Procesul Integrarii Vest Europene (1945 1969)

INTRODUCERE

Epoca contemporană este marcată prin apariția unui șir de organizații internaționale, care au fost cunoscute sub numele de uniunii, asociații, comunități, instituții. Aceasta se datorează diverselor și importantelor mutații, care au avut loc în viața omenirii. Ele au contribuit în mod concret la soluționarea diverselor probleme stringente ale societății, una din ele fiind realizarea unei Europe unite și pașnice. La prima vedere s-ar părea că acest fenomen este cu totul nou, dar ideea înființării unor organizații, care au contribuit la procesul integrării, este veche și a apărut în diverse părți ale lumii.

În Europa ideea a apărut cu scopul evitării războaielor și asigurării păcii. Prima organizație pentru apărarea păcii a luat naștere în anul 1919 – Societatea Națiunilor, deschisă tuturor statelor din comunitatea internațională, având un caracter politic.

După al doilea război mondial se creează premise pentru aplicarea în practică a ideii de integrare europeană, unitate și constituirea comunităților europene. Are loc procesul de instituționalizare a relațiilor dintre state. Statele care au penetrat în organizații, cu scopul soluționării problemelor, nu și-au limitat libertatea de acțiune, n-au dorit să devină mai puțin egale sau suverane, decât au fost înainte. Statele Europei au acceptat intrarea lor în comunitățile europene, deoarece erau conștiente de faptul că-și vor realiza interesele mult mai bine în colaborare unul cu altul.

Integrarea europeană, după cel de-al doilea război mondial, s-a realizat în perioada războiului rece. Datorită acestui fapt, deseori s-a ajuns la divergențe între cele două superputeri – SUA și URSS. Lumea contemporană însă impune noi mari cerințe societății, era necesar un pas spre unitatea Europei. Astfel, marile personalități ale timpului Winston Churchill, Marshall, Robert Shuman și Jean Monnet, Henri-Spaak, pun bazele integrării europene. Apar primele comunități europene, care și-au spus cuvântul în acest sens.

În Europa comunitară spectrul de probleme este larg – de la politica socială până la competențele majore ale statelor. În anii ’50 s-au creat trei comunități de state, bazate pe integrarea economică – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Comunitatea Economică a Energiei Atomice și Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună).

Integrarea economică a statelor în aceste comunități a avut loc parțial. A predominat elementul supranațional, ceea ce prevedea restrângerea limitată a unor competențe ale statelor membre. La constituirea lor au avut loc dezbateri între elementul supranațional și interguvernamental, acesta din urmă semnificând că statele cooperează între ele, însă își păstrează în totalitate suveranitatea.

Actualitatea temei se reliefează prin interesul pe care îl prezintă astăzi Uniunea Europeană, având un rol decisiv în procesul integrator, care își are rădăcini în tratatele constituite încă în anii ’50. Multe obiective din trecut ca: libera circulație a persoanelor, remedierea condițiilor de trai ale popoarelor, realizarea progresului în domeniul economic sunt actuale pentru țările din sud-estul Europei. În ultimul deceniu ele au intensificat relațiile cu Uniunea Europeană pentru a fi integrate: Ungaria a fost admisă în Comunitate, Polonia a fost scoasă de pe lista neagră a vizelor, România, Republica Moldova și alte state suverane sunt în așteptarea deciziilor de aderare.

Procesul integrării vest-europene este un proces vast, care include multe acțiuni ale statelor membre. În prezenta lucrare, însă, mă voi axa pe principalele evenimente care au avut loc în perioada anilor 1945-1969. Anul 1945 este marcat prin sfârșitul celei de-a doua conflagrațiuni mondiale, considerat în istoriografie “anul zero” pentru reconstrucția Europei. Perioada de tranziție se încheie în anul 1969 cu Summit-ul de la Haga, la care s-au pus bazele fundamentale ale viitorului Comunității.

Baza izvoristică a lucrării o constituie tratatele, acordurile, notele oficiale ale statelor membre ale Comunității Economice Europene, Consiliului de miniștri, Înaltei Autorități etc.; discursurile, concepțiile și declarațiile marilor demnitari de stat, fondatorilor Europei integre.

George Marin1 oferă un text integral al tratatelor de la Roma, Amsterdam, Maastricht. Tratatul de la Roma, prezentat de autor, nu este unul original, deoarece, pe parcursul scurgerii timpului a fost revizuit. El conține 240 de articole, grupate, la rândul lor, în secțiuni, capitole, titluri și părți. Documentele prezentate dau o informație amplă, autentică și completează cadrul istoric al acestei perioade.

Chearles Zorgbibe2 prezintă o culegere de documente în domeniul construcției Europene, oferă “Discursul de la Harvard” al generalului Marshall privind ajutorul către Europa, declarația lui Robert Shuman pentru Înalta Autoritate a Cărbunelui și Oțelului, construcția Europei în viziunea lui Jean Monnet, “Compromisul” de la Luxemburg, Tratatul de la Bruxelles etc. Documentele prezintă o valoare incontestabilă, dar, fiind prezentate în versiune românească, s-au comis unele schimonosiri ale formelor de exprimare.

Procesul integrării vest-europene din 1945-1969 a fost obiectul cercetării istoricilor din Europa Occidentală, România și fosta Uniune Sovietică. În istoriografia sovietică s-au ocupat de problema dată, în special, V.B. Knežinskij3 și N.C. Kišilov4. Viziunile lor sunt legate de sistemul dur și rigid al comunismului. Deseori SUA era acuzată de influență în interes personal și că țările Europei urmau să fie dependente de ea, precum și faptul că SUA este o armă împotriva statelor socialiste.

În ultimul deceniu al secolului XX în istoriografia românească s-au remarcat Savu Dana5, Alexandru Husar6, Roxana Munteanu7, Ioan Horga8, Nicolae Păun9, Alexandru Duțu10, Octav Bibere11, Ion Jinca12, George Marin13, Ovidiu Ținca14 etc.

Dana Savu în lucrarea sa “Integrarea europeană”15 prezintă procesul integrării într-un ansamblu de probleme, permanent concluzionează cele relatate. Principalele direcții propuse sunt: începutul integrării în Europa, aspecte fundamentale ale integrării, instituțiile CEE, tendințe de integrare în lumea contemporană, Comunitatea Economică – partener mondial. Problemele sunt analizate de pe baze pozitiviste. Marțian Ion Niciu16 a prezentat succint atât organizațiile internaționale, cât și cele regionale, incluzând modul de funcționare a comunităților europene. Principalul izvor pentru el au fost articolele stipulate în Tratatul de la Roma. Aici el expune structura Comunității Economice, membrii Comunității Economice, procedura de primire în Comunitate, scopurile constituirii și modul de funcționare.

Octav Bibere17 a analizat procesul integrator, delimitând părțile pozitive și negative ale acestuia. El a adus un fon de claritate privind realitatea problemelor: controversele politice, sistemul comunitar, relansarea construcției europene.

Istoricul modernității Nicolae Păun în lucrarea sa “Istoria construcției europene”18 a cuprins întreaga perioadă postbelică. Autorul prezintă un larg orizont european, documente autentice, viziunile principalilor fondatori ai Europei integre pe baza studierii aprofundate a studiilor istoricilor occidentali. Nicolae Păun are experiența unui cercetător al evoluției economice a Europei, lucrarea sa fiind una din cele mai valoroase în acest context. El relata: “Scriu această lucrare, deoarece România este săracă în acest domeniu”19.

Istoriografia occidentală a acestei teme este foarte bogată și diversă. Din întreaga gamă a lucrărilor ținem să menționăm monografia lui Chearles Zorgbibe “Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor”20, în care autorul propune o situare în perspectivă istorică, juridică și politică a ideii de construcție europeană: de la Universitatea Occidentală la Consiliul Europei, de la Planul Shuman la Tratatul de la Roma, de la concepția gaullistă a “Uniunii de State” la Summit-ul de la Haga, perpetuând în viitorul Comunității – Tratatul de la Maastricht. Chearles Zorgbibe a clarificat emergența unui drept european, peripețiile actului eligibil, lungul marș către Est.

Într-un studiu special Pascal Fontain21 a prezentat succint principalele evenimente care au avut loc din 1945 până în zilele noastre. El a analizat și periodizat procesul integrării vest-europene în perioada postbelică. Acest fapt a facilitat evidențierea etapelor de bază ale integrării europene.

Pentru realizarea teze de licență “Procesul integrării vest-europene (1945-1969)” ne-am propus următoarele scopuri și obiective:

să prezentăm ideile ce au contribuit la declanșarea procesului integrator;

să evocăm principalii fondatori ai construcției europene;

să prezentăm modul de constituire a organizațiilor comunitare;

să enunțăm instituțiile comunitare, rolul pe care l-au jucat ele în procesul integrator, regulile și principiile de funcționare;

să evidențiem raporturile stabilite între state și evoluția lor;

să explicăm cauzele controverselor politice;

să analizăm acțiunile concrete întreprinse în vederea constituirii unei Europe integre;

să reliefăm reușitele și inconvenientele procesului de integrare.

Referințe

Marin George, De la Roma la Amsterdam, via Maastricht, Ed. Independența Economică, Brăila, 1999.

Zorgbibe Charles, Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, București, 1998.

Savu Dana, Integrarea europeană, Editura Oscar Print, București, 1996.

Husar Alexandru, Ideea europeană sau noi și Europa. Istorie, cultură, civilizație, Institutul European, Iași, Hyperion, 1993.

Munteanu Roxana, Drept European. Evoluție-Instituții-Originea Juridică, Editura Oscar Print, București, 1996.

Horga Ioan, Construcție europeană – tradiție, realități, perspective, Editura Universității din Oradea, Oradea, 1998.

Păun Nicolae, Istoria construcției europene, Cluj-Napoca, 1999.

Duțu Alexandru, Ideea de Europă și evoluția conștiinței europene, București, 1999.

Bibere Octav, Uniunea Europeană între real și virtual, București, 1999.

Jinca Ion, Uniunea Europeană. Realități și perspective, Lumina Lex, București, 1999.

Marin George, De la Roma la Amsterdam via Maastricht, Ed. Independența Economică, Brăila, 1999.

Ținca Ovidiu, Drept comunitar general, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A. București, 1999.

Savu Dana, Integrarea europeană, Editura Oscar Print, București, 1996.

Niciu Marțian I., Organizații internaționale, Editura Fundației “Chemarea”, Iași, 1992.

Bibere Octav, Uniunea Europeană între real și virtual, București, 1999.

Păun Nicolae, Istoria construcției europene, Cluj-Napoca, 1999.

Ibidem, p. 5.

Popeți Corneliu C., Paradigma Europeană. Provocările construcției europene, Ed. Eurobit, Timișoara, 1999, p. 219.

Zorgbibe Charles, Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, București, 1998.

Fontaine Pascal, Construcția europeană de la 1945 până în zilele noastre, Institutul European, Iași, 1998.

CAPITOLUL I.

Istoricul integrării vest-europene (1945-1957)

Din declarația Rezistenței Europene (1944)

“Pacea Europeană este cheia de boltă a păcii mondiale.

În sfârșit, în spațiul unei singure generații Europa a fost

epicentrul a două conflicte mondiale. Singură o Uniune

federală va permite participarea poporului german la

viața europeană, fără ca el să fie un pericol pentru

alte popoare. Singură o Uniune federală va permite

salvgardarea instituțiilor democratice.

Singură o Uniune federală va permite construcția economică a Europei”

Henri Brugmans

“L’idee européene” College d’Europe Bruges, 1965.

§ 1. Contextul integrării vest-europene (1945-1950)

Spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial, pare că pentru Europa se deschide epoca realizărilor efective. În Europa ocupată, numeroase mișcări de rezistență s-au pronunțat în favoarea unei viitoare unități europene: în Franța, mișcarea “Lupta”, în Italia, grupul “Partidul de acțiune”. Proiectul de declarație a rezistențelor europene, elaborat la Geneva în 1944 constată: “În intervalul uția economică a Europei”

Henri Brugmans

“L’idee européene” College d’Europe Bruges, 1965.

§ 1. Contextul integrării vest-europene (1945-1950)

Spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial, pare că pentru Europa se deschide epoca realizărilor efective. În Europa ocupată, numeroase mișcări de rezistență s-au pronunțat în favoarea unei viitoare unități europene: în Franța, mișcarea “Lupta”, în Italia, grupul “Partidul de acțiune”. Proiectul de declarație a rezistențelor europene, elaborat la Geneva în 1944 constată: “În intervalul unei singure generații Europa a fost epicentrul a două conflicte mondiale, care, întâi de toate, au avut ca origine existența a treizeci de state suverane pe acest continent. Este important să remediem această anarhie prin crearea unei Uniuni federale între popoarele Europene”1. La terminarea celui de-al doilea război mondial Europa s-a trezit din nou distrusă economic, împinsă pe locul trei sau patru în scara puterilor mondiale și dezorganizată din punct de vedere politic. “Prin mai multe aspecte anul 1945 poate fi numit anul zero al Europei. Această tristă constatare este valabilă și pentru că Europa a pierdut 35 milioane de oameni din 50 milioane de victime, care, spre deosebire de primul război, în majoritate erau civili

Istoria politică după 1945 a început constatarea acestui declin, era nevoie de reinventat viitorul, Europa a fost destabilizată de fluxul de armate, regimuri, aventurile colaboraționiste.

Destinul Europei a început să depindă de puteri exterioare. Autoritatea sa morală și politică contestată. De aici nevoia de certitudini, securități. Toți voiau să uite trecutul: învingătorii, mișcările de rezistență, popoarele. Toți știau că Europa este culpabilă pentru regresia mondială pentru mijloacele violente utilizate”2.

Cortina de fier ce a căzut a arătat cu claritate că barbaria războiului putea avea o continuare apropiată. Ideea principală era evitarea unei noi conflagrații. Atunci a intervenit și anturajul decisiv, când unii analiști relatează că a venit momentul aplicării proiectelor de integrare în practică, având în vedere ori formele de cooperare strânse, ori forme de supranațional.

După capitularea Germaniei naziste și înainte de lansarea bombei la Hiroshima și Nagasaki, reprezentanții a 50 de națiuni au semnat “Carta Națiunilor Unite” la San-Francisco, în SUA.

În 1946 foștii luptători din Rezistență, care refuzau împărțirea continentului în blocuri militare, au fondat “Mișcarea pentru Statele Unite ale Europei”. Acest grup de luptători a fost repede atacat de comuniștii partizani ai Moscovei și a fost desființat.

Primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill a jucat un rol mare în procesul integraționist. Încă din octombrie 1942 vorbește despre “Statele Unite ale Europei”. În discursul de la Fulton din 1945 declară, că “siguranța lumii impune unitatea Europei”3.

Un an mai târziu el se consultă cu contele Richard Condenhave-Calergi, care a vorbit despre Pan-Europa. El propunea un plan de realizare a Statelor Unite ale Europei și a unui Consiliu al Europei. La început a trebuit de pornit cu o uniune franco-britanică, apoi urmată de franco-germană, dar Anglia laburistă a rămas rezervată.

În acest context istoric omul de stat britanic se folosește de Conferința convocată la Universitatea Zürich, pe 19 septembrie 1946, pentru a preconiza “crearea Statelor Unite ale Europei sub protecția puternicii Americi, a cărei primă etapă să fie reconcilierea franco-germană” 4, adică unirea inamicilor. Se propune un prim pas spre unitatea Europei. Churchill spunea: “Vreau să vorbesc astăzi despre Europa”5. Când aceste cuvinte au fost rostite, deja în lume se confirma elementul de schismă între marii învingători, ceea ce-a adus la consecințe dezastruoase privind divizarea lumii. La etapele constituirii unei Europe unite vor participa popoarele din vestul continentului, care n-au fost atât de grav afectate de tirania comunistă. În Franța Raul Dautry crea Consiliul Francez pentru Unitatea Europei, în decembrie 1946, Henri Brugman prezida deja Uniunea Europeană a Federaliștilor. “La începutul lui 1947 s-a conturat Mișcarea socialistă pentru Statele Unite ale Europei, prezidată de Bob Edwards. În sfârșit, s-a creat Uniunea Parlamentară Europeană din inițiativa contelui Calergi, sub președenția lui Georges Bony. Mișcările unioniste europene au fost afiliate Comitetului Internațional de Coordonare pentru o Europă Unită, prezidat de Duncan Sandys”6.

Europa Occidentală se afla într-u pericol iminent. Temerea față de Stalin numai putea fi eludată. Aceasta era o situație reală pentru europeni, iar internaționaliștii comuniști își exprimau cu mare satisfacție orgoliul pentru acest succes. Unul din pretextele autentice de organizare a Europei Occidentale a fost grija de a nu fi răpită de dictatorul Stalin, pe de o parte, iar pe de altă parte, de a nu pierde trenul americano-japonez.

Într-un discurs ținut de către generalul de Gaulle la 27 iulie 1947 la Rennes, acesta remarca: “rușii sunt la două etape de Turnul Franței”7. Prin aceasta, probabil, încerca să-i adune pe francezi, pentru dezvoltarea economică și politică în continuare a statului.

Statele europene aveau nevoie de remaniere economică. Războiul adusese națiuni puternic industrializate într-o stare de sărăcie. Fiecare stat dorea o remaniere cît mai accelerată, accentuând acest domeniu economic.

Atât învinșii cît și învingătorii erau epuizați, mijloace financiare insuficiente. Astfel pentru refacerea economiilor din țările Europei de Vest, SUA și-a oferit ajutorul lor prin intermediul planului Marshall, condiționat, însă, de organizarea unei cooperări economice.

La 5 iunie 1947, secretarul de stat al SUA Marshall pronunță un discurs la Universitatea din Harvard, unde propune statelor europene să prelungească și să sporească ajutorul nord-american. Acest ajutor de refacere a economiei este adresat tuturor țărilor Europei. Dar Uniunea Sovietică îl abrogă, considerându-l ca fiind un spionaj din partea SUA, îl condamnă, numindu-l “imperialismul dolarului”. Molotov îi acuză pe americani că “vor să aducă Germania spre sclavaj cu proiectul lor de ajutor economic și denunță în termeni violenți voința americană, considerată un atentat contra statelor democratice ale Europei”8. Scopurile acestui plan, după opinia sovieticilor, erau: “1) înlăturarea U.R.S.S. și revenirea la capitalism; 2) folosirea mecanismului economic pentru slăbirea mișcării revoluționare în țările vest-europene; 3) economia și politica țărilor Europei sunt sub control american”9. De fapt, Uniunea Sovietică nu dorea ca superputerea să-și lărgească sfera economică și politică.

Franța imediat a organizat o celulă de lucru la Quay d’Orsay, sub conducerea lui Georges Bidault. Au început consultări cu Londra, apoi, la 14 iunie anunță Moscova pentru acceptarea tratativelor de la Paris. Conferința franco-anglo-rusă a avut loc la 27 iunie 1947. A venit Molotov, “comisarul afacerilor externe cu 90 de membri”. Însă după lungi și sterile discuții, conferința a eșuat10. Herne Alphard, participant la una dintre cele douăsprezece ședințe restrânse, descrie “Maniera în care Bidault și Bevin se străduiau să-l convingă pe Molotov că oferta americană era pentru Europa întreagă. Eforturile celor doi se izbeau de un zid impenetrabil”11. La 2 iulie Molotov declară că “statele-și pierd autonomia lor economică și independența națională în profitul unor mari puteri”12.

Planul era important și ca francezii să plaseze dezvoltarea americană într-o veritabilă perspectivă de dezvoltare. Jean Monnet a reacționat prompt în iunie 1948 la tendința guvernului francez de a reduce ritmurile finanțării investițiilor: “America nu este nici reacționară, nici imperialistă. Contribuția sa nu ne este dată pentru a ne controla. Ea se oprește dacă nu se manifestă și efortul nostru fără ajutor nu este Plan, dar fără Plan nu este nici ajutor, nici independență”13.

SUA condiționează această ofertă: statele europene vor trebui să participe la o instituție însărcinată cu gestiunea ajutorului și la elaborarea unui program de reconstrucție economică. “Nu ar fi corect nici util ca guvernul Statelor Unite să procedeze la stabilirea unilaterală a unui program destinat repunerii pe picioare a economiei europene. Aceasta este treaba europenilor14”. Marshall mai sublinia “SUA se angajează să aducă un ajutor și să stabilească un program, dar inițiativa trebuie să vină de la Europa”15.

În discurs ministrul francez analizează situația Europei, exprimându-se că “este absolut necesară o reconstrucție a Europei”, deoarece după război, economia statelor este “la pământ și pregătirile pentru război au contribuit la distrugerea tuturor ramurilor naționale ale economiei. Utilajul industrial n-a fost întreținut, a fost deteriorat sau complet depășit. Reînvierea economică a foste serios întârziată după încetarea ostilităților”. Cu toate acestea, “reconstrucția economică a Europei” nu poate fi soluționată imediat, deoarece pentru aceasta se cer multe eforturi. Toată politica este dirijată “contra foametei, sărăciei, disperării și haosului”. Scopul principal este “renașterea unei economii active în lume pentru a crea condițiile politice și sociale în care să poată să existe instituții libere”16. Jean Monnet considera “că ajutorul american este provizoriu și productiv”. El dorea ca “opinia publică să vadă în creditele americane, alături de avantajele materiale, promisiunea independenței economice viitoare”, care putea fi realizată pin creditele americane17.

Americanii au făcut primul pas de învingător și protector al bătrânului continent, deoarece era singurul stat ieșit din război extrem de puternic financiar și economic. Totuși, ei au propus acest plan cu scopuri agreabile, de ajutor amical între state. Se ascunde ideea precum că SUA visa spre o nouă ordine mondială, bazată pe democrație și libertatea schimbului, sub guvernarea Națiunilor Unite. Odată cu Planul s-a început adevărata sciziune a Europei. La vest – țările care beneficiau de acest ajutor venit de peste Atlantic, la est – țările-satelit ale Moscovei.

Din 1948-1952, Planul permite dezvoltarea economică a Europei de vest. În această perioadă “suma netă a creditelor bugetare (donații și împrumuturi) s-a ridicat la 12 817 milioane dolari. Din această sumă au beneficiat Anglia – 24,9 %, Franța – 21,2 %, Germania – 10,8 %, Olanda – 7;7 %. Statele care n-au participat la război au avut o situație aparte: Elveția nu a beneficiat de acest plan, Suedia nu a luat decât împrumut”18. În urma ajutorului Italia și-a dublat venitul pe cap de locuitor, iar Germania a atins nivelul Franței, sa nu uităm că Germania și Italia au pierdut războiul.

Pentru ajutoarele primite americanii au spus, că sunt necesare două documente: 1) Situația economică reală; 2) Locul de plasare a banilor.

Totuși, acest plan, rămâne o referință mitică a unui ajutor economic reușit și a dus la reconstrucția capacității de producție a Europei.

La 12 iulie 1947 la Paris s-a desfășurat o Conferință de Cooperare Economică Europeană, la care s-a întocmit bilanțul nevoilor economice comune. Scopul principal era repartizarea între statele europene a ajutorului american, alocat în cadrul planului Marshall. Oficial acest plan a fost numit “European Recovery Program” și administrat de două instituții: de partea americană Cooperația Economică Administrativă, iar de partea europeană Organizația de Cooperare Economică (OECE). În Plan este importantă ideea cooperării și integrării economice.

La 16 aprilie 1948 a fost semnată Convenția privind constituirea OECE. Ea este considerată prima instituție economică europeană, care a făcut posibilă trecerea la Planul de Reconstrucție a Europei de la teorie la practică., a permis “o primă liberalizare a schimburilor și plăților”19 – un pas spre integrarea europeană, cooperarea între state fiind după principiul interstatal. Menținerea legăturilor statelor-membre a fost ținută în două domenii: “1) repartizarea ajutorului american de aproape 13 miliarde de dolari: 85% sub formă de materiale și produse și 15% – împrumuturi; 2) creșterea schimburilor comerciale”20. Între timp, Uniunea Sovietică a convins statele Europei Răsăritene să nu accepte oferta americană – în special, Cehoslovacia, care era de acord cu propunerea lui Marshall. OECE a contribuit la asigurarea solidarității statelor-membre în efortul lor de redresare economică și, treptat, ele vor abandona condiția de asistat al Statelor Unite ale Americii. Dincolo de repartizarea ajutorului american, organizația s-a mai ocupat și de coordonarea politicilor economice naționale, mobilizarea mâinii de lucru, formarea profesională, dezvoltarea regiunilor slabe din punct de vedere economic.

Ajutorul american, ajuns la 13 miliarde de dolari, a fost prelungit până în anii 1951-1952 și în 1949 a permis depășirea nivelului mediu de până la război.

Odată cu redresarea economică a Europei a venit și timpul reformării OECE. Ea a fost înlocuită, în 1960, cu Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică. În ea au intrat și Statele Unite ale Americii, care au contribuit la constituirea unei organizații mult mai puternice.

Pornind de la principiul cooperării, economia vestică a fost pusă în mișcare și, astfel, “războiul declarat de generalul Marshall fusese câștigat”21. Planul a însemnat “sfârșitul brutal al erei socialiste, care începuse într-o manieră atât de promițătoare în 1945”22. Aceasta a fost datorită intervenției americane și redresării economiei. Cunoscutul istoric de la Sorbona Rene Gerauld (președintele Comisiei Internaționale de Istorie), a apreciat că “Planul a răspuns problemelor fundamentale în epocă. În primul rând a fost o armă economică, care a servit eficient scopurile politice. El viza clar: stoparea comunismului, extensia lui în Occident, prin el s-a dorit realizată coeziunea Europei de Vest. Americanii i-au asigurat pe europeni că nu sunt singuri în fața comunismului”23.

“Ideea unificării europene pe baze democratice are originea în anul 1948, când la Haga are loc Congresul Europei”24. El a fost organizat de Comitetul Mișcării de Unificare Europeană în perioada 8-10 mai. Scopul Congresului, prezidat de Winston Churchill a fost de a demonstra suportul larg pentru cauza unității europene, de a oferi un nou imbold mișcărilor unioniste, de a face recomandări pentru a găsi forme și soluții în realizarea acestor idei. În cadrul Congresului au fost efectuate unele propuneri de organizare a Unității Europene “francezii propuneau concepția federalistă, prin alegerea unei Adunări Constituante Europene, pe când britanicii propuneau cooperare interguvernamentală”25. Congresul a adoptat un Act –rezoluție, numit “Mesaj către europeni”, în care se spunea:

“ – Nici o încercare de reconstrucție a Europei pe baza diviziunii rigide a suveranității;

națiunile Europei trebuie să creeze o uniune economică și politică pentru a-și asigura securitatea, independența economică și progresul social, ele trebuie să cadă de acord, să-și unească drepturile lor suverane;

o adunare europeană consultativă, a cărei membri să fie numiți de parlamentele națiunilor participante, trebuie convocat în cel mai scurt timp;

o Curte Europeană a drepturilor omului, împuternicită să aplice sancțiuni trebuie înființată pentru a judeca situațiile de violare a acestor drepturi;

legăturile speciale dintre Europa și alte țări, teritorii de peste mări trebuie menținute;

crearea Europei unite trebuie privită ca un pas esențial pentru crearea unei lumi unite”26.

“A venit ora pentru națiunile Europei să transfere unele din drepturile lor de suveranitate în vederea coordonării și dezvoltării resurselor lor”27. Congresul a influențat direct lucrările reuniunii Consiliului Internațional al Mișcării Europene, desfășurat la Bruxelles în perioada 25-28 februarie 1949. Ideile demersului acestei mișcări au contribuit la realizarea Consiliului Europei. În 1948 Consiliul de la Haga a numit și el un Comitet pentru studiul Unității Europene, care se va ocupa de ideea nașterii Consiliului Europei. Cum a fost constituit acest Consiliu? Nicolae Păun a argumentat că a fost un compromis28. În iulie 1948 din inițiativa guvernelor francez și belgian s-a constituit Adunarea Consultativă Europeană, compusă din reprezentați ai parlamentelor naționale. Anglia nu a fost de acord, deoarece ea viza independența Adunării față de guvernele naționale, franco-belgienii însă au pledat pentru Adunare, desemnată de parlamentele naționale și investită cu autoritate. Pentru a aplana divergențele, s-a propus următoarea structură a Consiliului Europei: două instituții, una care reflectă dimensiunea federalistă – Adunarea Consultativă, compusă din reprezentanți ai fiecărei țări membre aleși de parlamente și , cealaltă – Consiliul de Miniștri – organismul reprezentanților guvernelor, împuterniciți cu luarea deciziilor29.

Tratatul de constituire a fost semnat la 5 mai 1949. Adunarea a fost considerată ca organ de inițiativă, care contribuia la respectarea egalității între state, rezoluțiile să fie adoptate cu ajutorul a 2/3 de voturi. Consiliul de Miniștri a fost organul de decizie, care avea dreptul să examineze textele înaintate de Adunare, dar nu avea dreptul să aplice rezoluțiile.

Adunarea a propus crearea unei organizații politice a Europei, dar ea a fost respinsă de Consiliul de Miniștri. În rezultat, Henri Spaak, președintele Adunării, și-a dat demisia.

În Consiliul Europei s-au pus mari speranțe pentru un viitor al Statelor Unite ale Europei. El este o organizație interguvernamentală cu sediul la Strasburg. Principalul scop al său era “realizarea unei Uniuni cât mai strânse între membrii săi”30. El nu poate fi considerat ca un premergător al comunităților “deoarece reprezintă cadrul unor discuții și adoptării unor convenții, contribuind la cooperarea între statele Europei. El constituie locul dialogului între state. Este un organ de cooperare. Organizațiile cu caracter de cooperare urmăresc coordonarea politicii statelor-membre. Organele create au un caracter interguvernamental, iar deciziile adoptate produc efecte pentru fiecare stat. Organele de integrare își creează organe independente de celea ale statelor, deciziile acestora însă sunt adoptate cu votul majorității și se impun atât statelor-membre, cât și statelor terțe”31.

Competențele Consiliului Europei sunt diverse: în domeniul economic, social, cultural, științific, cu excepția celor ale apărării.

Departamentul de stat american a publicat o declarație unde estima că “guvernul SUA privește foarte favorabil integrarea progresivă tot mai puternică a națiunilor libere din Vestul Europei”32.

Privind explicarea cauzelor, care au stat la baza unificării statelor vest-europene după cel de-al doilea război mondial au existat puncte de vedere diferite. Unul din autorii care a studiat profund această problemă A.H. Robertson le-a împărțit în trei categorii:

“- nevoia obiectivă a unei colaborări internaționale tot mai strânsă a statelor ca urmare a interdependențelor din lumea modernă;

diversificarea organizațiilor internaționale regionale, privită favorabil de către Carta ONU;

existența unui anumit curent de opinie publică, stimulat de Uniunea Pan-Europeană a lui Condenhave-Calergi, de propunerea lui Briand din 1930 pentru a crea o Uniune Europeană Federală”33.

Altă idee a fost opoziția față de regimul hitlerist, care a fost destul de feroce. Datorită acestui fapt, s-au creat puternice legături între națiunile europene, mai ales între membrii mișcării de rezistență și guvernele din exil. Jean Mark Boegner era de părerea că o cauză fundamentală, alături de reconcilierea Europei cu Germania și împiedicarea acesteia de a provoca un nou război mondial este apariția pe scena istoriei a două superputeri, care a dat imbold națiunilor Europei de Vest să se grupeze într-un ansamblu coerent34. Analiza cauzelor integrării vest-europene presupune luarea în considerație a tuturor factorilor, atât obiectivi, cât și subiectivi, a condițiilor atât interne, cât și internaționale ale statelor Occidentului european, a vieții economice, în general, și a scopurilor politice.

§ 2.Primul pas spre o Europă comunitară – CECO

În anii ’50 spațiul occidental începe tot cu Germania. Americanii, putere cu un potențial economic și militar fortificat, doreau cu orice preț reînarmarea RFG și ridicarea potențialului ei economic. Schuman însă a considerat că “trebuia de creat un cadru în care dinamismul german să se poate manifesta în voie, fără a deveni periculos pentru vecini”35. Practic, lumea se afla în pragul unui nou război mondial. În asemenea condiții statele continentului încercau să găsească, la presiunile celor de peste ocean, dar și prudențelor celor care pentru o Germanie puternică dădeau de gândit, anumite soluții de remediere a problemei. La Waschington se auzeau voci, precum că “reînarmarea și dezvoltarea furtunoasă a Republici Federative Germane ar fi un punct de lovitură acordat Uniunii Sovietice”36. În plan intern democrațiile occidentale reușiseră să-și creeze o politică nouă și stabilă.

Contrar agitației politice interne și internaționale de după război, “procesul de integrare nu este un proces de anvergură, ci, mai curând, activitatea în cercuri restrânse”37, de aceea, nu poate fi lipsit de interes rolul celor care au reușit să revoluționeze Europa. Fondatori ai Europei sunt considerați Robert Schuman, ministrul de externe francez, Conrad Adenauer, cancelar german, Alcide de Gaspere, ministru italian, Jean Monnet, primul președinte al primei comunități, a fost acela care a inițiat metoda comunitară și a stat la baza Declarației lui Robert Schuman. În anii ’50 inițiativa construirii Europei a revenit chiar statelor europene. Ambiția lor este la un nivel foarte înalt, deoarece ceea ce au întreprins cele șase state europene, tinde spre depășirea suveranităților. Acesta este un proces de unificare progresivă. Toți pașii efectuați , în acest domeniu, au contribuit la constituirea primelor organizații supranaționale – comunitățile europene.

La 9 mai 1950, în Salonul Orologiului din Quay Dorsay ministrul Robert Schuman face publică oferta Franței către Republica Federală Germană de a pune în comun producția de cărbune și oțel, comunicatul său fiind aprobat de Consiliul de Miniștri. Operațiunea a fost ținută atât de secretă, încât nici conducerea minieră sau siderurgică nu au fost consultate sau informate, apoi dezvăluită atât de brusc, încât membrii guvernului francez nu păreau să-i fi înțeles esența. Surpriza și mai mare a fost pentru opinia publică. Cu toate acestea, crearea unui centru al industriei grele în Europa Occidentală a fost deja sugerată.

Ideea de reconciliere franco-germană, ce putea realiza unirea economică a provinciilor renane a apărut încă din perioada celor două războaie mondiale în Germania, susținută printre altele de Conrad Adenauer, care va contribui mult la realizarea ei după 1945. “Țelul era legarea economică a provinciilor Renane ale celor două țări, într-un astfel de mod, în care să se facă virtual imposibilă recurgerea la un viitor război dintre cele două țări. Deși această politică a fost respinsă, ea a părut după 1945, avându-l ca sprijinitor pe Adenauer și oferind elementele de bază ale înțelegerii dintre Republica Federală Germană și Franța, așa cum a fost inițiată de Schuman”38.

În 1848 cele trei puteri ocupante, adică SUA, Anglia și Franța au instituit autoritatea internațională a Rhur-ului, prin intermediul căreia și-au exercitat controlul asupra producției de cărbune și oțel a Germaniei, concentrată, mai ales, în regiunea Rhur-ului. Între aliați au început să apară divergențe privind modul de acțiune a autorității: “americanii o găseau prea riguroasă, francezii prea neputincioasă, în timp ce poziția englezilor era undeva pe la mijloc”39.

Presiunea americanilor era foarte intensivă în ceea ce privește relansare economică furtunoasă a acestei Germanii. Influența lor este evidentă la Conferința miniștrilor afacerilor externe de la Paris din noiembrie 1948, unde au fost inițiatorii primirii programului, pe care Adenauer l-a caracterizat ca “includerea Germaniei în comunitatea popoarelor europene”40.

Influența americană asupra Franței în favoarea RFG a situat conducerea franceză într-o situație dificilă, deoarece ori accepta promisiune americană, ori renunța la planurile de redresare economică a Germaniei. Evident, dacă accepta a doua situație ar fi contribuit la înrăutățirea relațiilor cu Bonnul, ceea ce conducerea franceză nu putea permite. În contextul creat destul de nefavorabil pentru francezi, omologii britanici și americani i-au “propus lui Schuman să contribuie la integrarea Germaniei Federale în Occident”41. Modul integrării urma să fie discutat la reuniunea internațională, care avea să aibă loc la 10 mai 1950. Încă la 1 ianuarie 1942 cancelarul Adenauer, preocupat să vadă ridicat controlul unilateral asupra Rhur-ului exercitat de la sfârșitul conflictului de către învingători, propusese înlocuirea lui cu “o asociație de drept internațional pe bază cooperativă. În această asociație Germania ar intra cu feroasele din Rhur, Franța cu minereul său din Lorena, Luxemburgul, Belgia – cu industria lor grea”42. Aceeași idee a fost reluată de deputatul laburist Frederic Lee în fața Adunării consultative a Consiliului Europei.

Existența diferendului franco-german în legătură cu Saar-ul a dus la o întârziere a integrării europene. Totuși, acest diferend a fost soluționat parțial prin cele 12 convenții economice în privința Saar-ului, semnate la Paris la 3 martie 1950 și în conformitate cu care “Saar-ul, unitate politică independentă, este unit cu Franța sub aspect economic (la 31 ianuarie 1950 Parlamentul Landului Saar va hotărî integrarea teritoriului Saar în Republica Federală Germania. Astfel, că la 1 ianuarie 1957 va deveni al 11-lea land al acesteia)”43.

Pasul cela mai important a fost întreprins de către Jean Monnet în anul 1950, acesta în calitate de președinte al Organizației Naționale a Planificării în Franța, a realizat primele demersuri în scopul realizării unei unități europene, elaborând pentru prima dată conceptul de punere sub control a producției de cărbune și oțel din Franța și Germania. Prin aceasta s-a urmărit prevenirea celei de-a treia conflagrații mondiale și ridicarea bunăstării materiale și spirituale a statelor membre. Monnet a prezentat o schiță a acestui plan lui Bidault, prim-ministrului francez. Acesta nu l-a citit, dar Schuman s-a declarat de acord. De fapt, schița Planului lui Schuman, prezentată numai miniștrilor, dar de Parlament ferită, a fost inițiată de Jean Monnet. Guvernul l-a adoptat. Totuși, lipsit de calități oratorice, ministrul de externe francez a ajuns la vârful carierei sale prin prezentarea Planului într-o conferință de presă. El a fost înlocuit în 1953 cu Bidault, deoarece Rene Mayer spunea că părerile lui Schuman nu mai erau adecvate noii orientări a Franței44. Prin acest Plan el a căutat să soluționeze divergențele și să constituie o instituție complexă. Jean Monnet scria: “Nimic nu e posibil fără indivizi, nimic nu e durabil fără instituții”45. Comisarul Planului francez a conceput o instituție foarte precisă. Înalta autoritate a cărbunelui și oțelului, care urma să desființeze barierele vamale la cele două produse, decizie destul de importantă la acea vreme pentru puterea industrială, deoarece această micro-Europă se referea la un domeniu foarte restrâns, guvernele ar fu putut accepta să renunțe la prerogativele lor din acest domeniu în folosul instituțiilor supranaționale. CECO s-a sprijinit pe trei piloni: unu – înalta autoritate, doi – Consiliul de Miniștri, trei – Adunarea parlamentară, completată de o Curte de Justiție. Aceste instituții le vom găsi atât în comunitățile europene anterioare, cât și în bazele uniunii Europene de astăzi. Înalta autoritate avea dreptul să studieze piețele și prețurile, să creeze propriul capital, atât prin aplicarea taxelor, cât și împrumuturi, să oprească formarea de către statele membre a trusturilor, cartelurilor. Robert Schuman a făcut modificări planului primit, avându-l alături pe Jean Monnet la Conferința de la Quay Dorsay, a relatat: “Pacea mondială n-ar putea fi salvgardată fără eforturi creatoare, pe măsura pericolelor care o amenință, transformându-se de mai bine de 20 de ani în campionul unei Europe unite, Franța a avut întotdeauna ca obiectiv esențial servirea păcii. Europa nu se va face dintr-o dată nici într-o construcție de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete, creând întâi o solidaritate, de fapt. Strângerea la un loc a națiunilor europene necesită ca opoziția secundară a Franței și Germaniei să fie eliminată: acțiunea întreprinsă trebuie să țintească, întâi de toate, Franța șți Germania”46.

Având în vedere acest scop. Guvernul francez a propus ca întreaga producție de cărbune ți oțel franco-germană să fie pusă sub controlul unei Înalte Autorități prin intermediul unei organizații deschise, participării și altor țări ale Europei. Noua comunitate și-a propus să inițieze o nouă construcție a Europei în domeniul economic. Republica Federativă Germană era interesată singură să-și ocupe loc în Europa de Vest, aceasta poate și datorită faptului că influența americană a fost foarte puternică. Oferta guvernului francez reprezentat o astfel de posibilitate pentru germani, pe care Conrad Adenauer a primit-o cu entuziasm. Italia lui Alcide de Gaspere și Beneluxul s-au raliat la proiectul francez. O cauză a acceptării din partea lui Adenauer și a lui Alcide ar fi fost că unitatea sub conducerea franceză va contribui la revizuirea statutului de țări învinse. Marea Britanie respinge această ofertă și refuză să participe la negocieri din cauza supranaționalului. Țelurile lui Schuman sunt foarte ambițioase în raport cu reconcilierea franco-germană. Într-o scrisoare personală adresată lui Adenauer la 6 mai 1950, el reliefează faptul că “obiectivele lui nicidecum nu pot fi de natură economică, ci politică”47. Cancelarul a văzut în proiectul francez posibilitatea renașterii potențialului militar al Germaniei vestice.

La 7 mai 1950 Schuman a avut o întâlnire la ambasada americană de la Paris cu secretarul de stat SUA D. Acesonom pentru a-l informa de intențiile sale. În declarația sa Schuman relatează despre “importanța păcii pentru a atinge obiectivele de redresare a Europei”48. Reconcilierea franco-germană nu a avut un caracter închis, ci a avut un caracter deschis, liber pentru celelalte țări, care doresc să adere la ea. Prin această politică Schuman a contribuit la consolidarea relațiilor între state și la o mai bună organizare în domeniul economic. Se vor pune bazele comune ale dezvoltării economice, se va schimba destinul regiunilor prin faptul limitării construcției de arme. Bazele incipiente ale acestei solidarități vor argumenta că între Franța și Germania un război este imposibil și din punct de vedere material. Producția care va fi pusă la dispoziție va fi oferită fără discriminare sau excludere, scopul principal fiind ridicarea nivelului de trai al populației. De aici rezultă că în toate țările unde va fi distribuită vor avea drepturi egale indiferent de naționalitate sau religie. Va fi realizată o fuzionare a intereselor industriale, care va contribui la stabilirea unei comunități economice trainice și durabile. Pentru produsele ce vor crea o piață comună vor fi scutite de tarife vamale și se va permite libera circulație a produselor. Odată cu acestea vor apărea condiții care ar contribui la o mai bună repartizare a producției și mai rațională și se va ridica productivitatea. Definirea tuturor principiilor și angajamentelor esențiale vor contribui la întocmirea unui tratat semnat de către statele participante și supus ratificării parlamentelor. Scopurile principale ale declarației au fost două: reconcilierea franco-germană și punerea bazei unei federații europene. În opinia partizanilor integrării vest-europene declarația lui Schuman este considerată prima abordare realistă, rămânând pentru multă vreme Charta integrării europene. Propunerile francezilor au fost dezbătute și analizate de toate guvernele Europei de Vest, urmate de un șir de discuții politice, care au fost și baza încheierii unui tratat, principiile fiind inspirate din declarația lui Schuman, care și el a sugerat ideea de tratat. Ele au fost acceptate oficial de către alte cinci state: RFG. Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg.

Pentru cercurile conducătoare ale SUA planul lui Schuman era logic, o continuare a Planului Marshall și propunerea lui, evident, era legat de cursul agresiv, expansionist al imperialismului american, care construise mai departe o tensiune internațională49.

La 20 iunie 1950 la Paris s-a deschis o Conferință Internațională, unde au participat cele 6 state care au acceptat planul Schuman. După 10 luni de dezbateri, la 19 martie 1951, a fost constituit un proiect de tratat, apoi, după o ultimă examinare a articolelor făcută de miniștri, tratatul, a fost semnat la 18 aprilie 1851 la Paris și prevedea instituirea Comunității Europene a Cărbunelui ți Oțelului. În el s-a precizat că la baza comunității stă ideea realizării unei piețe comune pentru industriile cărbunelui și oțelului din statele membre50. Piața unică trebuia să fie realizată în două etape, numite de tranziție. Scopurile CECO au fost: “contribuirea în armonie cu economia generală a țărilor membre și, grație pieței comune, la expansiunea economică a statelor, suprimarea drepturilor de vamă, dezvoltarea locurilor de muncă, interzicerea măsurilor discriminatorii, ridicarea nivelului de trai a popoarelor membre”51. În tratat se stabilesc și funcțiile principale ale Comunității: “aprovizionarea regulată a pieței comune, suprimarea restricțiilor cantitative cu privire la libera circulație a produselor, asigurarea de prețuri scăzute pentru Comunitate, exploatarea rațională a resurselor naturale, dezvoltarea schimbului internațional, modernizarea producției și îmbunătățirea calității produselor”52.

O caracteristică importantă a acestui tratat a fost că prin intermediul lui statele semnatare au transferat anumite puteri unei instituții numită Înalta Autoritate, care avea caracter supranațional. Ea este compusă din 9 membri independenți față de orice guvern, opt dintre ei sunt aleși de către membrii guvernelor statelor, iar al nouălea de ceilalți membri ai Înaltei Autorități. Hotărârile adoptate de această instituție erau obligatorii pentru statele membre, cu aplicare directă pe teritoriul statelor lor. Statelor ce nu respectau deciziile li se aplicau sancțiuni.

Înalta Autoritate avea puterea de decizie. Ea însă era controlată de cei 78 de membri ai Adunării Comune, desemnați de parlamentele naționale. În fiecare an ea prezenta un raport în fața Adunării Comune. Dacă el era respins cu majoritatea 2/3 din membrii Adunării, Înalta Autoritate era dizolvată. Pentru a asigura triumful ideii europene Înalta Autoritate a pus în mișcare între 1952-1955 “Grosso modo” – “o structură de informații, care a gestionat inteligent raporturile opiniei publice cu această primă experiență supranațională”53. Pe lângă Înalta Autoritate era Consiliul de Miniștri – un organ interguvernamental, unde statele membre puteau să-și apare interesele naționale și curtea de Justiție, care avea misiunea să asigure respectarea dreptului comunitar și aplicarea acestui drept de către statele membre. Anglia a refuzat să participe la ratificarea tratatului, acest fapt fiind comentat de Maurice Duverger astfel: “Principala producătoare europeană de cărbune și oțel credea că torpilează proiectul, refuzând să participe. Jean Monnet era hotărât să meargă mai departe și reuși să convingă guvernul francez să-l urmeze printr-un raționament simplu și puternic. La întrebarea: cum puteți construi o Europă a cărbunelui și oțelului fără Marea Britanie, răspunse prompt: nu-i cunoașteți de ajuns pe englezi, pe care eu îi știu bine. Nu-mi vor lua în seamă proiectul atâta timp, cât nu va fi măcar parțial înfăptuit. Într-o asemenea situație trebuie neapărat început fără ei. Vor lua trenul văzând că merge”54. Ratificarea tratatului a suportat cele mai multe întârzieri din partea Franței, deoarece în guvern s-a creat o dublă opoziție: pe de o parte – partidul comunist, iar pe de altă parte – Adunarea poporului francez. Chiar însăși generalul de Gaulle a demascat CECO. Tratatul, în sfârșit, a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. În perioada pregătitoare au fost organizate instituțiile, piața comună a oțelului fiind deschisă la 1 mai 1953, iar cea a cărbunelui – la 10 mai 1953. Pentru prima dată a fost creată o organizație cu caracter supranațional, având caracteristici federale. Pentru prima dată a fost înființată o autoritate europeană comună, căreia guvernele membre i-au transferat o parte din împuternicirile lor și a cărei membre, la îndeplinirea sarcinilor lor, acționează independent, nefiind subordonați guvernelor a căror cetățeni sunt. S-a făcut pasul de la Europa cooperării la Europa integrării, căutându-se și alte domenii potrivite, care să fie alăturate cărbunelui și oțelului. Franța a considerat că cele mai bune ar fi transporturile și energia, iar țările Beneluxului doreau să acorde prioritate comerțului. Jean Monnet și-a exprimat viziunea sa asupra acestui tratat în anii următori. La 10 august 1952, la ședința de inaugurare a Înaltei Autorități de la Luxemburg a remarcat: “Când statele europene sunt convinse de necesitatea unei acțiuni comune, când pun bazele unei organizații internaționale, ele nu-și pierd suveranitatea. Nu este atât de agreabil acest fapt din motive că atâta timp cât suveranitățile nu sunt depășite, nu pot fi suprimate antagonismele dintre state. În consecință este nevoie de instituții supranaționale”55.

Odată ce le șase state au decis crearea primei comunități europene, acesta este un pas spre unificarea suveranităților naționale și supunerea interesului comun. “Ce va însemna în viața cotidiană a cetățenilor din cele șase state ale noastre această piață unică a cărbunelui și a oțelului pentru 160 mln. de consumatori? Câți dintre consumatori procură cărbune și oțel?”56 Aceste produse se conțin în altele de care omul are nevoie: mașini, electricitate, unelte etc. De toate acestea omul beneficiază în viața cotidiană. Cărbunele și oțelul, utilizat în cantități mari, de bună calitate, la un preț redus va duce la posibilitatea fiecăruia să consume mai mult și astfel se va ridica nivelul de trai al populației.

La 28 martie 1953 a avut loc la Strasbourg ședința Comisiei Afacerilor economice a Adunării Consultative a Consiliului Europei, unde Monnet sublinia: “Țin să afirm că o comunitate ca a noastră nu e nici o Europă mai mică, nici o comunitate restrânsă. Limitele ei nu au fost fixate de voi. Ele sunt fixate chiar de țările care pentru moment nu s-au integrat comunității”57. În acest discurs cheamă popoarele Europei spre lărgirea comunității și penetrarea a noi state.

În sesiunea extraordinară a Adunării Comune de la Strasbourg58, 30 noiembrie 1954, aceeași personalitate istorică dezvoltă ideea pieței comune și avantajele pe care le are aceasta. Monnet este ferm convins că CECO este un pas decisiv în soluționarea diverselor probleme ale Europei și modelul Comunității va fi un exemplu pentru celelalte state și va contribui la extinderea activității sale. CECO a avut numeroase merite: a redus ce presiunea americană asupra Europei Occidentale în urma dezvoltării relațiilor cu Germania; a accelerat proiectul de aplicare a obiectivelor economice ale Planului Marshall; a stimulat schimbul de produse între cele șase state membre; a dus la scăderea taxelor vamale; a încurajat dezvoltarea producției în sistemul metalurgic datorită liberei circulații. “Din 1953 până în 1970 a acordat 280 de împrumuturi pentru modernizarea întreprinderilor miniere și metalurgice ale Comunității în valoare de 725 mln. unități de cont (o unitate de cont este egală cu un dolar – n.a.), 265 mln. erau alocate minelor de cărbune, iar 460 mln. pentru minele de fier și siderurgice”59. CECO a înregistrat și eșecuri. Criza petrolieră care a avut loc în 1958 a dus la diminuarea prestigiului Înaltei Autorități, deoarece nu a putut să impună un program comunitar.

Înalta Autoritate a dispărut în anul 1967, prin asimilarea ei de Comisia Europeană. Jean Monnet scria: “Atât cărbunele. Cât și oțelul erau cheia spre puterea economică, deci spre arsenalul armamentului de război. Această dublă putere le dădea o imensă încărcătură simbolică, pe care noi am utilizat-o asemănătoare celui atribuite astăzi energiei nucleare”60.

§ 3. Sfada Comunității Europene de Apărare și momentul relansării

Odată cu declanșarea ostilităților în Coreea de la 25 mai 1950, SUA a început să facă presiuni ca “Germania de Vest să fie repede înarmată”61, pentru a apăra Occidentul. Această idee a fost anunțată la Consiliul Atlantic, reunit la New York la 26 septembrie 1950. S-a propus crearea unei forțe atlantice unificate pentru a o opune reînarmării Germaniei. Privind procesul de reînarmare opinia publică europeană nu este pregătită, deoarece ea lupta în direcție opusă.

Churchill a fost cel care a inspirat soluțiile militare comune europene. La 11 august 1950, la cea de a V-a sesiune a Adunării Consultative a Consiliului Europei el a propus “crearea imediată a unei Armate Europene Unite sub control democratic european, care să acționeze în colaborare cu SUA și Canada”.62 La 24 octombrie 1950 Rene Pleven, președintele Consiliului a dezvoltat la tribuna Adunării Naționale a Franței o schiță a Comunității Europene a Apărării (CEA), care a fost pregătită de experții care au contribuit la elaborarea planului Schuman. Se intenționa asigurarea participării Germaniei la apărarea atlantică, fără însă să fie reconstituită armata germană autonomă. “O armată autonomă urma a fi constituită sub autoritatea unui ministru european al apărării, numit de către guvernele țărilor aderente, asistat de un Consiliu de Miniștri, răspunzători în fața unei adunări europene”63. Planul a fost prezentat și la NATO. Pleven a situat CEA în cadrul CECO. Acest plan a primit vot favorabil din partea Adunării franceze, dar aceasta i-a acordat încredere guvernului pentru încheierea negocierilor.

Generalul Stehlin, care a reluat atunci problema reînarmării Germaniei în cabinetul ministrului apărării Iules Moch spunea că “n-a existat în realitate nici un plan sau măcar un simplu proiect de organizare, pur și simplu au fost niște idei… Noaptea, imediat după aprobarea dată de Adunarea Națională, ministrul apărării ne cere brusc să stabilim un plan pentru armata europeană. El are nevoie de această “hârtie” pentru reuniunea Consiliului Atlantic”64. Atât opinia publică mondială, cât și guvernele străine n-au acceptat ideea privind crearea unei armate europene comune. Pentru o parte a opiniei franceze planul CEA este un mijloc clar de a obține reînarmarea Germaniei. Ei nu doresc să vadă tehnica federalistă extinsă și în domeniul militar. În Germania confuzia este și mai mare. Mișcarea pacifistă, condusă de Niemö Uer se opune oricărei reînarmări. Șeful opoziției social-democrate Kurt Schumacher revendică pentru Germania Federală egalitatea drepturilor și o apărare puternică. Guvernul de la Bonn va rămâne mult timp însă în ezitare, până la numirea deputatului Theodor Blank în fruntea delegației sale. Toată opinia publică a fost șocată de această decizie. Pentru ei aceasta era un pericol iminent asupra Europei. Consiliul Atlantic ia la cunoștință proiectul francez și admite două negocieri simultane. Prima va fi la castelul de la Petersburg din apropierea Bonnului, unde vor participa cele trei puteri occidentale și reprezentanții guvernului republicii federative. Scopul a fost definirea participării militare germane la alianța atlantică și fixarea garanțiilor germanilor. A doua va fi convocată la Paris pentru a stabili principiile de constituire a armatei europene. Italia, Belgia, Luxemburgul și RFG au acceptat propunerea de a lua parte la proiectul francez, iar Anglia, Olanda, Danemarca, Norvegia vor avea numai observatori, la fel și SUA. Lupta pentru CEA se va desfășura pe un plan dublu: pe de o parte, guvernul de la Bonn are nevoie de garanția că regimul instituit nu va fi discriminatoriu, iar, pe de altă parte, este importantă calmarea opiniei publice, în special a Franței privind controlul democratic asupra viitoarei armate.

Documentul despre fondarea CEA a fost semnat la Paris la 25 mai 1952 de miniștrii de externe ai celor șase state. Șeful guvernului italian Alcide de Gasperi a propus introducerea art. 38 în Tratat, potrivit căruia “Constituirea unei adunări formate din membrii Adunării parlamentare a CECO, însărcinată să elaboreze un proiect de tratat ce ar institui Comunitatea politică europeană”65. Această sarcină privind instituirea unei comunități politice a fost preluată de CECO. La 10 martie 1953 Adunarea, în fruntea căreia se afla Paul-Henry Spaak a depus solemn un proiect de convenție reprezentanților guvernelor. El era de inspirație federalistă, ceea ce guvernele naționale nu au putut accepta și de aceea au refuzat aprobarea acestui proiect. În acest caz a fost necesar elaborarea unui nou proiect, de data aceasta la nivel interguvernamental. În decursul anilor 1953-1954 s-au convocat reuniuni ale miniștrilor de externe la Roma, Paris în vederea elaborării unui asemenea proiect. Pe parcursul acestor ani însă ostilitățile în rândul mediilor politice franceze n-au încetat. La Paris a fost ales un nou președinte al Consiliului – Pierre Mendes France, unul dintre oamenii de stat de mare valoare a celei de-a IV-a Republici Franceze. Acesta este indiferent față de problemele apărării. Acest moment se reliefează atunci când însărcinează doi miniștri pentru a elabora un nou proiect – unul accepta proiectul, altul, însă, era ostil. Totuși, ei reușesc să schițeze un catalog care includea atât părțile pozitive cât și negative. Președintele France propune, la 18 august 1954, la Bruxelles celor cinci state diferite forme de organizare a CEA. Dintre țările participante la Conferință patru au ratificat tratatul în forma propusă de Franța. La 30 august 1954 Adunarea Națională a Franței a respins proiectul de ratificare a CEA.

Eșecul acestui proiect va lăsa o cicatrice adâncă în Franța. Mișcarea republicană populară și-a manifestat deschis ostilitatea față de domnul Mendes, acuzat că ar fi la originea eșecului planului de armată comună, din simplu motiv că a refuzat să-l apare. În aparatul de stat experții au considerat că au fost trădați de guvernele succesive, care s-au temut de abordare dificilă a problemei ratificării. S-a observat clar că în conducerea franceză s-a produs o sciziunea între înalta funcție publică și clasa politică a celei de-a IV-a Republici, care se va pronunța în mai 1958. Se pare că un număr mare de deputați francezi chiar au votat ca și cum ar fi avut de ales între a reînarma Germania și a nu o reînarma. În realitate puterea lor de decizie era minoră, deoarece motivația occidentalilor era mult mai puternică. După neratificarea tratatului CEA era necesar de a găsi noi formule tehnice, care să permită reconstituirea armatei germane și asocierea sa la ansamblul occidental.

Uniunea Sovietică și statele socialiste au înaintat propunerea ca “problema germană să fie soluționată pașnic în interesul poporului german, în corespundere cu deciziile de la Potsdam și constituirea unui sistem colectiv de apărare pe continentul european”66. Autohony Eden a avut ideea de a reînvia organizația tratatului de la Bruxelles, semnat la 17 martie 1948, care prevedea asistența automată contra oricărei agresiuni. În consecință, ideea europeană în formula sa de supranațional a fost neeficace pentru constituirea CEA din statele occidentale, cu participarea Republici Federative Germane. Principalele întrebări care au frământat opinia publică occidentală la constituirea Comunității au fost: ce fel de caracter va avea această comunitate, care sunt obiectivele, este rentabilă la acea vreme pentru Europa sau nu, care va fi viitorul Germaniei în domeniul militar. Datorită lor au apărut și divergențe de opinii privind caracterul supranațional. Lumea se temea de o nouă reînarmare a Germaniei și apariția unui focar de război, ceea ce a dus la eșec. Problema Germaniei putea fi soluționată pe cale pașnică. După insuccesul CEA a fost nevoie de o nouă relansare a construcției europene. Astfel, la 1 iunie 1955, la Messina, la invitației șefului diplomației italiene Martino a avut loc o întâlnire a miniștrilor afacerilor externe ai celor șase țări. S-a considerat că este nevoie de o nouă etapă în construcția europeană. “Renașterea europeană este un proces de continuare a creării unei Europe unite, prin dezvoltarea instituțiilor comune și prin înființarea altora, crearea unei piețe comune și armonizarea politicii sociale, care ar contribui la ridicarea în continuare a nivelului de trai al populației”67. Aceste obiective au fost integrate într-un plan de relansare a Europei de către țările Beneluxului la 20 mai 1955. “Integrarea economică va preceda pe cea politică și că economicul trebuie să constituie fundamentul construcției europene”68. Planul a fost prezentat în fața Consiliului special. S-a decis crearea unei organizații interguvernamentale, care să creeze piața comună. Conferința de la Messina nu a luat decizii importante. Totuși ea i-a încredințat unui comitet de experți să studieze problemele relansării Europei.

Problema integrării a fost transferată unui Comitet interguvernamental, care și-a deschis lucrările la 9 iulie 1955, sub președinția lui Henry Spaak, unul din partizanii procesului de integrare. S-a constituit 4 comisii, care urmau să soluționeze următoare probleme: energia nucleară, transporturile, lucrările publice și piața comună. Negocierile au debutat rapid. La 6 septembrie 1955 la Noord Wyk, aproape de Haga, președintele Spaak a prezentat un prim raport celor șase miniștri de externe, raport constituit pe baza analizei activității Comitetului interguveramental. La 23 aprilie 1956 Comitatul Spaak prezintă un alt raport, foarte precis, vizând crearea unei Comunități Economice Europene (CEE) și a unei Comunități Europene a Energiei Atomice (CEEA). Raportul a fost examinat și aprobat de către miniștrii de externe, întruniți la Veneția în luna mai 1956. Apoi, pe baza lui, s-a trecut la elaborarea unor proiecte de tratate. Aceste ultime dezbateri au avut loc în perioada anilor 1956-1957.

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a dat un imbold progresiv procesului integrării europene. Discursul lui Churchill de la Zürich a pus bazele creării unei Europe unite. Iar planul Marschall a făcut trecerea de la teorie la practică, a parcurs calea spre relansarea economică a Europei, a contribuit la consolidarea solidarității între statele Europei. El a fost punctul de plecare spre constituirea comunităților europene, și anume, CECO, care a contribuit la suprimarea rivalităților dintre Franța și Germania, crearea unei piețe unice comune. Eșecul CEA a dus la stoparea caracterului supranațional și a dat de gândit europenilor pentru a efectua modificări în procesul comunitar. Acestea au fost realizate cu ajutorul planurilor lui Spaak. De fapt, istoricul integrării vest-europene din 1945-1957 a pus temelia fondării celei mai durabile, progresive organizații – Comunitatea Economică Europeană.

Referințe:

Horga Ioan, Construcție europeană – tradiție, realități, perspective, Editura Universității din Oradea, Oradea, 1998, p. 33.

Păun Nicolae, Istoria construcției europene, Cluj-Napoca, 1999, p. 21.

Duțu Alexandru, Ideea de Europă și evoluția conștiinței europene, București, 1999, p. 15.

Commelin Bertrand, Europa economică, UEM, Piața Comună, Institutul European, Iași, 1998, p. 4.

Păun Nicolae, op. cit., p. 22.

Ibidem, p. 30.

Bibere Octav, Uniunea Europeană între real și virtual. București, 1999, p. 5.

Păun Nicolae, op. cit., p. 31.

Княжинский В.Б., Западно-европейская интеграция:проекты и реальность, Москва, 1986, p. 10.

Păun Nicolae, op. cit., p. 53.

Ibidem, p. 54.

Ibidem, p. 55.

Defarges Philipe Moreau, Organizațiile internaționale contemporane, Institutul European, Iași, 1998, p. 12.

Zorgbibe Charles, Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, București, 1998., p. 21.

Bal Ana, Economia Centrală și de Est, Editura Oscar Print, București, 1997, p. 52.

Discursul de la Harvard al generalului Marshal privind ajutorul către Europa. // Zorgbibe Charles, op. cit., p. 26.

Păun Nicolae, op. cit., p. 70.

Savu Dana, Integrarea europeană, Editura Oscar Print, București, 1996, p. 30.

Fontaine Pascal, Construcția europeană de la 1945 până în zilele noastre, Institutul European, Iași, 1998, p. 9.

Păun Nicolae, op. cit., p. 46.

Bârsan Maria, Integrarea economică europeană, Ed. Carpatică, Cluj-Napoca, 1995, p. 18.

Păun Nicolae, op. cit., p. 31.

Ibidem.

Congresul de la Haga. Inter-net – http: // www. apmbm. Ro /Proiecte…Programe/ Int-Eu/.

Ținca Ovidiu, Drept comunitar general, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A. București, 1999, p. 51.

Savu Dana, op. cit., p. 36.

Brugmans H., L’idee europeene, 1920-1970. Paris, 1978, p. 15.

Păun Nicolae, op. cit., p. 25.

Horga Ioan, op. cit., p. 37.

Pascal Boniface, Relațiile Est-Vest: 1945-1991, Institutul European, Iași, 1998, p. 7.

Ținca Ovidiu, op. cit., p. 7.

Savu Dana, op. cit., p. 36.

Ibidem, p. 29.

Ibidem, p. 31.

Păun Nicolae, op. cit., p. 70.

Jinca Ion, Uniunea Europeană. Realități și perspective, Lumina Lex, București, 1999, p. 4.

Bibere Octav, op. cit., p. 10.

Savu Dana, op. cit., p. 37.

Ibidem, p. 38.

Кишилов Н.С., Западно-европейская интеграция: полотические аспекты, Москва, Наука, 1985, p. 30.

Jinca Ion, op. cit., p. 7.

Zorgbibe Charles, op. cit., p. 31.

Savu Dana, op. cit., p. 40.

Păun Nicolae, op. cit., p. 72.

Ibidem, p. 83.

Declarația lui Robert Schuman // Zorgbibe Charles, op. cit., p. 42.

Княжинский В.Б., op. cit., p. 15.

Declarația lui Robert Schuman // Zorgbibe Charles, op. cit., p. 43.

Кишилов Н.С., op. cit., p. 32.

Munteanu Roxana, Drept European. Evoluție-Instituții-Originea Juridică, Editura Oscar Print, București, 1996, p. 23.

Tratatul de la Paris. Inter-net – http: // www. europa. eu. int. /abs/abj/treates/en/entoc 0,5 htm.

Ibidem.

Păun Nicolae, op. cit., p. 100.

Dreverger Maurice, Europa de la Atlantic la Delta Dunării. Omegapres, București, 1991, p. 85.

Construcția Europei în viziunea lui Jean Monnet // Zorgbibe Charles, op. cit., p. 44.

Ibidem, p. 46.

Ibidem, p. 48.

Ibidem, p. 49.

Păun Nicolae, op. cit., p. 89.

Christoph Bertrand, Europa în balanță, Clavis, București, 1996, p. 23.

Fontaine Pascal, op. cit., p. 12.

Pascal Boniface, op. cit., p. 13.

Horga Ioan, op. cit., p. 45.

Zorgbibe Charles, op. cit., p. 33.

Horga Ioan, op. cit., p. 27.

Княжинский В.Б., op. cit., p. 18.

“L’idee Europe”. Communautes europeenes, Luxemburg, 2000, p. 16.

Păun Nicolae, op. cit., p. 92.

CAPITOLUL II.

Organizarea și funcționarea Comunității Economice Europene (1957-1969)

§ 1. Tratatul de la Roma

Tratatul de la Roma a marcat începutul extinderii și consolidării triunghiului comunitar: Comitetul Economic al Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA). El a fost semnat la 25 martie 1957 pe colina Capitoliului de la Roma de reprezentanții celor șase: RFG, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda. Privind ratificarea tratatului Comunității Economice Europene au avut loc dezbateri în Adunarea Națională, deoarece “piața comună se opunea tradiției protecționiste a patronatului francez”1. El a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Tratatul de la Roma a înființat CEE și CEEA, “încheiat pe o perioadă nelimitată” (art. 240)2. Sub aspect instituțional Tratatul pentru înființarea CEE este asemănător celui de constituirii a CECO, în sensul că se prevăd organe executive, judiciare și interguvernamentale.

Tratatul de constituire a CEE este cel mai important prin fundamentul său juridic în procesul de integrare economică, o noutate în dreptul internațional, un tratat cu unele trăsături asemănătoare unei constituții, având un sistem comunitar, dotat cu instituții politice comune, un tratat cadru, unde sunt definite unele obiective, competențe, reguli, proceduri comune, însă nu sunt fixate metodele și finalitățile politice.

Tratatul cuprindea un preambul și șase părți principale. Părțile se divizează în titluri, capitole și secțiuni.

“Partea I (art. 1-8) – Principiile Comunității

Partea a II-a (art. 9-84) – consacră patru titluri cu referire la fundamentele Comunității.

Partea a III-a (art. 85-130) – dezvoltă în șapte titluri politicile Comunității

Partea a IV-a (art. 131-136) – “Asocierea teritoriilor de peste mări”

Partea a V-a (art. 137-209) – două titluri consacră Instituției Comunității

Partea a VI-a (210-240) – “Dispoziții generale și finale”3.

Preambulul tratatului relatează scopurile principale de creare a Comunității Economice Europene. Debutul acestui document este următorul: “Majestatea Sa regele Belgiei, președintele RFG, președintele Republicii Franceze, președintele Republicii Italiene, Alteța Sa Regală Marea Ducesă de Luxemburg, Majestatea Sa Regina Olandei, hotărâți să pună bazele unei Uniunii necontenit mai strânse între popoarele europene”4. Din decizia personalităților rezultă o unitate și colaborare europeană. Se accentuează rolul acțiunilor comune pentru progresul economic și social al țărilor membre, dar cu o anumită condiție vizând eliminarea barierelor, deoarece acestea duc la divizarea Europei. Se tinde spre o unitate a economiilor, dezvoltarea lor armonioasă, ceea ce înseamnă ca să fie favorizate regiunile subdezvoltate. Bazându-se pe principiul Chartei Națiunilor Unite doresc să consolideze solidaritatea în Europa și în alte țări, asigurându-le prosperitatea acestora. Ei fac un apel către țările Europei să lupte pentru protecția păcii, libertății, care este necesară pentru acest continent.

Obiectivul principal al tratatului este reliefat în articolul, 2, care prevede: “Comunitatea are drept misiunea, prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților economice în întreaga comunitate, o extindere continuă și echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viață și relații mai strânse între statele pe care le unește”5. Măsurile pentru realizarea acestui obiectiv au fost enumerate în art. 3 din Partea I. El prevedea: “Eliminarea între statele membre a taxelor vamale și a restricțiilor cantitative la intrarea și la ieșirea mărfurilor, stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale comune față de statele terțe, abolirea între statele membre a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor serviciilor și capitalurilor, instituirea unei politici comune în domeniul agriculturii, stabilirea unui regim care să garanteze veritabila concurență pe piața comună, apropierea legislațiilor naționale, în măsura funcționării pieței comune, crearea unui Fond social european pentru a ridica nivelul de viață, asocierea țărilor și teritoriilor de dincolo de mare în vederea creșterii schimburilor și a continuării în comun a eforturilor de dezvoltare economică și socială”6.

Obligația fundamentală a statelor membre ale Comunității este fidelitatea lor față de ea. Din ea decurge îndatorirea lor de a lua toate măsurile generale și particulare pentru îndeplinirea prevederilor tratatelor comunitare și a celorlalte acte comunitare și să sprijine comunitatea în realizarea misiunii sale. De asemenea statele membre sunt datoare să se abțină de la orice acțiune de natură ce ar afecta realizarea scopurilor CEE. Sarcinile pe care le are Comunitatea trebuie să fie realizate cu ajutorul instituțiilor care acționează conform atribuțiilor prevăzute în Tratat. Acestea sunt: “Parlamentul European, Consiliul, Comisia și Curtea de Justiție” (art. 4)7.

O prevedere importantă este cea referitoare la interzicerea oricăror măsuri de discriminare, bazată pe naționalitatea membrilor. Tratatul prevede crearea unei Piețe Comune, care, în principal, este un concept economic, vizând înființarea unei singure piețe pentru toate statele membre, astfel ca mărfurile, serviciile, forța de muncă și capitalul să circule liber, fără nici o îngrădire. “Suprimarea între țările membre a tuturor obstacolelor tarifare cu efect echivalent, ori a celor de natura politicii comerciale, urmărește să creeze o piață comună, în care producătorii și comercianții să se contureze în condiții relativ egale”8. Dacă barierele vamale sunt înlăturate, dacă nu apar nici un fel de denaturări în calea unei competiții libere și egale, atunci trebuie să existe norme uniforme care să lucreze pe tot arealul pieței comune, reguli care să asigure concurența pieței. Regulile acestea trebuie respectate, supravegheate și controlate.

Dacă s-ar fi lăsat posibilitatea ca fiecare stat membru să aplice principiile fundamentale ale Pieței Comune cu ajutorul legislațiilor naționale, ar fi fost pusă în pericol stabilitatea tratatului. Pentru soluționarea cestor probleme instituțiile au avut un rol decisiv. Integrarea statelor membre în piața comună s-a făcut într-o perioadă de tranziție, prevăzută în tratatul CEE pentru 12 ani. Aceasta a fost divizată în trei etape de 4 ani fiecare. Ele puteau fi modificate în dependență de condițiile care apăreau. Pentru fiecare etapă existau anumite condiții, care erau concretizate în obiective. Trecerea de la prima perioadă la cea de a doua era posibilă numai cu îndeplinirea obiectivelor primei etape. Aceste constatări se efectuau în al patrulea an de către Consiliul la raportul Comisiei. Dacă nu exista o unanimitate de voturi, atunci prima etapă se prelungea automat pe un an. Prelungirea nu putea să dureze mulți ani, deoarece perioada de tranziție nu trebuia să depășească 15 ani de la intrarea în vigoare a tratatului.

Piața Comună, care a trebuit creată, a însemnat un ansamblu de reguli, principii în jurul economicului. Se creează, totuși, un decalaj, deoarece în ea exista o lume pestriță: state, regiuni, grupuri etc. Fiecare își avea interesele sale, metodele sale, exista și influența din partea altor state. De aceea procesul constituirii Pieței Comune a fost destul de dificil.

În tratat se mai menționează faptul că CEE este și o Uniune Vamală, în cadrul ei s-au desființat taxele vamale, restricțiile și a fost stabilit un tarif vamal comun și o politică comercială comună. Toate acestea au dus la libera circulație a mărfurilor și la libera concurență. Libera circulație a mărfurilor a foste realizată în două domenii – a mărfurilor industriale (Piața Comună Industrială) (în continuare PCI) și a produselor agricole (Piața Comună Agricolă) (în continuare PAC). Aceste două Piețe au fost unificate la 1 iulie 1968. La realizarea Pieței Comune Agricole au fost întâmpinate dificultăți, deoarece principul liberei circulații nu s-a aplicat la toate produsele agricole. PAC a întocmit niște reguli, care, în tratatul de la Roma, sunt enumerate în art. 3: asigurarea unui preț rezonabil pentru consumatori, apropierea și unificarea prețurilor la produsele agricole din țările membre; garantarea de către Comunitate a prețurilor produselor agricole; protecția produselor agricole în cadrul Comunității față de concurența acelorași produse din statele terțe; dezvoltarea agriculturii la nivelul celorlalte ramuri ale economiei comunitare9.

În cazul comerțului cu statele terțe prețurile sunt protejate prin sistemul prevalărilor. Ce semnifică aceasta? Când produsele agricole sunt importate din țările terțe, iar prețul lor este mai mic pe plan mondial decât cel comunitar, el este ridicat de către Comunitate la prețul Pieței Comune. În cazul când produsele agricole se exportă din Comunitate către statele terțe și prețul este mai mare pe plan mondial, atunci Comunitatea acordă subvenții exportatorilor ei.

Politica agricolă a fost ocrotită chiar de la început de Franța și de Comisie. Pretextul principal fiind faptul că Franța avea cea mai numeroasă populație, ocupată în agricultură. PAC era o posibilitate de modernizare a agriculturii. La rândul ei Comisia făcea din PAC principala politică de integrare. Prețurile produselor agricole nu sunt stabilite de piață, ci sunt fixate anual la așa-zisele “moratorii agricole” în Consiliu. Într-un timp relativ scurt s-au observat rezultatele PAC. “Creșterea productivității pe an este de la 1,5 la 2 % În comunitate se atinge un grad de aprovizionare de peste 100% pentru majoritatea produselor, dar, cu toate aceste succese înregistrate, vine în replică și o reducere substanțială a populației agricole, care începe să scadă din 1960 cu un ritm anual de 2,5 %. Cauzele majore ar fi organizare, modernizare, competitivitate, eficiență”10. Libera circulație a mărfurilor trebuia să se finalizeze la 1 ianuarie 1970, ceea ce și s-a realizat.

Pe lângă libera circulați a mărfurilor s-a realizat și libera circulație a persoanelor, serviciilor, capitalurilor, care au fost și ele finalizate în perioada de tranziție. Libera circulație a persoanelor, în special, cea a muncitorilor, a fost încheiată mult mai rapid. S-a impus suprimarea oricăror discriminări privind naționalitatea muncitorilor, în ce privește alegerea unui loc de muncă, remunerarea lor și remedierea condițiilor de viață (art. 48)11. Orice persoană din cadrul Comunității avea dreptul să se deplaseze liber pe teritoriul statelor membre, dreptul de a domicilia în oricare stat membru și de a găsi loc de muncă. Dar funcționarii publici nu aveau dreptul de a se stabili și a lucra în orice țară membră din considerente de ordine publică, de securitate publică sau sănătate publică. Persoanele care urmau studii de formare profesională dispuneau și ele de diverse facilități. Deci Piața Comună a Muncii nu este chiar atât de dinamică, după cum se pare. “Europa nu-i chiar așa un du-te-vino”12. Libertatea de circulație a serviciilor a prevăzut, conform tratatului, suprimarea restricțiilor existente și în acest domeniu. Conform articolului 60 din Tratatul de la Roma, serviciile cu prind în special activități cu caracter industrial, cu caracter industrial, activități artizanale și ale liber profesioniștilor13. În domeniul capitalurilor a avut loc o intensificare a circulației financiare, s-a mărit volumul de investiții.

Tratatul CEE cuprinde și reguli privitoare la transporturile feroviare, rutiere și fluviale de natură să determine o politică comună a statelor membre în acest domeniu. De asemenea, în Tratat sunt stipulate reguli referitoare la acțiunea de apropiere a legislațiilor naționale ale statelor membre. Competența în această materie îi revine Consiliului Ministerial, care, pe baza propunerilor Comisiei Executive, adoptă directive speciale cu privire la procesul de apropiere a legislațiilor naționale. “Aceste directive comunitare au misiunea de a determina apropierea între dispozițiile legislative regulamentare și administrative ale statelor membre, care au incidență directă asupra stabilirii și funcționării Pieței Comune”(art. 100)14.

Referitor la prevederile privind apropierea legislațiilor naționale ale statelor membre Tratatul nu modifică competențele legislative generale ale acestor state. Fiecare stat membru are dreptul să păstreze legislația națională, însă este obligat să nu adopte legi contrare dreptului comunitar, sau să le pună de acord cu acest drept.

Dreptul comunitar cuprinde prevederi referitoare și la politica socială a Comunității: “Fiecare stat membru este obligat să promoveze îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă ale muncitorilor. Comisiei Executive îi revine funcția: de a promova colaborarea statelor membre în domeniul locurilor de muncă, a dreptului la muncă, a dreptului la formarea și perfecționarea profesională, cu privire la securitatea socială, protecția împotriva accidentelor”(art. 118)15. Întru sprijinirea muncitorilor a fost instituit Fondul Social European.

În Tratat se relatează și despre personalitatea internațională a Comunității privind relațiile internaționale, ea are dreptul să încheie anumite tratate internaționale, cum sunt acordurile comerciale, de asociere, ale mediului înconjurător, energiei. CEE are drepturi mult mai mari privind încheierea acestor acorduri decât alte organizații internaționale.

Tratatul a prevăzut crearea unui Comitet Monetar. În ceea ce privește membrii CEE, ei se împart în două categorii: membrii cu drepturi depline , care, conform tratatului, “pot fi numai statele europene” și membrii asociați (state europene sau neeuropene) (art. 237)16.

Asocierea statelor europene la Comunitate constituie o etapă premergătoare primirii lor ca membri cu drepturi depline. Primirea unui membru este un act complex. Membru al CEE poate deveni numai un stat european. Conform Tratatului, el “adresează o cerere Consiliului Ministerial, care, pe baza avizului Comisiei Executive, aprobă primirea unui nou membru prin vot unanim”17.

Piața Comună a fost una din principalele comunități care a dat un imbold procesului de integrare și a deschis noi drumuri statelor membre în diverse domenii. Pe parcursul perioadei de tranziție, 1958-1970, Tratatul a suportat unele completări, modificări. Aceste schimbări s-au făcut în modul de luare a deciziilor în Consiliu prin Compromisul de la Luxemburg din 196618, fuziunea executivelor pe baza Tratatului de la Bruxelles, ratificat în 196719. S-au făcut pași spre extinderea geografică a integrării prin aderarea de noi state membre.

§ 2. Instituțiile Comunității Economice Europene

Comunitatea Economică Europeană este dotată cu patru instituții politice: Adunarea Europeană, Consiliul de Miniștri, Comisia și Curtea de Justiție. După rolul lor ele au putut fi grupate în: 1) instituții de orientare, direcție și decizie – Consiliul de Miniștri și Comisia; 2) instituții de control – Parlamentul European și Curtea de Justiție20.

Privind Parlamentul European, Robert Schuman spunea: “Adunarea este cea care trebuie să traducă sentimentele opiniei publice. Ei îi revine să convingă guvernele și executivele că ideea europeană este o realitate vie. Adunarea unică, fiind instituția comună din 1957, cu prilejul primei sale sesiuni, s-a autodenumit la 20 martie 1958 Adunarea Parlamentară Europeană, iar cu 4 ani mai târzie, la 30 martie 1962 – Parlamentul European. Conform Tratatului de la Roma Adunarea este compusă din reprezentanți ai popoarelor din statele reunite în Comunitate”21. Real, această frază este sceptică, deoarece delegații pe care fiecare Parlament îi înaintează, sunt desemnați dintre ei, potrivit unei proceduri fixate de fiecare membru. Rămâne la aprecierea fiecărui stat cum își va alege membrii – dintr-o cameră sau două.

Parlamentul continuu a avut o dinamică proprie. Mereu a tins spre extinderea competențelor. În afară de intervenția sa în domeniul financiar, el mai avea competențe de control politic și consultare. Ca organ politic de control el poate pune în joc responsabilitatea politică a executivului independent, cu ajutorul moțiunii de cenzură. Moțiunea poate fi adoptată prin scrutin politic cu 2/3 din voturi – cu condiția ca membrii Adunării să reprezinte jumătate. Astfel, obligă executivul la demisie colectivă.

Conform Tratatului de la Roma cenzura poate interveni în orice moment. Acest mijloc este prea violent, deoarece pune în joc o responsabilitate politică și cenzura poate să nu fie ireală, dacă nu atinge problema cea mai importantă. Cu atât mai mult, în cadrul Pieței Comune Comisia nu este lipsită nici de puteri, nici de influență. Consiliul însă este actor principal și el nu poate fi cenzurat. Rezultă că Comisia trebuie să fie “țapul ispășitor al unei politici față de care nu are responsabilitate reală”22.

Altă direcție în materie de control politic sunt întrebările cu cerere de răspuns scris și oral puse de membri Adunării. Deputatul olandez Vredeling, manifestând interes dominant pentru problemele agricole, în perioada 1958-1966 a adresat în jur de 140 de întrebări. Procedura întrebărilor adresate executivului independent, prevăzută în Tratat, a fost dezvoltată în regulamentul intern al Parlamentului. Regulamentul oferă posibilitatea să interogheze și Consiliul, acesta acceptând propunerea.

Parlamentul poate să intervină în problemele importante. A fost instituit un “colocviu” pentru remedierea raporturilor între Parlament și Consiliu. Parlamentarii și miniștrii se întrunesc o dată în an, în luna noiembrie, în acest “colocviu”, la care participă și Comisia, unde se discută despre o temă aleasă de Consiliu din două propuneri ale Parlamentului. Schimbul de păreri și rezoluția pot influența viitorul Consiliului.

Conform Tratatului, ca organ de control, Parlamentul dispune de puteri de deliberare (art. 137)23, ce semnifică că Parlamentul contribuie la formarea voinței politice a Comunității. Funcțiile de deliberare și consultare au fost niște inovații ale Tratatului de la Roma.

Consiliul este obligat să consulte Parlamentul asupra propunerilor făcute de Comisie în privința protecției sanitare, stabilirea liberă a persoanelor, politicile agricole etc. Conform articolului 149 “dacă un act al Consiliului vine de la propunerea Comisiei, aceasta din urmă poate să-și modifice propunerea după consultarea Adunării”24. Consultarea poate influența decizia sau o poate lipsi de semnificații. Parlamentului i-au foste recunoscute și posibilitățile “de a face sugestii executivului independent, de a-i cere să prezinte propuneri Consiliului, de a adresa direct Consiliului proiecte de regulament”25.

La 20 octombrie 1961 Parlamentul a propus guvernelor statelor membre să elaboreze un proiect de revizuire a Tratatului pentru a institui un Consiliu și o Comisie unică. Schema proiectului a fost elaborată chiar de el, apoi însă a trebuit să fie consultat de către Consiliu. Ambiguitatea apare din caracterul apus al demersurilor Comisiei și Parlamentului. Parlamentul examinează propunerile Comisiei, asupra cărora este consultat. Prin aceasta are loc o ignorare a Consiliului, dar Comisia recurge la încheierea unei negocieri cu Consiliul, pentru a se ajunge la o soluție. Rezoluția din 17 octombrie 1967 relatează dorința Parlamentului de a fi consultat de Consiliu asupra dispozițiilor principale, pe care Consiliul trebuie să le adopte. Curtea de Justiție însă a făcut o remarcă precum că “consultarea poate să aibă loc atunci când organismul consultat dispune de elemente care să-i permită un studiu al problemelor esențiale și posibilităților de soluționare”26.

Parlamentul a fost acuzat de colaborarea prea strânsă între cele două organe de acțiune. Implicarea prea mare a Comisiei poate duce la cunoașterea soluțiilor care au mai multe șanse de a fi adoptate de Consiliu. Cel mai bine ar fi fost ca responsabilitățile și funcțiile să fie separate. Rolul consultativ al Parlamentului s-a părut a fi minor. El înșiși denotă câteodată scepticism privind numeroasele avize care sunt transmise executivului și Consiliului. Totuși se spera că în următorii ani Parlamentul va dispune de un cadru legislativ veritabil. Parlamentul european își are dreptul la Strasburg.

O altă instituție de control este Curtea de Justiție. Conform articolului 164 Curtea de Justiție trebuie să “asigure respectul dreptului în interpretare și aplicare”27. Sistemul juridic comunitar constituie cimentul integrării, construcția europeană se bazează pe tratatele constitutive, reguli, proceduri, de care statele membre, întreprinderile, persoanele fizice trebuie să țină cont. Curtea de Justiție este un organ independent față de celelalte organe comunitare și față de statele membre. Ea are un rol important în realizarea procesului de integrare și de apărare a dreptului comunitar. La început în componența sa intrau 9 judecători și 4 avocați generali. Acești 9 vin din toate statele membre, acre sunt numiți de comun acord, ceea ce constituie o garanție de independență pe o perioadă de 6 ani (art. 67)28.

Președintele Curții este desemnat din rândul judecătorilor pentru o perioadă de 3 ani, care poate fi prelungită. Funcțiile Curții de Justiție sunt atribuite de Tratat. În linii mari, ea are misiunea să protejeze statele, persoanele fizice sau juridice de abuzuri în procesul integrării, să aplice dreptul comunitar și să impună respectarea legislației; să consulte în caz de revizuire a tratatului sau în materie de relații externe.

Curtea de Justiție poate: “să controleze legalitatea actelor Consiliului și Comisiei” (art. 173)29, în cazul când actele nu sunt conforme cu tratatul, ea le poate anula. “Să anuleze sau să reducă unele sancțiuni atunci când persoanele fizice sau juridice sunt sancționate de Comisie pentru încălcarea unei norme comunitare” (art. 74)30. “Să judece validitatea normelor comunitare” (art. 177)31. Aceasta se explică prin interpretarea și aplicarea dreptului comunitar. Curtea de Justiție a avut un caracter supranațional.

Termenul de Comisie ca instituție de orientare a fost folosit în Tratatul de la Roma din motivul diminuării sensului supranațional. Conform Tratatului de fuzionare de la Bruxelles din 8 aprilie 1965 a fost instituită o Comisie unică. Ea nu este considerată numai gestionarul acțiunilor comune, ci și pistonul procesului de integrare europeană. Este compusă din 13 comisari “aleși în funcție de competențele lor generale și având toate garanțiile de independență… Ei nu solicită și nu acceptă instrucțiuni de la nici un guvern și nici un organism” (art. 10. Tratatul de fuziune)32. “Membrii Comisiei sunt numiți, de comun acord, de guvernele statelor membre”(art. 11)33. Conform acestui articol orice comisar nu este considerat un reprezentant al statului respectiv, ci un reprezentant al comunității, însă el trebuie să fie cetățean al unuia din statele membre. Din rândul comisarilor se alege președintele Comisiei. Comisia este un organ colegial, fiecare comisar își are sectorul lui de activitate. Președintele Comisiei coordonează activitatea ei, o reprezintă în relațiile externe și la întâlnirile de vârf. La luarea deciziilor este practicat votul majorității membrilor.

Conform articolului 155 din Tratatul Comunității Economice Europene, Comisia dispune de următoarele competențe: “veghează asupra aplicării dispozițiilor Tratatului de către statele membre; formulează recomandări în domeniile prevăzute de Tratat; are putere de decizie proprie și participă la formularea actelor Consiliului, conform condițiilor din Tratat; exercită competențele pe care Consiliul le oferă pentru executarea regulilor stabilite”34. Funcția fundamentală a Comisiei este cea de inițiativă legislativă, deoarece pe baza ei construcția europeană trebuie să progreseze.

Proiectele sunt înaintate Consiliului, dar acesta acționează în urma unei inițiative din partea comisarilor. Astfel, se stabilește o coordonare între executive, însă pot apărea și divergențe între ei. Comisia are putere de execuție și de control, deoarece veghează asupra aplicării corecte a Tratatului de către statele membre; aplică în practică deciziile Consiliului; este dominată și de caracterul supranațional prin faptul că actele ei sunt obligatorii pentru statele membre și se aplică direct pe teritoriu. Rezultatele activității sale sunt prezentate în fața Parlamentului.

“Într-o uniune de tip federal va fi puternică și autonomă, iar unde va fi logica interguvernamentală se poate asemăna cu un secretariat specializat, sub autoritatea Consiliului”35. Consiliul, conform art. 145 al Tratatului, este “investit să coordoneze politicile economice generale ale statelor membre”36. Datorită faptului că dispune de putere de decizie, el se găsește în centrul sistemului comunitar”.

Consiliul este locul unde se face norma comunitară. Decizia se ia în urma inițiativei Comisiei, aceasta reprezentând interesele comunitare. El este compus din reprezentanții statelor membre. În anul 1967, în baza tratatului de la Bruxelles, s-a constituit un Consiliu unic pentru comunitate. El funcționează în niște consilii mai mici în domeniile: agricultură, finanțe, comerț, relații extern etc. Fiecare consiliu mic are un ministru. Acest consiliu este asistat de un secretariat general instalat la Bruxelles. În pregătirea lucrărilor rolul major îl joacă COREPER (Comitetul Consultanților Permanenți), care a fost creat în 1958, rolul său fiind fixat în Tratatul de fuziune. “Sarcina sa este de a pregăti lucrările Consiliului”(art. 4)37. COREPER-ul este compus din delegați ai statelor membri cu statut de ambasador. Utilitatea lui a fost de a asigura o mai bună funcționare a Consiliului. Dialogul între statele membre se începe la nivelul acestui Comitet. Astfel, se oferă posibilitatea de a cunoaște punctele de acord și cele de dezacord, iar după aceasta proiectul este ratificat în Consiliu. Consiliul deține esențialul din puterea legislativă, el este locul unde se hotărăsc regulamente, directive, decizii.

Conform art. 148 “deciziile se iau cu majoritatea membrilor care îl compun”38. Procedura de decizie este foarte dificilă și Consiliul apare ca “un loc de tocmeală, o mașină de fabricat compromisuri”39.

§ 3.Controversele politice ale perioadei 1958-1969

Reconstrucția economică era terminată, iar Occidentul intra într-o nouă perioadă de prosperitate economică. Acest context favorabil a permis funcționarea mecanismelor economice fără tensiuni prea mari. Dar chiar dacă economicul a început să funcționeze într-un climat favorabil, cu unele excepții, procesul de integrare economică nu putea evolua în afara politicului. Analizând direcțiile forțelor politice interne din statele membre, cât și celor din afara Pieței Comune, se ajunge la concluzia că nu toți aveau aceeași poziție, opinie față de acest proces. Referindu-ne nemijlocit la Anglia, SUA și URSS privind controversele care au avut loc în această perioadă, în fața noastră s-au deschis trei direcții: “procesul de integrare nu este singur pe lume, nu este în afara intereselor directe ale statelor, acest proces este dependent de mersul relațiilor internaționale, cât și de raportul de forțe politice din statele participante”40. Evenimentele importante care au țesut perioada au fost: o încercare – planurile Foukchet, o reușită – criza scaunelor goale, o salvare – tratatul franco-german, iar între acestea – un arbitru – generalul de Gaulle.

Rolul pe care l-a jucat Franța în procesul de integrare europeană în prima etapă este major. Anume din interiorul ei vin ideile și dinamismul construcției europene prin intermediul personalităților franceze Jean Monnet, Robert Schuman, Rene Pleven. În același timp ea vine cu întrebări, provocări, dezbateri, crize.

Faptul că a jucat un rol important în procesul de integrare nu este întâmplător. Ceilalți parteneri, ca Italia și Germania, au pornit de pe poziții de înfrânți, iar Franța era puterea învingătoare, membră în Consiliul de Securitate, putere nucleară. Toți acești factori i-au oferit încredere, autoritate în procesul european. Ea a fost cea care a ridicat, a stimulat, a frânat și a așezat, în mare măsură, acest proces. Perioada anilor 1958-1969 este caracterizată prin faptul că ea a dorit cu orice preț să dea un rol important Europei pe arena mondială. În conformitate cu valorile sale istorice, cu caracteristicile economice. Această perioadă a fost dominată de generalul de Gaulle. Pe parcursul hegemoniei sale de Gaulle a urmat două axiome politice: “Europa trebuie să aparțină europenilor, instituțiile supranaționale nu pot fi deasupra statutului național”41. Venirea generalului în 1958 în fruntea statului francez a stârnit diverse opinii privind acțiunile sale.

La 4-5 iulie 1958 el a fost vizitat la Paris de către secretarul de stat Foster Dulles. În urma disputelor acesta, mai târziu, remarca: “Sau există Occident și va exista o politică comună în raport cu restul lumii sau… nu va exista Occident”42. Aici se descoperă marele scepticism al lui de Gaulle. Conform opiniilor internaționale, schimbarea regimului politic din Franța din 1958 a zdruncinat din temelie condițiile construcției europene. Acest an de criză franceză a permis accesul la putere a unei echipe de guvernanți ale căror valori nu mai sunt identice cu cele ale marilor familii politice, ca democrație creștină, liberalism democratic. Noua concepție despre raporturile dintre state, dar și noua viziune despre relațiile internaționale au dus la o distanțare a deputaților gaulliști în Parlamentul european. Pentru președintele francez statele erau singurele entități care puteau acționa legitim în relațiile internaționale. “Care sînt realitățile Europei, care sînt stâlpii pe care se poate clădi ea? Fără îndoială, că acestea sunt statele. E adevărat, că ele sunt diferite unele de altele, că fiecare-și are sufletul său, istoria și simbolurile sale, neîmplinirile sale, gloria și ambiția sa. Dar ele sunt singurele entități care au dreptul de a ordona și de a acționa”43. De la această viziune politică în multe situații generalul s-a opus caracterului supranațional al Comunității și a instituțiilor tehnocratice, pe care le considera “specii hibride, incapabile să aibă o politică a lor, dispuse să se pună la dispoziția cuiva”44. Aceste cuvinte erau adresate și Europei. La 9 septembrie 1965 generalul a avut o întâlnire cu presa, unde i s-a oferit ocazia să rostească un discurs pe care unii l-au interpretat ca un discurs funebru al Pieței Comune. Aici el atacă “măsurile abuzive și himerice contrare bunului simț și realității… diferitele componente ale Europei comunitare o figurație de executiv, o figurație de legislativ și o tehnocrație în mare parte străină”45. Cu trei luni mai târziu s-a dovedit că nu întreaga opinie franceză a fost de acord cu viziunile șefului statului, deoarece la alegerile parțiale s-a diminuat personalitatea generalului. La alegeri Jean Lecanuet, care a fost un partizan al unei Europe unite, au obținut 16 % din voturi și a provocat balotaj.

Candidatul de stânga F. Mitterand a replicat partizanilor generalului de Gaulle că “doar o putere politică rezultată din sufragiu universal va putea coordona acțiunea înalților funcționari europeni și va putea evita formarea unei tehnocrații apatride”46. Această concepție despre puterea politică privind sufragiul universal nu era admisă în viziunea gaulliștilor despre Europa. Generalul de Gaulle vedea Europa de la Atlantic la Ural. De aici a rezultat și intenția lui de hegemonie pe teritoriul european. După două tururi de scrutin prezidențial generalul a reafirmat că “Europa nu va fi supranațională”47. Respectând constituția și voința poporului francez, el se retrage în 1969, în aprilie. Procesul european va continua mai departe prin coexistența interguvernamentalului și supranaționalului.

Primele eșecuri ale negocierilor importante, numite “Comisia Fouchet” a fost în perioada anilor 1961-1962. Acest pas ratat de președinția gaullistă în prezent a fost o mare ocazie europeană. În ziarul “Le monde” Articolul “La venire de l’Europe” din 14-18 septembrie 1960 se scria: “A contribui la clădirea Europei Occidentale ca grupare politică economică, culturală și umană, organizată prin acțiune și apărare, aceasta este strădania Franței”48. La 31 mai 1960 generalul de Gaulle anunță o inițiativă franceză privind “stabilirea fundamentelor unei uniuni neîncetate mai strânse între popoarele europene”49. În baza acestei inițiative se punea nașterea unei comunități politice europene, principiul de bază a căreia era solidaritatea și a fost stipulat în Tratatul CEE. La 11 februarie 1961 șefii de stat și de guvern ai celor șase țări ale CEE s-au întrunit la Paris pentru a împuternici o comisie de studii, care să prezinte propuneri privind construcția politică a Europei. Mai târziu, la Bonn a fost organizată o conferință, la finalul căreia a fost adoptată Declarația de la Bad Godesberg. Aceasta a fost considerată prima întâlnire la nivel înalt între șefii de state și de guverne între cele șase state comunitare, care au hotărât să constituie Uniunea Politică, care era sugerată în Tratatul de la Roma. S-ar părea că Europa politică ar debuta la 18 iulie 1961 la Bonn. Odată cu aceste acțiuni începe cea mai confuză perioadă din istoria diplomației contemporane.

Primul document francez este prezentat la 19 octombrie 1961 de către Christian Fouchet Comisiei interguvernamentale de studii, pe care acesta o prezidase din 7 septembrie a aceluiași an. În document se precizează că “Înaltele părți contractante sunt convinse că organizarea în continuare a Europei va duce la înflorirea ei, va proteja patrimoniul spiritual comun împotriva oricăror amenințări. Astfel, vor tinde spre menținerea relațiilor pașnice în lume, vor proteja libertatea, demnitatea, egalitatea oamenilor, vor tinde spre o lume mai bună”50.

Conform Declarației de la Bonn părțile contractante au decis să ofere și un caracter statutar Uniunii Politice. În titlul I despre “Uniunea popoarelor europene” se spune că “prin prezentul tratat se instituie o uniune de state”51. Această uniune a fost fondată pe respectarea drepturilor și obligațiilor personalității popoarelor. Aici sunt definite și principalele scopuri ale Uniunii: “Adoptarea unei politici externe comune, pe baza intereselor comune ale statelor; printr-o strânsă cooperare între statele membre în domeniul științei și culturii să contribuie la înflorirea patrimoniului comun și protejarea valorilor acestora; să contribuie la apărarea drepturilor omului, libertăților fundamentale; să consolideze în cooperare cu alte state securitatea statelor membre față de orice agresiune prin adoptarea unei politici de apărare comuni”52.

Titlul II al documentului relatează despre instituțiile Uniunii, modul de organizare și funcționare a lor și relațiile dintre ele. Aceste instituții sunt: Consiliul Uniunii, Adunarea Parlamentară Europeană și Comisia Politică Europeană. Tratatul precizează că după intrarea lui în vigoare el poate fi supus unei revizuiri generale, care va duce la consolidarea Uniunii. El este deschis tuturor statelor ce doresc admiterea, care este decisă de Consiliu.

Tratatul privind uniunea de state este constituit pe baza Tratatului CEE privind scopurile, instituțiile, obligațiile. El este foarte autoritar în relațiile cu statele membre și în privința suprimării libertăților privind luarea deciziilor, Poartă un caracter supranațional, nu posedă personalitate juridică, deoarece nu are o instituție legislativă. Acest Tratat a fost criticat extrem de occidentaliști. Președintele Senatului belgian Paul Struye relata: “Un secretariat politic de reuniuni periodice ale prim-miniștrilor, a miniștrilor de externe, cu scopul de a coordona politica europeană”53. În fața Adunării Parlamentare deputatul democrat-creștin olandez Schuijt critica “un program eterogen, hibrid. Este un vapor interguvernamental cu un mic pavilion comunitar, comandat de un căpitan fără mateloți”54. Dar compatriotul său Van der Goes vede un “simulacru de supranaționalitate”55.

Totuși, apare întrebarea: oare este corect să plasezi comunitățile existente sub egida unui organ de simplă cooperare interstatală? Oare aceasta n-ar însemna să ameninți structurile lor integrate?

La 4 decembrie 1961 guvernul francez trimite pe cale diplomatică partenerilor săi un al doilea “Plan Fouchet”, pe care-l prezintă ca o sinteză a sugestiilor venite de la diferite delegații naționale. În realitate planul și-a păstrat aceleași puncte de vedere. Atunci guvernul belgian și olandez au cerut înlocuirea lui Fouchet de la conducerea Comisiei interguvernamentale. Din acest moment Franța a făcut unele concesii decisive. Este recunoscută legătura dintre politica comună de apărare și colaborare, existența unui secretar general, care dispune de un personal, scos de sub influența statelor și o Adunare Parlamentară, al cărei puteri să depășească simpla consultare.

La 15 decembrie 1961 miniștrii afacerilor externe au afirmat că orice stat care va adera la CEE va adera și la Uniunea Politică56. Se pare că această versiune ar fi reușit, însă la 18 ianuarie 1962 Fouchet a prezentat o a treia versiune a Planului., unde n-a figurat nici o concesie din cele propuse privind supranaționalul, dispunerea de un cadru legislativ internațional, cooperarea cu celelalte state. Aceste momente au dus la prăbușirea Europei politice, iar Olanda și Belgia au declarat ruptura. În urma eșecului au apărut mult incertitudini privind rezultatul. Unii au considerat că este un dezacord între cei cinci și Franța, iar textele propuse n-au fost înțelese corect.

Robert Bloes afirma că doar Franța și Olanda aveau o politică precisă, celelalte patru țări însă considerau că interesul comun este să ajungi la o soluție, măcar minimalizată57. David Callea spunea în 1965 că “Planul Fouchet ar fi putut să nu dăuneze cauzei europene și că oferea un pas înainte”58. De Gaulle, în urma ratării negocierilor, a tratat cu dispreț adversarii numindu-i “Europa lor de stătulețe”59. A atacat supranaționalul și a demis cinci miniștri din coaliția sa.

Datorită eșecului planurilor Fouchet privind soluționarea problemelor de cooperare politică, care n-au putut fi realizate, au fost efectuate în continuare încercări de soluționare a problemelor pe plan bilateral. Aceasta s-a făcut prin tratatul franco-german de către cancelarul Adenauer și generalul de Gaulle. În perioada 4-9 septembrie 1962 șeful de stat francez i-a făcut o vizită oficială cancelarului german. Acesta s-a pronunțat pentru încheierea unui acord franco-german care va contribui la apropierea acestor două state, însă el nu va atrage parteneri din Comunitate, va contribui la consolidarea relațiilor dintre cele două state și punea un fundament serios procesului european. Bunele relații cu vecina i-a oferit Franței să ducă o politică independentă, cu toate că Germania era Comunitară și Atlantică. La 7 septembrie a fost publicat un comunicat, conform căruia “dispozițiile practice vor fi luate în comun de cele două guverne, pentru a strânge în mod concret legăturile care există deja într-un număr mare de domenii”60. Puțin mai târziu experții francezi au adresat Bonnului un memorandum privind cooperarea franco-germană. La rândul lor, diplomația germană le-a trimis răspuns, astfel, negocierile au fost deschise și conduse foarte rapid. La 22 ianuarie 1963 la Elysse președintele francez și cancelarul german au semnat un tratat de prietenie dintre cele două state. În prima parte se relatează despre cooperarea, care trebuia realizată între cele două țări. “Șefii de stat și de guverne se întâlnesc de două ori pe an, cel puțin, și emit directive, pe care le aplică miniștrii afacerilor externe, ale căror întruniri sunt trimestriale. Sunt menținute contactele regulate între direcțiile politice, economice și culturale. O comisie internațională prezintă un raport periodic asupra stadiului cooperării, formulează direcții, sugestii privind realizarea și extinderea programului”61.

Orientările Programului sunt dezvăluite în cea de-a doua parte a Acordului în ceea ce privește domeniul politicii externe, sectorul apărării și educației.

La 5 iulie 1963 a fost creat un oficiu de tineret franco-german, care a oferit posibilitatea perfecționării tinerilor în diverse domenii și o mai bună înțelegere între cele două națiuni.

Realmente tratatul franco-german a fost legat nemijlocit de ideile personalităților celor doi guvernanți care la-u încheiat. Acest fapt va duce la neliniștea celorlalți membri ai Comunității. De aceea, pentru a liniști spiritele partenerilor europeni, la 16 mai 1963 a fost introdus un preambul, în care se reamintea fidelitatea lor față de CEE. Prin consultările periodice a celor două state s-a ajuns la ridicarea autorității acestora în cadrul Comunității.

Anglia, de asemenea dorea să-și mențină prestigiul. În perioada consatituirii Comunității Economice Europene ea a fost ostilă față de procesul integrator, ca mai apoi să depună cererea de aderare. La Conferința interguvernamentală, la 9 iulie 1955, la Castelul Val-Duces din vecinătatea capitalei Belgiei, scopul căreia era reluarea procesului de integrare, Marea Britanie a fost invitată să participe la această conferință în calitate de membru activ. Însă tradiția britanică era în dezacord cu principiile integrării. Winston Churchill încă în 1944 spunea generalului de Gaulle: “să știți că între marea cea mare, adică SUA și voi, noi vom alege marea cea mare”62. Reprezentantul britanic a părăsit curând Conferința. Atitudinea sa a fost reliefată prin următoarele: “Trebuie să vă spun că viitorul tratat, cu viitorul căruia sunteți însărcinați, nu are șansa să fie încheiat, nu are nici o șansă să fie ratificat, dacă este ratificat, nu are nici o șansă să fie aplicat, și chiar dacă va fi aplicat, el este total inacceptabil pentru Marea Britanie. În el vorbiți de agricultură, ceea ce nouă nu ne place, de drepturi vamale, ceea ce noi respingem, de instituții, ceea ce ne provoacă oroare”63. Prezicerile britanicilor însă nu s-au adeverit. De fapt, politica insularilor avea unele motive. Nu cu mult timp în urmă ea a fost o mare putere colonială, mare învingătoare în război. Datorită legăturilor la nivel înalt cu SUA, precum și angajamentele economice avantajoase din Commonwealth, justificau atașamentul britanic pentru liberul schimb.

În aceeași perioadă, când se pregătea constituirea Comunității Economice Europene, britanicii au început singuri să-și organizeze echipa lor. În cadrul OECE au încercat să constituie o zonă de liber schimb. Unele state din Comunitate au apreciat această încercare a britanicilor și chiar erau dispuse pentru așa ceva. Franța a rămas pe pozițiile inițiale.

La 3 ianuarie 1960 s-a format Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) cu statele din afara Comunității. Obiectivul principal al britanicilor era foarte clar. Ei doreau cu orice preț să distrugă din start CEE, deoarece, după concepția lor, nu oferea rezultate. Aceasta a fost o nereușită a britanicilor privind AELS, cauzele fiind marile diferențe economice, amplasarea geografică a statelor face ca interesul pentru Asociație să fie redus.

Comunitatea Economică Europeană, însă, avansa, iar din exterior se auzeau critici din partea britanicilor, elvețienilor, suedezilor, precum că “sînt supuși discriminării în raport cu Comunitatea”64. În aceste condiții britanicii n-au avut de ales și în iulie 1961 și-au depus prima cerere de aderare la Piața Comună. De cealaltă parte a Atlanticului Waschingtonul a început construcția planurilor de viitor. SUA dorea să inițieze o politică de înglobare a ansamblului european. Prin această politică s-a încercat să creeze o zonă de liber schimb între ambele maluri ale Atlanticului. Printr-o lege din 1962 Congresul SUA a dat mandat administrației americane să desființeze drepturile de vamă pentru o serie de produse importate din Europa. Este curios faptul că America și Marea Britanie socoteau ansamblul său comunitar precedent celui european65. Pentru președintele francez Marea Britanie a fost “Calul Troian al americanilor în Europa”66.

Într-o conferință de presă din 14 ianuarie 1963 generalul de Gaulle declara: “Datorită sistemului și legăturilor sale politico-economice Marea Britanie nu este pregătită să intre în Piața Comună.”67. Odată cu respingerea cererii britanice cade și strategia anglo-americană de liber schimb. Britanicii își depun candidatura a doua oară la 2 mai 1967, însă generalul o respinge și pe aceasta, considerând că insularii nu sunt pregătiți pentru exigențele comunității. Cererile depuse de Marea Britanie se datorează modificării contextului economic și tehnic. Economia britanică a cunoscut o criză, care a putut fi ameliorată pe baza debușeurilor de pe piața comună.

Schimburile comerciale dintre Marea Britanie și Commonwealth sunt în declin și imediat a dispărut valoarea primei ca mare putere imperială. Londra își dădea seama de avansul tehnologic al SUA și punerea în comun a valorilor științifice europene, care ar fi fost o necesitate. Din punct de vedere politic viziunea gaullistă privind Europa interstatală a fost pe placul guvernului londonez. Europa statelor este o concepție britanică în construcția europeană.

Generalul dorea realizarea unei Europe în stil britanic, dar fără Marea Britanie. Poziția Franței nu este acceptabilă pentru cei 5 parteneri, însă, regulile și interesul comunitar sunt prioritare.

În vara anului 1965 au apărut dezbateri mai intense privind natura și rolul instituțiilor Comunității și procesul de funcționare a CEE. În urma acestor divergențe se va pronunța grava criză a Pieței Comune, care va dura până în anul 1966. Pretextul crizei a fost favorizat de instituirea Pieței Comune Agricole. Consiliul de Miniștri a cerut Comisiei la 15 decembrie 1964 să prezintă propuneri privind modul de funcționare a politică agricole comune în perioada anilor 1966-1970, aceasta fiind ultima etapă a procesului de tranziție. Franța a acordat o atenție deosebită regulilor de finanțare. Acordul celor șase urma să concretizeze preferința comunitară și să faciliteze exportul necesar pentru echilibrarea piețelor.

Comisia, bazându-se pe puterea sa de inițiativă, a propus o măsură cu caracter politic, imboldul fiind dat de președintele Wallter Halshtein. La 31 martie 1965, înainte să informeze guvernele naționale, Halshtein a prezentat planul de reglementare a problemelor agricole în fața Parlamentului European. Conform acestui plan Comunitatea ar fi trebuit să se ocupe de consecințele financiare ale PAC, deoarece până acuma cheltuielile comune erau asigurate de contribuțiile diferitor state, după o anumită ordine de repartiție de comun acord. Comunitatea a trebuit să aibă grijă de intervențiile întreprinse pentru ordonarea piețelor, subvenționarea piețelor, restituirile la export pentru țările terțe68. Această nouă misiune a Comunității ar necesita resurse noi. Prelevarea care a fost percepută la frontierele Comunității pe importurile provenite din țările terțe ar duce la ridicarea prețurilor produselor agricole, aduse din exterior la nivelul celor din interior. Aceasta ar crea un surplus, care ar îmbogăți bugetul casierelor comunitare și, astfel, el va căpăta un aspect federal. Referindu-se la controlul acestor resurse, Halshtein sublinia: “necesitatea întăririi atribuțiilor Parlamentului European, care ar participa la procedura bugetară sau să existe o putere bugetară pentru Parlamentele naționale”69. Competențele Parlamentului European se aflau în centrul controverselor.

La 15 iunie 1965 Joseph Luns, șeful diplomației olandeze a anunțat Consiliul de Miniștri că țara sa își va păstra cu fermitate pozițiile, chiar dacă se ivesc neînțelegeri. “Haga niciodată nu va accepta să ofere resurse proprii CEE, fără a le plasa sub controlul Parlamentului. Executivul olandez, stimulat de Comisia Afacerilor Externe, a celei de-a doua cameră a Stărilor Generale, ceruse cu unanimitate un drept de veto asupra bugetului, competență legislativă, alegerea prin sufragiu universal a Parlamentului European”70.

Consiliul însă e surprins de intervenția ministrului francez al afacerilor externe, care a acceptat încetinirea ritmului de susținere a cheltuielilor agricole comune de către Comunitate cu scopul suprimării propunerilor Comisiei.

La 30 iunie 1965 cei șase au constatat că nu sunt de acord cu finanțarea politicii agricole. Este pentru prima dată când nu s-a recurs la sesiunile maraton. Chiar în aceiași zi s-a ajuns la punctul critic, deoarece Franța și-a suspendat participarea în instituțiile de la Bruxelles până la 30 ianuarie 1966, perioadă cunoscută în istorie sub denumirea de “criza scaunelor goale”. Totuși, ce se întâmplă, de fapt? Conform Tratatului CEE, la 1 ianuarie 1966 ar fi trebuit să se intre în ultima etapă a perioadei de tranziție, perioadă în care ar fi urmat să se treacă la luarea unor decizii cu majoritate de voturi în Consiliul de Miniștri. Parisul n-a fost de acord cu aceasta și de aceea și-a suspendat activitatea. Are loc un proces de intrare în “hibernare” a Pieței Comune.

La 17 ianuarie 1966, la Luxemburg a avut loc reuniunea celor șase state, a miniștrilor afacerilor externe, unde s-a discutat problema oferirii unei soluții de ieșire din criză. Au fost clarificate competențele Comisiei și raportul ei cu Consiliul de Miniștri. În document s-a relatat: “Colaborarea dintre Consiliu și Comisie la nivel înalt este un pas esențial spre dezvoltarea Comunității”71. Consiliul considera că “pentru a ameliora și intensifica în mare măsură, la toate nivelurile, această colaborare, trebuie aplicate următoarele modalități practice de cooperare, ce trebuie hotărâte de comun acord: 1) înainte de adoptarea unei propuneri, prezentând o importanță specială, este de dorit ca Comisia să ia contactul corespunzător cu guvernele statelor membre, prin intermediul reprezentanților permanenți, fără ca această procedură să poată aduce atingerea dreptului de inițiativă, pe care Comisia îl posedă; 2) propunerile și toate celelalte acte oficiale, pe care Comisia le adresează Consiliului și statelor membre nu vor putea fi făcute publice decât după ce acestea din urmă vor fi sesizate, iar textele se vor afla în posesia lor”72. Aici se explică foarte clar mersul colaborării între aceste două instituții, dar nu se precizează concret unele direcții referitor la propunerea dată. Consiliului și Comisiei le-au revenit un rol decisiv în cadrul definirii bugetelor comunitare, precum și controlul asupra cheltuielilor. S-a profitat de situație și s-a stabilit procedura votului majoritar, cu toate că aceasta a fost departe de a exclude toate problemele. Astfel, cei șase au declarat: “Atunci când apar probleme prezentând interese foarte importante pentru unul sau mai mulți parteneri, va fi necesară căutarea unui acord unanim într-u termen rezonabil a membrilor Consiliului atât să vizeze respectarea intereselor reciproce, cât și a celor comunitare”73. Aici însă n-au fost concretizate problemele ce prezentau un interes major.

În baza compromisului de la Luxemburg și practicii acumulate, Consiliul de Miniștri va renunța la orice procedură de vot majoritar, fiind acceptat votul unanim. De data aceasta s-a evidențiat un element decisiv – procesul de integrare europeană este rezultatul acordurilor între state.

Punctul culminant al perioadei de până la 1969 a fost atins prin convocarea Summit-ului de la Haga, care lua decizii importante privind viitorul Comunității, încheierea perioadei de tranziție, lărgirea CEE, stabilirea resurselor comunitare, stabilirea Uniunii Economice și Monetare.

Procesul comunitar în perioada anilor 1957-1969 a demonstrat încă o dată popoarelor Europei că colaborarea între state duce la adevăratul progres, la adevărata solidaritate și la soluționarea problemelor stringente în interesul fiecărui stat membru comunitar. Este de remarcat faptul că constituirea unor alte comunități – Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Economică a Energiei Atomice – au oferit posibilități de lărgire a arealului comunitar, a sferelor de acțiune, de fondare a unei piețe comune adevărate, deschise tuturor țărilor ce doresc să adere la ele. CEE a fost pasul deschiderii ușilor largi spre o nouă Europă, spre demararea în continuare a integrării.

Referințe:

Fontaine Pascal, Construcția europeană de la 1945 până în zilele noastre, Institutul European, Iași, 1998, p. 16.

Marin George ș.a., De la Roma la Amsterdam via Maastricht, Ed. Independența Economică, Brăila, 1999, p. 230.

Tratatul de la Roma. Inter-net – http: // www. europa. eu. int. /eur-lex/en/treates/idex html.

Tratatul de la Roma. // Zorgbibe Charles. Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor. Editura Trei, București, 1998, p. 49.

Marin George, op. cit., p. 5.

Ibidem.

Munteanu Roxana, Drept European. Evoluție-Instituții-Originea Juridică, Editura Oscar Print, București, 1996, p. 10.

Savu Dana, Integrarea europeană, Editura Oscar Print, București, 1996, p. 45.

Politica Agricolă Comună. Inter-net – http: // www. europa. eu. int. /pol/agr/ index en htm.

Bibere Octav, Uniunea Europeană între real și virtual, București, 1999, p. 193.

Niciu Marțian I., Organizații internaționale, Editura Fundației “Chemarea”, Iași, 1992, p. 72.

Bibere Octav, op. cit., p. 185.

Tratatul de la Roma. Inter-net.

Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 17.

Niciu Marțian I. op. cit., p. 72.

Marin George, op. cit., p. 120.

Niciu Marțian I., op. cit., p. 66.

Compromisul de la Luxemburg. // Zorgbibe Charles. op. cit., p.72.

Tratatul de la Bruxelles // Zorgbibe Charles. op. cit., p. 157.

Bibere Octav, op. cit., p. 116.

Zorgbibe Charles, op. cit., p. 145.

Horga Ioan, Construcție europeană – tradiție, realități, perspective, Editura Universității din Oradea, Oradea, 1998, p. 40.

Marin George, op. cit., p. 130.

Ibidem, p. 137.

Ținca Ovidiu, Drept comunitar general, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A. București, 1999, p. 70.

Zorgbibe Charles, op. cit., p. 150.

Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, p. 30.

Ținca Ovidiu, op. cit., p. 83.

Tratatul de la Roma. Inter-net.

Ibidem.

Ibidem.

Tratatul de fuziunea de la Luxemburg. // Zorgbibe Charles. op. cit., p. 159.

Ibidem, p. 160.

Marin George, op. cit., p. 149.

Fontaine Pascal, op. cit., p. 50.

Munteanu Roxana, op. cit., p. 34.

Tratatul de fuziune de la Bruxelles. // Zorgbibe Charles. op. cit., p. 53.

Marin George, op. cit., p.154

Defarges Philipe Moreau, Organizațiile internaționale contemporane, Institutul European, Iași, 1998, p. 43.

Bibere Octav, op. cit., p. 40.

Ibidem, p. 47.

Zorgbibe Charles, op. cit., p. 70.

Fontaine Pascal, op. cit., p. 21.

Ibidem, p. 22.

Zorgbibe Charles, op. cit., p. 74.

Pascal Boniface, Relațiile Est-Vest: 1945-1991, Institutul European, Iași, 1998, p. 28.

Zorgbibe Charles, op. cit., p. 77.

Brugmans H., L’idee europeene. 1920-1970, Paris, 1978, p. 53.

Horga Ioan, op. cit., p. 50.

Prima versiune a Planului Fouchet – 19 octombrie 1961 // Zorgbibe Charles. op. cit., p. 53.

Ibidem.

Ibidem, p. 54.

Ibidem, p. 79.

Ibidem.

Ibidem.

Păun Nicolae, Istoria construcției europene, Cluj-Napoca, 1999, p. 114.

Zorgbibe Charles, op. cit., p. 80.

Ibidem, p. 81.

Păun Nicolae, op. cit., p. 119.

Zorgbibe Charles, op. cit., p. 171.

Tratatul franco-german // Păun Nicolae. op. cit., p.430.

Bibere Octav, op. cit., p. 40.

Ibidem, p. 45.

Păun Nicolae, op. cit., p. 116.

Bibere Octav, op. cit., p. 42.

Ibidem.

Păun Nicolae, op. cit., p. 120.

Zorgbibe Charles, op. cit., p. 82.

Ibidem.

Pascal Boniface, op. cit., p. 37.

Compromisul de la Luxemburg // Zorgbibe Charles. op. cit., p. 72.

Ibidem.

Ibidem, p. 73.

ÎNCHEIERE

Procesul integrării vest-europene a fost destul de vast și la constituirea lui au contribuit atât țările din vestul Europei, cât și țările din afara granițelor ei. Analizând majoritatea pașilor care s-au efectuat în perioada postbelică până în anul 1969, am ajuns la următoarele concluzii:

Odată cu sfârșitul celui de-al doilea război mondial pentru Europa s-a deschis calea realizărilor efective în privința unității continentului. La constituirea acestei unități un mare aport l-au adus personalitățile politice fondatoare ca Churchill, Schuman, Monnet, Spaak, Adenauer. Acțiunile întreprinse de ei au contribuit la trecerea de la teorie la practică a proiectelor integraționiste, ceea ce a dus la un adevărat proces integrator. Discursul lui Churchill de la Zürich a dat un imbold adevărat pentru reconcilierea franco-germană – un prim pas spre unitatea continentului, iar Planul Marshall propus de americani a pus capăt sărăciei, foamei, a pus bazele reconstrucției economice a țărilor Europei, a independenței economice viitoare, a semnat sfârșitul erei socialiste în ciuda diverselor intrigi promulgate de US, realizarea coeziunii Europei de Vest din punct de vedere economic, a dus la dezvoltarea perspectivă într-un ritm rapid a economiei.

Congresul de la Haga a contribuit la realizarea unei Europe unite pe baze democratice, a sugerat ideea instituțiilor comunitare, a făcut unele referiri, privind viitorul Europei, forma de organizare: federalistă sau interguvernamentală.

Consiliul Europei a consolidat principiul coordonării și colaborării între statele membre.

Declarația lui Robert Schuman, însă, a pus bazele reale ale constituirii comunităților europene, a fost o poartă de deschidere a Europei, a contribuit la integrarea Germaniei în Occident. Prin propunerea reconcilierii franco-germane a dus la suprimarea divergențelor dintre cele două țări și instaurarea stabilității pe continentul european, a păcii și solidarității; s-au fus bazele unei unificări economice reale și prin momentul deschiderii tuturor țărilor de a participa la fortificarea economică a Europei. Prin prezentarea principiilor de organizare a Europei privind Înalta Autoritate, Piața Comună a celor două produse a cărbunelui și oțelului a dus la scutirea de taxe vamale, libera circulație a produselor, s-a pus fundamentul constituirii viitoarei și primei comunități – CECO. Privind CECO, am ajuns la niște concluzii interesante:

Obiectivul economic al CECO a fost subliniat și orientat spre piața europeană, evident, mai mare decât piețele naționale;

Formarea pieței nu este lăsată sub influența forțelor pieței, ci există anumite organe ce se ocupă de aceasta;

Economia nu a fost gândită separat de politică, în ultimă instanță politica era văzută cu mult mai importantă. Aceasta se poate de explicat prin faptul că instaurarea unui climat de încredere într-o zonă care generase războiul nu numai că a contribuit la consolidarea păcii, dar a oferit o bază stabilă pentru creșterea economică viitoare;

Gradul extraordinar de noutate a fost denotat, deoarece fondatorii CECO au abordat probleme nemaiîntâlnite până acum, nici în teoria politică, nici în cea practică, dar le-au realizat, gândindu-se la pragmatism.

Pe plan general CECO a contribuit la formarea unui adevărat spirit european, a permis generalizarea Pieței Comune în ansamblul economiei, a constituit un punct de plecare pentru realizarea Comunității Economice Europene și EurAtom. Eșecul Comunității Europene de Apărare și Comunității Politice Europene a generat stoparea procesului integrator. Totuși, a dat de gândit forțelor integraționiste privind modalitățile, formele de organizare în continuare a Europei.

Planurile lui Spaak au pus bazele constituirii unei organizații comunitare mult mai complexe, mai puțin rigide, față de CECO, cu un viitor incontestabil; a oferit direcțiile principale de înființare a unei asemenea instituții; a diminuat elementul supranațional, care, deseori incita discuții arzătoare din partea unor state.

Ratificarea Tratatului de la Roma a deschis o nouă cale, mult mai eficace, spre realizarea unei Europe unite și asocierea de noi membri. Pe parcursul evoluției Comunității Economice Europene putem remarca:

CEE a devenit terenul principal al acțiunii comunitare, a acțiunii statelor membre odată cu scăderea importanței CECO și EurAtom;

Treptat, a avut loc lărgirea ariei geografice a Comunități;

S-a menținut o relativă stabilitate juridică a tratatelor, ele nesuferind prea mari schimbări pentru a nu le denatura obiectivele.

Prin Comunitatea Economică Europeană a fost inaugurată Marea Piață Comună, care a dus la libera circulație a persoanelor, mărfurilor, serviciilor. A fost realizată Uniunea Vamală, Politica Agricolă Comună, Politica Comercială Comună. Restricțiile dintre statele membre s-au suspendat, s-a încurajat progresul economic. Astfel, s-a mai făcut un pas decisiv spre unitatea Europei. S-a realizat o Europă organizată pe baza instituțiilor Comunității. În domeniul social oamenilor li s-au oferit condiții de bunăstare, au fost asigurați cu locuri de muncă, li s-a garantat siguranța persoanei.

Perioada de tranziție pe care era obligată s-o parcurgă Comunitatea a accelerat și organizat structura Comunității, a contribuit la realizarea parțială a obiectivelor, stipulate în Tratat, în termeni restrânși. Comunitatea Economică Europeană a deschis calea spre realizările Uniunii Europene de astăzi, lărgirea arealului geografic privind aderarea a noi membri. Datorită modificărilor efectuate pe parcursul evoluției, stipulate în Tratatul de fuziune de la Bruxelles , Compromisul de la Luxemburg, toate acestea permanent perfecționau structura și conținutul Comunității, o avansau la un nivel superior.

Un rol important în această direcția l-a avut Summit-ul de la Haga, care a încheiat perioada de tranziție, a adoptat lărgirea Comunității Economice, a stabilit resursele comunitare, Uniunea Economică și Monetară.

Această “mică Europă”, fondată în perioada de început a comunităților, a denotat perspective, realități, progrese pentru perioadele ulterioare în procesul integrator.

Discursul de la Harvard al generalului Marshall privind

ajutorul către Europa

5 iunie 1947 –

“Nu trebuie să vă spun, domnilor, că situați mondială este foarte gravă. Acest lucru este absolut evident pentru orice om inteligent. Cred că una din cele mai serioase dificultăți este că problema e de o atât de mare complexitate încât chiar masa faptelor prezentate publicului prin presă și radio fac extrem de dificilă pentru omul de pe stradă o evaluare clară a situației. În plus, populația acestei țări se află foarte departe de regiunile întunecate ale globului și este foarte greu să-ți imaginezi mizeria, reacțiile ce o însoțesc la popoarele care au suferit îndelung și efectul pe care aceste reacții îl au asupra guvernelor în cursul încercărilor noastre de a restabili pacea în lume.

Atunci când am cercetat necesarul pentru reconstrucția Europei, pierderile în vieți omenești, distrugerea satelor, uzinelor, minelor și a căilor ferate au fost estimate destul de exact, însă a devenit evident, în cursul lunilor care tocmai s-au scurs, că aceste distrugeri vizibile sunt probabil mai puțin grave decât dislocarea întregii structuri a economiei europene. De zece ani, situația este absolut anormală. Pregătirile febrile pentru război și activitatea și mai febrilă pentru susținerea efortului de război au distrus toate ramurile economiei naționale. Utilajul industrial n-a fost întreținut, a fost deteriorat sau este complet depășit. Sub dominația arbitrară a distrugătoare a naziștilor, aproape toate întreprinderile au fost înhămate la mașina de război germană. Vechile relații comerciale, instituțiile private, băncile, companiile de asigurări și companiile de navigație au dispărut, din lipsa de capital, ca urmare a absolvirii lor atunci când au fost naționalizate sau pentru că au fost pur și simplu distruse. În multe țări, încrederea în moneda națională a fost grav zdruncinată. Prăbușirea structurii comerciale a Europei s-a produs în timpul războiului.

Reînvierea economică a fost serios întârziată datorită faptului că doi ani după încetarea ostilităților acordul cu privire la tratatele de pace cu Germania și Austria n-a fost încă stabilit. Dar, chiar dacă o soluție mai rapidă la aceste probleme era reclamată, reconstrucția structurii economice a Europei va cere evident mult mai mult timp și eforturi mai mari decât am prevăzut noi.

Unul dintre aspectele acestei probleme este în același timp interesant și grav: fermierul a produs întotdeauna bunuri alimentare pe care le poate schimba cu orășenii contra altor lucruri necesare vieții. Această diviziunea a muncii reprezintă baza civilizației moderne. La ora actuală, ea e amenințată de ruină. Industriile orașelor nu produc suficiente mărfuri necesare schimbului cu fermierii producători de produse alimentare. Lipsesc materiile prime și combustibilul. Utilajul industrial lipsește sau este prea uzat. Fermierul și țăranul nu pot să găsească pe piață mărfurile pe care vor să le cumpere, astfel încât vânzarea produselor lor în schimbul banilor pe care nu pot să-i utilizeze le pare o tranzacție lipsită de interes. Deci, ei au încetat să mai cultive intensiv câmpul pentru a obține nutreț în ciuda faptului că le lipsește îmbrăcămintea și alte produse ale civilizației. În același timp, locuitorilor orașelor le lipsesc hrana și combustibilul. Guvernele sunt deci forțate să se servească de resursele în devize străine și de credite pentru a cumpăra din străinătate aceste produse indispensabile, epuizând astfel fondurile de care au nevoie urgentă pentru reconstrucție. Deci, se creează rapid o situația foarte gravă care este de rău augur pentru întreaga lume. Sistemul modern care se bazează pe diviziunea muncii și pe schimbul de produse este în pericol de a se prăbuși.

Adevărul este că nevoile Europei de hrană și de alte produse esențiale importate din străinătate – și mai ales din America – pentru următorii trei sau patru ani sunt mult mai mari decât capacitatea sa actuală de plată, încât ea va trebuie să primească un ajutor suplimentar foarte important sau să se expună unei dislocări economice, sociale și politice foarte grave.

Remediul acestei situații constă în sfărâmarea cercului vicios și în restaurarea încrederii locuitorilor încrederii întregii Europe. Fabricantul și fermierul din multe regiuni trebuie să poată și să vrea să-și schimbe produsele contra monede a căror valoare să fie fără dubiu.

În afară de efectul demoralizat pe care disperare popoarelor în chestiune o are asupra întregii lumi și a tulburărilor pe care aceasta le poate provoca, ar trebui să fie evidente pentru toți și consecințele acestei situații pentru economia Statelor Unite. Este logic că Statele Unite ar trebui să facă tot ceea ce pot pentru a sprijini restabilirea sănătății economice a lumii, în lipsa căreia stabilitatea politică și pacea sunt imposibile. Politica noastră nu este dirijată împotriva nici unei țări, împotriva nici unei doctrine, ci contra foamei, sărăciei, disperări și haosului. Scopul său trebuie să fie renașterea unei economii active în lume pentru a crea condițiile politice și sociale în acre să poată să existe instituții libere. Acest ajutor, sunt convins, nu trebuie acordat cu zgârcenie, de fiecare dată când survin crize. Orice ajutor pe care acest guvern ar putea să-l dea în viitor ar trebui să fie mai mult în remediu decât un simplu paleativ. Orice guvern care vrea să sprijine relansarea economică se va bucura, sunt sigur de acest lucru, de întreaga cooperare din partea guvernului Statelor Unite. Orice guvern care va încerca împiedicarea relansării economice a altor țări nu poate spera să primească ajutorul nostru. În plus, guvernele, partidele și grupările politice care acută să perpetueze mizeria umană pentru a avea un profit pe plan politic sau alte planuri se vor ciocni de opoziția Statelor Unite.

Este deja evident că înainte ca guvernul Statelor Unite să poată să continue eforturile pentru remedierea situației și sprijinirea Europei pe cale însănătoșirii, ar trebui să se realizeze în acord de către țările Europei, asupra nevoilor lor actuale și asupra ce aceste țări ale Europei vor face ele însele pentru a eficientiza toate măsurile pe care acest guvern ar putea să le ia. Nu ar fi nici bine, nici util ca guvernul Statelor Unite să stabilească el însuși un program destinat punerii pe picioare a economiei europene. Aceasta este problema europenilor. După părerea mea, inițiativa trebuie să vină din partea Europei.

Rolul Americii trebuie să constea în oferirea unui ajutor prietenesc la stabilirea unui program european și să ajute apoi la aplicarea acestuia în măsura în care va fi posibil să o facă. Acest program va trebui să fie unul general, stabilit în comun măcar n de către un mare număr de națiuni europene, dacă nu de toate”. (Traducere din franceză: SUA, organ al serviciilor americane de informație, iunie, 1947).

Declarația lui Robert Schuman pentru o înaltă Autoritate

Europeană a Cărbunelui și Oțelului

– 9 mai 1950 –

Pacea mondială n-ar putea fi salvgardată fără eforturi creatoare pe măsura pericolelor care o amenință.

Contribuția pe care o Europă organizată și însuflețită o poate aduce civilizației este indispensabilă relațiilor pașnice. Transformându-se, de mai bine de douăzeci de ani, în campionul unei Europe unite, Franța a avut întotdeauna ca obiectiv esențial servirea păcii. Europa n-a fost pregătită, iar noi am avut un război.

Europa nu se va face dintr-o dată, nici într-o construcție de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete – creând întâi o solidaritate de fapt. Strângerea la un loc a națiunilor europene necesită ca opoziția secundară a Franței și Germaniei să fie eliminată: acțiunea întreprinsă trebuie să țintească întâi de toate Franța și Germania.

În acest scop, Guvernul francez propune orientarea imediată a acțiunii către un sector limitat dar decisiv.

Guvernul francez propune plasarea întregii producții franco-germane de cărbune și oțel sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizație deschisă participării celorlalte țări din Europa.

Puterea în comun a producțiilor de cărbune ți oțel va asigura imediat stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică și va schimba destinul acestor regiuni mult timp puse în slujba fabricării armelor de război, căruia I-au fost și victimele cele mai constante.

Solidaritatea de producție ce se va lega în acest fel va dovedi că orice război între Franța și Germania devine nu doar de neconceput ci și material imposibil. Stabilirea acestei unități de producție deschide tuturor țărilor ce vor dori să participe la ea, ajungând să furnizeze tuturor țărilor pe care le va grupa elementele fundamentale ale producției industriale în aceleași condiții, va pune bazele reale ale unificării lor economice.

Această producție va fi oferită întregii lumi fără discriminare sau excludere, pentru a contribui la ridicarea nivelului de viață și la progresul operelor păcii. Europa va putea urmări, cu mijloace sporite, realizarea uneia din obligațiile sale esențiale: dezvoltarea continentului african

Va fi realizat astfel, simplu și rapid, fuzionarea intereselor indispensabile stabilirii unei comunități economice și va fi administrat fermentul unei comunități mai largi și mai profunde între țări multă vreme dezbinate de învrăjbiri sângeroase.

Prin punerea în comun a producțiilor de bază și instituirea unei noi Înalte Autorități, ale cărei decizii vor lega Franța, Germania și celelalte țări care vor adera la ea, această propunere va avea ca rezultat primele fundamente concrete ale unei Federații Europene, indispensabilă pentru menținerea păcii.

Pentru a urmări realizarea obiectivelor astfel definite, Guvernul francez este gata să înceapă negocieri, pe următoarele baze:

Misiunea atribuită Înaltei Autorități comune va fi de a asigura în termenele cele mai scurte: modernizarea producției și ameliorarea calității sale; furnizarea cărbunelui și oțelului în condiții identice pe piața franceză și pe piața germană, ca și pe piața celorlalte țări care aderă; omogenizarea în progresul condițiilor de viață ale forței de muncă din această industrie.

Pentru a atinge aceste obiective, plecând de la condițiile foarte dispersate în care se află în momentul de față producția țărilor aderente, cu titlu tranzitoriu, vor trebui aplicate anumite dispoziții vizând în plan de producție și de investiții, instituirea unor mecanisme de ajustare a prețurilor, crearea unui fond de reconversie facilitând raționalizarea producției. Circulația cărbunelui și oțelului între țările aderente va fi scutită imediat de orice drept de vamă și nu va putea fi afectată de tarifele de transporturi diferențiale. Treptat se vor degaja condițiile care să asigure spontan repartizarea cea mai rațională a producției la nivelul de productivitate cel mai înalt.

În contrast cu un cartel internațional vizând repartiții și exploatarea piețelor naționale prin practici restrictive și menținerea unor profituri ridicate, organizația proiectată va asigura fuziunea piețelor și extinderea producției.

Principiile și angajamentele esențiale mai sus definite vor face obiectul unui tratat semnat între state și supus ratificării parlamentelor. Negocierile, indispensabile pentru precizarea măsurilor de aplicare, vor fi continuate cu asistența unui arbitru desemnat de comun acord; acesta va avea ca sarcină să vegheze ca acordurile să fie conforme u principiile și, în caz de opoziție ireductibilă, va fixa soluția ce va fi adoptată. Înalta Autoritate comună însărcinată cu funcționarea întregii organizări va fi compusă din personalități independente desemnate pe o bază prioritară de către guverne; un Președinte va fi ales de comun acord de către Guverne, deciziile sale vor fi executorii în Franța, Germania și celelalte țări aderente. Dispoziții corespunzătoare vor asigura căile de recurs necesare contra deciziilor Înaltei Autorități. Un reprezentat al Națiunilor Unite pe lângă această Autoritate va fi însărcinat să facă de două ori pe an un raport public la ONU, dând seama de funcționarea noului organism, mai cu seamă în ceea ce privește salvgardarea scopurilor sale pacifiste.

Instituția Înaltei Autorități nu prejudiciază cu nimic regimul proprietății întreprinderilor. În exercitarea misiunii sale, Înalta Autoritate Comună va ține seama de puterile conferite Autorității Internaționale a Ruhrului și de obligațiile de orice natură impuse Germaniei, în măsura în care aceste vor subzista.

Construcția Europei în viziunea lui Jean Monnet

Pentru prima oară, relațiile tradiționale dintre state s-au transformat. După metodele trecutului, chiar atunci când statele europene sunt convinse de necesitatea unei acțiuni comune, chiar atunci când pun pe picioare o organizație internațională, ele își rezervă deplina suveranitate. În consecință, organizația internațională nu poate nici să decidă, nici să execute, ci doar să adreseze statelor recomandări. Aceste metode sunt inacceptabile să elimine antagonismele noastre naționale, care se accentuează inevitabil atât timp cât suveranitățile naționale nu sunt depășite.

Astăzi, dimpotrivă, șase parlamente au hotărât, după o matură deliberare și cu majorități masive, să creeze prima Comunitate Europeană, care unifică o parte a suveranităților și le supune interesului comun.

În limitele competenței care îi este conferită de Tratat, Înalta Autoritate a primit mandat de la cele șase state să ia, în deplină independență, decizii ce vin imediat executorii în întreg teritoriul acestora. Ea este în relații directe cu toate întreprinderile. Ea obține resurse financiare, nu contribuții ale statelor, ci prelevări direct stabilite asupra producției a cărei grijă o are.

Ea este responsabilă, nu în fața statelor, ci în fața unei Adunări Europene. Adunarea a fost aleasă de parlamentele naționale; este deja prevăzut că ea va putea fi aleasă în mod direct, de către popoare. Membrii Adunării nu sunt legați prin nici un mandat național; ei votează liber și în calitate individuală, nu națională. Fiecare dintre ei reprezintă nu țara sa, ci Comunitatea întreagă. Adunarea controlează acțiunea noastră. Ea are puterea de a ne retrage încrederea. Ea este prima Adunare Europeană dotată cu puteri suverane.

Actele Înaltei Autorități sunt susceptibile de recurs în justiție. Asemenea recursuri nu se vor face în fața tribunatelor naționale, ci în fața unui tribunal european, Curtea de Justiție.

Toate aceste instituții vor putea fi modificate și ameliorate odată cu experiența. Ceea ce nu va fi pus în discuție este faptul că ele sunt instituții supranaționale și, să-i spunem pe nume, federale. Acestea sunt instituții care, în limita competenței lor, sunt suverane, cu alte cuvinte înzestrate cu un drept de a decide și de a executa.

Cărbunele și oțelul nu reprezintă, totuși, decât o parte a vieții economice. De aceea, trebuie asigurată o legătură constantă între Înalta Autoritate și Guvernele care rămân responsabile de politica economică de ansamblu a statelor lor. Consiliul de Miniștri a fost creat, nu pentru a exercita un control sau o tutelă, ci pentru a stabili această legătură și a asigura armonia între politica Înaltei Autorități și cea a statelor membre.

Această vastă piață, origine și scop a întreprinderii noastre, reprezintă punerea laolaltă a piețelor naționale care erau până acum separate. Experiența noastră cotidiană confirmă că, pentru a o realiza, pentru ca ea să producă efecte, e nevoie de reguli care să-i guverneze funcționarea, de ajustări graduale în stabilirea ei și de instituții care să vegheze asupra acestor reguli și acestor tranziții.

Nu servește la nimic, într-adevăr, să fie suprimate contingentele și drepturile de vamă dacă se mențin discriminările în tarifele de transport, al căror efect este echivalent.

Nu servește la nimic să fie eliminate aceste bariere și discriminări dacă se lasă câmp liber unei repartiții a piețelor convenite între cartelele de producători.

Aceste măsuri sunt inseparabile unele de altele; ele sunt acelea care deosebesc crearea unei piețe comune de măsurile fragmentare de liberalizare a prețurilor, întotdeauna invocabile și aproape întotdeauna compensate prin alte mijloace de protecție.

Piața comună nu provoacă transformări ale structurilor și schimbările de atitudine necesare progresului despre care fiecare, producător și consumator, știe că este definitiv.

Dar nu se poate cere statelor să renunțe la orice protecție dacă ele nu au, în același timp, o garanție că nici unul dintre ele nu va abuza de a naște o deschidere a pieței prin acte de agresiune economică.

…………………..

Dar ansamblul consumatorilor nu formează realmente o piață și nu beneficiază de avantajele Comunității decât dacă discriminările sunt interzise și dacă toate activitățile sunt tratate în mod egal și obțin aceleași șanse de a se dezvolta. Dar în condițiile în care concurența între beneficiari nu este falsificată prin discriminările exercitate de producători sau de stat comunicarea între piețe asigură repartiția cea mai rațională a activităților și cel mai mare progres al productivității.

Ce va însemna în viața cotidiană a cetățenilor din cele șase țări ale noastre această piață unică a cărbunelui și a oțelului pentru 160 de milioane de consumatori? Fără îndoială că se va replica faptul că puțini dintre aceștia cumpără cărbune și oțel în cantități importante. Dar cărbunele și oțelul intervin în fabricarea a tot ceea ce omul modern are nevoie: gazul, electricitatea, uneltele, mașinile, automobilele. Prin plug și tractor, prin eșafodaj sau șarpantă metalică, cele două elemente au partea lor decisivă în căminele, hainele și hrana voastră. Cărbunele și oțelul în cantitate mare, de mai bună calitate, la un preț mai scăzut înseamnă posibilitatea pentru fiecare să consume mai mult, iar pentru fiecare familie să obțină un nivel de viață mai înalt. Amplasarea și libertatea pieței libere vor permite dezvoltarea unei productivități de masă, unic mijloc de a obține scăderea prețurilor de cost, dezvoltarea debușeelor și expansiunea producției.

……………….

După prima reuniune a Adunării noastre la Strasbourg, am subliniat o dublă preocupare: stabilirea de legături intime între instituțiile noastre însă fără a le confunda. Într-adevăr, aceste instituții sunt de natură diferită: Consiliul Europei este întemeiat de ideea de suveranitate națională, Comunitatea Cărbunelui și a Oțelului, dimpotrivă, e bazată pe noua noțiune de fuziune între suveranități. Comunitatea este o entitate nouă și suverană. Înalta Autoritate este executivul acestei Comunități. Adunarea acestei Comunități a Cărbunelui și Oțelului e suverană, la fel ca și parlamentarii naționali într-un domeniu mai larg. Comunitatea noastră nu se va dezvolta decât dacă toate măsurile pe care le adoptă sunt date publicității, explicată public, nu numai popoarelor din Comunitate, ci și popoarelor care nu fac parte din ea. Aceasta e în special cazul țărilor membre ale Consiliului Europei.

Țin să afirm că o Comunitate ca a noastră nu e nici o Europă mai mică, nici o Comunitate restrânsă. Limitele ei nu au fost fixate de voi. Ele sunt fixate chiar de țările care, pentru moment, nu s-au integrat Comunității. Nu ține decât de ele ca limita noastră să se extindă și ca barierele ce separă țările noastre de Europa, a căror eliminare constituie ambiția Comunității Cărbunelui și a Oțelului, să fie progresiv, și într-o manieră și mai largă încă, abolite. (Comisia Afacerilor economice a Adunării consultative a Consiliului Europei, Strasbourg, 28 martie 1953).

În acest moment în care am ajuns cu eforturile noastre, putem acum să apreciem semnificația pieței comune, limitate la cărbune și la oțel, semnificație pe care am stabilit-o.

Această semnificație e dublă. Pentru cărbune și pentru oțel a fost creată o situație nouă în care se pot rezolva altfel și mai bine decât în cadrul piețelor naționale problemele foarte complexe pe care le pune structura și evoluția industriilor noastre.

Ceea ce e în joc în cele din urmă este tocmai concilierea între drepturile pe care le conservă statele și o piață comună în care se situează producțiile și schimburile lor. Iar această problemă fundamentală se va pune în orice structură europeană care nu va fi constituția unui stat unitar și centralizat: dacă Europa ajunge la crearea acestei federații în cadrul căreia Comunitatea Cărbunelui și a Oțelului, potrivit declarației din 9 mai 1950 a Guvernului francez, trebuie să fie prima etapă, experiența concretă pe care am instituit-o va pregăti dinainte soluțiile pentru problemele cele mai dificile pe care le-ar suscita o structură federală.

Între țări separate, avantajul fiecăreia este limitat șa rezultatele efortului ei izolat, câștigurilor obținute în defavoarea vecinei sale, dificultăților pe care a reușit să le transfere asupra acesteia. În Comunitatea noastră, avantajul fiecăreia dintre țările membre e efectul prosperității de ansamblu.

O piață comună nu poate fi realizată într-o singură zi și măsurile de liberalizare a schimburilor sau de convertibilitate a monezilor nu sunt suficiente. Avantajele pe care oricine poate să le obțină în urma stabilirii pieței comune nu pot fi pe deplin dezvoltate decât dacă această stabilire a fost făcută în mod definitiv. Nici o țară nu poate renunța la protecțiile sale dacă nu primește garanția că și celelalte state renunță similar la protecție și discriminări. Este necesar deci ca reguli comune să fie stabilite, a căror respectare să fie garantată. De asemenea, trebuie să se vegheze la administrarea măsurilor de tranziție și de salvare necesare.

………………..

Dacă natura umană nu se modifică, comportamentul oamenilor depinde de instituțiile și de condițiile economice în care ei trăiesc. Avantajele unei mari piețe nu pot fi pe deplin atinse, relațiile între popoare nu pot fi transformate decât prin crearea instituțiilor comune. Cei acre s-ar îndoi de acesta vor găsi dovada în însăși funcționarea Comunității noastre. (Sesiune extraordinară a Adunării Comune, Strasbourg, 30 noiembrie 1954).

Tratatul de la Roma din 25 martie 1957 instituind Comunitatea Economică Europeană

Preambul

Majestatea Sa Regele Belgiei, Președintele Republicii Federale Germania, Președintele Republicii Franceze, Președintele Republicii Italiene, Alteța Sa Regală, Marea Ducesă de Luxemburg, Majestatea Sa Regina Olandei,

Hotărâți să pună bazele unei uniuni necontenit mai strânse între popoarele europene,

Deciși să asigure printr-o acțiune comună progresul economic și social aș țărilor lor, eliminând barierele care divizează Europa,

Pronunțându-și ca scop esențial al eforturilor lor ameliorarea constantă a condițiilor de viață și de muncă ale popoarelor lor,

Recunoscând că eliminarea obstacolelor existente necesită o acțiune concertată în vederea garantării stabilității extinderii, echilibrării schimburilor și a loialității concurenței,

Preocupați să consolideze unitatea economiilor lor și să le asigure dezvoltarea armonioasă reducând distanța dintre diferitele regiuni și rămânerea în urmă a celor mai puțin favorizate,

Dornici să contribuie, grație unei politici comerciale comune, la suprimarea treptată a restricțiilor în schimburile internaționale,

Înțelegând să confirme solidaritatea care leagă Europa de țările de dincolo de mare, și dornice să asigure prosperitatea acestora, conform principiului Cartei Națiunilor Unite,

Decise să consolideze, prin constituirea acestui ansamblu de resurse, protecția păcii și libertății, și chemând celelalte țări ale Europei care împărtășesc idealul lor, să se asocieze eforturile lor,

Au hotărât să se creeze o Comunitate Economică Europeană și au desemnat în acest scop următorii plenipotențiari:

………

Care, după ce s-au asigurat de deplinele lor puteri, potrivit legii, au convenit dispozițiile ce urmează.

Partea întâi

Principiile

ART. 1. – Prin prezentul tratat, Înaltele Părți contractante instituie între ele o COMUNITATE ECONOMICĂ EUROPEANĂ.

ART. 2. – Comunitatea are drept misiune, prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților economice în întreaga Comunitate, o extindere continuă și echilibrată, o stabilitatea crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viață și relații și mai strânse între statele pe care le unește.

ART. 3 – În scopurile enunțate în articolul precedent, acțiunea Comunității comportă, în condițiile și potrivit ritmurilor prevăzute de prezentul tratat:

eliminarea între statele membre, a taxelor vamale și a restricțiilor cantitative la intrarea și la ieșirea mărfurilor, precum și toate celelalte măsuri de efect echivalent,

stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale comune față de statele terțe,

abolirea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor,

instituirea unei politici comune în domeniul agriculturii,

instituirea unei politici comune în domeniul transporturilor,

stabilirea unui regim care să garanteze veritabila concurență pe piața comună,

aplicarea unor proceduri care să permită coordonarea politicilor economice ale statelor membre și prevenirea dezechilibrelor în balanțele de plăți,

apropierea legislațiilor naționale în măsură necesară funcționării pieței comune,

crearea unui Fond Social European, în vederea ameliorării oportunităților de muncă ale muncitorilor și a ridicării nivelului lor de viață,

instituirea unei Bănci Europene de Investiții, destinată să faciliteze expansiunea economică a Comunității prin crearea unor noi resurse,

asocierea țărilor și teritoriilor de dincolo de mare, în vederea creșterii schimburilor și a continuării în comun a eforturilor de dezvoltare economică și socială.

ART. 4 – 1. Realizarea sarcinilor încredințate Comunității este asigurată de:

un PARLAMENT EUROPEAN

un CONSILIU

o COMISIE

o CURTE DE JUSTIȚIE

Fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin prezentul tratat.

2. Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet Economic și Social exercitând funcții consultative.

Controlul conturilor este asigurat de o Curte de Conturi care acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite de prezentul tratat.

ART. 5 – 1. Statele membre iau toate măsurile generale sau particulare proprii asigurării obligațiilor ce decurg din prezentul tratat sau din actele instituțiilor Comunității. Ele înlesnesc acesteia îndeplinirea misiunii sale.

Ele se abțin de la orice măsuri susceptibile să pună în pericol realizarea scopurilor prezentului tratat.

ART. 6 – 1. Statele membre, în strânsă colaborare cu instituțiile Comunității, își coordonează respectivele lor politici economice în măsura necesară pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat.

2. Instituțiile Comunității veghează la necompromiterea stabilității financiare interne și externe a statelor membre.

ART. 7 – În domeniul aplicării prezentului tratat și sub rezerva dispozițiilor specifice pe care acesta le prevede, este interzisă orice discriminare exercitată din motive de naționalitate.

Consiliul, la propunerea Comisiei și în cooperare cu Parlamentul European, poate decide, cu majoritate calificată, orice reglementare în vederea interzicerii acestor discriminări.

ART. 8 – 1. Piața comună este instituită treptat pe parcursul unei perioade de tranziție de doisprezece ani.

Perioada de tranziție este divizată în trei etape, de patru ani fiecare, a căror durată poate fi modificată în condițiile prevăzute mai jos.

2. Fiecărei etape îi este repartizat un număr de acțiuni care trebuie să fie începute și continuate concomitent.

Trecerea de la prima etapă la cea de-a doua este condiționată de constatarea că esențialul obiectivelor fixate de prezentul tratat în mod special pentru prima etapă a fost efectiv atins și că, sub rezerva excepțiilor și procedurilor prevăzute în acest tratat, angajamentele au fost respectate.

Această constatare este efectuată în termenul celui de-al patrulea an, de către Consiliu, statuând cu unanimitate, la raportul Comisiei. Totuși, un stat membru nu poate împiedica unanimitatea, prevalându-se de îndeplinirea propriilor sale obligații. În lipsa unanimității, prima etapă este prelungită automat cu un an.

În termenul celui de-al cincilea an, constatarea este efectuată de către Consiliu, în aceleași condiții. În lipsa unanimității prima etapă este prelungită automat cu un an suplimentar.

În termenul celui de-al șaselea an, constatarea este efectuată de către Consiliu, statuând cu majoritate calificată, la raportul Comisiei.

…………..

“Compromisul” de la Luxemburg

28-29 mai 1966

a) Relațiile între Comisie și Consiliu

O strânsă colaborare între Consiliu și Comisie constituie un element esențial pentru funcționarea și dezvoltarea Comunității.

Consiliul, pentru a ameliora și a intensifica în mai mare măsură, toate nivelurile, această colaborare, consideră că trebuie aplicate următoarele modalități practice de cooperare ce trebuie hotărâte de comun acord pe baza articolului 162 al Tratatului CEE, fără ca ele să aducă atingerea competențelor și atribuțiilor respective ale celor două instituții.

1. Înainte de adoptarea unei propuneri prezentând o importanță specială, este de dorit ca Comisia să ia contactul corespunzător cu guvernele statelor membre, prin intermediul reprezentanților permanenți, fără ca această procedură să poată aduce atingerea dreptului de inițiativă pe care Comisia îl posedă prin Tratat.

2. Propunerile și toate celelalte acte oficiale pe care Comisia le adresează Consiliului și statelor membre nu vor putea fi făcute publice decât după ce acestea din urmă vor fi fost sesizate, iar textele se vor afla în posesia lor.

Jurnalul oficial ar trebuie să fie organizat astfel încât să înfățișeze într-o manieră distinctă actele având forță obligatorie. Modalitățile după care vor putea fi publicate textele a căror publicare este cerută, vor fi hotărâte în cadrul lucrărilor în curs pentru reorganizarea Jurnalului oficial.

3. Scrisorile de acreditare ale șefilor de misiune din statele terțe acreditați pe lângă Comunitate vor fi prezentate președintelui Consiliului și președintelui Comisiei, reuniți cu acest prilej.

4. Demersurile privind chestiuni de fond efectuate pe lângă Consiliu sau Comisie de către reprezentanții statelor terțe vor face obiectul unei informări reciproce pe cât de rapide, pe atât de complete.

5. În cadrul aplicării articolului 162, Consiliul și Comisia procedează la consultări privind oportunitatea, modalitățile și natura relațiile pe care Comisia le-ar putea stabili în virtutea articolului 229 al Tratatului cu organizațiile internaționale.

6. Cooperarea dintre Consiliu și Comisie în domeniul informării Comunității, care a făcut obiectul deliberării Consiliului în data de 24 septembrie 1963, va fi consolidată astfel încât programul serviciului de presă și informare va fi precizat iar realizarea sa urmărită în comun potrivit procedurilor ce vor fi precizate ulterior și care ar putea comporta crearea unui organ ad-hoc.

7. Consiliul și Comisia vor defini în cadrul reglementărilor financiare relative la stabilirea și executarea bugetelor Comunităților, mijloacele de creștere a eficienței controlului angajamentului, ordonanțării și executării cheltuielilor Comunității.

b) Procedura votului cu majoritate

1. Atunci când, în cazul deciziilor susceptibile de a fi luate cu majoritate la propunerea Comisiei, interese foarte importante ale unuia sau mai multor parteneri sunt în joc, membrii Consiliului se vor strădui într-un termen rezonabil, să ajungă la soluții ce vor putea fi adoptate de toți membrii Consiliului, în respectul intereselor lor reciproce și ale acelora ale Comunității, conform articolului 2 al Tratatului.

…………………

Tratatul de la Bruxelles instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților Europene

Capitolul I

Consiliul Comunităților Europene

ART. 1 – Se instituie un Consiliu al Comunităților Europene, mai jos numit Consiliu. Acest Consiliu se substituie Consiliului special se miniștri al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, Consiliului Comunității Economice Europene și Consiliului Comunității Europene a Anergiei Atomice.

El exercită puterile și competențele cuvenite de drept acestor instituții în condițiile prevăzute în tratatele instituind respectiv Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice precum și prezentul tratat.

ART. 2 – Consiliul este format din reprezentanții statelor membre. Fiecare guvern își deleagă unul dintre membrii săi.

Președinția este exercitată prin rotație, de fiecare stat membru, în Consiliu, pentru o durată de șase luni, conform următoarei ordini a statelor (…)

ART. 3 – Consiliul se reunește la convocarea președintelui sau la inițiativa acestuia, a unuia dintre membrii săi sau a Comisiei.

ART. 4 – Un Comitet compus din reprezentanții permanenți ai statelor membre are ca sarcină pregătirea lucrărilor Consiliului și executarea mandatelor care le sunt încredințate de către acestea.

ART. 5 – Consiliul hotărăște regulamentul său intern

………………

Capitolul II

Comisia Comunităților Europene

ART. 9 – Se instituie o Comisie a Comunităților Europene, mai jos numită Comisia. Această Comisie se substituie Înaltei Autorități a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, precum și Comisiei Comunității Economice Europene și Comisiei Comunității a Energiei Atomice.

Ea exercită puterile și competențele cuvenite de drept acestor instituții în condițiile prevăzute în tratatele instituind respectiv Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, precum și prezentul tratat.

ART. 10 – Comisia este compusă din (șaptesprezece) membri aleși în funcție de competența lor generală și oferind toate garanțiile de independență.

Numărul membrilor Comisiei poate fi modificat de către Consiliu, statuând cu unanimitate.

Doar conaționalii statelor membre pot fi membri ai Comisiei.

Comisia trebuie să cuprindă cel puțin un conațional din fiecare stat membru, fără ca numărul membrilor având naționalitatea aceluiași stat să fie superior lui doi.

2. Membrii Comisiei își exercită funcțiile în deplină independență, în interesul general al Comunităților.

În îndeplinirea obligațiilor lor, ei nu solicită, nici nu acceptă instrucțiuni de la nici un guvern, nici de la vreun alt organism. Ei se abțin de la orice act incompatibil cu caracterul funcțiilor lor. Fiecare stat membru se angajează să respecte acest caracter și să nu încerce să influențeze membrii Comisiei în exercitarea sarcinii lor.

Membrii Comisiei nu pot, pe durata mandatului lor, să exercite nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu. Ei își iau, de la instalarea lor, angajamentul să respecte, pe durata funcțiilor lor și după încetarea acestora, obligațiile decurgând din misiunea lor, mai ales datoriile de onestitate și de scrupulozitate privind acceptarea, după această încetare, a anumitor funcții sau a anumitor avantaje. În caz de violare a acestor obligații, Curtea de Justiție, sesizată de Consiliu sau de Comisie, poate, după caz, să pronunțe demiterea din oficiu în condițiile articolului 13 sau pierderea dreptului la pensie al interesatului ori alte avantaje similare.

ART. 11 – Membrii Comisiei sunt numiți de comun acord de Guvernele statelor membre.

Mandatul lor are o durată de patru ani. Acesta este reînnoibil.

…………………

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Congresul de la Haga. Inter-net – http: // www. apmbm. Ro /Proiecte…Programe/ Int-Eu/.

Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iași, 1999.

Marin George și alții, De la Roma la Amsterdam via Maastricht, documente, Ed. Independența Economică, Brăila, 1999.

Păun Nicolae, Istoria construcției europene, Anexe, Cluj-Napoca, 1999.

Politica Agricolă Comună. Inter-net – http: // www. europa. eu. int. /pol/agr/ index en htm.

Politica Comercială Comună. Inter-net – http: // www. europa. eu. int. /pol/com/ index en htm.

Tratatul de la Paris. Inter-net – http: // www. europa. eu. int. /abs/abj/treates/en/entoc 0,5 htm.

Tratatul de la Roma. Inter-net – http: // www. europa. eu. int. /eur-lex/en/treates/idex html.

Zorgbibe Charles, Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, București, 1998.

Studii și monografii

Alexandrescu Cristian, Bărbulescu Octavian, Mic dicționar diplomatic român, Editura Politică, București, 1967.

Aschim Ionel, Popescu Marin, Dicționar Politic, Editura Politică, București, 1975.

Bal Ana, Economia Centrală și de Est, Editura Oscar Print, București, 1997.

Bârsan Maria, Integrarea economică europeană, Ed. Carpatică, Cluj-Napoca, 1995.

Bibere Octav, Uniunea Europeană între real și virtual, București, 1999.

Brugmans H., L’idee europeene, 1920-1970. Paris, 1978.

Christoph Bertrand, Europa în balanță, Clavis, București, 1996.

Commelin Bertrand, Europa economică, UEM, Piața Comună, Institutul European, Iași, 1998.

Defarges Philipe Moreau, Organizațiile internaționale contemporane, Institutul European, Iași, 1998.

Dreverger Maurice, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Omegapres, București, 1991.

Duțu Alexandru, Ideea de Europă și evoluția conștiinței europene, București, 1999.

Fontaine Pascal, Construcția europeană de la 1945 până în zilele noastre, Institutul European, Iași, 1998.

Horga Ioan, Construcție europeană – tradiție, realități, perspective, Editura Universității din Oradea, Oradea, 1998.

Husar Alexandru, Ideea europeană sau noi și Europa. Istorie, cultură, civilizație, Institutul European, Iași, Hyperion, 1993.

Jinca Ion, Uniunea Europeană. Realități și perspective, Lumina Lex, București, 1999.

“L’idee Europe”. Communautes europeenes, Luxemburg, 2000.

Munteanu Roxana, Drept European. Evoluție-Instituții-Originea Juridică, Editura Oscar Print, București, 1996.

Niciu Marțian I., Organizații internaționale, Editura Fundației “Chemarea”, Iași, 1992.

Pascal Boniface, Relațiile Est-Vest: 1945-1991, Institutul European, Iași, 1998.

Popeți Corneliu C., Paradigma Europeană. Provocările construcției europene, Ed. Eurobit, Timișoara, 1999.

Savu Dana, Integrarea europeană, Editura Oscar Print, București, 1996.

Tămas Sergiu, Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică, Editura “Șansa” SRL, București, 1991.

Ținca Ovidiu, Drept comunitar general, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A. București, 1999.