Procesul Legislativ In Uniunea Europeana

CAPITOLUL 1

Considerații introductive privind evoluția procesului legislativ la nivelul comunităților europene.

Uniunea Europeană este uniunea economico-politică, în prezent a 28 de state, dezvoltată pe continentul Europa, titulatură instituită oficial prin Tratatul de la Lisabona din 2007.

Proiecte de tratate în vederea creerii unei federații europene, au fost elaborate încă din secolul al XVII-lea, cu toate acestea, ideea de Uniune Europeană s-a conturat cel mai mult după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în contextul prăbușirii totale a Europei și al declinului său economic și social, ceea ce a determinat crearea condițiilor necesare unui nou început și relansării ideii unei noi ordini europene.

Astfel, inițial s-a dorit crearea unui model european, respectiv „Statele Unite ale Europei”, impulsionat de discursul lansat de Winston Churchill în vara anului 1946, la Zurich, Elveția.

Vara anului 1947 a fost marcată de Planul Marshall, lansat în scopul redresării economiei europene, care fusese grav afectată de cel de-al doilea război mondial. În scopul administrării resurselor financiare revenite ca urmare a Planului Marshall, în 1948 a fost înființată Organizația Europeană pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), prima organizație europeană din perioada postbelică.

Totuși, punctul de plecare în crearea „Uniunii Europene” formată din 28 de state, în prezent, l-a reprezentat declarația de la 9 mai 1950, a ministrului de externe al Franței de la acea vreme, Robert Schuman, în care acesta a prezentat planul pe care îl elaborase împreună cu Jean Monnet, privind unificarea industriei europene a cărbunelui și oțelului prin formarea unei Comunități Europene a Cărbunelui și Oțelului, plan devenit realitate odată cu semnarea Tratatului de la Paris din 1951. Ulterior, în 1957, la Roma au fost semnate tratalele care instituie Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice sau „Euratom”.

Toate cele trei comunități au avut drept state fondatoare: Franța, Germania, Belgia, Italia, Olanda și Luxemburg.

În cadrul conferinței interguvernamentale de la Roma din 25 martie 1957, pe lângă instituirea C.E.E. și C.E.E.A, a fost semnată și Convenția cu privire la instituțiile comune prin care se hotărăște ca Adunarea Parlamentară și Curtea de Justiție ale C.E.E. și C.E.E.A. să fie aceleași cu cele existente la nivelul C.E.C.O., astfel încât acestea să fie comune pentru toate cele trei comunități. Ulterior prin Tratatul de fuziune semnat la Bruxelles în 1965, se instituie un Consiliu unic prin fuziunea celor trei consilii, sub titulatura de „Consiliul comunităților Europene” și o Comisie unică pentru toate cele trei comunități, care absoarbe competențele „Înaltei Autorități” a C.E.C.O., respectiv competențele Comisiei C.E.E. și C.E.E.A., devenind „Comisia Comunităților Europene.

Ca o consecință firească a fuzionării principalelor instituții ale celor trei comunități, apare necesitatea adoptarii unor acte normative în vederea reglementării relațiilor dintre statele membre, nevoie care nu se poate realiza decât prin intermediu unui mecanism echilibrat care să permită conlucrarea celor trei instituții cu atribuții în domeniul adoptării actelor legislative, cu atât mai mult cu cât au loc valuri successive de aderări de noi state.

În dreptul unional au existat peste 52 de feluri de proceduri legislative dintre care cele mai importante au fost: procedura ascultării sau consultării; procedura cooperării; procedura codeciziei; procedura avizării; procedura informării; procedura delegării. Totuși folosirea acestor proceduri depindea de fiecare dată de normele care reglementează elaborarea și adoptarea diferitelor acte normative comunitare.

Totodată, fiecare procedură reflecta schimbările atât în ceea ce privește atribuțiile și competențele instituțiilor implicate in triunghiul decizional pe de o parte, cât și schimbările la nivelul comunităților, rezultate din aderarea de noi state și necesității completării legislației comunitare în conformitate cu schimbările sociale, economice și culturale ale timpului pe de altă parte.

Dacă, la nivelul unui stat, voința cetățenilor este exprimată în Parlament, o perioadă îndelungată, rolul decisiv în exprimarea voinței U.E. a aparținut reprezentanților guvernelor statelor membre, reuniți în cadrul Consiliului. Motivația a fost aceea că Uniunea Europeană nu constă într-o „națiune europeană”, ci își datorează existența și forma contribuției combinate a statelor membre care au pus în comun o parte din competențele lor suverane, pastrându-și capacitatea de a le exercita împreună, fără să renunțe în totalitate la suveranitatea lor prin transferul acesteia către Uniune.

Întrucât procesul integrării Uniunii s-a dezvoltat și s-a consolidat, s-a consolidat și statutul Parlamentului European, care, dacă de la început era doar avizat, rolul principal în domeniul legiferării revenind Consiliului, mai apoi a devenit colegiuitor alături de Consiliu, odată cu procedura codecizională instituită prin Tratatul de la Maastricht.

Ne propunem să analizăm în cele ce urmează principalele proceduri legislative existente la nivelul comunităților europene, cu mențiunile de rigoare în ceea ce privește rolul Consiliului, Parlamentului și Comisiei în cadrul fiecărei proceduri.

Procedura de concertare

Procedura concertării a fost instituită printr-o decizie comună a Consiliului, Comisiei și Parlamentului, din 4 martie 1975, ca urmare a exercitării unor presiuni constante din partea instituției reprezentative. Această procedură s-a aplicat doar „actelor comunitare de o însemnătate generală care au implicații financiare notabile și a căror adoptare nu este impusă de acte preexistente”.

Cu toate că, au fost depuse eforturi constante din partea Parlamentului și Comisiei, domeniul de aplicare restrâns al acestei proceduri nu a putut fi extins, iar rezultatele înregistrate au fost minore.

Procedura de concertare se desfășura între Consiliu și Parlament, cu participarea Comisiei. Fusese instituită o comisie de concertare care era formată din membri ai Consiliului și ai Parlamentului, cu participarea Comisiei. Obiectivul acestei proceduri era realizarea unui acord, într-un interval de trei luni. Mecanismul era declanșat în situațiile în care Consiliul se eschiva de la avizul Adunării, iar actele incidente deciziei făceau parte din domeniul prevăzut de Declarația comună. Procedura de concertare introduce doar un veto suspensiv, în favoarea Adunării, Consiliul având ultimul cuvânt, ea permite totuși Parlamentului să negocieze direct cu Consiliul cu impact asupra modificării climatului relațiilor lor. Procedura a fost rar utilizată și rar a fost finalizată cu succes, datorită rigidității pozițiilor celor două instituții. În alte cazuri procedura fie nu a putut fi declanșată, fie nu s-a putut realiza acordul dintre Consiliu și Parlament.

Procedura cooperării

Procedura cooperării a fost introdusă prin Actul Unic European (art. 6) semnat la Luxemburg în 1986, fiind menționată pentru prima oară, prezența P.E. în luarea deciziei, competențele decizionale veritabile urmând a fi obținute de către acesta prin Tratatul de la Maastricht. Astfel în cadrul acestei proceduri, rolul Parlamentului se limitează la emiterea unui aviz, după ce i se comunică propunerea Comisiei.

Această procedură se bazează pe un mecanism format din două lecturi. Procedura se declanșează în cadrul primei lecturi odată cu propunerea Comisiei, care este înaintată spre avizare Parlamentului și Comitetului Economic și social sau Comitetului regiunilor. Consiliul emite apoi o poziție comună. Într-o a doua lectură, poziția reținută de Consiliu, era prezentată Parlamentului, însoțită de justificarea adoptării ei, totodată, Comisia informând și forul parlamentar asupra poziției sale.

Parlamentul poate adopta poziția comună a Consiliului sau, în cazul în care Parlamentul nu se pronunță în termen de trei luni, Consiliul poate adopta poziția comună cu majoritate calificată. Indiferent de situație, Consiliul are obligația să respecte această poziție comună, pentru că doar aceasta a fost acceptată expres sau tacit de către Parlament. În procedura cooperării, este prevăzută în mod expres posibilitatea unor modificări ulterioare a propunerii Comisiei de către Consiliu sau însăși de către Comisie. În cazul respingerii, cu majoritate absolută, de către Parlament a poziției comune a Consiliului, actul poate fi adoptat de Consiliu doar cu unanimitate. Parlamentul poate să modifice poziția comună a Consiliului doar cu majoritate absolută, în acest caz propunerea modificată trebuind înaintată Comisiei. Comisia își poate însuși modificările Parlamentului, Consiliul putând să adopte ulterior propunerea cu majoritate calificată. În eventualitatea în care Comisia nu acceptă modificările Parlamentului, Consiliul poate adopta propunerea doar cu unanimitate.

Domeniul de aplicare a acestei proceduri a vizat actele a căror adoptare necesita majoritatea calificată în Consiliu și care priveau politicile sociale, piața internă, coeziunea economică și socială, cercetarea, mediul.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, această procedură s-a aplicat doar în sfera Uniunii Economice și Monetare. Tratatul de la Lisabona a pus capăt acestei proceduri, domeniile sale de aplicare fiind transferate în sfera procedurii de drept comun.

Procedura avizării

Procedura avizării sau procedura avizului conform, a fost de asemenea introdusă de Actul Unic European, Consiliul trebuind de această dată să obțină avizul conform al Parlamentului înainte de a adopta unele decizii importante. În cadrul unei simple lecturi, Parlamentul poate accepta sau respinge un anumit proiect de decizie, fără a-l putea amenda însă. Procedura avizului conform a avut un rol semnificativ în sporirea rolului legislativ al Parlamentului, fiind conferit acestuia un drept de veto, astfel încât Consiliul nu putea adopta nici chiar cu unanimitate, proiectul de decizie care nu primise avizul conform al Parlamentului.

Avizul conform cere majoritatea absolută a voturilor și este utilizată în următoarele domenii: aderarea noilor state membre; fondurile structurale și de coeziune; misiunile specifice Băncii Centrale Europene; modificarea Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale sau Statutului Băncii Centrale Europene; procedura electorală uniformă a Parlamentului European; unele acorduri internaționale.

Se impune totodată distincția între avizul conform și avizul simplu. Avizul conform necesită aprobarea Parlamentului în ceea ce privește deciziile importante luate de Consiliu și reprezintă o condiție necesară pentru adoptarea deciziei. Avizul simplu se referă la competențele consultative ale Parlamentului, care spre deosebire de avizul conform, nu leagă Consiliul, fără deosebire în ceea ce privește caracterul obligatoriu sau facultativ al consultării Parlamentului. În accepțiunea Tratatului de la Lisabona, avizul conform este numit „procedură de aprobare”, iar avizul simplu, „procedură de consultare”.

Procedura codeciziei

Procedura de codecizie a fost intodusă prin Tratatul de la Maastricht și a fost extinsă și eficientizată prin tratatele de revizuire următoare. Alături de noi domenii, procedura codecizională acoperă în prezent materii în care s-au aplicat procedurile de concertare, de cooperare sau de consultare, astfel aceste proceduri ieșind din vigoare, în locul lor aplicandu-se procedura codeciziei, consacrată ulterior și prin Tratatul de la Lisabona, ca procedură de drept comun, despre care vom face vorbire în capitolul ce urmează. Procedura codeciziei presupune:

– prima lectură în care Comisia prezintă concomitent Parlamentului și Consiliului o propunere legislativă. Parlamentul adoptă amendamente pe care le transmite Consiliului. În cazul în care Consiliul este de acord cu rezultatul primei lecturi în Parlament, atunci textul legislativ este adoptat;

– a doua lectură în care, Consiliul adoptă o poziție comună (Consiliul trebuie să adauge și un raport care să conțină motivele care au dus la formularea respectivei poziții comune), atunci când nu acceptă votul Parlamentului.

În acest caz, dacă Parlamentul aprobă poziția comună sau nu se pronunță, textul legislativ este adoptat în forma poziției comune. Parlamentul poate depune totodată amendamentele care nu au fost reținute în poziția comună. Dacă Consiliul aprobă modificările, textul legislativ este adoptat, eventual, dacă Consiliul le refuză, se convoacă un Comitet de conciliere ( format din 27 de membri din partea Parlamentului și 27 de membri din partea Consiliului) care va încerca să reconcilieze pozițiile celor două instituții. Parlamentul poate însă respinge poziția comună printr-o majoritate absolută a membrilor săi, în acest caz, textul legislativ fiind respins, chiar dacă comitetul de conciliere convine asupra unui text comun.

– a treia lectură în care Comitetul de conciliere adoptă un proiect comun pe baza poziției comune și a amendamentelor P.E în termen de 6 săptămâni. formulate în cadrul celei de-a doua lecturi. În cazul în care Parlamentul și Consiliul îl aprobă, textul legislativ este adoptat. În cazul în care Comitetul de conciliere nu reușește să adopte un proiect comun, actul propus se consideră neadoptat.

Procedura codeciziei a fost reluată de Tratatul de la Lisabona, cu schimbările și completările de rigoare, sub titulatura de „Procedură legislativă ordinară”.

Se impune totodată și precizarea că deși, prima dată, Uniunea Europeană, ca obiectiv al statelor participante, a fost menționată în Actul Unic European, concepție relansată ulterior prin Tratatul de la Maastricht, ea a fost însă instituită oficial prin Tratatul de la Lisabona.

Semnarea Tratatului de la Lisabona la 13 decembrie 2007, reprezintă ultima etapă a procesului de relansare instituțională a Uniunii și de recredibilizare a proiectului european.

O consecință firească a Tratatului de la Lisabona a fost instituirea unei noi proceduri legislative, specifice schimbărilor de la nivelul uniunii. În concret, Tratatul reformator, reglementează două proceduri legislative și anume: procedura legislativă ordinară (art. 289 și art. 294) și mai multe proceduri legislative speciale (art. 289 alin. (4)).

Pe lângă aceste proceduri principale, pentru a flexibiliza rigiditatea procedurală ce ține de parcurgerea unei multitudini de etape, Tratatul introduce mai multe tipuri de clauze instituționale. Aceste clauze propun mecanisme instituționale diferite, însă urmăresc un obiectiv comun și anume, facilitarea construcției europene în domenii „sensibile”.

CAPITOLUL II

Procedura legislativă ordinară conform Tratatului de la Lisabona

Procedura legislativă ordinară înlocuește procedura codeciziei instituită prin Tratatul de la Maastricht în 1992, fiind reglementată în articolele 289 și 294 din Tratatul de la Lisabona sau Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (13 decembrie 2007- 1 decembrie 2009) și constă în „adoptarea în comun de către Parlamentul European și Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii la propunerea Comisiei”.

Observăm că triunghiul decizional clasic format din Comisie, Consiliu și Parlament este menținut și în Tratatul de la Lisabona.

Comisia este punctul de plecare pentru fiecare acțiune unională, având inițiativă legislativă în virtutea căreia, pregătește și prezintă Consiliului și Parlamentului European proiecte de acte normative, atât din proprie inițiativă cât și la cererea acestora. Fiind un organism format din 18 membri (din 1 noiembrie 2014) incluzând Președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii, cu atribuții in domenii diferite, Comisia este, la propriu, cea mai în virtute să cunoască domeniile în care există deficiențe și care necesită o acțiune din partea Uniunii.

Fiind declanșată de Comisie, această procedură se desfășoară mai apoi, în principal între Consiliu și Parlament în baza prerogativelor legislative ale acestora, ca organe colegiuitoare și se desfășoară pe parcursul mai multor etape exemplificând: prima lectură, a doua lectură, conciliere, a treia lectură, publicare etc.

2.1. Prima lectură (fără termen)

În baza dreptului său de inițiativă legislativă, Comisia, prezintă simultan propunerea sa legislativă atât Parlamentului European cât și Consiliului.

Există însă situații, prevăzute în tratate (cu preponderență din momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona), când procedura ordinară poate fi declanșată chiar dacă inițiativa nu aparține Comisiei Europene, după caz, inițiativa aparținând unui grup de state membre sau Parlamentului European, la recomandarea Băncii Centrale Europene sau la solicitarea Curții de Justiție ori a Băncii Europene de Investiții cu precizarea că, în aceste cazuri, Consiliul și Parlamentul European, transmit proiectul de act normativ și pozițiile lor din prima și a doua lectură, Comisiei Uniunii Europene.

Pentru a fi posibilă finalizarea dosarelor supuse procedurii ordinare după prima lectură, apare necesitatea desfășurării în paralel a lucrărilor în cadrul celor două instituții, a unui schimb intensiv de informații și unei mari disponibilități din partea Președinției Consiliului pentru contacte exploratorii și de negociere cu Parlamentul.

După ce primește propunerea Comisiei, președintele Parlamentului European o trimite comisiei competente pentru a fi examinată pe fond și, dacă este cazul, altor comisii care pot oferi un aviz în materie (art. 49 din Regulamentul PE).

După ce decide cu privire la procedura ce trebuie urmată pentru examinarea propunerii, Comisia numește un raportor din rândul membrilor titulari sau supleanți permanenți pentru propunerea Comisiei, exceptându-se cazul în care acest lucru a fost deja facut pe baza programului legislativ anual al Comisiei (art. 45 din Regulamentul PE). Pe durata dezbaterilor din cadrul comisiei parlamentare, Comisia are posibilitatea de a-și susține propunerea și de a răspunde la întrebările adresate de deputații membri ai comisiei. Comisia parlamentară examinează cu prioritate, înaintea tuturor celorlalte elemente, temeiul juridic (articolul 37). În timpul examinării unei propuneri, Comisia și Consiliul sunt invitate să informeze comisia parlamentară competentă cu privire la stadiul propunerii în cadrul Consiliului și al grupurilor sale de lucru (articolul 39).

Propunerea Comisiei Europene este examinată de către Parlament pe baza raportului elaborat de comisia competentă a acestuia, în ședință plenară și care conține eventuale propuneri de amendamente la propunere, un proiect de rezoluție legislativă iar atunci când situația o impune, și o expunere de motive. În timpul dezbaterilor în plen, asupra raportului adoptat de comisia parlamentară, nu mai pot fi prezentate amendamente din partea unui deputat, unui grup de deputați sau din partea raportorului însuși, deseori în numele unui grup politic. De regulă, grupurile politice își sincronizează pozițiile respective cu ocazia dezbaterilor și a voturilor din cadrul comisiei și din plen.

După parcurgerea acestor momente, Parlamentul European adoptă poziția sa și o transmite Consiliului. După votul în ședință plenară cu privire la poziția Parlamentului European în primă lectură, Consiliul fie:

a. aprobă poziția Parlamentului European în primă lectură (în cazul în care s-a putut ajunge la un acord în cursul exercitării lucrărilor în paralel în primă lectură), actul legislativ fiind adoptat în forma care corespunde poziției Parlamentului European, aceasta marcând încheierea procesului legislativ.

b. nu aprobă poziția Parlamentului în primă lectură (în cazul în care nu s-a putut ajunge la un acord), adoptând poziția sa în primă lectură pe care o transmite Parlamentului.

După revizuirea juridico-lingvistică, textul poziției în primă lectură, însoțit de expunerea de motive și de eventualele declarații ale Consiliului și/sau ale Comisiei, făcute în cadrul procesului-verbal al Consiliului, este transmis Parlamentului European. Comisia informează pe deplin Parlamentul European cu privire la poziția sa.

2.2. A doua lectură

2.2.1. A doua lectură a Parlamentului European [termen: 3 (+1) luni]

Termenului de 3 luni pentru a doua lectură a Parlamentului European, curge de la data primirii poziției Consiliului în primă lectură (în principiu ziua de luni a săptămânilor cu ședințe plenare ale PE).

Însă, acest termen poate fi prelungit cu o lună la inițiativa Parlamentului European sau a Consiliului. În acest termen trebuie să aibă loc votul în ședință plenară, și până la sfârșitul celei de a patra luni.

Poziția Consiliului în primă lectură, este examinată de către comisia parlamentară, care își instituie recomandarea. În cadrul ședinței plenare deliberarea se face pe baza acestei recomandări după care se procedează la vot. Rezultatul votului poate determina trei situații distincte, astfel:

a. Aprobarea poziției Consiliului în primă lectură sau Parlamentul nu se pronunță. În acest caz, actul se consideră adoptat cu formularea care corespunde poziției Consiliului în primă lectură. Respectiv, actul legislativ este supus direct semnăturii președinților și secretarilor generali ai Parlamentului European și ai Consiliului după care se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

b. Respingerea poziției Consiliului în primă lectură cu majoritatea membrilor care compun Parlamentul European, actul propus fiind considerat neadoptat, iar procesul legislativ se incheie. Examinarea dosarului va putea fi reluată doar pe baza unei noi propuneri a Comisiei.

c. Parlamentul European, propune cu votul majorității membrilor care-l compun, amendamente la poziția Consiliului în primă lectură. Rezultatul votului este transmis Consiliului și Comisiei, care la rândul lor, trebuie să emită un aviz cu privire la amendamente.

2.2.2. A doua lectură a Consiliului [termen: 3 (+1) luni]

Consiliul deliberează cu privire la poziția modificată în termen de 3 luni de la primirea oficială a amendamentelor din cadrul celei de a doua lecturi a Parlamentului European.

Consiliul poate să primească sau să respingă aceste amendamente. Totuși, înainte de a decide asupra admiterii sau respingerii amendamentelor Parlamentului European, Consiliul trebuie informat asupra avizului Comisiei privitor la acestea. Astfel, Consiliul:

a) poate aproba toate modificările Parlamentului, actul în cauză fiind considerat adoptat. În cazul în care Comisia este de acord cu modificările, majoritatea calificată este suficientă, în caz contrar, Consiliul putând aproba modificările Parlamentului doar în unanimitate.

Așadar, în cazul acordului Consiliului cu privire la acceptarea tuturor modificărilor, actul este considerat adoptat cu formularea care corespunde poziției Consiliului în primă lectură modificată astfel. Ulterior, actul legislativ (document LEX PE-CONS) este supus direct semnăturii președinților și secretarilor generali ai Parlamentului European și ai Consiliului și este publicat în J.O.U.E.

b) poate hotărî să nu aprobe toate modificările Parlamentului sau nu se întrunește majoritatea necesară în acest scop, în acest caz intervenind procedura de conciliere. În termen de 6 (+2) săptămâni de la respingerea de către Consiliu a amendamentelor, președintele acestuia, în consens cu președintele Parlamentului European, convoacă comitetul de conciliere.

2.3. Concilierea

Procedura de conciliere este declanșată de președintele Consiliului, în consens cu președintele Parlamentului European. Comitetul de conciliere este compus din membrii Consiliului sau reprezentanții lor cât și membrii care reprezintă Parlamentul European, principala atribuție a acesuia fiind ajungerea la un acord asupra unui proiect comun.

Lucrările comitetului de conciliere se desfășoară în termen de șase săptămâni, însă acest termen poate fi prelungit cu maximum două săptămâni la inițiativa Parlamentului European sau a Consiliului și cu acordul ambelor instituții, curgând de la prima reuniune a acestuia.

2.3.1. Lucrările pregătitoare

Totuși, anterior acestei date, este necesară efectuarea unor lucrări pregătitoare. Toată perioada de 6 (+2) săptămâni prevăzută ca termen pentru convocarea comitetului de conciliere, precum și perioada cuprinsă între momentul în care neacceptarea amendamentelor în a doua lectură a P.E. este adoptată politic și momentul adoptării formale a respectivei decizii de către Consiliu, pot servi pentru contracte tehnice și de negociere care să tindă la apropierea pozițiilor înainte de prima reuniune a comitetului de conciliere.

Reuniunile de negociere desfășurate anterior activității propriu-zise a comitetului de conciliere sunt dirijate, din partea Consiliului, de președintele C.O.R.E.P.E.R., pe baza unui mandat al C.O.R.E.P.E.R., sau în numele Președinției, promovând propuneri care beneficiază de o susținere largă în cadrul Consiliului. C.O.R.E.P.E.R. îi este supusă examinarea acestor reuniuni tripartite „triloguri”. Trilogurile pot fi precedate/urmate, pentru anumite dosare, de reuniuni tehnice între secretariatele celor trei instituții, la care ocazional participă și președintele grupului de lucru. Toate aceste triloguri și reuniuni tehnice premergătoare primei reuniuni a comitetului de conciliere, vor trebui să permită de cele mai multe ori o finalizare a concilierii, ocazionată de această primă reuniune. În alte cazuri, vor fi necesare mai multe reuniuni ale comitetului de conciliere în scopul atingerii unui consens privind un proiect comun. Fiecare dintre aceste reuniuni poate să fie precedată de triloguri informale și de reuniuni tehnice.

2.3.2. Derularea lucrărilor comitetului de conciliere

Comitetul de conciliere întrunește delegațiile Parlamentului și ale Consiliului, ambele alcătuite din 27 de membri. Președinția comitetului este deținută în comun, de un vicepreședinte al Parlamentului European și de un ministru al statului membru care deține Președinția.

Delegația Consiliului convoacă membrii Consiliului sau reprezentanții acestora. În general, aceasta este alcătuită din reprezentanții statelor membre în cadrul C.O.R.E.P.E.R..

Delegația Parlamentului European este alcătuită din 27 de membri și din 27 de supleanți. Trei vicepreședinți ai Parlamentului European sunt membri permanenți ai comitetului de conciliere și îndeplinesc rolul de copreședinte al acestuia pe rând. Ceilalți 24 de parlamentari membri ai delegației sunt numiți de grupurile politice. Aceștia aparțin, în mare parte, comisiei parlamentare competente pentru dosarul ce face obiectul examinării din partea acesteia. De cele mai multe ori, delegația P.E. deliberează prin consens. În caz de vot, care poate surveni pe toată durata concilierii, inclusiv pentru chestiuni de procedură, deciziile sunt adoptate cu cel puțin 14 voturi pentru.

Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere, fiind reprezentată de comisarul responsabil de dosar, având un rol activ concretizat prin promovarea unei apropieri între pozițiile Parlamentului European și ale Consiliului. În vederea apropierii acestor poziții, Comisia întreprinde o serie de inițiative care pot cuprinde, proiecte de text de compromis, având în vedere pozițiile Consiliului și ale P.E., cu respectarea rolului conferit Comisiei prin tratat. Totuși, poziția Comisiei nu influențează normele privind majoritatea necesară pentru adoptarea proiectului comun de către comitetul de conciliere: majoritatea calificată în cadrul delegației Consiliului și majoritatea simplă în cadrul celei a P.E.. Așadar, dreptul de inițiativă al Comisiei nu survine în etapa concilierii ( în conformitate cu articolul 293 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).

Chiar înainte de reuniunea comitetului de conciliere, cei doi copreședinți și comisarul se întrunesc în cadrul unui trilog formal pentru o trecere în revistă a celor mai importante probleme care fac obiectul concilierii și a celor mai bune modalități de a le aborda în timpul reuniunii. În principiu, acest trilog este precedat de o „reuniune de pregătire” a fiecărei delegații.

Propunerea Comisiei, poziția Consiliului în primă lectură, amendamentele din partea Parlamentului European, avizul emis de Comisie asupra acestora (dosarul de reuniune) și un document de lucru comun al delegațiilor Consiliului și Parlamentului European, sunt puse la dispoziția comitetului de conciliere.

Acest document de lucru comun al delegațiilor Parlamentului European și Consiliului este alcătuit din două părți: în cadrul părții A se regăsesc elementele de compromis asupra cărora s-a ajuns deja la un consens în cursul lucrărilor de pregătire, iar în cadrul părții B figurează punctele încă nerezolvate cu pozițiile de negociere respective (tabel sinoptic cu patru coloane).

Comitetul de conciliere se reunește în mod alternativ în clădirile Consiliului și ale Parlamentului European. Această regulă de alternanță se aplică atât între dosare, cât și în cadrul fiecărui dosar, excepțiile de la regulă fiind numeroase din motive de logistică (disponibilitatea sălilor și/sau a echipelor care asigură interpretariatul). Regimul lingvistic al acestor reuniuni este cel al reuniunilor Consiliului (23 de limbi). Instituția responsabilă de formularea proiectului comun și a scrisorii de transmitere, precum și, după adoptarea definitivă a actului legislativ în cauză de către Parlamentul European și Consiliu, de semnarea actului de către președinții Parlamentului European și Consiliului și de publicarea acestuia în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, este instituția unde are loc prima reuniune.

Când prima reuniune a comitetului de conciliere are loc în clădirile Parlamentului, comitetul de conciliere, pregătește, în limba utilizată pe durata negocierilor, proiectul de text legislativ atunci când constată de îndată existența unui acord privind un proiect comun sau ulterior prin intermediul unui schimb de scrisori între copreședinții comitetului de conciliere, Secretariatul General al Consiliului sau secretariatul Parlamentului European. Ulterior acest proiect de text legislativ este disponibil, după revizuirea juridico-lingvistică, în limbile Uniunii. Acest document este transmis președintelui P.E. și celui al Consiliului prin intermediul unei scrisori semnate de cei doi copreședinți ai comitetului de conciliere (ca regulă generală, președintele C.O.R.E.P.E.R. semnează în numele copreședintelui pentru Consiliu). Respectiva „scrisoare de transmitere a proiectului comun”, care nu este altceva decât procesul-verbal al comitetului de conciliere, menționând și eventualele declarații, este adresată, de asemenea, spre informare, membrului Comisiei care a participat la lucrările comitetului de conciliere.

În cazul neaprobării unui proiect comun de către comitet în termenul prevăzut în acest scop de tratat, actul propus se consideră neadoptat.

2.4. A treia lectură a Parlamentului European și a Consiliului [termen: 6 (+2)] săptămâni

În cazul în care comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, obiectul celei de a treia lecturi îl constituie adoptarea actului de către cele două instituții în conformitate cu proiectul comun, Consiliul hotărând cu majoritate calificată, iar Parlamentul European cu majoritatea voturilor exprimate. În cazul în care, în termenul prevăzut nu este acordată aprobarea de către una sau cealaltă instituție, actul propus se consideră neadoptat.

Cea de a treia lectură se desfășoară într-un termen de 6 săptămâni, care începe să curgă începând cu data aprobării proiectului comun, care nu este obligatoriu data ultimei reuniuni a comitetului de conciliere, ci data semnării, de către cei doi copreședinți ai comitetului de conciliere, a scrisorii de transmitere a proiectului comun adresată președintelui Consiliului și președintelui Parlamentului European. Termenul de șase săptămâni poate fi prelungit cu maximum două săptămâni la inițiativa Consiliului sau a Parlamentului European și cu acordul ambelor instituții.

2.5. Publicarea

Textul final (în cele 23 de limbi oficiale actuale ale Uniunii- bulgară, cehă, daneză, engleză, estonă, finlandeză, franceză, germană, greacă, irlandeză, italiană, letonă, lituaniană, maghiară, malteză, olandeză, polonă, portugheză, română, slovacă, slovenă, spaniolă și suedeză) este semnat de președintele Parlamentului European și de președintele Consiliului și este apoi publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene sau, dacă este destinat unui grup specific, este notificat destinatarilor.

CAPITOLUL III

Procedurile legislative speciale prevăzute în Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona reglementează procedura legislativă ordinară și mai multe proceduri legislative speciale. Pe lângă aceste proceduri, Tratatul reformator conține și trei categorii de clauze: clauze „pasarelă”, clauze ”de frânare” și clauze „de accelerare”.

3.1. Procedura consultării

Procedura consultării sau ascultării este divizată în trei părți:

a) Inițiativa aparține de regulă Comisiei, însă în mod excepțional Parlamentul European sau Consiliul pot solicita Comisiei întocmirea unor proiecte de acte normative.

b) Consultarea se efectuează prin trimiterea proiectului la Parlamentul European, Comitetul Econimic și Social sau Comitetul Regiunilor (dacă se consideră necesar). Aceste organe elaborează o opinie facultativă pentru Consiliu, însă nerespectarea acestei obligații, adică neconsultarea organelor sus-amintite, constituie viciu de formă, care poate atrage anularea actului normativ adoptat.

c) Decizia aparține Consiliului. Astfel actul normativ este adoptat de Consiliu, care va avea în vedere sau din contră, propunerile sau avizele facultative. Consiliul se poate însă îndepărta de la o propunere legislativă a Comisiei numai prin votul unanim al membrilor săi.

Astfel, după Lisabona, această procedură este folosită, printre altele, în următoarele domenii: încetarea reglementărilor statale care denaturează concurența [art. 64 alin. (3) TFUE]; modul de votare la alegerile europene și locale [art. 22 alin. (1) TFUE]; sarcini speciale încredințate BCE [art. 127 alin (6) TFUE]; definirea subvențiilor statale (art.109 TFUE); acorduri internaționale, altele decât cele care necesită avizul conform al Parlamentului European [art. 218 alin. (6) lit. B) TFUE]; amendamente la protocolul privind SEBC (art. 129 TFUE); energia nucleară și radiațiile (11 articole din Tratatul EURATOM).

Pentru procedurile legislative care nu implică codecizia, Comisia:

a) ia măsurile necesare pentru a rememora în timp util organelor Consiliului să nu ajungă la un acord politic în legătură cu propunerile sale, atât timp cât Parlamentul nu își emite avizul. Aceasta solicită ca discuția să aibă loc, la nivel de miniștri după acordarea unui termen rezonabil membrilor Consiliului pentru examinarea avizului Parlamentului;

b) veghează la respectarea de către Consiliu a principiilor statornicite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ce țin de reconsultarea Parlamentului în situația în care Consiliul modifică considerabil o propunere a Comisiei. Comisia informează Parlamentul dacă este necesar să i se reamintească Consiliului, necesitatea unei reconsultări;

c) își asumă obligația de a retracta, atunci când este cazul, propunerile legislative respinse de Parlament. Atunci când, din motive importante și după examinarea de către colegiu, Comisia hotărăște să își mențină propunerea, aceasta va relata motivele deciziei printr-o declarație în fața Parlamentului.

3.2. Procedura aprobării sau avizului conform

Procedura avizării a fost introdusă prin Actul Unic European (Luxemburg-Haga, 1986-1987) și scopul ei este obținerea susținerii Parlamentului în cazul unui act normativ care nu mai poate suporta modificări. Consiliul prezintă, prin intermediul acestei proceduri, un act normativ definitiv în fața Parlamentului European care, ori îl va aproba și astfel sprijină adoptarea lui, ori îl va respinge și astfel va împiedica adoptarea lui.

În cazul în care Parlamentul este chemat să își dea avizul conform cu privire la un act propus, acesta își adoptă decizia în temeiul unei recomandări a comisiei competente pentru adoptarea sau respingerea actului respectiv. Ulterior, Parlamentul se pronunță printr-un singur vot cu privire la actul care, potrivit TUE sau TFUE, necesită avizul său conform, fără posibilitatea emiterii vreunui amendament. TFUE constituie temeiul juridic al actului propus, reglementând majoritatea necesară pentru adoptarea avizului conform al Parlamentului European.

Atunci când, avizul conform al Parlamentului este necesar pentru o propunere legislativă, comisia competentă poate hotărî, în scopul ajungerii la un rezultat pozitiv în urma procedurii, să înfățișeze Parlamentului un raport interimar privitor la propunerea Comisiei, care conține o propunere de rezoluție cuprinzând recomandările privind punerea în aplicare sau modificarea propunerii respective. În cazul în care Parlamentul adoptă minimum o recomandare, Președintele solicită continuarea examinării împreună cu Consiliul. Pe baza rezultatelor obținute în urma examinării împreună cu Consiliul, comisia competentă elaborează o recomandare finală privind avizul conform al Parlamentului.

O altă formă a acestei proceduri este examinarea cererilor statelor membre sau propunerilor Comisiei privind stabilirea unei cooperări intensificate consolidate între statele membre și consultarea Parlamentului în conformitate cu art. 20 TUE și art. 328, art. 329 TFUE. Comisia competentă verifică respectarea art. 326-334 TFUE.

Alte sectoare în care se aplică procedura aprobării sunt: regulile electorale uniforme pentru alegerea membrilor Parlamentului European [art. 223 alin. (1) parag. 2 TFUE]; aplicarea de sancțiuni pentru încălcarea gravă și continuă a drepturilor fundamentale într-o țară membră [art. 7 alin. (1) TUE]; aplicarea principiului împuternicirii implicite ( art. 352 TFUE); exercitarea și extinderea drepturilor cetățenești (art. 25 TFUE).

De asemenea, această procedura se aplică într-un domeniu de o însemnătate majoră și anume domeniul încheierii tratatelor internaționale, unde, potrivit art. 218 alin. (6) lit. a) TFUE: „Cu excepția cazului în care acordul se referă exclusiv la politica externă și de securitate comună, Consiliul adoptă decizia privind încheierea acordului după aprobarea Parlamentului European în următoarele cazuri:

a) acorduri de asociere;

b) acordul privind aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

c) acorduri de instituire a unui cadru instituțional specific prin organizarea procedurilor de cooperare;

d) acorduri care au implicații bugetare importante pentru Uniune;

e) acorduri în domeniile în care se aplică procedura legislativă ordinară nu procedura legislativă specială în cazul în care este necesară aprobarea Parlamentului European”.

Această procedură vizează practic o codecizie „neprelucrată”, deoarece Parlamentul European nu poate propune amendamente la măsurile respective. Ca atare, Parlamentul trebuie să acorde o aprobare explicită cu majoritate simplă, per a contrario în ceea ce ține de domeniul aderării de noi state, sistemul electoral și sancțiuni aplicate statelor membre, avizul trebuie adoptat cu votul majorității membrilor Parlamentului European.

Conform opiniei specialiștilor în domeniu, există două cazuri în care procedura de aviz conform este inversată, în sensul că cel care trebuie să dea avizul conform este Consiliul, aceste cazuri se concretizează în ceea ce privește statutul Ombudsmanului și statutul deputaților europeni.

3.3. Procedura informării

Procedura informării este opera Tratatului de la Maastricht, prin această procedură fiind asigurată consultarea Parlamentului European în probleme politice însemnate, pentru rezolvarea cărora acesta nu deține competențe materiale. În acest caz, Consiliul Uniunii Europene va hotărî singur, fără a cere părerea, avizul sau opinia altor organe, luând cunoștință de rezultatul deciziei Parlamentului, pe calea acestei proceduri.

Domeniile în care Consiliul informează Parlamentul sunt următoarele: politica economică și monetară; tariful vamal comun (art. 31 TUE); gestionarea fondurilor structurale (art. 175 parag. 2 TFUE); politica externă și de securitate comună; luarea unor măsuri extraordinare în domeniul politicii industriale [art. 173 alin. (2) TFUE]; definirea mărfurilor destinate menținerii intereselor fundamentale de securitate ale statelor membre care nu cad sub incidența TFUE (art. 346); întreruperea sau moderarea relațiilor economice cu state terțe [art. 215 alin. (1) TFUE].

Totodată, Parlamentul poate fi „implicat” în procedura decizională și în cazurile în care nu există temei de drept primar unional, însă Comisia și Consiliul s-au obligat să recurgă la informarea Parlamentului European. Această modalitate de cooperare se realizează pe baza unor „acorduri inter-instituționale”.

3.4. Procedura delegării sau transpunerea unor competențe legislative în favoarea Comisiei

Conform art. 290 și art. 291 TFUE, este permisă delegarea legislativă din partea Consiliului și Parlamentului în sarcina Comisiei. Consiliul și Parlamentul Uniunii Europene, prin actele pe care le adoptă, acordă Comisiei atribuțiile de executare a normelor stabilite de ele. Delegarea se face de către instituțiile legislative când vizează, de exemplu, executarea unui regulament care a fost adoptat în procedura codeciziei.

Potrivit art. 290 TFUE, un act legislativ adoptat de către Consiliu împreună cu Parlamentul Uniunii Europene, poate delega Comisiei competența de a adopta acte fără caracter legislativ și cu domeniu de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ. Actele legislative definesc în mod expres obiectivele, conținutul, sfera aplicării și durata delegării de competențe. Actele legislative stabilesc în mod expres condițiile de aplicare a delegării, aceste condiții pot fi următoarele:

a) Parlamentul European sau Consiliul pot decide revocarea delegării;

b) actul delegat poate intra în vigoare doar dacă, în termenul stabilit prin actul legislativ, Consiliul sau Parlamentul European nu formulează obiecțiuni.

Parlamentul European hotărăște cu majoritatea membrilor care îl compun, iar Consiliul hotărăște cu majoritate calificată.

În titlul actelor delegate se introduce adjectivul „delegat” sau „delegată”.

Potrivit art. 291 alin (2) TFUE, în cazul în care sunt necesare condiții unitare de punere în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii aceste acte conferă Comisiei competențe de executare sau, în cazuri speciale și temeinic justificate, precum și în cazurile prevăzute de art. 24 și art. 26 TUE, Consiliului.

Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, instituie, în prealabil, normele și principiile generale privind mecanismele de control de către statele membre și cele privind îndeplinirea competențelor de executare de către Comisie.

În titlul actelor de punere în aplicare se introduc cuvintele „ de punere în aplicare”.

Cadrul și întinderea acestor delegări sunt înserate în hotărârile de comitologie elaborate de Consiliu, care sunt asemanătoare cu legile de abilitare a Guvernului de a emite ordonanțe. Comisia cooperează în vederea elaborării actelor normative de executare, alături de Comitete, formate din reprezentanții statelor membre, care sunt conduse de câte un membru al Comisiei.

Distingem patru proceduri:

a) Procedura consultativă: Comitetul consultativ elaborează pentru Comisie o luare de poziție neobligatorie, de care însă Comisia va încerca să țină seama cu cea mai mare atenție, în limita posibilităților (se aplică în acele domenii în care este considerată cea mai adecvată). Este procedura care asigură cea mai mare libertate de acțiune a Comisiei, care însă, are obligația să informeze Comitetul consultativ.

b) Procedura administrativă: Reprezentantul Comisiei trimite comitetului administrativ un proiect, față de care acesta elaborează o luare de poziție. Dacă luarea de poziție nu este conformă cu măsura preconizată, acest lucru se comunică Consiliului care, în termen de 3 luni, trebuie să adopte o hotărâre în materie cu votul majorității calificate. În caz contrar, adică atunci când Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European nu ajung la o soluție sau se abțin să acționeze, măsura Comisiei intră în vigoare. Se aplică în sfera executării actelor normative din domeniul agrar și de pescuit sau în cazul executării unor programe cu efecte majore asupra bugetului.

c) Procedura de (reglementare) regularizare. Autonomia Comisiei este minimă în această formă de comitologie, deoarece, deși este o procedură care prezintă multe tangențe cu procedura administrativă, măsurile Comisiei pot fi puse în executare doar cu aprobarea majorității calificate din partea Consiliului. Se aplică în domeniul actualizării, coligării prevederilor mai puțin importante ale unui act normativ de bază (măsuri cu caracter general: protecția sănătății, securității).

d) Procedura luării unor măsuri de protecție. În aplicarea sau executarea unor acte normative unionale, Comisia, poate lua măsuri de protecție. Consiliul trebuie informat asupra luării măsurii, deoarece acesta poate aproba sau modifica măsura luată. Dacă Consiliul nu se pronunță asupra măsurii luate în termenul fixat, aceasta este considerată suspendată.

Inițial, Parlamentul European nu conlucra alături de Consiliu și Comisie în aceste proceduri ale comitologiei, însă, după apariția procedurii codeciziei, a devenit netemeinic refuzul celor două organe de a permite Parlamentului European examinarea actelor de executare adoptate de Comisie, din acest motiv, în 1994, a fost adoptat un „modus vivendi” care avea menirea să reglementeze raporturile dintre Consiliu și Parlament în domeniu. Acest modus vivendi a fost urmat de decizia nr. 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de instituire a normelor privind exercitarea competențelor de executare acordate Comisiei. În scopul aplicării acestei decizii, a fost încheiat un acord între Parlamentul European și Comisie. Mai mult, la 17 februarie 2000 Parlamentul, a adoptat și o rezoluție în acest sens.

Conform prevederilor documentelor sus-arătate, Comisia, operând în conformitate cu procedurile comitologiei, informează periodic Parlamentul European în legătură cu lucrările comitetelor. Astfel, Parlamentul primește, în același timp și în aceleași condiții ca și membrii comitetelor, proiectele de ordine de zi ale reuniunilor, rapoartele succinte ale reuniunilor, proiectele de măsuri de executare prezentate comitetelor, rezultatul voturilor, precum și listele autorităților de care aparțin persoanele desemnate de statele membre pentru a le reprezenta.

De asemenea, Comisia este de acord să trimită Parlamentului European, pentru informare, la solicitarea comisiei parlamentare competente, proiecte specifice de măsuri de executare a căror acte de bază nu au fost adoptate în codecizie, dar care au o însemnătate deosebită pentru Parlamentul European.

Parlamentul European poate statua, printr-o rezoluție motivată, că un proiect de măsuri de executare a unui act de bază excede competențele de executare prevăzute de acest act de bază. După expunerea rezoluției motivate a Parlamentului, comisarul competent informează Parlamentul European sau, dacă este necesar, comisia parlamentară competentă despre acțiunile pe care Comisia intenționează să le întreprindă în consecință.

La prima vedere, această procedură nu are însemnătatea procedurilor prin care se adoptă actele normative de bază, însă, dacă luăm în calcul faptul că anual se adoptă circa 4-500 de acte normative de bază, iar numărul actelor de executare se poate ridica la ordinul miilor, înțelegem conștiinciozitatea cu care este abordată și această procedură de către Parlament în lupta sa pentru supremația normativă unională.

3.5. Procedura adoptării bugetului unional

Uniunea Europeană dispune de surse bugetare proprii, cum ar fi: suprataxele agrare (active și pasive); taxele vamale; un procent din taxa pe valoarea adăugată încasată în statele membre; un procent determinat de contribuție din partea fiecărui stat în funcție de produsul intern brut. În anul 2010, bugetul U.E. era compus în proporție de 76% din contribuțiile statelor membre, calculate la venitul național brut, 11% reprezentau veniturile din TVA (0,5% stabilit pe baza unui sistem orientat spre consum valabil pentru toate statele membre), 12% taxele vamale și de egalizare, iar restul de 1% din alte surse. Alte surse reprezintă impozitul pe salariul funcționarilor comunitari; veniturile administrative (amenzi, taxe).

Cheltuielile bugetare s-au orientat în proporție de 45% spre susținerea dezvoltării durabile, 31% a primit agricultura, 11% au mers spre resursele energetic naturale, 6% au acoperit cheltuielile de politică externă legate de rolul U.E. de actor global, 6% au fost destinate cheltuielilor administrative, iar 1% a fost afectat spațiului libertății, securității și justiției.

Anul bugetar unional coincide cu anul calendaristic, adică începe la data de 1 ianuarie și se sfârșește la 31 decembrie. Începând din anul 1999, bugetul unional este elaborat în euro.

Cheltuielile bugetare sunt de două feluri: obligatorii (cele care rezultă din tratate sau din actele normative rezultate din tratate) și neobligatorii (toate celelalte).

Procedura adoptării bugetului unional parcurge următoarele etape:

a) În fiecare an în luna februarie, Comisia solicită fiecărei structuri din Uniune necesitățile bugetare, iar până la data de 1 mai stabilește necesarul total.

b) Până în data de 1 iulie, fiecare organ înaintează la Comisie un proiect de buget și anexează la aceasta o luare de poziție.

c) Comisia, pe baza acestora, elaborează un proiect de buget și anexează o luare de poziție.

d) Comisia trimite, până la 1 septembrie, proiectul și luarea de poziție la Consiliu, care, pe baza acestora, elaborează un proiect de buget ce va fi înaintat la Parlament până în 5 octombrie (1 octombrie după Lisabona).

e) Parlamentul, în 42 de zile, votează sau nu modifică proiectul, caz în care acesta este adoptat. Dacă modifică proiectul se declanșează etapa a 6-a.

f) În cazul în care, în termen de 42 de zile de la transmitere, Parlamentul European adoptă amendamente cu majoritatea membrilor care-l compun, proiectul astfel modificat se transmite Consiliului și Comisiei.

g) Președintele Parlamentului European, în consens cu președintele Consiliului, convoacă fără întârziere comitetul de conciliere. Cu toate acestea, comitetul de conciliere nu se întrunește în cazul în care, în termen de 10 zile, Consiliul informează Parlamentul European că aprobă toate amendamentele sale.

h) Comitetul de conciliere, ce reunește membrii Consiliului sau reprezentanții acestora și tot atâția membri reprezentând Parlamentul European, are misiunea de a ajunge, pe baza pozițiilor Parlamentului European și ale Consiliului, la un acord asupra unui proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanților lor și cu majoritatea membrilor reprezentând Parlamentul European, în termen de 21 de zile de la data convocării sale. Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere și adoptă toate inițiativele necesare pentru promovarea apropierii pozițiilor Parlamentului European și ale Consiliului.

i) În cazul în care, în termenul de 21 de zile, comitetul de conciliere ajunge la un acord asupra unui proiect comun, Parlamentul European și Consiliul dispun fiecare de un termen de 14 zile calculat de la data acordului pentru aprobarea proiectului comun.

j) În cazul în care în termenul de 14 zile:

– Parlamentul European și Consiliul aprobă fiecare proiectul comun sau nu iau o hotărâre ori în cazul în care una dintre aceste instituții aprobă proiectul comun, iar cealaltă nu ia o hotărâre, bugetul este considerat adoptat definitiv în conformitate cu proiectul comun, sau

– Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor cale îl compun, și Consiliul resping proiectul comun ori în cazul în care una dintre aceste instituții respinge proiectul comun, iar cealaltă nu ia o hotărâre, Comisia prezintă un nou proiect de buget, sau

– Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun, respinge proiectul comun, iar Consiliul îl aprobă, Comisia prezintă un nou proiect de buget, sau

– Parlamentul European aprobă proiectul comun, dar Consiliul îl respinge, Parlamentul European poate decide, într-un termen de 14 zile de la data respingerii de către Consiliu și hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun și a trei cincimi din totalul voturilor exprimate, confirmarea tuturor sau doar a unor anumite amendamente prevăzute la alin. (4) lit. c). În cazul în care unul dintre amendamentele Parlamentului European nu este confirmat, se reține poziția aprobată în cadrul comitetului de conciliere referitoare la linia bugetară care face obiectul acestui amendament. Pe această bază, bugetul este considerat adoptat definitiv.

k) În aczul în care, comitetul de conciliere nu ajunge la un acord asupra unui proiect comun, Comisia prezintă un nou proiect de buget.

l) La încheierea acestei proceduri, președintele Parlamentului European constată că bugetul este adoptat definitiv.

Astfel, bugetul este votat până la sfârșitul lui decembrie în anul care precede anul bugetar. De exemplu bugetul din 2005 al U.E. a fost de 106,3 miliarde euro, adică mai puțin de jumătate din bugetul Germaniei, care a fost 225 miliarde euro.

Cadrul financiar multianual vizează asigurarea evoluției ordonate a cheltuielilor Uniunii în limita resurselor proprii. Acesta se adoptă pentru o perioadă de cel puțin 5 ani. Bugetul anual al Uniunii respectă cadrul financiar multianual.

Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, adoptă un regulament care stabilește cadrul financiar multianual. Consiliul

Bibliografie

Bărbulescu Iordan Gheorghe, Procesul decizional în Uniunea Europeană, Editura Polirom, București, 2008;

Borchardt Klaus-Dieter, ABC-ul dreptului Uniunii Europene, Oficiul pentru publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2011.

Crăciunescu Dumitru Adrian , Drept instituțional comunitar european, Editura Pro Universitaria, București, 2009;

Gornig Gilbert, Rusu Ioana Eleonora, Dreptul Uniunii Europene, Ediția a-II-a, Editura C.H. Beck, București, 2007;

Groza Anamaria, Uniunea Europeană. Drept instituțional, Editura C.H. Beck, București, 2007;

Militaru Ioana Neli, Dreptul Uniunii Europene, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2012;

Vâlcu Elise Nicoleta, Drept comunitar instituțional, Editura SITECH, Craiova, 2013;