. 1606 alin. 1-4 Cod procedură penală, cererea de liberare provizorie poate fi făcută atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, până la terminarea cercetării judecătorești la prima instanță, de către învinuit sau inculpat, soțul ori rudele apropiate ale acestuia.

Cererea poate fi făcută și în cazul în care s-a dispus rejudecarea cauzei de către instanța de recurs pentru administrarea de noi probe sau când s-a dispus rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost casată.

Deși legea nu precizează, s-a apreciat că cererea de liberare provizorie poate fi făcută și în cazul reluării urmăririi penale, când dosarul a fost restituit de instanță în vederea refacerii sau completării urmăririi penale, deoarece și în aceste cazuri se află în faza de urmărire penală.

Cererea de liberare provizorie trebuie să cuprindă numele, prenumele, domiciliul și calitatea persoanei care o face, precum și mențiunea cunoașterii dispozițiilor legii referitoare la cazurile de

revocare a liberării provizorii.

În cazul liberării provizorii pe cauțiune, cererea trebuie să cuprindă și obligația depunerii cauțiunii și mențiunea cunoașterii dispozițiilor legii privind cazurile de nerestituire a cauțiunii. Rezolvarea cererii, în cursul urmăririi penale revine instanței competente să judece cauza în fond, iar în cursul judecății, instanței sesizate cu judecarea cauzei. Cererea depusă la organul de cercetare penală, la procuror, ori la administrația locului de deținere se înaintează în termen de 24 de ore instanței competente.

Măsurile pregătitoare examinării cererii

În primul rând, instanța de judecată are obligația, potrivit art. 1607 Cod procedură penală, să verifice dacă cererea de liberare provizorie cuprinde mențiunile prevăzute în art. 1606 alin. 2 și 3 și, dacă este cazul, ia măsuri pentru completarea acesteia. Când cererea este depusă la instanță înaintea termenului de judecată, aceste obligații revin președintelui instanței care procedează și la încunoștiințarea petiționarului despre termenul de judecare a cererii. Dacă cererea este făcută la primul termen de judecată sau la termenul ulterior, este verificată sub aspectul conținutului de către completul de judecată căruia i-a fost repartizată spre soluționare cauza penală în care se face cererea.

În al doilea rând, organul competent să rezolve cererea trebuie să-l întrebe pe inculpat dacă și-o însușește când este făcută de o altă persoană. Declarația inculpatului cu privire la însușirea cererii se consemnează pe cerere.

Examinarea și admiterea în principiu a cererii

Întrucât în cauză inculpatul este arestat, art. 1608 alin. 1 Cod procedură penală stabilește obligația pentru instanță de a examina de urgență cererea, verificând dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea acesteia.

În cazul cererii de liberare pe cauțiune, dacă instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, stabilește cuantumul cauțiunii și termenul în care cauțiunea trebuie depusă, încunoștiințând despre aceasta persoana care a făcut cererea. După depunerea dovezii de consemnare a cauțiunii, instanța admite în principiu cererea și fixează termenul pentru soluționarea ei. Dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și dovada de consemnare a cauțiunii nu a fost depusă, cererea se respinge.

Soluționarea cererii

Art. 1608a Cod procedură penală prevede că soluționarea cererii se face după ascultarea învinuitului sau inculpatului, a concluziilor apărătorului precum și ale procurorului.

În cazul în care constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și cererea este întemeiată, instanța admite cererea și dispune punerea în libertate provizorie a învinuitului sau inculpatului. În cazul admiterii cererii de liberare provizorie, instanța stabilește și obligațiile ce urmează a fi respectate de învinuit sau inculpat. O copie de pe dispozitivul încheierii rămase definitive ori un extras al acesteia se trimite administrației locului de deținere și organului de poliție în a cărui rază teritorială locuiește învinuitul sau inculpatul, fiind încunoștințate și persoanele interesate.

Primind copia de pe dispozitivul hotărârii de admitere a cererii de liberare provizorie, administrația locului de deținere este obligată să ia măsuri pentru punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului. În cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, când cererea nu este întemeiată sau când aceasta a fost făcută de către o altă persoană și nu a fost însușită de învinuit sau inculpat, instanța respinge cererea.

Revocarea liberării provizorii

Potrivit art. 16010 alin. 1 Cod procedură penală, liberarea provizorie poate fi revocată în următoarele cazuri:

se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie și care justifică arestarea învinuitului sau inculpatului;

învinuitul sau inculpatul nu îndeplinește, cu rea credință, obligațiile ce-i revin, potrivit art. 1602 alin. 3 și art. 1604 alin. 2 și stabilite de instanța de judecată;

învinuitul sau inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului;

învinuitul sau inculpatul săvârșește din nou, cu intenție, o infracțiune pentru care este urmărit sau judecat.

Revocarea liberării provizorii se dispune de instanță prin încheiere, cu ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător. Revocarea se dispune și în lipsa învinuitului sau inculpatului când acesta, fără motive temeinice, nu se prezintă la chemarea făcută.

În caz de revocare a liberării provizorii, instanța dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului și emite un nou mandat de arestare.

Recursul împotriva încheierilor privind liberarea provizorie

Potrivit prevederilor art. 1609 Cod procedură penală, împotriva încheierii prin care s-a admis ori s-a respins cererea de liberare provizorie, se poate face recurs de către învinuit sau inculpat, ori de către procuror, la instanța superioară. Termenul de recurs este de 24 de ore și curge de la pronunțare pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanței de recurs în termen de 24 de ore. Recursul se judecă în termen de 2 zile și se va soluționa în camera de consiliu. Învinuitul sau inculpatul este adus la judecarea recursului. Participarea procurorului este obligatorie. Instanța se pronunță în aceeași zi asupra admiterii sau respingerii recursului. Recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de liberare provizorie nu este suspensiv de executare. Dosarul se restituie în termen de 24 de ore de la soluționarea recursului. Dispozițiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător și în cazul modificării sau ridicării controlului judiciar.

Secțiunea a III a

Alte măsuri procesuale

§1. Măsurile de ocrotire

Putem defini măsurile de ocrotire ca fiind acele măsuri procesuale care se iau în procesul penal în vederea ocrotirii persoanelor ce ar avea de suferit în urma luării împotriva învinuitului sau inculpatului a unor măsuri preventive privative de libertate.

Potrivit art. 161 Cod procedură penală, când măsura reținerii sau arestării preventive a fost luată față de învinuit sau inculpat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicție, o persoană căreia i s-a instituit curatela ori o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, trebuie să fie înștiințată autoritatea competentă în vederea luării măsurii de ocrotire. Obligația de încunoștiințare revine organului judiciar care a luat măsura reținerii ori a arestării preventive.

§2. Măsurile de siguranță

Măsurile de siguranță sunt acele măsuri procesuale ce se iau în mod provizoriu, în cursul procesului penal, față de învinuit sau inculpat pentru a înlătura starea de pericol generată de natura cauzei și pentru preîntâmpinarea săvârșirii unor noi fapte prevăzute de legea penală. Dată fiind natura juridică a măsurii de siguranță prevăzute de art. 114 Cod penal, la judecarea sesizării adresate de procuror pentru luarea acestei măsuri instanța nu poate obliga partea vătămată care a suferit daune materiale prin fapta săvârșită de un bolnav psihic să plătească despăgubiri civile. Într-o cauză de această natură, instanțele din Iași au respins cererea părții vătămate cu motivarea că instanța nu a fost investită cu judecarea fondului cauzei, iar partea vătămată are deschisă separat calea unei acțiuni civile spre a-și valorifica pretențiile.

Potrivit art. 162 alin. 1 Cod procedură penală, dacă procurorul în cursul urmăririi penale constată că învinuitul sau inculpatul se află în vreuna din situațiile arătate în art. 113 sau 114 din Codul penal, sesizează instanța care, dacă este cazul, dispune luarea în mod provizoriu a măsurii de siguranță corespunzătoare. În cursul judecății, măsura de siguranță corespunzătoare este dispusă, de asemenea, în mod provizoriu de instanța de judecată.

Instanța dispune luarea măsurilor de siguranță, numai după ascultarea învinuitului ori inculpatului, în prezența apărătorului și a procurorului.

Pentru luarea celor două măsuri de siguranță trebuie îndeplinite următoarele condiții:

să fie început procesul penal;

să existe o cauză de boală din cele prevăzute de lege;

datorită acestei boli, învinuitul sau inculpatul să prezinte pericol pentru societate.

Obligarea la tratament medical sau internarea medicală poate fi luată și în cazul în care a fost dispusă soluția de încetare a urmăririi penale sau de scoatere de sub urmărire penală, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 10 lit. a, b și c Cod procedură penală. Aceste măsuri de siguranță nu pot fi luate în cazul în care procurorul dispune neînceperea urmăririi penale întrucât legea are în vedere învinuitul și inculpatul, ceea ce presupune că procesul penal a început.

Față de făptuitorul minor – care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical și de un regim special de educație – trebuie luată măsura internării într-un institut medical-educativ, măsură prevăzută de art. 101 lit. d Cod penal, iar nu măsura de siguranță a internării medicale (art. 114 Cod penal).

Potrivit art. 162 alin. 2-6 Cod procedură penală, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a internării provizorii și, totodată sesizează comisia medicală competentă să avizeze internarea bolnavilor mintali și a toxicomanilor periculoși. Măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de către instanța de judecată. Confirmarea se face pe baza avizului comisiei medicale. În cazul în care s-a dispus internarea medicală, se vor lua și măsurile de ocrotire prevăzute în art. 161 Cod procedură penală.

Hotărârea instanței de judecată prin care s-a confirmat măsura internării poate fi atacată separat, cu recurs care nu suspendă executarea.

Aceste măsuri vor fi luate chiar dacă inculpatului i se aplică suspendarea condiționată a executării pedepsei întrucât ceea ce precumpănește este pericolul social pe care acesta îl prezintă.

Caracterul provizoriu al măsurilor de siguranță este consacrat și de legea procesual penală italiană. Astfel, potrivit prevederilor art. 312 Cod procedură penală, în cazurile prevăzute de lege, aplicarea provizorie a măsurilor de siguranță prevăzute în art. 206 Cod penal este dispusă de judecător (conform art. 279), la cererea Ministerului Public (conform art. 291), în orice stadiu al judecății și în orice treaptă de jurisdicție, când există importante indicii de comitere a unei fapte penale.

§3. Măsurile asiguratorii

1. Noțiunea de măsuri asiguratorii

Măsurile asiguratorii sunt măsuri de constrângere reală și constau în indisponibilizarea, până la soluționarea definitivă a cauzei, a bunurilor și veniturilor aparținând învinuitului, inculpatului sau părții responsabile civilmente, în vederea asigurării reparării pagubelor cauzate prin infracțiune precum și pentru garantarea executării pedepselor pecuniare.

Această instituție împreună cu restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii își justifică prezența în cadrul măsurilor procesuale deoarece, până la soluționarea definitivă a cauzelor penale și rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost admisă acțiunea civilă reparatorie sau prin care s-a pronunțat pedeapsa amenzii, inculpatul sau partea responsabilă civilmente ar putea să înstrăineze bunurile pe care le are și să devină insolvabil.

Bunurile care fac obiectul măsurilor asiguratorii sunt indisponibilizate în cursul procesului penal de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în baza art. 163 alin. 1 Cod procedură penală, prin instituirea unui sechestru. În situația în care bunurile indisponibilizate sunt înstrăinate se comite infracțiunea de sustragere de sub sechestru, faptă prevăzută de art. 244 Cod penal.

Luarea măsurilor asiguratorii impune îndeplinirea următoarelor condiții:

să existe o pagubă materială;

paguba să fie produsă prin infracțiune;

să existe un proces penal;

să existe parte civilă.

2. Bunurile asupra cărora se pot lua măsuri asiguratorii

Potrivit art. 163 alin. 2 Cod procedură penală, măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a pagubei.

3. Bunurile exceptate

Nu pot fi sechestrate bunuri care aparțin unei unități dintre cele la care se referă art. 145 Cod penal, precum și cele exceptate de lege.

Din prima categorie fac parte bunurilor autorităților publice, instituțiilor sau altor persoane de interes public iar din cea de a doua, cele arătate în art. 406-409 din Codul de procedură civilă.

4. Procedura de luare a măsurilor asiguratorii

a) Considerații generale

Măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei se pot lua la cererea părții civile sau din oficiu.

Luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.

În cazurile în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca măsura asiguratorie luată să fie adusă la îndeplinire de către secretarul parchetului.

b) Sechestrul propriu-zis

În baza art. 165 Cod procedură penală, organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice și să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, în caz de necesitate, și la experți.

De regulă, bunurile sechestrate rămân în posesia celui căruia îi aparțin, cu obligația de a nu le greva sau înstrăina.

În situația în care există pericol de înstrăinare, bunurile mobile sechestrate vor fi ridicate sau sigilate, putându-se numi un custode.

Organul care aplică sechestrul încheie proces-verbal despre toate actele efectuate, descriind amănunțit bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. În procesul-verbal se arată bunurile exceptate de lege de la urmărire, găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestru și se consemnează obiecțiile părților sau a altor persoane interesate (art. 166 Cod procedură penală).

Un exemplar de pe procesul-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul, iar în lipsă, celor cu care locuiește, administratorului ori celui care în mod obișnuit îl înlocuiește sau unui vecin.

c) Inscripția ipotecară

Inscripția ipotecară constituie o formă specială a sechestrului aplicabilă în cazul bunurilor imobile care implică anumite formalități de autentificare și de publicitate.

În această privință, art. 166 alin. 3 Cod procedură penală prevede că pentru bunurile imobile sechestrate organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscripției ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul și un exemplar al procesului-verbal de sechestru.

Ca și în cazul altor măsuri asiguratorii cu carcater real, inscripția ipotecară are ca efect indisponibilizarea bunului imobil cu privire la care a fost dispusă măsura, iar procedura se subsumează Legii cadastrului și publicității imobiliare nr. 7 din 13 martie 1996. În baza art. 65 din această lege, prin Ordinul nr. 2371/C din 22 decembrie 1997 al ministrului justiției a fost aprobat Regulamentul de organizare și funcționare a birourilor de carte funciară ale judecătoriilor care, în art. 44 lit. c, prevede și măsurile de indisponibilizare în legătură cu imobilele din cartea funciară.

d) Poprirea

O formă specială de indisponibilizare este poprirea care se aplică sumelor de bani datorate celui sechestrat.

Potrivit art. 167 Cod procedură penală, sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părții responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit, sunt poprite în mâinile acestora și în limitele prevăzute de lege, de la data primirii actului prin care se înființează sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitori, după caz, la dispoziția organului care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la data scadentă, recipisele urmând a fi predate aceluiași organ în 24 de ore de la consemnare.

e) Contestarea măsurilor asiguratorii

Persoanele ale căror bunuri au fost indisponibilizate prin luarea unei măsuri asiguratorii precum și orice altă persoană interesată pot face contestație contra acestor măsuri și împotriva modului de aducere la îndeplinire a acestora.

În acest sens, art. 168 alin. 1 Cod procedură penală prevede că, în contra măsurii asiguratorii luate și a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente precum și orice altă persoană interesată se pot plânge organului de cercetare penală care a dispus luarea măsurii ori procurorului sau instanței de judecată, în orice fază a procesului penal

În cazul în care măsurile asiguratorii au fost luate de instanță, hotărârea acesteia poate fi atacată separat cu recurs care nu suspendă executarea (art. 168 alin. 2 Cod procedură penală).

După soluționarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asiguratorii, se poate face contestație, potrivit legii civile (art. 168 alin. 3 Cod procedură penală). În acest caz, contestația vizează doar actul procedural de aducere la îndeplinire a măsurii asiguratorii, nu și actul procesual prin care s-a dispus măsura.

§4. Restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii

1. Restituirea lucrurilor

Restituirea lucrurilor este o măsură procesuală care garantează repararea în natură a pagubei produse prin sustragerea lor.

Potrivit art. 169 alin. 1 Cod procedură penală, dacă procurorul sau instanța de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit ori inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deținerea sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispozițiilor art. 168 Cod procedură penală, stabilirea acestui drept și restituirea.

Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu se stingherește aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei și cu obligația pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii (art. 169 alin. 2).

Restituirea lucrurilor se poate dispune de către organul de urmărire penală printr-o rezoluție sau de către instanța de judecată prin încheiere, această măsură având caracter provizoriu, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, când produce efecte depline.

2. Restabilirea situației anterioare

Ca și restituirea lucrurilor, restabilirea situației anterioare constituie un mod de reparare în natură a pagubelor produse prin infracțiune. Art. 170 Cod procedură penală prevede că procurorul sau instanța de judecată poate lua măsuri de restabilire a situației anterioare săvârșirii infracțiunii, când schimbarea acelei situații a rezultat în mod vădit din comiterea infracțiunii iar restabilirea este posibilă. Luarea acestei măsuri procesuale este posibilă numai în cazul anumitor infracțiuni care, prin natura urmărilor lor permit sau impun restabilirea situației anterioare săvârșirii lor.

CAPITOLUL VIII

ACTELE PROCESUALE SI PROCEDURALE COMUNE

Secțiunea I

Actele procesuale și actele procedurale

§1. Noțiunea de act procesual și de act procedural

În desfășurarea procesului penal, principalii participanți își exercită drepturile și își aduc la îndeplinire obligațiile pe care le au prin efectuarea unor acte cerute de specificul fiecărei cauze penale, denumite acte procesuale sau acte procedurale .

Actele procesuale sunt activități prin care autoritățile judiciare și părțile din proces își manifestă voința, în condițiile și formele prevăzute de lege, de începere și de desfășurare a procesului penal în vederea realizării scopului acestuia.

§2. Clasificarea actelor procesuale și procedurale comune

Actele procesuale și procedurale sunt foarte variate și permit clasificarea lor după mai multe criterii:

a) După caracterul de generalitate

-acte comune, care pot fi îndeplinite sau efectuate în orice fază a procesului penal și în legătură cu oricare instituție procesuală mai însemnată, fiind reglementate, în principal, în partea generală a Codului de procedură penală;

-acte speciale, care sunt specifice unui anumit moment sau instituții ale procesului penal, cum ar fi declarația de exercitare a căilor de atac.

b) După subiecții procesuali care le efectuează

-acte oficiale, care sunt efectuate de organele judiciare, cum ar fi începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, trimiterea în judecată, etc;

-acte neoficiale, efectuate de părți și celelalte persoane care participă la procesul penal, cum ar fi constituirea de parte vătămată sau de parte civilă.

c) După obligativitatea efectuării lor

-acte obligatorii sau imperative, care trebuiesc îndeplinite atunci cînd sunt îndeplinite condițiile cerute de lege.

-acte facultative, care pot fi efectuate numai la manifestarea voinței autorității sau a persoanei abilitate în aces sens.

§3. Unele acte procedurale comune

A. Citarea

Citarea este actul procedural scris și individual prin care o persoană este chemată în fața autorității judiciare la o anumită dată, sub prevederea unei sancțiuni în caz de neprezentare.

Art. 176 Cod procedură penală, prevede că citația este individuală și trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:

-denumirea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată care emite citația, sediul său, data emiterii și numărul dosarului;

-numele, prenumele celui citat, calitatea în care este citat și indicarea obiectului cauzei;

-adresa celui citat, care trebuie să cuprindă în orașe și municipii: localitatea, județul, strada, numărul și apartamentul unde locuiește, iar în commune: județul, comuna, satul. În citație se menționează, cînd este cazul, orice alte date necesare pentru stabilirea adresei celui citat;

-ora, ziua, luna și anul de înfățișare precum și invitarea celui citat să se prezinte la data și locul indicat, cu arătarea consecințelor legale în caz de neprezentare. Citația se semnează de cel care o emite.

Locul unde se trimite citația prezintă importanță pentru o reală încunoștiințare a părților despre termenul de judecată și pentru evitarea sustragerii inculpatului de la judecată.

Ca regulă generală prevăzută de art. 177 al. 1 Cod procedură penală, învinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuiește, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de muncă, prin serviciul de personal al unității la care lucrează.

În ce privește înmânarea citației, legea distinge după cum aceasta se face persoanei care urmează să se prezinte în fața organelor judiciare sau altor persoane:

Potrivit art. 178 al. 1 și 2 Cod procedură penală, citația se înmânează personal celui citat, care va semna dovada de primire.

Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citația soțului, unei rude sau oricărei persoane care locuiește cu ea, ori care în mod obișnuit îi primește corespondența. Citația nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de uzul rațiunii (art. 179 al. 1 Cod procedură penală).

În vederea îndeplinirii procedurii de citare, art. 181 Cod procedură penală prevede ce trebuie să cuprindă înscrisurile procedurale. Astfel, dovada de primire a citației trebuie să cuprindă numărul dosarului, denumirea organului de urmărire penală sau a instanței care a emis citația, numele și prenumele și calitatea persoanei citate, precum și data pentru care este citată. De asemenea, această dovadă trebuie să cuprindă data înmânării citației, numele, prenumele, calitatea și semnătura celui ce înmânează citația, certificarea de către acesta a identității și semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citația, precum și arătarea calității acesteia.

B. Comunicarea actelor procedurale

Comunicarea este actul procedural scris prin care se transmite unui participant la procesul penal un alt act procedural scris, spre a lua cunoștință de cuprinsul său. Potrivit dispozițiilor procesual penale în vigoare, comunicarea actelor procedurale se poate face prin transmiterea actului procedural constatator sau prin înștiințarea despre îndeplinirea unui act procedural în cadrul procesului penal. În cazul în care se transmite actul procedural constatator, Codul de procedură penală folosește termenul "comunică". Spre exemplu, în art. 313 al. 2 se prevede că inculpatului aflat în stare de deținere i se comunică și copia actului de sesizare a instanței, iar art. 360 stabilește că părților care au lipsit, atât la judecată, cât și la pronunțare, inculpatului deținut și celui militar în termen, care au lipsit de la pronunțarea hotărârii, li se comunică copii de pe dispozitivul acesteia.

C. Mandatul de aducere

Mandatul de aducere este un act procedural scris, cu aceleași mențiuni esențiale ca și ale citației, cuprinzând un ordin adresat organelor de poliție de a aduce în fața autorității judiciare emitente persoana la care se referă.

Potrivit art. 183 Cod procedură penală, o persoană poate fi adusă în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată pe baza unui mandat de aducere întocmit cu aceleași mențiuni ca și citația, dacă fiind anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezența ei este necesară. Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi chemat prin citație, dacă organul de urmărire penală sau instanța constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură.

Mandatul de aducere se execută prin organele de poliție, așa cum dispune art. 184 Cod procedură penală.

§4. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale și înlăturarea unor omisiuni vădite

a) Modificarea actelor procedurale

Actul procedural constatator nu trebuie să cuprindă nici o adăugire, corectură sau suprimare de text. Din acest motiv articolul 194 Cod procedură penală prevede că orice adăugire, corectură ori suprimare făcută în cuprinsul unui act procedural este ținută în seamă numai dacă aceste modificări sunt confirmate în scris, în cuprinsul sau la sfîrșitul actului, de către cei care l-au semnat. Modificările neconfirmate, dar care nu schimbă înțelesul frazei, rămân valabile. Locurile nescrise în cuprinsul unei declarații trebuie barate astfel încât să nu se poată face adăugiri.

b) Îndreptarea erorilor materiale

În cuprinsul unui act procedural constatator este posibil să se strecoare unele erori materiale, cum sunt greșelile din neatenție sau de dactilografiere, asupra numelui sau calității părților sau asupra unor date ori cifre. Pentru a nu se desființa actul procedural datorită erorilor materiale, art. 195 Cod procedură penală prevede că acestea se îndreaptă de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu.

În vederea îndreptării erorii, părțile pot fi chemate spre a da lămuriri. Despre îndreptarea efectuată, organul de urmărire penală sau instanța de judecată, după caz, întocmește un proces-verbal sau o încheiere, făcându-se mențiune și la sfîrșitul actului corectat.

c) Înlăturarea unor omisiuni vădite

Potrivit art. 196 Cod procedură penală, dispozițiile art. 195 se aplică și în cazul cînd organul de urmărire penală sau instanța, ca urmare a unei omisiuni vădite, nu s-a pronunțat asupra sumelor pretinse de martori, experți, interpreți, apărători, conform art. 189 sau 190, precum și cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii.

Secțiunea a II-a

Termenele în procesul penal

§1. Noțiuni introductive

1. Rolul termenelor în desfășurarea procesului penal

Termenul este intervalul de timp în care se pot sau trebuie îndeplinite unele acte și măsuri procesuale sau procedurale ori acestea nu pot fi îndeplinite. Instituția termenului în procesul penal prefigurează un principiu fundamental al acestei activități judiciare, operativitatea și asigură o anumită durată minimă necesară pentru ca activitatea procesuală să se poată desfășura în bune condițiuni.

Pentru reglementarea termenelor în procesul penal legiuitorul folosește două modalități:

determinarea relativă lăsată la aprecierea organului judiciar care se exprimă prin formulele: de îndată (art. 152 alin. 4, art. 256, art. 300 alin. 2, art. 306 Cod procedură penală); de urgență (art. 1608 alin. 1 și art. 293 Cod procedură penală); imediat (art. 153 alin. 3 Cod procedură penală);

determinarea absolută care se poate face pe ore, pe zile, pe luni sau pe ani sau prin anumite formule: până la terminarea cercetării judecătorești la prima instanță (art. 16 alin. 2 și 1606 alin. 1 Cod procedură penală); până la citirea actului de sesizare a instanței (art. 15 alin. 2, art. 16 alin. 1 și art. 39 alin. 2 Cod procedură penală); în cursul efectuării actului sau la primul termen de judecată cu procedură completă (art. 197 alin. 4 Cod procedură penală); până la pronunțarea hotărârii definitive (art. 39 alin. 1 Cod procedură penală); până la începerea dezbaterilor (art. 292 alin. 2 Cod procedură penală).

2. Termene substanțiale și termene procedurale

Termenele prevăzute de legea procesual penală sunt procedurale și substanțiale.

Termenele procedurale sunt impuse de interese pur procedurale fiind necesare pentru sistematizarea și disciplinarea activităților procesuale în vederea asigurării realizării la timp și în mod just a scopului procesului penal.

Majoritatea termenelor prevăzute de Codul de procedură penală sunt procedurale, dintre care amintim termenul în care procurorul trebuie să sesizeze instanța, după dispunerea trimiterii în judecată; termenul de rezolvare a plângerilor de către procuror (art. 278 Cod procedură penală), termenul de apel și de recurs etc.

Termenele substanțiale sunt intervale de timp determinate de lege pentru ocrotirea unor drepturi sau interese extraprocesuale care stabilesc sau disciplinează în timp măsurile pe care organele judiciare le pot lua în ceea ce privește privarea sau restrângerea drepturilor persoanei, drepturi conferite în afara procesului penal.

Sunt termene substanțiale cele care privesc durata măsurilor preventive, care sunt cele mai importante, cele aplicabile în domeniul liberării condiționate, prescripției, reabilitării sau care privesc durata pedepselor etc.

Potrivit art. 188 Cod procedură penală, în calcularea termenelor privind luarea, menținerea ori revocarea măsurilor preventive, ora sau ziua de la care începe și la care sfârșește termenul intră în durata acestuia. Luna și anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care a început să curgă.

Deosebirea între aceste termene decurge și din modul de calcul al acestora și sancțiunile procesuale sau procedurale care se aplică.

§2. Clasificarea termenelor procedurale

Termenele procedurale pot fi clasificate după mai multe criterii:

1. După natura lor, termenele sunt imperative sau peremtorii, prohibitive sau dilatorii și orânduitorii

– termenul imperativ constă într-un interval de timp în care trebuie îndeplinite anumite acte procesuale sau procedurale. Sub acest aspect termenul de apel sau de recurs este de 10 zile iar dacă dreptul de folosire a căii de atac nu se exercită în acest interval, actul devine tardiv.

– termenul prohibitiv constituie un obstacol pentru îndeplinirea unor acte procesuale sau procedurale. Spre exemplu, punerea în executare a hotărârii de condamnare nu poate avea loc până la expirarea termenului de apel sau de recurs, întrucât sentința devine executorie numai după această dată, evident dacă nu s-a folosit calea de atac. Actul efectuat înainte de împlinirea termenului prohibitiv este prematur și poate fi refăcut după trecerea termenului. Nerespectarea termenelor imperative și prohibitive atrag sancțiuni procedurale cum ar fi decăderea din dreptul de a mai exercita calea de atac a recursului după trecerea termenului de 10 zile.

– termenele orânduitorii sunt termene de recomandare pentru efectuarea unor acte care nu atrag sancțiuni procedurale pentru actul neefectuat. Astfel, potrivit art. 261 alin. 1 Cod procedură penală, procurorul este obligat să soluționeze dosarul în termen de 15 zile de la primire iar instanța de judecată trebuie să pronunțe hotărârea în cel mult 15 zile și s-o redacteze în cel mult 20 zile de la pronunțare (art. 306 și art. 310 alin. 2 Cod procedură penală). Aceste termene sunt depășite în mod frecvent însă fără consecințe asupra valabilității actului efectuat tardiv.

2. După modul cum sunt fixate, termenele pot fi fixe, maxime și minime

– termenul este fix atunci când se stabilește o durată determinată în care trebuie efectuat un act, cum este termenul de exercitare a căilor de atac, de 3 sau de 10 zile.

– termenul este maxim când se stabilește durata maximă de timp pentru efectuarea actului, dar activitatea se poate face și într-un termen mai scurt. Spre exemplu, termenul de motivare a hotărârii judecătorești este de 20 de zile, însă nimic nu împiedică instanța de judecată să facă acest lucru chiar a doua zi de la pronunțare.

– termenul este minim când se stabilește durata minimă ce trebuie să se scurgă pentru ca un act să fie considerat efectuat în termen. Astfel, citația trebuie să fie înmânată inculpatului cu cel puțin 5 zile înaintea termenului fixat (art. 313 alin. 2 Cod procedură penală), dar este posibil ca acestă activitate să se desfășoare cu mai multe zile înainte.

§3. Calcularea termenelor

În privința calculului termenelor, legea distinge după cum este vorba de termene substanțiale sau de termene procedurale.

1. Modalități de calculare a termenelor procedurale

Termenul procedural curge între două momente: un moment inițial, de la care începe să curgă termenul, denumit dies a quo și un moment final, la care se sfârșește termenul – dies ad quem.

Momentul inițial este determinat de data efectuării actului procedural care, potrivit legii, determină curgerea termenului. Astfel, în cazul exercitării căilor de atac, termenul curge de la data pronunțării hotărârii atacate, ca regulă, sau de la comunicare în celelalte cazuri. Pentru apelul sau recursul peste termen, data de la care curge termenul este data începerii executării pedepsei sau a dispozițiilor privind despăgubirile civile.

Momentul final este determinat de durata termenului și modul de calcul. În ce privește durata termenului, aceasta este prevăzută de lege sau este stabilită de autoritatea judiciară. Modul de calcul se deosebește după cum termenele sunt pe ore și zile sau pe luni și ani.

Codul nostru de procedură a adoptat sistemul de calcul pe ore și zile libere. Astfel, potrivit art. 186 Cod procedură penală, la calcularea termenelor procedurale se pornește de la ora, ziua, luna sau anul menționat în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazul când legea dispune astfel.

La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește.

Acest mod de calcul face ca termenele procedurale să fie cu două ore sau cu două zile mai mari decât termenele substanțiale care se calculează pe ore și zile pline (Ex. termenul de apel de 10 zile care începe pe 9 octombrie se împlinește pe 20 octombrie iar dacă această dată cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prorogă până la 21 octombrie).

Termenele socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârșitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârșitul zilei și lunii corespunzătoare din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni (art. 186 alin. 3 Cod procedură penală). Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.

Termenul de o lună care începe cu 9 octombrie se împlinește la 10 noiembrie. Dacă ziua corespunzătoare cade într-o lună ce nu are o astfel de zi, termenul expiră în ultima zi a aceleiași luni (Ex. termenul de o lună început la 31 ianuarie expiră, după caz, la 28 sau 29 februarie).

2. Acte considerate făcute în termen

Potrivit art. 187 Cod procedură penală, actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administrația locului de deținere ori la unitatea militară sau la oficiul poștal prin scrisoarea recomandată este considerat ca făcut în termen. Înregistrarea sau atestarea făcută de către administrația locului de deținere pe actul depus, recipisa oficiului poștal precum și înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea militară pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului.

Cu excepția căilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în termen, dacă data la care a fost trecut în registrul de ieșire al parchetului este înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului.

Secțiunea a III a

Sancțiunile procesual-penale

§1. Felurile sancțiunilor procesual penale

1. Noțiunea de sancțiuni procesual-penale

Sancțiunea procesual-penală reprezintă mijlocul legal care lipsește de efecte juridice actele procesuale și procedurale, precum și măsurile procesuale dispuse ori efectuate în mod ilegal sau care se aplică în cazul comiterii unei abateri judiciare.

2. Felurile sancțiunilor procesual-penale

În Codul de procedură penală sunt reglementate trei sancțiuni procesual-penale: decăderea (art. 185 alin. 1), nulitatea (art. 197) și inadmisibilitatea (art. 379 pct. 1 lit. a și art. 38515 pct. 1 lit. a), iar doctrina face referire și la inexistență.

a) Inexistența, nu este reglementată de normele procesuale penale, însă este considerată o sancțiune procesual-penală. Actul inexistent este considerat ca o realitate de fapt care nu produce nici un efect juridic, datorită modului cum a fost conceput (spre exemplu, o hotărâre judecătorească întocmită de un student în practică); un asemenea act nu poate fi luat în considerare de nici o autoritate judiciară și nu poate produce efecte juridice.

b) Inadmisibilitatea

În Codul de procedură penală există dispoziții în care se face referire la sancțiunea inadmisibilității și anume: art. 379 pct. 1 lit. a și art. 38515 pct. 1 lit. a privind respingerea apelului și recursului, dacă fiecare este inadmisibil; art. 42 alin. 4 care prevede că hotărârea de declinare a competenței nu este supusă apelului și nici recursului; art. 61 potrivit căruia repetarea cererii de strămutare a cauzei penale este inadmisibilă dacă se întemeiază pe aceleași împrejurări etc.

c) Decăderea este sancțiunea procesuală ce lovește actul procesual care nu a fost efectuat înauntrul termenului prevăzut de lege. În acest sens, art. 185 alin. 1 Cod procedură penală stabilește că atunci când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen. Decăderea duce la pierderea numai a dreptului procesual și nu se răsfrânge asupra dreptului subiectiv substanțial, decât eventual, indirect. Astfel, nerespectarea limitei de timp până la care poate avea loc constituirea de parte civilă duce la decăderea celui vătămat de a mai avea în procesul penal această calitate, dar nu antrenează pierderea dreptului de a pretinde despăgubiri pe calea unei acțiuni civile separate. Tot astfel, la expirarea termenului de apel sau de recurs, inculpatul care nu a folosit calea de atac este decăzut din dreptul de apel sau de recurs.

Decăderea se deosebește de nulitate prin aceea că nulitatea se referă la acte procesuale, pe când decăderea se referă la drepturi procesuale; nulitatea se referă la un act efectuat, în timp ce decăderea are în vedere un act care nu mai poate lua ființă deoarece a expirat termenul prevăzut de lege.

§2. Reglementarea procesuală a nulităților

1. Conceptul de nulitate în procesul penal

Nulitatea este sancțiunea care intervine, în general, atunci când un act procesual sau procedural ori o măsură procesuală s-a îndeplinit cu nesocotirea condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege.

În aliniatul 2 al art. 197 Cod procedură penală, s-au prevăzut nulitățile exprese care sunt și nulități absolute, iar în aliniatul 4 sunt avute în vedere alte dispoziții legale, a căror încălcare atrage nulitatea numai dacă s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului nelegal – fiind nulități virtuale, invocate în anumite condiții, care sunt nulități relative.

2. Condițiile generale ale nulităților

a) Încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal.

Această formulare cuprinsă în art. 197 alin. 1 Cod procedură penală nu prevede nici o limitare, ceea ce înseamnă că vor fi sancționate cu nulitatea încălcarea dispozițiilor care reglementează urmărirea penală, judecata în prima instanță, în apel, în recurs sau în căile extraordinare de atac.

Unele dispoziții care reglementează desfășurarea procesului penal au fost cuprinse în art. 197 alin. 2 Cod procedură penală, iar încălcarea lor atrage întotdeauna nulitatea actelor efectuate cu încălcarea lor. În aceste cazuri, nulitatea nu poate fi înlăturată în nici un mod, putând fi invocată în orice stare a procesului și se ia în considerare chiar din oficiu.

În celelalte cazuri de nulitate, se cere îndeplinirea a încă două condiții.

b) Producerea unei vătămări procesuale

Legea nu precizează în ce poate consta vătămarea procesuală. Pentru a putea determina conținutul noțiunii de vătămare trebuie îmbinate cele două interese ce se confruntă: interesele societății cu cele ale părților din proces; vătămarea poate aduce atingere directă atât intereselor societății cât și intereselor legitime ale părților din proces. Dacă încălcarea unei dispoziții procedurale aduce atingere garanțiilor fundamentale ale justiției, care apără societatea de infracțiuni, dar în anumite condiții și forme procesuale, legea consideră că există întotdeauna o vătămare ce nu poate fi înlăturată în nici un fel, fiind vorba de nulități absolute, care se referă la încălcarea dispozițiilor prevăzute în art. 197 alin. 2 Cod procedură penală.

Legea permite, în cazul încălcării drepturilor procesuale ale părților, să fie luată în considerare nulitatea și din oficiu (art. 197 alin. 4 Cod procedură penală), atunci când anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

c) Vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului

Atunci când vătămarea produsă prin încălcarea dispozițiilor procesuale poate fi înlăturată în alt mod, devine inutilă anularea actului pentru acest motiv. Potrivit art. 250 lit. c și art. 67 Cod procedură penală, organul de cercetare penală este obligat, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, să se pronunțe asupra cererilor de probe formulate de inculpat. Dacă organul de urmărire penală nu s-a pronunțat asupra acestor probe și s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, acestuia i s-a cauzat o vătămare pentru că nu și-a putut dovedi apărările, însă instanța de judecată poate înlătura această vătămare prin admiterea și administrarea probelor propuse.

În cazul vătămării prin împiedicarea părții de a-și exercita un drept procesual, anularea actului poate fi evitată prin exercitarea altui drept procesual care să ducă la același rezultat. În acest sens, vătămarea produsă părții civile prin refuzul instanței de a-i da cuvântul în replică poate fi înlăturată prin depunerea de concluzii scrise care au fost avute în vedere de instanță la soluționarea cauzei.

3. Clasificarea nulităților

Nulitățile pot fi clasificate după mai multe criterii.

a) După modul de aplicare și efectele pe care le produc, nulitățile pot fi absolute și relative, această clasificare fiind cea mai importantă.

Nulitățile absolute intervin în cazurile expres prevăzute de lege și pot fi invocate oricând în cursul procesului penal și de către oricine, chiar și din oficiu.

Nulitățile relative sunt, de regulă, cele virtuale și sunt incidente în cazul încălcării oricărei alte dispoziții legale decât cele prevăzute de art. 197 alin. 2 Cod procedură penală. Nulitatea relativă poate fi înlăturată prin voința celui vătămat, se ia în considerare până la un anumit moment al desfășurării procesului penal și poate fi invocată numai de cel interesat.

b) În raport de întinderea lor, nulitățile pot fi totale sau parțiale, după cum atrag desființarea în întregime sau numai în parte a actului viciat.

c) Nulitățile acoperibile și neacoperibile, după cum își pierd efectul dacă nu au fost invocate în timp util sau pot fi invocate oricând.

d) Nulitățile generale și speciale, după cum sunt comune tuturor actelor procesuale sau se limitează la un anume act special.

4. Formele nulităților prevăzute de Codul de procedură penală

A) Nulitățile absolute

a) Trăsăturile nulităților absolute

Codul de procedură penală a consacrat sistemul nulităților absolute exprese prin art. 197 alin. 2 și 3, stabilind și trăsăturile care le caracterizează.

Nulitatea absolută nu poate fi înlăturată în nici un mod. Din această trăsătură decurge consecința că legea recunoaște existența unei vătămări procesuale în toate cazurile de încălcare a dispozițiilor sancționate cu nulitatea absolută, vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului. În acest caz, vătămarea procesuală are valoare de prezumție legală (juris et de jure), care nu suferă proba contrară. Prin urmare, pentru a opera nulitatea absolută se cere îndeplinirea unei singure condiții și anume să se producă o încălcare a dispozițiilor la care se referă art. 197 alin. 2, celelalte condiții fiind considerate existente ope legis.

În mod excepțional, legea a prevăzut posibilitatea înlăturării vătămării, chiar dacă a fost încălcată o dispoziție legală prevăzută sub sancțiunea nulității absolute, în următoarele cazuri:

1. În ipoteza nerespectării dispozițiilor relative la sesizarea instanței legea permite înlăturarea neregularității actului de sesizare fără a dispune anularea lui (art. 300 și 366 alin. 3 Cod procedură penală);

2. În situația nerespectării dispozițiilor legale referitoare la competența după materie și după calitatea persoanei, dacă sunt incidente prevederile art. 332 alin. 2 Cod procedură penală.

Nulitatea absolută poate fi invocată în orice stadiu al procesului. Astfel, ea poate fi invocată în cursul urmăririi penale, al judecății în primă instanță, în apel și în recurs precum și prin căile extraordinare de atac. În unele cazuri, legiuitorul a înțeles să facă anumite derogări în mod expres, cum ar fi nulitatea actelor de cercetare efectuate de un organ de cercetare necompetent, care este absolută însă nu poate fi invocată decât cel mai târziu în cursul cercetării judecătorești la prima instanță (art. 332 Cod procedură penală).

Nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din proces, și de procuror, fiind luată în considerare din oficiu de instanța de judecată.

b) Cazurile de nulitate absolută

Articolul 197 alin. 2 Cod procedură penală, enumeră în mod limitativ dispozițiile legale a căror nerespectare atrage nulitatea absolută și care se referă la mai multe instituții.

Competența după materie și după calitatea persoanei. Nulitatea absolută intervine în caz de necompetență a organelor de cercetare penală (art. 207 și 208), a procurorilor (art. 209) și a instanțelor de judecată (art. 25-29, 40-41), în situația încălcării normelor care se referă la prorogarea competenței instanței când este vorba de indivizibilitate și conexitate (art. 32-37), schimbarea încadrării juridice a faptei de către instanța ierarhic superioară (art. 41) și chestiuni prealabile (art. 44).

Sesizarea instanței. Sunt avute în vedere normele care reglementează sesizarea primei instanțe prin rechizitoriu (art. 262-264) și prin plângerea prealabilă a părții vătămate (art. 279 alin. 2 lit. a), cele referitoare la extinderea acțiunii penale și punerea în mișcare a acțiunii penale în cursul judecății (art. 335-337), precum și cele privind exercitarea căilor de atac.

Compunerea instanței de judecată. Judecarea unei cauze penale, chiar la un singur termen de judecată, de către o instanță compusă din judecători care nu au dobândit sau au pierdut această calitate ori nu aveau calitatea prevăzută de lege, atrage nulitatea absolută.

Publicitatea ședinței de judecată. Sancțiunea nulității absolute intervine numai în cazul nerespectării dispozițiilor care prevăd că ședința de judecată este publică iar nu și atunci când se prevede ședință secretă sau nepublică.

Participarea procurorului, când este obligatorie. Potrivit art. 315 Cod procedură penală, procurorul este obligat să participe la ședințele de judecată ale judecătoriilor, în cauzele în care instanța de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii de 2 ani sau mai mare, în cauzele în care vreunul din inculpați se află în stare de detenție sau este minor precum și în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii. În ședințele de judecată ale celorlalte instanțe, participarea procurorului este obligatorie în toate cazurile.

Prezența inculpatului, când este obligatorie, potrivit legii (art. 314 Cod procedură penală). Judecata nu poate avea loc decât în prezența inculpatului, când acesta se află în stare de deținere, dispoziție care este valabilă și în cazul apelului și al recursului (art. 375 alin. 3 și 38511 alin. 2 Cod procedură penală), cu anumite excepții prevăzute de art. 375 alin. 4 și 38511 alin. 3 Cod procedură penală. La judecarea recursului împotriva încheierilor privind măsurile preventive, participarea inculpatului nu este obligatorie. Participarea la proces a inculpatului minor este obligatorie, cu excepția cazului când acesta se sustrage de la judecată.

Asistarea inculpatului de către apărător, când este obligatorie. Articolul 171 alin. 2 și 3 Cod procedură penală prevede cazurile în care asistența inculpatului este obligatorie în cursul procesului penal, la care se adaugă cele din art. 1401 alin. 3, art. 159 alin. 3, art. 1608 alin. 3 Cod procedură penală.

Efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori. În această privință, Instanța Supremă a statuat că neefectuarea anchetei sociale în cursul urmăririi penale și a judecății atrage nulitatea absolută.

B) Nulitățile relative

a) Trăsăturile nulităților relative

Sediul nulităților relative îl constituie art. 197 alin. 1 Cod procedură penală, acestea caracterizându-se prin unele trăsături specifice.

Pot fi acoperite prin voința părților iar actul efectuat cu încălcarea dispozițiilor legale rămâne valabil, producând toate efectele prevăzute de lege. Astfel, când se produce vătămarea vreuneia din părțile procesului penal, aceasta poate accepta actul, situație în care se înlătură nulitatea. Dacă actul efectuat cu încălcarea legii vatămă mai multe părți, nulitatea poate fi înlăturată prin voința acestora, cum ar fi cazul în care părțile acceptă judecarea cauzei de către instanța necompetentă din punct de vedere teritorial.

Trebuie invocată într-o anumită stare a procesului. Dacă acest moment este depășit, se poate invoca tardivitatea excepției de nulitate, iar actul este validat. În ce privește momentul procesual până când se poate invoca nulitatea relativă, legea distinge două situații:

– când partea este prezentă la efectuarea actului, nulitatea trebuie invocată în cursul efectuării acestuia pentru a preveni organul judiciar despre încălcarea legii, care poate lua măsuri de îndreptare a greșelii (spre ex. când părții prezente la dezbateri nu i se dă cuvântul, aceasta trebuie să invoce nelegalitatea până la terminarea dezbaterilor pentru ca instanța să intre în legalitate);

– dacă partea a lipsit când s-a efectuat actul, nulitatea poate fi invocată cel mai târziu până la primul termen de judecată cu procedura completă (ex. dacă nu s-a prezentat materialul de urmărire penală unui inculpat major nearestat, acesta poate invoca nulitatea relativă numai până la primul termen de judecată cu procedura de citare îndeplinită).

Nulitatea relativă nu poate fi invocată direct la instanța de control judiciar, afară de cazul în care s-a produs după închiderea dezbaterilor judiciare la prima instanță. Dacă excepția de nulitate relativă invocată la prima instanță a fost respinsă, va putea face obiectul căilor de atac.

Pot fi invocate numai de partea care a suferit vătămarea prin încălcarea legii. În acest sens, când inculpatul a fost judecat în lipsă, deși procedura de citare nu era îndeplinită, numai acesta poate invoca nulitatea relativă.

5. Procedura declarării și efectele nulităților

a) Declararea nulității actelor procesuale și procedurale penale

Nulitatea unui act procesual sau procedural trebuie invocată în fața autorității judiciare de către partea interesată – în cazul nulităților relative – și de către oricare parte din proces sau din oficiu – în cazul nulităților absolute. În mod excepțional, nulitatea relativă poate fi invocată din oficiu, de către instanța de judecată, în condițiile stabilite de art. 197 alin. 4 Cod procedură penală.

În cursul procesului penal, nulitatea se invocă prin excepția de nulitate, indiferent de faza procesuală. Invocarea nulității absolute se poate face în tot cursul procesului penal până la terminarea dezbaterilor judiciare în primă instanță, iar în cazul nulității relative trebuie să se respecte termenele prevăzute în art. 197 alin. 4 Cod procedură penală.

În căile de atac, nulitățile pot fi invocate ca motive de apel (art. 374) sau de recurs (art. 3859 Cod procedură penală), în recursul în anulare (art. 410) ori contestația în anulare (art. 386).

Autoritatea judiciară în fața căreia se invocă nulitatea trebuie să constate dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a interveni nulitatea și, în caz afirmativ, va dispune anularea actului procesual sau procedural nul, după care va proceda la refacerea lui. Constatarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege trebuie motivată.

b) Efectele nulităților

Declararea nulității unui act procesual sau procedural produce două efecte principale consecutive:

– lipsirea de efecte juridice a actului efectuat cu încălcarea legii;

– refacerea actelor anulate, de către autoritatea judiciară, în condițiile legii.

Actul se consideră inexistent numai din punct de vedere al efectelor pe care ar fi trebuit să le producă dacă ar fi fost valabil, nu însă și sub raportul consecințelor anulării sale (cheltuieli judiciare, amendă judiciară, prescripție, decăderi etc.).

Sub cel de-al doilea aspect, nulitatea unui act procesual poate atrage și nulitatea altor acte procesuale sau procedurale efectuate cu respectarea legii dar care se întemeiază pe actul nul sau depind de valabilitatea acestuia. Legătura de dependență este, de regulă, cu actele concomitente și consecutive actului procesual nul, cum ar fi cazul în care procedura de citare a inculpatului este nulă, iar acesta a fost judecat în lipsă, când întreaga judecată va fi declarată nulă. Uneori nulitatea unui act procesual sau procedural se extinde și asupra actelor anterioare pe care se întemeiază. Spre exemplu, dacă deliberarea și luarea hotărârii au avut loc cu un judecător care nu a participat la dezbateri, nulitatea deliberării se extinde și asupra dezbaterilor judiciare care au avut loc anterior.

În codul nostru de procedură penală nu sunt dispoziții exprese cu privire la efectul extensiv al nulității, urmând a se aprecia de la caz la caz de către organele judiciare.

Anularea unui act procesual sau procedural are ca efect obligarea autorității judiciare de a reface actul nul, în condițiile legii. Atunci când nulitatea este constatată de organul care a efectuat actul cu încălcarea legii, îi revine obligația de a reface actul. Dacă nulitatea este constatată de alt organ care acționează ulterior celui care a comis nulitatea, obligația de refacere a actului poate reveni, după caz, fie primului organ, fie celui subsecvent.

În cazul inadmisibilității și al decăderii, actul declarat nul nu mai este refăcut, fiind interzis de lege. Refacerea actelor nule poate fi împiedicată și de intervenirea unei cauze care oprește începerea sau continuarea procesului penal, cum ar fi amnistia sau retragerea plângerii prealabile, cazuri în care refacerea actului devine inutilă.

Secțiunea a IV-a

Unele măsuri procedurale

§1. Cheltuielile judiciare

1. Noțiune

Potrivit art. 189 Cod procedură penală, cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, retribuirea apărătorilor precum și orice alte cheltuieli ocazionate de desfășurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părți.

În cheltuielile ocazionate de administrarea probelor se includ și sumele cuvenite martorilor, experților și interpreților, acoperind cheltuielile efectuate de aceștia cu transportul și întreținerea pe durata chemării la autoritatea judiciară, precum și pentru lipsirea martorilor de venitul ce li s-ar fi cuvenit pentru perioada în care au absentat de la locul de muncă sau pentru retribuția cuvenită experților și interpreților pentru serviciul care l-au adus justiției (art. 190 Cod procedură penală)

Obligația de a suporta cheltuielile judiciare îi revine în principal inculpatului, chiar dacă partea vătămată și partea civilă au determinat, prin cererile lor, producerea unor cheltuieli și este integrală, incluzând toate cheltuielile necesare pentru pronunțarea unei hotărâri de condamnare de către prima instanță.

Obligația de suportare a cheltuielilor judiciare pentru celelalte părți este subsidiară și limitată. Obligația este subsidiară deoarece intervine numai atunci când o asemenea obligație nu revine inculpatului și este limitată numai la cheltuielile ocazionate prin culpa procesuală a părții

Obligația statului de a suporta cheltuielile judiciare este subsidiară și integrală, intervenind numai atunci când aceasta nu revine vreuneia din părți.

2. Plata cheltuielilor avansate de stat

Codul de procedură penală reglementează diferit obligația de plată a cheltuielilor judiciare avansate de stat în raport de soluția pronunțată în cauză

•În caz de condamnare

Potrivit art. 191 alin. 1 Cod procedură penală, în caz de condamnare, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Când sunt mai mulți inculpați condamnați, instanța hotărăște partea din cheltuielile judiciare datorată de fiecare. La stabilirea acestei părți se ține seama, pentru fiecare dintre inculpați, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare.

Partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta și la plata cheltuielilor avansate de stat (art. 191 alin. 3 Cod procedură penală).

•În caz de achitare

Potrivit art. 192 alin. 1 lit. a-c Cod procedură penală, în caz de achitare a inculpatului, cheltuielile judiciare se suportă de: partea vătămată, în măsura în care cheltuielile au fost determinate de aceasta; partea civilă căreia i s-a respins în totul pretențiile civile, în măsura în care cheltuielile au fost determinate de această parte; inculpat, în cazul când, deși achitat, a fost obligat la repararea pagubei.

Atunci când acțiunea penală a fost pusă în mișcare la (sau prin) plângerea prealabilă a părții vătămate și s-a dovedit netemeinicia acestei plângeri prin achitarea inculpatului, cheltuielile judiciare avansate de stat vor fi suportate de aceasta în măsura în care le-a determinat prin culpa sa.

În toate celelalte cazuri de achitare, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia în baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală.

•În caz de încetare a procesului penal. Cheltuielile judiciare se suportă în baza art. 192 alin. 1 pct. 2 lit. a-c de către: inculpat, dacă s-a dispus înlocuirea răspunderii penale; ambele părți, în caz de împăcare; partea vătămată, în caz de retragere a plângerii. Partea vătămată va suporta cheltuielile judiciare avansate de stat și în cazul în care se stabilește că plângerea sa este tardivă sau lovită de nulitate.

În caz de amnistie, prescripție sau retragere a plângerii, dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, art. 192 alin. 1 pct. 3 lit. a-b Cod procedură penală, stabilește că cheltuielile judiciare se suportă de către: partea vătămată, atunci când în cauză se face aplicația art. 13 alin. 2; inculpat, atunci când în cauză se face aplicația art. 13 alin. 3 Cod procedură penală.

•În cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori și-a retras apelul, recursul ori cererea (art. 192 alin. 2 Cod procedură penală).

În cazul când mai multe părți sunt obligate la suportarea cheltuielilor judiciare, instanța hotărăște partea din cheltuielile judiciare datorate de flecare.

Dacă urmărirea penală se finalizează prin clasare, scoatere de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, obligația de plată a cheltuielilor judiciare se va stabili după criteriile prevăzute pentru achitarea și încetarea procesului penal.

Conform art. 193 Cod procedură penală, inculpatul este obligat să plătească părții vătămate în caz de condamnare, precum și părții civile căreia i s-a admis acțiunea civilă, cheltuielile judiciare făcute de acestea.

În caz de achitare, partea vătămată este obligată să plătească inculpatului și părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de partea .vătămată.

În celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare făcute de părți în cursul procesului penal, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile.

§2. Amenda judiciară

a) Abaterile sancționate cu amendă judiciară

Articolul 198 Cod procedură penală prevede abaterile săvârșite în cursul procesului penal, care se sancționează cu amenda judiciară:

-neîndeplinirea sau îndeplinirea greșită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum și a oricăror alte lucrări, dacă prin acestea s-au provocat întârzieri în desfășurarea procesului penal;

-neîndeplinirea sau îndeplinirea greșită a îndatoririlor de înmânare ori de comunicare a citațiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum și neexecutarea mandatelor de aducere;

-lipsa nejustificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat;

-tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite;

-neîndeplinirea de către orice persoană a obligațiilor de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum și neîndeplinirea aceleași obligații de către conducătorul unității sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligații,

-nerespectarea obligației de păstrare prevăzute în art 109 alin. ultim Cod procedură penală;

-neluarea de către conducătorii unității în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia;

-nerespectarea de către oricare dintre părțile și persoanele care asistă la ședința de judecată a măsurilor de ordine și de solemnitate luate de președintele completului de judecată;

-lipsa nejustificată a apărătorului, ales sau desemnat din oficiu, când asistența juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie, potrivit legii;

b) Procedura privitoare la amenda judiciară

Amenda se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanță, iar de instanța de judecată, prin încheiere, în limitele prevăzute de lege (art. 199 Cod procedură penală). Amenda judiciară se execută de organul care a aplicat-o prin darea în debit, respectiv se transmite un extras de pe ordonanță sau încheiere unității la care lucrează persoana amendată sau la organul financiar.

Persoana amendată poate cere, pentru motive întemeiate, scutirea sau reducerea amenzii. Cererea de scutire sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanței ori a încheierii de amendare.

Dacă persoana amendată justifică de ce nu a putut îndeplini obligația sa, organul judiciar, apreciind, dispune scutirea sau reducerea amenzii.

Împotriva ordonanței prin care s-a respins cererea de scutire sau de reducere a amenzii, se poate face plângere la procurorul care supraveghează cercetarea penală sau la procurorul ierarhic superior, iar împotriva încheierii de respingere a cererii se poate declara apel sau recurs.