Procesul patologic la nivelul parodonțiului, este într-o mare măsură influențat de numeroase suprasolicitări. [305216]

INTRODUCERE

Afecțiunile parodontale prezintă o [anonimizat] o [anonimizat], determinând dificultăți în tratament.

[anonimizat]-o mare măsură influențat de numeroase suprasolicitări.

Parodontita marginală este o patologie inflamatorie a țesuturilor parodontale definită prin exitența pungilor parodontale și rezorbția osoasă progresivă a procesului alveolar.

Inflamația îndelungată a [anonimizat], ca urmare a suprasolicitării unităților dentare restante.

[anonimizat] a rezorbției procesului alveolar și a proceselor inflamatorii de la nivelul țesuturilor parodontale.

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat] a pacientului.

Prin imobilizare se urmăreste obținerea unui bloc rigid de dinți ce favorizează repartizarea corespunzătoare a presiunilor masticatorii.

Lucrarea iși propune să reliefeze particularitățile de imobilizare a [anonimizat], prin utilizarea diferitelor tehnici de imobilizare și să evidentieze aportul benefic al terapiei adjuvante prin imobilizare în cadrul parodontopatiilor.

CAPITOLUL I MOBILITATEA DENTARĂ. MOBILITATEA DENTARĂ PATOLOGICĂ ÎN PARODONTOPATIILE MARGINALE CRONICE

I.1 [anonimizat] o sinartroză ce prezintă o [anonimizat]-se prin intermediul desmodonțiului fibros. [anonimizat], [anonimizat], care sunt reversibile.[1]

[anonimizat]-alveolare, s-a constatat:

În cadrul unei solocitari axiale a [anonimizat] o intruzie de 0,028 mm la o forța de 100 gf;

[anonimizat] o forța de 500 gf, valoarea mobilitații dentare este de 0,100 mm la nivelul pluriradicularilor si 0,150 la nivelul monoradicularilor.

Mobilitatea dentară primară se datorează urmatorilor factori:

Fenomenul de resort al ligamentului parodontal;

Efectul hidrodinamic de comprimare al lichidului interstițial;

Elasticitatea substanței fundamentale a țesutului conjunctiv lax din care este format desmodonțiul;

Efectul de comprimare al structurilor vasculare.

Mobilitatea dentară secundară este rezultatul:

Gradului de mineralizare al osului alveolar;

Densității structurii osoase trabeculare;

Prezenței unor zone de întărire a osului alveolar prin prelungiri din corpul oaselor maxilare.

I.2 ROLUL PATOGEN AL MICROBILOR ÎN MOBILITATEA DENTARĂ

Microbiocenoza cavității bucale se realizează rapid după naștere și cuprinde până la 400 de specii de bacterii, dintre care 30 sunt întalnite frecvent. Alături de predispoziția genetică  individuală a pacientului, care are o influență ridicată asupra severității tabloului clinic, există germeni asociați parodontitei care generează procesul inflamator. Mărirea numărului acestor agenți patogeni anaerobi sau facultativ aerobi este favorizată de anaerobioza spațiului parodontal.

Sub influența unor factori locali sau sistemici unele bacterii din biofilmul dentar subgingival devin agenții etiologici primari ai bolii parodontale. Astfel în placa subgingivală au fost identificate peste 500 specii bacteriene care constituie o nișa ecologică complexă.

Aceste infecții polimicrobiene implică în majoritatea cazurilor patogeni parodontali Gram-negativi anaerobi care acționeaza sinergic. Cele mai des întâlnite bacterii sunt:

Actinobacillus actinomycetemcomitans,

Porphyromonas gingivalis,

Prevotella intermedia,

Bacteroides forsythus (Tannerella forsythensis),

Treponema denticola,

Peptostreptococcus micros,

Fusobacterium nucleatum,

Eikenella corrodens,

Campylobacter rectus,

Eubacterium nodatum,

Capnocytophaga spp.

Aceste bacterii joacă un rol important în debutul și dezvoltarea ulterioară a parodontitei, participă la formarea pungii parodontale, la distrugerea țesutului conjunctiv și la resorbția osoasă alveolară prin intermediul unui mecanism imunopatogenic. Odată ce a fost stabilită parodontita, se formează un infiltrat inflamator constând din diferite tipuri de celule, cum ar fi macrofagele și limfocitele care vor produce citokine.

Actinobacillus actinomycetemcomitans este un periodontopatogen gram-negativ care se găsește cu precădere în incidența parodontitei juvenile. Intr-un studiu efectuat pe 403 pacienți din patru grupuri de studiu, subiecții au fost examinați pentru Actinobacillus actinomycetemcomitans, în placa dentară subgingivală fiind incluse probe de la cel puțin șase situsuri parodontale de la fiecare individ. Actinomycetemcomitans a fost detectat la 28 din 29 de pacienți cu parodontită juvenilă localizată si intr-un procent de numai 15% la ceilalati pacienti , incluzând 28 din 134 pacienți cu parodontită adulta agresivă, 24 din 142 pacienți sănătoși din punct de vedere parodontal și 5 din 98 diabetici juvenili dependenți de insulină cu grade diferite de gingivită.[2]

Cavitatea bucală găzduiește diferite tipuri de bacterii anaerobe, inclusiv Porphyromonas gingivalis, care provoacă boli inflamatorii parodontale. Porphyromonas gingivalis este un anaerob gram-negativ și este considerat unul dintre principalii factori etiologici al bolilor parodontale prin producerea unui număr de factori de virulența având ca rezultat distrugerea țesuturilor parodontale. Mai multe studii au raportat o relație între Porphyromonas gingivalis la persoanele cu boli parodontale și un rol critic al acestei bacterii în patogeneza bolilor parodontale. Porphyromonas gingivalis a fost intens studiată datorită capacității sale unice de a evita raspunsul imun.

Porphyromonas gingivalis este una dintre bacteriile care formează "complexul roșu" fiind întalnită cu precadere in parodontitele rapid progresive ale adultului. Intr-un studiu efectuat asupra unui număr de 36 de pacienți la nivelul pungilor parodontale foarte adânci (≥ 6 mm) și la nivelul pungilor parodontale profunde (4-5 mm) Porphyromonas gingivalis a fost descoperită la 75,8% dintre pacienți și la nivelul a 63,6% din situsurile eșantionate. [2][3]

I.3 ROLUL INFLAMAȚIEI ȘI AL TRAUMEI OCLUZALE ÎN PRODUCEREA MOBILITĂȚII DENTARE PATOLOGICE

Trauma ocluzală cauzată de malformații determină, în timp, creșterea mobilității dentare, dar procesul este reversibil. Forțele ocluzale nocive pot determina apariția mobilității dentare patologice la un număr limitat de dinți. Un rol important în apariția mobilității dentare îl prezintă parafuncțiile, reprezentate de bruxism, studiile relevând implicarea acestuia în mobilitatea dentară patologică. De asemenea, s-a constatat creșterea mobilității dentare și ca urmare a instituirii tratamentelor ortodontice.

Cu toate că, în situațiile enunțate s-a remarcat prezența mobilității dentare, ele nu sunt caracterizate, de regulă, de distrucții parodontale cu producerea unor pungi adevărate, fiind observată doar lărgirea spațiului desmodontal. Un rol important în producerea bolii parodontale, îl posedă inflamația septică, care asociată cu trauma ocluzală, determină apariția mobilității dentare.

I.4 ROLUL BOLILOR GENERALE ÎN PRODUCEREA MOBILITĂȚII DENTARE PATOLOGICE

Patologiile sistemice de care suferă pacientul acționează ca un cofactor patogen prin mecanisme nespecifice asupra afecțiunilor parodontale, agravând evoluția mobilității dentare. Tulburările generale reprezintă un factor favorizant în apariția bolii parodontale, grăbindu-i evoluția, facilitând apariția complicațiilor și având o influența negativă asupra răspunsului la tratamentul parodontopatiilor, pe care îl diminuă semnificativ.

Tulburările sistemice, precum reumatismul cronic degenerativ, bolile cardio- vasculare, diabetul, hipovitaminozele, bolile endocrine (hipotiroidism, adenom hipofizar, afecțiuni hepatice avansate), favorizează instalarea accelerată a mobilității dentare patologice, la pacienții parodontopați. Examenul general a arătat că parodontopatia, mai ales în formele grave, apare la persoanele cu o rezistență scăzută a organismului, pe un teren imunodeficitar, acompaniată de multe ori de diferite boli cronice, dezechilibru hidro-electrolitic, distonie neurovegetativă, stres, alimentație incorectă, efecte secundare ale imunosupresiei (în cazul transplantelor, operațiilor  pe cord)[4]. Aceste afecțiuni duc la un deficit de apărare a organismului, fie printr-o modificare de troficitate locală, fie prin depresie imunitară generală.

I.5 EXAMINAREA MOBILITĂȚII DENTARE

Aprecierea gradului de mobilitate dentară este o etapă semnificativă în cadrul examinării clinice, fiind unul din semnele cu o deosebită însemnătate în diagnosticarea afecțiunilor parodontale. Datele care permit evaluarea gradului de mobilitate dentară reprezintă rezultatul examinarilor clinice asociate cu examenele paraclinice.

O metodă uzuală de apreciere a mobilității dentare este reprezentată de testul palpatoriu.

Cu ajutorul acestei metode se poate aprecia mobilitatea atât în sens transversal cât și în sens axial. Tehnica constă în stimularea deplasării unitații odonto- parodontale în plan transversal și axial, prin plasarea unui instrument (sondă, spatulă bucală) pe fețele laterale ale acesteia. Pentru evaluarea mobilității în plan transversal, instrumentul utilizat v-a fi plasat în apropierea marginii incizale pentru grupul frontal, respectiv feței ocluzale pentru grupul lateral.

Figura I.1 Aprecierea mobilității în plan transversal

Pentru estimarea gradului de mobilitate în sens axial, instrumentul se recomandă a fi plasat la nivelul marginii incizale pentru grupul frontal, respectiv pe mijlocul feței ocluzale pentru grupul lateral.

Figura I.2 Aprecierea axială a mobilității dentare

O altă metodă utilizată pentru aprecierea mobilității dentare este reprezentată de testul de percuție. Pentru realizarea acestei tehnici este necesar un instrument metalic, cu ajutorul căruia se va realiza percuția axială a unitații dentare examinate (incizal sau ocluzal). Sunetul clar, produs la percuție indică o implantare favorabilă a dintelui, în timp ce sunetul mat, rezultat în urma percuției, confirmă mobilitatea dentară.[5]

De o deosebită importanța în aprecierea gradului de mobilitate dentară este și examinarea radiologică. Acest examen paraclinic oferă informații despre:

Modificările de la nivelul desmodonțiului;

Aspectul corticalei interne a osului alveolar;

Aspectul osului spongios;

Localizarea leziunilor;

Întinderea leziunilor;

Tipul leziunilor (demineralizări, rezorbții).

În anumite afecțiuni parodontale, gradul de mobilitate dentară este asociat cu localizarea și tipul leziunilor reprezentate de rezorbțiile osoase. Decelarea pe radiografie a unei rezorbții ce depășește 2/3 din lungimea rădăcinii unitații dentare respective, contraindică imobilizarea acesteia.

Figura I.3 Examen radiologic

Sursa: https://petrutagecan.blogspot.com/2012/03/boala-dintilor-sanatosi-partea-ii.html

I.6 GRADELE DE MOBILITATE DENTARĂ

Mobilitatea dentară patologică, evaluată de medicul stomatolog, este repartizată în trei grade de mobilitate:

Gradul I : mobilitate vestibulo- orală;

Gradul II : mobilitate vestibulo- orală și aproximală;

Gradul III : mobilitate vestibulo- orală, aproximală și axială.

Figura I.4 Direcțiile principale de testare a mobilității dentare

Alți autori au clasificat gradele de mobilitate ale unitaților odonto- parodontale, după cum urmează:

Gradul 0: dinți cu mobilitate normală;

Gradul I: dinți cu mobilitate crescută față de normal;

Gradul II: dinți cu o mobilitate vizibilă în plan transversal, dar nu și în sens axial;

Gradul III: dinți cu mobilitate transverslă și axială care de regulă sunt considerați improprii pentru imobilizare.

Clinica de Odontologie si Parodontologie din București, utilizează pentru aprecierea gradului de mobilitate, urmatoarea clasificare:

Gradul 0: absența mobilității;

Gradul I: mobilitate redusă până la 1 mm, în plan transversal;

Gradul II: mobilitate peste 1 mm, în orice direcție, numai in plan transversal;

Gradul III: mobilitate axială și de rotație a dintelui.

CAPITOLUL II METODE DE IMOBILIZARE A DINȚILOR PARODONTOTICI

II.1 TRATAMENTUL MOBILITĂȚII DENTARE PATOLOGICE PRIN METODE DE IMOBILIZARE

Imobilizarea dinților parodontotici constitue un mijloc terapeutic de echilibrare funcțională în cadrul tratamentului complex al parodontopatiilor. Această metodă de tratament nu se aplică ca și monoterapie în încercarea de a obține stabilitatea dentară, ci se utilizează ca și terapie adjuvantă.

Tehnicile de imobilizare susțin reechilibrarea funcțională prin consolidarea dinților existenți într-un monobloc pluridentar și pluriradicular. Astfel, se creează condiții optime de stabilitate și rezistență a dinților mobili, în raport cu acțiunea patologică a forțelor transversale, care acționează asupra parodonțiului afectat, traumatizându-l.

În prezent, există diferite sisteme de imobilizare a dinților parodontotici, care se bucură de numeroase îmbunătățiri și modernizări ale materialelor utilizate, precum și a tehnologiei de prelucrare, a concepțiilor moderne, biologice, asupra odontomului. Menținerea și tendința permanentă de optimizare a procedurilor terapeutice de imobilizare, în cadrul tratamentului complex al patologiei parodontale este consecința naturală a contribuției adusă de imobilizare în continuarea duratei de existență funcțională a unitaților dentare, a efectului eutrofic exercitat asupra țesuturilor parodontale.[6] Importanța imobilizării în tratamentul plurivalent al parodontopatiilor marginale cronice, a fost studiată prin cercetări experimentale de fotoelasticitate.

II.2 PRINCIPII GENERALE DE IMOBILIZARE

1. Angrenarea multidirecțională a dinților ce prezintă mobilitate, într-un bloc unitar apt să se împotrivească forțelor paraaxiale, a componentelor oblice sau transversale rezultate în timpul exercitării actului masticator. Deoarece arcadele dentare sunt curbate, direcția principală de solicitare a forțelor transversale dăunătoare, este diferită în funcție de poziția dinților. Astfel, sunt prezente trei situații:

Incisivii suportă mai bine forțele ce acționează în plan frontal, în sens mezio- distal, dar sunt afectați de forțele ce acționează în sens sagital, vestibulo- oral;

Premolarii și molarii tolerează acțiunea forțelor în plan sagital, în sens mezio-distal, dar sunt lezați de acțiunea forțelor în plan frontal, în sens vestibulo-oral;

Asupra caninilor acționeaza forțele transversale cu o direcție oblică la aproximativ 45 de grade față de planul sagital sau frontal.

Când sunt solidarizați dinții poziționați în același plan, contenția realizându-se unidirecțional, aceștia vor continua să fie deplasați sub influența forțelor care acționează perpendicular pe direcția de imobilizare. Dacă imobilizarea cuprinde dinți din cel puțin două direcții, atunci deplasarea grupului la nivelul căruia s-a realizat contenția va fi împiedicată de rezistența opusă de celălalt grup, care va fi susținut de grupul precedent.[7]

De aceea este indicată angrenarea multidirecțională a grupelor de dinți, în cadrul căreia valorile forțelor transversale nocive sunt preluate și anulate de grupul de dinți plasat în planul de acțiune al acestor forțe. Cu cât poligonul de imobilizare, suprafața delimitată de dinții angrenați este mai mare, cu atât imobilizarea este mai eficientă.

În cazul incisivilor inferiori, fiind situați pe aceeași direcție, în linie dreaptă, contenția trebuie să se extindă de la nivelul caninului de pe o hemiarcadă până la cel de pe cealaltă hemiarcadă, uneori necesitând implicarea chiar și a premolarilor, fapt care, datorită măririi poligonului de imobilizare, crește eficacitatea acesteia. Valoarea imobilizarii crește considerabil, în cazul în care aceasta se va extinde și la nivelul unitaților dentare situate pe hemiarcada opusă, rezultând că efectul terapeutic maxim se obține prin implicarea în sistemul de contenție a tuturor dinților prezenți la nivelul unei arcade. .[6][7]

Figura II.1 Angrenarea dinților din Figura II.2 Angrenarea dinților din grupul lateral

grupul frontal

Sursa:http://www.qreferat.com/referate/medicina/IMOBILIZAREA-DINTILOR-PARODONT557.php

2. Extinderea maximă a sistemului de imobilizare pe un număr cât mai mare de dinți, ce trebuie să includă și dinții din vecinătatea zonei caracterizate de mobilitate anormală, ce prezintă o implantare favorabilă și mobilitate în limite normale. Prin includerea în sistemul de contenție a unui număr cât mai mare de dinți, sarcina la care este supusă fiecare unitate dentară scade, fiind preluată de întregul grup angrenat. Extinderea maximă a imobilizării corespunde și principiului de angrenare multidirecțională, întrucât se realizează și o stabilizare fața de forțele transversale nocive care acționează asupra unităților dentare.

Punțile stabilizatoare sunt recomandate în special când sunt prezente breșe edentate, când distrucțiile coronare sunt importante, având atât rol de contenție cât și de redare a morfologiei arcadei dentare. Pentru a avea un efect benefic punțile stabilizatoare trebuie să respecte următoarele principii:

Să fie corect adaptate în ocluzie pentru a nu fi supuse unor forțe excesive ce pot cauza deformarea permanentă sau fracturarea sistemului de imobilizare;

Fiecare element al punții stabilizatoare trebuie poziționat astfel încat să nu producă tensiuni nefavorabile la nivelul celorlalte elemente;

Să transmită forțe de ocluzie favorabile dinților stâlpi, dinților antagoniști dar și restului dentiției;

Modelajul fiecărui element trebuie să fie conceput, individualizat, în funcție de cerințele fiecărui caz clinic în parte, prevenind astfel acumularea de placă bacteriană, de resturi alimentare și asigurând un acces corespunzător mijloacelor suplimentare de igienizare;

Să respecte ambrazurile naturale pentru a asigura deflexia alimentelor.

3. Principiul biologic

Pentru a asigura integrarea funcțională la nivelul cavității orale a sistemului de imobilizare se impune respectarea principiului biologic ce corespunde cu măsurile ce trebuie luate în vederea asigurării acesteia. Sistemul de imobilizare nu trebuie să împiedice realizarea corespunzatoare a igienei orale și a autocurățirii.

Sistemul de imobilizare nu trebuie să favorizeze, prin prezența unor retenții situate extracoronar, acumularea detritusurilor fermentabile și este recomandată evitarea poziționării acestuia la nivelul punctelor de contact. În situația în care contenția trebuie aplicată la nivelul unitaților dentare ce nu prezintă afecțiuni inflamatorii la nivelul pulpei dentare, procedeul terapeutic trebuie să se realizeze cu economie de substanță dură dentară, pentru a nu favoriza afectarea imediată sau tardivă a organului pulpar. Imobilizarea trebuie să respecte rapoartele de ocluzie optimă , atela nu trebuie să exercite forțe nocive asupra dinților, iar contactele dentare să fie uniform distribuite.

II.3 ALEGEREA TIPULUI DE IMOBILIZARE: SISTEME FIXE SAU MOBILE

Sistemele de imobilizare mobile sunt indicate în situația clinică în care nu este recomandată confecționarea unei punți stabilizatoare, în edentațiile mixte. Nu necesită sacrificiu de substantă dură dentară, sau, uneori implică realizarea unor manopere cu pierdere de substanța dentară superficială ( lărgirea nișei masticatorii, lăcașuri pentru gheruțe incizale sau pentru pinteni ocluzali). Prin urmare nu pot determina afectarea organului pulpar.

Sistemele mobile pot fi îndepărtate din cavitatea orală și igienizate corespunzător, defectele survenite în timpul purtării lor pot fi corectate cu ușurință, pot fi asociate cu o proteză mobilă și au un preț de cost relativ scăzut. Imobilizarea cu ajutorul sistemelor mobile prezintă și o serie de dezavantaje precum:

Din necesitatea de curățire, șina de imobilizare este dezinserată și inserată în mod regulat, cotidian, fapt ce determină exercitarea unor microtraumatisme frecvente la nivelul parodonțiului de susținere, acestea survenind în urma inserării și dezinserării șinei, prin depășirea reliefului retentiv al dinților angrenați;

Realizarea angrenajului interdentar prin sisteme mobile, oferă protecție doar fată de acțiunea solicitărilor transversale, neintervenind și asupra celor axiale, fiecare unitate dentară fiind astfel pasibilă de a fi solicitată separat de ceilalți dinți.

Studiile au demonstrat că după aplicarea sistemului de imobilizare mobil, mobilitatea dentară suferă o creștere cu aproximativ 16%, intr-o perioadă de timp de 1,4 luni de la instituirea tratamentelor, antiinflamator, chirurgical și de imobilizare, datorită acțiunii traumatice asupra parodonțiului. Muhlemann considera că mobilitatea dentară după aplicarea de sisteme mobile de imobilizare crește cu 15% față de cazurile neimobilizate.

Mijloacele mobile sunt reprezentate de aparatul de imobilizare Elbrecht care este alcătuit din reunirea a doi conectori principali situați pe fața vestibulară și orală a dinților prin intermediul unor bare subțiri care se pozitionează deasupra punctelor de contact la nivelul frontalilor, iar la nivelul lateralilor, în nișa masticatorie. Acest sistem de imobilizare prezintă următoarele dezavantaje:

Prin producerea microtaumatismelor repetate în cadrul manoperelor de inserție și dezinserție, poate deteremina creșterea mobilității dentare;

Nu protejează dinții angrenați de acțiunea forțelor verticale.

Este alcătuit din două componente: fixă și mobilizabilă. Partea mobilizabilă poate fi reprezentată de diferite elemente de agregare precum: coroană telescopică, culise, coroană ¾ care sunt fixate printr-o nișa orală cu pivoturi numită atelă Steiger.

Figura II.3 Sina Elbrecht

Sursa: http://www.creeaza.com/familie/medicina/REABILITAREA-PARODONTALA829.php

Pivoturi care sunt fixate în cilindri cu fund orb:

– Acești pivoți sunt cimentați intracoronar, fiind poziționați parapulpar;

– Nu se recomandă pacienților care prezintă bruxism;

– Pot favoriza retențiile alimentare.

Imobilizarea dinților parodontotici prin sisteme fixe necesită sacrificiu de substanță dură dentară, dar realizează o repartizare uniformă la nivelul întregului grup dentar angrenat, a forțelor care acționează asupra acestuia, neutralizează forțele paraaxiale, nocive și prezintă o integrare biologică superioară, fiind astfel preferate de pacienți.[8]

II.4 ATITUDINEA FAȚĂ DE PULPA DENTARĂ ÎN IMOBILIZAREA DINȚILOR PARODONTOTICI

Este important să apreciem dacă în parodontopatiile marginale cronice, devitalizarea dinților incluși în imobilizare are sau nu un aport benefic. Această problemă se ridică în special în cadrul tratamentului ce include imobilizarea de durată, prin sisteme fixe care prezintă de cele mai multe ori o alcătuire complexă, determinând serioase probleme de tratament în cazul unor complicații pulpare.

Trebuie să luăm în considerare beneficiul conservării vitalității pulpare pentru dinte și parodonțiu, aprecierea probabilității ca menținerea vitalității dintelui să reprezinte un factor de risc în evoluția afecțiunii parodontale și posibilul efect favorabil al devitalizării asupra durabilității sistemului de imobilizare, în alegerea modalității de acțiune asupra pulpei dentare. Intre parodonțiu și pulpa dentară există corelații fiziopatologice, principala conexiune dintre acestea fiind reprezentată de legăturile vasculo-nervoase de la nivelul celor două structuri.

Figura II.4 Conexiunea dintre pulpa dentara si parodontiu Sursa: https://www.chirurgie-orala.ro/articole/parodontologie/notiuni-de-anatomie-gingivo-parodontala/

Parodontopatiile marginale cronice interesează organul pulpar, determinând:

Fenomene de degenerescența reticulară, afecțiunea parodontală favorizând modificarea dinamicii vasculare;

Vacuolizări și atrofii ale odontoblaștilor;

Degenerescența vacuolară si fibroasă;

Depuneri calcare de-a lungul vaselor și fibrelor nervoase;

Hiperemie sau stază cu varicozități vasculare până la aspecte cavernoase;

Ingroșarea peretelui vascular;

Depuneri importante de dentină secundară în zonele cervico-radiculare, datorită acțiunii stimulilor nocivi la nivelul zonei cervicale;

Manifestări inflamatorii aseptice.

În urma devitalizării dentare, se asigură stoparea sursei excitațiilor patogene, eliminarea ariei de stază de la nivelul circuitului vascular și amplificarea irigației parodonțiului, contribuind și la obținerea unui teren favorabil pentru utilizarea unui sistem de imobilizare fix, intracoronar și intraradicular. Ca urmare a extirpării pulpei dentare, s-a observat diminuarea semnificativă a fenomenului inflamator și a mobilității dentare, la aproximativ 78% din cazuri.[9]

Decizia extirpării organului pulpar, în cadrul tratamentului ce include imobilizarea dentară, trebuie abordată în urma realizării unui examen clinic și a unor examene radiologice. Astfel, trebuie să se țină cont de:

Starea organului pulpar;

Gradul de îmbolnăvire parodontală a dinților incluși în imobilizare;

Sistemul de imobilizare indicat: prin devitalizare.

Indicații ale devitalizării înainte de aplicarea sistemului de imobilizare:

Dinți care prezintă procese carioase importante, obturații voluminoase;

Dinți cu volum coronar mic;

Dinți ce prezintă răspunsuri slabe la acțiunea unor excitanți puternici, în cadrul efectuării testelor de vitalitate;

Dinți cu pungi parodontale adânci, situate până la nivelul parodonțiului apical, existând riscul lezării în timpul manoperelor a pachetului vasculo-nervos pulpar;

Dinți care au prezentat traumatisme accidentale sau chirurgicale precum luxații, subluxații sau fracturi;

Dinți ce prezintă modificări de culoare.

II.5 ALEGEREA DINȚILOR INCLUȘI IN SISTEMELE DE IMOBILIZARE

În urma examenului clinic și a examenelor complementare se decide menținerea dinților mobili pe arcada și includerea lor în sistemul de imobilizare, sau extracția lor în cazul în care nu îndeplinesc cerințele necesare conservării. Nu se indică a fi incluși în imobilizare atât dinții frontali a căror deplasare totală vestibulo-orală a marginii gingivale este mai mare sau egală cu 2,5 mm, cât și a dinților din zonele laterale ce prezintă mobilitate de gradul II sau III. De asemenea, se apreciază și gradul de rezorbție osoasă de la nivelul septurilor interdentare și interradiculare.

Pentru a putea fi incluși în sistemul de imobilizare, rezorbția osoasă de la nivelul acestor situsuri nu trebuie să depasească 2/3 din înălțimea septului alveolar, iar pacientul trebuie supus în prealabil unui tratament medicamentos, chirurgical, de reechilibrare funcțională, în condițiile unei stări generale de sănătate normale sau compensate prin tratament.[10]

Când decizia de menținere sau de extracție a unui dinte este nesigură, este indicată realizarea imobilizării temporare prin sisteme rigide, nedeformabile (atelă acrilică, atelă de compozit), aceasta având caracter de diagnostic, permițând aprecierea corectă a unui tratament parodontal complex, îndeosebi a imobilizarii.

II.6 ALEGEREA METODEI DE IMOBILIZARE

Imobilizarea temporară se menține pe o perioadă de 1,5-6 luni, permitând în acest timp o vindecare accelerată a parodonțiului în urma unor intervenții chirurgicale. La nivelul unitaților dentare cu parodontită marginală cronică profundă de dată recentă, cu mobilitate redusă, la care s-a intervenit chirurgical, este indicată imobilizarea temporară prin sisteme extracoronare ( ligaturi, atele acrilice mobile).

Dacă după perioada de menținere a imobilizării temporare gradul de implantare este ameliorat, iar dinții devin mai fermi, se poate renunța la imobilizare cu condiția prezentării pacientului la controale bilunare timp de 6 luni, perioadă în care se constată aceeași reducere a mobilității. Dacă după perioada de menținere a imobilizării temporare mobilitatea dentară se menține la valoarea inițială sau expune o tendință redusă de scădere, se poate institui o imobilizare permanentă prin sisteme mai rezistente (extracoronare sau intracoronare).

II.7 MOMENTUL APLICĂRII IMOBILIZĂRII

Sistemul de imobilizare poate fi aplicat atât înaintea efectuării unor intervenții terapeutice, cât și ulterior instituirii tratamentelor chirurgical sau medicamentos, în funcție de cazul prezent. În ceea ce privește realizarea unei intervenții chirurgicale, momentul aplicării sistemului de imobilizare se alege în fucție de cazul clinic.

Când unitațile dentare prezintă o valoare mărită a mobilității, este indicat ca imobilizarea să preceadă intervenția chirurgicală, pentru a preveni producerea traumatismelor parodontale, ale pachetului vasculo-nervos pulpar sau avulsia accidentală a dintelui. În cazul unei mobilități cu valori reduse sau medii, este indicată aplicarea imobilizării ulterior instituirii tratamentului chirurgical, pentru a nu incomoda desfășurarea corespunzătoare a intervenției.

II.8 CLASIFICAREA SISTEMELOR DE IMOBILIZARE

Scopul unui aparat de imobilizare este de a fixa părțile mobile sau deplasabile unele în raport cu altele. În prezent, sunt cunoscute nenumărate sisteme de imobilizare a căror clasificare este dificil de realizat, dat fiind faptul că unele sisteme considerate temporare, în special cele intracoronare, sunt menținute permanent pe arcadă în condițiile prezentării pacientului la controale periodice riguroase. Clasificarea sistemelor de contenție se realizează astfel:

În funcție de perioada de timp în care se menține imobilizarea:

Imobilizare temporară;

Imobilizare permanentă.

Relația dintre sistemul de imobilizare și dinții antagoniști

Imobilizare extracoronară;

Imobilizare intracoronară și/sau intraradiculară;

Imoblizare pericoronară.

Caracterul conexiunii dintre sistemul de imobilizare și dinții angrenați:

Imobilizare prin sisteme fixe;

Imobilizare prin sisteme mobilizabile;

Imobilizare prin sisteme demontabile.

În funcție de starea pulpei:

Imobilizare efectuată pe dinți vitali;

Imobilizare efectuată pe dinți devitali.

În funcție de modalitatea de realizare:

Sisteme de imobilizare realizate în cabinet, fără ajutorul laboratorului;

Sisteme de imobilizare realizate cu ajutorul laboratorului de tehnică dentară.

În funcție de extinderea sistemului de imobilizare:

Imobilizări bidentare și pluridentare;

Imobilizări parțiale;

Imobilizări totale.

În funcție de suportul imobilizării:

Imobilizare dento-dentară;

Imobilizare dento-maxilară, transdentară sau prin transfixație cu implante endodontice dento-osoase.

În cazul unei breșe de edentație imobilizarea poate îndeplini sau nu funcția de înlocuire a unor dinți lipsă, astfel există:

Sisteme de imobilizare cu funcție protetică;

Sisteme de imobilizare fără funcție protetică.

Pentru facilitarea alegerii metodei corespunzătoare de imobilizare dentară acestea se împart în sisteme temporare și permanente. Sistemele de imobilizare temporare sunt indicate în situațiile în care mobilitatea a survenit în urma unor traumatisme dentoparodontale sau în forme avansate ale bolii parodontale, când nu este indicată imobilizarea permanentă. Sistemele de contenție permanente asigură consolidarea dinților ce prezintă leziuni osoase stabilizate prin tratament, pe o perioadă îndelungată.[11][12]

CAPITOLUL III TEHNICI DE IMOBILIZARE

III.1 TEHNICI DE IMOBILIZARE TEMPORARĂ

Imobilizarea temporară este un procedeu ce asigură solidarizarea unitaților dentare mobile, ca urmare a acțiunii bolii parodontale, utilizând sisteme cu caracter tranzitor. Aceste sisteme sunt menținute pe o perioadă cuprinsă între 1,5 și 6 luni, restabilind funcționalitatea și accelerând vindecarea parodontală în urma unor intervenții chirurgicale.

Imobilizarea temporară se poate realiza cu ajutorul ligaturilor metalice și a ligaturilor nemetalice. Ligaturile nemetalice sunt reprezentate de firul de mătase și de masele plastice, fiind ușor de realizat, fizionomice, dar prezentând o serie de dezavantaje precum:

Pot fi aplicate doar la nivelul dinților frontali;

Rezistența lor este scazută;

Se pot rupe relativ ușor;

Favorizează retenția detritusurilor fermentabile;

Îngreunează autocurațirea și întreținerea artificială;

Pot dezvolta forțe ortodontice.

Ligaturile metalice sunt realizate cu ajutorul sârmei din wipla, cupru sau aur. Imobilizarea temporară cu ajutorul ligaturilor metalice este indicată a se realiza la nivelul dinților frontali, a căror morfologie conduce în mod eficient la acest tip de imobilizare. Frecvent, se aplică la nivelul frontalilor inferiori. Din cauza aspectului nefizionomic și a faptului că poate favoriza apariția unor contacte premature cu frontalii inferiori, este dificil de acceptat la nivelul frontalilor superiori.

Particularitățile morfologice ale dinților din zonele laterale, fac imposibilă aplicarea ligaturilor de sârmă, deoarece acestea nu prezintă stabilitate. Pentru ca ligatura să fie stabilă, trebuie poziționată la nivelul ecuatorului anatomic, ceea ce nu este posibil, aceasta alunecând fie spre ocluzal, determinând desprinderea ligaturii, fie spre cervical, cauzând iritația gingivală.[12]

III.2 IMOBILIZAREA PRIN LIGATURĂ DE SÂRMĂ ÎN “8”

Sunt necesare ca instrumentar și materiale:

Sârma de wipla cu diametrul de 0,25 mm;

Două pense hemostatice;

Foarfecă de sârmă;

Lampă cu spirt.

Tehnica de lucru pentru această metodă prezintă pașii următori:

Pentru a putea fi adaptată mai ușor la morfologia dentară, sârma de wipla se decălește prin trecere prin flacără până ce se înroșeste, apoi se va răci lent.

Se va introduce unul din capete (A) în spațiile interdentare (de obicei între canin și premolar sau între primul premolar și cel de al doilea premolar), cervical de punctul de contact și incizal de cingulum, alternând pe fața vestibulară a unui dinte și pe cea orală a dintelui vecin.

Capătul fix (B) va fi menținut cu ajutorul pensei hemostatice, în ușoară tensiune.

Ajuns la capătul traseului, capătul A va fi pus în tensiune cu o pensă hemostatică.

Capătul B, va urma același traseu, dar în sens invers, acoperind fețele opuse celor pe care se află firul A.

O variantă alternativă a realizării ligaturii în “8”, constă în angajarea concomitentă a celor două capete de sârmă, ce vor ajunge la nivelul caninului, fiind pensate la aproximativ 6-8 mm de dinte. Ulterior, se va secționa excesul de sarmă. După secționare, cele două capete, vor fi răsucite în sensul acelor de ceasornic, această manoperă realizându-se la nivelul extremității distale a feței vestibulare, orientată spre spațiul interdentar pentru a nu afecta țesuturile moi. Cele două capete împletite vor fi secționate la o distanță de 3-4 mm de dinte, urmând să fie angajate în spațiul interdentar, sub punctul de contact.

Figura III.1 Ligatura in “8”

Sursa: http://www.qreferat.com/referate/medicina/IMOBILIZAREA-DINTILOR-PARODONT557.php

III.3 IMOBILIZAREA PRIN LIGATURĂ SIMPLĂ CU FIR METALIC “ÎN SCARĂ”

Sunt necesare ca instrumentar și materiale:

Sârmă de wipla cu diametrul de 0,25 mm;

Două pense hemostatice;

Foarfecă de sârmă;

Lampă cu spirt.

Tehnica de lucru:

Sârma de wipla se plasează continuu și succesiv pe fețele vestibulare și orale ale dinților poziționată cât mai aproape de incizal, cele două capete fiind împletite la extremitatea grupului de dinți inclus în imobilizare. Pentru a efectua ligatura “în scară”, se secționează fragmente de sârmă cu dimensiuni de 2-3 cm, ce vor fi îndoite în formă de “ac de păr”. Aceste anse vor fi introduse în spațiile interdentare, sub punctele de contact astfel încât să cuprindă între cele două capete, firele de sârmă plasate pe fețele vestibulare și orale. Extremitățile porțiunilor de sârmă în “ac de păr”, se vor împleti și vor fi secționate la o distanță de 2-3 mm de firul principal vestibular, urmând să fie angajate în spațiile interdentare la o distanță optimă de papila interdentară petru a nu cauza lezarea acesteia.

III.4 LIGATURA COJOCĂREASCĂ

Sunt necesare ca instrumentar și materiale:

Sârma de wipla cu diametrul de 0,25 mm;

Două pense hemostatice;

Foarfecă de sârmă;

Lampă cu spirt.

Tehnica de lucru:

Tehnica de imobilizare constă în plasarea capătului A continuu și succesiv pe fețele orale ale dinților incluși în imobilizare.

Traseul capătului B se va desfășura după cum urmează: distal de ultimul canin, pe fața vestibulară și mezială a sa, ulterior va înconjura firul oral și va rezulta vestibular prin același spațiu interdentar dintre canin și incisivul lateral. Capătul B va respecta același traseu pentru fiecare unitate dentară ce o va înconjura, respectiv pe fețele distală, vestibulară, mezială, până la linia mediană, apoi pe fețele mezială, vestibulară și distală, înjonjurând de fiecare dată capătul A situate oral.

III.5 IMOBILIZAREA TEMPORARĂ FIZIONOMICĂ PRIN ATELĂ ACRILICĂ VESTIBULARĂ ȘI LIGATURI DE SÂRMĂ, REALIZATĂ ÎN CABINET FĂRĂ AJUTORUL LABORATORULUI DE TEHNICĂ DENTARĂ

Materiale necesare:

Ceară albă;

Gips;

Acrilat autopolimerizabil;

Freză sferică de mici dimensiuni;

Lampă cu spirt;

Foarfecă de sarmă.

Pentru obținerea acestui tip de imobilizare sunt necesare inițial realizarea unei machete din ceară a viitoarei atele acrilice, realizarea atelei vestibulare din acrilat autopolimerizabil, urmând, în final, realizarea imobilizării propriu-zise.

Tehnica de lucru:

Pentru obținerea machetei atelei acrilice, se secționeză o porțiune de ceară de 3-4 mm lățime, lungimea fiind în concordanță cu cea a grupului de dinți ce urmează a fi imobilizat. Fâșia de ceară astfel obținută, este adaptată la nivelul treimii mijlocii ale fețelor vestibulare ale dinților, exercitându-se o ușoară presiune.

Pentru obținerea atelei acrilice, este necesară confecționarea unei chei rigide din gips. Aceasta se realizează prin plasarea unui bol de gips peste fâșia de ceară aplicată pe fețele vestibulare ale dinților, astfel încât să cuprindă și marginile incizale.

După priza gipsului, ceara va fi îndepărtată, iar în lăcașul obținut se va aplica acrilat autopolimerizabil. Atela acrilică se prelucrează , pentru a obține o lățime de aproximativ 2 mm și o formă semirotundă. La nivelul atelei, în dreptul spațiilor interdentare, la jumătatea lățimii acesteia, se vor creea, cu ajutorul unei freze sferice de mici dimensiuni, lăcașuri menite ligaturilor de sârmă.

Pentru realizarea procedeului de imobilizare, se va plasa sârma de wipla la nivelul unităților dentare, pe fețele aproximale și orale, urmând ca pe fețele vestibulare să fie poziționată prin orificiile create în atela acrilică. În final, extremitățile firului de sârmă se înoada în jurul orificiului inițial, respectiv în jurul celui final din atelă.

Avantajele tehnicii de imobilizare temporară fizionomică prin atela acrilică vestibulară și ligatura de sârmă:

Datorită vizibilității reduse a ligaturii de sârmă, prezintă un aspect fizionomic corespunzător;

Constituie un sistem de imobilizare rigid, deplasările dinților fiind excluse;

Atela aplicată vestibular nu influențează ocluzia, această tehnică fiind indicată și la nivelul grupului frontal superior;

Poate fi aplicată și la nivelul dinților laterali.

III.6 IMOBILIZAREA TEMPORARĂ CU GUTIERE

Materiale necesare:

Portamprente;

Material pentru amprentă;

Gips moldano;

Folia din material termoplastic cu dimensiuni de 12,5/12,5 cm și grosime cu valori cuprinse între 0,75 și 1,5 mm;

Cadrul metalic;

Spirtieră.

Tehnica de lucru:

Inițial, se amprentează arcada la nivelul căreia este prezent grupul de dinți ce urmează a fi imobilizat. Se confecționează modelul arcadei respective din moldano.

Ulterior, folia acrilică este umectată pe ambele suprafete cu un spray cu silicon și introdusă într-un cadru metalic cu mâner. Folia este încălzită cu ajutorul spirtierei, până ce aceasta devine maleabilă, urmând să fie adaptată intim pe model. Cantitatea de material în exces este îndepărtată , începând de la nivelul ecuatorului anatomic al dintelui.

Pentru a preveni înălțările de ocluzie, gutiera este prelucrată, reducându-se grosimea ocluzală, iar afectarea țesutului gingival este prevenită prin extinderea gutierei până la nivelul ecuatorului anatomic. Gutiera obtinuță poate fi purtată de pacient aproximativ 4-6 săptămâni.

Figura III.2 Imobilizare temporară cu gutiere

Sursa: http://www.qreferat.com/referate/medicina/IMOBILIZAREA-DINTILOR-PARODONT557.php

III.7 ȘINA DE IMOBILIZARE DIN MATERIAL COMPOZIT

Utilizând compozite autopolimerizabile și fotopolimerizabile, această tehnică este indicată la nivelul grupului frontal inferior. Șina de imobilizare este aplicată pe fețele linguale ale unităților dentare, nedeterminând apariția interferențelor ocluzale.

Tehnica de lucru:

Se protejează țesutul gingival prin izolare, după care se aplică gelul demineralizant, ce conține acid ortofosforic în proporție de 36%, pe fețele linguale și aproximale ale dinților ce urmează a fi imobilizați. Se menține demineralizantul 30-60 de secunde, apoi se îndepărtează cu ajutorului jetului de apă.

Se reface izolarea, se usucă suprafețele dentare, se aplică bonding-ul și se fotopolimerizează. Ulterior, se realizează șina din material compozit ce va avea ca dimensiuni 4 mm lățime și 2-3 mm grosime, prelungirile interdentare fiiind vizibile vestibular. După completa întărire a materialului compozit suprafața atelei se prelucrează și se finisează corespunzător. [13]

III.8 IMOBILIZAREA INTRACORONARĂ CU ARMĂTURĂ METALICĂ ȘI MATERIAL FIZIONOMIC

Această tehnică de imobilizare permanentă poate fi aplicată atât la nivelul grupului frontal superior, respectiv inferior, cât și în zonele laterale ale arcadei dentare.

Tehnica de lucru:

La nivelul grupului frontal inferior se creează, cu ajutorul unei freze con invers, șanțuri retentive, ce vor fi situate pe fețele orale ale unităților dentare, în treimea mijlocie a acetora. Devitalizarea este indicată doar în cazul dinților ce prezintă dimensiuni reduse ale coroanei dentare.

La nivelul șanțului realizat se aplică obturație de bază, pentru a proteja pulpa dentară. După priza obturației de bază, se aplică în șantul retentiv sârmă de wipla rotundă, cu diametrul cuprins între 0,6-1 mm. În final, se obturează șantul creeat cu material compozit ce va acoperi sârma de wipla.

La nivelul grupului frontal superior, pentru a preveni interferențele ocluzale, se creează cavități de clasa a treia la nivelul fețelor aproximale ale dinților, în care se introduce fragmente de sârmă de wipla. Ulterior, cavitățile se obturează cu material compozit.[14]

La nivelul grupului lateral al arcadei dentare este indicată extirparea pulpei dentare, pentru a oferi o retentivitate favorabilă și un volum considerabil imobilizării pentru a putea tolera solicitările ocluzale, ca urmare a forțelor masticatorii remarcabile ce se dezvoltă în zona distală a arcadei dentare.[15]

III.9 IMOBILIZAREA CU BENZI DIN FIBRĂ DE STICLĂ IMPREGNATE CU RĂȘINI FOTOPOLIMERIZABLE

Stomatologia modernă oferă posibilitatea reabilitării edentațiilor reduse cu ajutorul benzilor din fibră de sticlă, asociată cu imobilizarea unităților odonto-parodontale ancorate. Cu ajutorul benzii din fibră de sticlă se poate atașa un dinte restaurat din rasină compozită la dinții vecini.

Benzile din fibră de sticlă de tip PFM sunt materiale de înaltă calitate utilizate pentru fabricarea punților adezive, sunt neinvazive și au un aspect natural. Acest tip de benzi sunt folosite în fixarea punților din zona frontală și prezintă calitatea de a suporta presiunea forțelor ocluzale. Sunt indicate pentru realizarea unor punți temporare combinate cu imobilizarea unităților dentare.

Avantajele benzilor din fibră de sticlă de tip PFM sunt reprezentate de caracterul minim invaziv al procedurii, nu necesită timp îndelungat pentru realizare și oferă posibilitatea ajustării defectelor ce pot surveni pe parcursul existenței lucrării. Benzile din fibră de sticlă impregnate cu rășini fotopolimerizabile de tip SFM sunt utilizate pentru imobilizarea unităților odonto-parodontale, asigurând rezistență și oferind un rezultat corespunzator din punct de vedere estetic. Benzile din fibră de sticlă nu lezează țesuturile din cavitatea orală cu care vin în contact. Acestea permit obținerea unor imobilizări de lungă durată, asigurând o rigiditate ce nu afectează mișcările naturale ale unităților odonto-parodontale.

Datorită absenței metalelor din compoziția benzilor din fibră de sticlă, acestea nu determină alergii. Prin imobilizarea dinților parodontotici cu ajutorul benzilor din fibră de sticlă se asigură spațiul necesar realizării igienei orale corespunzătoare, de către pacient.

CAPITOLUL IV. STUDIU CLINIC PERSONAL

IV. 1 INTRODUCERE

Cauzalitatea complexă asociată cu factorii locali și generali, tabloul clinic divers, evoluția ce poate prezenta urmări indezirabile, dispoziția spre intensificare și tratamentul complicat, plasează afecțiunile parodontale, îndeosebi parodontita marginală cronică, în atenția specialistilor ca una din cele mai frecvente și de actualitate afecțiuni ale sistemului stomatognat. Restabilirea echilibrului funcțional dereglat, repartizarea uniformă a forțelor masticatorii și normalizarea ocluziei funcționale, se realizează prin șlefuiri selective, tehnici de imobilizare și protezare. Imobilizarea permanentă a dinților mobili, reprezintă un stadiu fundamental al tratamentului complex al afecțiunilor parodontale. Alegerea tehnicii de imobilizare se realizează în conformitate cu decizia păstrării sau extragerii unor dinți, evaluarea rezisțentei parodontale a fiecărei unități dentare și a posibilității parodonțiului de a suporta presiunile masticatorii.

IV.2 SCOPUL STUDIULUI

Scopul studiului a fost reprezentat de evaluarea amănunțită a caracteristicilor sistemelor de imobilizare a unităților dentare mobile, cu aplicarea diverselor sisteme, în parodontita marginală cronică generalizată, asociată cu edentații parțiale. Prin tehnicile de imobilizare s-a urmărit obținerea unui bloc rigid de dinți, ce poate asigura distribuirea corespunzătoare, proporțională a presiunilor masticatorii și înlăturarea forțelor transversale și oblice ce influențează în mod negativ parodonțiul.

IV.3 MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

Alegerea acestei teme a fost orientată de prezența curentă a afecțiunilor parodontale ce implică mobilitatea dentară patologică. Tehnicile conservative și chirurgicale de tratament al afecțiunilor parodontale sunt mai puțin eficace fără înlăturarea mobilității anormale a unităților dentare, întrucat suprasolicitarea funcțională amplifică dereglările biomecanice și trofice ale complexului dento-alveolar. Suprimarea mobilității anormale a dinților afectați se poate realiza prin utilizarea diferitelor tehnici de imobilizare. Motivele alegerii temei includ condițiile ce sunt în strânsă legatură cu pregătirea profesională a practicianului și cu respectarea indicațiilor de către pacient, oferite ulterior tratamentului.

IV.4 MATERIAL ȘI METODĂ

Studiul s-a efectuat în perioada 22.01.2018 – 25.03.2019 în Centrul Stomatologic Țiglina din Galați, coordonat de Conf. Univ. Dr. Șincar Dorina Cerasella, lotul de studiu fiind format din 50 de subiecți, dintre care 34 de sex feminin și 16 de sex masculin, cu vârste cuprinse între 37 și 60 de ani, care s-au prezentat în cabinetul de medicină dentară din diverse motive. În analiză au fost incluși doar pacienții care s-au încadrat în tema studiului. Motivele principale selectării pacienților au fost reprezentate de mobilitatea decelată la nivelul unităților dentare și igiena orală deficitară marcată prin prezența plăcii bacteriene.

În cadrul studiului, nu au fost incluși:

Pacienții ce prezentau diferite afecțiuni sistemice ce determinau apariția inflamației, influențând în mod negativ rezultatele finale;

Pacienții care sufereau de afecțiuni generale precum diabetul zaharat și anemiile;

Pacienții care prezentau parafuncții;

Pacienții care prezentau la nivelul unităților odonto-parodontale mobilitate de gradul 3.

Pacienților care au participat la studiu, li s-a realizat un examen clinic amănunțit, însoțit de examene paraclinice reprezentate de radiografii de tip Ortopantomogramă pentru a favoriza o diagnosticare corectă și de examenul parodontal în cadrul căruia s-a evaluat starea de sănătate a țesuturilor parodontale. De asemenea, în cadrul examenului, s-au evaluat indicii de sănătate orală marcați de: indicii de tartru, indicii de placă bacteriană, indicele Russell de afectare a parodonțiului.

Grupul de referință a fost alcătuit din unități odonto – parodontale care prezentau diferite grade de mobilitate ( gradul I – mobilitate vestibulo- orală, gradul II – mobilitate vestibulo – orală și aproximală, gradul III – mobilitate vestibulo – orală, aproximală si axială). S-au selectat:

Dinți cu diferite grade de mobilitate;

Unități dentare care nu prezentau distrucții coronare importante;

Unități odonto – parodontale care prezentau antagoniști.

Nu au fost introduse în studiu:

Unitățile odonto – parodontale care prezentau mobilitate de gradul III;

Unitățile odonto – parodontale care prezentau distrucții coronare importante.

S-au calculat următorii indici:

Indicele de Igienă Orală- HOI

Indicele de placă

Indicele de tartru

Indicele Russell

În cadrul examenului parodontal, de asemenea, s-a apreciat gradul de mobilitate a unităților odonto- parodontale prezente, utilizând ca metode de analiză inspecția, testul palpatoriu și testul percuției, după efectuarea în prealabil a unei igienizări orale profesionale. S-a instituit un tratament parodontal corespunzător, implicând și o igienă orală corespunzătoare necesităților fiecărui individ.

Simultan, pacienții au fost supuși unui tratament:

Paliativ, în care s-a obținut ameliorarea igienei orale, asociată cu un tratament parodontal corespunzător. De această metodă, au beneficiat pacienții care au refuzat tratamentul prin utilizarea unor tehnici de imobilizare dentară;

Pacienților care au consimțit utilizarea tehnicilor de imobilizare în cadrul tratamentului, li s-a realizat în prealabil o igienizare orală profesională, tratament antiinflamator și o educație sanitară corespunzătoare, urmate de aplicarea tehnicii de imobilizare selecționate.

Ca alternative terapeutice, în 20 de cazuri s-a optat pentru imobilizarea cu ajutorul benzii din fibră de sticlă, 11 cazuri au fost abordate cu sârma de wipla și în 19 cazuri tratamentul s-a realizat cu ajutorul punților dentare.

CAZ CLINIC NR. 1

Pacienta: C. M.;

Vârstă: 47;

Sex: Feminin;

Motivele prezentării:

Dorința de a-și recapata aspectul fizionomic;

Dificultăți in realizarea actului masticator;

Sângerare la periajul dentar;

La examenul clinic intraoral s-au decelat:

Igienă orală defectuoasă cu prezența depozitelor de placă bacteriană și tartru;

Retracții gingivale la nivelul unităților dentare: 1.1, 1.3, 1.4, 2.1, 2.3, 2.4, 2.5, 3.1, 3.2, 3.3, 3.4, 3.5, 4.1, 4.2, 4.3, 4.4, 4.5;

Leziuni cuneiforme la nivelul : 1.3, 1.4, 4.3, 4.4, 4.5;

Obturații coronare incorect efectuate;

Malpoziții dentare la nivelul: 3.1, 4.1 (rotați disto- vestibular);

Inserție înaltă a frenului labial inferior.

Figura IV.1 Aspect inițial

În urma examenului parodontal, s-au remarcat:

Sângerare spontană și la periajul dentar;

Sângerare la sondajul parodontal;

Modificări de volum la nivelul gingiei și papilelor interdentare;

Leziuni gingivale la nivel interdentar: 1.2-1.3, 1.3-1.4;

Recesiune gingivală generalizată exceptând situsurile 1.1, 2.2

Mobilitate de gradul II la nivelul lui 4.1;

Mobilitate de gradul III la nivelul lui 3.1.

Figura IV.2 Aspect inițial

La evaluarea indicilor s-a constatat:

Indicele de placă: 1;

Indicele de tartru: 2;

Indicele Russell: 3.

În urma examenului parodontal și a evaluării indicilor s-a constat că pacienta prezintă o afectare marcată a țesuturilor parodontale, susținută și de o igienă orală defectuoasă.

Pentru o diagnosticare corectă s-a indicat un examen paraclinic de tip radiografic – Ortopantomografie.[Figura IV.3]

Figura IV.3 Ortopantomografie

Din punct de vedere clinic și radiologic, s-au observat:

Multiple leziuni odontale tratate parțial corect;

Prezența concrementului tartric;

Liză osoasă orizontală generalizată la nivelul maxilarului;

Liză osoasă orizontală generalizată cu excepția situsului 4.5 la nivelul mandibulei unde s-a observat liză osoasă verticală;

Tipul edentațiilor:

Tipul de edentație după Kennedy:

Maxilar: clasa a III-a cu o modificare, breșele fiind protezate parțial prin lucrare protetică fixă metalo- ceramică;

Mandibulă: clasa a III-a cu o modificare, breșele nefiind protezate;

Tipul de edentație după Costa:

Maxilar: latero – laterală;

Mandibulă: latero – laterală.

Breșa din cadranul I, este reabilitată printr-o lucrare protetică conjunctă metalo- ceramică, corect adaptată axial si transversal, având ca dinți stâlpi 1.5 și 1.7. Breșele din cadranele II, III și IV nu sunt protezate.

Planul de tratament a constat în:

Asanarea cavității orale printr-o igienizare profesională efectuându-se detartraj și periaj profesional ;

Educație sanitară prin deprinderea tehnicii de periaj Bass ;

Decondiționarea unor obiceiuri vicioase precum fumatul ;

Recomandarea utilizării mijloacelor suplimentare de igienizare: apă de gură, ață dentară, periuțe interdentare;

Tratament:

S-a realizat extracția dintelui 3.1 datorită mobilității prezente;

Pentru conservarea aspectului fizionomic până la vindecarea plăgii postextracționale s-a menținut dintele pe arcadă astfel:

S-a secționat rădăcina dintelui astfel încat să fie situată la nivelul crestei edentate; [Figura IV.4]

S-a realizat gravajul acid cu acid ortofosforic în concentrație de 36 % pe fața mezială a lui 3.2;

S-a aplicat sistemul adeziv pe fața mezială a lui 3.2;

Cu ajutorul materialului compozit dintele 3.1 a fost fixat de 3.2.[Figura IV.5]

Figura. IV.4 Unitatea odonto- parodontală secționată la nivel radicular

Figura IV.5 Atașarea unității odonto-parodontale 3.1 postextracțional

După 2 săptămâni de la realizarea extracției, plaga s-a vindecat, păstrându-se aspectul fizionomic;[Figura IV.6]

Figura IV.6 Aspectul crestei la 2 săptămâni de la efectuarea extracției

Figura IV.7 Aspectul crestei edentate la 2 săptămâni după efectuarea extracției

S-a îndepărtat dintele 3.1 în vederea realizării imobilizării dentare;[Figura IV.7]

S-a realizat gravajul acid cu acid ortofosforic pe fețele orale ale unităților dentare prezente, din grupul frontal inferior;[Figura IV.8]

Figura IV.8 Gravajul acid

S-a aplicat materialul adeziv pe fețele orale ale unităților dentare;

După fotopolimerizarea bonding- ului s-a aplicat materialul compozit;

S-a utilizat, pentru imobilizare, bandă de fibră de sticlă impregnată cu rășină fotopolimerizabilă, de tip PFM, care s-a fixat pe fețele orale ale unităților dentare aparținând grupului frontal inferior;[Figura IV.9]

Figura IV.9 Aplicarea benzii din fibră de sticlă

La nivelul benzii de fibră de sticlă, cu ajutorul materialului de restaurare de tipul rășinii compozite, s-au reconstruit anatoform două unități dentare, realizând astfel și închiderea diastemei prezentă inițial între cei doi frontali inferiori;[Figura IV.10] [Figura IV.11]

Figura IV.10 Aspect final

Figura. IV.11 Aspect final observat pe fețele orale ale grupului frontal inferior

În urma imobilizării cu bandă din fibră de sticlă s-a redat aspectul fizionomic. Proprietățile mecanice ale benzilor permit un rezultat de lungă durată, prezentând o rigiditate ce admite ca mișcările fiziologice ale dinților să nu fie compromise.

De asemenea, s-a asigurat spațiul necesar curățirii și autocurățirii. Pacientei i s-a indicat să mențină o igienă orală riguroasă, utilizând și mijloacele suplimentare (periuța interdentară, duș bucal).

CAZ CLINIC NR. 2

Pacienta: M. F

Vârsta:53;

Sex: Feminin;

Motivele prezentării:

Dificultăți în masticație;

Mobilitate la nivelul lui 2.2;

Dorința de a-și recăpăta aspectul fizionomic;

La examenul clinic obiectiv intraoral, s-au decelat:

Depozite de placă bacteriană și concrement tartric, ca urmare a unei igiene orale deficitare;

Leziuni odontale simple și complicate;

Prezența tremelor la nivelul 2.3-2.4, 3.1-3.2, 3.2-3.3, 4.2-4.3;

Retracția papilelor interdentare, ca urmare a inexistenței punctelor de contact interdentar, ce au favorizat tasarea alimentelor;

Prezența morfologiei secundare la nivelul situsurilor 1.1 și 2.1 ca urmare a fenomenului de abraziune dentară;

Pierderea stopurilor ocluzale în zonele laterale ca urmare a edentațiilor, fapt ce favorizează micșorarea dimensiunii etajului inferior al feței.

Figura IV.12 Aspect inițial

În urma examenului parodontal, s-au observat:

Sângerare gingivală spontană și la periaj;

Tumefiere la nivelul parodonțiului;

Recesiuni gingivale;

Mobilitate de gradul 3 la nivelul lui 2.2;

Mobilitate de gradul 1 la nivelul lui 2.1;

Mobilitate de gradul I la nivelul lui 3.3;

Pungă parodontală de 4 mm pe fața vestibulară a lui 2.7;

S-a indicat un examen paraclinic de tip radiografic- Ortopantomografie, pentru stabilirea unui diagnostic corect.[Figura IV.13]

Figura. IV.13 Ortopantomografie

Din punct de vedere clinic și radiologic, s-au observat:

Multiple leziuni odontale simple și complicate netratate;

Leziuni odontale complicate tratate incorect;

Prezența concrementului tartric;

La nivelul maxilarului prezența unei lize osoase orizontale generalizate, cu excepția situsului 2.7, unde s-a observat liză osoasă verticală;

La nivelul mandibulei, prezența lizei osoase orizontale generalizate;

Tipul de edentație după Kennedy:

Maxilar: Clasa a III-a cu o modificare, breșele edentate nefiind protezate;

Mandibulă: Clasa a II-a cu o modificare, breșele edentate nefiind protezate;

Tipul de edentație după Costa:

Maxilar: Latero, fronto – laterală;

Mandibulă: latero – terminală;

La nivelul maxilarului, breșele din cadranele I si II nu sunt protezate.

La nivelul mandibulei breșele din cadranele III si IV nu sunt protezate.

La nivelul unității dentare 2.2 s-a observat prezența unui dispozitiv corono- radicular și prezența unei fracturi la nivel radicular.

Planul de tratament a constat în:

Asanarea cavității orale prin igienizare profesională efectuandu-se detartraj și periaj profesional;

Educație sanitară prin deprinderea tehnicii de periaj Bass;

Decondiționarea obiceiurilor vicioase;

Folosirea unor mijloace suplimentare de îndepartare a plăcii bacteriene: ață dentară, periuțe interdentare, duș bucal;

Tratament:

Ca urmare a mobilității de gradul 3, prezente la nivelul unității dentare 2.2, s-a realizat extracția acestui dinte;

S-a monitorizat pacienta pe o periaodă de două săptămâni până la vindecarea plăgii postextracționale;[Figura IV.14] [Figura IV.15]

Figura IV.14 Aspect postextracțional la 2 săptămâni

Figura IV.15 Aspectul crestei edentate la 2 săptămâni de la efectuarea extracției

S-a recurs la tehnica de imobilizare, utilizând banda din fibră de sticlă de tip PFM, imobilizând astfel dintele 2.1 si reabilitând breșa de la nivelul situsului 2.2;

S-a izolat câmpul operator cu ajutorul rulourilor și al aspiratorului dentar;

S-au preparat cavități de clasa a III-a la nivelul feței distale a lui 2.1 și la nivelul feței meziale a lui 2.3, acestea reprezentând lacașele unde s-a introdus banda din fibră de sticlă;[Figura IV.16]

Figura IV.16 Aspectul cavităților preparate

S-a realizat gravajul acid cu acid ortofostoric 36% pe fața distală a lui 2.1 și pe fața mezială a lui 2.3;[Figura IV.17]

Figura IV.17 Gravajul acid

S-a secționat banda din fibră de sticlă la dimensiunea corespunzătoare spațiului dintre unitățile dentare 2.1 și 2.3;

S-a aplicat materialul adeziv pe suprafețele dentare gravate anterior;

După fotopolimerizarea bonding-ului s-a introdus o cantitate corespunzătoare de rașină compozită în cavitățile realizate pentru a susține banda utilizată pentru imobilizare;

S-au introdus cele două capete ale benzii din fibră de sticlă în interiorul cavităților, s-a fotopolimerizat rașina compozită, asigurându-se astfel imobilizarea unității dentare 2.1;[Figura IV.18]

Figura IV.18 Aplicarea benzii din fibră de sticlă

Pentru reabilitarea breșei edentate s-a recurs la reconstrucția anatoformă din rașină compozită a unității dentare 2.2, la nivelul benzii din fibră de sticlă;[Figura IV.19] [Figura IV.20]

Figura IV.19 Reconstrucția unității odonto- parodontale 2.1

Figura IV.20 Reconstrucția unității odonto- parodontale 2.1

Figura IV.21 Aspect final- normă frontală

Figura IV.22 Aspect final- normă laterală

În urma imobilizării cu bandă din fibră de sticlă s-a redat aspectul fizionomic dorit de pacientă.[Figura IV.21] [Figura IV.22]

S-a respectat spațiul necesar curățirii și autocurățirii la nivel gingival. Pacientei i s-a recomandat respectarea unei igiene orale corespunzătoare, utilizarea tehnicii de periaj Bass, folosirea unei periuțe dentare cu peri moi și a mijloacelor suplimentare de igienă orală (ață dentară, periuțe interdentare, duș bucal).

CAZ CLINIC NR.3

Pacienta: V.M;

Vârsta: 46 ani;

Sex: Feminin;

Motivul prezentării:

Miros neplăcut;

Redarea aspectului estetic corespunzător;

Sângerare la periajul dentar.

La examenul clinic intraoral s-au decelat:

Igienă orală defectuasă ce a favorizat depunerea de placă bacteriană și concrement tartric;

Prezența abraziunii la nivelul unităților dentare;

Leziuni carioase simple și complicate;

Tumefiere la nivel gingival;

Prezența unei lucrări protetice conjuncte la nivelul cadranului 4.

Figura IV.23 Aspect inițial

În urma examenului parodontal, s-au observat:

Sângerare gingivală spontană și la periaj;

Tumefiere la nivel gingival;

Retracția papilelor interdentare cu etalarea ambrazurii gingivale, ca urmare a fenomenului de tasare alimentară;

Pungă parodontală la nivelul lui 4.5 pe fața mezială.

La evaluarea indicilor, s-a constatat:

Indicele de placa: 1;

Indicele de tartru: 2;

Indicele Russell: 3.

În urma examenului parodontal și a evaluării indicilor s-a constat că pacienta prezintă o afectare marcata a țesuturilor parodontale, susținută și de o igienă orală defectuoasă.

S-a indicat un examen paraclinic de tip radiografic – Ortopantomografie.[Figura IV.24]

Figura IV.24 Ortopantomografie

Din punct de vedere clinic și radiologic, s-au observat urmatoarele:

Multiple leziuni odontale simple și complicate, tratate parțial corect;

Prezența concrementului tartric;

La nivelul maxilarului, prezența unei lize osoase orizontale generalizate;

La nivelul mandibulei, prezența lizei osoase orizontale generalizate.

Tipul de edentație dupa Kennedy:

Maxilar: clasa a III-a, breșa fiind protezată;

Mandibulă: clasa a II-a cu o modificare, breșele fiind protezate;

Tipul de edentație dupa Costa:

Maxilar: laterală;

Mandibulă: latero- terminală;

La maxilar, breșa din cadranul II, este protezată incorect, printr-o lucrare protetică conjunctă, având ca dinți stâlpi 2.3 și 2.4. La nivelul unității odonto-parodontale 2.3, se observă la nivel radicular o radioopacitate corespunzătoare unui pivot radicular. La nivel coronar pe dinții 1.2, 1.1, 2.1, 2.2 se observă radioopacitate corespunzătoare unui material

din care a fost confecționată lucrarea protetică conjunctă. La nivelul lui 1.5 și 1.4 se observă la nivel coronar, radioopacitate corespunzătoare materialului din care a fost confectionată lucrarea protetică conjunctă. La nivelul situsului 1.5, se observă la nivel radicular, o radioopacitate corespunzătoare unui pivot.

La mandibulă, breșa din cadranul 3, a fost protezată cu ajutorul unei lucrări protetice mobilizabile scheletate cu sisteme speciale de menținere, sprijin și stabilizare, reprezentate de sistemele de bare și călăreți. Breșa din cadranul 4 a fost protezată printr-o lucrare protetică conjunctă, având ca dinți stâlpi 4.4, 4.5 și 4.8.

Planul de tratament a constat în:

Asanarea cavității orale printr-o igienizare profesională constând în detartraj și periaj profesional ;

Educație sanitară pentru deprinderea unei tehnici de periaj corespunzătoare cazului clinic, reprezentată de tehnica de periaj Bass;

Instruirea pacientei în vederea utilizării mijloacelor suplimentare de igienă orală reprezentate de periuțe interdentare, duș bucal, apă de gură.

Tratament:

În prima ședința s-a realizat ablația lucrării protetice conjuncte cu ajutorul unei freze diamantate pentru ablație;[Figura IV.25]

În urma ablației s-a decelat prezența mobilității de gradul I la nivelul unității dentare 4.5;

S-a constatat prezența durerii la percuție a unității 4.5, survenită ca urmare a afectării pulpei dentare ulterior șlefuirii în vederea reabilitării protetice, dintele prezentând sensibilitate la stimulii termici și mecanici;

S-au realizat spălături cu soluții antiseptice la nivelul unității odonto-parodontale 4.5;

Figura IV.25 Aspectul clinic după ablație

Ca alternativă de tratament a mobilității unității dentare 4.5, s-a optat pentru tehnica imobilizării cu ajutorul lucrării protetice conjuncte, realizându-se și reabilitarea protetică a edentației de la nivelul cadranului 4.

S-a realizat finisarea preparației;

S-a amprentat câmpul protetic atât maxilar cât și mandibular utilizând silicon de adiție;[Figura IV.26]

Figura IV.26 Amprenta mandibulă

Pentru o amprentare cât mai fidelă, la nivelul unităților dentare 4.4, 4.5 și 4.8 s-a utilizat șnur de retracție gingivală, evidențiindu-se astfel preparația;

S-au înregistrat rapoartele ocluzale;[Figura IV.27]

Figura IV.27 Înregistrarea rapoartelor ocluzale

S-a optat pentru lucrare protetică conjunctă fizionomică, metalo-ceramică;

La nivelul unității odonto-parodontale 4.8 s-a utilizat metal, pentru a nu fi necesară devitalizarea dintelui;

S-a ales culoarea corespunzătoare pentru a reda aspectul fizionomic, cu ajutorul cheii de culori;

Figura IV.28 Lucrarea protetică conjunctă pe model

După verificarea lucrării protetice pe model, s-a realizat proba acesteia în cavitatea orală, urmărind-se adaptarea în sens transversal și axial;[Figura IV.28]

După verificarea adaptării, lucrarea a fost fixată pe unitățile dentare;

Figura IV.29 Aspect final

Figura IV.30 Aspect final (poză în oglindă)

În urma adaptării intraorale a lucrării protetice conjuncte, s-a obținut imobilizarea unității odonto-parodontale 4.5, asociată cu reabilitarea breșei edentate.[Figura IV.29] [Figura IV.30]

Pacientei i s-a indicat menținerea unei igiene orale riguroase, utilizarea mijloacelor suplimentarea de igienă orală și prezentarea periodică la control.

IV.5. REZULTATE ȘI DISCUȚII

CRITERIILE DE EVALUAREA A REZULTATELOR

În vederea evaluării rezultatelor s-a ținut cont de o serie de factori ai succesului și eșecu-lui terapeutic. Factorii succesului se bazează pe criterii clinice, în special indicele de mobilitate. Factorii eșecului pot fi biologici (gravitatea situației clinice inițiale, persistența factorilor irita-tivi, răspunsul imun al gazdei), individuali (nerespectarea indicațiilor post-terapeutice, stilul de viață, profesia) și iatrogeni (eroarea de diagnostic, etapizarea incorectă, eroarea de tehnică).

VALIDITATEA STUDIULUI

Validitatea statistică a ipotezei nule a fost testată utilizând analiaza Means Oneway ANOVA a programului IBM SPSS Statistics 25TM.

Problema a fost expusă astfel:

H0: în condițiile aplicării corecte a tehnicii de imobilizare, nu ar trebui să existe o diferență statistic semnificativă între rezultatele obținute cu ajutorul fibrei de sticlă față de sârma de wipla, respectiv protezele conjuncte (punți dentare)

α: 0,05.

S-a corelat media rezultatele finale cu media de utilizare a fibrei de sticlă, semnificația statistică obținută în urma testului fiind p = 0,000 < α = 0,05, fapt ce a invalidat ipoteza nulă, deci au existat diferențe statistic semnificative între rezultatele obținute prin imobilizarea cu șină din fibră de sticlă față de cea cu sârmă de wipla, respectiv punțile dentare. [Figura IV.31]

Figura IV.31 Rezultatele testului ANOVA

DATE DESCRIPTIVE

Atât pe parcursul cât și la finalul studiului s-au făcut o serie de constatări legate de simptomatologia și semiologia întâlnită la indivizii din lot, precum și de rezultatele terapeutice la o lună, trei luni și șase luni de la tratament.

În ceea ce privește distribuția în funcție de sex, majoritatea pacienților, 72%, au aparținut sexului feminin, pe când restul de 28 % au aparținut sexului masculin. [Figura IV.32]

Figura IV.32 Distribuția pacienților în funcție de sex

Figura IV.33 Distribuția pacienților în funcție de vârstă

În ceea ce privește distribuția în funcție de vârstă, majoritatea pacienților au avut vârsta de 54 de ani, urmati de cei cu vârsta de 48 de ani, iar în minoritate, au fost pacienții cu vârsta de 37,40,50, 55, 57 și 60 de ani [Figura IV.33]

Din punct de vedere topografic, au fost examinate 378 de situsuri la maxilar, dintre care 28 afectate parodontal. Cei mai afectați a fost sextanții II și III, cu 14, respectiv 8 leziuni per sextant, iar în sextantul I s-au diagnosticat doar 6 leziuni. În ceea ce privește situsurile odonto-parodontale, cele mai afectate au fost 1.1, 1.2 si 2.2, unde s-au înregistrat 3 leziuni per situs. Situsurile 1.8 si 2.8 nu au prezentat leziuni. [Figura IV.34]

Figura IV.34 Distribuția situsurilor afectate la maxilar

Comparativ, la mandibulă au fost examinate 401 situsuri, dintre care 28 afectate parodontal. Cei mai afectați a fost sextanții IV și V, cu 8, respectiv 13 leziuni per sextant, iar în sextantul VI s-au diagnosticat 7 leziuni. În ceea ce privește situsurile odonto-parodontale, cele

mai afectate au fost 3.1 si 4.1, unde s-au înregistrat 3 leziuni per situs. Situsurile 3.8 si 4.8 nu au prezentat leziuni. [Figura IV.35]

Figura IV.35 Distribuția situsurilor afectate la mandibulă

La momentul prezentării au fost examinate situsurile de la maxilar și mandibulă, raportându-ne la indicele de mobilitate. Astfel, după finalizarea examenului clinic parodontal s-au înregistrat 4,49% situsuri cu mobilitate de gradul I, 1,79% de gradul II și 0,89% de gradul III la nivelul tuturor situsurilor.

La maxilar, în urma evaluării mobilității dentare, s-a constatat că majoritatea unităților odonto- parodontale prezentau mobilitate de gradul I, în timp ce mobilitatea de gradul III a fost întâlnita în doar 4 cazuri. Astfel, la nivelul arcadei superioare, 64,2% din numărul total de situsuri examinate prezentau mobilitate de gradul I, 21,4% mobilitate de gradul II, respectiv 14,2% mobilitate de gradul III.[Figura IV.36]

Figura IV.36 Mediile indicelui de mobilitate per situs la maxilar

La mandibulă, în urma evaluării mobilității dentare, s-a constatat că majoritatea unităților odonto- parodontale prezentau mobilitate de gradul I, în timp ce mobilitatea de gradul III a fost întâlnita în doar 3 cazuri. Astfel, la nivelul arcadei inferioare, 60,7% din numărul total de situsuri examinate prezentau mobilitate de gradul I, 28,5% mobilitate de gradul II, respectiv 10,7% mobilitate de gradul III.[Figura IV.37]

Figura IV.37 Mediile indicelui de mobilitate per situs la mandibulă

Figura IV.38 Mediile indicelui de mobilitate pe sextanți

În urma analizei indicelui de mobilitate pe sextanți s-a constat că cei mai afectați au fost sextanții II și V, iar numărul minim de leziuni s-a decelat la nivelul sextantului I.

Gradul I de mobilitate a fost predominant în sextantul II, cu 7 situsuri afectate.

Gradul II de mobilitate a fost predominant în sextantul V, cu 5 situsuri afectate.

Gradul III de mobilitate a fost predominant în sextantul II , unde au fost decelate 3 situsuri afectate.[Figura IV.38]

Figura IV.39 Procentajul succesului tratamentului mobilității patologice prin imobilizări

Pacienții au fost reevaluați la 3 luni de la tratament. La finalul studiului s-au înregistrat 66% cazuri în care s-a constat reducerea gradului de mobilitate și 23,2% cazuri care au eșuat, din diverse motive soldându-se cu creșterea mobilității, respectiv extracția unităților odonto-parodontale. Unul dintre factorii care au condus la eșecul tratamentului prin tehnicile de imobilizare a fost nerespectarea indicațiilor posttratament, de către pacient.[Figura IV.39]

Figura IV.40 Opțiuni de tratament

Din numărul total de 50 de subiecți, în 20 din cazuri s-a optat pentru tehnica de imobilizare cu bandă din fibră de sticlă, în 19 cazuri pentru imobilizare cu ajutorul lucrărilor protetice conjuncte fizionomice, semifizionomice și nefizionomice și în 11 din cazuri imobilizare cu ajutorul sârmei de wipla.

Astfel, în 40% din cazuri s-a realizat tratamentul mobilității dentare cu ajutorul bandei din fibră de sticlă, în 38% din cazuri cu ajutorul lucrărilor protetice conjuncte și în 22% din cazuri cu ajutorul sârmei din wipla cu diametrul de 0,25 mm.[Figura IV.40]

Figura IV.41 Clasificarea în funcție de estetică

Din numărul total de 50 de subiecți tratați, în 30 de cazuri s-a optat pentru tehnici de imobilizare ce au redat corespunzător funcția estetică, în timp ce în 6 cazuri s-au utilizat tehnici de imobilizare semifizionomice, iar în 14 din cele 50 de cazuri s-au utilizat tehnici de imobilizare nefizionomice.

Astfel, 60% din totalul de cazuri au fost tratate prin metode de imobilizare fizionomice, 12% din totalul numărului de pacienți au optat pentru tratamentul mobilității dentare patologice prin metode semifizionomice, respectiv 28% prin metode nefizionomice.

Din totalul de 19 pacienți care au optat pentru tratamentul cu ajutorul lucrărilor protetice conjuncte, se observă că 10 pacienți au ales tratamentul cu lucrări protetice conjuncte fizionomice, metalo-ceramice, 6 pacienți au dorit imobilizare cu ajutorul lucrărilor protetice conjuncte semifizionomice și doar 3 pacienți au fost tratați cu ajutorul lucrărilor protetice conjuncte nefizionomice, respectiv metalice.

Observăm că din totalul de pacienți tratați cu ajutorul lucrărilor protetice conjuncte, 52,6 % au optat pentru lucrări protetice conjuncte fizionomice, 31,5 % au optat pentru lucrări protetice conjuncte semifizionomice și în 15,7% din cazuri au fost confecționate lucrări protetice conjuncte nefizionomice.[Figura IV.41]

Figura IV.42 Clasificarea imobilizărilor după perioada de menținere

În 20 din totalul de 50 de cazuri s-a optat pentru tehnici de imobilizare temporară cu fibră de sticlă, în 19 cazuri pentru imobilizare permanentă cu lucrări protetice conjuncte, iar în 11 cazuri pentru imobilizare temporară cu sârma de wipla.

Astfel, în 62% din cazuri s-au utilizat tehnici de imobilizare temporară, în timp ce în 38% din cazuri s-au utilizat tehnici de imobilizare permanentă.[Figura IV.42]

IV.6 CONCLUZII

Imobilizarea dinților parodontotici este o metodă de tratament ce se utilizează ca și terapie adjuvantă, niciodată ca și monoterapie. Imobilizarea constituie un mijloc terapeutic de echilibrare funcțională în cadrul tratamentului complex al parodontopatiilor.

Tehnica de imobilizare s-a ales în funcție de fiecare caz clinic în parte, respectiv de starea de sănătate generală a pacientului, anumite afecțiuni sistemice influentând tratamentul.

Tehnica de imobilizare s-a indiat în funcție de particularitățile fiecărui caz clinic, la nivel local, după evaluarea gradului de mobilitate al unităților odonto- parodontale, a topografiei acestora, a gradului de implantare, a integrității coronare.

Decizia asupra tehnicii de imobilizare utilizate, asupra momentului aplicării acesteia poate conduce, în unele cazuri la afectarea în grade diferite a stării de sănătate parodontală, iar corectitudinea actului stomatologic va minimaliza semnificativ urmările negative la nivel de parodonțiu, consecințe ale iatrogeniilor.

Nerespectarea exigențelor în ceea ce privește menținerea spațiului necesar curățirii și autocurățirii, favorizează retenția alimentară, cauzând inflamația țesuturilor parodontale și evoluția lizei osoase.

Aplicarea unor forțe exagerate asupra unităților odonto- parodontale, în utilizarea tehnicii de imobilizare cu sârmă de wipla, conduce la creșterea gradului de mobilitate a dinților.

Respectarea unei igiene orale corespunzătoare, individualizată pentru fiecare pacient, a redus acțiunea nocivă, nefavorabilă a diferiților factori ce puteau acționa în mod negativ la nivelul structurilor parodontale asociate unităților dentare incluse în imobilizare.

Monitorizarea pacientului căruia i s-a aplicat tratamentul prin tehnici de imobilizare a fost individualizată, ținând cont de sistemul utilizat pentru imobilizare cât și de starea de sănătate generală a acestuia.

Mijloacele mobile de imobilizare a dinților parodontotici sunt contraindicate, deoarece favorizează creșterea mobilității dentare ca urmare a exercitării manoperelor de inserție și dezinserție a acestora și nu protejează unitățile odonto-parodontale de forțele verticale care acționează asupra unităților dentare.

Imobilizările dentare, ce utilizează benzi din fibră de sticlă impregnate cu rășini fotopolimerizabile au oferit rezultate corespunzătoare din punct de vedere al rezistenței, esteticii și au fost biocompatibile cu țesuturile cu care au venit în contact, neproducând iritații la nivelul acestora, ori alergii, deoarece nu prezintă în compoziție metale.

Imobilizarea unităților dentare s-a realizat după ce în prealabil s-a stabilit cauza ce a condus la apariția mobilității dentare, după realizarea unei igiene profesionale și aplicarea unui tratament antiinflamator și antimicrobian.

Pentru obținerea succesului tratamentului dinților mobili prin utilizarea tehnicilor de imobilizare dentară a fost necesară respectarea principiilor generale ale imobilizării, iatrogenia putând conduce la creșterea gradului de mobilitate, în final la extracția unităților odonto-parodontale.

BIBLIOGRAFIE

Ericsson I. [Effect of tooth mobility on periodontal (repair) healing following treatment (literature review)]. J Parodontol. févr 1987;6(1):33-40.

Slots J,Ting M. Actinobacillus actinomycetemcomitans and Porphyromonas gingivalis in human periodontal disease: occurrence and treatment. Periodontology 2000;

Tribble G, E Kerr J, Wang B-Y. Genetic diversity in the oral pathogen Porphyromonas gingivalis: molecular mechanisms and biological consequences. Future Microbiol. 2013;8:607–620‏.

Fowler EB, Breault LG, Cuenin MF. Periodontal disease and its association with systemic disease. Mil Med. 2001;166:85–9

Turnelis H. Pameijer, Richard E. Stallard : A method for quantitative measurements of tooth mobility. J Periodontol volume 44, Number 6; 339-346.

Mosedale RF. Current indications and methods of periodontal splinting. Dent Update. avr 2007;34(3):168-170, 173-174, 176-178 passim.

Kegelan W, Selisky H, Phillips C. The effect of splinting on tooth mobility. I. During initial therapy. J Clin Periodontol. 6(1):45-58.

Renggli HH, Schweizer H. Splinting of teeth with removable bridges – fixed bridges. J Clin Periodontol. 1(1):43-6.

Nyman SR, Lang NP. Tooth mobility and the biological rationale for splinting teeth. Periodontol 2000 1994;4:15-22.

Forabosco A, Grandi T, Cotti B. The importance of splinting of teeth in the therapy of periodontitis. Minerva Stomatol 2006;55:87-97.

Oikarinen K. Comparison of the flexibility of various splinting methods for tooth fixation. Int J Oral Maxillofac Surg 1988; 17: 249– 252

Dumitriu H, Dumitriu S, Parodontologie, editia II, Bucuresti, 1998

A. Jon Goldberg, Martin A. Frelich: An innovative pre-impregnated glass fiber for reinforcing composites : Dental Clinics of North America, Volume 43, Number 1, January 1999,127-133.

Zhang X. Effect of wire ligature splint reinforced with preparing groove and employing composite materials on the teeth with severe periodontitis. Hua Xi Kou Qiang Yi Xue Za Zhi 1997;15:138-40.

Strassler HE, Tomona N, Spitznagel JK Jr. Stabilizing periodontally compromised teeth with fiber-reinforced composite resin. Dent Today 2003;22:102-4, 106-9.